ONU şi menţinerea păcii.Misiuni de pace sub egida ONU

Introducere…………………………………………………………………………….

CAPITOLUL 1

ACŢIUNI ŞI EFICACITATE A ONU ÎN GESTIONAREA PĂCII

1.1 Rolul Consiliului de Securitate in mentinerea pacii si securitatii internationale...........................

1.2 Căştile Albastre-operatiunile de menţinere a păcii ……………………

CAPITOLUL 2

CONSTITUIREA ŞI APARIŢIA NAŢIUNILOR FOSTE COLONII ŞI ROLUL LOR ÎN ONU

2.1 Realităţile coloniale şi prevederile anacronice ale Cartei O.N.U …………

2.2 Creşterea luptei de eliberare naţională a popoarelor coloniale…………

2.3 Adoptarea Declaraţiei cu privire la acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale……

2.4 Sprijinirea luptelor de eliberare naţională în vederea abolirii complete şi definitive a colonialismului……..

2.5 Finalizarea procesului de decolonizare şi luptă pentru eradicarea discriminării rasiale…

CAPITOLUL 3

ROLUL SUA ÎN GESTIONAREA CRIZELOR DIN IRAK

3.1………………………………………………………………….

3.2…………………………………………………………………..

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Pentru lucrarea de licenţă am ales ca temă ,,ONU şi menţinerea păcii.Misiuni de pace sub egida

ONU’’ fiind o temă mult discutată la nivel mondial.Lucrarea prezintă 3 capitole,fiecare prezentând

problem de maximă importanţă cu titlul ales.

Astfel,primul capitol denumit ,, ACŢIUNI ŞI EFICACITATE A ONU ÎN GESTIONAREA PĂCII’’ tratează

CAPITOLUL 1

ACŢIUNI ŞI EFICACITATE A ONU ÎN GESTIONAREA PĂCII

1.1. Menţinerea păcii şi securităţii internaţionale

Menţinerea păcii şi securităţii internaţionale este scopul principal al organizaţiei.Toate

organele O.N.U sunt chemate să contribuie la asigurarea păcii şi securităţii internaţionale.Dintre ele,în

special două au un rol deosebit în acest domeniu:Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate.

Adunarea Generală este chemată să examineze principiile generale de cooperare a statelor în

menţinerea păcii şi să discute chestiunile privind pacea lumii.Ea poate face recomandări cu privire la

menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.Adunarea Generală nu adoptă măsuri concrete şi practice

în acest domeniu.

În asigurarea legalităţii şi ordinii internaţionale,un rol deosebit îi revine Consiliului de

Securitate al O.N.U,care este competent nu numai să adopte măsurile necesare pentru menţinerea păcii

sau restabilirea ei,ci şi sa dispună măsuri de constrângere împotriva celor care se fac vinovaţi de

încălcarea păcii şi securităţii internaţionale.

Consiliul de Securitate poate aplica măsuri de constrângere care nu se bazează pe folosirea

forţei,cum este embargoul faţă de statul vinovat.De asemenea,Consiliul de Securitate poate să trimită

misiuni de observatori în zonele de conflict sau să ceară Secretariatului General să întreprindă acţiuni

de bune oficii sau de mediaţiune între părţile aflate în diferend.El poate trimite şi comisii de anchetă

pentru stabilirea cauzelor conflictelor.

Consiliul de Securitate poate să adopte hotărâri privind aplicarea unor măsuri de constrângere

bazate pe folosirea forţelor armate ale statelor membre O.N.U.Forţele militare ale O.N.U,instituite prin

rezoluţii ale Consiliului de Securitate,execută cu precădere aşa numitele operaţiuni pentru menţinerea

păcii(peace-keeping),intervenind în zona tampon abia dupa ce se realizează un accord de încetare a

focului între părţile beligerante.Din punct de vedere juridic,operaţiunile de menţinere a păcii ale O.N.U

se caracterizează prin următoarele:

- ele au un caracter consensual,deoarece se întemeiază pe consimţământul tuturor statelor

interesate.

- operaţiunile de menţinere a păcii desfăşurate de O.N.U,au în principiu un caaracter

necoercitiv,în sensul că nici una din părţile în conflict nu este declarată de Consiliul de

Securitate ca agresor şi ca atare,nu se întreprind împotriva ei operaţiuni militare ale

O.N.U.

- operaţiunile de menţinere a păcii ale O.N.U au un carecter conservator,în ce priveşte

situaţia creată prin hotărârea Consiliului de Securitate cu privire la încetarea ostilităţilor.

- operaţiunile de menţinere a păcii iniţiate de O.N.U se combină de regulă,cu acţiuni

umanitare,desfăşurate cu participarea de personal civil şu cu implicarea unor organizaţii

neguvernamentale.

Între anii 1948 şi 1987,O.N.U a iniţiat 13 operaţiuni de menţinere a păcii1,dar după 1988

numărul operaţiunilor de menţinere a păcii iniţiate de organizaţie s-a triplat2.Explicaţia trebuie căutată

în numărul mare de conflicte declanşate în diverse zone de pe glob,conflicte care s-au înmulţit

alarmant în anii din urmă3.

Rapiditatea cu care s-au succedat crizele şi conflictele locale,mai ales după încheierea

războiului Rece,a demonstrate că O.N.U se află practic în imposibilitate de a acţiona

singură,organizaţia neavând capacitatea de a mobiliza resursele necesare desfăşurării unor operaţiuni

de anvergură.Aşa a apărut conceptual coaliţiei multinaţionale constituită pe bază de

voluntariat,justificate de considerente umanitare şi autorizată de către Consiliul de Securitate al

O.N.U,concept care a devenit operaţional în timpul razbouiului din Golf şi s-a impus apoi ca ‘’raspuns

1 B. Boutros-Ghali, Rapport sur l’activite de l’Organisation de la quarante-sixieme a la quarante-septieme session de l’Ansemble generale,Nations Unies,New York,1992,p.7.2Până în anul 1995,statisticile semnalau 35 de asemenea operaţiuni.A se vedea Ph Moreau Defarges,op.cât.,p.24-25. Numai în Africa,în perioada dintre războiul din Golf şi criza din Kosovo,Naţiunile Unite au fost implicate în 14 conflicte,majoritatea fiind conflicte interstatale.A se vedea J. Mayall,op.cât.,p.893 Adevărul,nr 2585,joi,27 decembrie,2001,p.13

standard’’ la crizele majore,care reprezintă o ameninţare la adresa păcii şi securităţi internaţionale4.

O altă direcţie importantă a activităţii O.N.U este preocuparea ei în domeniul reglementării

cursei înarmărilor şi a măsurilor de dezarmare a statelor. O.N.U are o responsabilitate specială în acest

domeniu. Încă din anul 1946, Adunarea Generală a organizaţiei a adoptat o rezoluţie prin care

recomandă statelor membre să elimine din dotarea lor armele nucleare şi celelalte arme de distrugere în

masă, revenind, de-a lungul timpului, cu alte rezoluţii şi declaraţii în această privinţă şi constituind o

serie de organisme specializate în domeniul dezarmării5.

Ca urmare a activităţii O.N.U. în acest domeniu, au fost adoptate, în decursul deceniilor, mai

multe acte internaţionale referitoare la dezarmarea statelor, cum sunt: Acordul de interzicere a

experienţelor cu arme nucleare în atmosferă, în spaţiul extraatmosferic şi sub apă, din anul 1963;

Tratatul spaţial din anul 1967, care interzice plasarea şi folosirea armelor nucleare şi a altor arme de

distrugere în masă în spaţiul extraatmosferic şi pe corpurile cereşti; Tratatul de neproliferare a armelor

nucleare, din anul 1968; Tratatul de interzicere a amplasării armelor nucleare şi a altor arme de

distrugere în masă pe fundul mărilor şi oceanelor, din anul 1971; Convenţia de interzicere a punerii la

punct, a fabricării şi stocării armelor bacteriologice (biologice) sau toxice şi de distrugere a lor, din

anul 1975; Convenţia pentru eliminarea armei chimice, din anul 1993; Convenţia pentru interzicerea

minelor anti-persoana, din 1997 etc. Aceste din urmă convenţii sunt primele tratate internaţionale

adoptate sub egida O.N.U., care prevăd măsuri reale de dezarmare parţială a statelor, prin faptul că ele

stipulează obligaţia pentru state de a distruge şi opri producţia unor tipuri de arme.

Adunarea Generală a O.N.U. a avut sesiuni extraordinare consacrate problematicii

dezarmării statelor şi a proclamat două decenii ale dezarmării (1971-1980 şi 1981-1990).

Pe baza actelor internaţionale cu privire la dezarmarea statelor adoptate sub egida O.N.U.

sau în afara ei, a apărut şi se dezvoltă un principiu nou al dreptului internaţional - principiul

dezarmării, ca şi o parte nouă a acestui drept - dreptul internaţional al dezarmării6.

4 J. Mayall,op.cit.,p.104.5  G. Hantjissalatas, op.cit., p.90 6 M. I. Niciu, op.cit., p. 379-382.

CAPITOLUL 2

CONSTITUIREA ŞI APARIŢIA NAŢIUNILOR FOSTE COLONII ŞI ROLUL LOR ÎN ONU

2.1 Realităţile coloniale şi prevederile anacronice ale Cartei O.N.U.

Imperiul colonial al imperialismului a fost clădit în urma războaielor de cucerire care a adus la

zdrobirea,începând cu sec al XV-lea,a unor civilizaţii întregi,popoare,iar apoi naţiuni.În pământul

Africii,al Asiei şi Americii Latine zac milioanele de cadavre de bărbate şi de femei morţi de

epuizare,de foamete şi de lovituri în urma cărora s-au adunat colosale bogaţii în Europa Occidentală,iar

apoi în America de Nord.Masacre,tortură,sclavie stau la baza colonizării şi perpetuării

colonialismului.Sclavii africani au fost debarcaţi cu milioanele pe coastele Americii.

Samora Moises Machel,preşedintele Mozambicului descrie colonialismul astfel: “A fi colonizat

înseamnă să fii proprietatea cuiva,să fii lipsit de libertate,să nu ai dreptul la pământ,înseamnă să fii

străin în propria ta patrie…steagul colonial…înseamnă moarte,înseamnă umilinţă,reprezenta prezenţa

fizică a trupelor străine,pentru a exploata pe autohtoni.Armata,poliţia,poliţia

secretă,legile,tribunalele,şcolile,spitalele-toate serveau minorităţii străine.Iar nouă ne revenea sarcina

de a produce analfabeţi,să facem din noi ignoranţi.Steagul colonialismului înseamnă a semăna

moarte,a planifica moartea,subdezvoltarea,a dezvolta înapoierea,a o extinde pentru a permite

exploatarea omului de către om.Zilnic coloniştii masacrau,reprimau,pe cine ar fi îndrăznit,pe cine ar fi

avut curajul să vorbească de libertate7”.

Carta O.N.U. şi eradicarea colonialismului-in nici o sferă de activitate a Naţiunilor Unite nu

există o discrepanţă mai mare ca în domeniul decolonizării între viziunea Cartei O.N.U. şi cerinţele

lumii contemporane.Din cele 19 capitole are Cartei,trei sunt dedicate sistemului de dominaţie de către

puterile colonialist a ţărilor coloniale:

- capitolul Declaraţia privind teritoriile care nu se autoguvernează.

-capitolul XII-Sistemul Internaţional de Tutelă.

-capitolul XIII-Consiliul de Tutelă.

7 Samora Moises Machel,Cuvântare la Mitingul prieteniei romano-mozambice, ’’Scinteia’’,17 septembrie 1980.

Carta Naţiunilor Unite ’’cuprinde formulări în care se porneşte de la acceptarea şi

recunoaşterea de fapt a drepturilor unor ţări de a domina pe altele,de a avea colonii şi de a ţine sub

tutelă popoare şi teritoriile acestora8’’,aşadar principiile Cartei referitoare la respectarea independenţei

şi suveranităţii statelor,la egalitatea suverană,la dreptul popoarelor de a dispune de ele însele,la

conlucrarea în cadrul O.N.U. nu se aplicau şi popoarelor colonial.Aceste popoare,considerate de către

însăşi Carta O.N.U. că nu se pot guverna singure,erau consacrate dominaţiei coloniale.La sfârşitul

celui de-Al Doilea Război Mondial ţările colonial,dependenţe şi semicoloniale cuprindeau 60% din

teritoriu şi 63% din populaţia globului.Potrivit Cartei,teritoriile supuse dominaţiei străine au fost

împărţite în trei categorii distincte:coloniile propriu-zise,teritoriile sub tutelă şi zonele strategice aflate

sun tutelă.Marea masă o formau teritoriile colonial,care cuprindeau aproape o pătrime din omenire.

Tocmai aceste spaţii vaste ale globului se referă Declaraţia cuprinsă în Carta privind teritoriile

care nu se autoguvernează.Potrivit Declaraţiei,puterile coloniale au’’ răspunderea de a dezvolta

capacitatea teritoriilor coloniale de a se autoguverna,de a ţine seamă în modul cuvenit de năzuinţele

politice ale acestor popoare şi de a le ajuta în dezvoltarea progresivă a instituţiilor lor politice

libere,potrivit cu condiţiile specific fiecărui teritoriu şi popoarelor sale şi cu gradul lor diferit de

dezvoltare’’In mod concret însă metropolele se angajează numai ’’de a transmite regulat spre

informare Secretariatului General,sub rezerva limitărilor pe care le-ar putea impune exigenţele de

securitate şi altele de natură tehnică privind relaţiile economice,sociale şi de învăţământ din teritoriie

de care răspund…’’Cu alte cuvinte,ele se limitează numai la acţiuni de informare şi acestea numai în

condiţiile în care puterile colonialiste nu considerau că asemenea informări nu aduc prejudicii aşa-

numitelor exigenţe de securitate sau nu includeau în regulamentele lor coloniale interzicerea

transmiterii de informaţii.Nu se prevede în nici un fel dreptul popoarelor coloniale la

autodeterminare,de a-şi hotărî singure soarta,de a se dezvolta în condiţii de independentă şi

suveranitate naţională.

Ultimul articol al Cartei prevede ca membrii naţiunilor Unite recunosc,de asemenea,că politica

lor faţă de teritoriile cărora se aplică acest capitol,ca şi faţă de teritoriile lor metropolitan,trebuie să se

întemeieze pe principiul general al bunei vecinătăţi,în domeniile social,economic şi comercial,ţinând

seama,în mod cuvenit de interesele şi bunăstarea restului lumii.

Totodată,aşa cum puterile colonialist învingătoare în primul război mondial,au preluat coloniile

Germaniei în Imperiului Otoman,după cel de-al doilea război mondial statele colonialiste învinse au

8 Contribuţii ale României la soluţionarea marilor problem ale lumii contemporane,Editura politică,Bucureşti,p 41.

trebuit să cedeze teritoriile lor coloniale,care au fost transferate metropolelor învingătoare în cadrul

aşa-numitului Sistem de Tutelă.

Dintre raţiunile fundamentale ale sistemului de tutelă prevăzut în Carta,pe prim plan este pus

obiectivul ’’de a întări pacea şi securitatea internaţională.Sistemul de dominaţie al tutelei este

interpretat ca un sistem îndreptat spre întărirea păcii şi securităţii internaţionale.Sub pretextul că lupta

de eliberare naţională periclita pacea şi securitatea internaţionala,ţările colonialiste au purtat adevărate

războaie de represiune sângeroasă împotriva popoarelor ridicate la luptă pentru eliberare.S-a susţinut

că ’’dreptul la autodeterminare nu este un drept absolut…El trebuie să fie exercitat într-o formă

compatibilă cu menţinerea păcii şi securităţii internaţionale9’’.

Totodată,puterile administrative sunt obligate să prezinte rapoarte anuale privind ’’progresul

locuitorilor din fiecare teritoriu sub tutelă în domeniile politic,economic,social şi al educaţiei.Aceste

rapoarte au fost însă o formalitate şi mai mult decât atât,un mijloc de a ascunde atrocităţile,exploatarea

şi jaful din teritoriile respective,de a amâna şi împiedica acordarea independenţei acestor

popoare.Pentru urmărirea modului în care se aplică sistemul de tutelă prin Cartă a fost creat Consiliul

de Tutelă.

În sistemul de tutelă n-au fost incluse decât 11 teritorii:7 teritorii în Africa-Togoland sub

administraţie engleză şi Togoland sub administraţie franceză,Camerunul sub administraţie engleză şi

Camerunul sub administraţie franceză,Ruanda-Burundi sub administraţie belgiană.Somaliland sub

administraţie italiană,Tanganika sub administraţie britanică;precum şi 4 teritorii în Oceanul Pacific-

Insulele din Oceanul Pacific,sub administraţie S.U.A.,Nauru sub administraţie australiană,Noua

Guinee sub administraţie australiană şi Samoa de Vest sub administraţia Noii Zeelande.

În legătură cu aceasta,trebuie remarcat că în acest sistem au fost incluse numai teritoriile luate de

la puterile colonialist învinse şi în parte teritoriile aflate sub mandatul Ligii Naţiunilor.Republica

Africa de Sud,după cum se va vedea a refuzat să se supună prevederilor Cartei în ceea ce priveşte

transferarea sub tutela O.N.U. a Africii de Sud-Vest,pe care o primise sub mandate din partea Ligii

Naţiunilor.De asemenea nici un teritoriu colonial nu a fost pus,în mod voluntar sub sistemul de tutelă

de către puterile colonialist.Astfel,în acest sistem şi-a găsit o aplicare cu totul restrânsă,cuprinzând o

proporţie infimă faţă de colonii:20 de milioane de locuitori din cele 600 de milioane aflaţi sub

dominaţia colonială.

O categorie aparte au format-o teritoriile sub tutelă declarate unilateral ’’zone strategice’’.Acestea

au fost scoase de sub competenta Consiliului de Tutelă,precum şi a Adunării Generale.S-a prevăzut că

9 Proposals Made by the Commission on Human Rights,April 1954.ESCOR,XVIII,Suppl. 7(E/2573 sau E/CN 4/705),p.35

puterea administranta să ţină legătura numai cu Consiliul de Securitate,unde are drept de veto.Ca

atare,practice,aceste teritorii au fost scoase de sub însăşi autoritatea O.N.U.În acest sistem au fost

incluse Insulele din Oceanul Pacific sub tutelă americană.Coloniile-tertoriile care nu se guvernează

singure şi teritoriile sub tutelă erau astfel împărţite de Australia,Belgia,Danemarca.Franţa,Italia,Marea

Britanie,Olanda şi Statele Unite.

2.2 Creşterea luptei de eliberare naţională a popoarelor coloniale

Începuturile decolonizării poate spune că procesul decolonizării în primii 15 ani de după război s-

a desfăşurat în afară O.N.U. şi chiar în pofida sa.Totodată,pe măsură ce noile state au dobândit o

pondere sporită la O.N.U.,organizaţia a început să scrie una din cele mai frumoase file ale analelor

sale-fila care descrie contribuţia Naţiunilor Unite la efortul de eliberare a popoarelor de sub jugul

colonial,la realizarea procesului de creare pe ruinele imperiului colonial al imperialismului de state

independente şi suverane,egale în drepturi cu toate celelalte state.

În acest efort,activitatea O.N.U. se poate împărţi în două etape:până în anul 1960,anul adoptării

Declaraţiei cu privire la acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale,când sfera acestei

activităţi a fost mai restrânsă şi după 1960,când decolonizarea ocupă un loc mai primordial în cadrul

lucrărilor Organizaţiei.

În prima perioadă,ca urmare a raportului de forţe la O.N.U.,Organizaţia nu a fost în măsură să

adopte hotărâri care să vină în sprijinul efectiv al luptei popoarelor colonial pentru independent şi

suveranitate naţională.Puterile colonialist,forţele care se opuneau procesului de eliberare a popoarelor

colonial în scopul perpetuării regimului de exploatare a acestor teritorii mai dispuneau de multe

pârghii,atât în regiunile respective cât şi în cadrul O.N.U.,pentru ca prin represiuni sângeroase,printr-o

politică de ’’divide et empera’’ şi prin manevre tactice să amâne,făcând procesul de decolonizare tot

mai dureros.

În perioada 1946-1951 la O.N.U.,practic,nu s-a pus problema condamnării şi eliminării

colonialismului,a tuturor formelor de discriminare rasială.Nici în deceniul următor nu s-au întreprins

acţiuni deosebite în această privinţă.Aşa cum au subliniat o serie de observatori politici până în

1960,deşi exista simpatie faţă de lupta popoarelor din colonii,nu au fost suficiente voturi care să

asigure exprimarea practică în rezoluţii a acestei simpatii10.De multe ori nu s-a reuşit nici ca

problemele respective să fie incluse pe ordinea de zi,ceea ce a făcut ca ’’aportul O.N.U. să fie destul de

modest’’11

Chiar asemenea documente adoptate la O.N.U. ca Declaraţie internaţional cu privire la drepturile

omului şi Convenţia referitoare la preîntâmpinarea crimei de genocide şi pedepsirea ei şi care în sine a

avut o semnificaţie pozitivă,nu au cuprins nici un fel de referire la dreptul popoarelor colonial la

autodeterminare.

Hotărârile adoptate de organizaţie în această perioadă au constituit,dacă nu piedici în calea acestei

lupte,numai simple repetări de fraze din Carta O.N.U. cu înţelesuri echivoce,reflectând opoziţia

metropolelor,a votului majoritar în acea vreme la O.N.U. al ţărilor occidentale.“Având o anumită

importanţă pozitivă,hotărârile O.N.U. în această primă etapă a activităţii Organizaţiei au fost în mod

evident insuficiente,ele nu corespundeau sarcinilor majore care stăteau în fata Organizaţiei12’’

Unele progrese au putut fi înregistrate numai în ceea ce priveşte teritoriile sub tutelă.Acordurile de

tutelă pentru cele 11 teritorii au fost încheiate în perioada 1946-1948.Situaţia existentă la O.N.U.

imediat după intrarea în funcţiune a organizaţiei a făcut ca aceste acorduri să nu diferenţieze efectiv de

condiţiile mandatelor din timpul Ligii Naţiunilor.Astfel,ele nu prevedeau o dată precisă şi nici

modalităţile accederii la independent a popoarelor din teritoriile cu acest regim.O excepţie a constituit-

o Acordul la Somalia din 1949,care fixa durata de 10 ani pentru tutelă şi conţinea detalii asupra

organizării politice a teritoriului în vederea independenţei.În acest caz,Adunarea Generală a fost

investită cu o adevărată putere de dispoziţie prin Tratatul de pace cu Italia din 1947.Conţinutul

acordului de tutelă nu mai depindea de acceptarea lui de către autoritatea administrantă,ca în privinţa

celorlalte teritorii supuse acestui regim.

În scopul accelerării procesului de dobândire a independenţei de către teritoriile sub

tutelă,Adunarea Generală a O.N.U. a recomandat autorităţilor administrante să fixeze data la care

fiecare teritoriu trebuia să atingă obiectivul autonomiei sau independenţei şi a stabilit modalităţile

concrete de preluare a puterii de către popoarele din diferite teritorii sub tutelă,cum ar fi:organizarea de

plebiscite,trimiterea la faţa locului a unor comisii internationale. Singurul teritoriu asupra căruia nu s-a

încheiat un acord de tutelă a fost Africa de sud-Vest aflat sub mandatul Uniunii Sud-Africane,deşi

problema respective a figurat pe agenda O.N.U. de la prima sesiune a Adunării Generale.13

10 Colonialism and the United Nations,New York,1964,p. 411 H.K. Jacobson,The United Nations and Colonialism:A tentative Appraisal,in ’’International Organisation’’, 1962,Nr1,p.5512 V. G. Skunaev,op. cit., p.23713 Apartheid and United Nations Collective measures:An analysis,New York,1965;Apartheid in the republic of South Africa,New York,1967; D. Wainhouse, Remmants of the Empire:The United Nationsand the End of Colonialism,New York, 1965

În decembrie 1946,când Adunarea Generală acţiona pentru toate teritoriile sub mandate să fie puse

sub tutelă prevăzută de Carta O.N.U.,Uniunea Sud-Africană a cerut că Africa de Sud-Vest (Namibia)

să fie încorporate în Uniune.Adunarea Generală a O.N.U. a respins această cerere,insistând că Africa

de Sud-Vest ’’sa fie pus sub sistemul internaţional de tutelă.14. Regimul de la Pretoria a refuzat această

cerere, dar nu a îndrăznit să încorporeze în mod oficial în Uniune teritoriul şi la sesiunea a II-a a

Adunării Generale a transmis un raport asupra administrării Africii de Sud-Vest ’’pentru informarea

Naţiunilor Unite’’ şi Adunarea Generală a luat notă de acest raport15. Adunarea a insistat însă că

teritoriul să fie pus sub tutelă, iar la sesiunea a III-a a luat notă de intenţia Uniunii ’’de a continua

administrarea Africii de Sud-Vest în spiritual Mandatului’’ şi a arătat ca propunerile privind

reprezentarea Africii de Sud-Vest în Parlamentul Uniunii ’’nu înseamnă încorporarea sau absorbirea

teritoriului de către Autoritatea Administrantă’’16.

După aceea însă, autorităţile rasiste au încetat să mai transmită şi asemenea rapoarte, trecând la

încorporarea de facto a teritoriului, deşi, prin hotărârea Curţii Internaţionale de Justiţie din 11 iunie

1950 se stabilea obligaţia Africii de Sud de a transmite O.N.U. rapoarte şi petiţii din partea populaţiei

autohtone. Curtea Internaţională de Justiţie remarca astfel că Africa de Sud-Vest se găseşte, din punct

de vedere juridic, sub mandatul internaţional asumat de către Uniunea Africii de Sud în urma primului

război mondial şi că obligaţiile impuse Africii de Sud în conformitate cu acest mandate sunt în

vigoare, iar Adunarea Generală a O.N.U. are prerogative de a urmări modul în care se îndeplineşte

mandatul. Curtea a arătat că Africa de Sud este datoare să se supună prevederilor Cartei Naţiunilor

Unite şiş a treacă Africa de Sud-Vest în sistemul de tutelă O.N.U., încheind un acord corespunzător cu

Adunarea Generală a Organizaţiei.17.

Ca urmare,la sesiunile ulterioare,Adunarea Generală a insistat că Africa de Sud să se conformeze

hotărârilor Curţii Internaţionale de Justiţie.Atât Adunarea Generală cât şi Curtea Internaţională de

Justiţie au respins teza sud-africană că situaţia din Namibia ar fi în afara competenţelor O.N.U.18.

Totuşi, O.N.U. nu a adoptat măsuri efective pentru soluţionarea acestei probleme în concordanţă cu

interesele populaţiei namibiene.În 1957, Adunarea Generală a subliniat necesitatea transferării treptate

a administraţiei asupra acestui teritoriu către ’’autoritatile proprii din teritoriu, a abolirii legilor bazate

pe politica de apartheid şi adoptării altor măsuri îndreptate spre ridicarea bunăstării populaţiei’’19.

Rezoluţii asemănătoare au fost adoptate şi în anii următori.În practică însă, ţările occidentale şi în

special puterile colonialiste au facilitate la O.N.U. politica regimului rasist sud-african, care a extins

14 Rezolutia Adunarii Generale nr 65 (I) din 1946.15 Rezolutia Adunarii Generale nr 141 (II) din 1947.16 Rezolutia Adunarii Generale nr 227 (III) din 194817 ICJ Reports, 1950,p. 12818 Rezolutiile Adunarii Generale nr. 337 (IV) si 338 (IV) din 1949; 449 (V) A si B,din 1050; 570 (VI), din 1951; 749 (VIII) din 1953; 934-943 (X) din 1955.19 Rezolutia Adunarii Generale 1054 (XI) din 26 februarie 1957

practica apartheidului, a interzis organizaţiilor progresiste ale populaţiei băştinaşe, a instaurat un regim

de teroare poliţienească şi practice, a anexat Namibia.

Tot din 1946 se afla pe ordinea de zi a O.N.U. şi problema apartheidului, a politicii rasiale a

regimului de la Pretoria în Africa de Sud. India a adresat o plângere în legătură cu măsurile

administrative adoptate de guvernul sud-african împotriva populaţiei de origine indiană din această

ţară. Apoi a fost ridicată direct problema apartheidului. Astfel, în 1952 pe agenda Adunării Generale a

fost inclusă ’’Problema conflictului rasial din Africa de Sud provocată de politica apartheid a

guvernului Uniunii Sud-Africane’’. Africa de Sud a susţinut însă că politica pe care o promovează faţă

de populaţia din Uniune este o problemă ce ţine de competenţa sa naţională şi că Adunarea Generală a

O.N.U. nu ar fi competenta să se ocupe de această chestiune.Ca atare, în 1955 Africa de Sud nu a mai

participat la discuţiile pe această temă.

De remarcat că Adunarea Generală ,cu majoritate pro-occidentala de atunci,a acceptat că politica

apartheid constituie o problemă internă a Africii de Sud şi că O.N.U. nu poate interveni.În ceea ce

priveşte ’’teritoriile care nu se autoguvernează,rolul O.N.U. în această perioadă a fost acela ca,prin

dezbaterea cererilor de includere în ordinea de zi a unor probleme de decolonizare,în Adunarea

Generală sau în Consiliul de Securitate,să atragă atenţia opiniei publice asupra situaţiei grave pe care o

reprezintă colonialismul,să trezească speranţe în rândul popoarelor asuprite,că lupta lor se bucură de

solidaritatea celorlalte popoare.

În acea perioadă, la O.N.U. s-a dezbătut, spre exemplu, problema indoneziană. Independenţa

acestei colonii olandeze fusese proclamată încă din anul 1945, ca rezultat al împotrivirii poporului

indonezian şi al înfrângerii militarismului japonez, însă forţele colonialist olandeze au încercat să

readucă rânduielile coloniale. Deşi Consiliul de Securitate adoptase o serie de rezoluţii în sprijinul

poporului indonezian, principiul independenţei Indoneziei a fost recunoscut şi susţinut numai după 3

ani, la 28 ianuarie 1949.De altfel, independenţa ţării a fost recunoscută în acelaşi an de către însăşi

Olanda.

De asemenea, problema Marocului şi cea a Tunisiei au fost aduse în faţa O.N.U. în anul 1951 şi

respectiv în 1952, la iniţiativa unor ţări din Asia şi Africa. Ţările afro-asiatice au cerut ca Organizaţia

să sprijine voinţa de a obţine independenţa a mişcării de eliberare din teritoriile respective, care în

Maroc se transformase în luptă armată.’’Maşina de vot’’ occidentală n-a permis însă nici înscrierea pe

ordinea de zi a Consiliului de Securitate a acestei probleme. N-a întrunit sprijinul necesar nici cererea

de convocare a unei sesiuni speciale a Adunării Generale în problema tunisiană.La următoarea sesiune

ordinară, în 1952, Adunarea Generală a adoptat două rezoluţii prin care s-a pronunţat pentru tratative

între Franţa şi autorităţile din Maroc şi Tunisia, însă nu pe baza recunoaşterii principiului

independenţei popoarelor marocan şi tunisian, ci ’’in scopul dezvoltării unor instituţii politice libere

ale poporului marocan” şi respective ’’in scopul realizării autoguvernării ’’ populaţiei din Tunisia20.

Alte măsuri nu s-au putut lua în nici unul din cele două organisme până ce popoarele n-au reuşit prin

forţe proprii să-şi cucerească independenta în 1956 şi să devină state cu drepturi egale în O.N.U.

Puterilor colonialiste le era tot mai greu în colonii, ca şi la O.N.U. În Tanganyika, unde Anglia a

încercat să instaureze un organ legislativ pe baze ’’egale’’ între minoritatea albă şi majoritatea

copleşitoare a populaţiei de culoare, s-a reuşit să se impună un organ cu preponderenţa populaţiei de

culoare.De asemenea, în fostul Togo francez, deşi primul plebiscit, organizat de administraţia colonială

în 1956, a oferit rezultatele dorite de puterea colonialistă privind menţinerea teritoriului în cadrul

imperiului francez, ulterior însă, au fost organizate alegeri sub supravegherea O.N.U. care au dus la

independenţa Togo.Ca urmare, se poate spune că în primii ani de existentă a O.N.U. procesul de

eliberare a popoarelor coloniale a avut loc în afara organizaţiei.

20 Rezolutiile Aduarii Generale nr 612 (VII), din 19 decembrie 1952 si 611 (VII),din 17 decembrie 1952.