Tema 10. Parlamentul Republicii Moldova1. Istoria organului reprezentativ suprem în Republica Moldova pe legislaturi.2. Noțiunea și formarea Parlamentului.3. Funcțiile și funcționarea Parlamentului.4. Structura și organizarea internă a Parlamentului.5. Statutul deputaților.6. Legiferarea și actele parlamentului

4. Structura și organizarea internă parlamentuluiÎn teoria dreptului constituţional instituțiile puterii legislative din punct de

vedere al structurii pot fi clasificate în unicamerale și bicamerale. Parlamentul unicameral este caracteristic îndeosebi statelor mici. Sistemul unicameral are anumite avantaje:

economie de timp şi eficienţă operaţională; simplificarea sistemului de comisii parlamentare; responsabilitatea mai clară a deputaţilor; adoptarea rapidă a actelor normative datorită procentului mic de

neînţelegeri între deputaţi;Criticii sistemului unicameral atrag atenţia asupra neajunsurilor posibile:

elaborarea unei legislaţii mai puţin îngrijite; grupurile de interese se pot manifesta mai puternic; sistemul este mai sensibil la pasiuni politice; posibilitatea instalării controlului exercitat de un singur grup. Victor

rusu. Drept parlamentar, Chișinău, 2013Parlamentul bicameral este caracteristic statelor federative format din doua

camere: Camera Comunelor, Camera Reprezentanților, Senatul s.a. În cazul statelor federative bicamerismul constituie o necesitate, deoarece Camera Reprezentanților este constituită din membrii statelor federației. În cazul statelor unitare, ( Romînia, Franța) există o istorie sau tradiție politică. Avantajele bicamerismului constau în:

din punct de vedere a tehnicii legislative este supus unui examen dublu orice act legislativ adoptat de ambele camere.

Dezavantajele pot fi: ritmul scăzut de elaborare a legilor; tergiversarea elaborării și adoptării; susținerea materiala și financiară a ambelor camere.

Parlamentul Republicii Moldova este de structură unicamerală şi este compus din 101 deputaţi.

Organizarea internă a Parlamentului. Structura și organizarea Parlamentului este reglementată în Regulamentul Parlamentului, deși documentul de bază poartă denumirea de Regulament, după forţa sa juridică, acesta echivalează cu o lege organică. În acest Regulament care este compus din 2 titluri și 14 capitole se specifică următoarele organe:

Biroul permanent al Parlamentului este organul de lucru şi se formează la prima ședință al parlamentului, ţinîndu-se seama de reprezentarea proporţională a

fracţiunilor în Parlament. Din el fac parte, din oficiu, Preşedintele Parlamentului şi vicepreşedinţii. Componenţa numerică şi nominală a Biroului permanent se stabileşte prin hotărîre a Parlamentului, la propunerea fracţiunilor parlamentare.

Membrii Biroului permanent se numesc prin hotărîri ale fracţiunilor parlamentare, în limitele numărului de locuri ce le revin. Hotărîrile se prezintă preşedintelui şedinţei care le aduce la cunoştinţa Parlamentului. Biroul permanent se consideră constituit după numirea a cel puţin 3/4 din membrii lui. El se convoacă la cererea preşedintelui Parlamentului sau a cel puţin 1/3 din membrii săi. Orice membru al Biroului permanent poate fi revocat prin hotărîre a fracţiunii parlamentare, care l-a numit, adoptată cu votul majorităţii membrilor acesteia.

Biroul permanent al Parlamentului are următoarele atribuţii:a) propune Parlamentului data convocării şedinţelor plenare;b) supune spre aprobare Parlamentului componenţa numerică şi nominală a

delegaţiilor parlamentare permanente la organizaţiile internaţionale;c) pregăteşte şi asigură desfăşurarea lucrărilor Parlamentului;d) propune Parlamentului spre aprobare componenţa nominală a comisiilor

permanente, conform deciziilor fracţiunilor parlamentare şi solicitărilor deputaţilor;

e) coordonează activitatea comisiilor permanente;f) întocmeşte, de comun acord cu preşedinţii fracţiunilor parlamentare şi ai

comisiilor permanente, proiectul ordinii de zi a şedinţelor Parlamentului şi îl prezintă Parlamentului spre aprobare;

g) stabileşte modul de dezbatere publică a proiectelor de acte legislative, de acumulare, examinare şi dezbatere a propunerilor prezentate în legătură cu acestea;

h) asigură controlul plasării la timp pe web site-ul Parlamentului a proiectelor de acte legislative, a ordinii de zi, a stenogramelor şedinţelor plenare, precum şi a altei informaţii pasibile de a fi publicată;

Președintele Parlamentului. Preşedintele Parlamentului se alege pe durata mandatului Parlamentului, prin vot secret, cu buletine de vot pe care se înscriu numele şi prenumele tuturor candidaţilor propuşi de fracţiunile parlamentare. Fiecare fracţiune parlamentară poate face o singură propunere. Este declarat ales Preşedinte al Parlamentului candidatul care a întrunit votul majorităţii deputaţilor aleşi. Dacă nici un candidat nu a întrunit numărul de voturi necesar, se organizează al doilea tur de scrutin, la care vor participa numai doi candidaţi care în primul tur de scrutin au obţinut cel mai mare număr de voturi. În caz de paritate de voturi se organizează alegeri noi, pentru care fracţiunile parlamentare vor propune aceiaşi sau alţi candidaţi.

Președintele Parlamentului poate fi revocat înainte de termen la cererea fracţiunii parlamentare care l-a propus sau a 1/3 din numărul deputaţilor aleși. Hotărârea privind revocarea Președintelui Parlamentului se adoptă însă cu votul a 2/3 din numărul deputaţilor aleși, prin vot secret, fapt explicat prin necesitatea de a asigura pentru titularul funcţiei o anumită stabilitate, deoarece, fiind o funcţie politică, acesta poate fi atacat mereu de cei din opoziţiei.

Dacă funcţia de Preşedinte al Parlamentului devine vacantă în caz de deces, demisie, revocare, precum şi în situaţiile de incompatibilitate sau imposibilitate de

îndeplinire a atribuţiilor, interimatul se asigură de vicepreşedintele Parlamentului. În cazul în care sînt mai mulţi vicepreşedinţi, interimatul se asigură de unul dintre vicepreşedinţi desemnat prin hotărîre a Parlamentului. Interimatul se exercită pînă la alegerea noului Preşedinte al Parlamentului.

Preşedintele Parlamentului are următoarele atribuţii:a) conduce lucrările Parlamentului şi ale Biroului permanent;b) convoacă sesiunile ordinare, extraordinare sau speciale ale Parlamentului;c) asigură respectarea Regulamentului şi menţinerea ordinii în timpul

şedinţelor;d) primeşte şi distribuie proiectele de legi şi propunerile legislative, precum

şi rapoartele comisiilor;e) anunţă rezultatul votării şi numeşte actele legislative adoptate;f) semnează legile, hotărîrile şi moţiunile adoptate de Parlament;g) reprezintă Parlamentul în relaţiile cu Preşedintele Republicii Moldova şi

cu Guvernul;h) reprezintă Parlamentul în ţară şi peste hotare;i) desemnează, după consultarea fracţiunilor parlamentare, componenţa

delegaţiilor parlamentare, cu excepţia delegaţiilor parlamentare permanente;j) dispune de mijloacele bugetare ale Parlamentului şi le administrează, cu

informarea lunară a Biroului permanent;k) angajează şi eliberează din funcţie funcţionarii publici din Secretariatul

Parlamentului şi personalul din cadrul cabinetelor persoanelor cu funcţii de demnitate publică din Parlament, în modul stabilit;

l) delimitează atribuţiile vicepreşedinţilor Parlamentului;Vicepreședinții parlamentului. Ei se aleg la propunerea Preşedintelui

Parlamentului, după consultarea fracţiunilor parlamentare, prin vot deschis, cu votul majorităţii deputaţilor aleşi. Numărul de vicepreședinţi nu este stipulat nici în normă constituţională, nici în Regulament, ceea ce înseamnă că această problemă rămâne la discreţia Parlamentului.

Vicepreședinţii Parlamentului pot fi revocaţi înainte de termen, la propunerea Președintelui Parlamentului, după consultarea fracţiunilor parlamentare, cu votul majorităţii deputaţilor aleși.

În activitatea sa ei au următoarele atribuții, coordonează activitatea unor comisii permanente, asigură colaborarea cu alte autorităţi publice şi exercitarea controlului parlamentar. Delimitarea acestor atribuţii se efectuează prin hotărîre a Biroului permanent. Mai îndeplinesc, în modul stabilit de Preşedinte, atribuţiile Preşedintelui, delegate de acesta, la solicitarea sau în absenţa lui, inclusiv semnează legile şi hotărîrile adoptate de Parlament.

Comisiile permanente. Comisiile permanente sînt organe de lucru ale Parlamentului, înfiinţate pentru efectuarea activităţii Parlamentului. Ele răspund în faţa Parlamentului şi îi sînt subordonate. Aceste comisii permanente se aleg pe întreaga durată a legislaturii. Numărul comisiilor, denumirea, componenţa numerică şi nominală a fiecărei comisii se va hotărî de Parlament, la propunerea Biroului permanent.

Preşedinţii, vicepreşedinţii, secretarii, membrii şi membrii supleanţi ai comisiilor permanente se aleg de Parlament cu votul majorităţii deputaţilor aleşi. Componenţa nominală a comisiilor permanente se stabileşte ţinîndu-se cont de reprezentarea proporţională a fracţiunilor în Parlament. Preşedinţii comisiilor permanente pot fi revocaţi înainte de termen la propunerea președintelui parlamentului după consultarea fracțiunilor parlamentare, vicepreşedinţii şi secretarii comisiilor permanente la fel pot fi revocaţi înainte de termen, la propunerea fracţiunii parlamentare care i-a înaintat sau a unui grup de cel puţin 10 deputaţi, cu votul majorităţii deputaţilor aleşi.

Şedinţele comisiei permanente se convoacă de preşedintele acesteia, iar în absenţa lui – de unul dintre vicepreşedinţi sau de 1/3 din membri. Participarea deputaţilor la şedinţele comisiei este obligatorie. În cazul absenţei membrului comisiei permanente, la şedinţă participă, cu drept de vot, membrul supleant care face parte din aceeaşi fracţiune parlamentară. Orice deputat al unei comisii are dreptul să participe la lucrările altor comisii.

Toate ședinţele comisiilor sînt publice. La aceste şedinţe publice ale comisiei pot fi prezenţi reprezentanţi ai mijloacelor de informare în masă acreditaţi la Parlament. Toate informaţiile oficiale despre lucrările comisiei se dau publicităţii şi se plasează pe web site-ul Parlamentului. Comisia poate hotărî, la propunerea unuia din membrii săi, ca şedinţa ei să se desfăşoare în mod închis în cazul în care dezbaterea publică a chestiunilor poate să prejudicieze măsurile de protecţie a cetăţenilor sau siguranţa naţională.

Comisiile permanente au următoarele atribuţii: să examineze proiecte de acte legislative şi propuneri legislative în

vederea elaborării rapoartelor sau avizelor, efectuează anchete parlamentare, dezbat şi hotărăsc asupra altor probleme, inclusiv din însărcinarea Preşedintelui Parlamentului sau a vicepreşedinţilor.

să emită avize consultative în vederea asigurării aplicării uniforme a legislaţiei, care nu pot fi folosite ca probe în instanţele de judecată.

să formeze grupuri de lucru din experţi şi specialişti în materie, reprezentanţi ai părţilor interesate cu care se consultă în activitatea lor.

Comisiile speciale. Comisiile speciale se constituie la iniţiativa unei fracţiuni parlamentare, pentru examinarea proiectelor de acte legislative, pentru elaborarea unor proiecte de acte legislative complexe sau pentru alte scopuri, indicate în hotărîrea de înființare a comisiei respective, cu alte cuvinte ele îşi duc activitatea în direcţia unei probleme concrete şi care diferă de problemele avute în competenţa comisiilor permanente. Toate proiectele de acte legislative elaborate de comisia specială se examinează de comisiile permanente. La propunerea Biroului permanent se stabilește componenţa nominală a comisiei.

Comisiile de anchetă. Aceste comisii pot fi formate la cererea unei fracţiuni parlamentare sau a unui grup de deputaţi, ce constituie cel puţin 5% din numărul deputaţilor aleşi, Parlamentul va putea hotărî înfiinţarea unei comisii de anchetă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi. Scopul formării acestor comisii este rezolvarea unor chestiuni ce ţin de încălcarea legislaţiei în vigoare sau a prevederilor Constituţiei şi care după soluţionarea problemei se desfiinţează.

Comisiile de anchetă are următoarele atribuții: citează ca martor orice persoană care dispune de informaţii despre

vreo faptă sau împrejurare de natură să servească la cercetarea cauzei. Nu pot fi citaţi în cadrul anchetei reprezentanţii puterii judecătoreşti, procuraturii şi ai organului de urmărire penală pentru prezentarea informaţiilor care ar putea prejudicia corectitudinea judecării cauzelor şi/sau confidenţialitatea urmăririi penale.

la cererea comisiei de anchetă, orice persoană care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă este obligată să le prezinte comisiei. Instituţiile şi organizaţiile sînt obligate, în condiţiile legii, să răspundă la solicitările comisiei de anchetă.

cînd pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări, în vederea elucidării adevărului, este necesar a antrena experţi, comisia de anchetă dispune efectuarea de expertize.

Fracțiunile parlamentare. În vederea formării organelor de lucru şi organizării activităţii Parlamentului, deputaţii constituie fracţiuni parlamentare alcătuite din cel puţin 5 deputaţi aleşi în bază de liste ale concurenţilor electorali. Fracţiunile parlamentare se constituie în termen de 10 zile după constituirea legală a Parlamentului şi funcţionează în baza regulamentului propriu.

Deputatul poate fi membru doar a unei fracţiuni. El poate părăsi fracţiunea sau poate fi exclus din fracțiune. Deputatul care a părăsit fracţiunea sau a fost exclus din fracţiune poate, după o perioadă de 6 luni să se alăture la orice altă fracţiune.

Fiecare fracțiune are un președinte care prezintă Parlamentului componenţa numerică şi nominală a fracţiunilor.

Majoritate parlamentară este considerată fracţiunea sau coaliţia fracţiunilor, anunţată prin declaraţie, care cuprinde mai mult de jumătate din deputaţii aleşi.

Opoziţie parlamentară este considerată fracţiunea sau fracţiunile care nu fac parte din majoritatea parlamentară şi care s-au declarat în opoziţie faţă de aceasta.

Fiecare fracţiune dispune de un buget anual, aprobat de Parlament, în funcţie de reprezentarea numerică a acesteia în Parlament. Folosirea mijloacelor financiare alocate din bugetul Parlamentului pentru asigurarea activităţii fracţiunilor parlamentare se hotărăşte de fiecare fracţiune în mod autonom.

Fracţiunile parlamentare au dreptul să facă propuneri: pentru numirea, alegerea reprezentanţilor lor în Biroul permanent, în

comisiile permanente şi în delegaţiile parlamentare permanente, ţinîndu-se seama de reprezentarea lor proporţională în Parlament, precum şi revocarea lor;

pentru ordinea de zi a şedinţelor Parlamentului şi ale Biroului permanent;

pentru formarea comisiilor speciale, de anchetă şi altor comisii ale Parlamentului;

pentru proiectele de hotărîri ale Parlamentului privind programul de activitate al Guvernului, proiectele actelor exclusiv politice ale Parlamentului;

pentru formarea grupurilor de lucru şi de experţi pe diverse domenii de activitate;

pentru iniţierea audierilor parlamentare etc.

5. Statutul deputaților.Deputatul este persoană oficială şi reprezentant al puterii legislative

supreme. Deoarece reprezentantul ales reprezintă poporul care l-a ales, interesele acestuia sunt superioare intereselor individuale, colective sau ale partidului care l-a înaintat în calitate de candidat. Din acest moment, partidul pierde dreptul de a-l revoca, de a-l înlocui cu un supleant. Orice tentativă a partidului de a-l sili să-și depună mandatul, nu va avea efect până când decizia de depunere a mandatului nu va fi o manifestare de voinţă personală a alesului.

În exercitarea mandatului deputații sunt în serviciul poporului. Durata mandatului de deputat este de 4 ani. Potrivit art. 69 din Constituţie, calitatea de deputat încetează la data întrunirii legale a Parlamentului nou ales, în caz de demisie, de ridicare a mandatului, de incompatibilitate sau de deces. Acest proces de încetare a mandatului parlamentar îmbracă două forme: încetarea colectivă și încetarea individuală.

Încetarea colectivă a mandatului intervine în două cazuri: încetarea de drept; încetarea forţată.

Încetarea de drept se repetă cu regularitate o dată la patru ani, când are loc succesiunea Parlamentului. În acest caz, nu este nevoie de un act care ar atesta faptul încetării mandatului.

Încetarea forţată a mandatului are loc în cazurile dizolvării Parlamentului de către Președintele Republicii sau de demisie colectivă organizată chiar de Parlament.

Încetarea individuală a mandatului. este prevăzută de art. 69 din Constituţie care prevede mai multe cazuri de încetare a calităţii de deputat. Demisia este o manifestare de voinţă benevolă, unilaterală a deputatului de a înceta exercitarea mandatului, în virtutea unor împrejurări pe care el le consideră obiective (starea sănătăţii, motive politice, religioase, familiale etc.). Este importantă manifestarea voinţei unilaterale și benevole, exceptând orice presiune și intimidare faţă de deputat. În această situaţie, Președintele Parlamentului, care va da citire cererii de demisie, trebuie să se asigure că cererea a fost înaintată benevol și unilateral, în caz contrar, demisia poate fi o formă ascunsă de părăsire forţată a legislativului. (CC)

Ridicarea (suspendarea) mandatului are loc contra voinţei deputatului în cazul în care acesta a săvârșit infracţiuni și conform legii trebuie să i se aplice pedeapsă penală. Se suspendă mandatul și în caz de incompatibilitate, adică în cazul în care deputatul este ales sau numit într-o funcţie incompatibilă cu calitatea de deputat.

Mandatul de deputat este incompatibil cu: funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova; funcţia de membru al Guvernului; funcţia de avocatul poporului;

funcţia de ales local; exercitarea oricărei alte funcţii remunerate, inclusiv a funcţiei

acordate de un stat străin sau organizaţie internaţională, cu excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice desfăşurate în afara programului stabilit de Regulamentul Parlamentului.

Atunci cînd deputatul preferă benevol exercitarea unei alte funcţii el trebuie să demisioneze, în cazul dat având loc încetarea voluntară a mandatului. Cererea de demisie se prezintă Preşedintelui Parlamentului. Parlamentul, prin hotărîrea sa, va lua act de cererea de demisie a deputatului şi va declara mandatul vacant.

Mandatul se suspendă și în caz de deces al deputatului.Imunitatea parlamentară are ca scop protejarea deputatului în Parlament

împotriva urmărilor judiciare şi garantarea libertăţii lui de gîndire şi de acţiune.Deputatul nu poate fi persecutat sau tras la răspundere juridică sub nici o

formă pentru opiniile politice sau voturile exprimate în exercitarea mandatului. El nu nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat cu excepţia cazurilor de infracţiune flagrantă, sau trimis în judecată pe cauză penală ori contravenţională fără încuviinţarea prealabilă a Parlamentului după ascultarea sa.

Cererea la reţinere, arest, percheziţie sau trimitere în judecată penală ori contravenţională este adresată Preşedintelui Parlamentului de către Procurorul General. Preşedintele Parlamentului o aduce la cunoştinţă deputaţilor în şedinţă publică în cel mult 7 zile de la parvenirea acesteia şi o trimite de îndată spre examinare Comisiei juridice, pentru numiri şi imunităţi, care, în cel mult 15 zile, va constata existenţa unor motive temeinice pentru aprobarea cererii. Hotărîrea comisiei este adoptată prin votul secret a cel puţin jumătate plus unu din membrii ei.

Procurorul General va depune în comisie toate documentele pe care acesta le solicită. În caz de refuz comisia va face apel în Parlament. Raportul comisiei este supus examinării şi aprobării în Parlament imediat, în cel mult 7 zile de la prezentarea acestuia. Parlamentul decide asupra cererii Procurorului General cu votul secret al majorităţii deputaţilor aleşi.

Acţiunea penală împotriva deputatului poate fi intentată numai de Procurorul General.

În caz de infracţiune flagrantă, deputatul poate fi reţinut la domiciliu pe o durată de 24 de ore numai cu încuviinţarea prealabilă a Procurorului General. Acesta va informa neîntîrziat Preşedintele Parlamentului asupra reţinerii. Dacă Parlamentul consideră că nu există temei pentru reţinere, dispune imediat revocarea acestei măsuri.

Reţinerea, arestul sau percheziţia deputatului în alte împrejurări sau din alte motive nu se admite. Cererile privind ridicarea imunităţii parlamentare se înscriu cu prioritate pe ordinea de zi a şedinţei Parlamentului.

Deputatul este considerat pe toată durata mandatului său ca fiind în exerciţiul funcţiunii, motiv pentru care orice agresiune împotriva sa este asimilată infracţiunii de ultraj şi sancţionată conform dispoziţiilor prevăzute pentru aceasta. De protecţie juridică similară beneficiază şi membrii familiei - soţ, soţie, copii şi părinţi - în cazul, în care agresiunea împotriva acestora urmăreşte nemijlocit

exercitarea de presiuni asupra deputatului în legătură cu exercitarea mandatului său.

Imunitatea împotriva răspunderii penale nu trebuie considerată ca o posibilitate de evitare a răspunderii pentru infracţiunile săvârșite. Imunitatea este stabilită în scopul stopării urmăririi represive sau abuzive din motive politice, pentru a determina un anumit comportament al deputatului sau a-l face docil faţă de unele forţe. În cazul săvârșirii cu adevărat a unor infracţiuni, imunitatea deputatului se suspendă de către Parlament. Totuși, dacă deputatul a săvârșit infracţiunea, iar Parlamentul nu suspendă imunitatea, poate aceasta servi drept motiv pentru eliberarea de răspundere? Evident că nu. După expirarea mandatului, fostului deputat i se va aplica răspunderea penală, deoarece inviolabilitatea acţionează numai pe perioada mandatului. Ion Deleanu, Drept constituţional și instituţii politice, Vol. 2, 1993

Drepturile deputaților. Deputatul beneficiază de următoarele drepturi: să aleagă şi să fie ales în organele Parlamentului; să-şi exprime părerea asupra componenţei nominale a organelor

formate de Parlament şi asupra candidaturilor persoanelor oficiale în cadrul dezbaterilor pentru alegerea, numirea sau confirmarea lor de către Parlament;

să facă propuneri legislative în scris spre a fi examinate de Parlament;

să facă propuneri şi observaţii asupra ordinii de zi a şedinţei, asupra esenţei problemelor puse în discuţie şi modului lor de examinare;

să dea dovadă de iniţiativă şi să facă propuneri vizînd examinarea la şedinţele Parlamentului a dărilor de seamă sau a informaţiilor prezentate de orice organ sau persoană oficială, aflată în subordinea sau sub controlul Parlamentului;

să pună problema votului de încredere în Guvern, în persoanele oficiale alese, numite sau confirmate de Parlament, dacă propunerea este susţinută de cel puţin o pătrime din deputaţii aleşi;

să propună spre examinare Parlamentului probleme ce ţin de controlul asupra modului în care organele de stat şi cele obşteşti, întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile (mai departe unităţi) execută legile şi hotărîrile Parlamentului;

să participe la dezbateri, să facă interpelări, să adreseze întrebări reporterilor şi preşedintelui şedinţei, să ceară răspunsuri;

să-şi argumenteze propunerile, să se pronunţe în chestiuni de procedură, să prezinte note informative;

să facă amendamente la proiectele de legi, de hotărîri şi de alte acte normative;

să ia cunoştinţă de textele stenogramelor şedinţelor Parlamentului înainte de a fi publicate, să primească textele cuvîntărilor sale care nu urmează a fi publicate;

să adreseze întrebări, interpelări şi petiţii Preşedintelui Republicii Moldova, membrilor Guvernului sau altor reprezentanţi ai organelor centrale ale administraţiei de stat;

să viziteze, prezentînd legitimaţia de deputat, orice organ de stat şi obştesc, orice unitate, în modul stabilit de Biroul permanent;

să se adreseze oricărui organ de stat şi obştesc, oricărei persoane oficiale în probleme ce ţin de activitatea de deputat şi să participe la examinarea lor;

să organizeze mitinguri, demonstraţii, manifestaţii, procesiuni şi orice alte întruniri paşnice în condiţiile legii;

Garanțiile. Pentru exercitarea eficientă a mandatului, deputatul în Parlament are dreptul:

la salariu lunar în modul stabilit de lege; la diurne şi alte plăţi compensatorii, în mărimile stabilite de Biroul

permanent, care nu se includ în salariul lunar şi nu se iau în calcul la stabilirea cuantumului prestaţiilor de asigurări sociale.

deputatul care nu dispune de spaţiu locativ în municipiul Chişinău se asigură cu apartament de serviciu pe durata mandatului. În cazul neasigurării cu apartament de serviciu, deputatului i se acordă o indemnizaţie lunară neimpozabilă pentru chirie.

la concediu anual plătit, la concediu pentru interesele personale şi la concediu medical.

Garanțiile Preşedintele Parlamentului, în caz de expirare a mandatului, de demisie sau de imposibilitate definitivă de exercitare a atribuţiilor, beneficiază de:

asistenţă medicală şi tratament balneoclimateric gratuite; asigurare a securităţii în decursul unui an de zile; automobil în decursul unui an de zile; înlesniri la plata pentru serviciile comunale; paşaport diplomatic.

6. Legiferarea și actele parlamentuluiÎn rândul atribuţiilor pe care le are Parlamentul, cea mai importantă este

legiferarea. Această procedură legislativă este cea mai importantă operaţiune din activitatea Parlamentului, dat fiind faptul că în rezultatul acestui proces are loc elaborarea legilor de către unica autoritate legislativă a ţării. Astfel, precizăm că procedura legislativă parlamentară cuprinde totalitatea regulilor pentru pregătirea dezbaterii, dezbaterea şi votarea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative în Parlament.

Propunerea legislativă reprezintă intenția de a se iniția elaborarea unui sau mai multor acte legislative, care vizează o anumită problemă sau un grup de probleme și care au menirea de a reglementa anumite domenii ale raporturilor sociale.

Procedura legislativă cuprinde următoarele etape:I. iniţiativa legislativă, constituie prima etapă în procedura legislativă, ea

declanşează toate celelalte etape. Dreptul de iniţiativă legislativă aparţine

deputaţilor din Parlament, Preşedintelui republicii, Guvernului şi Adunarea populară a unităţii teritoriale autonome Găgăuzia;

II. înregistrarea proiectului de lege – toate proiectele de legi şi propunerile legislative venite în Parlament de la subiecţii care posedă dreptul iniţiativei legislative se înregistrează la Direcţia documentare parlamentară a Secretariatului Parlamentului. Dacă aceste proiecte și propuneri corespund cerinţelor, atunci se introduc în procedura legislativă şi se distribuie spre avizare. În cel mult 5 zile lucrătoare de la data includerii în procedura legislativă, proiectele sau propunerile legislative, se plasează pe web site-ul Parlamentului.

III. examinarea şi avizarea proiectului de lege în comisiile parlamentare – după înregistrare Preşedintele Parlamentului sau vicepreşedinţii înaintează proiectul de legi sau propunerea legislativă spre dezbatere şi avizare comisiei permanente sesizate în fond, de competenţa căreia ţine proiectul sau propunerea respectivă. Pot fi sesizate şi alte comisii pentru a-şi prezenta avize separate. În cazul în care există mai multe proiecte de legi în aceeaşi problemă, comisia avizează fiecare proiect în parte, stabilind care din ele reglementează mai cupinzător şi sub toate aspectele sfera concretă a relaţiilor sociale şi este mai puţin costisitor. Acest proiect se va propune Parlamentului spre dezbatere ca proiect de bază, celelalte proiecte se vor considera de alternativă.Proiectul de act legislativ și propunerea legislativă se transmit spre avizare complexă Direcției juridice a Aparatului Parlamentului, care, în termen de cel mult 30 de zile lucrătoare, va prezenta comisiei permanente sesizate în fond și Direcției documentare parlamentară a Aparatului Parlamentului avizul referitor la concordanța proiectului sau propunerii legislative:

a) cu prevederile Constituției;b) cu tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte;c) cu cerințele de procedură și de tehnica legislativă prevăzute de

regulamentul Parlamentului, de Legea privind actele legislative și de alte acte legislative.

IV. includerea proiectului de lege în ordinea de zi – raportul comisiei permanente sesizate în fond însoțit de avizele celorlalte comisii care au dezbătut proiectul de act legislativ sau propunerea legislativă, precum și avizul Direcției juridice a Aparatului Parlamentului se transmit de către Direcția documentare parlamentară a Aparatului Parlamentului deputaților și autorilor proiectului de act legislativ sau propunerii legislative.La ședința Biroului permanent, în care se examinează chestiunea privind înscrierea pe ordinea de zi a proiectului de act legislativ, comisia permanentă sesizată în fond prezinta:

a) scopurile, sarcinile și concepția proiectului, prognoza efectelor social-economice și de altă natură ale acestuia, precum și categoria legii;

b) lista autorilor care au participat la elaborarea proiectului;c) lista persoanelor sau organizațiilor care au efectuat expertiza

proiectului;

d) fundamentarea economico-financiară a proiectului;e) avizul comisiei (comisiilor) permanente pe marginea proiectului;f) avizul Direcției juridice a Aparatului Parlamentului;g) lista și/sau, după caz, proiectele de acte legislative sau normative

necesare executării actului legislativ care se adoptă.Proiectele de acte legislative și propunerile legislative înaintate de Președintele Republicii Moldova, de deputați sau de Adunarea Populară a unității teritoriale autonome Gagăuzia se remit Guvernului spre avizare. Neprezentarea avizului în termen de cel mult 30 de zile sau într-un termen mai restrîns, stabilit de Președintele Parlamentului, nu împiedică examinarea proiectului de către Parlament, dacă legea nu prevede altfel.

V. dezbaterea proiectului de lege în şedinţa Parlamentului – proiectele de legi avizate se supun dezbaterii în cel puţin două, iar în cazurile prevăzute de lege şi în a treia lectură.Proiectele de legi, înscrise pe ordinea de zi a ședinței Parlamentului, se dezbat, de regulă, în două lecturi. Proiectele de legi ordinare, la decizia Parlamentului, pot fi adoptate într-o singură lectură. Proiectele de legi organice se adoptă numai după dezbaterea lor în a doua lectură. Proiectele de legi constituționale, proiectele de legi organice în problemele bugetului, finantelor, economiei care necesită considerabile cheltuieli financiare, proiectele de legi complexe, precum și proiectele de legi în alte probleme importante, la decizia Parlamentului, pot fi supuse dezbaterii și în a treia lectura.

VI. votarea proiectului de lege – constituie activitatea finală a deputaţilor şi îi acordă proiectului calitatea de lege. Votul este actul care permite, asupra fiecărei probleme litigioase, să se degajeze o majoritate a cărei opinie, în sensul regulei democratice, anulează opinia minorităţii şi se impune faţă de toţi;

VII. semnarea legii şi trimiterea lui spre promulgare – legile şi hotărîrile adoptate de Parlament se semnează de Preşedintele Parlamentului sau de către unul dintre vicepreşedinţii Parlamentului în termen de cel mult 20 de zile de la adoptare. Ulterior, legea se trimite de către Preşedintele sau de către unul dintre vicepreşedinţii Parlamentului spre promulgare Preşedintelui Republicii Moldova.

VIII. promulgarea legii – Înainte de promulgare Preşedintele Republicii Moldova este în drept, în cazul în care are obiecţii asupra unei legi, să o trimită Parlamentului spre reexaminare în termen de cel mult 2 săptămîni de la primirea ei. El poate cere Parlamentului, doar o singură dată, reexaminarea legii pentru orice motive ce fac legea în ansamblu sau o parte a ei inacceptabilă. Obiecţiile Preşedintelui Republicii Moldova se supun examinăriiÎn cazul în care, după reexaminarea legii, Parlamentul menţine hotărîrea adoptată anterior sau face modificări în lege în conformitate cu obiecţiile Preşedintelui Republicii Moldova, Preşedintele este obligat să promulge

legea în termen de cel mult 2 săptămîni de la data înregistrării legii în Aparatul Preşedintelui.În cazul în care, după reexaminarea legii, trimise de către Preşedintele Republicii Moldova, Parlamentul cu votul majorităţii nu-şi menţine hotărîrea, legea se consideră respinsă.

IX. publicarea legii – după promulgarea legii de către Preşedintele republicii, aceasta se publică în Monitorul Oficial şi întră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei. Nepublicarea legii atrage inexistenţa acesteia. Publicarea legii este ultima etapă în procedura legislativă prin care se încheie activitatea de legiferare a Parlamentului şi, deci, obligaţia publicării legii revine Parlamentului.Actele parlamentului. Printre actele normative, locul central îi revine legii.

Legile se află la vârful piramidei surselor formale ale dreptului. Termenul lege este folosit atât în sensul larg, cât și în sensul îngust al cuvântului. În sensul larg, prin lege se înţelege orice act normativ elaborat de autorităţile publice. În sensul restrâns al cuvântutui, termenul lege desemnează actul normativ care emană de la organul legislativ. Legea este un act normativ-juridic. Numai că nu orice act normativ-juridic este lege. Legi sunt doar acele acte normative care corespund unor exigenţe, cerinţe, cum ar fi următoarele:

competenţa emiterii legii revine puterii legiuitoare (Parlamentului); legea constituie principalul izvor de drept oficial; legea se adoptă după proceduri reglementate prin lege (legi

procedurale); legea are totdeauna caracter normativ; legea dispune de o putere superioară faţă de celelalte acte normativ-

juridice, acestea din urmă fiind acte normative subordonate legilor. În ierarhia lor, legile propriu-zise sunt situate după criteriul forţei lor

juridice. Parlamentul Republicii Moldova, singurul deţinător al puterii de a reglementa prin lege relaţiile sociale, emite în exercitarea acestei puteri trei categorii de legi:

legi constituţionale; legi organice; legi ordinare. Cunoașterea categoriilor de legi ne permite să înţelegem corect vocaţia,

forţa juridică, modalităţile de utilizare a acestora.Legile constituţionale ocupă primul loc în ierarhia legilor, atât prin

conţinutul lor, cât și datorită procedurii speciale de adoptare. Astfel, prin conţinutul lor, legile constituţionale sunt legi care introduc texte noi în Constituţie, abrogă anumite texte constituţionale sau le modifică pe cele existente.

Legile organice. Asemenea legi sunt relativ noi pentru ţara noastră. Până la intrarea în vigoare a Constituţiei Republicii Moldova din 1994, existau două categorii de legi: Constituţia (legi constituţionale) și legi ordinare. Deosebirea dintre aceste legi se făcea prioritar după trei criterii, și anume: 1) conţinut, 2) forma de adoptare și modificare și 3) forţa juridică. În acest sens, se susţine că Legea

fundamentală se deosebește de legea ordinară, mai întâi, prin conţinut, prin obiectul de reglementare, obiect format din cele mai importante relaţii sociale – cele din domeniul instituirii și exercitării puterii de stat. (CC)

Legile ordinare, chiar dacă ar fi reglementat astfel de relaţii, nu făceau altceva decât să detalieze prevederile și principiile constituţionale, rămânând în cadrul acestora. În al doilea rând, modalitatea de adoptare a Constituţiei și a legilor ordinare era diferită. În sfârșit, Constituţia avea o forţă juridică superioară, orice lege ordinară trebuia să corespundă legii fundamentale. Prin prevederile Constituţiei din 1994, legiuitorul a introdus și categoria legilor organice. Acestea, în viziunea unor autori, alcătuiesc ,,legislaţia constituţională secundară“, constituie un eșalon intermediar între legile constituţionale și cele ordinare. Legile organice reprezintă o prelungire a celor constituţionale, intervenind în domenii de activitate expres prevăzute de Constituţie ca foarte importante. Ele nu completează Constituţia și, prin urmare, nu se încadrează în sistemul acesteia. Dar nici nu sunt simple legi ordinare, întrucât au ca obiect de reglementare probleme privitoare la instituţiile constituţionale. Rezumând cele spuse, menţionăm următoarele: – legile organice sunt legi de aplicare sau de prelungire a dispoziţiilor constituţionale, atunci când Constituţia se limitează la esenţial; – legile organice sunt proprio nomine în Constituţie, domeniul lor fiind astfel strict delimitat; – domeniul legilor organice este constituit exclusiv în favoarea Parlamentului; – exigenţele procedurale pentru adoptarea, modificarea sau abrogarea acestor legi sunt sensibil sporite (Ion Deleanu:).

Astfel, legile organice ocupă locul secund în ierarhia legilor. Ele au o forţă juridică mai mică decât Constituţia și legile constituţionale, dar mai mare decât toate celelalte izvoare de drept, datorită importanţei deosebite a obiectului lor de reglementare juridică. Conform alin. (3) al art. 72 din Constituţie, „prin lege organică se reglementează:

a) sistemul electoral; b) organizarea și desfășurarea referendumului; c) organizarea și funcţionarea Parlamentului; d) organizarea și funcţionarea Guvernului; e) organizarea și funcţionarea Curţii Constituţionale, a Consiliului

Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătorești, a contenciosului administrativ;

f) organizarea administraţiei locale, a teritoriului, precum și regimul general privind autonomia locală;

g) organizarea și funcţionarea partidelor politice; h) modul de stabilire a zonei economice exclusive; i) regimul juridic general al proprietăţii și al moștenirii; j) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele și protecţia

socială; k) organizarea generală a învăţământului;l) regimul general al cultelor religioase; m) regimul stării de urgenţă, de asediu și de război; n) infracţiunile, pedepsele și regimul executării acestora;

o) acordarea amnistiei și graţierii; p) celelalte domenii pentru care, în Constituţie, se prevede adoptarea de

legi organice;Legile organice se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor aleși, după cel

puţin două lecturi. Evident, și modificarea acestora necesită votul majorităţii deputaţilor. Face excepţie de la regula generală legea organică care reglementează statutul special al unităţii teritoriale autonome Găgăuzia, care poate fi modificată cu votul a trei cincimi din numărul deputaţilor aleși în Parlament.

Legile ordinare. Prin legi ordinare se reglementează orice materie care nu ţine de domeniul legilor constituţionale sau organice, Parlamentul având puterea de a decide când o materie necesită reglementare legislativă. Procedura de adoptare a legilor ordinare este mai accesibilă Parlamentului datorită faptului că este necesar votul unei majorităţi simple, din numărul deputaţilor prezenţi la dezbaterea proiectului de lege. Evident că este nevoie de cvorumul de ședinţă a Parlamentului.