Universitatea ‘’Andrei Şaguna’’

Facultatea de Drept şi Ştiinte Administrative

Specializarea:Drept

PERSONALITATEA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA

Coordonator ştiinţific,

Prof. univ. Marian Zidaru

Student,

CONSTANŢA

2009

Cuprins

1. Introducere..................................................................3

2. Personalitatea lui Al. I. Cuza.....................................4

3. Aspecte privind acuzaţiile aduse domniei lui Cuza în opiniile istoricului

Ioan Scurtu....................................12

4. Concluzii...........................................................17

5. Bibliografie.......................................................18

2

Introducere

Dintre numeroasele personalităţi ale istoriei moderne a românilor, Alexandru Ioan

Cuza a reprezentat un subiect preferat de cercetare, fiindu-i recunoscute meritele

domnului unificator şi rolul purtat de acesta în naşterea României moderne. Dubla

alegere a lui Cuza ca domn în cele două Ţări Române, a reprezentat victoria

liberalismului şi a reformelor în faţa conservatorismului, aceste reforme fiind iniţiate

chiar de către conducătorul ţării:

„Domnul era, fireşte, partizanul sincer şi hotărât al curentului nou, progresist,

liberal, şi democrat. Căci, ca şi aderenţii acestui curent, el voia reforme mari şi radicale,

prin care Statul trebuia să se transforme sub raport social şi politic şi să se organizeze în

spiritul cel mai nou al Convenţiei”1. Alături de necesitatea realizării unor reforme

radicale, menite să aducă noul stat român printre realităţile secolului al XIX-lea, Cuza se

confrunta încă de la începutul domniei cu delicata problemă diplomatică, a recunoaşterii

internaţionale a dublei sale alegeri. Prin calităţile sale de om de stat, Cuza şi-a îndeplinit

în mod strălucit această grea misiune, naţiunea română având în domn şi în emisarii

acestuia în strainătate nişte reprezentanţi străluciţi: „Mult mai importantă şi mai

hotărâtoare pentru realizarea Unirii depline fu însă acţiunea diplomatică a lui Cuza-Vodă.

Ea constituie un strălucit capitol al domniei lui şi pune în evidenţă eminentele sale calităţi

ca Şef de Stat”2

Lovitura de stat realizată de catre domn la 2 mai 1864 fost văzută ca fiind o etapă

necesară pentru adoptarea reformelor respinse în mod constant de o Adunare dominată de

către conservatori, ostilă lui Cuza: „Astfel, încetul cu încetul, în conştiinţa Domnului, a

colaboratorilor săi, a opiniei publice îsi făcu loc convingerea că numai cu mijloace ţării,

pe cale autoritară, în afara de lege, se poate ajunge la acest scop”3

1 Alexandru Lapedatu, Viata politica interna a Principatelor Unite sub Alexandru Ioan Cuza (1859-1866, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti 1932, p. 8.2 Idem, p. 12.3 Ibidem, p. 23.

3

Personalitatea lui A.I.Cuza

Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820 având ascendenţa într-o veche

familie de boieri moldoveni din zona Fălciului, a cărei primă atestare documentară

datează de la mijlocul secolului al XVII-lea.

Ioan, tatăl său, a fost fiu de căminar şi, la rândul său, a ocupat diverse funcţii:

spătar şi ispravnic de Fălciu, pârcălab de Galaţi şi preşedinte de judecătorie. A stăpânit

moşii la Barboşi, Deleni şi Bujorul. Sultana, mama domnitorului, era născută Cozadini şi

provenea dintr-o familie greco-italiană din Constantinopol. Viitorul domnitor a avut un

frate, Dimitrie, mort în urma unui accident de călărie în 1850 şi o soră, Sultana, viitoare

soţie a lui Mihai Jora, prefect de Roman în timpul domniei cumnatului său. Din familie a

moştenit energia şi dorinţa de a se remarca, iar şcoala şi prieteniile din tinereţe au

contribuit în măsură hotărâtoare la canalizarea acestora spre interesul general al societăţii

româneşti, al românilor din toate provinciile lor istorice4.

Primii ani ai copilăriei i-a petrecut la moşia tatălui său de la Barboşi, apoi a

învăţat în pensionul francez Sachetti din Galaţi şi la Iaşi la pensionul deschis de francezul

Victor Cuenim, unul dintre ofiţerii rămaşi pe meleagurile moldoveneşti din armata

condusă de Napoleon în campania împotriva Rusiei. Printre colegii de învăţătură s-au

numărat Eugen Alcaz, Anastase Panu, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, care-i vor

deveni sfetnici apropiaţi şi colaboratori direcţi. În 1834 Al.I. Cuza pleacă la Paris, ca mai

toţi tinerii cu stare din acea vreme, să-şi completeze studiile şi obţine diploma de

bacalaureat în litere la Sorbona în 1835. Se înscrie la medicină, apoi la drept, nefinalizând

însă cursurile acestor facultăţi. Atras de economie va deveni membru al Societăţii

economiştilor din Paris5.

În septembrie 1837 revine în ţară şi, după moda vremii, se înrolează cadet

pregătindu-se pentru cariera de ofiţer, dar, la scurt timp obţine o dispensă pentru a-şi

continua studiile la Paris, unde rămâne aproape doi ani. În capitala Franţei, ţară care se

bucura de un regim politic liberal la acea vreme, numeroşi tineri români din ambele 4 N. Adăniloaie, A. Petric, Unirea de la 1859 şi însemnătatea sa istorică, Bucureşti, Editura Politică, 1974 p. 80. - (File de istorie) 5 Idem, cap.III

4

principate româneşti îşi însuşesc nu numai cunoştinţele necesare profesiunii lor viitoare,

dar şi ideile înaintate ale epocii, pe care încearcă să le transpună în activitatea lor de

oameni politici şi îndrumători culturali la întoarcerea în ţară. În aceeaşi perioadă, în

Principatele române regimul social-politic cunoaşte o criză deosebită, lupta pentru

înlăturarea rânduielilor feudale împletindu-se cu aceea pentru formarea statului naţional6.

La începutul anului 1840, Cuza demisionează din armată şi ocupă funcţii

importante în administraţie şi justiţie. În 1842, la numai 22 de ani, deţine funcţia de

preşedinte al Judecătoriei Covurlui, călcând pe urmele tatălui său, care, la vârsta de 23 de

ani, fusese ispravnic în acelaşi ţinut. În această funcţie se dovedeşte a fi un funcţionar

competent şi corect, urmărind cu perseverenţă respectarea legilor indiferent de starea

socială a celor în cauză şi pretinzând acelaşi lucru şi de la cei aflaţi în subordinea sa.

Anul 1846 reprezintă un moment de cotitură spre revoluţie a acţiunilor patrioţilor

din Ţările Române. Are loc o schimbare radicală în conştiinţa politică a multor

moldoveni care nu mai suportă regimul lui Mihail Sturdza dorind să se treacă la o serie de

reforme sociale menite să afecteze baza relaţiilor feudale. Alexandru Ioan Cuza se află în

toiul mişcărilor sociale şi se dedică trup şi suflet activităţii revoluţionare care începuse să

ia amploare în Moldova. Revoluţia de la 1848, prevăzând largi reforme în toate sectoarele

vieţii politice şi sociale, constituie un moment de referinţă în năzuinţa şi strădaniile

patrioţilor români pentru crearea unei Românii moderne, dezvoltându-se pe coordonatele

luptei pentru democraţie şi independenţă7.

Aflându-se în rândul celor adunaţi la hotelul “Petersburg” din Iaşi în seara zilei de

27 martie/8 aprilie, Cuza ia cuvântul pronunţându-se pentru programul de reforme ce se

preconiza. După refuzul domnitorului Sturdza de a accepta integral revendicările şi

intenţia de a reprima cu forţa pe revoluţionari, alături de Vasile Ghica şi C. Racliş, se

numără printre cei dintâi care îndeamnă la rezistenţă chiar cu preţul vieţii, atitudine

profund

6 Almaş, Dumitru, Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Unirii, Editura Ion Creangă. Bucureşti, 1983, p.16 7 Gh. Buzatu, A. Kareţchi, D.Vitcu, Aspecte ale luptei pentru unitate naţională, Editura Junimea, Iaşi, 1983. p.410

5

patriotică consemnată în documentele vremii: “Cu moartea noastră trebuie să deschidem

un viitor naţiei noastre vrednic de mărirea trecutului strămoşilor noştri. Români! Astăzi

toate naţiile învie, trebuie să învie şi a noastră!”8

După arestarea sa şi exilul la sud de Dunăre, reuşeşte să fugă de sub escortă,

refugiindu-se la viceconsulul englez de la Brăila, pe teritoriul Munteniei, apoi izbuteşte să

ajungă în Transilvania, unde participă la marea Adunare naţională de pe Câmpia

Libertăţii de la Blaj din 3/15 mai 1848, fiind profund impresionat de hotărârea de luptă a

celor peste 40 de mii de ţărani veniţi din toate părţile Transilvaniei.

În timpul domniei lui Grigore Al. Ghica, susţinător al Unirii, Cuza este ridicat la

rangul de vornic, reluându-şi activitatea mai întâi în magistratură şi apoi în administraţie,

ocupând succesiv posturile de preşedinte al Judecătoriei Covurlui, director al Ministerului

de Interne şi pârcălab de Galaţi. Şi în aceste funcţii Cuza se dovedeşte a fi un bun şi

priceput administrator, dar mai ales un dregător cinstit, preocupat de binele oamenilor,

ostil abuzurilor de orice fel, apărător al celor mulţi, în special ţărani, asupra cărora apăsau

numeroase obligaţii9.

În lupta cu înşelăciunile, cu abuzurile, Cuza devine un erou popular,

de descinderile lui prin pieţe, adesea mascat, legându-se multe povestiri, rescându-i

popularitatea şi succesul la public. După ce domnia lui Grigore l. Ghica ia sfârşit, acesta

fiind înlocuit conform prevederilor Tratatului de la Paris printr-un caimacam, în persoana

lui Theodor Balş, antiunionist convins, Alexandru Ioan Cuza, adept al idealurilor

democratice şi de Unire, pentru care luptase la Revoluţia de la 1848, demisionează din

postul pe care îl ocupă.

Înlocuitorul lui Theodor Balş, după moartea acestuia la 17 februarie/1 martie

1857, Nicolae Conachi Vogoride, de asemenea antiunionist, din dorinţa de a-şi câştiga

partizani, îl numeşte din nou pe Alexandru Ioan Cuza la 27 februarie/11 martie 1857

pârcălab al ţinutului Covurlui şi totodată îl reintegrează şi în cadrele armatei ca

sublocotenent, ataşându-l Statului Major, iar în aprilie 1857 îl ridică de două ori în grad,

locotenent şi căpitan, pentru ca în luna mai a aceluiaşi an să-l facă maior. Nerenunţând la

convingerile sale unioniste de dragul unor favoruri, Cuza demisionează la 24 iunie/6 iulie

8 Dan Berindei, Diplomaţia românească de la începuturi la proclamarea independenţei : (1821-1877), Editura Albatros, Bucureşti, 1995, p.212 9 Idem, p.214

6

1857 din funcţia de pârcălab de Galaţi în semn de protest împotriva falsificării de către

caimacam, cu sprijinul Austriei şi Turciei, a listelor electorale pentru alegerile în

Adunarea ad-hoc a Moldovei. Pe lângă Alexandru Ioan Cuza sunt scoşi de pe listele

electorale proprietari cu prevederi progresiste şi toţi cei ce se opuneau dorinţei stăpânirii,

sub diverse pretexte, adevăratul motiv fiind încercarea administraţiei de a-i ţine cât mai

departe pe simpatizanţii unionişti de un comandament atât de important cum era cel al

Unirii10.

La 1/13 octombrie 1858 sunt numiţi câte trei caimacami în fiecare principat, care

urmează să pregătească alegerile pentru Adunările elective, să le supravegheze şi apoi să

îşi termine activitatea odată cu alegerea noilor domni. În Moldova, Căimăcămia de trei –

Ştefan Catargiu, Anastase Panu, Vasile Sturdza – îl avansează pe Alexandru Ioan Cuza la

23 octombrie/4 noiembrie 1858 la rangul de hatman, ceea ce înseamnă că la alegerea sa

ca domn acesta îndeplineşte funcţia de comandant al întregii oştiri moldovene. În această

calitate el face parte la 1 octombrie 1858 din Guvernul Moldovei alături de Iancu A.

Cantacuzino – ministru de Finanţe, Gheorghe Cuciureanu – ministru al Instrucţiunii

Publice, Vasile Alecsandri – secretar de stat şi Panainte Donici – ministru al Lucrărilor

Publice11.

În ajunul alegerii sale ca domnitor, Alexandru Ioan Cuza este astfel o

personalitate notorie, remarcându-se ca un patriot cu idei înaintate, un luptător activ

pentru Unire, un bun cunoscător al problemelor administrative, judecătoreşti şi militare,

de aceea susţinerea candidaturii sale la înalta funcţie de domnitor al Moldovei de către

Partida naţională a apărut contemporanilor pe deplinîndreptăţită.

La 5 ianuarie 1859, la Iaşi, Alexandru Ioan Cuza este ales domn al Moldovei, iar

la 24 ianuarie, la Bucureşti, tot el este ales domn al Munteniei. Alegerea sa pe tronul

Moldovei este considerată ca o victorie a ideilor unioniste şi democratice, un triumf al

noului asupra vechiului, începutul unei noi epoci, de dreptate şi progres, de renaştere a

naţiunii române. Reliefând întreaga semnificaţie şi importanţa actului naţional realizat,

Mihail Kogălniceanu, în discursul adresat domnitorului imediat după alegere, arată că

prin înălţarea lui Cuza “pe tronul lui Ştefan cel Mare s-a reînălţat însăşi naţionalitatea

română... Alegându-te pe tine domn... am voit să arătăm lumei aceea ce toată ţara doreşte: 10 Dan Berindei, Epoca Unirii, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1979, p. 27311 Idem, p 281

7

la legi noi, om nou... Fii dar omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrarul! Fă ca legea

să fie tare, iar tu, Măria Ta, ca

domn, fii bun, fii blând; fii bun mai ales cu aceia pentru care mai toţi domnii trecuţi au

fost nepăsători sau răi. Nu uita că dacă cincizeci de deputaţi te-au ales domn, însă ai să

domneşti peste două milioane de oameni!” Victoria repurtată în Moldova îi stimulează pe

reprezentanţii aripei radicale a Partidei naţionale din Muntenia, determinându-i să

reflecteze serios la soluţia dublei alegeri ca o posibilă cale de a se ajunge la Unire12.

Astfel, Cuza rămâne pentru totdeauna cel dintâi domn al Ţărilor Unite, domnul

Unirii, fapt ce reprezintă un mare merit pentru tânărul militar de carieră, pe care mulţi l-

au subestimat la început, dar care s-a dovedit a fi un talentat conducător, politician,

diplomat, vizionar, executant remarcabil al unor proiecte şi vise seculare ale românilor.

El nu a fost numit, ci ales, şi încă în unanimitate în ambele ţări13.

Contemporanii îl descriu pe noul domnitor în culorile cele mai frumoase, în

termenii cei mai măgulitori: “Domnitorul – scrie consulul general al Belgiei la Bucureşti,

Jacques Poumay, după alegerea lui Cuza şi în Ţara Românească – în vârstă de doar 38 de

ani, este înalt, zvelt, blond, cu privire pătrunzătoare; distins în manierele sale, el posedă

un fel de a fi original, plăcut şi serios în acelaşi timp. Este un soldat magnific, purtând cu

graţie uniforma; vorbeşte italiana şi franceza cu multă acurateţe. Om al ordinei, energic,

a făcut asupra tuturor o excelentă impresie... Prinţul Cuza este un bărbat cum nu există

altul în Principate, care vrea fericirea ţării sale. Hotărât, fără exaltare însă, modest şi

dezinteresat, chibzuieşte cu înţelepciune... Toată lumea este de acord asupra calităţilor

eminente cu care este înzestrat noul domnitor14”.

Unirea celor două Principate reprezintă unul din momentele cele mai importante

din istoria României ca o încununare a unei lupte îndelungate, un pas decisiv în procesul

de formare a statului naţional unitar, ea creând un cadru corespunzător pentru

dezvoltarea modernă, pe plan economic, social, politic, cultural, pentru afirmarea

naţiunii; reprezintă o nouă treaptă spre independenţă.

Desăvârşirea unirii celor două principate pe plan politic-oadministrativ

constituie principalul obiectiv în primii ani ai domniei lui Cuza, activitatea desfăşurată 12 Dan Bogdan, Viorel Ştirbu, Pe urmele lui A.I. Cuza, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1985, p. 24013 Idem, p.25614 Dan, Berindei, Documente privind domnia lui Alezandru Ioan Cuza, Editura Academiei R.S România, Bucureşti, 1989, vol I, p.349

8

în acest scop având dublu aspect: unul diplomatic, tinzând la obţinerea

consimţământului marilor puteri în vederea recunoaşterii mai întâi a dublei alegeri şi

apoi a unirii definitive, şi altul intern, de unificare a instituţiilor şi legislaţiei15.

În timpul scurtei domnii a lui Alexandru Ioan Cuza statul naţional român creat în

1859 este modernizat şi consolidat, principalele reforme înfăptuite contribuind la crearea

cadrului necesar pentru dezvoltarea ascendentă a societăţii româneşti, pentru realizarea în

perspectivă a dezideratelor naţionale de independenţă şi unitate naţională16.

Considerând că a sosit momentul retragerii sale de la cârma ţării, domnitorul se

adresează împăratului Franţei printr-o scrisoare, la 9/21 octombrie 1865, în care, după ce

expune cu demnitate obiectivele politicii sale, realizările obţinute şi dificultăţile inerente

pe care a trebuit să le depăşească, se declară gata să abdice, precizând că face acest lucru

cu speranţa că “retragerea mea poate să consolideze independenţa României”.

Ultimele sale cuvinte, înainte de a lua drumul exilului, le-a rostit pentru progresul şi

prosperitatea României: “Să dea Dumnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine, decât

cu mine... Să trăiască România!”

Se stinge din viaţă la Heidelberg, în Germania, la 3/15 mai1873 la vârsta de 53 de

ani. La scurt timp rămăşiţele sale pământeşti sunt aduse în ţară şi inmormântate la

Ruginoasa, în prezenţa a mii de români veniţi din toate colţurile ţării să-şi ia un ultim

rămas de la fostul domnitor.

Aspecte privind acuzaţiile aduse domniei lui Cuza în opiniile istoricului

Ioan Scurtu

Alexandru loan Cuza a fost acuzat de complotisti deoarece doreau se menţină cu

orice preţ la putere, ba chiar intenţionau să înfiinţeze o domnie ereditară.

Acuzaţia era falsă, deoarece chiar domnitorul declarase la 5 decembrie 1865, în

Mesajul de deschidere a lucrărilor Parlamentului: „Eu voiesc să fie bine stiut ca niciodată

persoana mea nu va fi nici o împiedicare la orice eveniment care ar permite de a

15 Idem, p.35016 Ibidem, p.351

9

consolida edificiul politic la a cărui asezare am fost fericit a contribui. În Alexandm loan

I, domn al românilor, românii vor gasi totdeauna pe colonelul Cuza, pe acel colonel Cuza

care a proclamat în Adunarea ad-hoc şi Camera Electivă a Moldovei marile principii ale

regeneraţiei României şi care, fiind domn ai Moldovei, declară oficialmente Înaltelor

Puteri Garante, când primea şi coroana Valahiei, ca el primeşte această îndoită alegere ca

expresiunea neindoielnică şi statornică a voinţei naţionaie pentru Unire - însă numai ca

un depozit sacru”.17

În acelaşi spirit, Cuza adresase o scrisoare împăratului Napoleon al III-lea, la 19

septembrie/1 octombrie 1865: „Astăzi, Sire, graţie sprijinului Vostru generos, românii au

o existenţă politică, au constiinţa drepturilor şi datoriilor lor [...] Voi intra cu plăcere în

viaţa privată, lăsând un Tron pe care nici nu l-am visat, nici cautat, pe care nu l-am

datorat decât stimei compatrioţilor mei”18.

Toţi cei implicaţi în complot au ţinut sub tăcere aceste declaraţii; pentru a nu se

cunoaşte adevărul a fost confiscată arhiva lui Cuza, care în loc să fie predată la Arhivele

Statului, a fost ţinută în posesia personală a lui D.A. Sturdza, până în 1912 când a oferit-o

Bibliotecii Academiei, unde a rămas inaccesibilă până în 1928. Abia în anii ‘60 ai

secolului trecut aceasta arhivă a fost inventariată de Constantin C. Giurescu.

În lipsa documentelor, complotistii au putut lansa tot felul de acuzaţii la adresa lui

Cuza Vodă, între care mai mult vehiculata a fost aceea că el urmărea să ,,dea România pe

mâna Rusiei”. Asemenea acuzatii nu au avut 19credibilitate.

. În fond, puţini au fost cei care au putut justifica maniera în care a fost înlaturat

domnitorul. Opinia majorităţii a fost ostilă. Astfel, N. lorga scria despre o „murdară

conspiraţie de politicieni”, iar Titu Maiorescu aprecia că ,,răsturnarea lui Cuza Voda este

un fapt greu de justificat. Liber ales de naţiunea din cele două Principate, Cuza merita o

soartă mai bună”, iar ,,modul cum s-a executat această răsturnare rămâne condamnabil”20

17 „Monitorul Oficial", nr. 269 din 5 decembrie 186518 Stelian Neagoe, Istoria UniriiRomanilor, vol II. Bucuresti, Editura Diogene, 1993, p. 8019 N. lorga, Locul romanilor in istoria universală. Bucuresti, Editura Didactica şi Enciclopedica, 1985. p. 40720 Titu Maiorescu, Istoria politico a Romamiei sub domnia lui Carol /, Editie postfata si indice de Stelian Neagoe, Bucuresti. Editura Humanitas, 1994, p. I1-13

10

În recentul Tratat de Istoria Românilor, publicat în 2003, se aprecia că domnitorul

nu s-a opus complotiştilor; totodată se formula o judecată de valoare: „Lipsurile

înregistrate, mai ales în ultima perioadă a domniei, nu pot pune în umbră marile realizări

ale celor şapte ani scurşi de la dubla alegere şi nici motiva brutala înlăturare. În timpul

domniei lui Alexandru loan Cuza au fost create într-un ritm intens instituţii statale

moderne. Nu a existat domeniu în care să nu se fi înregistrat marcante progrese. România

a intrat pe scena statelor europene, nu numai ca stat naţional, ci şi ca stat modern”21.

Pentru a da o notă de legalitate loviturii de stat, Locotenenţa Domnească a decis

organizarea unui plebicist. Guvernul a cerut autorităţilor locale (prefecţi, subprefecţi,

comisari extraordinari, primari, notari), precum şi preoţilor să-şi dea „concursul moral”

pentru ,,faptul împlinit”22

Documentele vremii consemnează faptul că în mai multe sate ţăranii s-au arătat

reticenţi, temându-se ca „domnitorul străin le va schimba religia şi că, nevoind, legea

rurală, le va lua-napoi moşiile”. Radu Rosetti nota că ţăranii din comuna Căiuţi (judetui

Bacau) s-au adunat la primărie şi au silit pe notar să modifice formula plebiscitului,

înlocuind-o cu următorul text: „Noi, subsemnaţii locuitori ai comunei Căiuţi, NU alegem

ca domnitor al românilor pe principele Carol Ludovic de Hohenzollern care va domni sub

numele de Carol I”.

Întrebaţi asupra rnotivelor hotărârii lor, ţăranii au răspuns ca ei „nu au avut nici un

temei de nemulţurnire împotriva lui Cuza, care le-a dat pământ şi i-a scăpat de boieresc si

nu vor să aleagă un Hopantol, un neamţ pe care nu-l cunoaşte nimenea”.

Rezultatul oficial al referendumului (685.969 voturi pentru, 124.837 abţineri si

224 contra)23 era contestat de Radu Rosetti, care scria că el nu reflecta situaţia reală,

întrucât numărul voturilor împotrivă s-au ridicat „la multe zeci de mii”.

S-a făcut mult caz pe seama acestui plebiscit, prezentat ca fiind expresia voinţei

naţionale, exprimată printr-un vot masiv în favoarea principelui străin.

N. lorga avea perfectă dreptate când afirma că „naţiunea [română] nu trebuie să-şi

facă prea mari iluzii” în legătură cu plebiscitul din aprilie 1866, deoarece, ăn realitate,

21 Istoria Romanilor, vol. VII, Tom t, Constituirea Romaniei moderne (1821-1878), Coordonator Dan Berindei, Bucuresti, Editura Enciclopedica, 2003, p. 53722 Gheorghe Cristea, Manifestari antimonarhice in perioada venirii lui Carol I in Romania (aprilie-mai 1866), in “Studii. Revista de istorie”, nr. 6/1967, p. 107523 „Romanul" din 16 aprilie 1866

11

dinastia străină „a fost chemată, aşezată şi apărată, totdeauna, de un cerc de oameni

cuminţi, care cunosteau voinţa ţării şi ştiau mijlocul eel mai potrivit pentru a asigura

dezvoltarea ei”24

Carol I nu a încurajat disputele privind personalitatea lui Cuza şi nici domnitorul

Unirii nu s-a lansat antrenat în disputele interne. Ales deputat în 1870, Cuza nu a dat curs

invitaţiei lui Carol de a veni în ţară25 apreciind că rolul său politic s-a încheiat în februarie

1866.

Carol I aprecia: “Domnitorul Alexandru loan Cuza a avut gloria de a lega numele

său de acest mare fapt istoric, început prin alegerea sa şi a dus la deplina înfăptuire prin

încordata sa străduinţă. Sunt şi alte fapte mari, mai personale, care îndreptăţesc cinstirea

ce i se aduce astăzi. Pe lângă Unire, acest monument, ridicat prin recunoştinţa obştească,

mai însemnează dezrobirea ăţranilor, secularizarea averilor mănăstireşti şi îndrumarea

ţării către neatârnare. Voinţa hotărâtă a lui Cuza-Vodă şi pătrunzătoarea înţelepciune a

sfetnicilor săi găsesc în sfărşit dreapta şi frumoasa lor răsplată. Primul rege al României

işi îndeplineşte o sfântă datorie către primul domnitor al ţărilor surori unite, aducând în

faţa acestui moment prinosul de cinste ce se cuvine memoriei lui Cuza-Vodă, care va

rămâne de-a pururea neştearsă în amintirea poporului”26.

Domnitorul Alexandru loan Cuza era privit ca un exponent al unei grupări a

burgheziei, cu valente progresiste, aflată în lupta cu o altă grupare, reacţionara, în frunte

cu Ion C. Brătianu: „În jurul rezolvării acestor două probleme [agrară şi electorală] şi în

special a celei de-a doua, se va da o luptă aprigă în tot timpul domniei lui Alexandru loan

Cuza. În această luptă, burghezia nu se prezintă unită.

O parte din această burghezie (Brătianu etc.), legată economic de marii proprietari

agricoli, era dornică în primul rând să împartă cu boierimea puterea politică, chiar prin

subordonarea sa faţă de tron şi nu se arata de loc interesată să realizeze împroprietărirea

clăcaşilor, prevazută în Proclamaţia de la Islaz. Altă parte a burgheziei, în frunte cu Al. I.

Cuza, M. Kogălniceanu etc, ale cărei interese dominante erau legate de comerţul şi

industria în dezvoltare, simţindu-se numeric slabă, caută să-şi creeze o bază mai largă de

24 N. lorga, Sfaturi pe intuneric. Conferinte la Radio, 1931 - 1940, Editie Valeriu Rapeanu si Sanda Rapeanu, Bucuresti, Editura Casa Radio, 2001, p. 65625 Arhivele Nationale Istorice Centrale, fond Casa Regala, dos. 5/1870, f. 1; loan Scurtu, Istoria romanilor in timpul celor patru regi (1866 - 1947), vol 1 Carol I, Bucuresti, Editura Enciclopedica. 2001, p. 5926 Cuvânătările regelui Carol I, vol II, Editie Conslantin C. Giurescu, Bucuresti, 1939, p. 457

12

mase, prin reforme. Ei căutau să zăgăzuiască mişcările crescânde ale ţăranilor. Acesta

este motivul principal al luptei duse de gruparea condusă de Al. I. Cuza şi M.

Kogălniceanu în favoarea clăcaşilor. Legat de burghezia în dezvoltare, care-l ridica la

conducerea statului, Alexandru Ion Cuza căuta să grăbească procesul de dotare a ţării cu

instituţii burgheze. Al. I. Cuza a căutat să cârmuiască prin elemente ridicate din pătura

boierimii de mijloc şi a comercianţilor”27.

Acest fapt a nemulţumit majoritatea burgheziei şi moşierimii, care a creat o

„monstruoasă coaliţie” pentru înlăturarea lui Cuza. Aceasta acţiune a reuşit în februarie

1866.

Concluzii

Judecata asupra vieţii şi operei lui Alexandru Ioan Cuza se poate face astăzi fără

ură sau părtinire. A pierit ura celor loviţi de marile reforme din timpul domniei lui, s-au

potolit patimile; nu este nevoie nici de părtinire, căci faptele vorbesc de la sine şi-i

proclamă meritele.

În 1881, la 25 mai Zoe Sturdza, sora lui Costache Negri, scriind la Paris lui

Baligot de Bezne afirma: „ Principele Cuza va avea întotdeauna o pagină strălucitoare

în istoria ţării sale. Căci dacă omul a avut slăbiciuni inerente sărmanei noastre naturi

umane, suveranul a fost întotdeauna integru şi pătruns de cel mai mare patriotism. ”.

ne însuşim această judecată şi adăugăm că patriotismul nu numai că i-a arătat teoretic lui

Cuza măsurile ce trebuiau luate spre ridicarea nivelului material, politic şi cultural al

poporului, dar i-au dat şi puterea sufletească necesară pentru a decide şi pune în practică

aceste măsuri, luptând împotriva unei opoziţii îndârjite şi asumându-şi riscurile unei

asemenea acţiuni. Cuza a fost, în fond, un mare revoluţionar al poporului român; a

urmărit statornic îndeplinirea programul revoluţiei de la 1848 şi a contribuit în chip

esenţial la îndeplinirea unor puncte importante ale acestui program.

A binemeritat astfel de la patrie; numele lui va rămâne înscris cu aur în cartea

istoriei poporului nostru, alături de numele marilor voievozi şi domni ai lui.

27 Istoria R.P.R. Manual pentru invatamantul mediu, Sub redactia acad. Mihail Roller, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1956, p.394

13

Bibliografie

14

1.Adăniloaie, N., Petric, A., Unirea de la 1859 şi însemnătatea sa istorică, Editura

Politică, Bucureşti, 1974.

2.Berindei, Dan, Diplomaţia românească de la începuturi la proclamarea

independenţei : (1821-1877), Editura Albatros, Bucureşti, 1995.

3.Berindei, Dan, Epoca Unirii, Editura Academiei Republicii Socialiste România,

Bucureşti, 1979.

4.Berindei Dan, Istoria Romanilor, Constituirea Romaniei moderne (1821-1878), Editura

Enciclopedica, Bucuresti, 2003.

5.Buzatu, Gh., Kareţchi, A, Vitcu, D., Aspecte ale luptei pentru unitate naţională,

Editura Junimea, Iaşi, 1983.

6.Berindei, Dan, Documente privind domnia lui Alezandru Ioan Cuza, Editura

Academiei R.S România, Bucureşti, 1989.

7.Dan, Bogdan, Ştirbu, Viorel, Pe urmele lui A.I. Cuza, Editura Sport-Turism,

Bucureşti, 1985.

8.Dumitru, Almaş, Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Unirii, Editura Ion Creangă.

Bucureşti, 1983.

9.Giurescu, Conslantin, C. Cuvânătările regelui Carol I, Editie, Bucuresti, 1939.

15

10.lorga N., Sfaturi pe intuneric. Conferinte la Radio, 1931 - 1940, Editie Valeriu

Rapeanu si Sanda Rapeanu, Editura Casa Radio Bucuresti, 2001.

11.N. Iorga, Locul romanilor in istoria universală. Bucuresti, Editura Didactica şi

Enciclopedica, 1985.

12.Lapedatu, Alexandru, Viata politica interna a Principatelor Unite sub Alexandru

Ioan Cuza (1859-1866), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1932.

13.Maiorescu, Titu, Istoria politico a Romamiei sub domnia lui Carol Editie postfata si

indice de Stelian Neagoe, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994.

14.Neagoe, Stelian, Istoria UniriiRomanilor, vol II, Editura Diogene Bucuresti, 1993.

15.Roller, Mihail, Istoria R.P.R. Manual pentru invatamantul mediu, , Editura

Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1956

16.Scurtu loan, Istoria romanilor in timpul celor patru regi (1866 - 1947), vol 1 Carol I,

Editura Enciclopedica, Bucuresti. 2001.

‘’Revista de istorie”, nr. 6/1967.

„Romanul" din 16 aprilie 1866

16

Monitorul Oficial", nr. 269 din 5 decembrie 1865

17