Partea I. PIAŢA MUNCII ÎN TEORIA KEYNESISTĂ

John Maynard Keynes (1883-1946) a reprezentat figura economistuluiprofesionist, (pledând pentru asumarea responsabilităţii publice a expertuluiîn economie), după figura strălucitoare numită Adam Smith şi după figurarevoluţionarului de profesie a lui Karl Marx. Apărut în contextul MariiDepresiuni din 1929, keynesianismul conţine o nouă concepţie desprepolitica economică, asumând atât o explicaţie pentru noile evoluţii, cât şisoluţii pentru recesiunea şi atingerea ocuparii depline in munca. Keynes aasociat noţiunea de macroeconomie cu o construcţie teoretică originală lanivel agregat, la care a asociat vointa intervenţiei statului prin politici publicesi efortul de a calcula „agregatele”, accentuând opoziţia cu microeconomia.Keynesianismul apare astfel, ca un caz particular de funcţionare a uneieconomii construit pe ipoteza conform căreia, preţurile muncii şi alebunurilor sunt rigide, iar cantitatea vândută şi cumparată poate proporţionată.

În cartea sa „Teorie generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi abanilor”, Keynes precizează scopul final al analizei intreprinse: „de adescoperi ce anume determina volumul ocupării mâinii de lucru”. Mai existăun alt scop care capătă semnificaţie dacă se înţelege, cum spune Keynes,accentul pus pe „generală”: „ scopul acestui titlu este de a opune caracterulargumentelor şi concluziilor mele celor ale teoriei clasice asupra problemelortratate, teorie în spiritul căreia am fost crescut şi care domină gandireaeconomică – teoretică şi practică- a cercurilor cârmuitoare şi intelectuale alegeneraţiei actuale, aşa cum a dominat-o în ultimii 100 de ani”.

Lucrarea este considerată ca un tratat de ştiinţă economică al secolului20, având cea mai mare influenţă asupra modului în care lumea a abordateconomia şi rolul puterii politice în societate.

Miza “Teoriei generale…” este explicaţia somajului care distrugeaeconomiile occidentale in anii ’20-’30 si care incrimina optimismul liberal.Încă din 1920, depresiunea economică şi şomajul se instalează în MareaBritanie. Situaţia este agravată printr-o politică economică liberală: deflaţiaforţată pentru a reduce costurile, salariale, în special; întoarcerea la etalonul-aur în 1925, la echilibrul bugetar prin creşterea impozitelor. Bursa din NewYork se prăbuşeşte în 24 octombrie 1929, criza se întinde în lumea întreagă,în urma opririi importurilor americane şi a repercusiunilor financiare alecrah-ului. Din 1929, Marea Britanie practică deficitul bugetar; în 1931 eaabandonează etalonul-aur. Peste tot doctrina economică liberală cedeazăpasul practicilor care prefigurează ideile lui Keynes (New Deal-ul în SUA în

1932) sau soluţiilor „autoritare” (în Germania). Dar reînarmarea şi războiulpun capăt crizei. 1

Pentru Keynes, ştiinţa economică trebuie să permită acţiunea, petermen scurt, contra şomajului şi mizeriei. Este o ştiinţă morală, finalizatăprin realizarea de norme sociale. Or, două fapte explică neputinţa, dupăpărerea lui, a organizaţiei capitaliste a producţiei să asigure deplina ocupareîn muncă: saturarea nevoilor într-o societate care se îmbogăţeşte şiincertitudinea, adică imposibilitatea agenţilor economici de a prevedeaviitorul, care planează asupra opţiunilor lor, în special celor aleintreprinzătorilor care decid nivelul producţiei şi al ocupării. De unde,necesitatea intervenţiei Statului care trebuie să remedieze incapacitatea pieţeide a asigura prosperitatea pentru toţi.

Keynes se opune astfel “clasicilor”- adică, pentru el, clasicii, începândcu Ricardo şi neoclasicii – pentru că el o rupe cu propunerile acestor autori (dar analizele sale sunt adesea prezentate în termeni neoclasici). Pentru el,dacă concurenţa comercială permite o alocare eficace a factorilor deproducţie angajaţi în lucru între diversele locuri de muncă, ea nu asigurădeplina lor ocupare. Logica muncii în economia capitalistă conduce la şomaj.Pentru Keynes, cererea sperată de către intreprinzători, într-un universnesigur, determină nivelul global al producţiei şi al ocupării; moneda, departede a fi neutră va juca un rol determinant.Mijloacele considerate permise de Keynes pentru relansarea economiei suntdescrise astfel: „ Statul va trebui să exercite o influenţă călăuzitoare asupraînclinaţiei spre consum, în parte prin sistemul său de impunere, în parte prinfixarea ratei dobânzii şi în parte, eventual prin alte căi”.

În perioada imediată de după război, numeroase curente şi partidepolitice se vor orienta spre keynesianism, nereţinând din el, în principal,decât ideea intervenţionismului statal. Teoria keynesiană va domina, fărăîndoială, guvernele occidentale timp de mai bine de 30 de ani.

1 Duboeuf, Francoise – “Introduction aux theories economiques”, Edition LADECOUVERTE, Paris,1999, pag. 89

Capitolul 1. TEORIA KEYNESISTĂ1.1. Analiza keynesistă a pieţei muncii

În definiţia sa primară, piaţa este descrisă ca fiind un loc în care se facschimburi, unde se intâlnesc oferta şi cererea , concurenţa, unde se negociazăproduse şi servicii etc.

Definiţia pieţei muncii este asemănatoare, fiind considerată ca „ loculde întâlnire a muncitorilor şi angajatorilor”. Ofertanţii de forţă de muncăsunt muncitorii iar solicitanţii de mână de lucru sunt angajatorii.

Teoria clasică şi cea neoclasică tratează piaţa muncii ca pe o piaţăautonomă în raport cu celelalte pieţe, pe care echilibrul se stabileşte prinjocul cererii şi ofertei, prin mişcarea preţurilor, astfel încât oferta se ajusteazăla nivelul cererii. Astfel se consideră ca orice individ care doreşte sămuncească poate obţine acest lucru acceptând un salariu mai redus, în funcţiede condiţiile de pe piaţă. În consecinţă, interpretarea şomajului este fie cea aunui şomaj trecător, rezultând din amânarea adaptării ofertei la cerere, fie ceaa unui şomaj voluntar, când solicitanţii de locuri de muncă nu acceptă sămuncească la salariul pe care piaţa îl stabileşte.

Analizând punctul de vedere al neoclasicilor şi transpunându-l înrealitatea timpului său, Keynes elaborează propria sa teorie, acceptând unelepostulate neoclasice şi respingându-le pe altele. De pildă, Keynes acceptăprimul “postulat clasic”, după care nivelul ocupării este invers corelat cusalariul real, dar respinge al doilea postulat conform căruia, salariul real esteîntotdeauna la nivelul la care muncitorii doresc ca el să se situeze, adică laun nivel egal dezutilităţii marginale a muncii. Economiştii „clasici” susţin,spune Keynes, că muncitorii pot totuşi să menţină deplina ocupare dacă eiacceptă un salariu real mai redus. Aceat lucru nu este posibil, în mod general,deoarece este neglijat faptul că negocierile se fac pe baza salariilor nominale,„o situaţie în care mâna de lucru stabileşte mai degrabă salariile nominaledecât salariile reale, constituie cazul normal”2, şi că o reducere a salariilornominale nu trebuie să schimbe practic, nimic întrucât „în caz de modificarea salariilor nominale, preţurile variază într-o proporţie sensibil egală, astfelîncât salariul real şi nivelul şomajului rămân practic neschimbate”.

În opera lui Keynes, se observă insistenţa pusă pe termenul de ocupareîn muncă (emploi), preferat celui de muncă (travail), arătând vizibil odeplasare a opticii keynesiene.

2 Keynes, Maynard John – „Theorie generale de l’emploi, de l’interet et de la monnaie”,traduit de l’anglais par Jean de Largentaye, Editions Payot, 1969

1.1.1. Formarea nivelului de ocupare şi a salariului real

Analiza lui Keynes se bazează, în acelaşi timp, pe o critică internă şiexternă a viziunii neoclasice. El reia cadrul perioadei scurte marshalienepentru a arăta că o situaţie de echilibru concurenţial stabil este compatibilă cuun şomaj durabil. Mai întâi, el arată că „piaţa” muncii nu joacă rolul care îieste atribuit: concurenţa comercială între ofertanţii şi solicitanţii de locuri demuncă nu poate determina nivelul ocupării şi al salariului real. Altfel spus,pentru Keynes, raţionamentul în termeni de confruntare între o ofertă şi ocerere de muncă nu este valabil decât la nivel microeconomic, adică „nuexistă piaţă a muncii decât pentru fiecare categorie profesională consideratăseparat”3. Principiul cererii efective permite înţelegerea existenţei unui şomajdurabil.

Nivelul de ocupare nu este determinat de către „piaţa” muncii

În susţinerea acestei idei, Keynes arată că salariaţii nu pot acţionaasupra condiţiilor de ocupare (angajare) în muncă, contrar a ceea ce afirmăteoria neoclasică a pieţei muncii: el critică ideea conform căreia nivelul deocupare în muncă şi salariul real sunt determinate pe piaţa muncii princonfruntarea ofertei şi cererii de muncă, ca funcţii ale salariului real,deoarece, dacă această afirmaţie ar fi adevărată ar însemna că şomajul dinanii 1930 s-ar fi datorat refuzului muncitorilor şi sindicatelor de a acceptadiminuări ale salariului real care ar fi putut conduce la creşterea ocupării.

Keynes constată, mai întâi, că, comportamentul real al mâinii de lucrupare dictat de către modificările salariilor nominale şi nu a celor reale ( mânade lucru refuză scăderea salariilor nominale, dar nu reacţionează dacăsalariile reale scad din cauza unei creşteri a preţurilor). El scoate în evidenţăo contradicţie logică întâlnită în abordarea neoclasică. Pentru aceasta, dacănegocierile se poartă asupra salariilor nominale, acest lucru este similar cunegocierile asupra salariilor reale, deoarece nivelul general al preţurilor, P,este presupus ca fiind dat şi fix: dacă salariaţii acceptă o scădere a salariuluinominal, SN, salariul real, SR=SN/P, scade.

Această ipoteză se bazează pe teoria cantitativă a banilor: cantitatea demonedă în circulaţie determină P pentru un nivel dat al tranzacţiilor; P estedeci, insensibil deciziilor luate pe piaţa muncii. Pentru Keynes, aceastacontrazice teoria clasică a preţurilor: în concurenţă, preţurile depind decosturile de producţie, în special cele salariale. Reducerea nominală asalariilor trebuie deci, să antreneze pe cea a preţurilor nominale. Dacă P

3 Saby Bernard, Saby, Dominique – „Les grandes theories economiques”, Editions Dunod,Paris, 2003, pag. 318

scade în acelaşi timp cu SN, scăderea SN nu antrenează pe cea a SR. Mânade lucru nu poate deci, fixa ea însăşi salariul real pe care şi-l doreşte,deoarece ea nu stăpâneşte preţurile.

Trebuie deci, căutat în altă parte, decât în negocierile salariale,explicaţia nivelului de ocupare în muncă şi a salariului real: şomajul nurezultă din reaua voinţă a muncitorilor. Keynes deschide astfel, calea uneianalize noi a modului de retribuire a muncii: munca nu este o marfă a căreicantitate schimbată şi preţul să decurgă dintr-o confruntare comercială.Această analiză arată dintr-o dată că există asimetrie între factori în termenide putere economică: soarta salariaţilor depinde de deciziile pe care le iauintreprinzătorii pentru a maximiza profitul lor; aceste decizii determinăocuparea în muncă care le este propusă. Poate exista atunci un şomajinvoluntar în sensul că muncitori, gata să accepte un salariu real inferior celuial pieţei, nu găsesc de lucru.

Ocuparea în muncă depinde de deciziile intreprinzătorilor:principiul cererii efective

Principiul „cererii efective” – baza teoriei lui Keynes – arată că nivelulde ocupare în muncă depinde de nivelul cererii globale de bunuri şi servicii;dacă cererea rămâne în urma ofertei, oferta – nivelul venitului societăţiitrebuie să se ajusteze la scădere pentru a reveni la egalitate cu cererea,această egalitate fiind construcţia unui „echilibru stabil la un nivel inferiordeplinei ocupări”. Ideea lui Keynes este că, indivizii pot fi în şomaj din cauzaunei „insuficienţe a cererii efective” şi nu pentru că ei refuză „să accepte oremunerare în raport cu productivitatea lor marginală”.4

După Say, producţia şi ocuparea nu pot fi limitate de către debuşee(desfaceri). Keynes repune în discuţie această idee: pentru el, venitul globalprovine din vânzări. Ordinea determinărilor teoretice este răsturnată, cerereadetermină încasările, deci venitul, şi nu invers. Consumul C, este cheltuialadin venitul distribuit R, dar investiţia I, într-o economie de contractare dedatorii, este finanţată prin credit bancar, în special, nu prin cheltuiala făcutădintr-un venit prealabil. El nu este constrâns de economisire, ci depinde decostul creditului şi de randamentul aşteptat. Nimic nu asigură atunci,egaliatatea la orice nivel a valorii ofertei şi a cheltuielii globale, C+I,deoarece aceasta nu decurge din folosirea veniturilor. Trebuie atunci, să seanalizeze determinantele cererii care vor fixa venitul perioadei.

Nivelul producţiei, decis de către intreprinzători, depinde de cererea pecare ei o anticipează faţă de un viitor nesigur, în sensul în care, după Keynes,ei nu produc fără asigurarea desfacerilor. Or, într-o societate bogată,consumul creşte mai puţin repede decât venitul, acesta nu poate creşte decâtcu condiţia ca investiţia să crească mai rapid pentru a acoperi distanţa R-C,

4 Henry, Gerard Marie – “Keynes”, Edition Armand Colin, Paris, 1997, pag. 78

care creşte. Dar aceasta conduce la o producţie viitoare suplimentară debunuri de consum, a cărei cerere nu o urmează; nu există deci, argumentul căcererea efectivă se situează la nivelul care asigură deplina ocupare5.

Pentru Keynes, cererea globală anticipată de către intreprinzătoridetermină nivelul producţiei globale. Intreprinzătorii decid nivelul producţiei,şi deci al ocupării, pentru a garanta profitul maximal egalizând oferta şicererea sperată; nivelul de echilibru pentru ei, dar care nu garantează deplinaocupare. Cadrul de analiză este cel al perioadei scurte a lui Marshall. Dar aiciechilibrul intreprinzătorilor (ei nu au interes de a se îndepărta de acestaîntrucât el corespunde profitului maximal) este compatibil cu un şomajdurabil deoarece deciziile intreprinzătorilor se impun ansamblului factorilor.

Keynes arată atunci, cum nivelul ocupării, decis de cătreintreprinzători, dictează, prin productivitatea marginală a muncii, formareapreţurilor nominale şi a salariilor reale.

1.1.2. Formarea echilibrului pe piaţa muncii

Tratamentul analitic keynesian, în ceea ce priveşte ocuparea în muncăşi salariile, se deosebeşte de modelul neoclasic sub mai multe aspecte. Oprimă deosebire rezultă din examinarea ipotezelor reţinute pentru a specificainterdependenţa între piaţa produselor, piaţa monetară şi piaţa muncii.Poziţionarea teoretică a pieţei muncii în analiza sistemului economic înansamblu diferă simţitor în cele două modele. Pe de altă parte, pe piaţamuncii însăşi, modul de determinare a echilibrului prezintă, de asemenea,câteva deosebiri.

a) Interferenţa între piaţa muncii şi alte pieţe

În tradiţia neoclasică, referinţa la echilibrul general plasează piaţamuncii pe acelaşi plan cu piaţa bunurilor şi serviciilor şi piaţa monetară astfelîncât cele trei pieţe sunt autonome. În extinderea ipotezelor pioniereşti ale luiWalras, teoreticienii echilibrului general consideră că munca este o marfă caoricare alta. Salariul apare astfel ca un element, printre altele, ale vectoruluipreţurilor, a cărui nivel de echilibru este căutat ca determinant al condiţiilorde anulare ale cererilor nete pe ansamblul pieţelor.

La Keynes, conceptul de echilibru global se substituie celui de echilibrugeneral. Chiar mai mult, din dorinţa de impune un vocabular specifickeynesianismului, această diferenţiere terminologică este expresia uneiprofunde divergenţe de apreciere în ceea ce priveşte poziţionarea relativă a

5 Duboeuf, Francoise – “Introduction aux theories economiques”, Edition LADECOUVERTE, Paris,1999, pag. 94

pieţei muncii în raport cu alte pieţe. Din perspectivă keynesiană,determinarea termenilor echilibrului se realizează, în primul rând,concomitent pe piaţa produselor şi pe piaţa monetară. Implicaţiile acestuiechilibru asupra funcţionării pieţei muncii sunt analizate într-un timpsecundar. Schema keynesiană face deci, să prevaleze ideea unei ierarhii întrepieţe, piaţa muncii fiind aici considerată ca analitic dependentă de piaţaproduselor şi de piaţa monetară. Schema IS-LM propusă de Hicks şi Hansen, având ca şi scopformalizarea propoziţiilor teoretice keynesiene, redă bine această interacţiuneprimară între cele două pieţe. În acest model, formarea unui echilibru strânspe piaţa produselor şi pe piaţa monetară, precede şi structurează pe cel alechilibrului de pe piaţa muncii. Din confruntarea curbei IS, reprezentativăpentru echilibrul de pe piaţa produselor, şi a curbei LM, exprimând echilibrulpe piaţa monetară, emerge rata dobânzii şi volumul producţiei de echilibruîncepând de la care va fi definit nivelul ocupării în muncă cerut de cătreintreprinderi “via” funcţa de producţie. Aceste mecanisme sunt clar ilustrateîn figura 1. Echilibrul IS/LM determină un volum de producţie de echilibruY0 căruia îi corespunde un nivel de ocupare N0. Acesta din urmă fiindcunoscut, funcţia cererii de muncă permite atunci să fixeze nivelul salariuluireal de echilibru (w/p0).

Figura 1.1.

b) Specificităţile keynesiene ale funcţionării pieţei muncii

Din punct de vedere al analizei pieţei muncii, contribuţia keynesiană sedistinge de omoloaga sa neoclasică sub trei aspecte esenţiale. Pe de o parte,cererea de muncă apare aici ca un agregat derivat din cererea efectivă. Pe dealtă parte, raportul de cauzalitate între salariul real şi nivelul de ocupare înmuncă este inversat. În concluzie, construcţia teoretică disociază formareasalariului real de cea a salariului nominal.

Cererea de muncă - agregat derivat din cererea efectivăLa Keynes, echilibrul pe piaţa produselor nu ia forma neoclasică a unei

confruntări între o ofertă şi o cerere „noţională” ci este produsul ajustăriiofertei la cererea efectivă. Cheltuielile publice şi exporturile fiind considerateexogene, oferta depinde astfel de factorii determinanţi ai consumului ( venituldisponibil, înclinaţia medie spre consum) şi de investiţie (rata dobânzii,eficacitatea marginală a capitalului).

Cererea de muncă care vine din partea firmei este, în ceea ce opriveşte, determinată de nivelul producţiei. Ea derivă, în consecinţă, dincererea efectivă. Prin cerere efectivă se înţelege, după Keynes ( Teoriagenerală..., capitolul 6) “venitul global (sau “produsul”), inclusiv venituriledistribuite altor factori de producţie, pe care intreprinderile speră să-l obţinădin volumul ocupării pe care ele decid să-l ofere”. Altfel spus, cerereaefectivă este cererea pe care firma o anticipează ca fiind cea care i se vaadresa ei. Anticipând mai de aproape, ea este, astfel, funcţia venitului, rataimpozitării, rata dobânzii, eficacitatea marginală a capitalului şi, deasemenea,înclinaţia medie spre consum – care este presupusă a covaria negativ încomparaţie cu bogăţia naţională. Cererea de muncă fiind o cerere derivată,toţi aceşti factori determină, în consecinţă, volumul ocupării oferit de cătrefirmă.a) Raportul de cauzalitate inversat între salariul real şi ocuparea înmuncă

Pentru neoclasici, salariul este, într-adevăr înainte de orice, un elementexplicativ al costului de producţie şi al profitului firmei. În relaţia dintresalariul real şi ocupare, descrisă prin funcţia cererii de muncă, primul dintrecei doi termeni are statutul de variabilă explicativă; o modificare a salariuluireal implică o modificare de sens contrar a ocupării în muncă.

La Keynes, salariul este o componentă esenţială a venituluigospodăriilor familiale, care este presupus a exercita o modificare pozitivăasupra nivelului cererii. Pe de altă parte, ocuparea în muncă a indivizilor nudepinde de salariu ci de cererea efectivă. Astfel, o scădere (creştere) asalariilor ar determina o scădere (creştere) a consumului şi investiţiei – înfuncţie de anticipările negative ale firmelor -, o scădere (creştere) a producţieişi a ocupării şi, în consecinţă, o creştere (scădere) a şomajului. În modelulKeynesian, salariul real acţionează, deci şi asupra ocupării, dar în modindirect, prin intermediul cererii. Aceasta fiind cererea efectivă, din moment

ce ea este stabilită, predetermină producţia şi nivelul ocupării în muncă(figura 1). Ajustările se operează cu prioritate cu ajutorul cantităţilor; într-oprimă fază, cererea efectivă deviază productivitatea marginală a muncii luândîn considerare efectele sale strâns legate asupra producţiei şi ocupării, apoisalariul real se ajustează cererii. Din acest fapt, dacă Keynes admite, ca şineoclasicii, principiul egalităţii între remunerarea muncii şi productivitateamarginală a muncii, sensul cauzalităţii între cele două variabile apare aiciinversat: salariul real este funcţie a ocupării.6

b) Disocierea specificaţiei salariului nominal şi a salariului realAşa cum este pusă în evidenţă în figura 2, specificaţia de salariu

nominal şi cea de salariu real scoate în evidenţă mecanisme diferite.În schema keynesiană, funcţiile ofertei şi cererii de muncă sunt definite

pornind de la variabile dependente având natură diferită. Oferta determinănivelul salariului nominal, iar cererea determină nivelul salariului real.Formarea acestor două agregate se realizează, în consecinţă, în funcţie dedouă procese distincte. Pe de o parte, negocierea între intreprinderi şimuncitori fixează salariile nominale care variază, în consecinţă, proporţionalcu nivelul ocupării, întrucât Keynes consideră că “mâna de lucru acceptă maibucuroasă reduceri de salariu când ocuparea în muncă scade”.

1.2. Oferta de muncă în accepţiunea keynesistă

Funcţia ofertei de muncă defineşte ansamblul perechilor salarii-cantităţide muncă care optimizează satisfacţia indivizilor aflaţi în căutarea unui loc demuncă.

Desemnând cantitatea de muncă pe care fiecare agent este pregătit s-ofurnizeze la nivelul de salariu considerat, ea îmbracă astfel o dimensiunecondiţională. Ca şi în teoria cererii, obiectul schimbului este definit şi aici demanieră relaivă; făcând abstracţie de intensitatea muncii, ea asimileazăcantitatea de muncă la timpul de muncă. Pe de altă parte, ca şi formă deactivitate, munca este opusă timpului liber. Teoria ofertei de muncă este deci, oteorie a arbitrajului între timpul de muncă şi timpul liber. Astfel, construcţiateoretică prezintă aici o configurare diferită după cum ea este de inspiraţieneoclasică sau keynesiană.

Unii autori consideră că, în realitate, conceptul de ofertă de muncă esteinadecvat ţinând seama de tratamentul keynesian al comportamentuluisalariaţilor pe piaţa muncii. Achiziţia mâinii de lucru de către intreprinderirealizându-se plecând de la un suport instituţional, ocuparea în muncă, şidefiniţia acestuia fiind, în definitiv, presupusă structurată prin comportamentulfirmelor, este mai probabil, într-o optică keynesiană, de a vorbi despre o cerere

6 Leclerq, Eric, “Les theories du marche du travail”, Editions du Seuil, Paris, 1999, pag. 74

de locuri de muncă. Totuşi, pentru a face cât mai accesibilă prezentareaelementelor de diferenţiere a modelelor neoclasic şi keynesian în acestdomeniu, se va recurge în continuare la conceptul de ofertă de muncă.

Tratamentul keynesian7 al ofertei de muncă se distinge de omologul săuneoclasic în trei puncte esenţiale:

- variabila comportamentală de referinţă; la Keynes, mărimeasalariului considerată nu mai este salariul nominal, ci salariul real;

- configurarea funcţiei ofertei: teoria keynesiană prezintărigiditatea scăderii salariilor nominale;

- statutul relativ al ofertei de muncă pe piaţă.

1.2.1. Referinţa la salariile nominale

Două argumente vin să stabilească raportarea keynesiană la salariilenominale: iluzia monetară a salariaţilor şi înclinaţia lor de a-şi fondacomportamentul ofertei pe comparaţii salariale interindividuale.

Iluzia monetară a salariaţilorCa şi în analiza consumului cu înclinaţia spre consum, Keynes se

bazează pe o lege psihologică pentru a specifica comportamentul oferteimuncitorilor. Pentru autorul „Teoriei generale...”, ofertanţii sunt victimeleunei iluzii monetare, ceea ce semnifică că la o variaţie dată ei sunt mai puţindispuşi să se opună la o scădere a salariului real, dacă ea este imputabilă uneicreşteri a preţurilor, decât dacă ea rezultă dintr-o diminuare a salariilornominale. Oferta de muncă este puţin sensibilă la evoluţia preţurilor dinmoment ce ea nu îmbracă un aspect excesiv durabil. După Keynes, într-adevăr, „chiar dacă mâna de lucru se opune în mod obişnuit scăderii salariilornominale, nu stă în obiceiurile sale de a reduce munca sa la fiecare creştere apreţurilor bunurilor de larg consum”8. Astfel, o scădere a salariilor realeimputabilă unei creşteri a preţurilor, fără a fi însoţită de o creştere a salariilornominale, nu va modifica, în general, cantitatea de muncă oferită. În opticakeynesiană, oferta de muncă depinde deci, de salariul nominal şi nu desalariul real.

Comparaţiile salariale interindividualeUn al doilea argument vine să susţină referinţa la salariul nominal al

teoriei keynesiene al ofertei de muncă. Explicaţia dobândeşte aici încă unsprijin bazat pe un fundament de ordin psihologic. După Keynes, într-adevăr,comportamentul de ofertă al muncitorilor este de esenţă comparativă, însensul că el este condiţionat de nivelul de relativ pe care îl admite. Or,

7 Leclerq, Eric, “Les theories du marche du travail”, Editions du Seuil, Paris, 1999, pag. 568 Keynes, Maynard John – „Theorie generale de l’emploi, de l’interet et de la monnaie”,traduit de l’anglais par Jean de Largentaye, Editions Payot, 1969, pag. 38

preţurile fiind admise a se aplica în acelaşi mod la toţi indivizii, salariilenominale sunt cele care, în definitiv, creează strategia salariaţilor. Schemaexplicativă este atunci următoarea. O creştere inferioară a salariului nominalla un subgrup de salariaţi antrenează o scădere a salariului lor relativ şi, prinaceasta, o deteriorare a înclinaţiei lor de a oferi munca.

1.2.2. Rigiditatea scăderii salariilor nominale

Variabila de ajustare – salariul nominal – fiind determinată, se impuneacum a se preciza configurarea funcţiei de ofertă de muncă keynesiană: cumevoluează cantitatea de muncă oferită în funcţie de salariul nominal? Este, pede altă parte, interesant a se întreba asupra modului în care, în definitiv,covariază, după keynesieni, oferta de muncă şi remuneraţia reală a muncii.Ce relaţie întreţin în schema keynesiană salariile nominale şi salariile reale?

a) Factorii rigidităţii salariuluiPentru keynesieni, comportamentele salariale sunt supuse, în mod

categoric, unei ipoteze forte: deasupra unui nivel de ocupare dat, salariilenominale sunt rigide la scădere, ceea ce înseamnă că, pentru nivelurile deocupare considerate, o scădere a ocupării nu are, din punct de vedere alofertanţilor, nici o incidenţă asupra salariului nominal. În figura 2, porţiuneadin curba ofertei rezultând din această ipoteză este reprezentată prin dreaptaAz. În schimb, după N0, curba ofertei regăseşte o configuraţie tradiţionalăpantei pozitive, reprezentată grafic prin segmentul Ax. Global, funcţia oferteide muncă prezintă deci, o formă curbată.

Figura 1.2.

În definitiv, funcţia ofertei de muncă keynesiană se scrie astfel:

w =w0 şi N<N0w=w0 + w(N) cu w’(N)>0 şi N>N0,

unde N0 reprezintă ocuparea deplină.

Se disting, în general, două mari tipuri de argumente pentru a explica oastfel de configuraţie. O primă categorie de factori, de natură instituţională,este evocată:

- rolul sindicatelor; în perioada de recesiune, acestea preferă o creşterea şomajului mai degrabă decât o scădere a salariilor, deoarece, în cazul unuinou avânt economic, va fi mai uşor pentru ei să obţină o creştere a ocupăriidecât o creştere a salariilor;

- existenţa unui salariu minim care, prin construcţie, blochează,deasupra unui anumit prag, orice posibilitate de scădere a salariilor;

- periodicitatea colective care, interzicând orice revizuire a salariilornominale între două negocieri, nu permite muncitorilor să reacţioneze lavariaţia preţurilor.

O a doua categorie de factori, mai puţin frecvent evocată, priveştenivelul de analiză reţinut. Este pus aici, în evidenţă, faptul că gradul derigiditate al comportamentelor faţă de scăderea salariilor nominale, estesusceptibil a varia după nivelul de apreciere a variaţiei nivelului ocupării decătre muncitori. Aceştia din urmă sunt, într-adevăr, mai mult înclinaţi să seopună la o scădere a salariilor nominale în cazul în care această scădereînsoţeşte o deteriorare globală a ocupării, decât atunci când ea îmbracă odimensiune locală.

b) Statutul relativ al ofertei de muncăÎn ceea ce priveşte oferta de muncă, teoria keynesiană diferă

fundamental de teoria neoclasică. Susţinătorii acestei teorii considerau căofertanţii participă în acelaşi fel ca şi solicitanţii de muncă la determinareasalariului real.

În teoria keynesiană, în schimb, dacă este admis că cele două părţidetermină împreună salariul nominal, în definitive, intreprinderile sunt celecare fixează salariul real. Productivitatea marginală a muncii, de care depindesalariul, este într-adevăr o funcţie negatică a nivelului ocupării, teoriakeynesiană inversând sensul cauzalităţii între salariul real şi ocupareprezentat în teoria neoclasică. Or, ocuparea în muncă este ea însăşideterminată de cererea anticipată a firmei, prin intermediul producţiei.

Rolul ofertei de muncă în materie de fixare a contrapartidei efective aactivităţii muncii este deci, secundar.

1.3. Şomajul în accepţiunea keynesistă

Şomajul reprezintă o disfuncţionalitate majoră a vieţii economice şisociale, fiind considerat, alături de inflaţie, ca un dezechilibru economicmajor.

Descriind iniţial faptul de a nu munci cu ocazia unei sărbători rituale,şomajul este o realitate şi o noţiune recentă. Intrat în istoria economică odatăcu consecinţele Marii Crize din 1929, el a devenit o problemă centrală apoliticii economice începând din mijlocul anilor 1970, care a marcat sfârşitulperioadei glorioase de 30 de ani ( „Trente Glorieuses”, anii 1945-1975).Această perioadă fusese caracterizată de o puternică creştere economică între4 şi 5% pe an, şi o rată a şomajului scăzută, cel mai adesea sub 2,5% înEuropa.9

Scriind între cele două războaie, într-o epocă cu şomaj masiv, ocupareaapare la Keynes ca problema economică esenţială de care trebuie să-şi deaseama analitic, dar pentru care trebuie, de asemenea să propună soluţii. Luptaîmpotriva şomajului devine obiectivul central al politicii economice.„Teorie generală...”, ultima sa lucrare de doctrină şi, într-un fel oarecare,testamentul său economic, este, înainte de orice, o teorie a angajării înmuncă. Aceasta este ceea ce îi conferă importanţa sa. Deplina ocupare, într-adevăr, adică absenţa oricărui „loisir” forţat, nu este doar criteriul bunuluimers al economiei. Ea este încă, şi mai ales, baza unui statut satisfăcător almâinii de lucru şi, prin urmare, condiţia într-o societate liberă a echilibruluipolitic şi social.

Aşadar, Keynes înţelege să acorde o maximă atenţie acestui fenomencare afecta nu numai populaţia activă, ci întreaga societate.

Şomajul efectiv şi chiar simpla ameninţare a şomajului, sunt pentrumuncitori o cauză de înstrăinare şi descurajare. Atunci când mâna de lucruriscă să ajungă fără slujbă, ea nu poate fi pe deplin independentă deangajatorii săi. Ea se găseşte astfel, pe o poziţie inferioară în negocierile desalariu, şi din acest fapt, este rar întâlnit ca munca să fie remunerată la nivelulcorespondent productivităţii sale. Ajutoarele financiare acordate pot ajutamaterial şomerii, dar nu-i pot face să-şi liniştească sentimentul de inutilitatesocială pe care-l încearcă.

În teoria neoclasică, echilibrul pe piaţa muncii se stabileşte prinmişcarea preţurilor ceea ce conduce, în mod automat, la deplina ocupare înmuncă a tuturor celor care doresc să muncească la salariul stabilit de cătrepiaţă. În consecinţă, interpretarea şomajului este fie cea a unui şomaj trecător,rezultând din amânarea adaptării ofertei la cerere, fie cea a unui şomajvoluntar, când solicitanţii de loc de muncă nu acceptă să muncească la

9 Dictionnaire de l’economie A-Z, sous la direction de Pierre Bezbakh et Sophie Gherardi,Edition Le Monde, pag. 131

salariul pieţei. Un şomaj involuntar de durată nu poate proveni decât dindisfuncţionalităţile pieţei muncii, rezultând, de exemplu, din intervenţiaorganizaţiilor sindicale.

În ceea ce priveşte cauzele şi formele de existenţă ale şomajului,Keynes are o concepţie total diferită de cea a neoclasicilor. După părerea lui,nimic nu garantează că, cantitatea de muncă cerută echilibrului de cătrefirme, permite angajarea în totalitate a mâinii de lucru care ar accepta sămuncească la salariul pieţei. Argumentul său, care se bazează pe o critică alegii lui Say, conduce la recunoaşterea unei forme de şomaj, până atunciignorată de către teoreticienii neoclasici – şomajul involuntar -, care vaconstitui prin urmare, un element de ancorare a reflecţiei autorilor keynesieni.

Critica legii lui Say

Pentru Say, producţia crează venituri care, cu excepţia faptului cândexistă unele dezechilibre tranzitorii, alimentează la maxim cererea, astfelîncât, sistemul economic nu cunoaşte pierdere în veniturile cheltuite, „ofertacrează propria sa cerere”. În final, echilibrul este deci, în mod necesar, dedeplină ocupare în muncă.â

Această afirmaţie este puternic contestată de către Keynes din douăraţiuni. În primul rând, el constată că veniturile provenite din producţie nusunt cheltuite în întregime. O parte din aceste venituri dă naştere laconstituirea unui fond de economii. Dar, dacă oferta globală ar trebui săcreeze mijloacele propriei sale desfaceri, această economisire ar trebui atuncisă fie utilizată în totalitate în scopuri de finanţare a investiţiei productive. Or,economisirea realizată de către firme nu determină, în mod necesar, oachiziţie de capital productiv. Şi, în acelaşi fel, partea de venit economisită decătre gospodăriile familiale nu contribuie în mod necesar la finanţareainvestiţiei productive. Riscul unei supraproducţii nu poate deci, după Keynes,să fie înlăturat.

În al doilea rând, Keynes se opune, de aceeaşi manieră, fundamentelormonetare ale legii debuşeelor a lui Say. Pentru acesta din urmă, banul nu esteconsacrat decât pentru a fi cheltuit; moneda rămâne deci, exclusiv uninstrument de tranzacţie. Or, pentru Keynes, deţinerea de monedă poaterăspunde la două alte obiective: un motiv de precauţie, care conduce ladorinţa de a se pune la adăpost de evoluţiile negative anticipate, şi un motivde speculaţie, conducând la dorinţa de obţinere a unor câştiguri posibile pepiaţa de valori mobiliare. Diminuarea încasărilor disponibile pentru a fidestinate cererii poate avea deci, după Keynes, o origine monetară.

Echilibrul de subocupare şi şomajul involuntar

În opoziţie cu tezele neoclasice, de departe cele mai răspândite în epocasa, şi mai ales cu cea a lui Pigou, pe care o consideră ca fiind modelul dereprezentare cel mai desăvârşit, Keynes susţine 3 lucruri.

1. Neluând forma unei egalităţi între oferta şi cererea globală, ci pecea a unei ajustări a ofertei la cererea efectivă, echilibrul pe piaţaproduselor are toate şansele să dea naştere la un regim de subocupare pepiaţa muncii.

Şomajul nu mai este atunci produsul unui salariu excesiv, ci a celui aunei insuficienţe a cererii efective.

Încă din primele pagini ale Teoriei generale..., Keynes afirmă, într-adevăr, că există o altă formă de şomaj decât şomajul fricţional şi şomajulvoluntar. El înţelege în acest scop să ţină seama de o situaţie ignorată pânăatunci de neoclasici, în care mâna de lucru rămâne neangajată chiar şi dacă araccepta să muncească la nivelul salariului pieţei.

Într-o astfel de situaţie, şomajul nu poate fi explicat ca fiind rezultatulunor pretenţii salariale excesive- dezutilitatea marginală a muncii este atunciinferioară nivelului salariului real în vigoare, ci printr-o insuficienţă a cereriiefective. Cererea de muncă fiind derivată din cererea de bunuri, raţionamentulofertei pe piaţa produselor se aplică pe piaţa muncii. Oferta „necreându-şipropria cerere”, aceasta nu este suficient pentru a garanta ocuparea în muncăa tuturor persoanelor active care doresc să muncească la nivelul salariuluipieţei. Din acest motiv, pentru Keynes, ajustarea de la origine a ofertei lacerere pe piaţa produselor generează, deasemenea, o ajustare a ofertei lacerere pe piaţa muncii. Ca urmare, echilibrul keynesian – în sensul definitmai sus – are toate şansele de a fi un echilibru de subocupare.10

Contrar a ceea ce prezintă neoclasicii ca şi postulat, şomajul nu esteatunci imputabil comportamentului ofertanţilor. Cauza sa nu se situează pepiaţa muncii, ci pe cea a bunurilor şi pe cea a monedei, astfel încât şomajulîmbracă o dimensiune involuntară.

2. Într-un astfel de context de ajustare a ofertei la cererea efectivă,revenirea la ocuparea deplină fără intervenţia unui terţ agent este, deobicei, imposibilă prin existenţa mecanismelor inhibitoare

La întrebarea dacă o scădere a salariilor nominale ar putea, aşa cumcred neoclasicii, favoriza întoarcerea la deplina ocupare, teoria keynesianărăspunde în mod clar negativ, bazându-se pe o dublă argumentare: scăderepreţurilor, dacă ea este un răspuns la scăderea salariilor, nu permite, înschimb, o revenire la deplina ocupare.

Keynes s-a străduit mult timp să demonstreze că o scădere a salariilornominale nu determină o creştere a cererii efective, după cum o prezintă

10 Leclerq, Eric, “Les theories du marche du travail”, Editions du Seuil, Paris, 1999, pag. 76

teoria neoclasică, ci o scădere a ei. Argumentarea sa se bazează, în aceastăprivinţă, pe o constatare: salariul, dacă este un element al costului deproducţie al firmei, reprezintă deasemenea, un venit pentru salariat. Astfel, odiminuare a salariilor nominale, ceea ce determină o scădere concomitentă avenitului real, provoacă o scădere a consumului. Or, aceasta nu poate ficompensată printr-o creştere corespunzătoare a investiţiei. Într-adevăr, pe deo parte, o scădere a consumului este aducătoare, pentru firme, a unoranticipări asupra nivelului activităţii, care sunt nefavorabile investiţiei; pe dealtă parte, o scădere a salariilor determină o scădere a costurilor de producţieşi deci, o diminuare a preţurilor de vânzare a produselor, însă efectele acesteiscăderi – a priori pozitive – asupra investiţiei sunt contracarate prinmecanismele anticipative.

3. Pentru a rezolva problema şomajului, intervenţia Statului estenecesară, ceea ce necesită, în consecinţă, examinarea formelor acesteiintervenţii.

Din perspectivă keynesiană, lupta împotriva subocupării estesubordonată la două condiţii. Mai întâi, ea necesită intervenţia Statului,Keynes respingând posibilitatea unei reveniri spontane la deplina ocupareplecând de la o autoreglare a uneia sau alteia din cele trei pieţe. Pe de altăparte, şomajul, fiind imputat unui exces de ofertă pe piaţa produselor,intervenţia publică trebuie să vizeze o relansare a cererii globale pentru care,anticipările agenţilor economici, din punctul său de vedere, fiind examinatepozitiv, producţia şi ocuparea în muncă pot să crească din nou.

1.4. Intervenţia statului în economie

Keynes preconizează intervenţia Statului, fără a repune în cauză, totuşi,economia de piaţă. Proiectul keynesian a dat naştere la diverse interpretări:„revoluţionare” pentru unii, care văd în „Teorie generală...” un fundamentsolid pentru intervenţia Statului, a fost deasemenea considerată ca un mijlocde a salva capitalismul liberal printr-un reformism măsurat. De fapt, în urmaRevoluţiei ruse din 1917, Keynes apără valorile politice liberale în faţapericolului totalitarist. Crizele şi mizeria muncitorească sunt o ameninţarepentru democraţie: ele riscă să împingă grupurile sociale defavorizate laviolenţă.

Conştient de opoziţia pe care ar putea-o întâmpina ideea intervenţieiStatului, Keynes va declara următorul lucru în lucrarea sa: „extindereafuncţiilor Statului [...] i s-ar părea unui publicist din secolul 19 sau unuifinanţist American de astăzi, o oribilă infracţiune a principiilor individualiste.Această extindere ne apare dimpotrivă, ca singurul mijloc posibil de a evita o

completă distrugere a instituţiilor economice actuale şi ca o condiţie a unuifructuos exerciţiu al iniţiativei individuale”11

Punerea în evidenţă a analizei factorilor determinanţi ai ocupării înmuncă permite formularea ideilor de politică economică. Atunci când existăşomaj involuntar, răspunsul se găseşte de partea investiţiei care trebuie săcrească pentru a antrena o creştere a volumului ocupării. Studiul deplineiocupări trece într-adevăr, pe primul loc la Keynes prin cheltuiala făcută cuinvestiţia, şi nu prin cheltuiala de consum. Keynes se opune politicilordeflaţioniste, ca şi celor a salariilor flexibile, şi sugerează un mod deintervenţie care poate îmbrăca trei forme: intervenţie pe calea politiciimonetare, a investiţiei publice şi pe calea politicii bugetare.

1.4.1. Politica monetară

În primul rand, politica monetară poate permite o stimulare a investiţieiprivate prin reducerea ratei dobânzii pe termen lung, care guverneazăinvestiţia. Se dispune de două mijloace, pe care Keynes le explorase deja în“Tract on monetary reform” din 1923 şi în “Treatise on money” din 1930,pentru a acţiona asupra ratei dobânzii pe termen lung: expansiunea monetarădirectă prin creaţie monetară, întotdeauna delicată de utilizat, acţiunea maiprudentă asupra creanţelor pe termen lung, prin recurgere la piaţa de open-market. Dar, după părerea lui Keynes, aceasta nu este cea mai bună soluţiepentru eliminarea subocupării: psihologică şi convenţională, reacţia factoriloreste incertă; o creaţie monetară poate fi interpretată negative, ceea ce conducela reîntărirea sentimentului de incertitudine şi la preferinţa pentru lichiditate.Totuşi, politica monetară poate fi utilzată, însă eficacitatea sa estesubordonată unei condiţii esenţiale: scăderea ratei dobânzii trebuie să nudepăşească nivelul ratei minimale care activează mecanismul „capcaneilichidităţilor” (trappe a liquidites). Acest mecanism specific, sesizat de cătreKeynes, pune în evidenţă faptul că atunci când rata dobânzii scade sub unanumit parg, considerat minimal, se produce fenomenul de dezafectare pentruorice plasament financiar remunerat prin rata dobânzii. În acest fel, preferinţapentru lichiditate devine maximă.

11 Keynes, Maynard John – „Theorie generale de l’emploi, de l’interet et de la monnaie”,traduit de l’anglais par Jean de Largentaye, Editions Payot, 1969, pag. 373

1.4.2. Investiţiile publice

Keynes rezumă teoria sa cu privire la ocuparea în muncă în capitolul 3al primei cărţi, astfel: „ pentru ca un anumit volum de ocupare să fiejustificat, trebuie deci, să existe o creştere a investiţiei în curs suficient demare pentru a absorbi excesul producţiei totale pe fracţiunea producţiei pecare comunitatea doreşte să o consume, atunci când ocuparea se găseşte laacest nivel”. În consecinţă, pentru o valoare dată de înclinaţia spre consum acomunităţii, creşterea investiţiei este cea care determină nivelul echilibruluiocupării.

Investiţia corespunde la Keynes, unei decizii voluntare, comportândanumite riscuri. Pentru a efectua o investiţie, antreprenorul se angajează la ocomparaţie între două mărimi: eficacitatea marginală a capitalului şi ratadobânzii. Eficacitatea marginală a capitalului este definită ca taxa scontuluicare, aplicată la seria de anuităţi constituită prin randamentele sconturiloracestui capital pe timpul întregii sale existenţe, redă valoarea actuală aanuităţilor egală preţului ofertei de capital. Faptul că eficacitatea marginală acapitalului să fie rata anuală a unui avantaj aşteptat unei reproducericomparabile ratei dobânzii, care depinde de cantitatea de monedă în circulaţieşi de dorinţa publicului de a deţine lichiditate (din trei motive explicite:motivul tranzacţiei, motivul precauţiei, motivul speculaţiei), deoarece ratadobânzii este, pentru Keynes, preţul care trebuie plătit unui deţinător demonedă pentru că el acceptă să o cedeze ca împrumut; este deci preţulrenunţării la lichiditate.12

Dacă este dificil de stimulat investiţia privată, un al doilea mijloc seoferă autorităţilor guvernamentale: utilizarea substituentului saucomplementului investiţiei publice, măsură a cărei virtute constă, în esenţă, înefectul de multiplicator pe care-l pune în joc, ceea ce, la limită, poateconduce la neglijarea caracterului rentabil şi la fel de productiv al activităţilorintreprinse, pentru a nu se ataşa decât consecinţelor produse asupravolumului venitului şi ocupării. Este de preferat ca investiţia publică să poatăaduce o contribuţie productivă pozitivă: acest lucru este vizat de politicile de„grands travaux” şi construirea de infrastructuri care furnizeazăintreprinderilor private economii externe, din care ele vor putea trage unbeneficiu. Keynes, în celebra sa „Letter to President Rosevelt” din 31decembrie 1933, sugerează ca aceste investiţii publice să fie finanţate, lanevoie, chiar printr-un deficit bugetar. Investiţia publică nu vizează doar săasigure o „amorsare” a avântului economic; ea se fixează ca şi obiectivfundamental care va modifica în mod durabil cererea publică pentru consumşi investiţii, de o aşa manieră încât variaţiile sale se opun celor ale cererii

12 Caire, Guy – “L’emploi” des reperes pour comprendre et agir, Editions du Seuil, Paris,1999, pag. 87

private. Dispozitiv anticiclic, utilizat în calitate de instrument de relansareeconomică, investiţia publică este, în acelaşi timp, un mijloc de stabilitateeconomică şi deci, de regularizare a ocupării.

1.4.3. Politica bugetară

Al treilea instrument disponibil a fi utilizat de către puterile publiceîntr-o conjunctură deprimantă, este politica finanţelor publice, pe care A.Lerner o va califica ca politică a finanţelor funcţionale, şi pe care el oprezintă astfel: „scopul oricărei ajustări rezonabile a nivelului activităţiieconomice trebuie să fie asigurarea unei rate a chelruielilor nici prea redusă(ceea ce antrenează şomajul ), nici prea ridicată (ceea ce dă naştere lainflaţie). Trebuie ales un nivel un nivel de ocupare satisfăcător, după care rataglobală de cheltuieli să fie mărită atunci când ocuparea este prea scăzută şidiminuată în caz contrar.

Dacă rata cheltuielilor este satisfăcătoare, ocuparea este acceptabilă şieste inutil a se lua măsuri speciale. Dacă cheltuielile sunt insuficiente şi, dinacest fapt, ocuparea este prea scăzută, diferenţa poate fi atunci acoperită decătre guvern. Acesta poate creşte cheltuielile, fie „direct” prin intermediulmuncilor publice, fie „indirect”, reducând impozitele, ceea ce permitecontribuabililor să-şi mărească cheltuielile, fie încă acordând mai mulţi banicelor care nu sunt prea mulţumiţi de veniturile obţinute, adică pensionarilor şituturor celor care beneficiază de ajutoare sociale. Dacă cheltuielile publicesunt la un nivel prea ridicat, şi dacă, în consecinţă, inflaţia ameninţă,guvernul poate remedia situaţia fie „direct”, reducând propriile cheltuieli, fie„indirect”, mărind impozitele şi lăsând astfel contribuabililor mai puţini banipentru cheltuieli. Fiscalitatea poate juca un rol reglator, intervenind prinintermediul impozitului progresiv, care reduce salariile mari, economisireaexcesivă, având un rol redistributiv, favorizând dezvoltarea consumuluiprintr-un transfer de la clasele bogate economisitoare, la clasele săracecheltuitoare, fie pe cale monetară (adaosuri la salarii, alocaţii, pensii etc.), fiepe cale reală care operează prin funcţionarea serviciilor publice, punând ladispoziţia indivizilor bunuri sau servicii cu titlu gratuit sau la preţuri reduse.

Regula de conduită este aici, cea de scoatere şi folosire a banilor dintezaur, compensată cu un volum de cheltuieli care justifică şi conduce la odeplină ocupare în muncă şi care poate fi finanţată prin mijloace variate.Deficitul sistematic vizează astfel, menţinerea stabilităţii venitului şi un înaltnivel de ocupare, opunând dezechilibrului economic un dezechilibrufinanciar de sens contrar. Aplicarea sa concretă este totuşi delicată pentru căea presupune „o puternică stăpânire a economiei de către Stat, o cunoaştereaprofundată a mărimilor globale asupra cărora se vrea a se acţiona, un control

al elementelor monetare susceptibile a permite o acţiune rapidă cândpericolul inflaţiei începe să se manifeste”.13

13 Caire, Guy – “L’emploi” des reperes pour comprendre et agir, pag. 90, 91

Capitolul 2. KEYNESISMUL ÎN FRANŢA

Franţa a fost, fără îndoială, una din ţările industrializate în carepenetrarea ideilor keynesiene a fost cea mai tardivă: traducerea în franceză aTeoriei generale este terminată la începutul anului 1939, dar ea nu estepublicată decât în 1942, în timpul ocupaţiei germane; în schimb, traducereagermană este publicată încă din decembrie 1936, aproximativ la numai 10 lunidupă ediţia originală în limba engleză. În cazul francez, se pare că Comité desForges, influenţează editorul Payot, făcând presiuni pentru a întârzâiapublicarea lucrării în limba franceză, estimând că era vorba de o „lucrare detendinţă comunistă”.

Dar Franţa este, fără îndoială, ţara în care victoria ideilor lui Keynes afost cea mai profundă şi cea mai durabilă deoarece strategia keynesianăintreprinsă în iunie 1981 până în iunie 1982 de către guvernul Mauroy esteultima experienţă de acest tip, ca prioritate în ţările OCDE-ului, paradoxal, ea afost totuşi, mai limitată (2% din PIB) decât cea precedentă a guvernului Chirac(3,3% din PIB). În cele două cazuri, aceste strategii s-au încheiat prinimportante devalorizări ale francului (iulie 1976, octombrie 1981, iunie 1982,martie 1983).14

2.1. Ideile şi politicile economice în Franţa anilor 1930

2.1.1. Politicile de deflaţie

La începutul Marii Crize, Franţa pare scutită de dificultăţile economicedar, începând din 1931, criza începe şi persistă mai mult timp decât în alteţări occidentale. Deoarece depresiunea durează, catastrofa economică esteprofundă. Chiar dacă încă din 1933, anumite economii - în special ceaamericană - dau semnale de relansare, indicatorii economici francezi continuăsă scadă până în 1935 şi nu există câtuşi de puţin ameliorare înainte desfârşitul lui 1938.

Orientarea economică, însoţită până în 1935 de multiple guvernări carese succed, este total defensivă: ea vizează să izoleze Franţa prin recurgereageneralizată la măsuri protecţioniste, cum ar fi: cote la import, atenuareaconcurenţei prin organizarea de carteluri şi înţelegeri, restrânderea producţiei– „malthusianismul economic” denunţat de Alfred Sauvy -, sprijinirea

14Henry, Gerard Marie – “Keynes”, Edition Armand Colin, Paris, 1997, pag. 192

anumitor grupuri de interese favorizate, în special agricultorii, artizanii şimicii comercianţii.

Politica bugetară este întotdeauna dominată de frica de inflaţie şi dedeficit. În ce priveşte scăderea încasărilor fiscale şi creşterea deficitelor,guvernele au răspuns deci, prin eforturi de reducere a cheltuielilor, dispoziţiia căror impact este redus de către măsurile de sens contrar, care vizau săsusţină preţurile agricole şi să protejeze producătorii. În 1935, Statul dă unexemplu reducând toate cheltuielile sale cu 10%, se înţelege aici salariilefuncţionarilor, subvenţiile dobânzile la titlurile de stat şi preţurile serviciilorpublice. După cum spunea Richard Kuisel, în excelenta sa lucrare „LeCapitalisme et l’Etat en France” (Gallimard, 1984): „coerenţa nu este punctulforte al acestei politici anticiclice”. Respectul conformităţii este deasemeneaputernic în domeniul monetar şi guvernările de la începutul anilor 1930,refuză să acţioneze asupra volumului creditului sau asupra evoluţiei maseimonetare.

Deflaţia constituie deci, singura politică veritabilă anticiclică, urmatăconstant de către guvernele franceze: pentru reluarea avântului economic,trebuie mai întâi reduse preţurile şi costurile producţiei franceze, în aşa felîncât acestea să ajungă la nivelul preţurilor mondiale şi a le face săcorespundă unei puteri de cumpărare interne care a fost amputată cuseveritate. Modificarea cursului de schimb a francului – recurgerea ladevalorizare- este categoric interzisă căci, până în 1936, a recomanda o astfelde măsură ar însemna o greşală politică ireparabilă.

2.1.2. Tradiţia intervenţionismului statal în Franţa

O cauză care explică slaba penetrare iniţială a ideilor keynesiene înFranţa rezidă, paradoxal, în similitudinea dintre unele din propunerile sale şitradiţia franceză în materie de intervenţie economică a Statului. Încă dinsecolul 19, muncile publice („grands travaux”) sunt văzute ca şi un mijloc deacţiune contra şomajului. De la înfiinţarea atelierelor naţionale în 1848, ideeaa devenit comună şi guvernele dintre cele două războaie, de la Tardieu, înnoiembrie 1929, la Daladier în 1938, trecând prin Blum în august 1936, aucontinuat lansarea acestor programe de „grands travaux”. Chiar dacă teoriakeynesiană este în vădită neînţelegere cu „sensul economic comun” englez,publicul francez este relativ indiferent la propunerile lui Keynes i se par, înacelaşi timp, a nu fi originale şi specifice contextului englez. După cum scrieCharles Rist: „Keynes a construit o concepţie pur oportunistă a cărui scoppractic era, esenţialmente, de a determina guvernul englez să organizezeîmpotriva şomajului un sistem de „grands travaux publics”, căruia Trezoreriaera intru totul ostilă”.

Ceea ce face iniţial obstacolul penetrării keynesianismului în Franţa,este deci, un sentiment vag de „déjà-vu” pentru ceea ce priveşte politica desocializare a investiţiei, sentiment reîntărit prin similitudinea între principiulcererii efective a lui Keynes şi „teoria puterii de cumpărare”.15

2.1.3. Teoria puterii de cumpărare

Ideea unei stimulări a economiei bazată pe creşterea cererii, a fostfoarte răspândită în Franţa în anii 1930 şi „teoria puterii de cumpărare” a fostbine cunoscută, fiind exprimată de stânga sub forma „sub-consumaţionistă”sau de dreapta sub forma „abundentistă”. Propoziţia evocă politica de„amorsare a pompei” (pump priming) a lui Roosevelt. Principiul constă în aridica puterea de cumpărare pentru a stimula consumul şi a asigura astfel, dinaproape în aproape reluarea avântului economic. Creşterea cererii trebuiemai întâi să aibă ca efect direct reangajarea şomerilor care, regăsind un venitdin activitate, îşi pot mări cheltuielile lor de consum. Se mizeazădeasemenea, pe faptul că efectul se va propaga de la bunurile de consum spreinvestiţii, şi că el va permite reconstituirea marjelor de profit normale, prindiminuarea costurilor unitare, graţie expunerii cheltuielilor fixe. În total,ansamblul acestor măsuri trebuie să tindă la „a ridica producţia până lanivelul producţiei normale”.

Socialiştii francezi au deci, în 1936, un program care pare keynesian şi,totuşi, ei nu citiseră Teoria generală. „Ideea generală este de a provocacreşterea cererii consumatorilor necesară desfacerii bunurilor abundente şideplinei capacităţi de reproducţie. Pentru aceasta trebuie mărite salariile maiîntâi” (Robert Mossé).

2.2. Bilanţul keynesismului la francezi

2.2.1. Succesul strategiilor keynesiste

După R. Boyer, trebuia, după 1945, să se evite repetarea dezastruoaseiperioade dintre cele două războaie, în cursul căreia difuziunea tehnicilor şi anoilor produse, a metodelor ştiinţifice de management şi a modului de viaţămodern, a fost blocată. Dupăel, modernizarea stimulată prin aparatul de Stat,dorită de către marile grupuri industriale, este în mod egal acceptată de către

15 Henry, Gerard Marie – “Keynes”, Edition Armand Colin, Paris, 1997, pag. 193

salariaţi, care împart „dividendele progresului” cu alte grupuri sociale.Aceasta ar fi acceptarea generală de către societatea franceză a unui proiectsocial-democrat care ar permite, după R. Boyer, înţelegerea succesuluipoliticilor keynesiene moderniste. Schimbările structurale realizate ar fipermis măsurilor specific keynesiene să fie eficace:

„Toate aceste schimbări dau naştere unui nou tip de dezvoltare. Rataridicată a investiţiei favorizează creşteri rapide ale productivităţii care, larândul lor, permit susţinerea unei creşteri continue a salariilor şi aconsumului. Cererea dinamică, cuplată la bune perspective de profit şi la rateale dobânzii scăzute, stimulează, la rândul său, noi investiţii. Acest motorputernic produce o creştere remarcabilă pe parcursul a 25-30 de ani – creşterefără precedent în ce priveşte rata şi stabilitatea sa. Politicile de stabilizare petermen scurt sunt utilizate alternativ pentru a controla inflaţia şi pentru areduce amplitudinea şi durata recesiunilor. Aceste politici însoţesc odinamică: ele nu o creează. După o imagine „automobil”, acceleratorul şifrâna unui vehicul nu au nici o influenţă asupra puterii maximale a motoruluisău, chiar dacă ele sunt indispensabile pentru a-l pilota. Invers, ele nu suntsubstitutul unui motor slab, aşa cum au dovedit-o cea mai mare parte aeconomiilor OCDE-ului din anii 1970” (R.Boyer, op. cit).

Ideea este clară: pilotajul keynesian funcţionează în mod eficace cândschimbnarea structurală „keynesiană” reuşeşte să creeze un mediu economicşi social favorabil. Dacă propunerile keynesiene acceptate de toţi în anii1950-1960 antrenează o serie de deziluzii în anii 1970, este pur şi simplu dincauză că instrumentele şi deci, eficacitatea politicii economice depind destructura economică şi socială a ţării, şi în mod egal, de mediul internaţional:„ Succesul însăşi al strategiei keynesiene antrenează, în perioada anilor 1970,schimbări structurale care distrug stabilitatea creşterii după război. Presiunileinflaţioniste devin permanente pentru că ele servesc de acum înainte, larezolvarea conflictelor legate de repartiţia veniturilor. Politicile monetareinterne permit validarea acestor soluţii. Dar aceasta introduce o instabilitatemajoră în sistemul monetar internaţional. Internaţionalizarea comerţului şi aproducţiei destabilizează circuitul keynesian intern. În mod fundamental,creşterile împletite ale salariului real, a profiturilor şi a avantajelor socialeerau posibile prin câştigurile de productivitate. Deci, micşorareaproductivităţii în SUA şi ulterior, destrămarea sistemului de la Bretton-Woods, sunt elementele ce stau la baza crizei actuale. În consecinţă,profitabilitatea producţiei a devenit la fel de importantă ca şi politicabugetară” (R. Boyer, op. cit.).

„Ieşirea din criză” trece, din nou, prin schimbări structurale şiinstituţionale decisive care vor permite revenirea la politicile economicecontraciclice eficace. „Programul care a permis ieşirea din Marea Criză paremai puţin eficace şi la fel de inadecvat în actuala criză”, dar „keynesienii” nutrebuie să cedeze:

„Teoria generală şi New Deal-ul corespundeau unei crize structuralespecifice. Marea Criză provenea într-o mare măsură din cauza unei cereriefective structural insuficientă, în timp ce câştigurile de productivitate erauridicate şi existau bune perspective de profit. În anii ’70, o cerere efectivăsusţinută s-a lovit de o productivitate şi de profituri degradante. Un stop andgo stagflaţionist a înlocuit deci, deflaţia cumulativă a anilor 1930. Aceastademonstrează că, keynesienii trebuie să construiască un nou model teoreticcare să permită explicarea noilor caracteristici. Va fi atunci posibil, cusiguranţă, să adapteze teoria politicilor şi reformelor economice aplicabilenoilor caracteristici structurale” (R. Boyer, op. cit.).

2.2.2 „Miracolul” francez

După autorii keynesieni ai „şcolii franceze de organizare” (l’école de larégulation), keynesianismul în Franţa datorează succesul său iniţial faptuluică el nu s-a limitat la simpla utilizare contraciclică a politicilor economice dereglaj fin (fine tuning policies). Ceea ce se numeşte „miracolul francez” aravea la bază seria de reforme structurale impulsionate de către Stat,naţionalizări, planificare, reforme fiscale, transferuri sociale, controlulcantitativ al monedei etc. Toate aceste reforme de fond înfăptuite în anii1950, ar fi permis apariţia instituţiilor, comportamentelor sociale şimecanismelor economice indispensabile pentru a promova dezvoltarea şicreşterea economică.16

Autorii keynesieni ai şcolii franceze de organizare susţin că rataridicată a investiţiilor a permis câştiguri importante de productivitate şiacestea au susţinut o creştere continuă a salariilor reale şi a consumului:creşterea economică franceză a fost remarcabilă, timp de aproape 30 de ani,simultan, atât prin rata sa şi prin stabilitatea sa.

În realitate, au avut loc importante fluctuaţii ale ratei de creştereefective în jurul ratei tendenţiale , scăderile din 1952 şi 1959 fiind, cel puţinla fel de brutale ca şi cele din 1974 şi 1993.

În lucrarea sa keynesiană a anilor 1960, „Echilibrul şi creştereaeconomică”, Lionel Stoléru scrie, dealtfel: „astfel apare o relaţie foarte clarăîntre mecanismul investiţiei şi mecanismul ciclurilor, fără a putea spune,pentru moment, în ce sens acţionează relaţia cauză-efect”.

Înainte ca istoria „des Trente Glorieuses” să fie, cu amabilitate, rescrisăşi îndulcită, Lionel Stoléru putea scrie: „apare astfel că economia franceză aprogresat fără îndoială, destul de pronunţat: cererea internă, în mod natural,creează condiţiile favorabile expansiunii dar, deasemenea creşterii preţurilor,

16 Henry, Gerard Marie – “Keynes”, Edition Armand Colin, Paris, 1997, pag. 201

ceea ce produce o deteriorare a balanţei externe (...). Întotdeanuna, Franţa nua cunoscut, după război, perioadă de expansiune puternică care să nu fidegenerat în expansiune inflaţionistă”.

2.2.3. Bilanţul

Politicile keynesiene aplicate în Franţa începând din 1945 pâna lasfârşitul anilor 1960 reprezintă poate, un factor explicativ al creşteriieconomice franceze a perioadei, dar aceasta din urmă nu este excepţională.Ritmul său susţinut este inferior celui al creşterii germane pe de altă parte,mult mai puţin inflaţionist şi mult mai puţin fluctuant. Reformele structuraleatât de lăudate nu sunt, fără îndoială în cel mai bun caz, decât o prindere dinurmă, inevitabilă, a evoluţiei internaţionale: a existat în toate ţările OCDE-ului convergenţă şi prindere din urmă a nivelurilor americane.

Până în 1967, raportul salarii-profit şi sarcina prelevărilor obligatoriievoluează de o manieră compatibilă cu efortul investiţiilor productive, ceeace nu mai e cazul începând din 1975. Singurele derapaje importante parimputabile politicilor economice urmate care, neataşând ca prioritateconstantă lupta împotriva inflaţiei, sunt obligate să intervină brutal pentru acontrola preţurile, frânând creşterea, de unde decurge politicile de „stop andgo” şi devalorizările succesive ale francului în cursul perioadei cuprinse întreanii 1948-1969.

Dincolo de aprecierile naţionaliste şi voluntariste, keynesianismul lafrancezi rămâne, în fapt, moderat până la începutul anilor 1970: el nu repuneîn cauză efortul de investiţie şi de economisire, după cum îl arată pro-keynesienii. Politicile urmate nu degradează situaţia financiară aintreprinderilor care pot să se adapteze şi să profite de deschiderea europeană,întrucât ele îşi desfăşoară activitatea într-un mediu economic asemănătorcelui al omoloagelor lor germane sau italiene.17

17 Henry, Gerard Marie – “Keynes”, Edition Armand Colin, Paris, 1997, pag. 204

Capitolul 3. O ANALIZĂ ASUPRA SITUAŢIEIACTUALE A PIEŢEI MUNCII DIN FRANŢA DINPERSPECTIVA KEYNESISTĂ

3.1. Evoluţia pieţei muncii în Franţa: ocuparea şişomajul

3.1.1. Metamorfozele ocupării forţei de muncă

Evoluţia populaţiei active şi a ocupării este destul de contrastantă înFranţa începând din anii 1960. De la începutul anilor 1960 până la primul şocpetrolier, în 1973-1974, numărul de locuri de muncă în Franţa progreseazărapid şi regulat într-un ritm mediu de 175000 de posturi suplimentare pe an.De atunci, creşterea ocupării în muncă este împiedicată de fluctuaţiileconjuncturale ale economiei. După o prim declin în 1974 şi 1975, numărul delocuri de muncă scade cu aproape 400000 în cursul primei jumătăţi a anilor1980, apoi din nou cu 500000 din 1991 până în 1993. Înfiinţările de locuri demuncă sunt, în schimb, din ce în ce mai numeroase din 1997 până în 2000(astfel se raportează aproape 600000 de slujbe suplimentare în 1999 şi 2000).Apoi ritmul creărilor de locuri de muncă se reduce.

Totuşi, chiar dacă ocuparea în muncă suferă lovituri conjuncturale,populaţia activă continuă să crească într-un ritm mediu de 175000 de activisuplimentari în fiecare an. În total, din 1974 până în 2001, populaţia activăcreşte cu 4,8 milioane persoane, faţă de 3,2 milioane pentru ocuparea înmuncă. Aceasta se traduce prin dezvoltarea unui şomaj masiv şi durabil.Creşterea populaţiei active ar trebui să continue cel puţin până în 2006, datăla care generaţiile baby-boom-ului, născuţi învcepând cu 1946, vor începe săatingă vârsta pensionării.

Mutaţiile populaţiei active sunt interesante de studiat; astfel, apar uneleelemente:

- populaţia aptă de muncă a crescut;- creşterea activităţii feminine a fost rapidă;- pentru cei tineri, prelungirea studiilor a antrenat o scădere

impresionantă a ratei de activitate; astfel, la 21 de ani, mai mult de un tânărdin doi urmează încă studii, ceea ce face ca mai mult de 6 tineri din 10termină formarea lor iniţială înzestraţi cu bacalaureatul sau cu o diplomăsuperioară;

- salariaţii în vârstă s-au găsit, în mod progresiv excluşi de pe piaţamuncii începând din anii 1970, când printr-un consens s-a stabilit prelungireadin ce în ce mai mult a vârstei de sfârşit de activitate; din 1993, dată la care o

reformă a pensionărilor în sectorul privat a fost pusă în aplicare, ratele deactivitate a muncitorilor în vârstă s-au stabilizat.

Astfel, activitatea se concentrează asupra vârstei intermediare, ceea ceconstituie o caracteristică a modelului francez de reglementare a muncii.

Compoziţia ocupării pe sectoare şi profesii s-a schimbat şi ea mult dinanii 1960. Odată cu dispariţia locurilor de muncă din exploatare mai ales,agricultura a cunoscut astfel o scădere constantă a efectivelor sale şireprezintă mai puţin de 4% din numărul de locuri de muncă actuale, faţă de10% cât era în 1975. Industria şi sectorul terţiar, a cărui importanţă relativăcrescuse în acelaşi timp până la începutul anilor 1970 în detrimentulagriculturii, au cunoscut după aceea evoluţii contrare; în momentul de faţă nuse mai găsesc decât 4,3 milioane de slujbe în industrie, care a pierdut aproapeo treime din efectivele sale de atunci, pe când, în acelaşi timp, sectorul terţiar,care reprezintă mai mult de 7 locuri de muncă din 10 în zilele noastre, acâştigat aproape 7 milioane de slujbe. O parte din aceste câştiguri de locuri demuncă ale sectorului terţiar în detrimentul industriei este datoratăexternalizării anumitor sarcini de către intreprinderile industriale, cum ar fiserviciile de curăţenie sau contabilitatea, precum şi dezvoltării interimatului,a cărui efective sunt repartizate în serviciile intreprinderilor, în timp cemajoritatea munceşte în industrie.18

La fel, în 25 de ani, profesiile intermediare şi, mai ales, cadrele şiprofesiile intelectuale superioare, care reprezentau mai mult de 36% dinslujbe în 2002, s-au dezvoltat în detrimentul categoriilor non salariale şi aslujbelor muncitorilor.

În ceea ce priveşte ocuparea în muncă, caracteristica cea mai evidentă aevoluţiei sale de la începutul anilor 1960, este că, angajarea în muncă cunormă întreagă şi pe durată nedeterminată a pierdut teren odată cudezvoltarea contractelor tempoare şi a muncii pe timp parţial. Contractele cudurată determinată (CDD), ucenicia şi interimatul reprezintă într-adevăr oparte în creştere a ocupării salariale private, chiar dacă aceste forme diferitede contracte temporare rămân minoritare în totalul slujbelor: aproape 9 din 10corespund contractelor pe durată nedeterminată (CDI) în prezent, cu excepţiatinerilor, pentru care ele reprezintă aproape o slujbă din 3, pentru cei cuvârsta între 15 şi 29 de ani.

Dar, departe de a fi însoţită de o reducere a şomajului, dezvoltareaacestor slujbe atipice a contribuit la modelarea unei noi configuraţii a pieţeimuncii. Aceasta, a devenit mai „flexibilă”, astfel încât, majoritatea slujbelornoi sunt slujbe considerate ca fiind atipice, pe durată determinată şi/sau petimp parţial.

18 Pérès Rémi – „La France – histoire, géographie, politique, économie, vie quotidienne”,Editions Vuibert, Paris, 2005, pag 190

3.1.2. Dezechilibrul pieţei muncii în Franţa. Cauze şi efecte

Situaţia ocupării în muncă se apreciază în funcţie de două componenteale pieţei: cererea de locuri de muncă remunerate salarial şi oferta de locuride muncă salariale, care, singure, sunt luate în considerare. Cererea estedeterminată de numărul de persoane care caută într-adevăr un loc de muncă.Oferta se traduce prin volumul de slujbe disponibile pentru a fi oferite decătre intreprinderi.

Atunci când oferta este superioară cererii, apare un dezechilibru alofertei în raport cu cererea. Când crerea este mai mare decât oferta, există undezechilibru al cererii în raport cu oferta. Cazul dezechilibrului pieţei munciiîn Franţa este cel al dezechilibrului ofertei în raport cu cererea. Consecinţaacestei situaţii este şomajul. Rata şomajului este de aproximativ 10%. BiroulInternaţional al Muncii defineşte o persoană aflată în situaţia de şomerplecând de la două condiţii: este disponibilă pentru a munci şi este în căutarede loc de muncă. Această definiţie este recunoscută şi acceptată de către celemai multe ţări.

Echilibrul pe piaţa muncii nu se realizează decât prin ajustarea oferteila cerere. Într-o economie de piaţă este imposibil să se asigure permanent unloc de muncă tuturor celor care îşi oferă serviciile lor. Deplina ocupare nuexistă în realitate deoarece, prin definiţie, pe termen scurt, ajustarea ofertei şicererii necesită timp: se vorbeşte despre şomaj fricţional. Organizaţiileeconomice internaţionale evocă o situaţie de deplină ocupare atunci când rataşomajului este egală sau inferioară ratei de 5,4% din populaţia activă. Totuşi,existenţa unei rate a şomajului mai ridicată arată incapacitatea unei ajustări aofertei şi cererii, ceea ce justifică o intervenţie a puterilor publice, pentru aameliora funcţionarea pieţei prin elaborarea unei politici de ocupare înmuncă.19

Din analizele efectuate reiesecă în Franţa erau 500 de mii şomeri în1970, 1 milion în 1976, 2 milioane în 1983, 3milioane în 1994... Dupăcontroversatele stastici asupra măsurării şomajului, numărul şomerilor acrescut, incontestabil, în mod clar, ami rapid decât populaţia activă: deaproximativ 20 de ani, şomajul în masă s-a instalat în Franţa. În ciuda unuiregres sensibil observat între anii 1997 şi 2001 (cu o scădere de aproximativ30% a ratei şomajului), amploarea şomajului rămâne considerabilă.

Cauzele existenţei şomajului pe piaţa muncii în Franţa sunturmătoarele:20

19 www.annonces-de-france.net/emploi.htm20 http://jpcrea.lost-oasis.net/acg2006/spip.php?article126

a) Costul mâinii de lucru, delocalizareaDelocalizarea economică este transferul activităţilor, capitalurilor şi

locurilor de muncă în regiunile ţărilor sau lumii unde se beneficiază deavantaje competitive:

- fie costuri mai reduse (mână de lucru mai ieftină ( în Franţa salariulminim pe economie este de aproximativ 1000 de euro, în timp ce în Poloniaeste de aproximativ 300 de euro, un acces mai bun la resursele naturale,fiscalitate şi reglementări mai atractive);

- fie de un pol de competenţă tehnologică, sau cel puţin de personalcompetent;

- fie de o piaţă locală care asigură desfaceri mai mari;- fie de infrastructuri mai bine adaptate sau de un mediu mai atractiv.Consecinţele delocalizării sunt clasificate şi analizate în cele ce

urmează, ac fiind:· SocialeDelocalizarea antrenează crearea de locuri de muncă în ţările de

destinaţie (exemplu în Franţa al uzinei Toyota la Valenciennes). Totuşiaceastă creare de locuri de muncă în ţările de destinaţie, creează pierderi delocuri de muncă indirecte, dificil de compensat în ţările cu competitivitatescăzută. Ameninţarea delocalizărilor poate fi deasemenea, un mijloc depreiune asupra condiţiilor de muncă (munca de noapte, durata concediilorplătite, securitatea socială, vărsta de pensionare), când acestea ridică oproblemă economică.

·EconomiceÎn cartea sa „Bogăţia lumii, sărăcia naţiunilor” (1997), Daniel Cohen

estimează că populaţia ţărilor bogate pusă în concurenţă cu muncitorii dinţările sărace este de ordinul a 2 sau 3% numai. Această cifră poate reţinută şidintr-un studiu al INSEE-ului (Institut National de la Stastique et des EtudesEconomiques), conform căriua industria franceză ar fi delocalizat între 90000şi 100000 de locuri de muncă în periaoda 1995-2001, din care cel puţinjumătate spre ţările cu salarii reduse (ceea ce înseamnă 2% din populaţiaactivă).

·Delocalizarea serviciilorDelocalizarea serviciilor este legată de disponibilitatea importantelor

infrastructuri de comunicare, consecinţă a dezvoltării telecomunicaţiilor şiinternetului la sfârşitul anilor 1990. Urmare a informatizării numeroaselorservicii, a fost posibilă deplasarea locului de producţie a serviciilor spre ţăricu salarii mai reduse, fără ca aceasta să-l afecteze pe client. India este primabeneficiară a acestei tendinţe, deoarece ea dispune de o importantă mână delucru calificată şi anglofonă. Servicii de asistenţă tehnică sunt furnizate, deexemplu, clienţilor americani, fără ca aceştia să cunoască naţionalitateainterlocutorului lor. În Franţa, societăţi cum ar fi Axa sau Société Généraleşi-au delocalizat serviciul de contabilitate în India, British Aiways şi Swissairactivitatea de rezervare...

·Delocalizarea în Uniunea EuropeanăConform unui raport al DREE (2002), intreprinderile franceze care

deţin mai mult de o filială în străinătate au în jur de 1 milion de persoaneangajate. În cadrul celor 25 de ţări ale UE, Polonia primeşte cele mai multefiliale franceze (153813 de salariaţi).

b) Dreptul munciiÎntrebarea care se pune este dacă legea franceză este bine adaptată

nevoilor pieţei muncii şi dacă contractele de muncă sunt bune.Existăcontracte de tipul CDD şi CDI.

§ CDD : contract pe durată determinatăContract încheiat pentru o durată determinată de timp sau pentru o

durată de muncă determinată. El trebuie să fie întotdeauna redactat în formăscrisă. Contractul nu poate fi reziliat de către părţi, cu excepţia acorduluimutual, greşala gravă şi flagrantă a salariatului sau dacă acesta din urmă esteîn imposibilitatea absolută de a onora contractul.

§ CDI : contract pe durată nedeterminatăEste vorba de un contract de muncă stabilit pentru o durată

nedeterminată. Trebuie indicată data angajării, slujba ocupată, locul şi timpulde muncă, mărimea salariului, durata perioadei de probă şi cea a concediilorplătite.

§ CPE: reacţia francezilor la noua legeGuvernul lui Villepin a vrut să schimbe această situaţie. Mai ales

situaţia tinerilor, care sunt „condamnaţi „ pentru viaţă, la sărăcie , din cauzasistemului de CDD. El a propus CPE (contrat premier embauche), care aprevăzut durata de doi ani de probă în contractul CDI pentru tinerii în vârstăde până la 26 de ani. El a vrut să facă o piaţă a muncii mai flexibilă. Modelul,care există deja în Danemarca, a contribuit la scăderea până la 5,6% aşomajului , faţă de 10% cât era cu zece ani in urmă.

Această adoptare a fost urmată de un conflict major, între sindicateşi guvern, astfel că numeroase manifestări ale studenţilor şi liceenilor, înurmă susţinute şi de salariaţi, de partide politice şi de cea mai mare parte achiar a MEDEF (Mouvement de Entreprises en France), au emis critici întimp ce CPE-ul era în stadiul de proiect de lege, subliniind preferinţa pentruun contract de muncă unic, mai paractic pentru angajatori.

Într-un apel comun, organizaţii de tineri (sindicale de salariaţi, destudenţi, politice, culturale) au creat un colectiv contra CPE-ului şi au chematla susţinerea locală a acestui colectiv, ceeace s-a făcut în cea mai mare parte amarilor oraşe franceze. Aceşti studenţi definesc CPE-ul ca fiind o slujbă„precară”. După părerea lor, acest contract nu schimbă nimic.

c) Calificările muncitorilor (lipsa specialiştilor în muncilemanuale, de exemplu instalatorul). Sunt prea mulţi tineri în şcolilesuperioare. Tinerii francezi nu vor să muncească, de exemplu, ca: instalator,tâmplar, în domeniul meseriilor manuale. Trebuie să se dea din nouimportanţă meseriilor manuale, fizice.

d) Alte cauze ale şomajului în Franţa (vârsta, diplomele,experienţa...)

În Franţa, partea anunţurilor care afişează criteriile de vârstă, unelement totuşi ilegel, de formare (73%) sau de experienţă (81%) depăşeşte cumult pe cea din Spania şi din Anglia. În acelaşi fel, durata experienţei cerutăbate toate recordurile în Franţa, întrucât ea este superioară sau egală uneiperioade de 3 ani (în 52% din cazuri), ceea ce îndepărtează debutanţii.

3.2. Politici de ocupare în Franţa

3.2.1. Măsuri de reducere a cheltuielilor în Franţa

Perioada 1993-1999 a cunoscut, în Franţa, succesiunea măsurilor dereducere a costului muncii. În 1993, cotizaţiile familiale ale angajatorilor aufăcut obiectul unei exonerări totale pentru salariile inferioare mărimii de 1,1salariul minim pe economie şi de jumătate, pentru salariile inferioare mărimiide 1,2 salariul minim pe economie. Această dispoziţie a fost apoi integratăîntr-un dispozitiv de reducere a tuturor cotizaţiilor de securitate socială pentrunivelurile scăzute ale salariilor. „Risturnul” , introdus în octombrie 1996,prevede o uşurare a sarcinilor degresivă. Această uşurare este maximală lanivelul salariului minim pe economie şi nulă pentru salariile ce depăşesc 1,33salariul minim pe economie. Pragurile de exonerare fiind definite în termenide salarii lunare, măsura constituia o încurajare a angajării pe timp parţial . Înianuarie 1998, dispozitivul a fost amendat: măsura nu se aplică decât pentrusalariile inferioare la 1,3 salariul minim pe economie, şi în cazul unui timpparţial, reducerea sarcinii a devenit proporţională orarului efectuat în modrelativ la orarul legal.

3.2.2. Reducerea duratei muncii

Începând din iunie 1996, legea lui Robien reîntăreşte, de manierăsemnificativă, incitările de reducere colectivă a duratei muncii, acordând ouşurare de 40% a cheltuielilor sociale în primul an, apoi 30% în următoriişase ani, intreprinderilor care reduc cu 10% durata muncii fie angajând înplus 10% din salariaţi, fie evitând să-i concedieze. În timpul alegerilorlegislative din 1997, reducerea timpului de muncă a fost unul din axelemajore ale programului electoral al Partidului Socialist. Prima lege Aubry,

votată în iunie 1998, anunţă scăderea duratei legale de la 1 ianuarie 2000 şidefineşte facilităţile acordate intreprinderilor care reduc cu 10% durata lor demuncă şi angajează în plus 6% din numărul de salariaţi. Această legeintenţionează să încurajeze şi să incite la negocieri de reducere a timpului demuncă colectiv, fără reducerea salariilor. În 19 ianuarie, legea „Aubry II” esteinstaurată pentru ansamblul intreprinderilor trecute la „35 ore”, prin acordnegociat care conţinea anumite clauze (ele trebuiau să fi fost semnate de cătresindicatele majoritare sau validate printr-un referendum de către salariaţi) şi onouă uşurare perenă asupra salariilor scăzute. Adoptată definitiv de cătreParlament în 18 decembrie 2002, proiectul de lege, prezentat de cătreFrançois Fillon, concentrează legile Aubry pe 35 de ore pe săptamână,mărind contingentul orelor suplimentare (de la 130 la 180 pe an) şi nu maistimulează intreprinderile să reducă timpul de muncă. Ea pune în loc oreducere a cotizaţiiilor patronale accesibile tuturor intreprinzătorilor, cuexcepţia Statului şi colectivităţilor locale, fără condiţiile de durată a timpuluide lucru. Această nouă reducere este calculată în funcţie de remuneraţiaorară. Ea înlocuieşte scutirile „Aubry II” la fel ca şi reducerea degresivă acotizaţiilor asupra salariilor reduse.21

Studiul operei lui Keynes şi a rezultatelor aplicării măsurilor propusede către el, scoate în evidenţă o preocupare majoră a acestui economist alsecolului 20 pentru eliminarea dezechilibrelor care afectează economiile şipentru asigurarea creşterii şi dezvoltării economice. În cadrul operei sale, unloc important îl ocupă cercetarea aspectelor legate de piaţa muncii, factoriicare influenţează situaţia pieţei muncii, precum şi măsurile care ar trebuiluate în vederea asigurării echilibrului pe această piaţă. Aşa cum se observădin cele de mai sus, ansamblul operei sale militează în favoarea unei politicieconomice active, care să conducă reducerea şi chiar eliminarea şomajului.

Importanţa asigurării unui nivel de ocupare corespunzător, având învedere consecinţele sociale şi economice ale şomajului pentru indivizi, l-adeterminat pe Keynes să propună soluţii care au fost privite cu scepticism sauchiar considerate inacceptabile la început. Însă recesiunea economicăînregistrată în majoritatea ţărilor dezvoltate, ca urmare a crizei din 1929, adeterminat guvernele ţărilor să intervină pentru a ajuta economia să-şi revinădin acea cădere generală.

Analiza Marii Depresiuni care a urmat crizei din 1929, făcută de cătreKeynes, a arătat că un echilibru general de subocupare era posibil. Motivpentru care el propunea adoptarea unei politici de ocupare în muncă integratăpoliticii economice generale, adică un ansamblu de măsuri destinate săfaciliteze ajustarea între ofertă şi cerere. Cea mai mare parte a guvernelorţărilor dezvoltate au adoptat politici de ocupare, utile din punct de vedereeconomic (susţinerea cererii) şi aşteptate din punct de vedere social.

21 OFCE – „L’économie française 2006”, Editions La Decouverte, Paris, 2005, pag. 55-56

Politicile dezvoltate, atât în Franţa cât şi în Comunitatea Europeană, dela sfârşitul anilor 1960, au fost totodată, conjuncturale şi structurale. Într-adevăr, şomajul poate rezulta, la fel de bine, dintr-o repartiţie defectuoasă afactorului muncă în economie, cât şi dintr-o inadaptare calitativă a mâinii delucru la slujbele oferite de către sectorul productiv. Ţinând seama de acest aldoilea aspect, politica de ocupare s-a orientat progresiv, pe măsură ce rataşomajului creştea, spre măsuri care stimulau forţa de muncă la o mai maremobilitate, stimularea intreprinderilor la o mai bună repartizare teritorială aactivităţii lor, dezvoltarea sistemului de formare şi de informare care săpermită orientarea muncitorilor spre activităţi cerute prin dezvoltareaintreprinderilor şi a noilor lor tehnologii.

În Franţa şi în Europa, politica de ocupare a devenit o dimensiuneesenţială a politicii economice şi a ezitat mult timp între necesitatea unuitratament economic (ameliorarea condiţiilor economice generale deproducţie, mai ales din punct de vedere juridic şi fiscal) şi necesitatea unuitratament social (indemnizaţii, reconversie profesională etc.). Această dinurmă dimensiune vine de la sine, dela începutul anilor 1990, mai ales înFranţa, ţinând cont de persistenţa unui nivel ridicat al şomajului.

Din cele expuse mai sus, se poate observa că Statul este principalulartizan al legilor şi măsurilor luate în vederea diminuării şomajului. Aşadar,ideea intervenţiei Statului în economie şi pe piaţa muncii, propusă de Keynes,este astăzi întâlnită în toate ţările, chiar şi în cele cu economie de piaţă, atâtsub formă directă cât şi indirectă.