OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR - memoriaoltului.ro · mesaje dragi, între facturi îngrijorătoare – scrisoarea dumneavoastră. V-am cerut V-am cerut permisiunea s-o fac publică –

An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 1

MEMORIA

OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul VI, nr. 4 (62), aprilie 2017

Editată de Asociaţia Culturală

MEMORIA OLTULUI

Director: Ion D. Tîlvănoiu

Comitetul de redacţie: Dr. Aurelia Grosu, dr. Mircea Şerbu, dr.

Nicolae Scurtu, Ion Andreiţă, Dumitru Botar,

dr. Jeana Pătru, Cornel Manolescu, Floriana

Tîlvănoiu, Costel Vasilescu, Vasile Radian.

Planşele noastre

1. Poetul Virgil Carianopol (n. Caracal 29 martie 1908- m. Bucureşti 6 aprilie

1984). Fotografia a fost executată la Caracal de prof. C-tin Dumitrescu în

1977, şi este reprodusă pe coperta volumului Cântece olteneşti (Ed. Scrisul

Românesc, Craiova, 1977).

2. Poetul Virgil Carianopol în viziunea caricaturistului Eugen Drăguţescu.

3. Sus: col. Constantin Carianopol (fratele poetului), poetul-medic Dumitru

Nicolcioiu, poetul Virgil Carianopol, poetul Mircea Stănculescu (unchi al

pictorului Sorin Chirimbu), profesorul Dumitru Botar- fotografiaţi la 13 iunie

1973 lângă mormântul lui Gogu Carianopol, tatăl poetului, în cimitirul din

Caracal.

Jos: fraţii Constantin şi Virgil Carianopol lângă mormântul tatălui lor Gogu

Carianopol, la 13 iunie 1973.

4. Sus: Ion Larian Postolache, Radu Gyr şi Virgil Carianopol într-o imagine din

1956 (anul în care Virgil Carianopol este arestat la 10 noiembrie pentru

,,uneltire contra ordinii sociale”. Va trece prin închisorile de la Jilava, Aiud,

Galaţi şi Periprava, fiind eliberat la 8 noiembrie 1963).

Jos: Col. C-tin Carianopol, poetul Virgil Dumitrescu, poetul Virgil

Carianopol şi poetul Dumitru Nicolcioiu la 13 iunie 1973, în faţa librăriei din

Caracal (fotografii din arhiva prof. Dumitru Botar).

ISSN 2284 – 7766

Tiparul executat la Editura Hoffman

www.EdituraHoffman.com

Tel./fax: 0249 460 218

0740 984 910



Cuprins

1. Ion Andreiţă- O scrisoare....................................................................................../3

2. Ion Lazu- Amintirile unui scriitor slătinean (IX)................................................./4

3. Nicu Petria- Amintiri cu şi despre Paul Dogaru................................................./13

4. Ion D. Tîlvănoiu- Răsfoind ziarul Fapta (aprilie- iulie 1945)............................/20

5. Dumitru Botar- Din presa romanaţeană de altădată (II).................................../27

6. Cornel Manolescu- Negustori caracaleni- Iulius Spak....................................../36

7. Alina-Elena Marin, Sabina-Elena Vasilescu- Eroi din Romanaţi.

Sublocotenentul aviator Ştefan Raicea din Osica de Sus..................................../38

8. Floriana Tîlvănoiu- Mărturii despre pictorul Marius Bunescu (II)................../45

9. Ilie Dumitru- Dumitru Caracostea- contribuţii................................................../50

10. Col. (r.) Dumitru Matei- La război ca la război: patrioţi şi trădători (II)........./54

11. Floriana Tîlvănoiu- Documente şi mărturii despre Dinu Lipatti (II)................/76

12. Vasile Radian, Ion Tîlvănoiu- Alegerea moşiei Caracal- 16 februarie 1847

(VIII)....................................................................................................................../82

13. Ştefan Grigorescu- O ctitorie a boierilor Buzeşti: mănăstirea Dobruşa (V)...../86

14. Corneliu Vasile- Autori şi cărţi: Mircea Tomescu- ,,Un vechiu lăcaş de

închinare: Schitul Seaca-Muşăteşti (Olt)”.........................................................../89

15. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor - aprilie......................................./91

16. Pentru biblioteca dumneavoastră........................................................................./93

17. Nicolae Scurtu- Inscripţii. O nouă contribuţie la bibliografia lui Ioan S.

Floru....................................................................................................................../96

-Câteva însemnări despre poetul Virgil Carianopol.............../100

-Note despre bibliologul Mircea Tomescu............................../102

-O epistolă şi un autograf ale lui Ion Potopin......................../103

18. Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Eroi şi monumente din

Olt şi Romanaţi. Eroii satului Vineţi, comuna Spineni-Olt............................../107



O scrisoare

Ion Andreiţă

Am primit, recent, din partea marelui muzician, compozitor şi scriitor Doru

Popovici, o scrisoare. Citez: „Volumul dumneavoastră „Minunea de a fi” este, cum ar

spune italienii, „una meraviglia dell’arte”. Cuvintele cântă ca’n poemele lui Amphion, cel

care clădea Teba, în sunetul lirei sale fermecate. Citindu-vă şi recitindu-vă, cu „sufletul ca

o risipă de luceferi”… mi-au venit în minte cuvintele lui Heine: „Muzica este ultimul

cuvânt al artelor, aşa cum moartea este ultimul cuvânt al vieţii”… Când dai naştere la

versurile: „În timp ce noi / Cercetăm Calea Lactee / Şi Steaua Polară / Aşteptând din

frunzişul sonor / Planeta Eminescu să răsară”… – înseamnă că ai înţeles că „Muzica şi

Poezia / S’au născut împreună / Şi s’au despărţit / Ca să se reîntâlnească”. Sunteţi un poet

al „dorului-dor” având, precum divinul Kant, deasupra cerul înstelat şi’n inimă legea

morală. În timp ce, pentru mine, Muzica este cel mai scurt drum către Bunul şi

Omniprezentul Dumnezeu, pentru dumneavoastră, Poet, care ne face să cădem „în mintea

florilor”, arta este „nostalgia lui Dumnezeu”.

Ce poţi să spui, să răspunzi, în faţa unui atare gest de tandră şi împovărătoare

apreciere? Venit din partea unui senior al artelor, aflat în piscul vârstei de 82 de ani?!

La mulţi ani, iubite Magistre!

Pentru mine – dar, desigur, nu numai pentru mine – fiecare zi trăită în

contemporaneitatea dumneavoastră este un prilej de înfloritoare bucurie; aceea de a şti că

acolo, undeva, într-o veche căsuţă de pe strada Vaselor, Magistrul trăieşte, gândeşte,

iubeşte. Atâta – şi ne este de ajuns.

Vă cunoaşte toată lumea. Vă cunosc toţi cei care au nevoie, ca să poată trăi

normal, de adevăr; deopotrivă cel universal şi deopotrivă cel românesc. Este vorba cu

precădere de adevăruri culturale, artistice şi, poate în primul rând, ale muzicii. Puţini

oameni din timpul vieţii mele au dovedit să aibă atâta credinţă, pasiune, dăruire şi, mai

ales, putere de sacrificiu.Aveţi foarte mulţi prieteni. Şi – spre cinstea dumneavoastră şi a

operei dumneavoastră – şi inamici pe măsură. Ei fiind, desigur, inamicii ideilor pe care le

apăraţi.De câte ori s-a întâmplat să pierd o revistă în care publicaţi sau o emisiune la Radio

– semnate de dumneavoastră – m-am considerat nefericit. Stare din care mi-am revenit cu

ajutorul unor apropiaţi, din aceeaşi comunitate de simţire şi gândire – pe care, cu voia

dumneavoastră, aş îndrăzni s-o numesc comunitatea Eminescului.

Ce să vă mai spun, domnule Doru Popovici? Că în acest început de an am primit

unul din cele mai frumoase cadouri din viaţa mea: am găsit în cutia poştală – alături de alte

mesaje dragi, între facturi îngrijorătoare – scrisoarea dumneavoastră. V-am cerut

permisiunea s-o fac publică – nu integral, desigur – nu atât în interes personal, cât mai ales

în interes general, cultural. Vă mulţumesc pe această cale.

Vă caracterizează asemenea gesturi minunate – şi le doresc cât mai multor confraţi

să se poată bucura de un astfel de mesaj de suflet.

Dar şi nefericiţilor inamici ai Eminescului, ca, poate în ultima clipă, să-şi revină

din rătăcire, să se echilibreze şi să-şi poată trăi mai liniştiţi, fără convulsii, modesta lor

existenţă.Să ne trăiţi, Magistre, ani mulţi şi liniştiţi! Acasă, înconjurat de grija şi iubirea

minunatei dumneavoastră soţii şi muză – şi de copilul domniei voastre.

P. S. Aflu, stupefiat, în ultima clipă, că scaunul dumneavoastră de drept, de la

Academie, continuă să fie ocupat de alte persoane – şi nu întâmplător, poate, din aceeaşi

altă comunitate, decât aceea a Eminescului.



Amintirile unui scriitor slătinean (IX)

Ion Lazu

Nu-mi găseam în adolescenţă, (cînd insul uman îşi intuieşte cu o teribilă siguranţă

devenirea, ca apoi să piardă destul de repede şi pentru totdeauna acest “fler” cu privire la

propriile disponibilităţi şi direcţii de dezvoltare) oricît mi-aş fi fost drag, şi oricît m-aş fi

părtinit, în afară de o accentuată melancolie şi de o devorantă patimă pentru citit, la care aş

adăuga ca beneficiu de inventar cumsecădenia, nu-mi descopeream deci niciuna dintre

însuşirile pe care, deductiv, le consideram obligatorii pentru un scriitor. Am spus deja, deşi

poate aţi luat-o ca o alintare sau ca o stratagemă prin care să mă “pun în pagină”, (ceea ce

vă asigur că nu e cazul!): despre scriitor, pentru că nu aveam date concrete asupra vieţii

sale pămînteşti, îmi făcusem în fierbinţeala lecturilor adolescenţei cele mai extravagante

păreri.

Poate am reuşit măcar să vă conving cu privire la admiraţia entuziastă pe care

mi-o stîrneau marii mei profesori de la Radu Greceanu – în asemenea măsură cultura sub

diversele ei aspecte (lumina spirituală care vine dintr-acolo) îmi stârnea cea mai frisonantă

emulaţie. Or, la mine, nici tu o memorie fabuloasă, nici tu o fantezie debordantă,

inepuizabilă şi de neoprit, nici tu o voce percutantă, nici măcar darul atît de râvnit al

improvizaţiei, care altora le dă aripi şi îi poartă spre triumf, ca şi darul imitaţiei, de altfel.

Pe de altă parte, încă din copilărie am fost în preajma unor colegi cu charismă, inşi care

ştiau să-ţi capteze atenţia, interesul, iniţiind mereu ceva, povestind ceva, pretinzînd ceva de

la cei din jur – e vorba despre micii lideri de grup, cum se întâmplă în orice colectivitate.

Cu destulă mirare, eram constrîns să constat că talentul lor de povestitori, de umorişti, nu

avea neapărat legătură cu performanţele lor strict didactice, ba poate dimpotrivă… Am fost

atras de câţiva ,,tartori” de acest fel. Virgil Ş., de pildă, mă ţinea sub vraja poveştilor lui cu

draci, se poate să fi consemnat una sau două dintre ele chiar în Veneticii, partea întâi.

Simpatia s-a menţinut ani în şir şi devenisem student când încă îi mai scriam lui Virgil,

luat la oaste la Buzău. Avea deci datele cu care să mă surclaseze, să mi-o ia înainte într-ale

vieţii, dacă vreţi. Nu mi-e lesne să explic. O siguranţă de sine, salutară, un echilibru

interior, sau poate mai curând sentimentul pe care ţi-l dădea în orice moment: că ai

de-aface cu un om întreg, autonom; plus ascendentul că era în fapt cu aproape doi ani mai

în vârstă decît mine, şcolarul nerăbdător să-i urmeze fratelui mai mare. (Şi totuşi n-aş fi

reuşit, dar doamna Tătaru, basarabeanca părtinitoare, m-a trecut pe listă fără ezitare.)

Ca să-i cîştig simpatia, i-am dăruit într-o recreaţie lui V. o jumătate de măr; surprins, dar

înţelegînd, a propus: ,,să-l împărţim!”, la care i-am răspuns cu o minciună, care s-a dovedit

mai bună decât adevărata explicaţie: ,,Eu am mâncat partea mea acasă!” Nu era aşa, vezi

bine; însă a părut convingător: când mi-am mâncat partea, m-am gândit la el. O invitaţie

foarte elocventă la prietenie. În fapt, mama oprise cealaltă jumătate pentru fratele mai

mare, care învăţa în seria de după-amiază. Sacrificiul pus la temelia prieteniei, ca la orice

altă construcţie.

În ce mă priveşte, aveam o nevoie insaţiabilă de fructe. Merele erau cu adevărat o

raritate în Cireaşov, de fapt în toată zona Slatinei, n-aş putea să spun de ce. Poate pentru că

săteanul care sădea astfel de pomi ar fi trebuit să-i păzească zi-noapte, încă din faza de

floare-fruct, într-atât de prădalnici erau vecinii, mai cu seamă noi, copiii. Am descris un

drum de noapte la furat mere în valea Porcului, tocmai la câţiva km de sat, fiindcă alţi

pomi roditori prin apropiere nu erau. Nici la ,,Prunii şcolii”, minuscula livadă de pe

terenul agricol al şcolii săteşti, nu plantaseră altceva decât pruni, cum spune cu precizie şi



toponimicul. O explicaţie ar fi că prunele crude sînt

de neconsumat, iar pe de altă parte, coacerea lor are

loc cam în acelaşi timp, livada fiind mai uşor de

păzit pe o perioadă scurtă. Bunicul meu, Timofei

Spiridoncic a fost angajat paznic la ,,prunii şcolii” de

directorul Barbu, un haretist. Părea o bună ocazie să

ne mai rotunjim bugetul, însă acolo l-a prins o ploaie

teribilă şi a făcut imediat o dublă pneumonie care în

timp i-a fost fatală…

În satele comunei Cireaşov nu găseai decât

corcoduşi şi duzi. Eram grămadă pe ei, iar mama, ca

să ne ferească de pântecăraie, ne-o lua înainte, ne

făcea un fel de compot. Oltenii nu adăugau zahăr (de

unde?!) şi zeama acrişoară obţinută din fierberea

corcoduşelor se numea chisăliţă. O substanţă şi un

cuvânt la care cătam cu silă. Pe vremea legionarilor,

din câte am înţeles, fuseseră plantaţi caişi pe ambele părţi ale drumului comunal, pînă la

şoseaua naţională; nu pot da altă explicaţie a faptului că prin '48-'‟50 mai rămăseseră doar

câţiva, decât că fuseseră devastaţi deîndată ce au ieşit pe rod... De cum se coceau duzii, noi

ne căţăram în ei, cu mic cu mare şi acolo ne prindea amiaza; erau dude albe, dulcege-sălcii

la gust, precum în duzii din gardul şcolii noastre haretiste şi erau dude negre, acestea mai

bune la gust, acrişoare; dar şi la Şcoala Ionaşcu existau câţiva duzi în gardul grădinii din

vecini şi nu ne mai dădeam jos din ei decât cînd ne chemau să intrăm la examen. După

aceea n-am mai pus toată viaţa o dudă în gură, fie ea albă sau purpurie.

Noi, copiii veneticilor ne scoteam pârleala în privinţa fructelor abia la culesul

viilor, cînd totul trebuia terminat într-o singură zi. Mâncam struguri în disperare, iar seara

gospodina ne mai dădea şi cîteva joarde cu struguri, pe care mama îi agăţa la căpriorii

podului, pentru la iarnă. Poate din cauza cosoarelor care în mintea mea semănau cu armele

dacilor, culesul viilor mi se părea sărbătoresc şi cumva ancestral.

Citeam cărţi uimitoare despre personaje fascinante şi, dincolo de sentimentul că

n-aş fi în veci capabil de asemenea performanţe, simţeam că nici măcar n-am pătruns de-a

binelea toate sensurile textului, că graba şi emoţia mă fac să scap unele clenciuri pe care

numai o nouă lectură mi le va decripta. Gândul la o reluare a lecturii îmi dădea sentimentul

că fericirea adevărată abia urmează să vie.

,,Te uitai la ceilalţi copii de la distanţă, cu mîinile la spate”, mi-a spus mama, prin

anii ‟80. Înseamnă că încă de pe atunci îmi alesesem faţă de colegi şi prieteni distanţa

optimă: să-i observ în tihnă şi să încerc a-i înţelege, pe măsură ce reuşeam să mă descifrez

pe mine însumi. În acest fel, aveam posibilitatea să aleg din comportamentul lor numai

ceea ce îmi stârnea admiraţia şi ceea ce bunul simţ îmi spunea că se cuvine să iau. Şi

niciodată n-aş fi repetat ceea ce la prietenii mei mi se părea greşit. La un moment dat,

Virgil mi-a destăinuit, din prietenie desigur, un secret în legătură cu o fată din sat. O

mărturisire pe care mi-am dat seama că eu n-aş fi făcut-o în ruptul capului, nici măcar unui

prieten ca el. Să mă împăunez în defavoarea altcuiva echivala în mintea mea cu o trădare.

Calităţi eclatante aveau colegi de clasă din liceu Anton V. şi Caius D., două minţi

briante; alţi colegi povesteau captivant, ceea ce eu nici măcar nu am încercat vreodată, de

teamă. Asistam cu interes la micul spectacol de autor al vreunui comesean mai guraliv.

Fascinat de miracolul vieţii, nu mai aveam timp să mă întreb ce rol aş putea/aş merita să

ocup eu însumi în hora ei. Or, oltenii, nu neapărat cei din comuna de adopţiune, ci de data

Ştampila satului Cireaşov din

judeţul Olt (1861)



asta cei ,,du peste Olt” născociseră până şi la acest joc prin definiţie democratic,

egalizator, care este dintotdeauna hora, posibilitatea ca unul dintre participanţi, mai isteţ,

mai orgolios, mai… să ,,ia hora înainte”, înşirându-i pe ceilalţi în urma sa…Or, eu m-am

considerat dintotdeauna un om cu secrete, un om care mereu are ceva de ascuns (multele

mele îndrăgostiri), de tăinuit (părerea mea „la rece” despre cei din jur), de ţinut în

espectativă (planurile mele obscure), pregătind o surpriză… - căruia deci nu-i cade bine să

ştie că lumea stă cu ochii pe el…

Tema fratelui minunat este de găsit, cum e şi firesc, în ,,cel mai autobiografic

dintre romanele mele”. Dar găsim tema şi în Rămăşagul. Acolo însă năzdrăvan şi norocos

este fratele mai mic Costea, care i-o lua înainte celui mare, ca şi tuturor de altfel. Am

schimbat rolurile anume ca să pun un accent în plus pe faptul că înzestrarea specială nu

ţine seamă de vârstă. În mod firesc, până şi fata pe care o plăcea Ion, fratele cel mare,

(Moşul meu) se îndrăgosteşte de mai norocosul mezin. (E mezinul din basmele noastre, în

fond!)

În Sălbaticul sînt cei doi talentaţi scriitori pe care îi ţin foarte sus în consideraţia

mea: Mircea Ciobanu şi Dumitru Alexandru – acesta din urmă un talent înnăscut,

debordant, deşi în fapt aproape un analfabet, bobinator cu 4 clase primare, lucru pe care

nu-l eludez, anume pentru a scoate în evidenţă excelenţa înzestrării native. Dar este vorba

şi de Năică Şt., colegul cu memorie fantastică. Am dat aceste exemple, în speranţa că se va

înţelege bine ideea pe care o am eu însumi despre ,,omul fără însuşiri”, categorie în care de

bună voie m-am încadrat. Şi pe care cu precădere am prezentat-o în prozele mele: pentru

că are ea însăşi nu doar ponderea ei însemnată în lume, ci şi şansa ei de împlinire umană.

Dar iată cum se leagă lucrurile, fără ca măcar iscusitul autor să tragă nevăzutele sfori: a

venit alaltăieri în vizită la noi fostul coleg de facultate Nelu D., cel mai bun prieten de

pe-atunci, omul care îmi cunoştea dorinţele şi eşecurile, însă a avut delicateţea să nu se

bage în sufletul meu (rănit, cum altfel?) şi, mai cu seamă, să nu întindă vorba, ceea ce

pentru mine ar fi echivalat cu o catastrofă la pătrat! De data asta, după un debut cam

anodin, în mijlocul unei familii pe care nu o cunoştea decât din …cărţi - ar fi putut să fie

complet diferită – scriitorii inventează, nu? – prietenul Nelu D. (cu acest nume şi în

Ruptura) s-a dezmeticit, apoi cu multă aplicaţie şi-a deşertat sacul, le-a povestit alor mei

de-a fir a păr viaţa noastră de căminişti, inclusiv poziţia paturilor noastre, cum stingeam eu

lumina întinzînd mâna spre comutatorul de deasupra patului, cum dormeam cu cartea de

poezii a lui Eminescu sub cap, necum să o fi ţinut în dulap! Doamne, câte a mai povestit,

numai şi numai întâmplări pe care eu le igor cu desăvârşire. Ei trei la masă, vorbind anume

despre mine – şi eu tăcând chitic sau aprobând monosilabic, din politeţe, în timp ce mă

minunam de memoria prodigioasă a prietenului meu de demult, la fel de tandru şi azi.

Îmi apare ca evident şi absolut explicabil faptul că şi pe-atunci mă surclasa în

modul cel mai firesc, mi-o lua înainte în toate ale vieţii. Or, cu o aşa restrictivă părere

despre însuşirile mele, e de înţeles de ce nu m-am ,,văzut” în postura de scriitor.

Sigur, după ce am avut primele confirmări literare, m-am străduit din răsputeri să

nu mă fac de ruşine – asta era grija mea de căpetenie. Întreruperea drastică din perioada

„71-‟78 mi-a reactivat îndoielile cu privire la înzestrarea mea. Abia Mircea C. m-a făcut

să-mi recapăt încrederea, deşi din partea lui mi-ar fi căzut bine un mesaj mai explicit. Cu

instinct sigur, m-a lăsat să trag la galeră, prea bine ştiind că acolo şi numai acolo se decide

soarta manuscrisului.

În ce mă priveşte, mi-au ajuns refugiul părinţilor mei şi viaţa mea de terenist 7-8

luni pe an. Nu mi-am dorit nimic altceva decât să fiu cu ai mei, indiferent de locul unde se

aflau ei.



Am suferit îngrozitor, noi cei născuţi în timpul războiului, în toţi aceşti 45 de ani ai

nefericirii generalizate. Dar încă mai mult cred că au suferit cei din generaţia precedentă, a

părinţilor noştri. Ca să nu mai vorbim de cei care au înfundat puşcăriile, etc. Pe când cei

din generaţia noastră, oricât ar părea de anapoda această constatare, ne-am format pentru

orânduirea comunistă; personal, am urmat un liceu, imediat după aceea o facultate şi îmi

era foarte clar că voi lucra ca geolog pe şantierele patriei, aşa cum erau ele: ne resemnasem

că trebuie să te aliniezi, să nu cârteşti şi griji prea mari nu vei avea: statul îţi dădea o

repartiţie, o locuinţă, un salariu la limită. Şi aproape nimic altceva.

În vara lui ‟77, după cutremurul care declanşase nenumărate alunecări de teren,

lucram în zona Guşoieni-Botorani, judeţul Vâlcea. Am ieşit dintre râpi, am urcat panta şi

înainte de a ajunge la şosea, am traversat un imens lan de porumb; la un moment dat

aproape că m-am izbit de un om care şi el traversa lanul, apărut fără veste. Un om

neobişnuit de înalt, în vârstă, dar vânjos. Pe care, am simţit asta, nu l-ai fi putut abate din

drumul său. Am făcut un pas lateral şi ne-am postat faţă în faţă, surprinşi, foarte atenţi

dintr-o dată. Bătrînul domn s-a uitat o clipă la rucsacul din spatele meu, la porthart, la

busola din mînă şi numai ce-l aud: ,,Eu ştiu cine sînteţi voi! Dumnezeu să vă ajute în

lucrarea ce aţi început. Va veni eliberarea! Sapă-ţi în inimă cuvintele mele!” După care s-a

întors şi a dispărut din faţa ochilor mei. Ca într-o întîlnire de gradul trei. ,,Sapă-ţi în inimă

aceste cuvinte!” Totuşi, o scenă cum nu se poate mai reală, însă încărcată de emoţie

indicibilă. Mi-am revenit din buimăceală şi am căutat să ies la şosea…

Încetineala. ,,De cel mai mare folos mi-a fost tocmai această încetineală a mea”,

spune Vera, în Veneticii. Dar a spus-o Vera, realmente? Nu neapărat, în această formă.

Însă toată viaţa ei de rezistenţă pe baricadele înălţate din cratiţe şi farfurii nu făcea decât să

confirme valabilitatea acestei formule.

Cu judecata mea de acum, eliberată de obide, jenă, orgolii, etc., amânarea

debutului în poezie nu mi se mai pare inexplicabilă, iar pe de altă parte simt chiar o bucurie

că volumul n-a apărut în 1968. De altfel versurile mele nu aveau nimic spectaculos, le

lipsea tonul peremptoriu; era vorba mai curând de un cântecel sincer şi emoţionat, ce-i

drept, de-o simplitate dezarmantă, la care gustul critic are reflexul de a strâmba din nas:

,,Ei şi?” Erau stări, clipe, fiori, presentimente şi o structură care întârzia să se definească:

,,Un gând prea trudnic, încât mă tem că am murit pe la mijlocul lui.” Titlurile şi ele vădeau

intimismul: Cîntec în mine, Versuri pe întuneric. Deci figura mea spirituală s-a precizat

mai anevoie, deplasîndu-se abia simţit de la poezia elegiacă la proza de ficţiune, până să-şi

găsească formula adecvată, a romanului-jurnal, de după întîlnirea cu Mircea C.

Tot aşa: înainte de Decembrie n-aş fi putut ataca subiectul Veneticii, în primul rînd

din motive politice, desigur. În fapt, am amânat redactarea încă cinci ani după aceea, până

la dispariţia tatei; abia din acel moment puteam să scriu fără inhibiţii, fără sfiala de rigoare,

despre părinţii mei, eroii principali ai romanului. Ca să nu spun că subiectul Sălbaticul a

trebuit şi el să aştepte aproape două decenii. Aşa după cum ,,lumina creează umbră iar

umbra crează relief”, tot aşa trecerea timpului aduce tabloului asupra căruia stărui, cea de a

treia dimensiune: profunzimea, perspectiva. Tîlcul. N-aş fi făcut imprudenţa să dau

publicităţii textul primar al celor trei campanii la Ocna de Fier, el avea nevoie (ca de aer!)

de perspectiva pe care numai meditaţia în timp i-au putut-o adăuga.

Abia angajându-mă în scrierea Veneticilor am realizat faptul că există o adevărată

poveste a familiei mele de refugiaţi. Mi-am dat seama că se pot pierde cu mare uşurinţă,

din inabilitatea noastră, şansele de a face dintr-o virtualitate un roman – poate de aceea

avem atât de puţine romane în literatura română şi în schimb prea multe cărţi, care ne

excedează prin insignifianţa lor redundantă. Sunt de aceea împotriva stilului, a scriitorilor



filologi, care au învăţat la şcoală fel de fel de tehnici ultramoderne şi consideră că ştiu cum

se scrie un roman (neapărat de succes!), ca buni cunoscători de procedee narative, de

efecte obţinute prin combinări şi permutări şi reluări - altfel inşi întreprinzători din fire,

care însă fac greşeala că nu se exercită în domenii lucrative. Sunt puse la lucru diverse

strategii textualiste care îţi iau ochii, însă la urmă constaţi că te-ai ales doar cu un vertij – o

barbotare de vorbe care nu duce la nimic. Dezabuzare şi sictir, la asta se reduce demersul

lor ,,milenarist”. Din păcate nici cealaltă abordare, veristă, nu duce în multe cazuri decât la

rezultate descurajatoare. Un episod dramatic din propria viaţă nu te transformă cu

necesitate într-un scriitor – decât dacă erai dinainte un scriitor care se ignoră.

*

Totuşi, care ar fi diferenţa dintre personajele sale imaginare şi personajele mele

principale din Veneticii, tatăl şi mama mea? Sunt fapte, sunt nişte biografii, sunt povestiri

care le aparţin fără dubiu, cum dincolo sînt textele scrisorilor; însă adevărul e că Grigore şi

Vera din romanul meu sunt şi ei, poate în aceeaşi măsură, nişte personaje imaginare. Aşa

cum Moşul meu din Rămăşagul era un personaj întru totul imaginar, aşa părinţii mei din

roman, măcar în bună parte, sunt personaje imaginare. Abia când am început să scriu la

romanul autobiografic, abia atunci i-am dibuit ca oameni pe părinţii mei, reuşind de la un

capitol la altul să-i înţeleg aşa cum au fost. Şi, în plus, am avut revelaţia să mă înţeleg pe

mine însumi, ca fiind o combinaţie a celor doi, în proporţii greu de precizat. El era un ins

sociabil, un om ahtiat după prietenie şi comuniune sufletească – iar cu un termen care face

vogă în aceste zile: un european avant la lettre; pe când mama era tăcută, retrasă,

interiorizată; altfel spus: un temperament plebeu (tata) faţă cu o fire nobiliară (mama)…

Cui să-i dea scriitorul cîştig de cauză? Niciunuia, desigur. Fiecare semen de-al nostru îşi

are în viaţă propria îndreptăţire, propria individualitate ce-şi cere dreptul la existenţă. Dacă

semenii săi nu se reped să-i acorde acest drept, ci i-l contestă cu vehemenţă, musai să i-l

dea scriitorul, prin compensaţie. Scriitorul trebuie să facă dreptate tuturor. De la Cehov am

înţeles că în orice loc te-ai duce, vei găsi oameni despre care merită să scrii. În fapt, el

mergea şi mai departe spunînd: ,,Poţi să scrii despre orice, chiar şi despre prune uscate, cu

o singură condiţie - să scrii în aşa fel încît să-l interesezi pe cititor”.

Sensul ultim al artei pare a fi performanţa. Să atingi desăvârşirea. (În ultimii

treizeci de ani marele Brâncuşi n-a făcut decât să reia ideile din tinereţe, polizând,

lustruind cu mâna, desăvârşind...). Desăvârşirea înseamnă simplitate. În cazul scrisului,

lapidaritate. Ceea ce am apreciat la maximum în cazul cronicii medievale găsite la dl. Gh.

Purcărescu, sau în inscripţia lui Ion Dănăiaţă zis Păi-cum. Ceea ce mie nu mi-a prea

reuşit… Mă minunez: Cum am putut să scriu romane de 400-500 de pagini? Mă luasem

după alt maestru al meu, Th. Mann, care spune: Arta nu poate ieşi decît din mulţimea

detaliilor… din descrierea migăloasă a lumii. Dar de ce? ,,Pentru că voia să fie devotat”

(Tonio Kröger).

Să scriu despre acel sat, Cireaşov, de pe malul Oltului, pe care cu grăbire l-am

părăsit la terminarea liceului, la nici şaptesprezece ani, căci am avut neşansa unui liceu cu

zece clase; să scriu despre oamenii de acolo, care de la un anumit moment mă indispuneau,

deranjându-mă pe cînd citeam; despre părinţii pe care am dorit să-i surclasez, să devin

altceva, mai sus pe scara socială… Niciodată nu am avut un plan ferm, sau o idee clară

despre ce aş fi dorit să devin şi să fac în viaţă; nici atunci cînd am decis să mă înscriu la

facultatea de geologie nu-mi era clar ce-mi doresc. E drept, cu un an înainte, un consătean

intrase la geografie. Apoi, în preajma absolvirii a început să-mi dea târcoale un coleg de la

A, Liciu, până atunci neluat în seamă, se remarcase ca sportiv şi asta nu mă interesa, voia

să dea la geologie şi avea nevoie de un ortac. Nu cred că ştia mai multe despre a fi geolog,



dar oricum mă simţeam atras mai curând de o activitate ca asta decît de medicină, de pildă,

sau să fiu profesor, sau inginer. Excursia din clasa a noua la munte, în zona Iezer-Păpuşa

era cea mai luminoasă amintire a mea, aşa că în mod firesc am înclinat spre geologie. La

drept vorbind a fost în chestiune o intuiţie şi nimic mai mult. Însă o intuiţie fericită căci

geologia s-a potrivit de minune firii mele.

Erau în satul Cireaşov câţiva gospodari mai în vîrstă, chiar în partea dinspre

Găiţoaia: Ion Raită, Vasile Dincă, Gheorghe Puiu, Gheorghe Majuru -, iar spre celălalt

capăt: Sorescu, Radu Ene, Cocoș - oameni pe care tata de la început i-a intuit fără greş şi

i-a respectat fără ezitare. Nu erau nicicum bogaţi, ci extrem de serioşi ca gospodari – pe

acei oameni, în timp, nu i-am văzut să treacă pragul cârciumii. Tocmai pe aceşti oameni

tata, care nu ducea la ureche, îi ţinea la mare preţ. Avea deci criterii înalte.

31 august 005. Între malul stâng al Oltului şi părăsitul de ai mei mal drept al

Nistrului spaţiul se îngusta sub puterea dorului, devenea un limb bântuit de nostalgii.

Cireaşovul, pe podul terasei înalte de pe stânga Oltului, ferăstruită de câteva gârle – gârla e

un alt cuvânt slav, mici pâraie cu obârşia la contactul terasei respective cu platoul mai înalt

al câmpului. Pâraie care în tendinţa de a ajunge la nivelul Oltului, au săpat adânc în

depozitele moi cuaternare, astfel că au rezultat văi adânci şi înguste, lipsite de luncă, deci

necultivabile; pereţii abrupţi, pe care n-ar fi rezistat decât pomii fructiferi, livezile, erau goi

ca-n palmă şi constituiau izlazul comunal; spre oraş, s-a conservat un petec de pădure,

Strehareţul, probabil pentru că a fost proprietatea schitului cu acelaşi nume. Sau, pe

cestălalt mal, pădurea boierească, devenită pe vremea mea pădurea statului. Ce-i drept,

satul însuşi, mai exact câţiva localnici aveau un petec de pădure, care şi el a trecut la stat.

Iar în coasta Satului Vechi, acum zis Cireaşov, se află cimitirul comunal. Morţii celor cinci

cătune, oasele lor însămânţate la adâncimea reglementară, ca să fie asigurată încolţirea lor

în Rai. Satele, întinse pe o singură linie, iar din spatele grădinilor, terenul agricol, cu loturi

împărţite prin căsătorii succesive până ajunseseră înguste de 5 paşi, jumătăţi şi sferturi de

pogon... Fiecare familie avea pământuri în 3-4 locuri, însămânțate unele cu grâu, altele cu

porumb, mai rar cu lucernă, cu floarea soarelui. Cartofii și zarzavaturile, în grădina din

spatele casei.

Ian. 06. De cînd am parvenit la înţelegerea a ce se întîmplă cu omul în viaţă, m-a

preocupat să nu-mi ratez locul în lume: să nu nimeresc într-un destin meschin, printre cei

care nu lasă o urmă în trecerea prin viață. Pînă să-mi răspund convingător cu privire la

nemurirea sufletului (sintagmă care în adolescenţa mea avea de fiecare dată o nuanţă

ironică-blasfematorie), până să mă lămuresc dacă am vocaţie mistică, dacă sunt decis să

mizez totul pe salvarea sufletlui în rai, cu bunul meu simţ care frizează lipsa de imaginaţie,

m-am gândit pe cât se poate de serios la locul meu printre oameni. Mereu foarte exigent,

căutând să aflu ce se ascunde după aparenţe şi declaraţii formale, am văzut destul de

repede că omul este sluga propriei nimicnicii; se complace cu starea sa dependentă,

mulţumit să aibă ce mînca şi ce îmbrăca, bucuros să supravieţuiască. Marile satisfacţii,

triumfurile, jubilaţiile (iubirea, fericirea, consacrarea…) nu mi-au sărit în ochi, la aceşti

oameni n-am văzut decît euforia bahică şi mahmureala de după aceea. De cum se scoală,

omul îşi bagă grumazul în jug şi în această postură încearcă să facă faţă cerințelor, uneori

cu conştiinciozitate, cu râvnă chiar. Iubirea? Aspiraţiile spre ideal, spre perfecţiune?

Numai în cărţi se aducea vorba despre acestea.

Prin clasa şasea la Ionaşcu a fost transferat în clasa noastră, sau abia venise din altă

localitate (iar după un an a fost mutat la o clasă paralelă, cu multe fete), un băietan mai

năltuţ, blondiu, cu faţa prelungă; fiu dintr-o familie de adventişti. Răzleţit prin condiţia de

sectant, a părut că vrea să se ataşeze de mine, probabil simţind că nu sunt agresiv,



băşcălios etc. Cred că făceam figura unei perechi prea delicate, suspecte; în fapt, din

instinct sau din vocaţie, încerca să mă atragă spre secta lor; a început să-mi vorbească de

credinţa în Cristos şi după cum mi-e felul nu l-am bruscat. La un moment dat, când s-a

sunat de recreaţie, m-a luat de braţ, m-a dus la tablă şi acolo, punând mâna pe cretă a

desenat un drum larg din care doar o îngustă secţiune se continua în linie dreaptă iar restul

executa o cotitură şi asta sugera îndepărtarea celor mulţi şi păcătoşi de la linia lui

Dumnezeu. Băietanul m-a privit o clipă cu intensitate şi am observat că era încântat de

inspiraţia lui sau poate de acea parabolă la care se gândise îndelung, înainte să mă

abordeze. Ştefan şi nu mai ştiu cum, un băietan care mi-a adresat această atenţionare-

somaţie; ca nu mult după aceea să se mute în altă clasă, dacă nu cumva în altă localitate,

lucru care nu mă miră când e vorba de sectanţi adventişti. Mesajul era deosebit de clar:

numai prin credinţă vei fi salvat şi vei intra în Paradis. Prin strâmta poartă la care nu ajung

păcătoşii, oamenii ignoranţi, de rând…

Or, schema aceasta deja fucţiona în mentalul meu, aşa că ideea nu m-a luat prin

surprindere. Vecinii, consătenii, ţăranii care intrau în prăvălie, colegii, toţi erau oameni de

rând, le lipsea harul. Nu păreau nici aleşi, nici că ar dori să aleagă ei înşişi. Iar ca să fiu

sincer până la capăt, mie pe atunci nici calea mântuirii nu mi se părea o mare tentaţie, care

să-mi absoarbă toate energiile sufleteşti. Însă de salvat trebuia să mă salvez în vreun fel, în

această privinţă n-aveam nici o umbră de îndoială. Cum? Nicio bănuială. Citeam

dezlănţuit. Şi nu voiam nicicum să mă amestec în această gloată amorfă, care se lăsa dusă

de valurile vieţii. Vreo patimă cumplită, demenţială, care să merite sacrificiul unei vieţi?

Să obţin în acest fel satisfacţia supremă? Nu găseam în mine nici impulsul, nici pierderea

de sine-nebunia corespunzătoare, fără de care nu te poţi arunca cu capul înainte, în vreo

patimă oarbă, totală. M-am făcut trepăduşul cărţilor, ucenicul scriitorilor, aşteptând un

semn, o sugestie. Iluminarea, care nu mai venea odată, să mă scape de mediocritate.

Aşa mi-a trecut adolescenţa şi prima tinereţe, fără să ştiu cumva ce o să se întîmple

cu mine, însă dorindu-mi din tot sufletul să nu mă pierd în masa neisprăviţilor din jurul

meu. (Căci pe vremea studenţiei, deja împărţeam semenii în oamenii adevăraţi şi

neisprăviţi; făceam asta cu fervoare, tranșant și fără ezitare; şi aveam o teamă grozavă să

nu mă las dus de val în tagma neisprăviţilor. Ne-isprăvit mi se părea un cuvânt care te

condamna definitiv la nemernicie, la nefiinţă.) Iar de la un timp, Adevărul şi Frumosul au

devenit stelele mele călăuzitoare. Niște semnalizări vagi și îndepărtate, cum altfel? Am

început să-mi notez unele gânduri, să scriu. Ca să mă salvez din gloata anonimă. Cu o altă

fire, m-aş fi călugărit, din aceeaşi teamă de a nu împărţi soarta ignobilă a celor din jur.

Aşa am început să scriu, să mă refugiez în imaginar. Să mă însingurez, să mă baricadez cu

scrisul meu. Ce n-aş fi vrut însă cu niciun chip era să măsluiesc adevărul, să prezint

realitatea cosmetizată, din oportunism. Căci nu doream să fac din scrisul meu un mijloc de

afirmare, de căpătuială, ci era vorba de un demers identitar. Când am prezentat la redacţii

primele mele poezii, apoi primele proze, ele nu au dat gata pe nimeni. Nu descoperisem o

nouă formulă literară, un procedeu insolit, care să atragă atenţia, să impresioneze. În cel

mai bun caz, redactori precum G. Bălăiţă, citindu-mi încercările în proză, simţeau că eu

caut să spun adevărul, că nu-l truchez, că nu măsluiesc, că lucrez cinstit, cu modestie şi

bună-credinţă. Ba şi cu oarecare emoţie, în preajma miracolului vieţii. În aşteptarea

revelaţiei, a cântecului. Dar analiştii politici, ideologii, criticii cei isteţi n-ar fi putut spune

despre prozele mele decât că sunt rezultatul unei tendinţe evazioniste. Injust, căci eu nu

evadam din faţa realităţii ignobile, ci evadam din faţa minciunii care căuta să cosmetizeze

chipul realităţii..



19 martie 06. Două scene care m-au şocat în vremea ciclului doi: Sinuciderea din

dragoste a Tatianei Ionescu, folosind pistolul iubitului ofiţer. Şi scena cu Cazangiu, vecinul

nostru din spatele grădinii: era o zi de vară, tanti Dona se afla la noi şi din curte priveam cu

groază cum Cazangiu, cu o rangă, spărgea acoperişul casei părinteşti. Înjura, blestema,

arunca priviri crunte, sălbatice – efectul era terifiant, căci acest Cazangiu (în realitate

Constantin...?, dar aşa îi era porecla), avea un ochi căprui și altul zbanghiu, albastru

spălăcit cu care privea câş. Se certase cu frate-său mai mic, scoseseră acoperişul de pe casa

părintească – fratele mai mic îşi făcea o nouă casă, într-o curte alăturată, rezultată din

împărţirea în două a curţii părinteşti. Nu se înţeleseseră la împărţeală şi acum, Cazangiu,

turbat de furie, distrugea acoperişul de şiţă, numai ca să nu-l folosească fratele mai mic.

Scena, de o cruntă sălbăticie, absurdă în fapt, m-a îngrozit, m-a scârbit, mi s-a părut de o

răutate scandaloasă: nu o iau eu, dar nici ţie să nu-ţi folosească. La ce mare lucru ar fi putut

folosi un acoperiş de şiţă veche, depreciată, asta nu mai ştiu sigur. Scena a scârbit-o şi pe

mătuşa mea, care de atunci, în glumă, îi zicea fratelui mai mic „ce mai faci, Ca-zan-gi-

ule?” Furia de a distruge. Acoperişul fusese dat jos, bucată cu bucată, sprijinit de peretele

casei vechi şi bruta aceea, un ins înalt, deşirat, de faţă cu toţi vecinii care priveau de la gard

sau din drum, continua să înjure şi să spargă şiţa veche, putrezită, cu buşituri. Acele

bușituri-desfundări le aud parcă și astăzi. Miezul verii. Miezul zilei. Miezul copilăriei

mele... Săreau aşchii, se ridica praful... Nimeni n-a îndrăznit să se apropie, dintre vecini,

dintre cei ce treceau pe drum, să-i spună ceva liniştitor, care să-l scoată din transă. Bruta cu

ranga de fier în mână, fiara dezlănţuită...

2 octombrie, luni. Spre ziuă, visez că eram acasă la Slatina, pe marginea patului

din camera de la drum şi de pe un scaun de lîngă sobă s-a ridicat cu dificultăţi tata, betegit,

bătrân, cu mult alb în ochi. Eu, cu un fel de veselie, l-am bătut cu palma pe umăr şi m-am

adresat celorlalţi din încăpere: Mama, Anişoara, poate şi Georgeta, îi ştiam acolo dar nu

mă uitam cu dinadins spre ei: Cu tata ăsta al nostru, nici nu mai ştii bine dacă e cel

adevărat sau cel de dincolo, după atâtea figuri pe care ni le-a făcut... (Mă refeream,

desigur, la cele câteva căderi ale lui, când şi-a revenit cu greu şi ne temeam că-l vom

pierde. Acum tata era cât de cât bine, se putea mişca singur şi eu/ noi eram bucuroşi, aşa că

aproape nu mai conta dacă este tata cel viu, din viaţă, sau cumva tata întors printre noi. Ne

bucuram de prezenţa lui, cum şi el părea bucuros că suntem împreună şi părea să se amuze

de confuzia în care ne aflam din cauza firii lui năstruşnice...).

Apoi am ieşit afară, prin bucătărie, cu încă cineva. Eram foarte necăjit că nu

vedeam bine, deşi luminile erau aprinse, deci am exclamat: Ce e oare cu lumina asta de la

noi, parcă e redusă la jumătate, nu văd aproape deloc. Totuşi m-am luat după Prelipceanu,

care a apucat două căldări cu lături şi a pornit spre grădină, deschizând portiţele; eu, după

el. Între timp apăruse şi fratele Aurel, în stânga mea, s-a aplecat să dea şi el ajutor, l-am

bătut pe spate cu palma stângă, avea un pulover bej-maroniu, pufos; fratele era tânăr, în

formă şi în forţă, spatele lui amplu, viguros. Am început să le povestesc un vis – un vis pe

care îl avusesem tot în noaptea asta, cu ceva mai devreme, însă un vis care mă

impresionase şi voiam să-l povestesc. Visul: Plecasem de acasă cu Andrei, el pe-atunci

avea vreo 4 ani, era cam aşa cum este Gelucu acum – nepoţelul îmi apăruse în stânga lui

Aurel, mititel şi blondiu, ca la 4-5 anişori, cu ochii decoloraţi, şi zâmbitor, cum este el

într-o poză de familie, pe treptele de la intrare... Plecasem pe pârâu în sus, în porţiunea

unde drumul merge paralel cu apa, dar undeva pârâul face nişte bucle-meandre şi acolo,

între copaci, e un loc liniştit, iar apa face un gâldău. Mă uitam spre malul nu prea înalt,

lutos şi am observat un fel de nişă, la început am crezut că este vizuina vreunei nevăstuici,

sau vidre sau castor, un animal de apă care a găsit aici locul propice pentru a se ascunde.



Dar cercetînd bolovanii dinspre oglinda apei am văzut că nu erau înnoroiţi, deci am tras

concluzia că nu e vorba de o vizuină de vidră; şi într-adevăr, culcuşul acela nu era decât o

nişă bine săpată în mal, semicirculară, probabil a vreunei păsări. M-am uitat spre stânga şi

l-am zărit printre câteva trunchiuri de copac pe Andrei, la 4-5 ani, vioi, încântat şi i-am

spus: Îţi plac păsările astea? Erau câteva păsări pe mal, între noi doi, nesperioase deci, cu

capul pe sus, cam de mărimea unor gâşte, însă cu corpul mai mic, dar cu gâturile foarte

lungi, înălţate drept în sus, mai groase decât m-aş fi aşteptat şi foarte frumos colorate; iar

capetele păsărilor erau nemaipomenit de frumos colorate, în cenuşiu şi albastru. I-am spus

lui Andrei: Să mai venim aici, e aşa de frumos şi multă linişte, nici nu te-ai aştepta, la aşa

apropiere de drum... Nu e un vis frumos?

Apoi ne-am întors din grădină, pe cărare şi la uşa bucătăriei, m-am revăzut cu tata,

care venea dinspre poartă, acum se încurcase între foliile de plastic cu care fusese dublată

uşa bucătăriei, ca pentru a o proteja în anotimpul friguros. Tata mi-a spus, tot moşmondind

la uşă: Ia du-te pînă la poartă şi te uită atent, mi se pare că în camionul de pe drum l-am

zărit pe Ion Colectoru (persoană necunoscută mie, dar tata credea că îl ştiu), i-am

recunoscut ochii. Ia vezi, este el sau nu?

7 octombrie. Azi-noapte am un vis minunat, pe care din păcate nu l-am notat la

timp, ocupat fiind de la prima oră cu spălatul caloriferelor. Eram într-o casă la ţară, într-o

zonă de deal. Pe un balcon, împreună cu Nuţă sau Florea, nu ştiam care dintre ei este, căci

unul deja murise. Eu încercam să potrivesc o folie de tablă pe bordura balconului, iar Nuţă

punea şi el o folie alături de a mea, dar se căţărase pe balustradă, care ce-i drept era foarte

lată, dar nu într-atât ca să nu ajungă cu mâinile la ea stând în picioare, la loc sigur. Apoi

mi-am ridicat privirea şi am văzut două culmi de deal paralele, colorate în verde vegetal,

de aspectul unor foarte lungi acoperişuri, separate printr-o vale lineară, iar în partea din

dreapta se desfăşura o a treia culme, la fel de riguros trasată, însă aceasta de culoare

argintie, m-aş fi putut gîndi la o fâneaţă coaptă. Aceste trei culmi paralele şi ca trase cu

rigla se desfăşurau la aceeaşi înălţime pe o mare distanţă. Dar în capătul zării se întîmpla

un lucru minunat, prodigios: relieful făcea deodată o buclă în sus, parcă trasă cu compasul

şi suprafaţa reliefului se ridica la verticală, înălţându-se fără limită parcă, sus, sus de tot, de

abia puteam să-mi ridic privirile până acolo. Şi în vârful vârfului se desena conturul unui

pisc alpin, alb-străluminat de gheaţă, asemenea unui imens cristal în montura lui argintie.

Priveam fascinat şi fericit acea „fugă a reliefului, redresarea lui lină şi totodată viguroasă la

verticală, un lucru care sfida toate legile naturale - eram în plin vis – şi ca să nu ies din el

m-am întâlnit cu un prieten scriitor şi i l-am povestit în cel mai mic amănunt.

Mă întreb, nu cumva este vorba într-adevăr de nişte vise migratoare – nu m-aş

mira să se fi transmis altui scriitor. Mai ieri, visasem o situaţie similară cu Nae

Prelipceanu. Îmi dau seama că esenţialul din vis s-a pierdut, azi noapte am vrut să i-l

povestesc Lidiei, dar ne-am luat cu alte vorbe, apoi am re-adormit şi am visat că îl

povesteam nu-mai-ştiu-cui...

17 oct. 08 Am scris 7 ani la Veneticii, dar de fapt toată viaţa nu am scris decât la

această carte sau m-am pregătit pentru scrierea ei, deoarece era lucrul pe care îl cunoşteam

cel mai bine - iar ce a ieşit, dacă e valabil artistic, este nu pentru că aş fi vrut să fac din

părinţii mei nişte personaje de prim plan sau chiar nişte eroi, ci pentru că am vrut să

vorbesc despre valoarea umană indestructibilă.

Nu am scris niciodată cu gândul de a ieşi în faţă, nu am ţintit gloria, mi s-a părut o

onoare prea mare să mă prenumăr printre cei care au reuşit să scrie ceva demn de respect –

în viaţă contează atitudinea, să te poziţionezi corect faţă de provocările ei şi să alegi soluţia

onorantă; în literatură însă, alt coleg de liceu, clasă paralelă, Ilie Mărgărit, de pe str. Piteşti.



A dispărut la un moment dat. Un an şi jumătate de închisoare. Apoi s-a căsătorit cu fosta

soție a colegului nostru Mihail, din Craiova. Vecină cu Vătăşescu, luat apoi ca naş, cam cu

japca. În viaţă contează atitudinea, să te poziţionezi corect faţă de provocările ei şi să alegi

soluţia onorantă; în literatură însă nu contează decât stilul-talentul şi mesajul uman.

9 mai 009. Cazul colegului de liceu C. Cazan, din Cocorăşti-Ipoteşti: este

exmatriculat înainte de a da examenul de absolvire a liceului. Asta i-o face Mustaţă, fostul

colonel. E nevoit să meargă la o şcoală de socotitori C.A.P.. Apoi se duce la securitate, să

le dea el la cap celor care l-au nedreptăţit. Dar, om cu suflet, nu o prea face. Iar când

Mustaţă ajunge la spital, cine îl vizitează, cu flori? Chiar nedreptăţitul C. Cazan. Dar ce

anume făcuse el? Se îmbătase la internat şi a sfâşiat un cearceaf... Nici noul director nu l-a

susţinut, Gh. Ungureanu, cei doi au rămas în conflict. Mi se pare că nici dirigintele Burcin

nu a fost foarte ferm în a-l apăra pe Cazan, elev bun la matematică, sportiv, ceva pe la

internat, pe la comitetul de elevi. Însă Mustaţă era fiară, într-un caz de disciplină. Iar în alte

cazuri, milos, omenos, lucru spus mie chiar de Cazan. Iată oamenii...

AMINTIRI CU ȘI DESPRE PAUL DOGARU

Nicu Petria

S-au scurs fulgerător 5 ani de la moartea lui Paul Dogaru, profesor, poet, publicist

şi critic literar de mare valoare. Dacă, luaţi de grijile zilnice, puţini şi-au mai amintit de el,

noi nu-l putem uita pe colegul plin de spirit şi nădăjduim ca în viitorul nu prea îndepărtat să

vadă lumina tiparului un valoros manuscris al său din tinereţe.

Căutând prin amintiri am dat de un nume, PAUL DOGARU, care mi-a fost prieten

timp de peste patru decenii, un bărbat de nota zece cu plus. Bărbatul era dotat de natură cu

un corp de atlet olimpic, deoarece făcuse box şi înot în tinereţea lui, ducându-se la Olt cu

mai mulţi prieteni, printre

care ţin minte numele unuia

care a ajuns şi el, la rândul

lui, scriitor: Marin Mincu,

un bărbat înalt, cu mustaţă,

ca şi bărbatul despre care

vă voi vorbi în această

poveste. În romanul său

,,Intermezzo”, apărut în

două volume, Marin

Mincu, stabilit ulterior la

Constanţa, descrie într-o

notă tragi-comică episodul

în care cei doi prieteni

merg să facă o baie în Olt,

Mincu fiind pe punctul de a

se îneca.

Am devenit

prieteni – sunt mulţi ani de

atunci, care s-au scurs ca Paul Dogaru în diferite ipostaze



apa pe a sa albie –, iar el a lăsat,

bineînţeles, amintiri adânci în

sufletul meu de tânăr începător în

ale poeziei şi în ale filosofiei.

L-am cunoscut şi eu pe

acest mare scriitor, când trecea pe

strada mea, dar mi-a lipsit curajul

să-l întreb de vorbă, deoarece

citisem în „România literară”

câteva din poemele sale şi mi-am

dat seama că va ajunge un om

mare. A ajuns la un institut român

în Italia, unde a fost coleg cu Zoe

Dumitrescu-Buşulenga, critic

literar de anvergură.

Marin Mincu l-a învăţat

pe prietenul meu să înoate şi, mai

ales, să pescuiască. Era o atmoferă plăcută prin anii ʼ55- ʼ56 ai secolului trecut.

Dar să revin la prietenul meu cel cu trup de atlet olimpic, pentru că acest bărbat

tare şi frumos la suflet a fost mult timp profesorul meu de literatură. Când ne întâlneam,

mergeam la o bere, la Cireşica, şi îmi vorbea cu tact despre scriitori, mai ales ai României

ante- și interbelice, printre care mi-a vorbit despre Titu Maiorescu, marele critic literar de

la mijlocul sec. al XIX-lea, spunându-mi că: „dacă T. Maiorescu nu era, Eminescu nu

putea ajunge atât de cunoscut”, apoi despre I. L. Caragiale, Lucian Blaga, Tudor Arghezi şi

mulţi, mulți alţii. De asemenea, vorbea despre Şerban Cioculescu, un critic literar de forţă,

care îi fusese profesor la intitutul din Pitești. Îmi vorbise despre Nicolae Labiş şi despre un

prieten care îl cunoscuse pe poet la Școala de Literatură, unde se învăţa aplicarea doctrinei

comuniste în operele literare. Acolo fusese cu George Tomozei şi cu mai mulţi poeţi sau

prozatori de referinţă. Este vorba de Nicolae Fulga, scriitor şi epigramist, cu care poetul și

prozatorul Paul Dogaru colaborase la Casa

de cultură a municipiului Slatina, ca

metodist, devenind apoi prieteni buni, astfel

încât după moartea lui Fulga a adunat

referinţe despre activitatea lui, alcătuind

monografia intitulată: „NICOLAE FULGA

– între fabulaţie şi adevăr”, la care a

muncit enorm. Mai publicase o carte de

poeme intitulată „Fotografii voalate”, apoi

romanele „Singurătatea lupului” şi

„Obsesiile Mădălinei Crişu”, cărţi care pot

concura cu cele ale marilor scriitori ai ţării.

Venea la mine acasă cu gândul să

se mai recreeze după atâta muncă

intelectuală şi eu îl primeam cu mare

bucurie, deoarece îmi povestea din viaţa lui

personală, dar, mai cu seamă, din viaţa

scriitorilor lui preferaţi. Cel mai adesea

jucam table, pentru că jocul acesta era mai



reconfortant, şi îmi zicea: „Sunt un joc de

noroc tablele: dacă ai baftă la zar, câştigi;

dacă nu, nu câştigi!” Când ajungea la mine,

nu venea niciodată cu mâna goală. Avea un

bidon plat de plastic, de o jumătate de litru

şi în el aducea ţuică făcută de el la cazan.

La o săptămână sau două, iar mă

pomeneam că-mi dă telefon şi se interesa

dacă sunt liber. Eu de fiecare dată eram

liber: închideam calculatorul şi îl aşteptam.

Nu-i plăcea să lucreze la calculator,

cu toate că avea maşină de scris, dar când

avea ceva vreo lucrare s-o dea la ziar- căci

a colaborat la multe ziare locale cu articole

culturale- venea cu ea scrisă de mână, cu

corecturile de rigoare, şi eu i-o băteam la

maşină, pe urmă mi-am luat calculator,

deoarece e mult mai uşor să scrii la

calculator pentru că ştergi rapid dacă

greşeşti şi nu rămân urme pe colile scrise.

Într-o zi mă pomenesc cu el că-mi zice: „Nicule, roagă-l tu pe Ciprian, că are

maşină, să mergem pe baltă să prindem peşte! Doar ne lasă acolo şi îi dăm telefon, când ne

plictisim, să vină să ne ia”. Ciprian este nepotul meu, care îşi luase maşină. M-am rugat de

Ciprian, dar n-a putut să-şi facă timp să meargă cu noi.

Într-o zi de vară, mă pomenesc cu domnul profesor că vine cu o veste de bun

augur. Îmi spune: „Nicule, mâine mergem cu Marius, nepotul meu, pe baltă să prindem

peşte, aşa că pregăteşte-te sufleteşte, că vin să te iau!” Şi s-a ţinut de cuvânt. A venit cu

Marius, eu am pus într-o plasă o pătură pe care să stau acolo, fiersesem mai înainte nişte

ouă şi am luat şi o bucată de salam şi pâine. Avea o Dacie mai nouă, nu 1300, m-am urcat

în maşină şi ne-am oprit la casa părintească de la Clocociov, să ia undiţele. Am pornit

către baltă, dar ne-am abătut din

drum la un magazin pescăresc, de

unde şi-au luat momeala şi am mers

mai departe către lac. Mi-a spus:

„Nicule, acum ne oprim la Căcâna!”

Aşa este denumită balta unde vom

merge. Eu ce era să spun? Am zis:

„Bine, domnule profesor, mă bucur!”

Ajunşi la baltă, au căutat un loc mai

plat unde au putut să întindă pătura să

stau. Era pentru prima dată când

mergeam la pescuit. Ei au aruncat

undiţele şi le-au fixat pe nişte

crăcane făcute special pentru a nu le

pierde, în cazul în care se agaţă un

peşte mai mare. În fine, după circa 20

de minute, o undiţă se mişcă şi



domnul profesor trage peștele la mal. Uşor-

uşor, în circa două-trei minute, l-a adus la

mal şi a venit cu el să-i scot eu cârligul din

gură. Era pentru prima dată în viaţa mea

când puneam mâna pe un peşte proaspăt

prins. Aluneca în mână, dar domnul

profesor mă avertizase că va aluneca şi l-am

ţinut strâns şi apoi i-am scos cârligul

undiţei, şi se zbătea de mama focului să

scape, ca orice vietate când este prinsă. L-a

luat şi l-a pus într-o plasă făcută special din

sârmă şi l-a băgat în apă. Era primul peşte

prins în ziua aceea: o plătică de circa cinci

sute de grame. Au urmat şi altele: unele

mai mici, altele mai mari. Marius tocmai îşi

aprindea ţigara când, deodată, firul undiţei

s-a zbătut mai puternic ca de obicei, iar el a

zis: „Unchiule, pe puţin are un kilogram

peştele ăsta!” A început trasul către mal.

Peștele se smucea şi se ducea într-o parte şi-

n alta, tot ca să scape. Marius a zis:

„Doamne, dacă nu s-ar rupe firul! Peştele

este puternic şi s-ar putea să-l rupă!” Firul nu s-a rupt şi, uşor, Marius l-a putut birui. Aşa

a fost: l-a cunoscut după cum se zbătea firul. Un somn de un kilogram şi ceva şi-a făcut

apariţia. A mai durat câtva timp până l-a adus la mal şi a putut fi prins într-o plasă, dar nu

mai ştiu cum a numit-o Marius, apoi l-a adus pe iarbă şi l-a pus în juvelnic. Acolo se

zbătea de mama focului, dar, până la urmă, a fost băgat în apa lacului şi nu l-am mai

văzut. „Frumos peşte! Nu-i aşa, domnule profesor?” îl provoc eu la discuţie pe Paul.

Profesorul se uită la mine cu surâsul lui plăcut şi zise: „Da, Nicule. N-am obiceiul să laud,

dar peştele ăsta merită lăudat. De asta este atât de frumos acest sport: este precum tablele.

Ai văzut? Când ai baftă, îţi vine de trei ori

şase-şase la luat, şi gata: l-ai terminat pe

adversar, chiar dacă el luase patru- cinci

puluri înainte.”. Apoi a luat telefonul mobil

şi i-a spus şi lui Marin Berneanu, un prieten

de-al profesorului, redactor la ziarul unde din

când în când mai publicam şi eu câte o

poezie sau bucăţi de proză scurtă. Eu, curios,

l-am întrebat pe profesor: „Vine şi domnul

Berneanu aici ?” „Nu, Nicule, nu vine. Are

o şedinţă pe la judeţeană. Altfel, ar fi venit,

că-i place şi lui la nebunie să stea cu undiţa-n

mână pe lac.”

Pe la ora unu am întins pe pătură

masa de prânz, fiecare ce adusesem. Eu mă

făcusem roşu ca racu‟! Mă văzuse soarele

atât de alb şi ce şi-a zis: „Hai să-l fac şi pe

ăsta negru, precum sunt Paul şi Marius



Dogaru”. Apa fiind foarte aproape, iar pielea –

nevăzută de soare, aceasta din urmă s-a înroşit mai

iute decât mi-am dat eu seama şi a început să mă

usture, dar era totuşi plăcut. La Paul, însă, nu se

cunoștea, deoarece deja se bronzase cu mai mult

timp în urmă. Era puternic, iar eu mi-am zis în

gând: „Un Hercule al vremurilor noastre”, cu

muşchii abdomenului împachetaţi ca la un boxer,

dar care nu mai practica sportul de mult timp şi-i

rămăseseră totuşi muşchii intacţi.

Trecuse prin multe în viaţă, se despărţise

de soţia, cu care făcuse o fată şi acum trăia singur

într-o garsonieră. Îşi petrecea timpul între şcoala

generală din Găneasa şi garsoniera unde locuia

pentru că îi dăduse fostei soţii apartamentul cu

două camere de pe lângă Piaţa Zahana.

Firul amintirilor se face un ghem destul de

mare, iar eu îl descopăr pe Bărbatul de platină (cum

i-am spus mai târziu, după titlul unui roman de-al

lui apărut postum) îngândurat şi foarte meditativ. Îmi spunea: „Prietene, eu mă despart de

Stela. Nu mai pot să mă înţeleg cu ea şi-mi dau seama că suferă fetiţa, dar mi-e imposibil

să mai trăiesc cu ea”. Am rămas surprins auzind aceste vorbe şi n-am ştiut ce să mai spun.

Am tăcut. Se spune că tăcerea e de aur, mai ales în astfel de situaţii. Mi-a mai spus că:

„Totul a fost din cauza ei, deoarece este foarte geloasă. Am probleme şi la serviciu din

cauza unui activist de partid, iar în loc să vorbim şi noi ca nişte oameni căsătoriţi ea se

răsteşte la mine de parcă aş fi un nimic în faţa ei îmi face scandal de ne ştiu toţi vecinii”.

Filmul amintirilor se taie aici, dar reîncepe când mi-a spus că: „Nicule, eu am o

prietenă în Găneasa, o femeie căreia i-a murit bărbatul şi are două fete simpatice, care îmi

sunt eleve. Ea o să aibă grijă de mine şi o să-i las garsoniera, căci la bătrâneţe nu ştiu ce se

întâmplă, mai cu seamă că eu am ulcer. Lucrează la un bar în Găneasa şi acolo am

întâlnit-o. I-am propus vă vină să-mi facă curăţenie şi a venit, mi-a aranjat prin casă

lucrurile şi cărţile. Aş vrea să-i găsesc un serviciu pe aici prin Slatina”. Iar am tăcut, n-am

ştiut ce să spun. Omul de platină era fericit. Cine îl făcea fericit? Marusya. De unde îi ştiu

numele? Păi, a venit la mine într-o zi cu o ciornă s-o scriu la calculator, un program pe care

îl făcuse pentru Marusya, în sensul ca să respecte orele de somn, orele pentru învăţat şi ora

de discuţii libere. Apoi am fost invitat la o zi onomastică la casa bătrânească de la

Clocociv şi atunci am

cunoscut-o pe

Marusya. Într-altă zi

m-a chemat la culesul

viei şi, atunci, le-am

cunoscut şi pe fiicele

ei; Mihaela şi Ionela.

Erau amândouă nişte

îngeri, voioase şi bine

dispuse. Mi-au cântat

melodii de muzică

populară, dar şi de Paul Dogaru împreună cu Nicolae Traşcă

Una dintre valoroasele lucrări ale

lui Paul Dogaru



muzică uşoară. Am observat la ele

talentul nativ, doar că trebuie

îndrumate de un profesor de

specialitate. Se vedea fericirea

Bărbatului de platină în priviri şi-n

mişcări. Omul, când e fericit, râde,

face glume, cântă. Pe toate le făcea

Bărbatul de platină. Când am plecat de

acolo, fetele şi Marusya m-au

îmbrăţişat şi fericirea se transferase şi

la mine. Am ajuns acasă cu mai multă

voie bună, cu mai multă poftă de viaţă.

Am deschis calculatorul şi am

continuat lucrul la monografie.

Nu a trecut chiar mult timp de

la lansarea monografiei. Am fost şi eu

invitat. Știu că era iarnă şi nu puteam

merge cu triciclul meu pe zăpadă, așa

că m-am rugat de sora mea să-mi dea o

maşină care să mă ducă la biblioteca

județeană, unde a vut loc această

lansare. Au fost şi fetele Marusyei,

care au cântat, după ce mai mulţi

intelectuali au vorbit despre cartea

respectivă, dar şi despre Bărbatul de

platină în general. Mi-au dat şi mie cuvântul şi am spus câteva fraze, lăudându-i munca

titanică, dar şi frumoasă pe care a desfăşurat-o scriind această monografie.

În vara anului 2011, Paul a muncit mult pentru a scrie o altă carte, pe care a

publicat-o sub pseudonim, nu am idee de ce. Spre toamnă l-am auzit pentru prima dată

spunându-mi: „Nicule, nu ştiu ce am, dar, după ce mănânc, vomit.” I-am zis să se ducă la

medic. Peste circa o lună primesc un telefon: la capătul firului era Bărbatul de platină,

care-mi spunea: „Nicule, sunt la spital, aici, la Slatina. Mi-am făcut toate analizele şi nu au

idee doctorii din ce cauză vomit. Îmi tot spun că am un microb. Luna viitoare mă trimit la

Bucureşti”. I-am urat

însănătoşire grabnică

pentru că ne aştepta o

muncă foarte grea.

Hotărâsem împreună să

transcriem romanul

neterminat al lui Nicolae

Fulga: „Glonţul

socialismului”. În iarnă

am fost anunţat de Maria

Magdalena că prietenul

meu este la spitalul

Fundeni şi că într-o

săptămână urma să fie

operat la colon. Atunci

Profesorul Ilie Tîlvănoiu (matematică)

împreună cu Paul Dogaru (lb. română) în

curtea şcolii Găneasa

Profesori ai şcolii Găneasa. Primul din dreapta Paul Dogaru



m-am mai liniştit,

crezând că este o

operaţie uşoară.

Dar n-a fost ce-

am gândit eu, căci

în locul colonului

i-au pus o pungă.

După ce a venit

de la spital, m-a

vizitat împreună

cu Marusya. Era

foarte slab.

Bărbatul de

platină nu mai era

ca un Hercule. De-abia mai mergea, ţinându-se de Marusya. Mi-a zis atunci, în timp ce

jucam table pentru ultima dată: „Nicule, ce mă făceam eu acum dacă nu era păpuşa asta să

mă îngrijească? Surorile au treburile lor, au familiile lor, nu stau să-mi spele mie punga de

rahat. Ea mă scaldă, ea mă duce la baie, îmi face curăţenie, îmi face de mâncare. Uită-te şi

tu, eu nu mai pot să fac nimic! Nu-mi pare de nimic rău, Nicule, decât de fetele Marusyei,

căci, dacă mai eram eu, ajugeau şi ele să-şi termine nişte şcoli mai înalte. Dar, aşa, cine să

le îndrume? Marusya singură nu poate”. Mie îmi curgeau lacrimile de nu mai puteam să le

opresc. Marusya se dusese cu sora mea în altă cameră, să vorbească mai pe îndelete. După

ce mi-a luat trei partide, a zis: „Gata, Nicule, m-am săturat şi de table şi de vorbă cu tine.

Hai, cheam-o pe păpuşa mea, să mă ducă până la baie!” Am chemat-o şi l-a dus la baie.

Apoi s-a întins pe pat la mine în cameră şi a mai stat câteva minute. La plecarea din casă l-

am sărutat pe obraz şi i-am zis să se facă bine, să mai mergem la peşte pe malul lacului

Căcâna. A zâmbit ştrengăreşte, făcându-mi cu ochiul. Apoi a zis: „Mai vin pe la tine

duminica viitoare, mai jucăm, tot aşa, o tablă, mai vorbim”. „Duminica viitoare” a venit

Marius Niţă, un prieten comun, pe la mine, să vedem un meci de fotbal. Şi mi-a zis: „Bă

Nicule, mi-a zis Paul să-l scuzi că n-a putut să vină la tine, dar poate va veni duminica

viitoare, de Florii”. „Nu-i nimic, Mariuse ”, am zis eu, „poate vine de Florii să bem un

pahar de bere sau de vin.” Am văzut meciul împreună cu Marius, şi aşa a trecut săptămâna

până în Florii. Duminică, de Florii, dimineaţa, pe la ora zece, vine tot Marius, eu crezând

că a venit să vadă vreun meci care se transmite dimineaţa. Când colo, mi-a dat vestea cea

mai rea: „Nicule,

prietenul nostru, Paul

Dogaru, a decedat”.

„Cum să decedeze?

Mă păcăleşti!”, am

zis eu. „Nu te

păcălesc, Nicule!

Prietenul nostru a

murit. A murit azi

dimineaţă pe braţele

Marusyei!” „Nu se

poate aşa ceva! Eu îl

aşteptam pe la mine,

la o tablă, şi să bem Paul Dogaru împreună cu

Nicu Petria

Profesori ai şcolii Găneasa. În picioare, Paul Dogaru



câte un pahar de bere. Bine, acum te cred. Să-i fie ţărâna uşoară şi sufletul lui să stea la

dreapta lui Dumnezeu!” Apoi, Marius a plecat. Am rămas singur şi nişte lacrimi imense m-

au podidit, de nu mai puteam să le opresc... Cel care fusese Bărbatul de platină nu mai era.

Nu m-am dus să-l văd nemişcat, pentru că şi eu eram bolnav cu prostata și aveam sondă și

nici nu-mi place să văd morţi. În viaţa mea nu am văzut decât doar trei sau patru morţi,

rude apropiate, deoarece vreau să îmi aduc aminte de ei vii. Bărbatul de platină, fiind viu

în conştiinţa mea, în interiorul meu, mă simt mai împlinit, mai cu multă putere...

Răsfoind ziarul Fapta (aprilie-iulie 1945)

Ion Tîlvănoiu

Continuăm şi în acest număr prezentarea colecţiei ziarului Fapta, ziar scos de

romanaţeanul

Mircea Damian la

Bucureşti între

februarie 1943-

martie 1948. În

special prin pagina

a doua, consacrată

literaturii, teatrului,

culturii în general-

cele 1018 numere

apărute în acestă

epocă plină de

transformări pot interesa cercetătorii de astăzi.

Cronici plastice semnează Tudor George1 care îşi încearcă norocul şi în poezie

2.

Al. Raicu face investigaţii în lumea teatrală3, are medalioane închinate scriitorilor

4, alte

contribuţii5.

Foarte activ se arată Valeriu Popovici, cu consideraţii pe teme teatrale6,

interviuri7, evocări

8.

1 Despre expoziţiile lui M. Olarian, I. Andrei, Louis Scherer, M. Nistor (An. III, nr. 215/1 apr. 1945);

,,Cronică plastică” (An. III, nr. 229/18 apr. 1945, despre expoziţia pictorului belgian A. Van Kirs); despre Ileana Rădulescu (An. III, nr. 235/26 apr. 1945); despre pictorul Ghiaţă Colibaş (An. III, nr. 261/31 mai 1945);despre expoziţia de pictuă şi ceramică a Mariei Chelsoi Cristea (An. III, nr. 262/1 iunie 1945); despre expoziţia de pictură şi desen Coca Farago şi Sorin Ionescu (An. III, nr. 264/3 iunie 1945);

2 ,,Letargică” (An. III, nr. 220/ 7 apr. 1945);

3 ,,Reviste teatrale” (An. III, nr. 216/3 apr. 1945); ,,Teatre de cartier” (An. III, nr. 246/13 mai 1945);

4 ,,Un creator: Mihail Sebastian” (An. III, nr. 263/2 iunie 1945, apreciat ca ,,talent de o uimitoare

diversitate, om de cultură de o rar întâlnită fineţe, analist de puternice posibilităţi de exploatare a psihologiei omeneşti”.);

5 ,,O citadelă a culturii” (An. III, nr. 287/3 iulie 1945, elogiind activitatea Fundaţiilor Regale şi a

directorului Al. Rosetti); 6 ,,O generaţie de actori, eliberaţi de principiile teatrului fals, este pregătită de d. Camil Petrescu la

Seminarul de Regie Experimentală” (An. III,nr. 216/3 apr. 1945); la 17 iunie 1945 anunţă într-o notă însoţită de fotografia artistei, revenirea actriţei Nutzi Pantazi; la 1 iulie 1945 semnează o cronică la piesa ,,Roro, Robes et manteaux”, de George Feydeau, copie dâmboviţeană de Sergiu Milorian; la 7 iulie 1945 se ocupă de piesa ,,Izbânda dragostei”, de Puiu Maximilian şi Jack Fulga; la 14 iulie 1945 se ocupă de piesa ,,Gioconda păcii”;

7 ,,Pavel Chihaia, Fundaţiile Regale şi teatrul românesc. Impresiile unui premiant” (An. III, nr. 219/6 apr.

1945); ,,De vorbă cu directorul teatrului din Uranus d. Gh. Damian” (An. III, nr. 222/10 apr. 1945); ,,De vorbă cu o mare revelaţie a pianului: d-na Magda Nicolau”( An. III, nr. 228/17 apr. 1945); ,,D-na Ruxandra Oteteleşanu premiată de Fundaţiile Ragale ne vorbeşte 5 minute” (An. III, nr. 242/5 mai 1945); ,,Interviu-fulger cu d. Ion



Liviu Bratoloveanu este prezent cu

cronici dramatice9 , evocări

10 ori articole de

actualitate11

. La 15 mai 1945, o notă

informează că Liviu Bratoloveanu care a

publicat în diferite reviste literare câteva

fragmente din piesa ,,Femeia domestică” ,,a

prezentat săptămâna trecută comitetului de

lectură al Teatrului Naţional manuscrisul

acestei piese” care era o replica data ,,Norei”

lui Ibsen.

Dragne Ion Drăgnescu are rubrica

,,Gândul Liber” unde îşi găsesc locul

epigrame savuroase12

. Acesta are un duel

epigramistic cu scriitorul Ion Pribeagu13

iar la

5 mai este anunţată viitoarea apariţie în

volum a acestor contribuţii şi este reprodusă

fotografia autorului14

.

Manolescu” (An. III, nr. 253/22 mai 1945); ,,Kalendismul în lumina ultimelor întâmplări culturale” (An. III, nr. 254/23 mai 1945, interviu cu Mircea Popovici, recent premiat de Fundaţiile Regale); ,,De vorbă cu d. Emanoil Ocneanu, directorul Editurii Forum” (An. III, nr. 271/12 iunie 1945); la 24 iunie 1945 ia un interviu actorului G. Vasiliu-Birlic; ,,Virginica Romanovski îşi face biografia romanţată” (An. III, nr. 288/3 iulie 1945);

8 ,,119 ani de la moartea lui Thomas Jefferson” (An. III. Nr. 289/5 iulie 1945);

9 La piesele ,,Lorelay”, de Sandra Cocorăscu (An. III, nr. 217/4 apr. 1945); ,,Unul cu bani”, comedie de

G.S. Kauman tradusă de Tudor Muşatescu şi Sică Alexandrescu (An. III, nr. 220/7 apr. 1945); ,,Zaza”, comedie de Mircea Ştefănescu după Pierre Breton şi Charles Simon, cu Elvira Godeanu în rolul titular. Aici debutează ca decorator caricaturistul George Voinescu (An. III, nr. 221/8 apr. 1945); ,,Invazia”, de Leonida Leonov, traducere de N. Massim (An. III, nr. 226/14 apr 1945); ,,Ultimul moştenitor”, comedie de Th. Solacolu după Ugo Falens; ,,Cerşetorii în haine negre”, melodramă de Tudor Muşatescu după Cormon (An. III, nr. 231/20 apr. 1945); ,,Moartea civilă”, de Paolo Giacometti la Teatrul Naţional (An. III, nr. 237/28 apr. 1945, cu un portret al lui H. Polizu); ,,Ana visează”, de Anton Bibescu (An. III, nr. 241/4 mai 1945); ,,Eşti al meu”, de Margareth Kennedy, traducere de Mara Galaction (An. III, nr. 244/10 mai 1945, cu o fotografie a Elenei Galaction, interpreta rolului principal); ,,Copiii cântă, copiii dansează”, de Nell Cobar şi Moş Alexe la Teatrul Alhambra (An. III, nr. 250/18 mai 1945); ,,Nevestele farmacistului”, de Laurent Docillet, traducere de V. Maximilian la Teatrul Maria Filotti (An. III, nr. 267/7 iunie 1945); ,,Este vinovată Mary Dugan?”, de Bayard Willer (An. III, nr. 284/29 iunie 1945);

10 ,,Un mare ridicul: Ion Minulescu” (An. III, nr. 232/21 apr. 1945; ,,[...]Deşi a trecut un an de la

moartea lui, el rămâne acelaşi trubadur răsfăţat de muze şi încurajat de public, adică poetul ridicul care încruntă grav sprânceana dar nu uită să ne facă- complice- cu ochiul”.); ,,Moartea poetului” (An. III, nr. 242/5 mai 1945, cu amintiri despre poetul Ion Pillat a cărui moarte ,,îndurerează profund o naţie dar statorniceşte poetului un loc de frunte în lumea celor care şi-au împlinit cu adevărat misiunea scurtei lor treceri prin viaţă”.);

11 ,,La moartea unui mare cetăţean al lumii” (An. III, nr. 227/15 apr. 1945, la moartea preşedintelui

Roosevelt); ,,Cazul H. Polizu” (An. III, nr. 240/3 mai 1945); ,,Artă şi dezmăţ” (An. III, nr. 254/ 23 mai 1945: ,,Este inadmisibil ca într-o ţară tânără ca a noastră, acum când se pune problema educării mulţimilor, efortul de promovare a teatrului serios să fie înăbuşit de oameni care neavând nici o aderenţă sufletească sau spirituală cu arta, cu adevărata artă, se pun- voit sau inconştient- deacurmezişul oricărei tendinţe de înălţare spirituală a individului”) ; ,,Asasinii de la volan” (An. III, nr. 275/17 iunie 1945, cerând măsuri prefectului Capitalei împotriva şoferilor care provoacă accidente, autorul fiind martor la două în aceeaşi zi);

12 ,,Stai şi-aştepţi la telefon/Telefonul n-are ton/Nu reclami la telefoane/N-are ton, dar are... toane” (An.

III, nr. 215/1 apr. 1945); cu referire la speculanţii de ouă din preajma Paştelui, urmăriţi de autorităţi: ,,Îi paşte neamul păsăresc/Că vina le-o cunoaşte/ Ei de tarif nu se lipsesc/ Dar se roşesc.... CĂ-I PAŞTE!” (An. III, nr. 242/5 mai 1945);

13 După ce acesta primise o palmă de la Miţa Ciubuc primeşte un catren: ,,Lasă, bre, Pribege/

Constatarea-i veche/ Lumea înţelege:/ Eşti într-o... ureche!” (An. III, nr. 233/22 apr. 1945); tot aici, Mircea Cantemir i se adresează lui Dragne care după ce fusese directorul a două gazete, se ocupase cu cizmăria: ,,Amice Dragne, nu mai scrie/ Căci muza nu te ia în seamă/ Poţi fi artist la cizmărie/Dar eşti cârpaci în epigramă”.

14 ,,Dueluri epigramistice” (An. III, nr. 242/5 mai 1945);

Mircea Damian, cel mai important

gazetar romanaţean



Cronicile muzicale sunt semnate de Scarlat Răutu15

.

Profesorul universitar Al. Mironescu colaborează aproape zilnic cu subiecte

referitoare la mersul războiului. Se dau informaţii şi despre conferinţa pe care Al.

Mironescu a susţinut-o în Aula Fundaţiei Carol despre ,,Eroare, valoarea şi semnificaţia

ei”. La 15 aprilie 1945 evidenţiază meritele preşedintelui american Roosevelt în câştigarea

războiului actual16

.

Rene Theo îşi continua seria reportajelor, o atenţie deosebită acordând spaţiului

grecesc ce îi era familiar17

. Îi urmează exemplul şi Marin Sârbulescu cu reportaje de la

marginea capitalei.

Mitriţă Petroianu are contribuţii în cadrul rubricii ,,Omul şi ideea”18

iar Toma

Alexandrescu se arată pasionat de istorie19

.

Publică poezii: Al. Popovici20

, Ioan I. Horga21

, Constantin Mihail22

, Tudor

George23

, Alexandru Lungu24

, Mitriţă Petroianu25

, Constant Tonegaru26

, Valeriu

Popovici27

, Ion Apostol Popescu28

, Al. Raicu29

, Ion Pogan30

, Ioan Georgescu31

, Octav

Sargeţiu32

, George Păun33

, N. Veronescu34

, Dim. I. 35

Păcurariu36

, Mircea Popovici37

, Ana

Luca38

, Ben Corlaciu39

, Radu Teculescu40

, Marcel Gafton41

, Mihail Crama42

.

15

,,Casanova”, de Mihail Daia la Opera Română (An. III, nr. 241/4 mai 1945); ,,Cronica muzicală” (An. III, nr. 242/5 mai 1945, despre concertul violonistului Gabriel Banat, acompaniat la pian de George Enescu); ,,Sărbătorirea d-nei Miciora” (An. III, nr. 261/31 mai 1945); la 20 iunie 1945 apare un interviu nesemnat cu solistul Gică Petrescu însoţit de fotografia artistului; la 11 iulie 1945 se ocupă de soprana Aura Piliuţă, pianiştii Valentin Gheorghiu şi Iosef Prunner şi interpreta Trandafirescu-Eremie;

16 ,,Preşedintele” (An. III, nr. 227/15 apr. 1945);

17 ,,Albania cere alipirea la Grecia” (An. III, nr. 215/1 apr. 1945); ,,Târgul de sclave din Sofienbourg”

(An. III, nr. 216/3 apr. 1945); ,,Eroica rezistenţă a Gibraltarului şi a Canalului de Suez” (An. III, nr. 229/18 apr. 1945); ,,Paştile la popoarele balcanice” (An. III, nr. 242/5 mai 1945);

18 ,,Imaginea feminină în artă” (An. III, nr. 235/26 apr. 1945); ,,Un impresionist: Vincent Van Gogh” (An.

III, nr. 284/29 iunie 1945; 19

,,Cum a devenit 1 Mai ziua muncitorimii” (An. III, nr. 239/1 mai 1945); ,,Zece mai 1945” (An. III, nr. 244/10 mai 1945; Toma Alexandrescu este tatăl gazetarului Horia Alexandrescu);

20 ,,Poem pentru citit în nopţile cu lună” (An. III, nr. 215/1 apr. 1945);

21 An. III, nr.218/5 apr. 1945; ,,Amurg transcedental” (An. III, nr. 232/21 apr. 1945, dedicată ,,Prietenului

Constant Tonegaru”); ,,Itinerar” (An. III, nr. 244/10 mai 1945); 22

,,Ermetism”, An. III, nr. 221/8 apr. 1945; ,,Poem decadent pentru Maria Magdalena” (An. III, nr. 231/20 apr. 1945); ,,Metamorfoză” (An. III, nr. 255/24 mai 1945, din volumul ,,Vegetaţii”); Constantin Mihail semnează şi o evocare ,,E. Lovinescu, prietenul tinereţii”(An. III, nr. 230/19 apr. 1945), despre cum a făcut cunoştinţă cu marele critic literar;

23 ,,Sora Pascale” (An. III, nr. 225/13 apr. 1945);

24 ,,April” (An. III, nr. 226/14 apr. 1945); ,,Schiţă pentru Marius” (An. III, nr. 229/18 apr. 1945);

,,Romanţă de vară” (An. III, nr. 235/26 apr. 1945); ,,Balul păsărilor” (An. III, nr. 248/16 mai 1945); 25

,,Accident de muncă” (An. III, nr. 230/19 apr. 1945); sub semnătura lui Mitriţă Petroianu apare în serial medalionul ,,Serghei Esenin” (An. III, nr. 257/26 mai 1945 şi An. III, nr. 258/27 mai 1945); ,,Efluvii” (An. III, nr. 268/8 iunie 1945; la 7 iulie 1945 se ocupă de poetul Victor Virgiliu Flamură;

26 ,,Iubita cu surâs neutral” (An. III, nr. 233/22 apr. 1945); ,,O mie de vânturi” (An. III, nr. 242/5 mai

1945); 27

,,Alaska” (An. III, nr. 236/27 apr. 1945); ,,Atelier” (An III, nr. 242/5 mai 1945); 28

,,Cântec pentru înaltul sărut” (An. III, nr. 236/27 apr. 1945); ,,Cântec de seară” (An. III, nr. 299/17 iulie 1945); la 9 iunie 1945 semnează o cronică dedicată poetului Ştefan George;

29 ,,Cabaret” (An. III, nr. 237/28 apr. 1945);

30 ,,Flămând” (An. III, nr. 240/3 mai 1945); ,,Singur” (An. III, nr. 244/10 mai 1945);

31 ,,Denii” (An.III. nr. 242/5 mai 1945);

32 ,,Dezrădăcinare” (An. III, nr. 246/13 mai 1945, din volumul manuscris ,,Ţara lanurilor”);

33 ,,Cântec pentru mama fiului risipitor” (An. III, nr.250/18 mai 1945, dedicată lui Mircea Damian); ,,A cui

e mâna asta” (An. III, nr. 294/11 iulie 1945, din manuscrisul ,,Frângeri pe roată”); George Păun traduce ,,Spicele grâului” de V. de Laprade, ,,Pe ruinele Romei” de Baldassare Castiglione (An. III, nr. 268/8 iunie 1945), ,,Casandra”, de Pierre Ronsard (An. III, nr. 273/14 iunie 1945); George Păun semnează şi reportajele ,,Printre ruinele Teatrului Naţional şi Operei Române” (An. III, nr. 260/30 mai 1945); ,,Refugiaţii şi evacuaţii din Ardealul de Nord se întorc acasă (An. III, nr. 263/2 iunie 1945) ; la 3 iunie 1945 are un medalion închinat pictorului Ştefan Luchian; la 21 iunie 1945 se ocupă de Dionisie Pop Marţian, întemeietorul presei economice şi statistice române;



Ascuns uneori sub iniţialele ,,g.p.”, poetul George Demetru-Pan43

colaborează

sporadic deocamdată, devenind ulterior unul dintre obişnuiţii ziarului. La fel se va

întâmpla şi cu Ion Caraion44

.

Sunt recenzate cărţi apărute în epocă45

iar Grinevici susţine cu ritmicitate o cronică

cinematografică şi ia interviuri46

.

În cadrul rubricii ,,Marginalii” se discută despre proiectele scriitorilor47

şi revistele

apărute48

. La 14 iulie 1945 este remarcat Adrian Marino ,,student de bune merite şi de

certe posibilităţi intelectuale” căruia i se reproşează totuşi nerăbdarea cu care doreşte să

ajungă asistent universitar.

Rubrica ,,Între rampă şi fundal” conţine întâmplări hazlii din lumea teatrală49

redate cu umorul caracteristic al lui Mircea Damian (ascuns sub pseudonimul Causticus).

Eusebiu Camilar este remarcat la 28 iunie 1945 pentru volumul ,,Avizuha” ca ,,un valoros reprezentant al prozei originale, excelând prin subiectele sale alese din lumea osândiţilor pământului”.;

34 ,,Transplantare” (An. III, nr. 254/23 mai 19445),

35 ,,Mărturisire” (An. III, nr. 283/28 iunie 1945, debut);

36 ,,Final” (An. III, nr. 254/23 mai 1945); ,,Poem simplu” (An. III, nr. 255/24 mai 1945); ,,Popas” (An. III,

nr. 257/26 mai 1945); 37

,,Primăvara” (An. III, nr. 255/24 mai 1945); ,,Obsesii” (An. III, nr. 189/5 iulie 1945, din volumul ,,Izobare” premiat de Fundaţiile Regale); ,,Bulevarde” (An. III, nr. 298/15 iulie 1945);

38 ,,Ada” (An. III, nr. 258/27 mai 1945);

39 ,,Schiţa unei rapsodii” (An. III, nr. 261/31 mai 1945); ,,Amanta finală” (An. III, nr. 278/21 iunie 1945);

40 ,,Până la venirea ta” (An. III, nr. 275/17 iunie 1945);

41 ,,Tezaurul” (An. III, nr. 291/7 iulie 1945);

42 ,,Ne aducem aminte” (An. III, nr. 294/11 iulie 1945);

43 ,,Scrisoare deschisă celor tineri” (An. III, nr. 295/12 iulie 1945);

44 ,,Pretexte. Andre Spire” (An. III, nr. 300/18 iulie 1945); ulterior, Ion Caraion va mai semna la Fapta:

,,Se întorc prizonierii” (An. III, nr. 303/21 iulie 1945); 45

,,Franţa 1938-1944”, de Lucian Boz, cu fotografia autorului, Ed. Cartea Românească (An. III, nr. 215/1 apr. 1945); ,,Prinţul” de T. Teodorescu Branişte (An. III, nr. 230/19 apr. 1945, semnat de I.A. Terebeşti); ,,Bătălia”, de John Steinbeck (An. III, nr. 235/26 apr. 1945); ,,Cui îi bate ceasul”, de Ernest Hemingway (An. III, nr. 237/28 apr. 1945, prima traducere în româneşte din opera scriitorului); ,,Portrete şi controverse”, de Petre Pandrea (An. III, nr. 240/3 mai 1945, semnată de N. Bârzeanu); ,,Tinereţe ciudată”, de Dinu Pillat (An. III, nr. 248/16 mai 1945, o carte ,,care deschide o problemă a generaţiilor. Dinu Pillat a făcut un început care trebuie apreciat”.); ,,Zile de lagăr”, roman de Zaharia Stancu (An. III, nr. 255/24 mai 1945, semnată de Liviu Bratoloveanu: ,,E o carte document, o carte în care sinceritatea şi incisivitatea observaţiei trec înaintea calităţilor literare de netăgăduit”.); ,,În umbra celulei”, de dr.Petru Groza; ,,Un veac de frământări sociale”, de Lucreţiu Pătrăşcanu; ,,Mediaş”, de George Togan (An. III, nr. 255/24 mai 1945; despre acest volum se va mai vorbi şi la 3 iulie 1945 în rubrica ,,MarginaliI”: ,,Cu destule informaţii, apeluri la istorie şi cu destule planşe, opera d-lui Togan îşi scoate imediat în evidenţă întâi caracterul ei de monografie scrisă la un remarcabil mod liric şi duios […] Sunt puţine, în literatura noastră, aşa zisele monografii care să prezinte- dincolo de statisticile şi graficele aride- un interes artistic nedezminţit. Am putea cita pe cele mai valoroase dintre ele: ,,Bucureşti”, de Mircea Damian sau ,,Braşov” de Octav Şuluţiu. Cu ,,Viaţa romanţată a Mediaşului”, dl. George Togan continuă la un mod care se face demn de înregistrat, seria de monografii cu calităţi atât ştiinţifice cât şi literare”); ,,Umbrele marelui bal”, poezii de Mircea Alexandru Ioanid (An. III, nr. 294/11 iulie 1945);

46 ,,Ne vorbeşte directorul general al teatrelor N.D. Cocea” (An. III, nr. 254/22 mai 1945);

47 La 13 apr. 1945 citim că Ion Călugăru pledează în pagina a doua din Scânteia pentru desfiinţarea

rotondei scriitorilor din parcul Cişmigiu; la 26 aprilie este remarcat poetul Şt. Augustin-Doinaş cu poezia ,,Odă la o pădure austriacă”; la 28 aprilie 1945 se anunţă apriţia în librării a volumului ,,Oamenii visează pâine” de Ieronim Şerbu; la 22 iunie 1945 aflăm că asociaţia ,,Prietenii lui Ion Minulescu” a instituit un premiu anual în valoare de 50 000 lei pentru un volum inedit al unui poet tânăr. Juriul format din Claudia Millian, Vl. Streinu, Şerban Cioculescu, Perpessicius şi Adrian Maniu a acordat în unanimitate acest premiu lui Alexandru Lungu la 17 iunie în cadrul unei festivităţi la care au mai participat: Alice Voinescu, M. Sadoveanu, Basil Munteanu ş.a.

48 La 8 apr. 1945 este remarcat Ştefan Augustin Doinaş care în Revista cercului literar publicase

poemul ,,Tatuaj pe sânul stâng”; remarcând valoarea celorlalţi colaboratori (Eugen Tudoran, Radu Stanca, I. Negoiţescu, Cornel Regman) recenzentul anonim conchide: ,,Porniţi pe panta realizărilor, entuziaştii de la Sibiu- suntem siguri- se vor depăşi lunar”;

49 La această dată, scena Teatrului Naţional se mutase provizoriu în sala de festivităţi a liceului Sf.

Sava. O anecdotă din această rubrică vorbeşte la 3 aprilie 1945 despre redactorul unei reviste teatrale care cere unei actriţe o fotografie recentă. Aceasta îi răspunde că nu are, dacă vrea îi dă una de când avea 20 de ani.



Colaborează sporadic Ion Panait50

iar de la 3 iulie 1945 şi Pavel Chihaia51

.

De la 20 mai 1945 întâlnim printre colaboratorii ziarului şi pe Barbu Brezianu52

,

care, în anii următori, va deveni unul dintre cei mai activi colaboratori.

Editorialele lui Mircea Damian vorbesc despre menirea gazetarului53

, soarta

scriitorilor54

, problemele zilei55

. La 3 iunie 1945 Mircea Damian este acuzat într-un ziar de

dimineaţă că ar poseda mai multe taxiuri, prilej pentru pamfletar de a răspunde ironic

autorului ascuns sub iniţialele M.R.P. (Miron Radu Paraschivescu?).

Redactorul răspunde prompt: ,, -Cum aşa? Era inventată fotografia pe atunci?”; Iancu Brezeanu, în ultimii ani ai vieţii, este întrebat pe stradă de o admiratoare: ,,-Ce vârstă aveţi de vă mai puteţi ţine încă pe picioare?” Marele actor răspunde: ,,-Regret duduie dar nu pot răspunde nimic până nu cunosc intenţiile dumneavoastră”; la 17 aprilie 1945 citim despre o actriţă care refuzase o mulţime de pretendenţi iar când refuză şi pe un coleg de scenă mai tânăr, îl roagă să nu se supere căci a respins foarte mulţi în viaţă. ,,-Aţi avut şi destul timp”, i-a răspuns acru pretendentul; Radu Beligan întreabă odată pe Tudor Muşatescu dacă noua piesă place publicului. ,,-N-aş putea răspunde precis, fiindcă nu vine nimeni s-o vadă” a răspuns acesta;

50 ,,Pământ gras” (An. III, nr. 242/5 mai 1945);

51 ,,Salonul oficial. Ion Vlad şi Dim. Demu” (An. III, nr. 287/3 iulie 1945);

52 ,,Maşina maestrului George Enescu” (An. III, nr. 252/20 mai 1945, relatând o întâmplare cu George

Enescu ce venea la un concert la Ateneu cu tramvaiul, având în mână vioara, după ce în urmă cu 4 ani i se rechiziţionase maşina); ,,Filarmonica se reacordează” (An. III, nr. 273/14 iunie 1945);

53 ,,Discreţie sau răspundere?” (An. III, nr.215/1 apr. 1945, opinând că ,,astăzi, singura instituţie care

poate să informeze cinstit guvernul asupra tuturor problemelor sociale este presa. Iar politica discreţiunii şi a delicateţii, politica pisicii adică, este cea mai dăunătoare. [...] Nu sunt partizanul stilului senzaţional când este vorba să discuţi o problemă şi să judeci un om”); ,,Ziariştii în faţa justiţiei” (An. III, nr. 261/31 mai 1945: ,,Presa nu este ca o femeie uşoară pe care o poate avea oricine făgăduieşte mai mult [...] Presa are datoria de a reflecta instinctul şi nevoile poporului, peste orice ambiţii de moment. Ea trebuie să reprezinte şi să slujească numai acele idei şi curente care sunt puse în slujba poporului şi a ţării, să lupte pentru libertate şi dreptate, pentru tot ce este adevărat şi frumos”. )

54 ,,Scriitorii” (An. III, nr. 248/16 mai 1945: ,,Pensiile scriitorilor constituie o adevărată ruşine, cu atât

mai de neiertat cu cât o sporire a lor până la un nivel onorabil nu grevează bugetul statului, întrucât fondurile sunt adunate din veniturile unor timbre ce se aplică pe cărţile vândute. Societatea Scriitorilor are poate ceva de spus în această chestiune? Mi se pare că este în primul rând o chestiune de prestigiu”); ,,Absenţe nemotivate”(An. III, nr. 287/3 iulie 1945, înfierând lipsa scriitorilor români dintr-o mişcare de rezistenţă similară Rezistenţei franceze: ,, Ce au făcut atunci majoritatea scriitorilor noştri? Admit, iată, că n-au putut să activeze pe teren. Dar de scris au putut să scrie? Toţi cei cu care m-am întâlnit îmi spuneau că nu pot să publice nimic din pricina cenzurii dar că abia aşteaptă alte vremuri ca să scoată ce au în sertare. Dar timpurile s-au schimbat de aproape un an de zile şi din sertarele scriitorilor noştri n-a trecut nimic în vitrina librăriilor. În zece luni, s-au tipărit trei sau patru cărţi originale scrise de autori profesionişti! Iar Societatea Scriitorilor Români numără peste 200 (două sute) de membri. Cred că această lipsă de activitate, această absenţă incalificabilă a scriitorului român din cea mai frământată epocă a veacului constituie o ruşine greu de spălat”).

55 ,,Tot specula” (An. III, nr. 225/13 apr. 1945); ,,Împotriva vulgarităţii” (An. III, nr. 243/8 mai 1945, cu

consideraţii asupra unor reprezentaţii teatrale şi asupra pervertirii gustului publicului, concluzionând: ,,Se poate să existe un astfel de public. Eu nu cred. Dar poate că există. Înseamnă asta că trebuie să fie coborât nivelul artei la capacitatea de înţelegere a unui anume public foarte puţin numeros?”); ,,Bucureşti” (An. III, nr. 252/22 mai 1945, semnalând mizeria din oraş); ,,Problema refugiaţilor” (An. III, nr. 260/30 mai 1945, cu un apel către ministrul de interne Teohari Georgescu de a repune refugiaţii în drepturile lor acolo unde casele acestora fuseseră ocupate de autorităţi sau particulari); ,,Tot refugiaţii” (An. III, nr. 266/6 iunie 1945); ,,Domnia raţiunii” (An. III, nr. 284/29 iunie 1945 : ,,Trebuie să ne scuturăm sufletul de toate spaimele, să ne uităm în sus şi să vedem cerul, să privim în lături şi să vedem oamenii, oameni liberi în ţări libere, să putem spune ce ne doare şi să râdem nestingheriţi atunci când suntem veseli. Căci omul e născut ca să trăiască în pace, să muncească şi să se bucure şi să moară cu capul pe căpătâi iar nu spânzurat sau topit în cazan”. Articolul a fost remarcat şi de alţi cercetători (vezi ,,În Bucureşti acum 50 de ani” de Ioan Lăcustă, în Magazin Istoric, iunie 1995, p. 85); ,,Altă faţă” (An. III, nr. 292/8 iulie 1945; vorbind despre problema prostituţiei, insistă pe necesitatea educaţiei făcute în familie de la vârste fragede şi prin presă la rubricile feministe care nu trebuie să fie preocupate doar de modă şi reţete culinare); ,,Tinereţe pierdută” (An. III, nr. 296/13 iulie 1945: ,,Este din cale afară de trist să vezi o întreagă pleiadă de tineri în care nu clocoteşte nimic, în care nu arde nimic. Nişte tineri fără energie şi fără ambiţii care nu activează în nici un fel, care au numai pretenţii, care sunt ,,deştepţi” şi ,,geniali”, adică stupizi şi reci”).



La 21 iulie 1945, împlinindu-se doi ani de la moartea criticului E. Lovinescu,

Mircea Damian semnează o emoţionantă evocare a aceluia care i-a fost îndrumător la

cenaclul ,,Sburătorul”56

: ,,S-au împlinit doi ani de la moartea lui E. Lovinescu. Amintirea

lui a fost pomenită printr-un parastas şi câteva articole de gazetă, niţel cam sarbăde şi

cam ostenite. Pe urmă lumea şi-a văzut de treabă. Mi-

aduc aminte că după moartea lui, câţiva sburătorişti

luaseră initiative de a întemeia o ,,Academie Lovinescu”57

.

Se formase şi un comitet de initiative în frunte, dacă nu mă

înşel, cu un cunoscut critic literar. Dar totul a rămas un

simplu proiect. Mai târziu, câţiva scriitori au hotărât să

continuie în biroul Maestrului şedinţele literare de

duminică. Au avut loc trei sau patru şedinţe şi iar n-a mai

fost nimic. De la moartea lui E. Lovinescu se pare că

scriitorii nostril au rămas fără cârmă şi fără sprijin. Şi nu

numai scriitorii dar şi criticii nostri literari formaţi la

şcoala Maestrului n-au maid at nici un semn. Fireşte că o

personalitate atât de covârşitoare ca E. Lovinescu anevoie

va putea fi înlocuită. Dar mă gândesc că din cele câteva

generaţii de scriitori care au trecut prin casa luis-ar fi

putut allege doi sau trei inşi care să ducă mai departe

făclia pe care el a ars vreme de patruzeci şi mai bine de ani şi în care a crezut. Căci E.

Lovinescu n-a şovăit nici o clipă. El a crezut şi a muncit de dimineaţa până seara. În setea

lui de a descoperi pe marele Necunoscut pe care-l bănuia în fiecare nou venit, nu numai

că n-a închis nimănui uşa, dar ar fi fost în stare să pornească şi să-l caute pretutindeni, ca

să poată avea bucuria de a spune: ,,Iată-l!” E. Lovinescu n-a avut altă bucurie în viaţă

decât cartea, condeiul şi scriitorii pe care i-a iubit şi când aceştia îl înjurau, şi pe care i-a

primit în casa lui şi la masa lui şi după ce plecaseră trântind uşa. Nici o mojicie nu-l făcea

să sufere, nici un sacrificiu nu I se părea destul de greu când era vorba de literature şi

56

,, E. Lovinescu” (An. III, nr. 303/21 iulie 1945); Mircea Damian i-a consacrat criticului şi alte scrieri (vezi ,,E. Lovinescu”, în ,,Informaţia zilei” nr. 549/18 iulie 1943, când, la moartea lui Lovinescu consemna:,,Ultima dată l-am văzut duminică [11 iulie, n.n.]. Spunea că se simte mai bine dar va trebui să intre din nou în sanatoriu pentru nişte analize. N-aş putea să afirm că se gândea la moarte mai mult ca altădată. Pe E. Lovinescu, ideea morţii l-a obsedat de mic copil. N-a avut însă niciodată timp să stăruie asupra ei. El n-a avut timp nici să trăiască pentru sine. A trăit numai pentru alţii. Vreme de aproape o jumătate de veac a ars pe rugul literaturii româneşti. Boala, pentru el avea o latură mai mult plictisitoare: nu putea să scrie şi să primească. În ceasul însă când i s-a îngăduit să părăsească patul, s-a aşezat la birou. Pentru literatură, care a fost marea, unica lui pasiune, a jertfit totul:sănătate, linişte, familie. Mare prieten şi protector al tinerilor, îi asculta întotdeauna cu simpatie şi înţelegere, căutând mereu printre ei pe marele Necunoscut. N-a putut avea bucuria să-l descopere şi mi se pare că asta a fost marea tristeţe a vieţii lui. E. Lovinescu a fost un boier. Oricine îi călca pragul era bine primit. S-a întâmplat de destule ori ca unul dintre oaspeţii de-o seară sau de un an să întoarcă armele împotrivă-i, iar peste un timp să revie în cercul ,,Sburătorului”. Erau bine primiţi, cu simpatia de la început, fără să li se pomenească într-un fel sau altul ceva de recenta lor atitudine. Prieteni n-a avut. În lumea literară, sentimentul prieteniei este aproape inexistent. Din pricina liniei lui, şi în viaţă şi în carieră, care a fost numai una, dreaptă şi demnă, E. Lovinescu nu s-a bucurat de preţuirea oficialităţilor. Pentru el nu s-a găsit o catedră universitară iar Academia i-a respins fotoliul la care nu candidase. Şi nu i s-a acordat nici premiul naţional. Iar monumentala sa operă asupra lui Titu Maiorescu a fost exclusă de la premiul Academiei în favoarea nu ştiu cui. Este desigur prematur a se vorbi despre opera lui E. Lovinescu şi mai ales despre rolul pe care l-a avut el în cultura românească. Oameni competenţi o vor face la timpul său. Eu aş vrea să-mi plec gennchii pentru o clipă şi să vărs o lacrimă pe mormântul proaspăt al unui chinuit; pe mormântul unui om care-a fost atât de mult altceva încât nu l-a-ncălzit nicicând o bucurie pământească, niciuna din acele bucurii zilnice cu care am fost binecuvântaţi noi, oamenii; o lacrimă caldă pentru sufletul lui mereu zbuciumat şi singuratic, pentru toată truda lui şi pentru toate luminile pe care le-a aprins în spiritele atâtor generaţii de scriitori.”

57 Pentru o academie ,,E. Lovinescu” după modelul academiei fraţior Goncourt se pronunţase N.

Papatanasiu în Fapta din 18 februarie 1945.

O reuşită caricatură,

reprezentându-l pe Ion

Minulescu, apărută în

paginile Faptei



cultura românească. Niciodată nu ostenea ascultând o lectură chiar când devenea

plicticoasă, căci el aştepta să descopere acea piatră rară a talentului. Iată de ce, prin

moartea lui a rămas în noi un gol mare, o lipsă: aceea a îndrumătorului spiritual,

întotdeauna binevoitor şi apropiat faţă de toţi. Căci pe el nu-l interesa nici clasa socială,

nici originea etnică, nici chiar caracterul- ci numai talentul şi pasiunea ce-o puneai în

slujba lui. De aceea, n-aş putea spune că i-am

cinstit amintirea aşa cum se cuvine. Şi cu atât

mai puţin aş putea să afirm că am învăţat de la

el ceea ce este atât de necesar pentru

spiritualitatea românească: muncă fără preget,

pasiune şi încredere”.

Dealtfel şi criticul remarca în ultimele

note ale jurnalului său, referindu-se la Mircea

Damian, prietenia şi dragostea pe care acesta i

le arăta58

.

O notă59

anunţă moartea artistului

Mircea Pella: ,,Ieri a încetat din viaţă la

locuinţa sa din strada Depărăţeanu nr. 11,

cunoscutul artist societar al Teatrului Naţional,

Mircea Pella, în vârstă de 65 de ani. În ultimii 45 de ani a fost unul dintre actorii de frunte

ai scenelor noastre. Venit de la Teatrul Naţional din Iaşi cu prestigiul unui mare creator,

el a ilustrat cu prezenţa lui prima noastră scenă prin creaţiile sale, în special în comediile

lui Caragiale”. Se aminteşte despre prietenia defunctului cu Caragiale, Davilla şi

Delavrancea. La 7 aprilie 1945, se aminteşte despre moartea doctorului Alexandru

Buiculescu în 1943 iar la 17 iunie 1945, Paul Teodorescu îl elogiază pe gazetarul Al.

Antohi la încetarea sa din viaţă60

.

La 4 aprilie 1945 începe serialul lui Al. Nora dedicat ziaristului Constantin Mille,

fost director al ziarelor Adevărul şi Dimineaţa. Materialele respective au alcătuit volumul

,,Un om uitat: Const. Mille” apărut în acelaşi an la editura Cartea Românească. Serialul va

cuprinde mai multe episoade încheindu-se la 17 mai 1945.

O ştire din 7 aprilie 1945 vorbeşte despre expoziţia de caricaturi a lui Grinevici de

la Sala Prometeu, unde au fost expuse portretele lui Tudor Muşatescu, Ionel Ţăranu, N.D.

Cocea, Radu Beligan, Gaby Rădulescu, Birlic, Ştefan Baciu, I. Valjean, Ion Manu etc.

Moartea preşedintelui american F. D. Roosevelt este deplânsă în numărul din 15

aprilie 1945, Mircea Damian apreciind că ,,Gloria numelui său va rămâne pe vecie legată

de lupta împotriva terorii şi asupririi popoarelor”61

.

La 17 aprilie 1945, ziarul publică o lungă listă cu legionari arestaţi expediaţi în

lagărul de la Caracal.

Capitularea Germaniei şi încetarea războiului în Europa este anunţată şi de ziarul

Fapta într-o ediţie specială la 9 mai 1945.

Soarta scriitorului C. Fântâneru este deplânsă de Virgil Gheorghiu62

care

mărturiseşte: ,,Am întâlnit printre molozurile din strada Câmpineanu ruina unui coleg, un

58

,,Miercuri, 16 iunie 1943 […] La 5 Mircea Damian- pretinde că notiţa ,,Bezna” a scris-o Paul Daniel din porunca lui- deci s-o iert pe Judith. Îmi pare rău că nu i-am dat la timp art. Negoiţescu. Mare prietenie” ; ,,Vineri 18 iunie 1943 [....] Telef. Mircea Damian, mare dragoste” (E. Lovinescu- ,,Sburătorul, agende literare”, Ediţie de Monica Lovinescu şi Gabriela Omăt, vol. VI, p. 314-315);

59 An. III, nr. 215/1 apr. 1945;

60 ,,Un om care s-a dus” (An. III, nr. 275/17 iunie 1945);

61 ,,Roosevelt” (An. III, nr. 227/15 apr. 1945);

Mircea Damian l-a considerat

întotdeauna pe E. Lovinescu

mentorul său



fost prieten, coleg de condei, de boemă şi mizerie. De nerecunoscut. Epavă, spectru, dar

totuşi, scriitor roman, despre care toţi domnii critici oficiali şi neoficiali n-au avut nici o

rezervă atunci când i-au apărut cărţile. Ca să vi-l descriu cum arată astăzi, o fac cu multă

ruşine căci nu merită să umble astfel pedepsit de sărăcie, murdărie şi boală. Ni-e prieten

nouă scriitorilor, l-am cunoscut de aproape şi oricim ar fi gândit prin articolele lui,

omenia şi amintirile ne obligă să ne aplecăm deasupra dezastrului său. Cred că ştiţi că e

vorba de al doilea Enăşescu al Bucureştilor de azi, de C. Fântâneru. Pantaloanii- nişte

cârpe informe, ghetele doar cu numele. Neras, cu ochii clipind nervos, deodată ori apatic

ori aberant când leagă două fraze. Duce o mizerie cruntă. Nimeni nu-l întreabă nimic.

Const. Fântâneru, scriitor român, e vagabond, e muritor de foame. O cămaşă ca noaptea.

Ca noaptea i-s mâinile, fruntea şi mintea. Şi totuşi, Fântâneru, membru al S.S.R.-ului,

epava Capitalei îşi mai adduce aminte câte un vers rar. Încolo, absentă cerşire după o

ţigară […]”.

De interes pentru istoria literară rămâne evocarea lui A. Dumbrăveanu despre

colegul de redacţie Mihail Sebastian63

. Acesta ,,venise, elev de liceu, de la Brăila şi

apăruse în redacţie cu manuscrisul împăturit- nişte file rupte dintr-un caiet dictando. Era

un copil încă dar foiletoanele lui arătau o gândire matură, un rar discernământ dar mai

ales o cinstită concepţie. Încetul cu încetul, Mihail Sebastian a trecut de la foiletonul

literar la articolul politic, la articolul de analiză, la critică. […] Nu înţelegea să facă cu

scrisul lui nici o tranzacţie. Avea oroare de ele; îi repugna prostituarea cuvântului tipărit.

Admirabil camarad de redacţie, el a înţeles cu mult înainte de vremurile noastre spiritual

de echipă şi de prietenie. Şi deşi de mulţi din camarazii săi de presă îi despărţea o

prăpastie, el nu purta nici unuia ranchiună, trecea senin şi calm peste toate nimicurile

vieţii. Era cel mai tânăr dintre noi dar cel mai iubit camarad de redacţie”.

De asemenea semnalăm evocarea lui Gib Mihăescu de Tiberiu Volia64

care

remarca forţa de creaţie a autorului vâlcean.

La 12 iulie 1945 îşi începe colaborarea C. Mihăilescu, evocând figura profesorului

ieşean I. Paul. Ulterior are şi alte contribuţii65

.

DIN PRESA ROMANAŢEANĂ DE ALTĂDATĂ (III)

Dumitru Botar

Din colecţia ziarului ROMANAŢUL, ne oprim la numărul din 3 mai 1937, unde

găsim un articol cu o tematică de mare actualitate şi în zilele noastre. Chiar dacă nu

împărtăşim în totalitate cele relatate, îl aducem în faţa celor de azi, pentru maniera în care

este scris şi convingerea autorului că prin ceea ce scrie, asemenea fapte nu vor mai fi

văzute prin Caracalul acelor ani: ,,COCOANELOR CU CĂŢEL, DULĂU, PISICĂ ŞI

ALTFEL DE JAVRE: Nu ştiu dacă veţi fi înscrise în Societatea de Protecţie a animalelor,

dar ştiu că aveţi năravul de a vă ocupa în mod deosebit de aceste javre. Sunteţi unele care

aveţi câte 2-3 lighioane şi încă de rasă, ieşiţi cu ele pe stradă, dar n-aveţi nici un copil.

62

,,C. Fântâneru” (An. III, nr. 252/20 mai 1945); 63

,,Mihail Sebastian, camarad de redacţie” (An. III, nr. 262/1 iunie 1945) 64

,,Un poet al pasiunilor: Gib Mihăescu” (An. III, nr. 278/ 65

,,Cea mai mare zi a Franţei” (An. III, nr. 298/15 iulie 1945);



Cele ce aveţi copii, îi lăsaţi pe socoteala doicilor, iar javrele le îngrijiţi personal. De

multe ori calitatea javrei (rasa) este un indiciu de superioritate al stăpânei. Nu socotiţi că

această practică constituie un pericol social, atunci când înlocuiţi bucuria ce v-ar da

copiii, cu bucuria ce vă dau lighioanele, sau când aveţi şi una şi alta, voi îngrijiţi javrele

iar doicile copiii?

Nu socotiţi că aceste fapte constituie o

perversitate a moralei sociale ce poate să aibă cu

timpul consecinţe dezastruoase? Pe deasupra

acestora, ştiţi că hrana unui semen al vostru, sărac,

pe o zi e: două kilograme mălai şi o oală de ştevie

vara, sau un sfert de varză iarna.

Faceţi socoteala părăleşte şi comparaţi-o cu

costul unei franzele, unui kg de lapte şi unui kg de

carne, ce consumă javra voastră pe zi, tot ar trebui

să ziceţi:

- Ce scrinteală o mai fi şi asta, Doamne?

Câţi neputincioşi şi bătrâni, câţi invalizi şi

copii săraci (mai săraci ca dracu) circulă pe lângă

voi şi nu le daţi atenţie. Gândiţi niţel asupra

posibilităţilor lor de trai şi mai ales asupra

devenirii lor sociale, cu o trăire aşa de vitregă. De

câte ori n-aţi izgonit şi pălmuit astfel de flămânzi în

momentul când guguleaţi pe Bubi ce se desfăta

între o farfurie cu lapte şi alta de sos călduţ. De

câte ori n-aţi întors nasul când v-a ieşit în faţă o

mamă flămândă cu pruncul în braţe. Lăsaţi aceste năravuri care pe lângă că sunt imorale

acum, vor deveni o nenorocire socială pe viitor.

Luaţi sub ocrotirea voastră un neputincios, sau un copil sărac, puteţi să-i ziceţi

chiar Bubi, că nu se va supăra, dar hrăniţi-l, educaţi-l, ajutaţi-l, nu mai mult cu valoarea

numerică cu care îngrijiţi javrele şi va socoti că a venit pe capul lui cea mai mare

blagoslovenie Dumnezeiască. Aţi înfăptui una din cele mai mari opere sociale prin

alinarea atâtor dureri omeneşti şi prin aceasta realizarea unei uşurări a trăirii sociale.

Pentru sufletul vostru folosul ar fi incalculabil. Gheorghe GOANŢĂ- BĂBICIU”

Precizăm că autorul articolului era învăţător, unul dintre dascălii performanţi ai

şcolii romanaţene, din perioada interbelică. Cele relatate de el cu bune şi rele, pot declanşa

mai ales astăzi discuţii pro şi contra, din care nu trebuie exclusă întrebarea: Care-i om şi

care-i câine?

Vă propun în continuare, un moment poetic, semnat de ION P. DACIANU, care

după lectura primului text, poate fi savurat mai bine, găsind şi în aceste versuri unele

similitudini cu ceea ce se mai întâmplă astăzi (ROMANAŢUL din 16.11.1905).

,,BOALA LUI VASILACHE

Vasilache nu mai este

Inginer la primărie

E bolnav. Dar unde-l doare

Nimenea (nici el) nu ştie.

Mulţi n-ar vrea ca el să paţă

Nu pricep însă minunea

Cum din cauză de boală

Îşi dădu demisiunea.

Învăţătorul Gh. Goanţă de la

Băbiciu



Umblă, doarme şi mănâncă

E tot gras şi nu buhav

Dăm un premiu, cui va spune

De ce boală e bolnav”.

Mergând pe firul amintirilor ne vom opri la

anul 1927, care a fost înnobilat pentru orașul și

județul nostru de prezența marelui George Enescu

pe scena Teatrului Național, dacă nu greșesc, chiar

de trei ori. Dar nu despre acest eveniment cultural

vreau să vorbesc, s-a scris despre el, mă opresc la

unul monden ce s-a derulat atunci, stârnind multă

rumoare și admirație în urbe. Este vorba despre o

nuntă selectă ce a avut loc în ziua de 16 ianuarie

1927, deci acum 90 de ani. Mirii au fost

locotenentul Constantin Căpitănescu din Regimentul

7 Roșiori Craiova, fiul lui Mircea Căpitănescu,

consilier la Curtea de apel Craiova și Emilia

(Milica) Spireanu, fata medicului Spireanu, fost

medic șef al Caracalului. Milica Spireanu devenită

Căpitănescu, era evreică, frumoasă și foarte cultă, vorbea fluent în franceză, germană și

ebraică, avea o superbă bibliotecă trilingvă, de unde am împrumutat și eu unele cărți. Rețin

că aici am văzut volumul de debut al lui Tudor Măinescu „O picătură de parfum”, autorul

fiind în relații bune cu această familie pe vremea când încă nu plecase din Caracal. Nașii

au fost d-ra Ligia Cristide, fiica compozitorului și dirijorului Dimitrie Cristide, fost prefect

de Romanați, și Mihalache Demetrian, figură proeminentă a vieții politice romanațene din

perioada interbelică, președinte prin 1927-1928 al organizației liberale din județ.

Am cunoscut-o foarte bine pe Milica Căpitănescu, era o doamnă distinsă, dispusă

la dialog. Deși viața o ninsese din abundență, pe fața ei se puteau descifra frumusețea și

noblețea de odinioară. Era o mare bucurie intelectuală pentru mine când mă chema la o

discuție, cunoștea multe din literatura franceză, germană și română, dar se chinuia să

supraviețuiască dintr-o pensie modestă. De multe ori îi cumpăram unele alimente (la

rugămintea ei) dar niciodată nu a vrut să primescă ceva de la mine, când doream să fac un

gest de caritate, era demnă,

verticală, deși trăia în niște condiții

grele, casa care odinioară fusese

ceva deosebit, cu ordonanță de la

soțul ei, era prin acei ani, 1983-

1984, un loc în care cu greu cineva

ar fi putut să locuiască. Totuși mai

vindea uneori câte ceva, statuete sau

cărți, dar se ferea să știu eu. Mi-a

arătat fotografii din tineerețe, fusese

superbă, o adevărată stea de cinema,

chiar îmi mărturisea că unii colegi

de-ai soțului îi făceau curte. L-am

cunoscut și pe el, dar vorbea greu,

nu-l înțelegeam, în locul lui vorbea

ea, la puțin timp a decedat, de la el

Medicul Leon Spireanu în 1915

(S.J.A.N. Olt)

Ziarul Romanaţul (seria I), scos de Ştefan

Oprescu de la 12 aprilie 1926 până la 15 aprilie

1928, reapare între 1937-1945



ne-a rămas un manuscris (aflat la Muzeul Militar Central), despre participarea

Regimentului 2 Călărași-Caracal la Primul Război Mondial. Într-o zi, după ce am discutat

mai multe, în special despre familiile boierești din Caracal și Romanați, s-a ridicat de pe

scaun și a deschis o lădiță de campanie din care a scos un ziar îngălbenit de vreme, când

mi l-a înmânat avea lacrimi în ochi. Era vorba de ziarul Romanațiul din 28 Ianuarie 1927,

în care era o relatare interesantă despre nunta ei, cununia religioasă având loc la Catedrala

„Adormirea Maicii Domnului” din Caracal. Astfel, am aflat că atunci, în ziua de 16

ianuarie 1927, orașul a găzduit o nuntă cum nu se mai văzuse până atunci în Caracal, iar

fastul cu care a fost organizată în saloanele clubului UNIREA a depășit orice închipuire.

Cavalerii de onoare au fost toți ofițerii Regimentului 2 Călărași din Caracal care, conform

unui frumos obicei din cavalerie, i-au întâmpinat, apoi i-au călăuzit pe cei doi miri

făcându-i să treacă pe sub săbiile lor încrucișate. Şi la biserică, și în saloanele clubului

UNIREA, a luat parte la acest eveniment tot ce avea Caracalul mai distins la vremea aceea:

magistrați, profesori, medici, ofițeri, iar la plecare, în zori, toți au făcut-o cu regretul că

acest moment de basm s-a sfârsit prea repede.

În contextul demolărilor din 1984-1985, a dispărut odată cu casa, nu am mai reușit

să o găsesc, dar amintirea ei mă mistuie și astăzi, îi simt și-i aud mereu noblețea cuvântului

ca o adiere spirituală care cândva mi-a mângâiat sufletul, o asemenea distinsă

interlocutoare nu am mai întâlnit. Sicer să fiu îmi este dor de ea, de dialogurile noastre

culturale, de bunătatea ei și de parfumul de epocă pe care-l degaja atunci când vorbea

despre Caracalul de altădată.

În ziarul VREMEA (16. XII. 1928) îmi atrage atenția o scrisoare pe care I.G.Duca o

adresează celor din Romanați cu prilejul alegerilor din acel an, când deși în opoziție, a fost

propus pentru a fi ales parlamentar: ,,IUBIȚI ȘI STIMAȚI CETĂȚENI ROMANAȚENI,

IUBIȚI PREOȚI, ÎNVĂȚĂTORI ȘI COOPERATORI. Pentru a doua oară îmi faceți dovada

dragostei și încrederii d-voastră de a mă trimite să vă reprezint județul în Parlamentul

țării, în opoziție fiind. Faptul mă bucură, desigur, dar mai ales mă onorează, atât pe mine,

cât și pe d-voastră. Mă onorează pe mine fiindcă îmi dovedește că d-voastră apreciați

munca mea dezinteresată și fără răgaz depusă pentru binele neamului și țării. Vă

onorează pe d-voastră fiindcă apreciind afirmați virtutea gratitudinei acestui neam

sănătos la suflet, moral și onest care încredințat de spiritul de sacrificiu și de

devotamentul slujitorilor lui, nu încetează de a-i susține și sprijini cu încredere în cele mai

grele împrejurări.

Înțelegător al faptului că

progresul nu se poate

realiza decât prin

dezrobirea economică a

săteanului, am clădit

primii ani ai tinereții

mele la temelia

Cooperației române.

Încrezător că progresul

nu se poate desăvârși

decât prin lumină, am

căutat, ca fost ministru al

Cultelor și Instrucției

Publice să întăresc

cuvântul vrednicilor I. Gh. Duca în mijlocul simpatizanţilor la o întrunire

politică la Caracal (S.J.A.N. Olt)



apostoli ai neamului, preotul și învățătorul. Pe deplin conștient că marile cuceriri

dobândite de noi nu se pot dezvolta decât în atmosfera liniștei interne și a siguranței din

afară, am căutat și am reușit să realizez aceste două deziderate la departamentele

respective pe care le-am deținut. Vă mulțumesc tuturor, din tot sufletul și toată

recunoștința pentru măgulitoarele dovezi de dragoste ce mi-ați dat încă o dată cu prilejul

acestor alegeri și vă asigur că voi ști să țin la înălțimea dorințelor d-voastră de a fi straja

neadormită la siguranța statului nostru. Să trăiți, I.G.Duca”.

În același ziar găsim tot o scrisoare adresată de un cetățean din Caracal noului

primar Nicu Betulescu, valabilă și astăzi. Nicu Betulescu era un personaj cunoscut în oraș

și județ, exista firma de cereale BETULESCU (NICU ȘI GICĂ) a fraților Betulescu prin

1927-1928, iar tatăl și bunicul, ION ȘI ANDREI, preoți de mare calibru în viața

bisericească din Caracal (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 26/2014; 47, 50/2016; 57,

61/2017). În data de 3. XI. 1928 primarul G.D. SOREANU demisionează, iar pe 7. XII.

1928 Consiliul Comunal Caracal îl alege primar pe NICU BETULESCU, instalat oficial la

sfârșitul lunii august 1929, în prezența prefectului de Romanați Marcu Celăreanu:

,,NOULUI PRIMAR

Sunteți urmașul venerabilei figuri dispărute de

abia acum câțiva ani, a preotului Andrei Betulescu,

bătrân, senin și cuminte, împovărat de cei peste 90 de ani

care încă-i țineau mintea trează și sufletul sănătos și

sunteți urmașul fiului acestuia, cucernicul și respectabilul

preot Ion Betulescu, tatăl d-voastră.

Un neam de oameni așezați, liniștiți, muncitori,

stimați și cuminți. D-le primar, sunteți relativ tânăr

pentru greaua sarcină ce-ați primit pe umeri, dar tocmai

acest cusur sperăm noi să fie calitatea dv. În conducerea

destinelor acestui oraș și în special în rezolvarea grelelor

probleme ce vi se vor pune în cale, după o perioadă de

ani secetoși și într-o epocă de criză vecină cu mizeria. D-

le primar, vă dăm un sfat și vă rugăm să-l primiți: V-au

adus în fruntea acestei comune împrejurările politice.

DAR LA PRIMĂRIE NU TREBUIE SĂ FACEȚI

POLITICĂ, CI GOSPODĂRIE. Chibzuiți singur acasă ce

e bine și ce e rău și de este cerut binele de vrăjmași să-l împliniți și de e răul cerut de

prieteni să-l alungați. La vârsta aceasta se iau măsurile cam repede. D-voastră să le

rezolvați după 24 de ore de meditație și să le lucrați în așa fel ca populația orașului să

poată spune mulțumită: „L-a adus politica în fruntea noastră, dar l-au impus și cimentat

aici meritele lui.” Ca prieten sincer și devotat, personal, nu politic, să îngăduiți D-le

Primar, celui ce vă adresează aceste rânduri a-și dovedi prietenia semnalându-vă nevoile

obștești, eventual greșelile, căci vrăjmaș vă este cel ce vă va îndemna să perseverați în

rău. La lucru dar, modest, serios și încrezător, cu D-zeu înainte.”

Din păcate aceste frumoase și sincere sfaturi nu sunt semnate, dar ele trebuiesc

cunoscute și respectate în mod deosebit și astăzi, când foarte mulți odată ajunși pe scaunul

respectiv, uită total de ceea ce trebuie să facă pentru comunitate, preocupându-se doar de

afacerile personale.

Preotul Andrei Betulescu

(1824-1915), bunicul

primarului N. Betulescu



Din BURETELE reţinem că pe data de 27.10.1935, în sala APOLO din Caracal a

avut loc marea întrunire a Partidului Naţional Agrar sub preşedinţia lui Ion Vasilescu –

Valjean, fost deputat de Romanaţi. A venit însoţit de 9 personalităţi din Bucureşti între

care sculptorul PAVELESCU DIMO, profesor la Liceul Matei Basarab, şi poetul HORIA

FURTUNĂ. Sala arhiplină alege ca preşedinte pe Gheorghe GOANŢĂ din Băbiciu,

luptător şi apărător al ţăranilor, stegar în lupta contra cametei, care afirmă că este mândru

să facă parte din falanga de luptă a dlui VALJEAN la

Romanaţi. Au luat cuvântul STERIE IONESCU, în numele

debitorilor din Romanaţi, Horia Furtună, ilustrul poet, care

vorbeşte despre personalitatea lui Valjean, apoi Pavelescu

Dimo şi Mareş, din partea Asociaţiei generale a debitorilor.

În încheiere VALJEAN spune: „Numai întărirea plugarilor

cărora să se subordoneze celelalte clase poate da România

bogată de mâine. Am ţinut să încep seria întrunirilor la

Romanaţi, unde am avut

cinstea să fiu deputat”. Sala

în proclamă preşedinte al

Partidului Naţioanl Agrar,

iar un cetăţean din sală

spune o poezie scrisă de

VALJEAN (parodie după

,,Noi” de Octavian Goga,

liderul partidului):

Experţi străini din alte zări

Vin jalea să ne-asculte

La noi sunt pântece şi dări

Şi dobânzi multe, multe.

La noi datornicii plângând

Aşteaptă perceptorul

Şi îmbrăţişându-şi jalea, mor

De gât cu creditorul.

Ziarul ROMANAŢUL din 15.06.1938, ne informează că

poetul şi epigramistul NELLU CRISTESCU, le scrie

următorul catren, colaboratorilor revistei tineretului

românesc – PANDURUL – din Caracal:

Felicit pe acei cari

Scot „Pandurul” tineresc

Îl scriu septuagenarii

Şi copiii îl citesc.

RĂSPUNS (total)

Dar această acuzaţie

„Pandurul” nu ni-l doboară

Oamenii la bătrâneţe

Sunt copii a doua oară.

Despre medicul veterinar al oraşului Caracal, VILAIA ION aflăm lucruri frumoase

din ROMANAŢUL/14.08.1937, între care, că este locotenent-colonel în rezervă, cetăţean

conştient şi cinstit, care permanent a luptat pentru binele public. Fiu de ţărani din

CASTRANOVA – ROMANAŢI, este un bun îndrumător în ştiinţa popularizării şi un bun

mânuitor al condeiului.

Aflăm din ROMANAŢUL/06.10.1938 că dl. colonel ION P. DĂNESCU,



Comandantul Regimentului 2 Călăraşi, a fost numit Prefect-delegat al judeţului Romanaţi,

post pe care l-a ocupat între 13.09.1938 – 22.05.1939. Era un ofiţer distins, cu vastă

cultură, de o rară energie şi cu un deosebit spirit de iniţiativă. Instalarea lui aduce cu

siguranţă o nouă stare, mai strălucită, în viaţa socială a judeţului, fapt pentru care ziarul

salută cu mult entuziasm această numire. În discursul de instalare, colonelul DĂNESCU, a

ţinut să precizeze: „Înţeleg să mă ocup şi să susţin interesele judeţului cu toată dragostea,

dar mai înţeleg să impun cu toată stricteţea respectarea legilor. Voi lucra civilizat şi voi

avea bună voinţa pentru toţi acei ce-şi vor face datoria”.

Ne reţine atenţia acelaşi ziar dar din 14.05.1940, cu o ştire de mare trăire patriotică

în care se spune că în ziua de 12.06.1940 va avea loc în Caracal, în cadrul unei mari

serbări, botezul noului avion ROMANAŢI, cumpărat cu sumele subscrise de locuitorii

judeţului. Graţie iniţiativei şi muncii neobosit depuse de colonelul M. Dobriceanu,

prefectul judeţului, un avion nou purtând numele judeţului nostru, va spori numărul

avioanelor româneşti ce vor apăra cerul României de vizite nedorite. În aceste timpuri

grele prin care trece ţara „botezul” unui nou avion capătă o semnificaţie deosebită, iar

Romanaţenii pot fi mândri că au contribuit şi vor contribui la dotarea aviaţiei româneşti cu

aparate noi.

În ziarul ACUZ, director T.T. OROVEANU, fost prefect şi deputat de Romanaţi,

citim despre un protest al

birjarilor din Caracal care

se plâng că unii funcţionari

de la poliţia locală fac curse

şi nu plătesc, fapt pentru

care ei nu pot întreţine

trăsurile curate, în special

atunci când sunt luaţi

pentru a transporta var la

locuinţele celor care vor să-

şi văruie casa.

Dl. Alexandru

Vlădescu, locotenent din cavalerie a susţinut în ziua de 12.01.1907, în sala Teatrului

Naţional, în faţa unui numeros public, conferinţa despre „Necesitatea Războiului” obţinând

un succes deosebit, datorită inteligenţei sale şi talentului oratoric. Conferinţa s-a finalizat

cu un mic concert susţinut de d-şoara Georgescu şi d-nii Cristea Marinescu şi Dimitrie

Cristide. Toate acestea le aflăm din VOINŢA ROMANAŢILOR – organ naţional liberal –

din 21.01.1907. Din acelaşi ziar reţinem şi căsătoria religioasă a locotenentului ELIAD din

cavalerie cu d-şoara OLIMPIA

BIBIAN fiica lui MIHAI

BIBIAN, primarul oraşului

Caracal.Tot de aici aflăm că se

va celebra la Craiova logodna

d-şoarei Anetta G. Mărăscu din

Romanaţi, fiica lui Mărăscu din

Ziarul Caracalul a apărut în perioadele electorale

între 1905-1909



Amărăştii de Sus, cu dl. G. G. VORVOREANU (fiul lui GOGU VORVOREANU)

distinsul prieten al ziarului şi mare proprietar în Romanaţi (Rusăneşti şi Grădinile).

Din CARACALUL / 28.01.1905, ziar naţional liberal selectăm un apel către

alegători semnat de Constantin POROINEANU, care candida la Colegiul I Senat, din

partea Romanaţenilor: ,,Domnule alegător, Între candidaţii Partidului Liberal, figurez şi

eu la Senat, Colegiul I. Sunt 26 de ani de când reprezint Colegiul I de Romanaţi în

Cameră şi Senat. În 9 rânduri m-aţi onorat cu încrederea D-voastră chiar sub guvernele

conservatoare. Am servit întotdeauna fără preget interesele judeţului şi ale oraşelor

Caracal şi Corabia, am căutat pe cât mi-a fost în puteri a sprijini cu dezinteresare

dreptele cereri ale acelora care s-au adresat la mine, fie ei alegători sau nealegători,

chiar şi adversarii mei care azi se află în rândul conservatorilor. Mergeţi dar la vot, fără

şovăire, fără frică. Ca unul care o viaţă întreagă am iubit acest judeţ şi am arătat

prietenie şi devotament conjudeţenilor mei, vă făgăduiesc să fiu în viitor ceea ce am fost în

trecut. C. Poroineanu, Str. Corăbiei – 3, Bucureşti .”

Peste doi ani (1907) din ziarul LUPTA / 13.05.1907, editat de Partidul

Conservator, aflăm că deşi adversari, conservatorii sar în sprijinul lui C. Poroineanu, pe

care liberalii lui îl umilesc prin candidatura lui, care la acea dată era bătrân şi desigur

obosit, mulţi luându-l peste picior,

chiar dintre ai lui, liberalii. Aşadar

chiar liberalii făceau glume pe seama

lui a bietului bătrân. „A trebuit să ne

indignăm noi, conservatorii, când am

auzit pe un liberal din anturajul d-lui

prefect Şuculescu calificând cu

epitetul de mormoloc pe d-l

Poroineanu. Înţelegem că liberalii au

voit să sacrifice pe bietul Poroineanu

ca să scape de el în Cameră, când

l-au pus să candideze contra

popularului şi iubitului nostru Pavel

Brătăşanu, dar nu înţelegem să râdă

în public tot ei de candidatul lor.

Neputinţa şi slăbiciunea unui tovarăş de-al nostru de luptă ne poate inspira doar milă, dar

nu avem dreptul ca noi înşine să batjocorim pe-ai noştri. Dăm acest sfat liberalilor care

batjocoresc pe candidatul lor d-l C. Poroineanu”.

Ziarul CARACALUL / 28.01.1907 ne anunţă că în amintirea Unirii Principatelor,

s-a dat la Teatrul Naţional din localitate ziua de 24 ianuarie a.c. o mică serbare precedată

de interesanta conferinţă a d-lui institutor Petre Rădulescu. Tot din paginile lui aflăm că

trupa lui Petru I. STURDZA, cu concursul d-şoarei ALICE P. STURDZA va juca în

curând în oraşul nostru 2 reprezentaţii cu piesele ,,AMORURI TRISTE” şi ,,O

CĂSĂTORIE DIN DRAGOSTE”. Înscrierile pentru ambele spectacole se fac la depozitul

de ziare VASILE C. BRÂNDUŞARU.

LIBERALUL din 01.05.1932, consemnează despre modul în care s-a desfăşurat o

sărbătoare la MORUNGLAV, relatarea este semnată: UN ELEV: ,,În urma hotărârii

venerabilului luptător Grigore Constantinescu de a părăsi partidul liberal, fostul elev al

acestuia M. Meianu, alături de toţi liberalii georgişti au venit la matca partidului,

regrupându-se comitetul sub preşedenţia bravului luptător VASILE D. ION „nea Sache”.

Ziarul Lupta din 15 mai 1907

prezintă candidaţii Partidului

Conservator din Romanaţi



Astfel a învăţat „nea Grigore”

elevii, să nu stea la un loc cu

dascălul, să nu se molipsească. A

fost o adevărată sărbătoare la

Morunglav, regruparea partidului

fără „iscoditorul Şubărie”, cum îi

zice lumea. Ne temem că Moş Roată

al Romanaţiului să nu-şi caute

curând şi copiii răspândiţi sub

diferite steaguri. În orice caz o lecţie

ar trebui să tragă bătrânul dascăl de

la elevii lui, căci destul a tras

sforile. Mai felicităm din toată inima

pe elevii lui moş Grigore că nu au

învăţat să-şi răsucească mustaţa şi

să facă cu ochiul ca moşul sfătos”.

Ziarul ROMANAŢUL din 19-25.12.1939,

face un portret frumos dar şi un anunţ referitor la

negustorul caracalean MIHAI FĂGET, ajuns într-

un mare impas: „Există în oraşul nostru un

comerciant român, de iniţiativă şi muncitor, cu

suflet bun şi generos care astăzi trage

consecinţele bunătăţii sale: MIHAI FĂGET,

cunoscutul librar. Cine a avut un copil la şcoală

şi a fost

strâmtorat,

a găsit

sprijin la

Făget care

i-a dat cărţi

pe datorie.

Învăţătorii

au găsit la

el credite

cât le-a

trebuit, iar

cei care au

avut de făcut vre-un cadou şi nu au avut bani, tot la

Făget au găsit scăparea. Rezultatul a fost că toţi

debitorii lui M. Făget au uitat să-şi plătească

datoriile iar azi el se zbate din greu pentru a-şi

menţine magazinul. Acum în preajma sărbătorilor

M. Făget face un disperat apel către toţi datornicii

săi şi-i roagă să-şi achite de urgenţă datoriile”.

Din ziarul Liberalul au apărut neregulat 12

numere între 10 aprilie 1932- 1 februarie 1936

Librăria ,,Unirea” din Caracal...

...şi proprietarul ei, librarul Mihai

Făget



Negustori caracaleni- Iulius Spak

( n.11.08.1873, Eger-Ungaria – ϯ 16.02.1942, Caracal ).

Prof. Cornel Manolescu

Printre negustorii caracaleni de altădată, o figură aparte a fost Iulius Spak.

În anul 1898, Iulius Spak adresează o cerere ,,D-lui Officer al Stărei Civile

Caracal’’, în vederea căsătoriei cu Ana Bereti:

,, C E R E R E

Iulius Spak de națiune ungară, de religie catolică, de profesie măcelar în vârstă de

24 de ani născut în orașu Egri din Ungaria domiciliat în Caracal, fiul lui Josef Spak de

profesie tâmplar, domiciliat în Caracal și al D. Gulieași Iuliana de profesie menajeră

domiciliată în Caracal. Voesc a lua în prima căsătorie pe D-șόra Ana Bereti Mihail de

națiune ungară de profesie menajeră în vârstă de 17 ani născută în Turnu Severin

domiciliată în Caracal suburbia Sf. Nicolae,

fiica lui Bereti Mihail de profesie săpunar

domiciliat în Caracal și a D-nei Ana. Devotat,

Iulius Spak’’.66

Căsătoria celor doi a avut loc la

12 noiembrie 1898 și a fost înregistrată sub nr.

65.67

În urma mariajului cu Ana Bereti, s-au

născut mai mulți copii:

*IOAN IULIUS SPACK ( n. 10 aprilie

1902 – ϯ act nr. 87 din 08. 04 1981, înregistrat

la Caracal la 10. 04. 1981 ). La 27 februarie

1952 divorțează, în Caracal, de Ștefana Radu iar

pe 14 noiembrie 1952 se căsătorește cu

Gheorghița Amza.

*DUMITRA IULIUS SPACK ( n. 6

octombrie 1903 – ϯ 25 iunie 1904 ),

*IULIUS IULIUS SPACK (,,Lulu’’ ) ( n.30 octombrie 1904 – ϯ act. Nr.156

din 03.07.1985, înregistrat la Caracal,

*HARALAMBIE IULIUS SPACK ( n.25 martie 1906 );

*ANA IULIUS SPACK ( n.08.08.1899

– ϯ 22. 09.1899).

*MARIA IULIUS SPACK ( n.23.08.1900, Caracal, suburbia Sf. Nicolae – ϯ act

de deces nr. 174 din 21 iulie 1970, înregistrat la C.Ex. al Sfatului Popular, oraș Caracal ):

,,Ana Iulius Spak, 25 de ani, născută în orașul Turnu Severin, decedează la șapte februarie

1907, orele șase dimineața în casa cu număru nouăsprezece, din strada Gării’’.68

Iulius Spack se recăsătorește cu Carolina, împreună având următorii copii:

*AFRODITA IULIUS SPAK, decedată la vârsta de numai 27 de zile , în 28

ianuarie 1908, orele nouă dimineața.69

*OTILIA IULIUS SPAK ( n. 1910 ). Căsătorită cu Ilie I. Anghel, act. 31 / 1933.

66

S.J.A.N.Olt, Fond Primăria oraș Caracal, dos.1 / 1898, f.143. 67

S.J.A.N.Olt, Colecția de Registre de Stare Civilă, Reg. 379 / 1898, f.98. 68

Ibidem, Reg.410 / 1907. 69

Ibidem, Reg.411 / 1908.

Iulius Iulius Spak şi soţia sa

(S.J.A.N. Olt)



Căsătoria acestora s-a desfăcut prin sentința definitivă a Tribunalului Romanați, nr.33 /

1934.Decedată, act. Nr.153 din 05.08.1983 înregistrată la Comitetul Executiv al

Consiliului popular al orașului Caracal la 13.09.1983.70

*VICTOR IULIUS SPACK ( n.10 august 1911 ).

În numărul său din 15 mai 1905 Monitorul județului Romanați publica un anunț al

tăbăcarului Iulius Spack, prin care acesta aviza publicul că a instalat un atelier de tăbăcărie

și opincărie.

În 1915, Iulius Spak întocmește un dosar, pentru obținerea naturalizării.

,,Comisiunea de naturalizări

D. Iulius Spak, supus ungur, de profesiune industriaș, domiciliat în Caracal,

strada Golești Nr. 57, născut în comuna Eger ( Ungaria ) la 11 August 1873, a făcut la

această comisiune de a i se

acorda naționalitatea română,

declarând că renunță la

cetățenia ungară și la orice altă

supușenie străină. Conform art.

22 din legea privitoare la

dobândirea și pierderea

naționalității române, se

publică aceasta, spre știința

acelora cari ar voi să facă vreo

întâmpinare, potrivit

dispozițiunilor art.23 din zisa

lege. Dosarul Nr. 382 din

1915’’ .71

În 2 ianuarie 1928, Ion

I. Spach, revine asupra unei

cereri adresată Primăriei

orașului Caracal, prin care cerea

înființarea unei fabrici de

opincărie: ,, Domnule Primar,

Revenind asupra cererei mele

ce am făcut prin petițiunea

înregistrată la nr .8572 din 10

August 1926, de a mi se libera autorizațiune pentru a înființa o fabrică de opincărie în

proprietatea mea din acest oraș str. Golești ( Țuguești ), nr.71, declar că renunț la aceea

cerere întru cât nu am înființat fabrica de care tratează și de atunci lucrez la tatăl meu

Iulius Spach. Devotat, Ion I. Spach din Caracal.

Înregistrată 1928, Ianuarie 2’’.72

Primăria Caracal anunţa prin publicația nr.203 din 11 ianuarie 1936 că Iulius I.

Spak- fiul este ,,autorizat a deschide și funcționa un magazine pentru vânzarea produselor

fabricei sale de mezeluri’’.73

70

Ibidem, Reg.414 / 1910, f.8 v. 71

Monitorul Oficial al României, P.1, nr.93 din 29 aprilie 1929, pag. 3222. 72

S.J.A.N.Olt, Fond. Primăria orașului Caracal, dos.57 / 1928, f.295. 73

S.J.A.N.Olt, Fond, Primăria orașului Caracal, dos.2 / 1936, f.1.

Anunţ apărut în Monitorul Judeţului Romanaţi la 15

mai 1905



În data de 30.05.1939, Ioan Spac cere Primăriei Caracal să I se elibereze

extractele de naștere ale copiilor săi:

-Maria I.Spac - n. 21.II.1927,

-Ioan I.Spac - n.7.II.1929,

-Ecaterina I.Spac - n.18.VIII.1932,

-Ștefania I.Spac. În 21 martie 1926, Ioan Spack era căsătorit cu Ștefania Gr.P.Radu.

74

Iulius Spack a decedat la vârsta de 69 ani, pe 16 februarie 1942, orele 19 și

jumătate, în Caracal.

EROI DE ROMANAŢI- Sublocotenent aviator Ştefan RAICEA din Osica de Sus

Prof.: Alina-Elena Marin, Sabina-Elena Vasilescu

Multă vreme osicenii şi-l aminteau pe Fănuţă, pe numele complet, oficial, Ştefan

Raicea, un copil născut prin 1917 în plin Prim Război Mondial, în familia lui Gheorghe –

agricultor de profesie, şi a Mariei. O familie aşezată, îndestulată, oarecum, pe măsura

hărniciei şi a măsurii în toate, vreo 10 ha de pământ, la care se adăuga, tot ca avere – cum,

îndeobşte, socotea satul, şase copii - patru băieţi şi două fete.

Educaţie sănătoasă, cuprindere în activităţile gospodăreşti şi ale câmpului,

chibzuinţă şi învăţarea de carte – erau

considerentele în care au fost crescuţi

copiii, ajungând, peste vreme, oameni de

laudă şi ispravă.

Fănuţă, bun de carte la şcoala din

sat, urmează cursurile Liceului ,,Ioniţă

Asan” de la Caracal, şi devine ofiţer pilot

aviator în armata regală, prin absolvirea

Şcolii militare de aviaţie în anul 1940.

Dovedeşte calităţi native de bun

român, de patriot, care în subconştient i-au

insuflat dragoste pentru cariera armelor.

Cuceritor prin uniformă şi chemarea de

aviaţie, prin comportament şi alese

trăsături fizice deloc de neglijat, se

logodeşte cu domnişoara Lia Popa, o la fel

de chipeşă şi delicată făptură.

Vine războiul cu tot cortegiul său

de nenorociri. Fănuţă este mobilizat în

lupte cu întreaga unitate din care făcea

parte – Grupul 5 Bombardament, zburând

pe Heinkel 111, un tip de avion de

bombardament cu echipaj format din cinci

persoane, capabil să transporte opt

bombe, cântărind fiecare 250 kg, dotat cu

trei mitraliere, două în spate şi una în faţă.

Urmează cursuri de perfecţionare în arta

zborului, continuă misiuni de luptă

74

Ibidem, dos.43 / 1939, vol.I.

Sublocotenentul Raicea Ştefan



împotriva ruşilor pentru

dezrobirea pământului

românesc.

A luat botezul

focului la Buzău de unde

atacau obiective în

adâncimea teritoriului

inamic, apoi peste Nistru

şi, în final, în marea

încleştare de la Cotul

Donului şi Odessa, la

orizont întrezărindu-se

asaltul Stalingradului.

Misiuni la inamic- aproape

30 la număr.

O câinoasă de

vreme şi tirul artileriei inamice îi aduc şfârşitul, în timp ce ataca o coloană de care de

luptă, în dimineaţa zilei de 23 noiembrie 1942.

Trupul i-a rămas pe pământ străin, arzând împreună cu întregul echipaj. I-au mai

venit acasă vestea care a prăbuşit familia şi pe cei apropiaţi, şi lada de campanie în care

se găseau câteva lucruri sumare şi decoraţiile, însemnele care certificau faptele de curaj

şi vitejie. Ascunsă în podul grajdului pentru a şterge urma de vinovăţie a luptei împotriva

ruşilor, lada a fost devalizată, dispărând împreună cu însemnele demnităţii militare şi cu

brevetul de zbor.

Sublocotenentul Ştefan Raicea a rămas în memoria satului ca un erou adevărat

fiindcă şi-a asumat în mod conştient sacrificiul pentru ţară, fiind onorat la marile sărbători

asemenea tuturor celor intraţi, pe veci, în templul sacru al neamului românesc.

În cimitirul satului, familia i-a ridicat o cruce spre reculegere şi aducere aminte,

rânduindu-i un simbolic mormânt.

*

Pentru a ne contura mai bine personalitatea acestui erou romanaţean, vom face apel

la documente75

.

Născut la 10 noiembrie 1917, Osica, Romanaţi, din părinţii Gheorghe şi Maria.

Studii civile: Liceul civil, cu bacalaureat ştiinţific; (n.a. Liceul ,,Ioniţă Asan”

Caracal)

Studii militare: Şcoala militară de aviaţie.

Situaţia şcolară an I – media 6,83, al 42-lea din 59 elevi promovaţi;

Situaţia şcolară an II – media 7,11, al 34-lea din 61 elevi promovaţi;

Situaţia la terminarea şcolii – media 6,97, al 41-lea din 61 promovaţi.

A înregistrat rezultate bune la: Limba franceză, Limba germană, Trigonometrie,

Fizică, Anatomie, Legislaţie şi administraţie, Aerostaţie, Termodinamică şi motoare cu

explozie.

Caracterizare: Nu a fost pedepsit; Caracter - frumos; Rânduială - foarte îngrijită;

Educaţie ostăşească – foarte bună formată din convingere, disciplinat, bun camarad.

Şcoala de bimotoare – 1940

Şcoala de zbor orb şi navigaţie – 1942.

75

Extras din Memoriul personal al s.lt Raicea Ştefan, fond de arhivă Direcţia Cadre şi

Învăţământ, M.T. (Memorii tineri), lit. R. slt. dosar nr. crt. 184 – Centrul de Studii şi Păstrare a

Arhivelor Militare Istorice - Piteşti

Memoriul sublocotenentului aviator Raicea Ştefan

(Arhivele Militare Istorice, Piteşti)



A obţinut rezultate superioare la următoarele

discipiline: Zbor instrumental, Aparate de bord,

Meteorologie aeronautică, Instalaţii radio, Navigaţie

estimată, Navigaţie radioelectronică, Aplicaţii pe

hartă.

Servicii: Repartizat Flotila 1 Bombardament

– s.lt av. 20 nov. 1940; Repartizat Esc. 79; Mobilizat

cu Grupul Vânătoare – Bombardament – 22 iunie

1941; Detaşat la Centrul de Instrucţie al Aeronauticii

– Şcoala de zbor instrumental – 15 iunie 1942;

Înapoiat din detaşare – 4 august 1942; Trecut armata

operaţiuni – 28 august 1942.

Campanii: Campania contra URSS (22 iunie

1941 – 23 nov. 1942). Pilot în Grupul 5 Bat. Heinkel.

Decoraţii:

- Virtutea Aeronautică de războiu – clasa Crucea de Aur cu două barete

- Coroana Românie cu spade şi panglică – cls. V-a

- Crucea de Fier – cls. II-a

* * *

Activitatea de zbor:

Antrenament de război zbor instrumental Nr. ex. Ore efectuate Avion

8 1,25 Heinkel 111

24 15,10 Foke-Wulf

1 1,00 Heinkel 111

Zbor de navigaţie 3 9 Jumo 52

Zbor radioghidat cu gonio terestru 21 28,40 Foke-Wulf

1 1,30 Heinkel 111

Zbor radioghidat cu gonio de bord 2 4,35

2 4,45

Antrenament zbor de noapte 6,06 1,20

2,36 0,30

4 2,25

*

,,Participarea

la război este un joc cu

moartea” –

Cpt. Aviator Ion Profir

Atmosfera apăsătoare

a războiului este anevoie de

redat narativ, ştiind că de la

imaginaţia ascultătorului ori

intuiţia lectorului de ştiri, la

trăirea concretă a luptătorului,

în bordeie, sub schije, în frig

şi lipsuri, sub povara

misiunilor imprevizibile de



mare risc, totdeauna cu sentimentul sfârşitului iminent, este un pas colosal, de netrecut.

De mare ajutor ne sunt mărturiile despre trăirile şi concluziile aviatorului Ion

Profir, combatant pe front, căpitan aviator, camarad al sublocotenentului Raicea în aceeaşi

unitate, comandant de echipaj pe unul din cele 27 avioane de bombardament aflate la

dispoziţia României în această mare unitate, condensate în volumul ,,Singur pe cerul

Stalingradului”, (1996). În această lucrare este reliefat optimismul aviatorilor români

manifestat în campania de la Odessa şi prima parte a Stalingradului, apoi atmosfera

apăsătoare determinată de spectrul morţii, neajunsurile frontului şi sporirea sentimentului,

mai ales după dezastrul de la Stalingrad, că războiul este virtual pierdut. Luptă aviatorii

români fără ezitare, dar mulţi epuizaţi, frustraţi de puţinătatea forţelor lor în imperiul

Stalingradului, marcaţi de colegii care zi de zi reduceau rândurile combatanţilor, semănând

o stare de apăsare, oboseală şi presentimente legate de moarte, moartea devenită personaj

principal. De fapt, cei care au luptat pe front, în orice ipostaze, şi o parte din cei ce au

cercetat psihologia confruntărilor reale, ştiu că participarea la război este un joc cu

moartea.

Fiind componenţii aceloraşi trupe şi detaşamente de luptă, Ion Profir îşi aminteşte

şi consemnează: ,,În această zi, când primul avion a plecat, mă găseam în bordeiul meu.

Nu l-am mai văzut. Avionul era pilotat de Raicea, acel băiat frumos după care a plâns

atâta tânăra rusoaică din Tacinskaia. Da, în acea zi nu s-a mai întors la bază şi niciodată

n-am mai auzit de soarta acestui echipaj. Cu el şi-a găsit moartea şi camaradul meu de

promoţie, căpitanul Antonescu”. (p.88).

* * *

Deosebit de elocvente pentru situaţia frontului, starea de spirit a militarilor şi

conjunctura în care şi-a găsit sfârşitul sublocotenetul aviator Raicea Ştefan, sunt

consemnările din Jurnalul de operaţiuni, aflat la Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor

Militare Istorice – Piteşti în COLECŢIA ARRA (Armata Română în Războiul

Antihitlerist), motiv pentru care redăm integral, în forma originală, paginile respective:

,,Jurnalul de operaţiuni al Grupului 5 Bombardament.

F. 815. crt. 1, fil. 88 şi 89

22 noiembrie. Rapiditatea cu care înaintează duşmanul şi lipsa unor informaţii precise de

la unităţile noastre de pe front creiază o stare de nelinişte. Seara apar deasupra

aerodromului avioane IAR-80; IAR-39; Karas; Potez 63 care aterizează pe teren la

lăsarea întunericului. Prezenţa acestor unităţi care îşi aveau terenul lor la Morozowsky

măreşte starea de nelinişte.

– Zvonurile aduse de echipagiile acestor unităţi şi mai ales sosirea unor ostaşi din trupele

unităţilor de pe front fugari creiază o stare de spirit de nesiguranţă. Situaţia este critică.

- Se zvoneşte că inamicul a ajuns pe calea ferată Morozowsky – Oblinscaja la circa 25 km

de Morozowsky.

– Domnul Comandant al Grupului primeşte ordin verbal de la Domnul Comandant al

Grupării Aeriene de Luptă de a evacua eşalonul greu rulant şi materiale grele care nu

impun prezenţa pe teren.

– Se trimite la vest de Ferstadt peste Doneţ, maşinile grele specializate ce transportă

materialul de întreţinere piese de schimb, magaziile de efecte ale Escadrilelor şi Eşalonul

Mobil, rezervele de aprovizionare.

– Dinspre Morozowsky sosesc mereu elemente din unităţile care au luptat pe front.

– La Comandament este calm desăvârşit şi încredere.

– În Grup se păstrează linişte şi ordine.

– Vom acţiona de aici.



– Vom fi la datorie până în ultima clipă.

– Va trebui să sprijinim cu orice preţ lupta eroică a unităţilor care ţin piept unui duşman

ce atacă cu forţe superioare nouă.

- În sectorul de front de la Rospopinskaja Divizia 1 Blindată păstrează vechea linie a

frontului.

– Divizia 1 Blindată rezistă la toate acţiunile de încercuire şi nimicire pe care le-a dat

duşmanul în cursul zilei.

– Corpul 1 Armată este intact refăcându-se pe Valea Tschirului unde organizează

apărarea.

– Unităţile încercuite cer aprovizionarea cu alimente, cu muniţii, combustibil şi hrană.

– Grupul 7 Vânătoare Me 109 de pe terenul Karpowska este izolat.

– Grupul 1 Sawoia care nu poate acţiona la joasă înălţime din cauză că nu are muniţie

specială/ focos cu mare întârziere/ pe care o impune atacul la joasă înălţime va face

transporturi de alimente, muniţie şi combustibil la unităţile încercuite.

23 noiembrie. Cu toată vremea rea, plafon jos, 20 – 100 m, ceaţă, Grupul va acţiona

astăzi ca şi ieri, în câmpul tactic asupra aglomerărilor de trupe, autovehicule, care de

luptă în zona Tschernytschewskaja – valea Zuzcan. Acţiunea Grupului se dă pe avioane

izolate care atacă la 20 m interval unul de altul acelaşi obiectiv. Astfel, la ora 6,05

decolează primul avion Nr. 4. La ora 6,25 decolează al doilea avion Nr. 24. (n.a. Echipajul

avionului cu nr. 24 era următorul: Pilot – Cpt. Profir Ion, autorul cărţii ,,Singur pe cerul

Stalingradului”, menţionată mai sus; Obs. – Cpt. Teodoru Eugen; Rtff – SMtru Tomescu

Ioan; Tr. Aer. – S. maj. Gheorghe C Ioan; Tr. Aer – Serg. Luncescu Petre).

Al doilea avion atacă un parc de care de luptă la sud- est de localitatea

Tschernytschewskaya circa 8 – 10 km într-un sat mic. Lovituri în plin asupra carelor de

luptă. Se dă probabil distruse şi avariate mai multe care de luptă. Deasemeni, pe şoseaua

Tschernytschewskaya/ est de râul Tschir/ se observă o coloană de autovehicule circa 30 –

40 de maşini precedate de 7 -8 care de luptă la circa 1 km înainte, în marş spre sud.

- Se mitraliază coloana cu armamentul de la bordul avioanelor. Atacul se dă la ora 7,10

de la 20 mtr înălţime.

- Reacţiune puternică cu armament automat al duşmanului în zona Tschernytschewskaya

zona de parcare a carelor de luptă şi apărarea a.c.a. a coloanei. Avioanul se înapoiază la

bază unde aterizează la orele 7,45. La ora 10,05 avionul Nr. 4 decolează pentru a doua

oară cu acelaşi echipaj pentru a ataca în aceeaşi zonă aceleaşi obiective. La ora 10,55 de

la 50 mtr atacă trupe de cavalerie răspândite pe câmp şi caii la mână circa un escadron în

zona est râul Ssca. S-au mitraliat în acelaşi timp.

Avionul Nr. 4, echipaj: Pilot - Slt. Raicea Ştefan, Observator - Cpt. Antonescu Gheorghe,

Rtff. - Serg. Tufescu Mircea, Tr. Aer. – S. maj. Constantin Dumitru, Tr. Aer – S. maj.

Dumitru Florea - nu s-a înapoiat la teren. Vremea cu totul defavorabilă, plafon 25 - 50 m.

Ceaţă compactă, burniţă, început de jivraj, vizibilitatea foarte redusă maxim 500 m. Timp

cu totul defavorabil unor acţiuni normale pentru aviaţia de bombardament şi mai ales în

câmpul tactic, când în astfel de condiţiuni de vizibilitate redusă şi zbor la plafon mic,

orientarea este atât de dificilă, putându-se foarte uşor comite confuzii în ceea ce priveşte

navigaţia, dar mai ales reacţiunea intensă a inamicului cu armamentul de tot felul de care

dispune.

Situaţia extrem de critică a frontului impune intervenţia bombardamentului chiar

şi cel greu cu orice risc. Comandantul Grupării aeriene de luptă ordonă acţiunea fără

nicio condiţie, nu se mai ţine seama de risc, sacrificii. Este inutilă orice încercare de a



convinge comandantul asupra greutăţilor şi riscului unor acţiuni la joasă înălţime în

situaţia actuală. Se ordonă executarea strictă a ordinelor de operaţii chiar dacă vor

pierde toate avioanele. Randamentul acestor intervenţii este foarte relativ, două – trei

avioane căutând printr-o ceaţă într-o zonă, nu vor putea realiza mare lucru. Inamicul nu

poate fi surprins, va avea timp necesar pentru a se împrăştia şi atacul nu va realiza efecte

materiale serioase, cel mult o neutralizare, întârziindu-i acţiunea cu un timp care poate

ajunge până la cel mult o oră, dacă a fost o coloană hipo, altfel maximum 30 de minute.

Un acelaşi lucru (n.a. apreciem eroare de dactilografiere. Corect ar fi: Nu acelaşi lucru…)

s-ar întâmpla când s-ar cunoaşte exact obiectivele, poziţia lui în teren şi dacă condiţiile

atmosferice, plafonul şi vizibilitatea ar permite o orientare în perfecte condiţiuni.

Ziua de azi s-a soldat cu o pierdere grea pentru Grup. Echipajul dispărut la

inamic este unul dintre cele bune ale Grupului, un echipaj de nădejde, alcătuit din

elemente tinere care promiteau mult. Camarazi zburători, dotaţi cu alese calităţi sufleteşti

şi intelectuale, lasă un gol pe care Grupul îl va resimţi mult timp. Dar războiul mereu cere

jertfe! Zilele grele pe care străbatem cer să fim mereu la datorie! Lupta împotriva

duşmanului nostru de secole ne impune să ne călim sufleteşte şi împietrind durerea din noi

să luptăm mai departe cu aceeaşi dârzenie, cu aceeaşi voinţă până la victoria finală care

va aduce linişte şi siguranţă Ţării noastre.

Avion Nr. 4

Pilot – Slt. Raicea Ştefan

Obs – Cpt. Antonescu Gheorghe

Rtff – Serg. Tufescu Mircea

Tr. Aer. – S. maj. Constantin Dumitru

Tr. Aer. – S. maj. Dumitru Florea”

*

Aşadar, conform menţiunilor din Memoriul personal original, nr. 152,

sublocotenentul Raicea Ştefan a fost decorat cu trei Ordine:

- Virtutea aeronautică de războiu, clasa Crucea de Aur cu două barete;

- Coroana României cu spade şi panglică ... (clasa V)

- Crucea de Fier, clasa II-a.

Ordinul Virtutea Aeronautică de război cu spade, clasa Crucea de Aur cu două

barete, i-a fost acordat prin Decretul Majestăţii Sale Mihai I, dat în Sinaia, la 4 noiembrie

1941, publicat în Monitorul Oficial din 15 noiembrie 1941, p. 7126 (5), ,,pentru

executarea a 26 misiuni reuşite, distingându-se pe frontul din Basarabia şi în special în

luptele de la Odessa. A înfruntat cu sânge rece barajele artileriei inamice, susţinând lupte

grele. A doborât cu echipajul său două avioane inamice”.

*

Şi totuşi, sublocotenentul Raicea Ştefan a mai fost decorat cu un al patrulea Ordin,

post mortem, aşa cum rezultă din cuprinsul Monitorului Oficial, Partea I, nr. 26 din 1 iunie

1943, pag 4826 (8), care a fost omis a fi menţionat în Memoriul Personal. Este vorba de

Ordinul Virtutea Aeronautică de Războiu cu spade, Clasa Cavaler.

Iată conţinutul Decretului Regal:

,,MIHAI I

Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţă naţională, Rege al României,

La toţi de faţă şi viitori sănătate,

Asupra raportului domnului Mareşal Ion Antonescu, Conducătorul Statului, sub

nr. 353.453 din 1943.



Având în vedere Decretele Regale nr. 2895 din 31 iulie 1930 şi nr. 536 din 28 febr.

1931, privitoare la înfiinţarea şi acordarea Ordinului Virtutea Aeronautică de războiu cu

Spade; Având în vedere Decretul Regal nr. 463 din 24 febr. 1931, privitor la înfiinţarea şi

acordarea Medaliei Aeronautice cu spade; În baza Dispoziţiunilor Decretelor Lege nr.

3052 di 5 sept. şi nr. 3072 din 7 sept. 1940, privitoare la prerogativele regale, am decretat

şi decretăm:

Art. 1 Se conferă de Noi, decoraţiile aviatice arătate mai jos, următorului personal din

Aeronautica Regală:

[…]

Ordinul Virtutea Aeronautică de Războiu cu spade, în clasele arătate mai jos, următorului

personal din Aeronautica Română […]

Clasa Cavaler

Sublocotenentului aviator Raicea Ştefan. A executat 29 misiuni la inamic cu rezultate

foarte bune. A înfruntat cu calm şi sânge rece reacţiile puternice ale a.c.a. inamice,

reuşind totdeauna să atingă obiectivele. A căzut eroic la inamic.

[…]

Se conferă de Noi decoraţiile atătate mai jos:

Clasa Crucea de Aur cu prima baretă

Cpt. observator Antonescu Gheorghe. În calitate de observator a luat parte la 26 de

misiuni de bombardament la inamic, înfruntând cu calm şi curaj reacţiile puternice al

a.c.a. inamic, obţinând rezultate foarte frumoase asupra obiectivelor. A căzut eroic la

inamic.

MIHAI

Contrasemnează:

Antonescu – Mareşal al României şi Conducător al Statului

Ministrul apărării naţionale – General de Corp de Armată Constantin Pantazi”

* * *

Deasemenea, alături de sublocotenentul Raicea şi căpitanul Antonescu, au fost

decoraţi şi ceilalţi membri ai echipajului cu Ordinul Virtutea Aeronautică, prima şi a doua

baretă la Crucea de Aur: ,,Sergentului major Constantin Dumitru. A executat ca trăgător

aerian 40 misiuni de bombardament la inamic, fiind întrebuinţat şi ca fotograf aerian. A

susţinut lupte aeriene reuşind să doboare un avion inamic. A căzut eroic la inamic.

Sergentului major Dumitru Florea. În calitate de trăgător aerian a executat 31 misiuni de

bombardament, contribuind la reuşita misiunilor. A căzut eroic la inamic.

Sergentului Tufescu Mircea. În calitate de radiotelegrafist de bord a executat 24 misiuni

de bombardament la inamic. A condus patrula în zborul radioghidat, contribuind la

reuşita misiunilor. A căzut eroic la inamic”. (Monitorul Oficial al României nr. 126/ marţi

1 iunie 1943, pag. 6).

*

Un război nedrept,

nimicitor, a produs suferinţă.

Comuna Osica de Sus din ţinutul

Romanaţilor a pierdut un suflet

nepereche; un tânăr frumos,

inteligent, generos, patriot. Prin

jertfa sublocotenentului aviator

Raicea Ştefan, Romanaţii şi

România şi-au încoronat un erou!



Mărturii despre pictorul Marius Bunescu (II)

Printr-o fericită întâmplare am intrat în posesia unui document excepţional. Este

vorba despre un manuscris de 8 pagini intitulat ,,Marius Bunescu. Bibliografie. Expoziţii

personale”. Documentul este scris de mâna

pictorului, fiecare pagină poartă semnătura sa în

partea de jos şi a aparţinut profesorului

slătinean Gheorghe Mihai, fost director al

Arhivelor Statului din Slatina şi un împătimit al

istoriei locale. Bănuim că documentul i-a

parvenit de la profesorul caracalean Crăciun

Pătru care, probabil, îl avea de la pictor cu care

s-a aflat în raporturi prieteneşti. În această listă,

Marius Bunescu face o trecere în revistă

completă a tuturor cronicilor plastice din presa

anilor 1919-1966 care fac referire la expoziţiile

sale. Cu alte cuvinte, pictorul ne indică peste

timp în ce direcţie va trebui să căutăm mărturii

ale activităţii sale artistice. Pornind pe acest

drum, am căutat la Biblioteca Academiei

Române din Bucureşti publicaţiile indicate de

artist, descoperind o parte din cronicile plastice

menţionate în document. În numărul 60 al

Memoriei Oltului şi Romanaţilor am prezentat

cronicile plastice referitoare la anul 1919.

Pentru anii 1920 şi 1922, pictorul menţionează

următoarele cronici plastice, autorii, ziarele şi

data publicării:

,,1920, a doua expoziţie personală de la 4-30 noiembrie 1920:

1. N.N.Tonitza- Adevărul- 29 nov. 1920

2. Olimp Gr. Ioan- L’independence Roumaine- 14 nov. 1920

3. Anonim- Rampa- nov. 1920

4. Anonim- Dimineaţa- 13 nov. 1920

5. Narcis- Renaşterea- nov. 1920

6. Francisc Şirato- Cugetul Românesc- nov. 1920

nenumărate note diferite, fotografii şi nenumărate aquarelle

1922

1. Olimp Gr. Ioan- L’independence Roumaine- 22 oct. 1922

2. Fulmen- Dimineaţa- 23 oct. 1922

3. Lucifer- Rampa- 23 oct. 1922

4. S. Maur- Adevărul literar şi artistic- 29 oct. 1922

5. Oscar Walter Cisek- Bukarester Lloyd- 29 oct. 1922

6. Victor Ion Popa- Adevărul- 30 oct. 1922

7. Koh I. Noor (Minulescu)- Flacăra- 3 nov. 1922 [corect 10 nov. 1922, n.n.]

8. Anonim- Revista Vremii- 12 nov. 1922

9. N. Pora- Artele Frumoase- 10 nov. 1922

10. Eugen Crăciun- Viaţa Românească- dec. 1922

11. Victor Eftimiu- Lupta- 21 nov. 1922”.

Sperând ca în viitor să le identificăm pe toate, prezentăm în acest număr al revistei câteva

cronici plastice dedicate pictorului romanaţean Marius Bunescu apărute în presa anului

1922.

Floriana Tîlvănoiu

Marius Bunescu- ,,Autoportret”



,,EFEMERIDELE ARTEI. Expozițiile: Bunescu, Băeșu, Troteanu, Schmidt,

Slătineanu, Pavelescu

Vremea este cu totul neprielnică expozițiilor. Lumina, alba lumină a zilei,

prevăzătoare și caldă, lipsește cu desăvârșire în acest anotimp ploios, iar apa care curge

fără astâmpăr de cinci săptămâni face vizitatorii cât se poate de rari. Criticii chiar își țin

spiritul în galoși, și de aceea una din cele mai bune expoziții, expoziția Bunescu, a rămas

aproape nerelevată.

Bunescu expune de data aceasta în atelierul propriu, din curtea Muzeului Simu, al

cărui conservator este. Spre deosebire de atâția confrați, care se produc în genuri

nenumărate, Bunescu nu ne arată decât picturi, și nu multe: numai 37. Toate aceste lucrări

se armonizează între dânsele, stau bine alături, sunt în familie și de aceea aspectul de

ansamblu al expoziției este plăcut.

Bunescu a fost întotdeauna un artist onest. Prima sa expoziție, în saloanele

Minerva, acum trei sau patru ani, a fost deosebit de remarcată și deși s-a imputat pictorului,

nu fără cuvânt, factura sa cam subțire și inconsistentă, această manifestare artistică a rămas

una din cele mai interesante de la

război încoace. Expozițiile care au

urmat au fost un pas înapoi, sau poate

un scurt somn pe laurii câștigați. Cea

de acum este o redeșteptare și un

lăudabil progres. Lucrările recente

ale d-lui Bunescu se recomandă prin

netăgăduitele lor însușiri de

compoziție- atât de rare chiar la cei

mai buni dintre pictorii noștri,

superiori d-lui Bunescu prin

instinct și prin culoare- și se mai

recomandă prin obiectivitatea lor,

străină de orice efect căutat și ieftin.

Factura artistului ni se pare pentru

întâia dată fermă, valorile sunt

observate mai just decât în trecut,

culoarea este mai franșă, mai vioaie. Cu un cuvânt, o expoziție care trebuie văzută. ”76

[ Urmează aprecieri la adresa lui Băeşu care expune la ,,Maison d‟Art”, pictor ,,în contrast

complet cu Bunescu, este un căutător de efecte”.]

*

,,Nu se poate fire mai deosebită de a d-rei Maniu decât aceea a colegului ei de artă

Marius Bunescu. Tot ce este la Rodica Maniu77

grație, sensibilitate, instinct, este la

Bunescu muncă, pricepere, stăruință.

Îndată după războiu, Bunescu a expus în salonul Minerva (astăzi ,,Cartea

Românească”) o serie de lucrări în ulei- vederi din Constanța și din sudul Basarabiei, cea

mai mare parte- care s-au impus atenției generale. Bunescu se arăta cu acel prilej un aprig

cercetător al problemelor luminii, și am recunoscut la vreme calitatea lucrărilor sale și

grija, deosebită la noi, pe care o punea în studiul compoziției. Partea picturală- materia ,

76

Vezi Revista Vremii, An II, nr. 22/duminică 12 noiembrie, pag. 11; 77

Rodica Maniu (Mützner, prin căsătoria cu pictorul Samuel Mützner) ,pictoriță româncă, născută la București la 11 martie 1890- decedată la București, la 14 mai 1958;

Marius Bunescu- ,,Podul cu sălcii”



valorile, culoarea- - lăsau însă de dorit, și manifestările artistului care au urmat păreau să

arate, din nefericire, că Bunescu nu are cunoștința acestor lipsuri. Expoziția de acum, în

atelierul propriu din curtea Muzeului Simu, risipește această impresie. Spunem cu bucurie:

Bunescu este pe drumul cel bun. În lucrările sale din urmă- marine din Budachi sau

Constanța, priveliști din Câmpulung sau Cetatea Albă- toate calitățile artistului persistă și

defectele sale se atenuează, dispărând cu totul pe alocuri. Cu riscul de a ne repeta,

subliniem grija pe care o arată Bunescu compoziției, sârguința cu care urmărește linia

decorativă. Fiecare pânză a sa cată să fie un tot care se susține, după legile unei armonii

străine de orice efect [i]eftin. Mijloacele sunt din ce în ce mai simple și mai potrivite

subiectelor tratate. Pasta, în sfârșit, începe a prinde consistență și culoarea care nu are încă

strălucire se așează cuminte și egală în valori, observate just de cele mai multe ori. Pilda

d[omnu]lui Bunescu este un frumos exemplu de ceea ce poate să dea munca dezinteresată

și conștiința profesională. ”78

*

,,Sezonul artistic, de curând

deschis, se anunță mai bogat ca niciodată.

Cu atât mai mult e relevabil acest lucru, cu

cât, de la războiu încoace, am intrat într-o

epocă de mare propășire a artelor plastice.

Poate să fie și aceasta o explicație a

transformării sufletului obștesc- toată

lumea fiind mai dornică de reprezentări ale

spiritului, mai puțin exigente în toate

privințele.

Și în primul rând lumea-i grăbită,

supra săturată de enormitatea producțiilor

spiritului omenesc ce au precedat și au

secundat, ca o enormă fabrică de

discursuri, colocvii, opusuri și simple

articole-marele vălmășag al popoarelor.

Și ca urmare aproape logică toți

caută satisfacții estetice imediate, părăsind

toate acele manifestări ce presupun

preocupări mai îndelungate. De aici și

interesul deșteptat de artele plastice și

succesul lor de după răsboiu. Bineînțeles, ținând seamă de acel minus de pondere artistică

pe care îl simți în toate producțiile realizate prea în grabă, mai mult sorocite de interesele

pecuniare.

Nimic minunat, deci, că de unde mai [î]nainte cu vreo zece ani, de abia de se

deschidea câte o expoziție pe lună la Atheneu, acum, numai la Atheneu sunt deschise în

fiecare lună cel puțin șase expoziții de pictură. La aceste manifestări aproape regulate se

mai adaugă pe lună și cele de la ,,Maison d‟ art” și ,,Mozart”- alte două localuri de

expoziții de artă, ce adăpostesc lunar de asemeni, fiecare câte șasesau opt expozanți. Cum

se vede numai de o lipsă de manifestări artistice nu poate fi vorba. Tineri și bătrâni, pictorii

se prezintă în fața lumii cu operele lor- unele reprezentând efortueile cinstite ale unor

78

Vezi Viaţa Românească, An XIV, nr. 12/decembrie 1922, pag. 418-419, în Cronica Artistică, de Eugen Crăciun



slujitori ai altarului artei, iar altele de abia

meritând numele de înseilări, de studii, foarte

interesante, din punct de vedere al

activitățiiactivității fiecăruia, însă departe de a

reprezenta acel sumum expresionis, ce trebuie să

dăinuiască în orice operă de artă.

Unul din cei pătrunși de însemnătatea unei

asemeni manifestări artistice serioase este pictorul

Marius Bunescu, bine cunoscut și din trecutele-i

expoziții. Impresionismul sincer, ce stăruie la baza

oricărei lucrări a acestui artist, este puternic ajutat

de acel sintetism de desen și colorit, ce dă pe față o

personalitate artistică în plin mers ascendent. Chiar

unele note de nu stiu ce apropiere, nu atât de

tehnică artistică, cât de comunitate în felul de a

prinde și nota elementelor constitutive ale altor

artiști,- nu denotă decât temeinicul progres realizat

de acest artist, atât de cinstit în tot felul său de a se

manifesta.

În mase mari și necurmat simțându-se

preocuparea de căpetenie a domniei ansamblului

coloristic, pictura robust construită a lui Marius

Bunescu, nu cuprinde nicăieri, nimic din

dulcegăriile și lucrurile comune ale tuturor

chiciuitorilor. Iar absența

aproape căutată a oricărei ființe din picturile

acestui artist, le dă o notă de poezie cu totul

caracteristică, prin sobrietatea mijloacelor în care sunt realizate. Din acest punct de vedere

peisagiile lui Marius Bunescu stau bine alături de acele ale celor mai mari impresioniști ai

vremii noastre.79

“ [Urmează referiri la pictorul R. Schweitzer-Cumpăna]

*

,,Marius Bunescu, Poitevin-Skeletti şi două expoziţii din Iaşi. În atelierul său

din curtea Muzeului Simu, pictorul Marius Bunescu expune un mic număr de bucăți- abia

37- din care numai câteva sunt vechi.

Evoluând necontenit în cadrul unui

modernism chibzuit, expozantul nu ne

arată nici acum vreo tendință de

oprire. E- în ceea ce face- o căutare

necurmată a unor mijloace de redare

mai adequate sieși, și aceasta nu-i

desigur- cea mai mică laudă ce i se

poate aduce.

D[omnul] Marius Bunescu e

un exemplar de fericită pilduire pentru

cei mai tineri dintre pictorii noștri. În

progresarea lui treptată, jalonată fără

79

Vezi Artele Frumoase, An I, nr. 10-11/octombrie- noiembrie 1922, pag. 159-163, la rubrica Mișcarea artistică, de Ion Sterea [N. Pora ?]



de grabă, dar în schimb plină de înțeleaptă strădanie

stau toate secretele de invidiat ale biruințelor sale

succesive.

Pornit în pictură sub influențele ademenitoare

ale tuturor lesnicioaselor formule de artă modernă,

d[omnia]sa a început prin a întrebuința- în toată

întinderea lor- ușurințele neîndoielnice pe care le oferă

manierele noi de exprimare. Abilitățile înnăscute ca și

rafinamentul pronunțat al artistului se complăceau în

folosirea tuturor trucurilor- unele mai ieftine decât

altele. Lucrul era firesc : rezultatele nu păreau mai puțin

bune și se căpătau astfel prin cea mai redusă cheltuială

de muncă. Lucrările d[omnu]lui Bunescu din acea

vreme aduceau o poezie delicată și oarecum stranie-

deși destul de superficială- prin coloratura lor minoră,

desăvțrșit de armonioasă de altminteri, sobră uneori și

mai totdeauna lipsită de elan. Era acolo o potolire,

forțată, parcă, a tuturor luminilor, un exces de aer și de praf și o năvală perpetuă și inutilă

de vibrare seacă, realizate cu pânză neacoperită, cu hașiuri calculate și cu un abuz

nejustificat de valori ale cenușiului colorat.

După această fază din care n-au lipsit nici literatura și nici sentimentalismul,

d[omnul] Bunescu s-a apropiat de natură înăsprindu-și tonalitățile, reliefând cu oarecare

brutalitate formele și dibuind cărarea înspre o compoziție modernă ale cărei rădăcini le

simțea într-o stilizare chibzuită, nervoasă și expresivă. Ciocnirile mai puternice de culoare

nu mai realizau armonie și atmosfera generală a lucrărilor avea ceva uscat și rece. Din

această manieră se mai pot vedea încă urme în actuala expoziție. Nu le scuză decât

stilizarea lor de desen, abil realizată.

În lucrările noi, însă, deși nu vădește o prea vizibilă originalitate, d[omnul]

Bunescu înfățișează un impresiomism pe cât de tânăr și de viguros, tot pe-atât de echilibrat

și de armonic. Cu o rară bogăție de paletă, d[omnia]sa

îmbină printr-o fericită dibăcie cerințele maselor de

culoare din pictura modernă cu un lux propriu de

detalii în nuanțe și valori, oarecari artificii- și i le

reproșăm- ajută la împlinirea unor vibrații potolite,

desăvârșitoare de atmosferă. E vorba de acele mici

particule de culoare ce rămân ca stropite pe de lături

când e întinsă pasta. Desenul e conștiincios construit.

Din stilizările lui și din intențiile evidente de

compoziție transpiră oarecare tendințe decorative.

Pasta suprapusă, întinsă cu cuțitul mai mult decât cu

penelul, are o matitate plăcută- cu toată răceala ei,

ceea ce valorificând mult culorile dă totodată și

dovada virtuților meșteșugărești ale pictorului. Uşoare

conturări adaugă pe ici și colo reliefărilor sculpturale

grația unor mici surprize de bun gust.80

[Urmează

referiri la expoziţia Poitevin-Skeletti de la Ateneu].

80

Vezi Adevărul, anul XXXV, Nr. 11848/ luni 30 octombrie 1922, la Cronica artistică, de Victor ion Popa

Patriarhul Miron, doamna

Drosu, Marius Bunescu

(dreapta) la inaugurarea Casei

Muzeu Simu



Dumitru Caracostea- contribuţii

Ilie Dumitru

Dumitru Caracostea s-a născut pe plaiurile noastre dintr-o familie care avea

rădăcini adânci între vlahii din Munții Pindului. Întreaga sa activitate îl definește ca pe un

om cu o pregătire complexă ceea ce i-a permis să se afirme ca profesor universitar, critic

literar, gazetar, cercetător în domeniul folclorului comparat, deschizător de drum în

domeniul stilisticii, conducător al Fundațiilor Regale. Pregătirea aceasta el a dobândit-o la

Universitatea din Viena, la Facultatea de Limbi Romanice, condusă de romanistul Wilhelm

Meyer-Lübke; aici l-a avut coleg și prieten pe lingvistul Ernst Gamillscheg, pe care l-a

invitat ulterior la Șerbănești, iar acesta a desfășurat cercetări asupra graiului din zona

Șerbănești-Floru81

.

Prin bunăvoința domnului Tîlvănoiu, mi-au parvenit studii publicate de către D.

Caracostea înainte de 1940: Personalitatea lui Eminescu (1926), Simbolurile lui Eminescu

(1939), Două basme necunoscute din izvoarele lui

Eminescu (1926), Semnificația lui Titu Maiorescu

(1940), Un mare critic modernist, domnul Eugen

Lovinescu (1927), Izvoarele lui G. Asaki (1928),

Lenore, o problemă de literatură comparată și

folklor (1929).

D. Caracostea este recunoscut ca fiind un

autentic eminescolog. La studiile despre

Eminescu, enumerate mai sus, trebuie adăugate

doctele studii despre valoarea estetică a

limbajului operei poetice a lui Eminescu;

Creativitatea eminesciană, Arta cuvântului la

Eminescu.

D. Caracostea a fost adeptul criticii genetice,

care viza dezvăluirea potențelor creatoare ale

personalității creatorului. Pentru adâncirea în

cunoașterea și receptarea operei literare este

nevoie de analiza comparată a formei, adică a

structurilor intuitive pe care autorul le alege

pentru a-și etala talentul.

În studiul ,,Personalitatea lui

Eminescu”, D. Caracostea arată care sunt căile

de urmat în definirea unei biografii structurale: criticul literar trebuie să fie preocupat de

personalitatea creatorului, înțeleasă ca potență creatoare. Între biograful scriitorului și

operă stă personalitatea. Biografia și opera trebuie studiate în conexiunile lor.

D. Caracostea este convins că este nevoie de cercetarea temei biografiei unui

scriitor: ,,Rostul oricărei adevărate biografii de poet, este să-ți dea o înlănțuire de fapte

sigure, pe temeiul cărora să poată lămuri și controla ceva mai mult decât fiecare din

aceste fapte: felul statornic al poetului va vibra în atingerea cu lumea, cutele adânci ale

sufletului, personalitatea lui care-ți dezvăluie, dincolo de mulțimea faptelor întâmplătoare

și adesea contradictorii, unitatea profundă a firii.”

Intuiția este cea care, pornind de la amănuntul biografic, să conducă la imaginea

deplină a personalității: ,,Ca biografia să se închege ca o icoană totală și liniile ei să

capete înțeles, e nevoie ca amănuntele biografice să ducă la o intuiție clară a

81

Materializate în volumul ,,Die Mundart von Serbanesti-Titulesti” (1936);

D. Caracostea (1879-1964)



personalității. Un amănunt biografic capătă valoare istorică numai atunci când intră în

geneza unei plăsmuiri. Și, pentru câți factori genetici pot fi puși în legătură cu viața, acela

care hotărăște este personalitatea, aici avem faptul istoric primordial care se cuvine să fie

lămurit.”

Se înțelege din acest text că, în concepția lui D. Caracostea, personalitatea este o

formă internă, un nucleu ce va impune specificul operei; acel nucleu va stabili organizarea

creatoare care cuprinde ,,concepții, motive, limbă, stil în ce au mai individual”. Iată cum

motivează D. Caracostea aspectul tragic care domină sfârșitul poemului Luceafărul:

,,Aspectul tragic al Luceafărului stă în aceea că nu se poate lepăda de propia fire, trebuie

să rămâe credincios părții celei mai înalte a propiului suflet”. De la Kant și

Schopenhauer, Eminescu a înțeles că: ,,Firea înnăscută rămâne în veci nestrămutată.

Personalitatea însemnează libertate și neatârnare de mecanismul întregii naturi”.

Aș îndrăzni să afirm că D. Caracostea face și puțină psihanaliză genetică total

deosebită de demersul psihanalizei a lui Z. Freud care era preocupat de frustrări, refulări,

de aspectele patologice ale biografiei unui om. Psihanaliză genetică face și G. Călinescu cu

Viața lui Eminescu, de la amănuntul biografic transcende spre valoarea estetică ce

izvorăște din personalitate.

Omul cult, Eminescu, știa că în creațiunea poetică deosebim doi factori: unul

intern, adânc- personalitatea, altul secundar- o împrejurare externă a vieții, o întâmplare

care capătă valoare nu prin ea, ci prin pulsul ce i-l dă felul de a vibra al personalității. Pe

cale de consecință, D. Caracostea consluzionează: ,,... creațiunea lui Eminescu este vădit

subectivă. Dar tot de aici înțelegem de ce amănuntele întâmplătoare ale vieții externe sunt

transfigurate, înseninate estetic și stilizate de personalitatea creatoare”.

Capitolul al doilea din acest studiu începe cu întrebarea : ,,Cum apare din

conglăsuirea vieții și a plăsmuirilor poetice personalitatea lui Eminescu?”.

Criticul dezvăluie modul cum va selecta un număr restrâns de momente: ,,...voiu

alege aici numai un număr restrâns de momente… voi privi aceste amănunte paralel cu

interpretările celor mai de seamă dintre contemporanii care au avut prilejul de a-l

cunoaște.” Se ocupă mai întâi de ascendența lui Eminescu, resingând ideea că ar exista

elemente tulburi, germene de boală. Tatăl manifesta inteligență vie, memorie puternică,

voință dârză pornit spre violenţă, n-a prea vorbit mult feciorului. Mama - origine slavă,

dospită cu viață românească; manifestă religiozitate și resemnată hărnicie: ,,când iubea,

iubea, când ura, ura”. Oare această iubire mistuitoare ca flăcările focului nu a fost izvorul

din care au izvorât efluvii lirice eminesciene?!

Gospodăria părintească era în creștere. La Ipotești, s-a dezvoltat din plin,

nestânjenit ca un adevărat copil al naturii. Era stăpânit de dorul nestăvilit de cuibul

părintesc. A crescut și s-a dezvoltat conform propriei legi și împrejurărilor arătate. Criticul

se oprește asupra imaginii create de Anghel Demetrescu despre poet: ,,nu purta nici o

stigmată de deformitate pe corpul său... se bucura de sănătate perfectă, talia sa era

înaltă, o statură și musculatură admirabile... capul de Apollo… înfățișare frapantă… n-a

cunoscut resignația totală sau parțială.”

Criticul ia act de neconcordanţa dintre o mare putere vitală, un om făcut să trăiască

viaţa din plin şi orizontul întunecat al negaţiunii. Acest orizont întunecat al negaţiunii

apare în multe din creaţiile poetului: ,,După ce am văzut înfățișarea, să-i privim sufletul,

căutând să-l înțelegem în unitatea lui adâncă”. Pentru aceasta, D. Caracostea apelează la

părerile formulate despre personalitatea lui Eminescu de către Titu Maiorescu, Ioan

Slavici, I. L. Caragiale. T. Maiorescu crede că trăsăturile dominante ale personalității

poetului sunt: ,,lumea lui Eminescu era exclusiv lumea ideilor generale; în ființa iubită



poetul vedea o copie imperfectă a unui prototip ce nu poate fi atins. De aceea căuta el

refugiu în lumea gândului. Și din acest fel de a fi, a izvorât Luceafărul.” T. Maiorescu a

creat imaginea unui Eminescu abstract din contingent; un Eminescu cufundat în

contemplarea prototipurilor.

Cu subtilitate, D. Caracostea se disociază în bună parte de părerea lui T.

Maiorescu. În seninătatea abstractă a poetului despre care vorbește Maiorescu, D.

Caracostea vede seninătatea creației: ,,Deasupra sbuciumului vieții, vezi liniștea pe care o

dă înțelegerea și te izbește măsura și seninătatea plăsmuirilor. Dar oare seninătatea

aceasta nu este mai întâi o cerință neapărată a oricărei plăsmuiri poetice?” ,,Viața de

sentiment”, vulcanică a poetului, constată D. Caracostea, contrazice imaginea romantică a

geniului pentru care ,,orice coborâre în lumea convențională era o supărare și o

nepotrivire firească.” Personalitatea lui Eminescu s-a întregit și prin experiența sa de viață

care a intrat în osmoză cu achizițiile filosofice.

Din opiniile lui Slavici despre Eminescu, D. Caracostea reține faptul că poetul

rămânea în strânsă legătură cu viața, nu era stăpânit de estetismul spre care se alunecă azi;

se manifestă la poet o adâncă interiorizare care este o trăsătură umană; poetul era animat

de sentimente naționale, fapt care trădează o implicare în timpul în care trăia, situație

ilustrată de publicistica sa. Eminescu era contemplativ nu ascet, cum crede Slavici.

Manifestările pătimașe izvorăsc din natura sa organică. Sufletul lui vibra profund la

sfâșierile și nenorocirile altora. De aici cuvântul lui atât de caracteristic: ,,nenorocirea cea

mai mare a vieții e să fii mărginit.”

D. Caracostea motivează în spirit modern, la nivelul secolului al XX-lea, substratul

de amărăciune, de dispreț și de revoltă din opera eminesciană: ,,Nu din misantropie, ci din

o imensă iubire de oameni au purces accentele acelea, care parcă învăluie cu zăbranic

lumea întreagă.” Pactul avea un prisos de vitalitate, o putere a conștiinței de sine -

conștiința valorii de sine. Anghel Demetrescu reținea din manifestările poetului: ,,era plin

de o trufie care se învecina cu disprețul... Nimeni nu a judecat de așa de sus pe

contemporanii lui. Acest amestec straniu de sfială și de trufie îl făcea susceptibil, iritabil și

solitar.” Intuiția criticului îl determină să vadă altceva în cele spuse. El înlocuiește

cuvântul trufie cu mândrie și înțelege că singurătatea și disprețul aveau un alt izvor decât

unica mândrie.

D. Caracostea sintetizează personalitatea lui Eminescu în următoarea frază: ,,Un

suflet înalt și adânc înțelegător, pornit să cuprindă prin iubire lumea întreagă întărit de

conștiința unei rare valori, deschis asupra unor sbuciumate imensități lăuntrice pornind

de la aceasta și căutând veșnic să se libereze prin înțelegere, astfel ne apare Mihai

Eminescu. Nimic nu caracterizează mai deplin o fire de om decât felul cum el trăiește,

pornirile și sentimentele iubirii.”

La nivelul judecăţii lui D.Caracostea nu s-au ridicat nici Maiorescu, nici Slavici,

nici A. Demetrescu: Eminescu era o dualitate nativă; dezlănţuirile excesive ale poetului ţin

de natură sa organică, manifestările ,,patimei sunt nemărginite." .

Singur Caragiale a intuit personalitatea contradictorie a poetului; pe de o parte o

natură titaniană, mereu frământată, pe de altă parte, atracţia teluricului. ,,Avea un

temperament de o excesivă neegalitate, şi când o pasiune îl apucă, era de o tortură

nemaipomenită... Atunci era zbuciumare teribilă, o încordare a simţirii, un acces de

gelozie." Această fire contradictorie, pătimaşă a poetului, criticul o explică, e drept reţinut,

prin firea mâniei poetului care ,,când iubea, iubea; când ura, ura", după mărturia unui

frate al lui Eminescu.

În viziunea lui D.Caracastea, poetul se manifestă în porniri dezlănţuite, frenetice



care se stingeau în nemărginitul lor: ,,...personalitatea lui Eminescu, în ce avea mai adânc,

e caracterizată prin o sete nemărginită de afirmare a vieţii, în toate domeniile, până la

limita la care e îngăduit să se încordeze firea omenească".

Cel care l-a urmat pe Caracostea în critica genetică structuralistă a fost Dumitru

Popovici, profesor universitar la Cluj, fiul învăţătorului Ioan Popovici din Şerbăneşti - Olt,

elev strălucit al liceului ,,Radu Greceanu" din Slatina. La Cluj, D. Popovici a ţinut un curs

despre Eminescu, numit ,,Eminescu în critică şi istoria literară română", needitat; a editat

în 1948 cursul despre Eminescu şi apoi Poezia lui Eminescu. Despre şcoala critică de la

Cluj, au vorbit profesorii universitari clujeni Ioana Bat, Liviu Petrescu (ginerele lui D.

Popovici), Dumitru Tudor în cadrul Simpozionului naţional D. Popovici, 7-8 iunie 1996,

Slatina şi foştii săi studenţi, Eugen Todoran, prof. univ. Timişoara şi Dumitru Vatamaniuc,

profesor univ. Bucureşti.

D. Popovici consideră că pentru aprofundarea creaţiei eminesciene trebuie

abordate trei direcţii: calitatea ideilor, ineditul

sentimentelor şi arta expresiei. De arta expresiei

eminesciene s-a ocupat mai întâi D.Caracostea. Se ştie

că stilul este omul însuşi; în stil se dezvăluie

personalitatea creatoare, individualitatea operei.

Cercetarea unei opere este incompletă, dacă din ea

lipseşte cercetarea expresiei; a artei expresiei.

În prezentarea literaturii în liceu se face exces

de informaţie, de idei generale: fond filosofic, cultură,

dar nu se face studiu aplicat al textului. Ar trebui

investigat nivelul fonetic al textului - sunetele care

compun textul au valori expresive, este ceea ce se

cheamă fonosimbolism; valori estetice are nivelul

gramatical al textului; de asemenea, lexicul, topica,

punctuaţia, elementele de metalimbaj şi altele.

Studiile stilistice ale lui D.Caracostea ar trebui

bine însuşite de către fiecare profesor, la care se

adaugă Iorgu Iordan (Stilistica limbii române), G.

Tohănescu (Expresia artistică eminesciană), Ştefan

Munteanu (Stil şi expresivitate poetică), T.Vianu

(Epitetul eminescian). Analizele stilistice se fac pe texte exemplare ale lui Eminescu,

Creangă, Caragiale, Sadoveanu, Blaga, Ion Barbu, T.Arghezi, Nichita Stănescu, adevăraţi

maeştri ai cuvântului.

Mai puţin cuprinzătoare şi explicită este comunicarea comemorativă făcută în

şedinţa solemnă de la 1939, intitulată ,,Simbolurile lui Eminescu". Autorul doreşte să

dezvăluie semnificaţia simbolurilor eminesciene ,,prin ele ne vom întruchipa însăşi icoana

lui ca figură reprezentativă". D. Caracostea vorbeşte despre valorile tipice ideale ale

poeziei Eminesciene, în jurul cărora gravitează întreagă creaţie. Exemplifică prin poezia

Venere şi Madonă, structurată pe două simboluri: imaginea tipică a frumuseţii antice şi

icoană ideală a frumuseţii creştine. Între valoarea ideală şi realitate apare contradicţia

diminuată de înduioşarea afectivă: ,,...tu eşti sfântă prin iubire”.

Un alt simbol al poeziei eminesciene stă în conflictul figurilor reprezentative:

înger/demon, împărat/proletar, cuceritorul/apărătorul de ţară, rege/sărac,

pământean/luciferic, etern/efemer, etc.

În poezia Melancolie ,,izbeşte o imagine sumbră, o biserică dărăpănată. Este

Dumitru Popovici (1902-1952)



prima formă pe care o ia la el poezia nocturnă a ruinelor". Între imaginea bisericii şi

sufletul poetului se stabileşte o conexiune, ambele sunt ruine ale unui moment fericit.

Lipseşte dintre simbolurile eminesciene imaginea maiestuoasă , motiv frecvent în

poemele acestuia.

În idile, în centru, stă icoană fiinţei iubite: frumuseţe, graţie, gingăşie, farmec:

,,Cum poţi cu-a farmecului noapte/ Să-ntuneci ochii mei pe veci."; destin fericit.

Vorbind despre poemul Strigoii, D. Caracostea remarcă simbolul central al creaţiei

- destinul celor doi îndrăgostiţi: Arald, barbarul şi Maria, care întruchipează eternul

feminin: instinctul puterii este biruit de cel al iubirii. ,,Poziţia nefericită a poetului în

societate este axa creaţiei eminesciene" afirmă Caracostea. ,,Din câte figuri a creat poetul,

niciuna nu a deşteptat un mai tare răsunet în sufletele româneşti decât icoana ideală a

conducătorului: Mircea cel Bătrân.." ,,...scrisoarea aceasta este triumful viziunii organice

în poezia noastră"; de o parte visul de mărire al cuceritorului, cu spaţii mitice, de cealaltă

parte spaţiul nostrum, în care apare imaginea voievodului apărător de ţară. D. Caracostea

remarcă organizarea deosebită a întregului poem: prima parte este structurată pe motivul

visului alegoric şi al prevestirilor; partea a doua este structurată pe dialogul prototipurilor

umane, sultan-voievod. Confruntarea este văzută că o furtună stihială, în care oameni şi

natură se unesc. Partea finală ilustrează acel moment al înseninării, al revenirii la starea de

linişte şi împăcare, un fel de catarsis întâlnit la poet.

Reţin atenţia observaţiile pe care le face criticul în legătură cu concordanţa dintre

ritmul acţiunilor şi ritmul frazelor. Sunt observaţii pertinente, care evidenţiază, fie şi fugar,

valorile expresive ale limbajului.

D. Caracostea a rămas în critica literară românească, în cultură noastră ca un om de

valoare, cu o mare contribuţie la modernizarea acestora.

La război – ca la război: patrioţi şi trădători (II)

1917-1918

Colonel r. Dumitru Matei

Continuăm să prezentăm evenimentele relatate de

generalul romanaţean Romulus Scărişoreanu în cartea sa

Fragmente de război, aducând în atenţia cititorilor eroicele

fapte de arme ale călăraşilor din brigada comandată de acest

viteaz ofiţer patriot până la finalul operaţiunilor pe frontul

din Carpaţii Răsăriteni şi relaţiile dintre comandamentul

brigăzii cu diferitele eşaloane ale armatei române, cu accent

aparte asupra consecinţelor suportate de autorul care a fost

martor în procesul unui trădător. Vom urmări, de asemenea,

consecinţele războiului asupra populaţiei din zona frontului

şi unele aspecte mai puţin cunoscute ale modului în care

marile unităţi ale armatei ruse au părăsit teritoriul României

după campania din anul 1917.

Zona repartizată Brigăzii 5 Călărași pentru

refacerea după luptele din iarna 1916/1917 din Munții

Vrancei fiind complect secătuită de furaje şi alimente,

comandantul brigăzii a cerut şi a obţinut de la Armata a 2-a aprobarea de a căuta o zonă din

apropierea Prutului, în care să nu fie staţionate alte trupe. În acest scop a trimis

Generalul Romulus

Scărişoreanu...



recunoaşteri de ofiţeri, care şi-au îndeplinit misiunea.

În anul 1917, prin noua reorganizare a Marilor Comandamente, Brigada 5

Călăraşi a primit denumirea Brigada 2 Călăraşi. Regimentul 10 Călăraşi a fost organizat

pe 6 escadroane împărţite în 3 divizioane şi a fost destinat drept cavalerie divizionară, cu

câte un divizion la fiecare divizie a Corpului 3 Armată. În locul acestui regiment, brigada a

primit Regimentul 7 Călăraşi.

La 18 februarie colonelul Scărişoreanu a mers în localitatea Ocheni pentru a-şi

lua rămas bun de la vitejii călăraşi care ieşeau din subordinea sa, iar în ziua următoare a

vizitat Regimentul 7 Călăraşi, rămânând impresionat de înfăţişarea trupei, a ofiţerilor şi a

cailor.

Regimentul a fost comandat de un maior, până la sosirea noului comandant –

locotenentul colonel Răzvan Constantin, care în luptele ce au urmat a dat dovadă de eroism

şi spirit de sacrificiu.

Regimentele Brigăzii 2 Călăraşi s-au pus

în mişcare pe 22 martie şi au ajuns în zona de

staţionare la Pogăneşti şi Răseşti pe Prut în zilele de

26 şi 27 martie. Aici au rămas în refacere până la 20

iunie 1917, când au plecat din cantonament direct pe

front. Caii şi-au schimbat înfăţişarea şi se prezentau

în bune condiţiuni, dar situaţia oamenilor s-a

înrăutăţit din cauza febrei recurente şi a tifosului

exantematic. La 8 aprilie a încetat din viaţă la

spitalul din Huşi medicul căpitan Bârzotescu.

Armamentul şi efectele necesare călăreţilor

au fost complectate, dar numărul oamenilor s-a

micşorat: Regimentul 9 Călăraşi a dat escadroanele

5, 6 şi 7 pentru ştafetă la Diviziile 9, 15 şi 19

Infanterie, iar din oamenii rămaşi de la aceste

escadroane s-a format un divizion. Cele două

escadroane ale divizionului au rămas la dispoziţia

brigăzii, ca luptători pe jos. La 15 iunie, Brigada 2

Călăraşi era gata de întrebuinţare în luptă, atât

călare, cât şi pe jos. La 4 iunie a venit din dreapta

Prutului şi s-a instalat la Răseşti Divizia de

Cavalerie rusă Zamurscaia, comandată de generalul

Iacovlef. Efectivele erau reduse, dar caii erau buni. Divizia mergea în munţii Moldovei

pentru a înlocui trupele de infanterie care nu mai voiau să lupte. O parte a trupei era din

Basarabia şi vorbea limba sa naţională, dar ofiţerii vorbeau numai ruseşte.

La 25 februarie 1917 Curtea Marţială a Armatei a 2-a a judecat la Bacău procesul

locotenentului colonel Crăiniceanu, proces la care colonelul Scărişoreanu a participat ca

martor. Spre indignarea ofiţerilor români, francezi şi ruşi, care au asistat la proces,

preşedintele completului de judecată, generalul Arghirescu, l-a condamnat pe trădător

numai la 15 ani muncă silnică. Sentinţa a fost însă casată şi Curtea Marţială a Armatei

a 1-a, prezidată de generalul Iancovescu a rejudecat procesul la Podul Iloaiei şi a

condamnat pe trădător la moarte, iar sentinţa a fost executată în luna iunie 1917, în

localitatea Gropile, pe Trotuş, în spatele Armatei a 2-a.

...şi volumul său memorialistic

din 1933, cu dedicaţia către

generalul Gh. Manu



Brigada 2 Cavalerie în ofensiva Armatei a 2-a la Mărăşti Ordinul cifrat din data de 22 iunie prevedea ca Brigada 2 Călăraşi să plece în

ziua de 23 iunie din cantonament pentru a ajunge în spatele Armatei a 2-a, pe Valea

Trotuşului, la Bogdana şi Valea Seacă. Marşul s-a executat călare, pe itinerariul Huşi-

Corbeni-Vaslui-Ivăneşti-Pungeşti-Valea Agei-Plopana-Odobeşti-Buhacel-Răcăciuni-

Urecheşti-Căiuţi-Bogdana. Regimentul 7 Călăraşi s-a instalat la Bogdana, iar Regimentul 9

Călăraşi la Valean Seacă. Ordinul Operativ nr. 1638 din 20 martie 1917 prevedea o acţiune

ofensivă pe frontul român, cu scopul de a se imobiliza toate forţele inamicului de pe acest

front şi a se străpunge liniile inamice la Nămoloasa. Armata a 2-a străpunge la Nămoloasa,

înaintând energic pe Valea Putnei, de la Arşiţa Mocanului (dreapta Diviziei 8 Infanterie),

până vest Răcoasa (flancul stâng al Diviziei 3 Infanterie). Diviziile 6 şi 8 Infanterie fixează

inamicul, iar între Încărcătoarea şi Răcoasa se acţionează ofensiv pentru străpungerea

frontului inamic între Încărcătoarea şi Mărăşti.

Primul obiectiv în faza I-a era ca Divizia 6 Infanterie să ajungă pe culmea

dealului Fata Puturoasă şi Divizia 3 Infanterie pe linia Şuşiţei, de la Dealul Mare (nord

Câmpurile) la Răcoasa.

Dispozitivul era format din două sectoare: în cel din dreapta era Divizia 8

Infanterie şi o brigadă din Divizia 8 Infanterie sub comanda generalului Veleanu,

comandantul Corpului 1 Armată, iar în sectorul din stânga erau Diviziile 1 şi 3 Infanterie şi

o brigadă din Divizia 6 Infanterie, sectorul fiind comandat de generalul Văitoianu,

comandantul Corpului 2 Armată.Divizia 1 Infanterie rămânea la dispoziția comandantului

Armatei a 2-a pentru a acţiona la ordin, iar Brigada 2 Cavalerie tot la dispoziţia acestuia în

regiunea Rădeana-Garbovanu.

Ordinul mai stabilea misiunea artileriei, geniului şi aviaţiei, modul de raportare a

situaţiei, sarcinile medicului locotenent colonel Raverchan, locul de adunare a prizonierilor

capturaţi şi locul Punctului de Comandă al generalului Averescu (într-un vagon din gara

Bâlca, unde se vor afla şi Biroul Operaţiilor şi cel al Informaţiilor). Pregătirile trebuiau

terminate până la de 29 iunie 1917.

La 7 iulie se stabileşte ca executarea acestui ordin să înceapă în noaptea de 9/10

iulie şi atacul infanteriei în dimineaţa de 12 iulie. Brigada 2 Călăraşi trebuia să fie în

măsură să plece în două ore de la primirea ordinului. Ordinul nr. 1867 din 8 iulie stabilea

că ofensiva începe la 9 iulie ora 12.00 când artileria execută foc până în seara de 10 iulie

ora 20.00 când dezorganizarea întăririlor din prima linie trebuia să fie terminată. În

sectorul defensiv bombardamentul de artilerie începe la ora 10.00 cu scopul de a-l ţine pe

inamic sub continuă ameninţare.

Brigada 2 Călăraşi primeşte la 12 iulie ora 12.00 ordinul nr. 1927 pentru pornirea

în marş prin Pralea cota 707 Poiana Cărpenişului, către Postul de Observaţie al Armatei a

2-a, la cota 702.

De la generalul Averescu- pe care colonelul Scărişoreanu l-a întâlnit pe când

acesta era însoţit de şeful său de stat major, generalul Măldărescu- Brigada 2 Călăraşi a

primit ordin să trimită recunoaşteri pentru a stabili care sunt căile de retragere ale

inamicului. Au fost trimişi în recunoaşteri: locotenenţii Drosu spre Soveja, Ionescu Traian

spre Răchitaşul Mare, Stroescu Dan spre Negrileşti, Negulescu N. spre Teiuşa, Negoescu

spre Bârseşti şi Mitache Adam spre valea Sărei. În dimineața de 13 iulie patrulele de

recunoaștere au dat raportul. La aceeași dată un ordin al comandantului Armatei a 2-a

făcea cunoscut Brigăzii 2 Călăraşi că i se ataşează o secţie de automobile blindate ruseşti,

care au şi sosit la ora 14.00. Comandantul secţiei era tătar şi avea – ca şi oamenii săi – o

atitudine militară corectă, pe când celelalte trupe ruseşti refuzaseră să ajute la ofensivă, în



afară de cele care au cucerit vârful Momâia printr-o acţiune eroică. Secţia avea 4

automobile blindate, 3 automobile uşoare, 4 camioane, o cisternă cu benzină şi 3

motociclete. Efectivul ei era de 42 oameni trupă şi 2 ofiţeri.

După pătrunderea în dispozitivul advers, Diviziile 1, 3 şi 6 urmăresc inamicul şi

acţiunea pe tot frontul încetează când trupele ajung pe linia detaşamentelor înaintate:

Vârful Arşiţa-Valea Rotileşti-Răchitaşul Mic-Răchitaşul Mare-Dealul Lazei-Dealul

Teiuşului-Valea Sărei.

Brigada 2 Călăraşi primeşte ordin verbal pentru recunoaşteri spre Dealul Radu

cel Mare cota 1070 şi spre Negrileşti, recunoaşterile fiind încredinţate locotenentului

Georgescu din Regimentul 9 Călăraşi şi sublocotenentului Gheorghiu din Regimentul 7

Călăraşi.

Grosul Brigăzii 2 Călăraşi înaintează la Câmpurile de Sus şi în ziua de 14 iulie

1916, ora 10.00 împinge secţia de automobile, însoţită de un puternic detaşament, spre cota

1040 Tiua Neagră.

Alt detaşament din Regimentul 7 Călăraşi, sub comanda maiorului Stoilov82

,

format din două escadroane şi o secţie de mitraliere, este trimis în direcţia Roşculeşti-

Vizantea Mânăstirească-Valea Păcurei-Valea Dudului pentru a cădea în spatele trupelor

inamice şi a le tăia retragerea.

Un escadron din Regimentul 9 Călăraşi comandat de căpitanul Veleanu face

cercetarea în sectorul Valea Caşinului-Valea Zăbalei spre a recunoaşte drumurile ce duc de

la Soveja spre Leapşa. Alte recunoaşteri se fac spre Coza şi Nistoreşti-Năruja pentru a

relua contactul cu inamicul. Detaşamentul comandat de maiorul Mărculescu83

avea

misiunea să respingă inamicul la vest de Tiua Neagră, apoi să predea sectorul infanteriei şi

să revină la Brigadă. La ora 17.00 maiorul Mărculescu a raportat că a ocupat muntele Tiua

Neagră lăsând caii în Dragoslaveni şi luptând pe jos a capturat două mitraliere, 32

prizonieri şi 5 cai. La 15 iulie, ora 20.00, Detaşamentul Mărculescu a fost înlocuit în

poziţia de la Ziua Neagră de o companie din Regimentul 18 Infanterie.

În acelaşi timp maiorul Stoilov raporta că a ajuns la Vizantea Mânăstirească la

ora 14.40 şi face învăluirea prin Vizantea la Negrileşti, dar acolo luptele infanteriei cu

inamicul se află în curs. În toate aceste operaţiuni brigada a pierdut 12 oameni şi 15 cai.

Inamicul se retrăgea în dezordine, lăsând echipamente şi arme pe ambele margini

ale drumului, iar trenurile cu muniţie dintre Câmpurile de Sus şi Rotileşti constituiau pradă

de război. În Soveja, populaţia compusă din bătrâni, femei şi copii întâmpină pe călăraşi cu

lacrimi de bucurie că au scăpat de „câinii” lipsiţi de sentimente omeneşti. De la câţiva

bătrâni comandantul brigăzii a aflat că femeile erau duse cu forţa în spatele frontului în

anumite case de prostituţie.

Secţia de automobile blindate nu a mai putut înainta de la Curmătura

Moghileştilor din cauza trăsurilor părăsite de inamic, astfel că numai două escadroane au

ajuns până la obiectiv.

La 16 iulie Brigada 2 Călăraşi a primit ordin să cantoneze la Bogdana şi Valea

Seacă, împreună cu secţia de automobile blindate, care rămâne la dispoziţia sa. În

dimineaţa următoare comandantul brigăzii este informat că generalul Averescu doreşte să

ia masa împreună cu ofiţerii brigăzii. Masa a fost sobră, cu mult sub nivelul celor pregătite

în alte comandamente superioare, cu mijloace mai bogate, dar a fost o manifestare de

mulţumire a comandantului Armatei faţă de modul în care Brigada şi-a făcut datoria în

luptele date în ofensiva de la Mărăşti.

82 Probabil fiul generalului Simion Stoilov, fost comandant de batalion cu gradul de maior în Războiul de Independenţă 83Cel asupra căruia a tras colonelul Sturdza, crezând că l-a executat, dar fusese numai rănit.



La ora 18.00 comandantul secţiei automobile a comunicat ordinul primit de la

comandantul Armatei a 4-a ruse de a ieşi de sub comanda Brigăzii 2 Călăraşi pentru a

merge la Domneşti.

După încetarea operaţiunilor în ofensiva Armatei a 2-a la Mărăşti, frontul era

neschimbat în regiunea Diviziei a 8-a Infanterie şi trecea prin Măgura Cașinului-munţii

Seciu cota 1171-Zboina Neagră-Tiua Neagră-Tiua Golaşe-Tulnici-Bârseşti-Valea Sărei-

Valea Doftanei cota 557.

Corpul 4 Armată a înlocuit trupele Corpului 40 Armată rus în noaptea 19/20 iulie

deoarece nu mai prezentau siguranţă în menţinerea poziţiei.

Luptele din regiunea dealurilor Bâtca Carelor şi Chioşcuri

La 20 iulie a avut loc la Soveja cemonia religioasă în memoria eroilor căzuţi în

luptele din 10-16 iulie; au participat delegaţi de la toate unităţile care au luat parte la lupte.

Delegaţia Brigăzii 2 Călăraşi

a fost compusă din 4 ofiţeri, 4

sergenţi şi 4 soldaţi, cu

stindardele celor două

regimente.

La 27 iulie ora

15.33 Brigada a primit

ordinul telefonic nr. 2211 al

Armatei a 2-a să plece „de

îndată” la Oneşti pentru a fi

la dispoziţia Corpului 2

Armată şi la ora 17.30 s-a

pus în mişcare cu 32 ofiţeri,

850 trupă descălecată şi două

grupuri de mitraliere cu 8

piese în trăsuri înhămate. Pe

traseu un motociclist de la

Corpul 4 Armată i-a predat

comandantului brigăzii

ordinul nr. 3094 prin care i se

ordona să se prezinte la

comandamentul Corpului, iar

Brigada să cantoneze în satul Malu.

Situaţia era îngrijorătoare în zona Caşin-Grozeşti-Târgu Ocna, astfel că în ziua

de 28 iulie au sosit ca ajutoare Regimentele de Marş 6, 7 şi 8, iar la Divizia 7 Infanterie

care era la Târgu Ocna a sosit Batalionul de Vânători de Munte. Regimentele de Marş au

fost trimise pe frontul Diviziei 6 Infanterie la Sticlăria.

Din resturile trupelor din Oneşti venite de la spital şi de la Centrul de Instrucţie

de la Bacău colonelul Macri a format un batalion, cu ofiţeri din comandament pentru a fi

trimis pe front. S-au adunat 350-400 oameni de vârste diferite, cu moralul scăzut, fără a

avea echipamentul complet şi armătura necesară: au primit arme fără baionete şi cartuşe pe

care le-au pus în buzunare. Ei trebuiau să facă faţă unui inamic superior, căruia trupe de

calitate superioară nu-i rezistaseră. Cum era de aşteptat, Regimentele de Marş au fost

deplorabile din cauza slabei pregătiri şi echipări, dar şi a faptului că erau comandate de

ofiţeri numiţi la comandă cu câteva ore înainte de a pleca pe front. Inamicul ameninţa să se



angajeze în Valea Curiţei, unde străpunsese frontul.

La ora 12.00 Brigada 2 Călăraşi a primit

ordinul nr. 3492 de a pleca în direcţia Valea Caşin-

Valea Curiţei-fabrica de Sticlărie pentru a intra în

subordinea Brigăzii 2 Infanterie, iar pe timpul

marşului să ia măsuri de siguranţă, fapt ce dovedea că

frontul a fost străpuns. Înainte de a intra în Caşin,

Brigada a primit de la un motociclist ordinul de a se

subordona Diviziei 6 Infanterie. Aici comandantul

Brigăzii a întâlnit întâmplător pe fratele său, maiorul

Scărişoreanu, ofiţer în statul major al Diviziei 8

Infanterie de la care a aflat că situaţia este foarte

critică la originea văii Caşinului.

Necunoaşterea dimensiunii spărturii în

frontul nostru a făcut ca ordinul dat Brigăzii 2

Călăraşi să precizeze doar că aceasta urmează să

ocupe poziţie pe dealurile Comănac şi Bâtca Carelor

făcând legătura la dreapta cu Brigada 11 Infanterie şi

la stânga cu trupele Diviziei 8 Infanterie, fără a preciza cu care anume unităţi ale brigăzii şi

diviziei.

Comandantul Brigăzii 2 Călăraşi, prin ordinul nr. 37, stabileşte modul de

deplasare şi dispozitivul ce va trebui ocupat, având Regimentul 9 Călăraşi legat la dreapta

cu Divizia 6 Infanterie şi Regimentul 7 Călăraşi legat la stânga probabil cu Regimentul 7

Vânători sau cu Regimentul 10 Infanterie. Două escadroane din Regimentul 9 Călăraşi

rămâneau la dispoziţia sa, la 1.500 m. înapoi. Comandantul liniei a I-a va fi colonelul

Răzvan. La ora 17.30, comandantul Brigăzii primeşte informaţii de la comandantul

Divizionului de Călăraşi al Diviziei 6 Infanterie că străpungerea s-a făcut din direcţia

dealurilor Chioşcurile şi Lesunţul spre Valea Curiţei. Au fost trimise acolo unităţi de marş,

dar n-au avut succes şi s-a mai trimis batalionul maiorului Stoica din Regimentul 29

infanterie al Diviziei 8 Infanterie.

Brigada se pune în mişcare cu direcţia Dealul Chioşcurile-Lesunţul, având

dispozitivul eşalonat în adâncime. Noaptea se opresc în pădure, la 1.500 m. sud-est cota

390. Nimeni nu a dormit, fiind cu toţii gata pentru lupta la baionetă, căci se auzeau focuri

dinspre Măgura Caşinului şi Sticlărie. Dimineaţa au pornit în această direcţie şi au întâlnit

resturile unui Regiment de Marş ce fusese atacat noaptea şi intrase în panică. De la

comandantul unei unităţi de infanterie comandantul Brigăzii află că la aripa sa dreaptă, pe

cota 590 Bâtca Carelor, se află plutonul sublocotenentului Savu din Regimentul 10

Infanterie. La ora 8.00, un batalion din Regimentul 29 Infanterie mergea în aceeaşi direcţie

cu Brigada 2 Călărași. Brigada a luat formația de luptă cu 6 escadroane în linia a I-a şi

două escadroane în linia a II-a, trimiţând înainte patrule care să ia contact cu inamicul.

Artileria inamică bombardează violent drumurile care merg spre Bâtca Carelor şi Sticlărie.

După primele lovituri a căzut sublocotenentul Protopopescu Florin din Regimentul 9

Călăraşi şi câţiva oameni din ambele regimente, alţi câţiva fiind răniţi. Abia la ora 11.00 au

ajuns pe culmea Dealului Bâtca Carelor, făcând legătura cu Regimentul 10 Infanterie,

căruia îi comunică ordinul de atac.

Inamicul a fost respins la vest de Dealul Chioşcurile, Brigada 2 Călăraşi şi

maiorul Stoica ajungând pe linia pârâului Curiţa, se reorganizează şi reiau atacul la ora

16.00 punând stăpânire pe cotele 783 şi 652. Au capturat circa 150 prizonieri cu arme şi

Generalul Constantin

Scărişoreanu, fratele lui

Romulus



muniţii, pe care nu

le-au ridicat din lipsa

mijloacelor de

transport: muniţia au

aruncat-o în apa

Curiţei, iar armelor

le-au luat

închizătoarele. În

noaptea 29/30 iulie

Brigada şi Batalionul

Stoica au rămas pe

poziţia ocupată.

Conform

ordinului Diviziei 6

Infanterie, în ziua de

30 iulie Regimentul 10

Infanterie şi Brigada 2

Călăraşi au reluat

atacul, dar cu tot

avântul lor impetuos,

poziţia inamicului n-a

putut fi cucerită.

Brigada a luat 30

prizonieri din patrulele

inamicului.

Un nou atac

asupra poziţiei

Chioşcurile a avut loc în ziua de 31 iulie, împreună cu Brigada de Grăniceri. Atacul a fost

dat cu călăraşii obosiţi de luptele neîntrerupte din zilele precedente şi cu grănicerii foarte

obosiţi, veniţi de la 20 km; inamicul, atacat de două ori în zilele precedente, a înţeles

importanţa cotei, se aştepta la un nou atac şi s-a întărit mai mult.

Dispozitivul de atac a fost constituit conform indicaţiilor căpitanului francez

Strecher, cu trupele în formaţie strânsă, ca pe frontul de vest la atacurile bruscate. La

începerea pregătirii de artilerie primele proiectile au căzut în mijlocul Brigăzii 2 Cavalerie,

producând pierderi şi panică. Până la pârâul Curiţa au înaintat neobservaţi prin pădure,

apoi a început focul mitralierelor inamice care nu a mai permis înaintarea de la 60 metri de

linia inamică. La ora 17.00 Brigada 2 Călăraşi a primit ordin să sprijine retragerea Brigăzii

de Vânători, apoi să se retragă în vechea poziţie. În acest atac inutil au fost pierderi mari,

circa 1.000 de oameni. În retragere au fost culeşi numai răniţii, numărul morţilor fiind prea

mare. La ora 20.00 Brigada a primit ordinul Diviziei 6 Infanterie de a rămâne pe poziţie în

strâns contact cu inamicul, legată la dreapta cu batalionul căpitanului Stoica şi la stânga cu

Regimentul 10 Infanterie. În timpul nopţii 30/31 iulie inamicul a făcut mai multe încercări

de pătrundere pe frontul Brigăzii, toate fiind respinse cu violenţă.

Ordinul nr. 10.470 al Diviziei 6 Infanterie dat în dimineaţa de 2 august hotăra

împărţirea frontului în 3 sectoare, al doilea sector fiind încredinţat Brigăzii 2 Călăraşi

întărită cu resturile fărâmiţate ale Regimentelor de Marş trimise de Corpul IV Armată, cu

batalionul căpitanului Stoica şi cu un divizion din Regimentul 11 Artilerie. Din resturile

primite brigada formează două batalioane, unul sub comanda maiorului Roiu, care va



acţiona în dreapta şi altul sub comanda colonelului Răzvan, care va acţiona în stânga

Brigăzii 2 Călăraşi. După recunoaşterile executate personal, colonelul Scărişorenu ajunge

la concluzia că atacul inamicului va fi dat în sectorul său şi a cerut Diviziei întăriri, iar în

zilele de 1 şi 2 august a reorganizat subunităţile de infanterie.

În ziua de 3 august inamicul a început pregătirea de artilerie, apoi a atacat şi

cucerit cota 633, făcând şi prizonieri din cauza batalionului din Regimentul 31 Infanterie

care a părăsit poziţia panicat, datorită lipsei de calitate şi cantitate a trupei, precum şi a

lipsei de hotărâre a comandanţilor care, s-au îngrămădit cu trupa spre pădurea din dreapta

Brigăzii 2 Călăraşi în loc să aştepte lupta la baionetă.

Brigada 2 Călăraşi, împreună cu fugarii reorganizaţi, contratacă spre cota 633,

care este cucerită numai pentru scurt timp, căci trupele de infanterie nu o apără cu

hotărâre.

Divizia 6 Infanterie trimite un batalion din Regimentul 46 Infanterie şi hotărăşte

un nou atac pentru ziua de 4 august, la ora 4.00 dimineaţa.

Pentru executarea atacului comandantul Brigăzii dă ordinul nr. 18 prin care

hotărăşte ca focul artileriei asupra cotei 633 se se deschidă la ora 4.00; maiorul Ionescu să

atace cota 633 la ora 4.30 cu batalioanele din Regimentele 6 şi 2 Marş; maiorul Roiu să

atace la aceeaşi oră cu batalionul din Regimentul 29 Infanterie şi cu compania din

Regimentul 2 Marş; Brigada 2 Călăraşi atacă la aceeaşi oră, iar în rezervă se află un

batalion din regimentul 2 Marş.

Efectivul acestor unităţi era de 1.600 oameni pe un front de 3 km, front mai

potrivit pentru apărare decât pentru atac. Cota nu putea fi cucerită decât cu trupe proaspete.

În dimineaţa de 4 august trupele comandate de cei doi maiori pornesc la atac la

ora 6.00 şi nu la ora 4.30 cum s-a ordonat. Când au ajuns la 800 m. a început focul

inamicului, care a crescut în intensitate şi a oprit atacul la 4-500 m. Atacul a fost reluat, dar

s-a oprit la 200 m. de inamic. La ora 16.00 atacul se reia din nou, însă fără a reuşi din

cauza focului intens al inamicului şi la ora 16.30 se ordonă rămânerea trupelor pe loc,



întărind poziţia ocupată la 150-200 m. de inamic. La ora 20.00 comandantul Brigăzii 2

Călăraşi primeşte ordinul că în noaptea de 4/5 august un batalion din Regimentul 37

Infanterie va înlocui Brigada, care va rămâne în rezerva sectorului.

Prin ordinul nr. 10.534 primit la 5 august Brigada 2 Călăraşi iese de sub ordinele

Diviziei 6 Infanterie şi este la dispoziţia Diviziei 1 Cavalerie la Bogdăneşti. Marşul începe

la ora 20.00 şi Brigada intră în Bogdăneşti la ora 24.30. Populaţia civilă din localitate era

evacuată şi în partea de nord a ei se afla Divizia de Cavalerie rusă Zamurscaia, descălecată.

Ca participant direct la aceste lupte desfăşurate la Bâtca Carelor şi Chioşcuri,

colonelul Scărişoreanu ajunge la următoarele concluzii:

- Acţiunilor victorioase ale inamicului nu i se puteau opune unităţi de marş cu

organizare, echipare, instrucţie, disciplină şi stare morală care lăsau de dorit;

-La spărtura făcută de inamic trebuia organizat imediat un contraatac cu Brigada

de Grăniceri şi Brigada de Călăraşi, la 27 iulie când inamicul nu-şi organizase poziţia, nu

la 31 iulie;

- Brigada 2 Călăraşi trebuia să se găsească pe frontul străpuns de inamic în

dimineaţa de 27 iulie pentru a avea timp să ajungă în baza de plecare;

- Cum batalionul din Regimentul 29 Infanterie şi Brigada 2 Călăraşi nu avuseseră

succes în atacurile date, rezulta că poziţia inamicului este tare şi se impunea un atac, pe

valea Mărciucului asupra dealului Lesunţul;

- Pentru atacul din 31 iulie Brigada de Grăniceri trebuia dislocată cu 24 de ore

înainte.

În cele 9 zile de lupte neîntrerupte Brigada 2 Călăraşi a capturat 200 prizonieri şi

a umplut spărtura făcută de inamic, împiedicând debuşarea acestuia în văile Mărciucului şi

Curiţei. Aceste acţiuni au provocat Brigăzii ca pierderi: un ofiţer mort (sublocotenentul

Protopopescu Florin), 5 ofiţeri răniţi (maiorul Stoilov, locotenentul Polihroniade,

sublocotenenţii Tulea, Georgescu şi Trandaburu) şi circa 220 morţi, răniţi şi dispăruţi din

rândul trupei. În contrast cu actele de bravură şi eroism ale călăraşilor Brigăzii, în timpul

atacului cotei un căpitan din Regimentul 9 Călăraşi a dat dovadă de laşitate: s-a rostogolit

la vale pentru a scăpa de focul intens al inamicului, căpătând astfel câteva zgârieturi. S-a

internat în spital şi găsindu-l acolo comandantul Armatei, i-a agăţat pe piept o decoraţie

pentru bravură, pe care nu o merita.

Luptele de la Grozeşti

Brigada 2 Călăraşi ajungând la Bogdăneşti în noaptea 5/6 august, cantonează sub

cerul liber şi după 9 zile de mişcare şi lupte neîntrerupte, călăraşii cad într-un somn adânc,

pe iarba umedă din cauza ploii căzute în timpul zilei. Dimineaţa îi trezeşte

bombardamentul puternic al artileriei inamice efectuat în partea de est a satului, asupra

Brigăzii 2 Călăraşi. În nord, la Divizia Zamurscaia, nu a căzut nici un proiectil, ca

recompensă pentru faptul că aceasta refuza categoric orice acţiune ofensivă.

Mulţumit că va lupta alături de camarazii de armă, comandantul Brigăzii se

prezintă la comandantul Diviziei 1 Cavalerie la ora 8.00 pentru a primi ordine, însă mai

târziu va fi foarte dezamăgit. Comandantul Diviziei 1 Cavalerie consideră că trupele sale

pot menţine poziţia pe care se află şi că Brigada 2 Călăraşi poate rămâne în repaus până la

noi ordine. Revenind la Brigada sa, colonelul Scărişoreanu întâlneşte la Nicoreşti pe

comandanţii Brigăzilor 2 şi 3 Roşiori, coloneii Mircescu şi Olteanu, care îi confirmă că pot

rezista pe poziţie.

Prin raport înaintat Armatei a 2-a, colonelul Scărişoreanu cere să i se înapoieze

divizionul trimis la Bacău, pentru a-şi complecta efectivele, dar primeşte numai un



escadron, celelalte două rămânând pentru apărarea comandamentului de un eventual atac al

trupelor ruseşti care se retrag. Autorul citează ordinul nr. 4195/1.8.1917 al comandantului

Corpului 4 Armată care descria lipsa totală de îngrijire a răniţilor de către cei din spatele

frontului, „chiar şi lipsa acelui sentiment de umanitate ce se impunea mai cu deosebire

faţă de răniţi, din care unii şi-au dat sfârşitul numai din cauza lipsei de îngrijire”. În

finalul ordinului comandantul Corpului arată că va fi fără milă şi va ridica comanda

oricăruia, orice grad ar avea, dacă va mai găsi că tratează asfel răniţii evacuaţi.

Răniţii făceau parte din Brigăzile Grăniceri şi 2 Călăraşi, care luptaseră în ziua

de 31 iulie.

La 6 august comandantul Brigăzii 2 Călăraşi este chemat la Nicoreşti de

comandantul Diviziei 1 Cavalerie, apoi este chemată şi Brigada, fiindcă inamicul a atacat,

după o puternică pregătire de artilerie, producând o spărtură încă neastupată.

La ora 23.00 Brigada primeşte ordinul telefonic al Diviziei 1 Cavalerie să

meargă la Grozeşti pentru a înlocui pe front un batalion din Regimentul 1 Vânători. Divizia

şi statul său major nu au precizat în scris şi nici telefonic date importante ale misiunii ce

urma să fie executată fără recunoaşteri, măcar denumirea unităţii ce trebuia înlocuită sau

numele comandantului ei, locul unde se găsea unitatea şi legăturile ce trebuiau făcute la

dreapta şi la stânga dispozitivului de luptă.

Drept călăuză a brigăzii s-a oferit voluntar un soldat din Regimentul 4 Roşiori,

însă acesta şi alţi câţiva soldaţi au fost împuşcaţi pe Dealul Stiborului de soldaţii unui

batalion de grăniceri care venea dinspre satul Marginea şi a deschis foc asupra călăraşilor

până au înţeles că nu sunt inamici infiltraţi. Călăraşii au intrat în panică şi două

escadroane din Regimentul 7 Călăraşi, cu maiorul Ciurea, au pierdut legătura cu brigada

care s-a oprit, aşteptând dimineaţa ca să înainteze în direcţia frontului.

La ora 4.30 brigada întâlneşte pe maiorul Moescu I., din Regimentul 9 Călăraşi,

care o dirijează la stânga aripii sale, unde era batalionul din Regimentul 1 Vânători care

trebuia înlocuit. Au intrat în poziţie 6 escadroane, ocupând un front de 2 km la nord de

Grozeşti, iar celelalte două, care au sosit la ora 6.30 au rămas în rezerva brigăzii.

Comandantul brigăzii a raportat telefonic comandantului superior incidentul în

care a pierdut oameni, considerând că vinovat de moartea lor este chiar comandantul

Diviziei. Acest raport a constituit motivul pentru care comandantul Diviziei a făcut

propuneri şi a luat măsuri în dezavantajul comandantului Brigăzii 2 Călăraşi, după cum

vom arăta mai departe.

În dimineaţa de 8 august Brigada a primit ordinul nr. 71 al Diviziei 1 Cavalerie

cu recomandarea de completare imediată a lucrărilor de organizare a poziţiei şi cu

interdicţia folosirii legăturilor telefonice cu linia a I-a pentru a nu fi interceptat de inamic.

În câmp deschis, distanţa între liniile adverse fiind chiar sub 100 de metri, nu se putea

lucra. Chiar punctul de comandă al Brigăzii era la numai 300 de metri distanţă de poziţia

inamicului.

La 9 august comandantul Brigăzii primeşte informaţia că inamicul va ataca, şi

chiar a atacat după o pregătire de artilerie de 1,5 ore, dar a fost respins de două ori cu

pierderi însemnate.

Zilnic inamicul sonda poziţia noastră cu un automobil blindat şi executa trageri

de reglarea focului artileriei folosind avionul.

Ordinul nr. 4327 al Corpului 4 Armată arăta că „inamicul este fixat pe poziţia ce

ocupă” şi că trupele noastre sunt „în bune condiţiuni de a ne păstra poziţia ce ocupăm”,

apoi făcea recomandări artileriei şi trupelor „de a se economisi muniţiunile”.

Autorul consideră că cei ce au redactat ordinul nu cunoşteau adevărata stare de



lucruri de pe frontul ce-l comandau, căci nu mergeau pe front şi nici nu trimiteau acolo

ofiţeri de stat major. Cât timp a fost Brigada 2 Călăraşi pe frontul de la Grozeşti, numai

şeful de stat major al Corpului 4 Armată, colonelul Manolescu I., a fost la brigadă de două

ori, iar de la Divizia 1 Cavalerie nu a venit nimeni până la 1 septembrie, când a început o

perioadă de linişte, în care a venit comandantul diviziei de două ori şi într-o noapte a venit

şeful de stat major al diviziei.

La 10 august a sosit de la Bacău al doilea escadron din divizionul pe jos al

brigăzii, pentru completarea efectivelor. În aceeaşi zi inamicul a executat asupra Brigăzii o

pregătire de artilerie de două ore, după care a atacat, dar a fost respins cu pierderi.

Armata a 2-a, cu ordinul nr. 2424, făcea comandanţilor recomandarea de

„păstrare a sângelui rece şi a ordinei la trupe”, de „a nu ordona o retragere fără

autorizarea prealabilă a şefului imediat superior” şi de „a acorda speciale recompense

pentru întreprinderi îndrăzneţe, chiar dacă rezultatul nu corespunde aşteptărilor”.

Autorul a constatat că aceia care recomandau păstrarea „sângelui rece” erau în

permanentă agitaţie şi interveneau prin telefon cu ameninţări zgomotoase şi cuvinte

ofensatoare, dând ca exemplu faptul că în urma unui raport răutăcios al unui căpitan din

Regimentul 9 Roşiori, s-au pornit o serie de incriminări la adresa trupei şi comandanţilor

din Brigada 2 Călăraşi, cu caracter calomnios, cu acuzaţii contra trupei şi ofiţerilor pentru

lipsă de curaj şi fugă de pe front. Acestor înscenări necontrolate li se dă crezare de către un

comandant de Brigadă din Divizia 1 Cavalerie şi de către şeful său de stat major, fapt

pentru care comandantul Brigăzii 2 Călăraşi a protestat cu toată energia. Cercetările făcute

de alt comandant de Brigadă din Divizie au dovedit corectitudinea comandantului Brigăzii

2 Călăraşi.

Prin ordinul nr. 85/11 august 1917 al Diviziei 1 Cavalerie se restrânge frontul

Diviziei la aproximativ 3 km şi se împarte în 3 sectoare, la nord de Grozeşti: în dreapta

Brigada 2 Roşiori, în stânga Brigada 2 Călăraşi, iar Brigada 3 Roşiori şi compania ciclişti

erau în rezerva Diviziei, la nord-vest de localitatea Marginea. Posturile de comandă ale

Diviziei şi Brigăzii 2 Roşiori erau la Pângăraţi, respectiv la Bahna, departe de trupele ce le

comandau, pentru a fi în siguranţă faţă de bombardamentele de artilerie ale inamicului.

La 11 august, ora 16.00 un bombardament al artileriei inamice omoară pe

căpitanul Spulber din Regimentul 7 Călăraşi, 6 grade inferioare şi răneşte alţi 14 călăraşi

din ambele regimente ale Brigăzii. Atacul a fost repetat în ziua de 12 august şi a mai ucis 9

oameni, iar 7 au fost răniţi, 6 dintre ei fiind telefonişti de la postul de comandă al

colonelului Răzvan. Cauza acestor pierderi se atribuie insuficientei adâncimi a tranşeelor,

adâncite în noaptea 12/13 august la 2,5 m.

Prin ordinul nr. 4345/11 august, Corpul 6 Armată, constatând reducerea

efectivelor Diviziei 1 Cavalerie, îi micşorează frontul şi o subordonează Diviziei 6

Infanterie, dar Brigada 2 Călăraşi rămâne tot în cadrul Diviziei 1 Cavalerie în sectorul cel

mai expus al frontului.

Deşi Brigada 2 Călăraşi avea efective reduse şi trupa era obosită, ca urmare a

luptelor neîncetate de la 29 iulie, în mod inexplicabil Divizia 1 Cavalerie întăreşte sectorul

Brigăzii 2 Roşiori cu două companii din Regimentul de Cavalerie pe jos, cu toate

mitralierele acelui regiment.

Comandantul Diviziei 6 Infanterie recomandă Brigăzii 2 Călăraşi să instaleze

reţele de sârmă ghimpată şi arată că Regimentul 7 Vânători este lipsit de capacitatea

necesară, fapt pentru care frontul său a fost străpuns de inamic. Acelaşi comandant îi

ordonă să atace pe pante inabordabile cota 383, supunându-l la mari eforturi, pentru care

după 20 august efectivele acestui regiment au rămas la 200 de oameni, iar unele plutoane



erau comandate de elevi ai şcolii militare.

În ziua de 15 august de la ora 15.30 a început un bombardament de artilerie cu

durata de o oră şi 40 minute asupra poziţiilor Regimentului 11 Infanterie şi Brigăzii 2

Călăraşi, urmat de atacul a două batalioane de infanterie germane asupra cotei 383 apărată

de maiorul Râmniceanu, care a fost respins şi cota a fost ocupată. Brigada 2 Călăraşi atacă

împreună cu compania de ciclişti şi cuceresc o parte a poziţiei pierdute, dar Regimentul 11

Infanterie nu are nici o intervenţie, totuşi raporteză Diviziei 6 Infanterie că a contraatacat.

În opinia autorului, cota 363 nu putea fi reluată prin atac direct asupra ei, având

pante repezi, ci prin ocolire, căzând în spatele ei. Atacul putea fi dat cu Regimentul 7

Vânători, însă comandantul Diviziei a format un grup de atac cu subunităţi mici şi slabe:

compania 7 vânători comandată de maiorul Gheorghiu (comandantul batalionului),

compania ciclişti, şi un escadron din rezerva Diviziei 1 Cavalerie. Telefonic, comandantul

Diviziei 6 Infanterie stabileşte la ora 22.00 modul de desfăşurare a atacului, iar colonelul

Scărişoreanu comanda numai trupele sale şi vânătorii. Pregătirea de artilerie începe la ora

1.00 şi durează 30 minute, apoi trebuia să începă atacul, dar nefăcându-se legătura cu

Regimentul 11, care nu era în subordinea colonelului Scărişoreanu, atacul a început la ora

3.00 din ziua de 16 august şi au înaintat greu, până la ora 4.00 progresând 400 m.

Concluzia autorului este că nereuşita atacului de noapte se poate imputa lipsei de

energie a comandanţilor, dar trebuia ca trupele care atacă să vadă poziţia ce vor ataca.

Pregătirea de artilerie trebuia să înceapă la ora 4.00 şi să dureze o oră şi jumătate, iar atacul

să progreseze sub traiectoriile sale până la 150 m.

La ora 5.30 comandantul Diviziei 6 Infanterie sub starea de enervare ce provoacă

măsuri pripite, ordonă telefonic reluarea atacului. El conducea atacul de la o depărtare de

10-12 km, indicând ce subunităţi şi în ce loc să atace, lucru inadmisibil. Pregătirea de

artilerie pentru reluarea atacului a fost stabilită la 5 minute. După un salt de 150 m, datorită

focului inamic, trupele atacatoare s-au culcat la pământ şi nu s-au mai ridicat, iar trupele

Regimentului 11 Infanterie nu au pornit la atac nici de astă dată, lăsând descoperit flancul

stâng al vânătorilor.

La ora 14.00 Divizia dă ordinul nr. 826 în care arată că lipsa de vigoare în

conducere nu a dat rezultatul dorit în luptele din ziua de 15 august. Astăzi, 16 august, ora

17.00 începe o nouă pregătire de artilerie asupra cotei 383 şi va dura o oră. Batalionul de

vânători va înconjura cota pe la nord şi Scărişoreanu va dirija acţiunea, ţinându-mă tot

timpul la curent. Atacul se da cu aceleaşi trupe obosite şi cu moralul scăzut. Deşi ordinul

nu prevedea, colonelul Scărişoreanu a introdus în luptă şi 3 escadroane de călăraşi.

Atacatorii au ajuns la 100 m de inamic, dar focul ucigător al mitralierelor care nu fuseseră

lovite de artileria noastră şi grenadele aruncate din tranşeele inamice au oprit atacul. Nici

de această dată batalionul din Regimentul 11 Infanterie nu a atacat.

Pierderile noastre au fost foarte mari: Batalionul 1 Vânători a mai rămas cu 2

ofiţeri şi 93 trupă; Regimentele 7 şi 9 Călăraşi au avut 6 ofiţeri răniţi şi 270 trupă morţi,

răniţi şi dispăruţi, compania de ciclişti a rămas cu 35-40 oameni, iar escadronul din

Regimentul 10 Roşiori pierde pe comandantul său căpitanul Stoenescu, mort, un ofiţer

rănit şi 62 oameni morţi şi răniţi.

Prezentăm din nou opinia autorului, care arată că pierderile sunt nejustificate,

căci această cotă era înconjurată de înălţimi mai mari, care o dominau şi erau ocupate de

inamic: dealurile Poiana lui Boboc, Pietrile, Lesunţul-Runcu şi Albert. Dacă cei ce

ordonaseră cucerirea cu orice preţ a cotei ar fi venit în teren, şi-ar fi dat seama că ea nu

se putea cuceri cu trupe obosite de lupte continui de 20 de zile. Energia prin telefon,

ameninţarea cu luarea comenzii şi împuşcarea, pronunţată de unii comandanţi de mari



unităţi au avut ca efect împingerea comandanţilor de unităţi mai mici spre sistemul

neadevărurilor pentru a scăpa de măsuri neplăcute şi pentru a obţine distincţii şi înaintări.

Necontrolate, aceste neadevăruri treceau drept fapte eroice.

În noaptea de 16/17 august ora 22.00 comandantul Brigăzii 2 Călăraşi primeşte

ordin ca trupele să rămână pe poziţia pe care au ajuns şi s-o consolideze, fapt ce nu era cu

putinţă şi s-a provocat retragerea în râpa Ghiunghiuşului, la căderea întunericului.

Cu raportul nr. 85 colonelul Scărişoreanu a adus la cunoştinţa Diviziei pierderile

batalionului din Regimentul 7 Vânători şi pe ale Brigăzii sale aflate pe linia de comunicaţie

de pe Valea Oituzului, la distanţă de 100 m, iar în unele porţiuni chiar la 60-70 m faţă de

inamic. A cerut întăriri, dar cererea a rămas fără rezultat şi credea că acest fapt se petrecea

din lipsa rezervelor.

Acţiunile din zilele de 15-16 august din zona cotei 583 şi castelului Negroponte

au fost ordonate şi conduse de Divizia 6 Infanterie, iar comandantul Diviziei 1 Cavalerie,

deşi nu a avut nici o atribuţiune în executarea acestor operaţiuni, sub influenţa clevetirilor

acuzatoare ale unor ofiţeri din Brigada 2 Roşiori, îndreptate asupra Brigăzii 2 Călăraşi, a

făcut cercetări ce vizau trupa şi comandanţii Brigăzii 2 Călăraşi. După ce Brigada îşi

făcuse datoria timp de două zile fără nici un moment de repaus şi suferise numeroase

pierderi, s-a văzut acuzată pe nedrept de către camarazii săi de armă de „părăsirea

frontului”. Autorul arată că „recuperarea frontului pierdut pentru un moment s-a făcut cu

ajutorul trupelor Brigăzii 2 Călăraşi”. Cercetarea pierderii de teren ar fi fost justificată

„numai în cazul când recuperarea terenului nu ar fi avut loc”, altfel ar fi numai obiectul

unei descrieri a evenimentelor petrecute în darea de seamă după încetarea luptelor. În nici

un caz răspunderea nu revenea Diviziei 1 Cavalerie care nu a avut nici un rol în

evenimente, ci Diviziei 6 Infanterie „care a cunoscut toate evenimentele ce au avut loc”.

Comandantul Brigăzii 2 Călăraşi a rămas cu impresia că fiind prea puţin

simpatizat de comandantul Brigăzii 2 Roşiori, se căutau greşeli pe care el să le fi săvârşit şi

că, dacă în urma cercetătilor efectuate nu s-au luat măsuri, comandantul Diviziei 1

Cavalerie i-a adus altă învinuire, anume că în noaptea de 6/7 august când a schimbat pe

front Batalionul de Vânători, nu ar fi ocupat tranşeele cele mai înaintate, ci altele aflate mai

înapoi. Acuzaţia s-a adus după 10 zile, dar dacă ar fi fost adevărată s-ar fi produs în zilele

de 7 sau 8 decembrie. Faţă de această nouă învinuire colonelul Scărişoreanu cere telefonic

comandantului Divizie 1 Cavalerie să facă imediat verificări. A fost trimis locotenentul

colonel Marinescu, subşeful de stat major al diviziei însoţit de un căpitan. S-a constatat că

linia frontului este lângă reţeaua de sârmă ghimpată, cu posturi de observare chiar dincolo

de reţea84

.

Comandamentul nostru nu a renunţat la cota 383 şi în timpul luptelor din zilele

de 15-19 august cadavrele celor căzuţi în lupte s-au descompus, emanând un miros greu de

suportat, iar propunerea nemţilor de armistiţiu pentru 4-5 ore în scopul strângerii acestora

nu a fost admisă de Corpul 4 Armată, fapt la care nemţii au răspuns cu un nou

bombardament. În ziua de 21 august ora13 a avut loc un atac inamic asupra aripii stângi a

Brigăzii 2 Călăraşi, dar a fost respins.

La 17 august ordinul nr. 10.848 Divizia 6 Infanterie dispune ca unităţile din

84

Opinia noastră (M. D.), pe care o supunem atenţiei cititorilor, este că învinuirile

nedrepte la care a fost supus colonelul Scărişoreanu (şi altele care vor urma), au legătură atât cu

mărturia sa sinceră în procesul locotenent colonelului Crăiniceanu, motiv pentru care şi-a făcut

duşmani din rândul prietenilor acestuia, cât şi cu reproşul adresat comandantului Diviziei 1

Cavalerie pentru incidentul soldat cu morţi şi răniţi de către trupele proprii.



rezerva Diviziei 1 Cavalerie, care participaseră la luptele din 15-16 august (160-170

oameni) să reintre sub ordinele Diviziei de care aparţin. Rămânea sub ordinele Brigăzii 2

Călăraşi numai Regimentul 7 Vânători.

La 24 august, fără motiv, trece prin sectorul Brigăzii 2 Călăraşi comandantul

Brigăzii 2 Roşiori care provocase incidentul cu privire la evenimentele din 15-16 august şi

face o remarcă defăimătoare la adresa călăraşilor: „Lucrări mai bune decât acestea făcute

de găinarii de călăraşi ar fi fost în stare să fie făcute de oricare seminarist”. După două

zile comandantul Diviziei 1 Cavalerie recomandă Brigăzii completarea lucrărilor genistice,

căci fusese informat de către comandantul Brigăzii 2 Roşiori cu un neadevăr. Colonelul

Scărişoreanu invită pe comandantul Diviziei să vină personal şi să se convingă de adevăr,

apoi se adresează în scris comandantului Brigăzii 2 Roşiori. Acesta răspunde tot în scris cu

omagii la adresa comandantului Brigăzii 2 Călăraşi, apoi spune că a fost o glumă fără

intenţia de a jigni.

Un ordin al Diviziei 6 Infanterie arată nerecunoştinţă faţă de trupele care

luptaseră o lună de zile fără întrerupere, obţinând victoria la Mărăşti şi rezistând atacurilor

de la Sticlărie şi Grozeşti. Concluzia colonelului Scărişoreanu la acest ordin a fost că:

„Făceau dovada de frică şi nelinişte acei care nu veneau acolo unde datoria le impunea”.

Ca urmare a luptelor ce au avut loc până la 25 august, Brigada 2 Călăraşi mai

dispunea de 1 colonel, 1 locotenent colonel, 2 maiori, 2 căpitani, 4 locotenenţi, 3

sublocotenenţi şi 405 trupă. Cu aceştia trebuia să dea în ziua de 27 august atacul ordonat

de Corpul 6 Armată prin Ordinul Operativ nr. 3666/1917 pentru spargerea frontului inamic

între cotele 640 (fundul Curiţei) şi cota 772 (P.T. Cireşoaia), după care trupele Diviziilor 1,

6, 7 Infanterie şi 1 Cavalerie, Brigada 2 Călăraşi şi brigada Vânători trebuiau să înainteze

spre sud (!), având ca obiectiv vârful Ungureanu şi dealul Muscalul. Brigada 2 Călăraşi

avea dispozitiv în centrul Diviziei 1 Cavalerie, iar atacul Corpului 4 Armată avea efortul

principal cu Diviziile 1 şi 7 Infanterie asupra poienii Cireşoaia. Atacul nu a reuşit şi Corpul

4 Armată a ordonat reluarea atacului cu Brigăzile 2 Călăraşi, 7 Vânători şi Regimentul 12

Infanterie. La executarea pregătirii de artilerie proiectilele au căzut pe Brigada 2 Cavalerie

producând 12 morţi şi 23 răniţi, dar asupra reţelelor de sârmă efectul a fost slab, căci

tragerea a durat numai o oră şi a fost executată asupra mai multor obiective.

Atacul asupra cotei a fost ordonat prin telefon, a început la ora 19.05 şi dintr-un

salt trupele au fost lângă reţelele de sârmă ghimpată şi s-au culcat la pământ. Atacul s-a

produs de la est la vest, căci direcţia dată în ordin – de la nord la sud – era greşită. Atacul

s-a oprit, căci reţelele de sârmă nu au fost distruse de artilerie. Bombardamentul inamic a

distrus legătura trupelor atacatoare cu comandantul Diviziei 1 Cavalerie (care se afla la

Pângăraţi, la 8-10 km distanţă) Acesta nu a putut cunoaşte situaţia de pe front, iar la ora

21.00 aflând despre despre nereuşita atacului a devenit mai nervos şi a uzat de cuvinte

ofensatoare.

Ordinul dat fără a respecta regulile elementare impuse de război, fără a numi un

comandant unic al trupelor atacatoare, având o pregătire de artilerie defectuoasă, cu trupe

obosite din cauza luptelor date, nu a putut fi executat; pe timpul nopţii, trupele din dreapta

Brigăzii 2 Călăraşi având pierderi simţitoare, s-au retras lăsând flancul Brigăzii 2 Călăraşi

descoperit, astfel că şi aceasta s-a retras în poziţia de pe care a plecat, pentru a evita

pericolul învăluirii şi capturării.

Comandantul Regimentului 5 Roşiori, numit la comanda trupelor de infanterie

raporta Diviziei că Regimentul 7 Călăraşi a întârziat plecarea la atac. Colonelul

Scărişoreanu fiind la aparat a intervenit şi a spus că se raportează fals, iar a doua zi a

raportat în scris Diviziei, astfel că a venit să facă cercetări comandantul Brigăzii 3 Roşiori.



Rezultatul cercetărilor fiind favorabil colonelului Scărişoreanu, comandantul Diviziei nu a

luat măsuri în contra lui, măsuri pe care n-ar fi ezitat să le ia dacă rezultatul cercetărilor ar

fi fost altul.

Colonelul Scărişoreanu a raportat în scris Diviziei 1 Cavalerie starea de oboseală

a trupei aflată în linia I-a în contact cu inamicul din 27 iulie, faptul că slaba alimentaţie a

creat probleme de sănătate, că bolnavii cu boli de stomac nu pot fi evacuaţi şi că nici rufele

nu s-au schimbat şi soldaţii sunt plini de insecte. Înlocuirea s-a făcut abia în dimineaţa de

30 august între orele 4.00-5.00, Brigada instalându-se lângă albia râului Belu, ca rezervă a

Diviziei 1 Cavalerie, la 800 m. în spatele frontului. Oamenii bolnavi au fost evacuaţi la

spital şi în ziua următoare colonelul Scărişoreanu a reorganizat Brigada în 3 escadroane

descălecate şi două grupe de mitraliere, având în total numai 318 luptători, 5 mitraliere (3

fiind scoase din luptă de artileria inamică) şi 12 ofiţeri, inclusiv comandantul Brigăzii.

Comandantul Diviziei ordonă ca Brigada să transporte pe timpul nopţii gheme de

sârmă ghimpată şi parii necesari pentru Brigada 3 Roşiori, ordin ofensator, căci Brigada 2

Călăraşi îşi transportase singură sârma şi parii, dar ordinul a fost executat.

O altă ofensă a fost adusă Brigăzii 2 Călăraşi de comandantul Brigăzii 2 Roşiori,

care a raportat că la plecarea din poziţie călăraşii ar fi lăsat pe drum numeroase benzi de

mitralieră şi cartuşe de armă, informaţie dată de adjutantul Regimentului 10 Roşiori –

locotenentul Mihăescu – care s-a dovedit a fi falsă, căci cele 2080 cartuşe aparţineau trupei

Brigăzii 3 Roşiori, fapt de care s-au convins şi acuzatorii. Din nou comandantul Brigăzii 2

Roşiori se amesteca într-o chestiune care nu-l privea, deoarece Brigada 2 Călăraşi fusese

schimbată în poziţie de Brigada 3 Roşiori.

Divizia 1 Cavalerie a luat 7 vite din cele 12 care erau destinate Brigăzii 2

Călăraşi, care-i era subordonată numai operativ. Cu indignare comandantul Brigăzii s-a

adresat Diviziei, dar n-a primit ce i s-a răpit. Încercările denigratoare ale comandantului

Divizie 1 Cavalerie la adresa Brigăzii 2 Călăraşi au continuat pe tot timpul cât Brigada i-a

fost subordonată. Un ordin al său prevedea ca începând cu 31 august un escadron al

Brigăzii 2 Călăraşi să fie în rezerva Brigăzii 2 Roşiori, care lăsase câte un om la 2-3 cai.

La 3 septembrie Divizia face cunoscut Brigăzii că pe 4 septembrie se va da un nou atac,

dar nici acesta nu a avut rezultat satisfăcător. Până la 9 septembrie, când s-a comunicat

ordinul nr. 998 al Diviziei 1 Cavalerie de înlocuire a Brigăzii 2 Călăraşi cu Brigada de

Grăniceri, nu au mai fost pe front alte acţiuni în afară de bombardamentele de artilerie ale

inamicului.

La 30 august 1917 Brigada a primit Î.O.Z. nr. 30, având cu următorul conţinut:

Ostaşi de pe frontul român!

Luptele crâncene ce s-au dat în timpul ultimelor săptămâni de către trupele ruso-

române, puse sub comanda mea, au dat din nou la iveală însuşirile ostăşeşti ale armatelor

aliate pe frontul român. După ce bravele mele regimente din Armata a 2-a , cot la cot cu

vitejii lor fraţi din armata a 4-a rusă au alungat vrăjmaşul din poziţiile ţinute atâta timp,

Armata 1-a, împreună cu Corpurile 7 şi 8 ruse au ştiut să ţie în respect valurile inamice ce

încercaseră a rupe frontul la nord de Focşani.

Mărăşti-Mărăşeşti-Panciu şi Oituz sunt nişte denumiri cari constituie titluri de

glorie pentru trupele ce au luptat şi sângerat acolo.Cu piepturile voastre aţi ridicat un zid

mai tare decât granitul; voinţa şi vitejia voastră, vitejia Ţărilor noastre aliate, au pus o

stavilă potopului vrăjmăşesc ce a vrut să se reverse asupra câmpiilor Moldovei pentru a

purta valurile sale şi mai departe, până în sânul Rusiei. Cu mândrie mă uit la voi şi vă

aduc mulţumirile călduroase şi recunoştinţa Mea ofiţerilor şi trupei cari v-aţi purtat atât

de bravi. Onoare acelora care îşi au lăsat viaţa pentru apărarea Patriei lor!



Ne mai aşteaptă noi lupte, noi sforţări şi noi jertfe vi se impun, căci duşmanul tot

îşi mai ţine capul sus. Nu uitaţi nici o clipă că drumul spre biruinţă duce numai într-o

singură direcţie – înainte – numai învingând pe vrăjmaş puteţi realiza străduinţele voastre.

Aţi dovedit până acum că puterea voastră de rezistenţă este mai tare ca năvălirile

vrăjmaşului, iar vitejia voastră mai mare decât a lui.

Va veni momentul când voi veţi fi năvălitori, când veţi purta Drapelele noastre

înainte, pentru a alunga pe vrăjmaş de pe pământul care nu este al lui, căci cât timp mai

are un picior pe pământul nostru, biruinţa nu este desăvârşită. Vitejia ce aţi arătat până

aci îmi dă dreptul să privesc cu încredere în viitor, căci luptăm pentru bunurile noastre

cele mai sfinte şi cauza noastră e justă, de aceea şi biruinţa trebuie să fie a voastră.

Acest ordin trebuie citit la toate companiile, escadroanele şi bateriile.

Dat la Cartierul nostru General la 15 august 1917.

Ferdinand.

În noaptea de 10/11 septembrie 1917 Brigăzile 2 şi 3 Roşiori merg la Târgul

Trotuşului, iar Brigada 2 Călăraşi la Valea Seacă şi Bogdana. Colonelul Scărişoreanu se

desparte de comandantul Diviziei 1 Cavalerie cu sufletul îndurerat de tratamentul lipsit de

omenie ce-l suferise şi mărturiseşte că mulţumirea ieşirii de pe front era mai mică decât

aceea că a ieşit de sub ordinele Diviziei 1 Cavalerie, scăpând de prigoniri umilitoare.

Brigada 2 Călăraşi a primit misiunea de a fi rezervă a Armatei a 2-a, dar caii

neavând furaje în zonă, s-a aprobat mutarea la Păstrăveni şi la Budeşti-Ghica, în judeţul

Neamţ.

Cu oamenii veniţi din spital în Valea Trotuşului, Brigada avea efectivul de 600 de

oameni, la care s-au adăugat 150 de călăreţi descălecaţi de la Centrul de Instrucţie al

Armatei a 2-a. Brigada a trecut apoi la amenajarea bordeielor, nefiind indicată cazarea în

locuinţele sătenilor.

Brigada 2 Călăraşi în cadrul Grupului Tazlău

În spatele frontului nostru se petreceau evenimente grave; frontul fiind părăsit de

armatele ruse, comandamentul român a luat măsuri pentru preîntâmpinarea pătrunderii

inamicului în spatele unităţilor noastre pentru a le captura. Armata a 2-a română se lega cu

Armata a 4-a rusă pe râul Doftana, afluent al Trotuşului şi inamicul putea învălui aripa

aceasta pe văile pîraielor Negru şi Uzului, peste munţii Brezunţului şi pe Valea Tazlăului.

Deplasarea trupelor în sector urma să se facă în secret. Misiunea Grupului era să

reziste pe poziţii succesive după retragerea trupelor ruseşti.

Comandantul Brigăzii a dispus măsuri pentru a evita capturarea cailor de către

inamicul ce ar ocupa zona din care se retrag trupele ruseşti: oamenii de la trenurile

regimentare sunt înarmaţi şi vor lupta, sacrificându-se cel din urmă soldat decât să suporte

ruşinea capturării de către inamic. Se executau recunoaşteri în teren cu comandanţii de

unităţi, spunându-le că participă la instrucţie aplicativă. Măsurile luate de comandantul

grupului au fost aprobate de comandantul Armatei a 2-a.

Până la 22 noiembrie 1917 nu au avut loc evenimente, dar la această data, la ora

16.00 Brigada a primit comunicarea că s-a încheiat armistiţiu între beligeranţii de pe

frontul românesc, iar M.S. Regele Ferdinand a delegat comanda armatei române

generalului Prezan.

Trupele ruse au sărbătorit evenimentul cu băutură procurată de la inamic şi nu

mai puteau fi stăpânite de către comandanţii lor. Ai noştri au primit armistiţiul cu linişte şi

durere în suflet, mai ales cei din Regimentul 9 Călăraşi, proveniţi din Dobrogea. La prima



demobilizare, care a găsit acest regiment în Basarabia, cei mai mulţi dintre ostaşii

regimentului au rămas acolo. După încheierea armistiţiului destrăbălarea trupelor ruse se

accentuează şi are de suferit populaţia satelor, deposedată de avutul său şi neavând nici un

mijloc de apărare contra celor mai odioase crime.

Autorul vorbeşte de „groaza dezlănţuită de urgia hoardelor ruseşti, transformate

în bestii de cea mai joasă speţă, abrutizate de băutura în căutarea căreia îşi formau

singura preocupare”.

Pentru restabilirea ordinii, Marele Cartier General a hotărât să instaleze unele

unităţi în mijlocul zonelor de cantonare a unităţilor ruseşti din spatele frontului rus, iar

comandantul Grupului a ordonat trimiterea de patrule călări în localităţile din care urmau

să plece unităţile ruseşti. Se atrăgea atenţia să se evite provocarea incidentelor. Patrularea a

început la 28 noiembrie 1917.

În noaptea de 27/28 noiembrie au fost degradaţi toţi ofiţerii şi reangajaţii ruşi din

trupele revoluţionare ruse cantonate în localităţile Bucşeşti, Teţcani şi Bereşti. Zilnic 10-15

soldaţi părăseau unităţile şi plecau în Rusia. La 30 noiembrie bande ruseşti omoară pe

preotul Antohie Sava din comuna Grigoreni, apoi îi fură vinul. Învăţătorul şi şeful de post

din Bucşeşti sunt condamnaţi la moarte de către Sovietul rus al trupelor din localitate, dar

ei au reușit să fugă în timpul nopții.

Ofițerii ruși au fost dezbrăcați de uniformele lor, îmbrăcaţi în uniformele trupei şi

puşi să spele cazanele la bucătărie. Patrula călăraşilor din Bucşeşti a fost ameninţată cu

împuşcarea dacă mai revine în localitate, iar la plecare s-a tras după ea şi au fost răniţi doi

cai şi un om. Pentru supravegherea zonei au fost trimişi ofiţeri îmbrăcaţi în haine de ţărani.

Regimentul 7 Călăraşi a dezarmat resturile Diviziei Zamurscaia descălecată –

aproximativ 1.200 trupă şi 30-40 de ofiţeri – care la cererea noastră au depus armele de

bună voie, îndureraţi că părăsesc armele în mod aşa de ruşinos. La Moineşti au fost

dezarmaţi vreo 300 de soldaţi fugari însoţiţi de 200 de cai şi 20 de căruţe. Ofiţerii ruşi

îmbrăcaţi în haine ţărăneşti au venit la trupele române, care i-au tratat omeneşte şi le-au dat

posibilitatea de a se refugia spre Valea Siretului, între puzderia de oameni care se îndreptau

spre patria lor. Bandele ruseşti au început să fie agresive chiar faţă de trupele noastre,

motiv pentru care s-a ordonat să fie unităţi de alarmă care să le interzică intrarea în

cantonamentele noastre, respingându-le chiar cu focuri de armă. La Teţcani, fabrica de

spirt din localitate a devenit punctul de atracţie al trupelor ruseşti, având 60 de vagoane-

cisternă cu spirt, rechiziţionate de Marele Cartier General. Colonelul Scărişoreanu a

ordonat să cantoneze acolo un batalion din Regimentul 4 Vânători, iar zona din apropierea

fabricii să fie înconjurată cu mitraliere.

Părăsirea frontului cu armele de către trupele ruse constituind un pericol de crime

şi distrugere a localităţilor prin care treceau acestea, Marele Cartier General a hotărât ca

aceste trupe să fie dezarmate de trupele noastre şi dirijate spre Valea Siretului, iar armele

trebuiau să fie depuse în centrele stabilite de comandamentul rus. Cei ce nu se supuneau,

erau obligaţi să rămână unde se află.

La 6 august Grupul Tazlău a intrat sub comanda Corpului 4 Armată, iar la 9

decembrie Regimentul 4 Vânători a fost înlocuit cu Regimentul 8 Vânători.

Marele Cartier General a ordonat ca toate transporturile pe calea ferată să fie

organizate numai după ordinele sale, pentru a se evita deturnarea trenurilor de către

bandele ruseşti înarmate, iar dacă indivizi sau grupuri încearcă să schimbe destinaţia

trenurilor, vor fi reprimaţi cu armele. Se interzicea trecerea trupelor ruse prin Iaşi şi

staţionarea lor în zona Cristeşti-Mogoşeşti-Voineşti. Ele trebuiau să respecte dispoziţiile

jandarmilor şi ale trupelor de ordine, nerespectarea fiind reprimată după legile române.



Comandamentul român căuta să transporte trupele ruse cu trenul, pentru a feri cât mai mult

populaţia, dar randamentul căilor ferate fiind redus, majoritatea lor se deplasau pe jos. S-au

stabilit măsuri de protecţie a căilor de comunicaţii stabilite pentru deplasarea trupelor ruse.

Se recomanda mai multă energie decât forţă, iar posturile de jandarmi se întăreau cu 8-10

oameni. Trupele române nu se amestecă în certurile politice din unităţile armatei ruse, ci

protejază populaţia contra ucigaşilor şi bandelor organizate, pedepsind pe cei vinovaţi.

Înainte de plecare, trupele ruse vor depune armele la trupele române ori la trupele ruse

rămase pe loc.

Corpul 4 Armată a împărţit zona sa în 4 sectoare, câte unu pentru Diviziile 1, 6,

15 şi Grupul Tazlău. Comandanţii de sectoare aveau latitudinea folosirii armelor şi

mitralierelor cum vor crede mai nimerit şi să completeze ordinul cu dispoziţiuni proprii.

Trupele ruse nu mai respectau ordinele propriilor comandanţi şi plecarea de pe

front se făcea după ordinele Armatei a 4-a de la Roman, unde era un condoruschin cu

gradul de praporcic ales comandant de sovietul armatei ruse, dar Marele Cartier General

nu-i recunoştea autoritatea şi incidentele au fost rezolvate cu foc de arme sau chiar de tun.

Grupul Tazlău a fost împărțit în două sectoare: sectorul I la Teţcani, cu

Regimentele 8 Vânători, 9 Călăraşi, un divizion de artilerie, un divizion de cavalerie călare

şi un batalion din Regimentul 24 Infanterie; sectorul II la Sănduleni, cu Regimentul 7

Călăraşi şi un divizion de artilerie de munte; Comandamentul Grupului era la Costineşti.

Misiunea Grupului era de a proteja rafinăria Moineşti, minele de cărbuni Solonţ

şi fabrica de spirt Teţcani, afectând fiecărui obiectiv câte două companii. Celelalte trupe

erau pentru protecţia populaţiei. Grupul Tazlău a dezarmat zeci de mii de oameni

cunoscând din timp data plecării şi blocându-i la 4-5 km de locul de plecare. Ei trebuiau să

lase armele şi puteau lua numai caii.

Au avut loc incidente între trupele române şi cele ruse, rezolvate în cele din urmă

în mod paşnic, prin discuţii, căci trupele ruse primiseră afişe tipărite în care se spunea că

românii vor să-i măcelărească. Chiar colonelul Scărişoreanu a explicat unui soldat

(basarabean) că nu se face aşa ceva, ci doar se apără populaţia română contra crimelor şi

jafurilor pe care ei le săvârşesc.

A început o învrăjbire între trupele ruse şi cel ucrainene, care nu se raliau

mişcării revoluţionare şi chiar nu voiau să părăsească frontul.

La 13 decembrie podporucicul Vasile Simionov din Regimentul 188 Infanterie

ucrainean informează că Corpul 24 Infanterie rus de la Moineşti vrea să părăsească frontul

fiindcă ucrainenii, cazacii şi românii sunt contra trupelor ruse. Ruşii erau pentru Troţki şi

Lenin, iar ucrainenii voiau să se constituie în regimente care să lupte alături de români,

reconstituirea regimentelor urmând să se facă între Siret şi Prut. Comandamentul român nu

aprobă reconstituirea propusă, ordonând ca retragerea ucrainenilor să se facă în aceleaşi

condiţii ca ale ruşilor, adică dezarmaţi.

Regimentul 50 Infanterie rusă cu 1.400 de luptători a predat armele de bună voie

colonelului Rahunin, comandantul Corpului 30 Armată. Regimentul a fost îmbarcat şi

trimis cu trenul în Rusia. Regimentul 194 Infanterie din Corpul 24 Armată rusă, cu 2.500

oameni şi 30 mitraliere a părăsit frontul la 13 decembrie şi în ziua următoare a fost

întâmpinat la intrarea în Moineşti de comandantul Batalionului de Grăniceri din Tazlău,

care l-a somat să depună armele. Regimentul a refuzat şi a înaintat, iar la Gura Leontineşti

a fost somat din nou şi iarăşi a refuzat, mergând spre Nadişa, unde se afla şi Regimentul 6

Infanterie rus având acelaşi efectiv. Împreună se hotărăsc să meargă spre Bacău şi cu forţa

să se îmbarce în trenurile pe care le vor găsi în gară. În noaptea de 14/15 decembrie au fost

atenţionaţi că dacă nu se vor supune, vor fi atacaţi cu focuri de artilerie. Reprezentanţii lor



ameninţă pe colonelul Scărişoreanu că vor folosi şi ei focuri de armă, fiindcă vor să

elibereze pe condoruşchin şi să aresteze pe generalul Necrasov. Mai adaugă că generalul

Cornilov se aliază cu România pentru a porni o ofensivă contra marxiştilor.

Colonelul Scărişoreanu a raportat comandantului Corpului 4 Armată, însă nu a

primit răspuns, aşa că a ordonat instalarea divizionului de artilerie de 75 mm între

Răchitişul şi Nadişa, blocând drumurile spre Bacău. Divizionul avea misiunea de a încadra

coloana rusă cu lovituri lungi şi scurte, iar dacă nu se supun şi încearcă să fugă, să se tragă

în plin. La loviturile scurte s-au oprit, apoi au reluat mişcarea şi din nou s-a tras în faţa lor.

Panicaţi, au aruncat armele şi s-au răspândit, iar cei care s-au îndreptat spre Bacău au fost

arestaţi de trupele din acel sector.

Incidentul a creat mare panică în rândul trupelor ruse şi acestea au ameninţat că

vor ataca şi vor da foc la toate satele, ceea ce nu s-a întâmplat, ci s-au supus somaţiilor.

Astfel, Regimentul 139 Infanterie rus a părăsit frontul, îndreptându-se spre Moineşti cu

2.000 de oameni complet înarmaţi. Fiind somat şi văzând artileria, nu a mai înaintat şi s-a

întors pe front. Un simplu semn al soldatului român era suficient pentru a fi îndeplinit de

către masele de trupe ruseşti ce se scurgeau ca hoardele de invazie sălbatică zi şi noapte pe

direcţiile obligatorii.

Marele Cartier General prin ordinul 5.700/13 decembrie a stabilit măsuri de

prevenire a influenţei dăunătoare a propagandei maximaliste, interzicând relaţiile ostaşilor

români cu ruşii, evidenţiind primejdia pentru viaţa oricărui cetăţean român şi chiar fiinţa

ţării. Simţul patriotic al soldatului român şi dragostea lui faţă de ţară au împidicat

pătrunderea bolşevismului, cu toate că trupele ruse înconjurau din toate părţile trupele

române.

Colonelul Scărişoreanu şi-a reorganizat sectorul pentru a face faţă fluxului de

unităţi ruse. Zvonul că s-a decretat demobilizarea generală a produs mare dezordine în

rândul trupelor ruse, dar colonelul Scărişoreanu cu comisarii naţionali infirmă acest zvon,

arătând că aşa ceva nu este posibil, căci ar însemna să predea ţara în mâna inamicului. Prin

ordin se arăta că sunt concediate contingentele 1900, 1901 şi 1902, iar demobilizarea se va

face după un plan bine stabilit. S-au dispus măsuri împotriva fugarilor şi trădătorilor: cei ce

vor trece în Basarabia fără ordinul şefilor, vor fi arestaţi acolo. Ordinul era semnat de

generalul Scerbacef. Prin alt ordin generalul arăta că demobilizarea a început şi că

armamentul depus în România va ajunge în Ucraina, iar cel depus în Rusia va ajunge la

Moscova, însă nu mai respectau aceste ordine, ci ale lui condoruschin, fost praporcic rus,

învestit cu comanda Armatei a 4-a ruse.

Poftele pătimașe de alcool ale soldaților ruși erau satisfăcute de austro-germani

în schimbul armamentului, pentru a putea ocupa golul lăsat de retragerea trupele ruseşti,

încălcând armistiţiul.

Pentru a evita această posibilitate, Corpul 4 Armată român a ordonat trupelor sale

să ocupe golul şi să se retragă pe 3 poziţii intermediare până la Siret, conform schiţelor ce

însoţeau ordinul.

La solicitarea colonelului Scărişoreanu s-au făcut precizări privitoare la

compunerea şi misiunile Grupului său, pe zile: iniţial ocupa sectorul Teţcani, în ziua a 5-a

se va pune în mişcare spre Bacău, în ziua a 6-a cu Regimentul 9 Călăraşi ocupă

aliniamentul Ptrăjeşti-Găveşti, iar cu Regimentul 8 Vânători şi Regimentul 7 Călăraşi,

Munteni-Gherăeşti; rezerva la est Mămureni. În ziua a 9-a se va opri la Todireşti şi în ziua

a 10-a la Negoieşti. Grupul va ţine legătura permanent la dreapta cu Divizia 6 Infanterie şi

la stânga cu Detaşamentul D. Misiunea Grupului Scărişoreanu era de a interzice infiltrarea

inamicului între unităţile cu care ţinea legătura.



La 30 decembrie colonelul Scărişoreanu primeşte de la Corpul 4 Armată ordinul

de a împiedica să ajungă la trupele ruse un ordin al generalissimului Krilenko, care

dispunea retragerea metodică a tuturor trupelor ruse de pe frontul român şi unirea lor cu

trupele ucrainene în această mişcare, iar în caz de întâlnire cu trupele române, să-şi

croiască drum cu armele. Ordinul a fost descoperit, dar pare să fi fost cunoscut de trupele

ce au provocat incidente.

La 27 decembrie, la Golenţ, un reprezentant al Regimentului 51 Infanterie rus

comunicase locotenentului Iacobescu că trupele ruse retrase de pe front se vor dirija spre

Rusia după ce vor distruge armata ucraineană de la Iaşi, condusă de generalii Necrasof şi

Cerbacef, fideli lui Cornilof. Dacă vor fi opriţi de trupele române le vor ataca şi după ce

vor ajunge la Iaşi, vor face revoluţie, fiindcă dacă în Rusia nu mai este Nicolae, nici în

România nu mai trebuie să fie Ferdinand. Acestea au rămas simple amenințări, căci armata

română nu s-a lăsat intimidată și a continuat evacuarea trupelor rusești după planul ce-l

avea.

Necesitățile operative au reclamat formarea unor noi unități și Marele Cartier

General, cu ordinul nr. 5835 a înființat Diviziile 1 şi 3 Vânători şi Divizia 3 Grăniceri.

Brigada 2 Călăraşi formează cavaleria divizionară a Diviziei 3 Grăniceri, Regimentele 7 şi

8 Vânători intră în Divizia 2 Vânători şi Regimentul 1 Vânători în Divizia 1 Vânători.

Depozitul de arme şi muniţii ruseşti de la Moineşti a trecut sub paza armatei

române la 16 ianuarie 1918, ruşii refuzând să-l mai păzească. Ulterior s-a făcut evaluarea

materialelor din depozit: 30 vagoane încărcate cu muniţii, aprox. 400 vagoane cu muniţii

în magazii, 70 vagoane cu muniţii sub cerul liber, 80 de tunuri, 1.000 de chesoane de

artilerie şi infanterie sub cerul liber, 10 vagoane harnaşament sub cerul liber, un mare

număr de arme şi baionete (nenumărate).

La 16 ianuarie un zvon spunea că s-a primit ordinul telegrafic care punea în

mişcare spre Rusia Corpurile de Armată 24, 2 şi 6 Infanterie rusă.

Comandantul Corpului 24 infanterie rusă a propus vânzarea cailor săi armatei

române sau vânzarea prin licitaţie la Moineşti, iar Marele Cartier General a trimis două

comisii şi a cumpărat o parte din caii ce au fost prezentaţi.

Autorul prezintă un tabel cu situaţia celor 37 localităţi şi a unităţilor armatei ruse

care le-a ocupat în sectorul Grupului Tazlău şi arată că dacă ţăranul român a suferit în

tăcere nenorocirile abătute asupra sa şi a ţării, unii proprietari au înţeles să nu piardă nimic,

ba chiar să se îmbogăţească din nenorocirile altora, precum proprietarul moşiei Teţcani,

care a reclamat la Marele Stat Major că nu i s-au plătit 100 lei, costul unei băi, pretinzând

că ar fi fost a lui şi i-a luat-o trupa noastră care i-a salvat fabrica de la distrugere. De fapt

era o baracă de scânduri construită de ruşi. Indignat, colonelul Scărişoreanu i-a întins

proprietarului moneda cu valoarea pretinsă.

Pe frontul din munţii Tarcăului

La 27 ianuarie Corpul 4 Armată, cu ordinul nr. 7842, aduce la cunoştinţă că

întregul front ocupat de armata rusă este descoperit şi că „misiunea Corpului este de a

acoperi acel front pentru a face faţă oricărei situaţiuni”. Corpul 4 Armată dispunea de

Diviziile 1 şi 6 Infanterie şi de Brigada 2 Călăraşi întărită cu un batalion din Regimentul 24

Infanterie şi cu 5 baterii artilerie de munte.

Astfel întărită, Brigada 2 Călăraşi primeşte denumirea Grupul General

Scărişoreanu, având misiunea de a ocupa frontul de la pârâul Aţa la Slatina de Sus, având

în stânga Divizia 6 Infanterie şi la dreapta Divizia 15 Infanterie din Corpul 1 Armată.

Mişcarea începe la 29 ianuarie şi dispozitivul este ocupat la 4 februarie 1918.



Inamicul avea în faţă Diviziile 72 şi 10 Infanterie austro-ungară, Brigada 1

Landsturm călare şi două batalioane austro-ungare. Profitând de dezorganizarea trupelor

ruse de pe front, inamicul a scos unităţi şi mari unităţi de pe frontul din Carpaţi pentru a le

trimite pe frontul de vest.

În rândul trupelor inamice de pe frontul din Carpaţi s-au creat astfel mari

nemulţumiri. Având în vedere acest fapt şi numărul redus de efective, nu se mai punea

problema unei ofensive pe frontul românesc. Totuşi, comandamentul român a luat măsuri

de prevenire: trupele române au umplut golul lăsat de trupele ruse care s-au retras, chiar

dacă acest front era foarte mare faţă de efectivele de care dispunea comandamentul. Grupul

General Scărişoreanu avea un front de 25 km în munţii Tarcău de la dealul cu cota 1192,

trecând la vest dealul Preluci, apoi pe dealul Asăului, dealul Lupului, pârâul Honului,

dealul Slatina de Jos, până la muntele Tarcăul Mic. Misiunea Grupului Scărişoreanu era să

reziste pe poziţie, producând pierderi cât mai mari inamicului şi când este atacat cu forţe

superioare sau când este în pericol de încercuire, să se retragă spre est, urmând Valea

Brateşului şi Valea Tarcăului, până în Valea Taslăului, apoi a Bistriţei. Artileria a eşalonat-o

în adâncimea apărării în vederea protejării retragerii Grupului şi întârzierii inamicului pe

direcţiile văilor Tărcuţa, Bolohăniş, Brateş, Aţa, Tarcău.

La 11 februarie Grupul a primit Instrucţiunile operative ale Armatei a 2-a sub nr.

3115 referitoare la retragerea Armatei la est de Siret şi graficul de retragere pe zile şi

aliniamente: după a doua zi de retragere urma să-şi consolideze poziţia, deoarece Armata

avea un intrând pronunţat la Târgu Ocna, care era punct sensibil. Retragerea pe Siret urma

să se facă potrivit Instrucţiunilor nr. 4976 sub protecţia ariergărzilor, pas cu pas.

Pentru a ocupa aliniamentul de pe Siret, Grupul General Scărişoreanu se va afla

în ziua a 2-a în regiunea Murgoci-Geamăna, în a 4-a zi la Buhuşi-Dealul Pietri şi în a 5-a

în poziţie pe Siret.

În ziua de 14 februarie la Grupul General Scărişoreanu se prezintă ofiţeri

parlamentari unguri care protestează că s-au făcut lucrări de fortificaţie pe muntele Lungu

şi la Cotul Boeresei, încălcând armistiţiul. Armata a 2-a ordonă să se respingă protestele,

nefiind adevărat ce afirmă. Apropiindu-se data expirării armistiţiului s-a mărit vigilenţa,

raportând situaţia din 3 în 3 ore.

La 17 februarie inamicul a denunţat armistiţiul, iar trupele lui s-au dedat la acte

de fraternizare, care însă au fost respinse de trupele noastre.

La 18 februarie Corpul 4 Armată recomandă măsuri de siguranţă: artileria se

trimite mai înapoi, apărarea posturilor de comandă se întăreşte cu câte 6 echipe de puşti

mitraliere, etc. La ora 13.30 pe frontul Grupului se prezintă 2 ofiţeri parlamentari austro-

ungari comunicând că la ora 10.00 au primit un comunicat oficial de prelungire a

armistiţiului şi că tratativele au fost reluate.

La 20 februarie o comunicare asemănătoare este primită şi de la Corpul 4

Armată: începând cu 21/22 februarie ora 0.00 armistiţiul se prelungeşte cu 14 zile. Trupele

române au fost evacuate din Bucovina la 22 februarie, Armata 1-a retrăgând Diviziile 7 şi 9

Infanterie pe frontieră.

Armata a 2-a avea acum o nouă ordine de bătaie: Corpul 2 Armată cu Diviziile

18 şi 12 Infanterie şi Corpul 4 Armată cu Diviziile 1, 6 Infanterie şi Grupul Scărişoreanu.

Intrarea trupelor inamicului în nordul Basarabiei însemna completa noastră

încercuire, iar protecţia Armatei a 2-a în zonă trebuia făcută de Corpul 1 Armată între Siret

şi Prut şi de Corpul 6 Armată între Prut şi Nistru. Corpul 4 Armată trebuia să rupă

contactul cu inamicul şi să se retragă, sub presiunea lui, în zona stabilită de Marele Cartier

General, evitând o angajare serioasă.



Grupul General Scărişoreanu se îndreaptă de la Buhuşi prin Racova-Ruptura spre

Galbeni şi trece Siretul la Drăgeşti-Rocna. De la Siret va continua drumul spre est pe

direcţia Băceşti-Negreşti, când va primi ordin de retragere, care va fi pe mai multe linii şi

va fi sprijinită de artilerie.

La 24 februarie ordinul telegrafic nr. 9144 al Marelui Cartier General stabileşte

că Brigada 2 Călăraşi urmează să primească altă destinaţie şi în cel mai scurt timp să se

concentreze în sectorul Păstrăveni-Budeşti Ghica. Sectorul ce a fost ocupat de Brigadă va

fi supravegheat de Batalionul din Regimentul 24 Infanterie. Înlocuirea are loc în zilele de

24-25 februarie şi Brigada se pune în mişcare în ziua de 26 februarie, iar în seara de 3

martie cantonează în garnizoana Iaşi, unde a primit ordin ca în dimineaţa de 5 martie să

continue mişcarea în Basarabia, pe direcţia Sculeni-Făleşti-Bălţi. Acolo va intra din nou în

subordinea Diviziei 1 Cavalerie.

La 8 martie comandantul Brigăzii se prezintă la comandantul Diviziei 1

Cavalerie, care dispune ca Brigada să stea în repaus până pe 10 martie în localitatea Pârliţi,

apoi să se deplaseze prin Elisavetovca la Floreşti, de unde regimentele se separă:

Regimentul 7 Călăraşi merge la Kuhureşti, având escadroanele la Buşerniţa, Vadul lui

Raşcu, Rezina, Ţira, Cereăpcova şi Floreşti, iar Regimentul 9 Călăraşi la Samoşcani,

Răspopeni, Cituleşti, Inderepniţa şi Căzăneşti.

Misiunea Brigăzii este să păzească frontiera pe Nistru, să împiedice contrabanda

şi să menţină ordinea în interior, combătând tendinţele mişcării bolşevice; dezarmarea

populaţiei, asigurarea muncilor agricole, paza drumurilor, a legăturilor telefonice,

asigurarea comunicaţiilor pe calea ferată şi poliţia în interiorul localităţilor. De asemenea,

supravegherea transporturilor austro-ungare care se scurgeau pe calea ferată din Bucovina

prin nordul Basarabiei spre Ucraina.

La 27 martie Sfatul Republicii Moldoveneşti hotărăşte unirea Basarabiei cu

Patria -Mamă. La 27 aprilie 1918 se semnează Pacea între România, pe de o parte şi

Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia, pe de altă parte, prin care România pierde

Dobrogea. La 1 mai s-a decretat demobilizarea armatei, după care Regimentul 7 Călăraşi

intră în compunerea Brigăzii 4 Călăraşi, iar Regimentele 9 şi 10 Călăraşi formează Brigada

5 Călăraşi, ca la începutul războiului. Majoritatea trupei acestor regimente fiind din

Dobrogea, cei de naţionalitate română au rămas în Basarabia sau în sudul Moldovei,

presimţind că pacea nu este dreaptă, iar reîntoarcerea lor în Dobrogea nu putea întârzia

mult timp. Cei de naţionalitate bulgară, germană, turcă, rusă şi mozaică au fost dirijaţi în

teritoriul ocupat, aceştia fiind puţini la număr.

În capitolul final autorul arată că ocupaţia străină urma să dureze încă 10 ani,

având în teritoriul nostru 6 divizii care se hrăneau pe cheltuiala nostră. Ţara urmărea

evenimentele de pe frontul occidental şi evenimentele ulterioare au dus la prăbuşirea

Imperiului german şi a conglomeratului austro-ungar, cu urmarea fatală a prăbuşirii

tronurilor de la înălţimea cărora puternicii monarhi ne aruncau priviri dispreţuitoare.

Ungaria încerca să-şi menţină teritoriul cu ajutor de la răsărit, dar acţiunea

armatei noastre a distrus ultimele forţe ale lui Bela Khun, scăpând Ungaria de pericolul

bolşevic. Naţiunea română a sfărmat jugul apăsător al stăpânirilor străine cu sacrificiul a

sute de mii de oameni [...] şi mai presus de acesta prin patriotismul, sacrificiul fără de

seamăn al armatei şi poporului român rămas credincios până la sfârşit Tronului şi Ţărei.

Generalul Scărişoreanu încheie Fragmentele de război, cu avertismentul că

învinşii urmăresc stăruitor revizuirea frontierelor, arătând şi căile care ne pun la adăpostul

surprizelor neplăcute: atunci când e vorba de siguranţa armatei şi a Ţărei, toate măsurile

ce vom lua, nu vor fi nici prea multe şi nici de prisos.



Documente şi mărturii despre Dinu Lipatti (II)

Floriana Tîlvănoiu

Împlinirea a 100 de ani de la naşterea pianistului cu origini slătinene Dinu Lipatti în

martie anul acesta ne-a determinat să

publicăm în numărul trecut al revistei

noastre mai multe scrisori ale acestuia

ori ale Anei Racoviceanu, mama sa.

Răspunzând interesului cititorilor

noştri, continuăm demersul, publicând

şi alte scrisori şi mărturii ale soţiei lui

Dinu, Madelaine, către directorul

Muzeului Enescu din Bucureşti, Romeo

Drăghici.

Aducem mulţumiri personalului

Arhivelor Municipiului Bucureşti care

ne-a înlesnit accesul la acest fond

documentar şi domnului profesor Cornel

Manolescu care le-a tradus din limba

franceză.

[1] 3.05. [19]76, Songy. Viry

Dragă Domnule,

Ați fost probabil încunoștiințat de proiectul meu de a vă trimite, la muzeu, masca

mortuară a lui Dinu Lipatti. Am comandat scrin oficial- căci mulajul este din ipsos- şi sper

că nimic neplăcut nu va interveni. Scrinul va fi dublat de mătase verde închis- astfel veți fi

ajutat să-l expuneți în locul în care contați să-i rezervați lui Dinu- în muzeu. Vă mulțumesc

în avans- astfel vizitatorii vor vedea această imagine a lui Dinu- cea mai fidelă. Eu țineam

în mod absolut să vă parvină această amintire, dar aceasta nu este [ilizibil] strângere de

inimă că eu mă despart de

mulaj.

Dar locul său este la

București în muzeu. El trebuie

să fie prezent acolo.

Credeți dragă Domnule

în recunoștința mea anticipată,

de îndată ce voi putea face

această trimitere, vă voi anunţa.

Primiți asigurarea

sentimentelor mele de amiciţie,

Madeleine Lipatti85

*

85

Arhivele Municiliului Bucureşti, Fond Dinu Lipatti, Dosar 23/1976, fila 1.

Pianistul Dinu Lipatti

Dinu Lipatti pe catafalc (2 decembrie 1950)



[2] Geneva, 9. 08. [19]71

Stimate domnule Drăghici,

Am aflat că există în păstrarea d-voastră corespondenţa mea către Dinu Lipatti;

cum acest lucru îmi aparţine, vă rog mult a mi le păstra şi trimite cu prima ocazie ce s-ar

ivi. Vă mulţumesc dinainte şi vă rog să primiţi asigurarea sentimentelor mele de

gratitudine.

Madeleine Dinu Lipatti86

7 rue des Chandromiere

1207 Geneve

Suisse

*

[3]

[...] Înainte de a aborda o operă nouă, Lipatti o studia mult timp fără ajutorul

pianului, o învăța deci pe dinafară. El ,,asculta” în acest mod o realizare ,,ideală” pe care

nicio dificultate

tehnică nu putea s-o

împiedice. Înainte de a

nota o digitație el

reflecta multc căci-

zicea el- de o bună

digitație depinde în

mare parte reușita unui

pasaj.

Această

digitație el o nota

adesea fără să stingă

claviatura, dar el

cunoștea atât de bine

aceasta căci el știa

exact poziția pe care

mâna ar trebui s-o ia

pentru a executa

trecerea.

Dacă Lipatti

era în mod meticulos grijuliu cu realizarea exclusiv tehnică, ce s-ar zice de atenția

susținută cu care el căuta spiritul operei, caracterul său, calitatea particulară prin care ea

este reflectarea gândirii creatorului. El niciodată n-a încercat de a substitui sensibilitatea sa

celei a compozitorului, cum el niciodată nu a cântat decât ceea ce a scris. El zicea elevilor

săi că ,,muzica este un lucru grav”, și când el interpreta aveai impresia că el era

instrumentul unei forțe superioare la care el se supunea cu dragoste.

Astfel, execuțiile sale din Bach vor rămâne de neuitat: serenitatea, sensul măreției

care lui îi era naturală îl desemnase pentru a fi un veritabil interpret. Foarte adesea nu

degaja din operele lui Bach decât partea savantă a muzicii sale atunci când Lipatti o făcea

să trăiască, să cânte respectând întocmai rigoarea formei. Spiritul său conducea discursul

sunetelor, redând inteligibil și elocvent, gândirea sa fiind servită prin această mână subțire

de la care, fiecare deget avea personalitatea sa, dar care rămânea disciplinată și unită în

86

Arhivele Municiliului Bucureşti, Fond Dinu Lipatti, Dosar 21/1971, fila 1.

Ana Lipatti (născută Racoviceanu) la mormântul fiului său

Dinu Lipatti din Chene-Bourg



ansamblu. El poseda această pulsație interioară care

este ritmul, viața. Simțea cadența și nu cânta deloc.

Iată pentru ce interpretarea sa nu a fost niciodată

academică și nici indiferentă. El este rezultatul unei

,,evoluții” și nu al momentului.

Trebuie spus că Lipatti nu era doar pianist.

De dimineață se așeza să compună pentru pian,

pentru orchestră. Cunoașterea instrumentelor

orchestrei și timbrul lor particular i-a îmbogățit

imaginația determinând varietatea tușeului său.

Dacă el știe să descopere la pian ceea ce ieșea bine

adesea la cei care se limitau la știința acestui

instrument este că aceste daruri ale compozitorului

aici l-au ajutat.

Operele lui Dinu Lipatti, pline de

promisiuni, sunt un semn evident al facultății sale

creatoare și dovedesc personalitatea sa. Sub pana sa

tocmai se gravează accentele cele mai autentice

românești și chiar după ce a beneficiat de studii

foarte extinse scrierea sa rafinată și occidentală n-a

putut ciunti caracterul pur național al sensibilității sale: acest amestec de bucurie și de

nostalgie care este propriu țăranului român.

Atunci când compunea, Lipatti regăsea accentele ancestrale, execuțiile sale sunt o

dovadă precum intuiția divină a operelor sale pe care el le interpreta cu largul său orizont

spiritual.

Exemplul dragostei, respectului față de muzică pe care ni-l dă Dinu Lipatti este

izvorul admiraţiei entuziaste de care beneficiază memoria sa, a permanenței învățării sale,

al strălucirii gândirii sale și a sufletului său.

Paris, 19 septembrie 1955

Madeleine Lipatti87

*

[4] SONGY-VIRY, 30.07. 1971

Domnule Director,

Prin prietena mea Lisette Georgescu am primit binevoitoarea atenție pe care

d[umnea]voastră o acordați depozitului care v-a fost încredințat de către Valentin Lipatti-

și în mod special scrisorile pe care eu le-am scris lui Dinu, și că bineînțeles eu doresc să le

recuperez.

Acestea sunt documente care mă interesează pe mine și care, în plus îmi aparțin-

presupun.

Eu aș dori, dacă d[umnea]voastră aveți ocazia să treceți pe la Valentin Lipatti să-i

vorbiți despre dorința mea justificată- aceste scrisori sunt o bucată din viața mea, începutul

unei afecțiuni din care dumneavoastră cunoașteți urmarea.

Totuși, dacă nu aveți ocazia să-l vedeți pe Valentin, credeți că veți putea da acest

antreu de complicații pentru dumneavoastră trimiţând aceste scrisori la Lisette Georgescu

care mi le va aduce când va veni aici?

87

Arhivele Municipiului Bucureşti, Fond Dinu Lipatti, Dosar nr. 15/ 1955, fila 1 (fragment dintr-un articol apărut într-o publicaţie de limbă franceză conţinând opinii despre Dinu Lipatti şi imagini ale acestuia).

Madelaine, soţia lui Dinu Lipatti



Eu vă voi fi infinit

recunoscătoare și vă

mulțumesc în mod sincer.

Vă încredințez,

Domnule director,

sentimentele mele de

gratitudine!

Madeleine Lipatti88

*

[5] PETITE-MAISON SONGY-VIRY

HAUTE-SAVOIE 28.I. 1974

Dragă Domnule,

Mulțumesc pentru amabila dumneavoastră scrisoare- trebuie să vă spun că a existat

o confuzie-eu nu am uitat adresa dumneavoastră dar ştiam că preferaţi adresa [...], în

sfârşit, nu am avut-o când am mers la poştă.

Eu cred că Lisette nu v-a comunicat exact ceea ce aş dori să ştiu. Drama morţii lui

Radu- care era un prieten incomparabil m-a aruncat într-o profundă tristețe. Bineînțeles că

el era în ţară- dar săraca Lisette… Eu știu, vai, cât sunt aceste separații de tragice. Nu aveți

nici un scrupul de a nu mă avertiza deloc de expoziţia Enescu, pe care dumneavoastră ați

organizat-o la Paris. Sănătatea nu mi-a permis încă a mă deplasa. Din contră, eu v-aș fi

recunoscătoare dacă mi-ați spune data la care această expoziție va putea fi văzută la

Bruxelles și de asemenea la cine trebuie să trimit discul cu Concertul de Mozart. Un cuvânt

ar ajunge.

Mulțumesc pentru alăturarea amintirii lui Dinu de a iubitului nostru maestru

Enescu.

Vă urez sănătate bună și vă asigur dragă domnule de sentimentele mele cele foarte

amicale.

Madeleine Lipatti89

[adresa pe plic faţă ,,Monsieur Romeo Drăghici, 141 Calea Victoriei, Bucarest 22,

Roumanie, R.S.R.”; verso: ,,M.D.Lipatti, 74580 Sogny-Viry, France”]

*

[6] ,,SONGY- VIRY, 4.06.1976

Dragă Domnule,

Vă mulțumesc pentru amabila dumneavoastră scrisoare și proiectele în care

dumneavoastră mi-ați făcut loc.

Cu noroc am găsit o fotografie care corespunde sarcinilor pe care mi le-ați dat.

Această fotografie a fost făcută la Berna în 1950. Pentru ceea ce este în sipet, vă va parveni

cu o anumită întârziere- sipetul tocmai a sosit de la Geneva la verișoara mea, dar trebuie să

merg la Geneva, să plasez acolo masca, s-o expediez prin poștă etc… pentru moment eu

88

Arhivele Minicipiului Bucureşti, Fond Dinu Lipatti, Dosar nr. 20/1971, fila 1 89

Arhivele Minicipiului Bucureşti, Fond Dinu Lipatti, Dosar nr. 22/1974, fila 1

Facsimilul unei scrisori cu semnătura lui Madelaine



sunt foarte dezavantajată și incapabilă de a urca cele 4 etaje, la apartamentul meu, dar sper

că în curând îmi va fi mai bine și că voi putea îndeplini această dureroasă misiune. Sunt

profund mișcată de tot ceea ce dumneavoastră faceți în memoria scumpului nostru Dinu și

vă mulțumesc din toată inima.

Vă pun acest mesaj din Elveția. El vă va parveni mai repede decât de aici.

Vă încredințez, dragă Domnule, de sentimentele mele devotate și amicale.

Madeleine Lipatti

P.S. Mă gândesc , dragă Domnule, că ar fi corect ca să figureze în colțul Lipatti,

fotografia maeștrilor Jora90

, Florica Musicescu91

, Nadia Boulanger92

- dacă sunteți de acord

eu pot trimite o fotografie a Domnișoarei Boulanger. Lisette G. trebuie să aibă cu siguranță

o fotografie a Floricăi și probabil chiar a lui Jora.

Acești trei mari pedagogi au dat îndrumări prețioase lui Dinu. În orice caz eu voi

cere Doamnei Boulanger să-mi trimită una din fotografiile sale. Eu am – dar ele sunt la

Geneva unde eu nu pot să mă duc- căci am avut un accident care m-a handicapat.

Am fost la Geneva, numai pentru a lua masca și a v-o trimite, pe 15 iunie trecut.

Mă grăbesc să știu, această mască v-a parvenit?

Mulțumesc încă o dată.

M. L

Revista din care este extras articolul alăturat este ,,Telerama” şi apare la Paris.93

*

[7] Songy- Viry, 23.06. [19]76

Dragă Domnule,

Din toată inima vă mulțumesc pentru scrisoarea Dumneavoastră, pentru

inițiativele menținerii amintirii lui Dinu. Eu mă grăbesc să știu masca în mâinile

Dumneavoastră și am trimis-o deci prin poștă la 15 iunie. Aș fi vrut s-o trimit prin avion,

dar poșta aeriană nu acceptă colete fragile, așa că a fost trimisă cu trenul. Ieri am trimis

fundul sipetului cu poșta de Viry. Un prieten sculptor m-a sfătuit de a nu face modificări,

trebuie ca artizanul să poată avea masca- pentru a mări fundul aproape de mărimile exacte.

Regret că v-am dat această preocupare, dar eu presupun și sper că acest contratimp

nu v-a întârzia prea mult reuniunea pe care o aveți prevăzută la muzeu. Lisette Georgescu

mi-a scris că d[umnea]v[oa]s[tră] chiar ați comandat o vitrină pentru mască.

Astfel dragul Dinu va avea locul său ,,în casă” de la maestrul său, care

d[umnea]v[oa]s[tră] o știți era nașul său. Eu v-aș fi recunoscătoare dacă mi-ați trimite ,,un

cuvânt” când veți primi masca- și dacă nimic neplăcut nu a intervenit în cursul expedierii.

În așteptare, eu vă repet încă o dată cât vă mulţumesc pentru tot ceea ce faceți în

memoria lui Dinu și vă asigur de sentimentele mele emoționante.

Madeleine Lipatti 94

90

Mihail Jora (n. 2 august 1891, la Roman, Neamț- d. 10 mai 1971, la București) a fost compozitor, dirijor român, membru al Academiei Române și profesor al Academiei Regale de Muzică din București. Studiile muzicale le-a făcut la Paris și Leipzig. Creații muzicale: balete, suite simfonice, poeme simfonice, muzică de cameră ș.a.

91 Florica Musicescu (n. 8/21 mai1887, la Iași; d. 19 martie 1969, la București ), pianistă de prestigiu,

profesoară la Academia Regală de Muzică din București, este considerată unul dintre fondatorii școlii de pianistică de la noi. Prin talentul său și tactul pedagogic remarcabil a format elevi a căror faimă a depășit cu mult granițele României: Dinu Lipatti, Madeleine Cantacuzino, Radu Lupu, Dan Grigore și mulți alții. A fost fiica muzicologului Gavriil Musicescu- organizatorul Corului Metropolitan din Iași.

92 Juliette Nadia Boulanger (n. 16 septembrie 1887- d. 22 octombrie 1979)

93 Arhivele Municipiului Bucureşti, Fond Dinu Lipatti, Dosar 24/1976, filele 1-4



*

[8] Songy- Viry, 26. 06. 1976

Dragă Domnule,

Tocmai mi s-a adus acest articol apărut într-o revistă a programelor de radio și

televiziune. Mă gândesc că aceasta ar putea să vă intereseze și dacă vă gândiți bine ar

figura în colțul Lipatti- acest articol-

dovada admirației purtată lui Dinu în

Franța și, cred că puțin peste tot în

lume. Astfel, un muzicolog vine să mă

vadă foarte curând- și doresc să

pregătesc mai degrabă o biografie a lui

Dinu- acest muzicolog este japonez.

Această carte va apărea în Japonia, în

limba țării- dar mă gândesc că ar trebui

tradusă în engleză- în acest caz eu voi

cere două exemplare și vă voi trimite

unul. Este impresionant cum este bunul

Dinu admirat, în plus, iubit chiar pe alte

continente, renumele său este universal.

Am dovezi numeroase și amintirea lui

rămâne vie grație acestor admiratori și a

prietenilor săi, dintre care

dumneavoastră sunteți unul dintre cei

mai fideli.

Vă încredințez de sentimentele

mele recunoscătoare.

Madeleine Lipatti95

*

[9] Songy, 27. 07. 1976

Dragă Domnule,

Ieri am primit scrisoarea dumneavoastră din 13 iulie, unde îmi confirmați că

sunteți în posesia măștii lui Dinu. Eu sunt fericită și eliberată. Am aflat că această amintire

v-a parvenit în stare bună- că masca va fi expusă prin grija dumneavoastră, deci în cele mai

bune condiții. Eu vă sunt infinit recunoscătoare și atașamentul la amintirea lui Dinu mă

mișcă profund. Grație dumneavoastră, vizitatorii Muzeului Enescu vor lua cunoștință de

ceea ce a fost Lipatti ca artist și ca ființă umană. România poate fi mândră de-al număra

printre fiii săi cei mai valoroși. Acum el are locul său, în țara sa de care era atât de atașat.

Compatrioții săi îi vor aduce omagiul. Este bine că am crezut în dumneavoastră donând

această mască.

Aveți încredere, dragă domnule, în sentimentele mele recunoscătoare.

Madeleine Lipatti96

94

Arhivele Municipiului Bucureşti, Fond Dinu Lipatti, Dosar nr. 25/1976, filele 1-2 95

Arhivele Municipiului Bucureşti, Fond Dinu Lipatti, Dosar nr. 26/1976, filele 1-2 96

Arhivele Municipiului Bucureşti, Fond Dinu Lipatti, Dosar nr. 27/1976, fila 1.

Mâinile lui Dinu Lipatti



Alegerea moşiei Caracal – 16 februarie 1847 (VIII)

Încheiem în acest număr prezentarea hotărniciei oraşului Caracal (Memoria Oltului

şi Romanaţilor nr. 54-58/2016; 59/2017), document descoperit de noi la Arhivele Naţionale

din Bucureşti, fond Mihai Bălăianu, pachetul II, nr. 135. Documentul scris cu caractere

chirilice a făcut parte din colecţia profesorului caracalean Ilie Constantinescu, are 28 file

şi a fost scris de inginerul hotarnic Teodor Palade. Importanţa documentului constă în

faptul că menţionează hotarele oraşului la 1847, face referire la moşiile vecine şi

proprietarii lor şi la vechi acte de proprietate. Sunt pomenite toponime, apar numele unor

fruntaşi caracaleni, şi- lucru extrem de important- aminteşte despre cele 1200 de familii ce

locuiau în Caracal la 1847.

Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu

Leat 1846 februarie 8, Nr. 6: carte a C. Tribunal al judeţului Romanaţi prin care

întăreşte învoiala dintre d-lui maior Ioan Florescu şi Maria Fărcăşanca, soţia răposatului

Petrache Fărcăşanu pentru hotarele despărţitoare ale moşiei Frăsinet a D. maior şi Liiceni a

numitei Fărcăşanca, şi celelalte. Iar Completul Cinstiţilor Magistraţi, cum şi toţi d-lor

orăşanii ce era faţă, după ce au auzit toate aşternutele hârtii aici pentru moşia Liiceni, s-au

împotrivit zicând întâi că, cartea de judecată s-a întemeiat numai pe arătarea D. hotarnic ce

se vede aşternută în alegerea sa, fără a voi să ia în băgare de seamă o sumă de martori,

oameni bătrâni streini ce făcea dovadă vechii şi nebântuitei stăpâniri a moşiei oraşului de

către Liiceni.

Al 2-lea: Că D. Otetelişanu îşi întemeiază hotărnicia tot pe planul slugerului

Otetelişanu ce zice că i s-ar fi arătat de d-lor, pentru care nu numai că n-au nici o ştiinţă să-

i fi arătat un astfel de plan, fără numai un plan pentru prigonirea ce a urmat la anul 1824

între moşia oraşului şi Frăsinetul, în care moşia oraşului şi Frăsinetul, ce pentru Liiceni nu

poate fi trebuincios. Dar şi chiar de ar fi fost un asemenea plan, planurile după lege nu pot

ţine loc de dovadă, când stau de faţă dovezi şi stăpânirea în faptă. Şi că nici acea carte de

cercetare şi scriere a averii casei răposatului Matei Fărcăşanu ce o numeşte Comision nu se

poate socoti de sinet de vreme ce nu are caracter de sinet, ci o carte de preţuirea averii lui

Matei Fărcăşanu, între care pe lângă cealaltă avere a Fărcăşanului zice că fiind şi moşia

Liiceni au pus de au tras-o numai pe mijloc, fără a arăta într-însul că a fost cineva şi atunci

din partea oraşului sau că au tras-o din moşia oraşului spre Liiceni sau din hotarul

Drăghicenilor în jos spre dânsa, decât semnul că au pus de au tras-o numai în mijloc şi au

ieşit peste tot stânjini o mie şapte sute cincisprezece, din care sumă zice numitul că

jumătate este a răposatului Ioniţă Crăznaru iar jumătate, adică stânjini opt sute şapte ai lui

Matei Fărcăşanu.

Al 3-lea: că această cercetare nu poate fi în stare pravilnică cu o asemenea uşoară

coprindere ce nu poate caracteriza niciun fel de act ce legiuieşte Condica ţării pentru

hotărnicie. Şi prin urmare, a se putea după dânsul câştiga sau a se pierde moşii.

Al 4-lea: că devreme ce singur D. hotarnic prin alegerea sa zice că în partea aceea

s-au învoit proprietarii drăghicenilor cu ai liicenilor, din care învoire au urmat cu

măsurătoarea, după pravilă orice fel de lipsă, chiar când ar fi sinet cu sumă de stânjini,

recunoscut cu formă legiuită, lipsa priveşte asupra părţilor ce s-au învoit, adică: ori a



drăghicenilor sau a liicenilor, iar nu asupra oraşului, când mai vârtos tocmai aici s-a făcut

învoirea între acei proprietari, după cum se vede şi când mai vârtos nu mijloceşte nicăieri

vreun sinet ca să se facă dovadă că s-au tras vreodată moşia Liiceni din hotarul

drăghicenilor spre Caracal şi a ieşit sumă de stânjini.

Al 5-lea: că n-are nici un temei d-lui clucerul Otetelişanu, hotarnicul moşiei

Liiceni a se întemeia pe acele pietre ce zice că le-au arătat Fărcăşanu în moşia oraşului,

când asemenea pietre în fiinţă nu sunt, dovadă fiind chiar planul înfăţişat de Grigorie

Liiceanu: că astfel de pietre nici acum, nici pe vremea hotărniciei D. Oltetelişanu n-au fost.

Şi apoi chiar de ar fi fost, după nici o pravilă nu s-ar putea socoti de pietre hotare între

moşia Liiceni de către a oraşului. Dacă pentru dânsele Liiceanu nu are sinet pravilnic de

stăpânire, căci pietre hotare despărţitoare ale moşiei oraşului de către moşia Liiceni, au

răspuns toţi orăşanii că sunt acelea ce stau în fiinţă despre Liiceni până în care şi-au avut

stăpânirea, iar nu până unde d-lui clucerul Otetelişanu îşi închipuieşte că ar fi fost locul

pietrelor. Asemenea s-a împotrivit Completul Magistratului şi toţi ceilalţi boieri şi

neguţători orăşani şi asupra cercetării d-lui aga Zătreanu de la anul 1844 iunie 20, zicând

că această cercetare nefiind urmată prin ştirea magistratului ce-i pravilniceşte

reprezentează drepturile oraşului, ci numai între nişte mahalagii precum se vede şi între un

Bancu Ganea, arendaşul moşiei liicenilor, întru nimic nu o pot recunoaşte şi de cine se

socoteşte căzută; mai vârtos când într-însa se văd aşternute şi nişte propuneri ale unor

mahalagii, ce chiar acei arată că nu le-au vorbit, adică, că ei n-ar fi tăgăduit acele semne ce

se văd aşternute în pomenita cercetare şi care fiind tot aceleaşi ce se coprind şi în alegerea

clucerului Grigorie Otetelişanu, după urma cărui a intrat oraşul. Într- atâtea valuri de

judecăţi şi cheltuieli, vrând numitul a însuşi din dreapta moşie a oraşului un codru de loc

fără nici un fel de dovadă pravilnică. Totdeauna nu numai că s-a tăgăduit, dar şi se vor

tăgădui ca unele ce se închipuie împotriva dreptei şi adevăratei stăpâniri a moşiei oraşului,

precum şi acel zapis de la leat 1833 în care se văd patru lucruri: că se învoiesc cu răposatul

Petrache Fărcăşanu şi pe care aga Constandin Zătreanu, între altele asemenea dovezi slabe,

sprijină lucrarea cercetării d-sale; nu putea d-lui pentru patru numai învoitori să osândească

un norod de o mie două sute şi mai bine de familii ce se hrănesc pe această moşie a

oraşului, de vreme ce orice faptă împotriva dreptului Magistratului prevăzut de regulament

se socoteşte pravilnică nelegiuită şi de sine-şi căzu tă. Înfăţişând spre dovada stăpânirii şi

martori oameni străini, care nu numai prin grai au arătat cursul vechii stăpâniri, dar au dat

şi înscris mărturie cu anul 1846 noiembrie 17 în următoarea coprindere.

- Eu Dumitru sin Dinu Chelu ot satul Redea în vârstă ca de ani 60;

- Eu Gheorghe Opinca ca de ani 50;

- Eu Vladu Bursucu ca de ani 50;

- Eu Andrei sin Pătru Căpăţână ca de ani 50;

- Eu Radu sin Sturzu din Caracal;

- Eu Radu Belu ot tam;

- Eu Grigorie sin Pătraşcu;

- Eu Costache Julea;



- Eu Badea Oprea Leva de ani 40;

- Eu Radu Sturzu de ani 70;

Chemaţi fiind ca să ne dăm ştiinţa pentru hotarele despărţitoare între moşia oraşului

Caracalului de către moşia liicenilor, mergând în faţa locului, unde fiind faţă din partea C.

magistrat, D. prezidentu sărdar Cănuţ Jianu, D. sărdar Ioniţă Perieţeanu şi D. Petre Ioan,

deputaţii mahalalii Boldu cu alţi mahalagii, ni s-au citit de către D. sărdar Teodor Paladi,

hotarnicul şi inginerul moşiei Oraşului o carte de hotărnicie a doisprezece boieri de la leat

şapte mii o sută nouăzeci şi cinci, octombrie douăzeci şi unu. Înfăţişată D-sale de către

orăşani, care pe lângă altele coprinzându-să că moşia oraşului merge până în hotarul lui

Turtă în lungime deopotrivă cu moşia Comanca, ne-au întrebat mai întâi d-lui: de

cunoastem acest hotar al lui Turtă, şi de se află în fiinţă.

Şi mergând cu toţii în faţa locului am arătat d-lui şi la toată obştea orăşanilor pe

faţa pământului în fiinţă piatră statornică pomenită de la moşii şi părinţii noştri sub

numirea de Hotarul lui Turtă. După aceasta ne-au întrebat d-lui sărdar Paladi, şi pentru

chipu, ce fel această moşie a oraşului cu a lui Turtă şi-au avut stăpânirea din vechime de

către Liiceni, pentru care arătăm în frica lui Dumnezeu cu suflet nevătămat că de la această

piatră hotar al lui Turtă în dreptul ei spre apus unde se vede că au fost din vechime trăsură

( căci moşia lui Turtă se mai lungeşte spre miazăzi până în hotarul moşiei noastre Redea )

este altă piatră care am arătat-o la toţi d-lor de au văzut-o; de la această piatră se întoarce

spre miazănoapte la altă piatră vechie hotar despărţitor între moşia lui Turtă ce acum se

stăpâneşte de moşia oraşului de către Liiceni. Dintr-această piatră tot spre curmeziş prin

Măgura Jupânesei din tufe şi prin Măgura Gemeni ce-i zice de câţiva ani Măgura lui Cazan

şi de acolo drept în Lacul cu Inul, hotărându-se moşia lui Turtă, parte ape cât se stăpâneşte

de oraş prin toate aceste semne ce în frica lui Dumnezeu arătăm mai sus. Care această

arătare spre a fi crezută am rugat pe d-lui Prezidetul Magistratului de au scris-o din cuvânt

în cuvânt; neştiind carte, iar noi am pus degetile noastre la numele noastre în loc de

pecetie.

După a cărora mărturie, am cerut ca să mă ducă am arăta de este vreo piatră la

mijlocul moşii întru despărţirea drăghicenilor de către a liicenilor, unde şi mergând cu toţii,

faţă fiind şi d-lui Grigorie Liiceanu proprietarul liicenilor, nici un fel de piatră nu s-a găsit,

decât un rotocol ce după arătarea tuturor ce erau faţă s-ar fi făcut de către d-lui cluceru

Grigorie Otetelişanu când s-a hotărât moşia numitului Liiceanu; asupra cărui rotocol,

făcându-se mai multă dezbatere, a aratat toţi ce erau de faţă, că acesta s-a făcut după

învoirea ce s-a urmat între proprietarul numitei moşii Liiceni cu al Drăghicenilor, după

cum se mărturiseşte chiar în alegerea numitului hotarnic. Din care apoi, şi întemeiat în zisa

învoire, a făcut măsurătoarea spre oraş. Şi prin urmare, calcă din dreapta sa moşie suma

stânjinilor ce se vede. Care rotocol, văzându-se că nu este întemeiat pe niciun fel de sinet,

ci numai după o învoire ce priveşte în greutatea celor ce s-au învoit iar nu a oraşului,

ne-am întors cu toţii iarăşi la piatra lui Turtă şi de acolo am mers drept spre apus la cealaltă

piatră, unde stă moşia oraşului, cu lungimea. Apoi, de acolo, spre miazănoapte în

curmezişul moşiei la altă piatră veche, hotar despărţitor între moşia lui Turtă ce acum se

stăpâneşte de moşia oraşului de către Liiceni. Şi tot în curmeziş drept prin Măgura



Jupânesei în tufe; şi prin Măgura Gemeni sau a lui Cazan, drept în Lacul cu Inul; care

semne, însemnându-le pe plan şi făcând de la unul până la altul linie, precum dintr-însul se

va vedea, le arăt şi aici, lăsând pricina în chibzuirea cinstitelor locuri judecătoreşti. După

ce am ales şi acest cap al moşiei oraşului de către Liiceni după chipul ce se arată, i-am

făcut şi trăsurile cuviincioase:

1. Trăsură s-a făcut punând lanţul din piatra lui Turtă şi trăgând în curmeziş spre

miazănoapte şi peste Valea Oraşului până în Lacul cu Inul, hotar despărţitor între

moşia oraşului de către moşia Frăsinetu şi Liiceni, au ieşit stânjini patru mii trei

sute patruzeci şi şase, Nr. 4346.

2. Trăsură s-a făcut puind lanţu din muşuroiul ce s-a făcut întru despărţirea moşiei

oraşului despre moşia Comanca a Sf. Episcopii şi, trăgând în curmeziş spre

miazănoapte

prin Movila

cea Mare şi

prin Movila

Ţiganilor şi

peste Valea

Boldului şi

a oraşului,

au ieşit până

în hotarul

Frăsinetului, unde am făcut muşuroi, stânjini patru mii treizeci, Nr. 4030.

3. Trăsură s-a făcut punând lanţul din Piatra de la Gropi şi trăgând în curmeziş, şi

spre miazănoapte, şi pe valea oraşului prin magura lui popi Tănasie, au eşit până

în muşuroiu ce l-am făcut în drumul hoţului stânjâni trei mii noaă sute No. 3900

cu călcarea ce să face de hotărani.

Să adună câte trele trăsurile stânjâni doaăsprezece mii doaă sute şaptezeci şi şase No.

12276, care făcându-să masă rămâne moşia oraşului cu călcarea ce să face de hotărani,

stânjini Şărban Vodă patru mii noaăzeci şi doi No. 4092.

Într-acestaşi chip făcând alegerea şi

lămurirea hotarelor de jur împrejur a moşii

slobodă a oraşului Caracalu, am dat această carte

de alegere.

S-au alcătuit în capitala judeţului

Romanaţi Caracalu, luna lui februarie în

şaisprezece zile, anul una mie opt sute patruzeci

şi şapte.

Hotarnic inginer,

Sărdarul T. Palade

Finalul documentului cu semnătura inginerului hotarnic

Pecetea inginerului hotarnic

Teodor Palade



O CTITORIE A BOIERILOR BUZEȘTI: MĂNĂSTIREA DOBRUȘA (V)

Prof.Dr.Ștefan GRIGORESCU

După trecerea Mănăstirii Dobrușa în grija Episcopiei Râmnicului, ca metoc al

acesteia, arhiereul Ștefan, care a păstorit cu vrednicie 20 de ani (1673-1693)38

, a decis

restaurarea bisericii așezământului. Pisania veche menționează pe Episcopul Ștefan al

Râmnicului drept ctitor, iar Pomelnicul îl amintește atât în lista arhiereilor Râmnicului, cât

și aparte, drept ctitor39

. De asemenea, tabloul votiv îl arată drept ,,Ștefan Episcopul

Râmnic[ului], care au prefăcut mânăstirea. L[ea]t 7200.”40

Lucrările de refacere a bisericii,

începute prin grija Episcopului Ștefan, l-au avut ca ispravnic pe monahul Zosima din satul

Sărata, pe care îl menționează o inscripție săpată în zidul sudic al bisericii: ,,P[o]meni

G[ospod]i monah Zizim ot Dobr[u]ș[a] ot sel[o] Sărata, v leat 7200 [1691-1692]”41

.

Refacerea așezământului de la Dobrușa a fost încheiată prin strădaniile

Episcopului Ilarion, care a păstorit Eparhia Râmnicului între anii 1693-170542

. Două

inscripții săpate în cărămidă pe zidul sudic al bisericii Dobrușei menționează refacerea

mănăstirii de către Episcopul Ilarion, precum și pe ispravnicul lucrărilor, Daniil, starețul

Mănăstirii Bistrița. Prima inscripție amintește că ,,Prefăcut-au și înoit măn[ă]sti[rea]

Ipiscupu Ilarion, l[ea]t 7210 [1702]”, iar cea de-a doua amintește că ,,Au fost ispravnic

bătr[â]nul Daniil ot Bistriță, l[ea]t 7210 [1702], s[ep]te[mvrie] 30”43

. Trebuie amintit aici și

ieromonahul Gherasim, egumen și îngrijitor al Mănăstirii Dobrușa în timpul acestei

refaceri, menționat ca atare și în Pomelnic44

.

Secolul al XVIII-lea a consemnat pentru trecutul Mănăstirii Dobrușa atât refacerea

bisericii, cât și pictarea interiorului și ridicarea unui nou corp de chilii, atât prin grija unor

episcopi ai Râmnicului, cât și a unor vrednici stareți dobrușani, cu sprijinul unor preoți din

împrejurimi. Între anii 1771-1774, biserica a fost pictată prin grija Episcopilor Partenie45

și

38

Episcopul Ștefan era originar din sudul Olteniei și a fost călugărit probabil la Mănăstirea Sadova, unde a fost o

vreme și egumen. Ales episcop al Râmnicului în anul 1673, s-a dovedit un vrednic gospodar și ctitor, ridicând clopotnița

mare a Episcopiei, ctitorind Mănăstirea Sărăcinești și începând refacerea bisericii Dobrușei. La sfârșitul vieții a devenit Sava

arhieroschimonahul. A fost înmormântat la Mănăstirea Sărăcinești, unde mormântul (cu lespedea ștearsă aproape complet) i

se păstrează în pridvor. Vezi Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. 2. Editura Institutului Biblic și de

Misiune al B.O.R., București, 1994, p.163-164. 39

,,Pomeanicul Părintelui Ștefan Episcopului, carele au înnoit Sfânta Mânăstire: Bogdan, Nedelea, Gago,

Drăgana, Stoican, Stănae, Stoica, Mariea, Stoica, Voica, Negri, Mariea, Udriște, Irimiea, Neacșa, Ionașco, Ioan, Nicola,

Radu, Marta monah[ia]”.Vezi Teodor Bălășel, Un manuscris din 1777, în loc.cit., p.217. 40

N.Iorga citea greșit leatul ca fiind ,,7102”, adică 1593 și credea că era vorba de Ștefan I-ul, Episcopul

Râmnicului în vremea lui Mihai Viteazul.Vezi Nicolae Iorga, Inscripții din bisericile României, Fascicula I. București,

Institutul de Arte Grafice și Editură ,,Minerva”, 1905, p.167, nr.340. 41

Traducerea și completarea noastră, după original. 42

Episcopul Ilarion, originar tot din părțile Olteniei, a fost călugăr și egumen la Mănăstirea Bistrița. Ales Episcop

al Râmnicului, a păstorit cu vrednicie, ocupându-se de tipărirea mai multor cărți religioase și restaurând așezămintele monahale de la Iezeru și Dobrușa. A fost înlăturat din scaun la presiunile Patriarhului Dosithei al Ierusalimului, aflat atunci

în Țara Românească. După unele mențiuni, în ultimii ani ai vieții a fost stareț al Mănăstirii Snagov. Vezi Mircea Păcurariu,

Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. 2, p. 164-165. 43

Traducerea și completarea noastră, după originale. 44

,,Aici să pomeneaște Gherasim ieromonah, ce au fost igumen Sfintei Mânăstiri Dobrușa, când era leatul 7217

[1709]. Pomeneaște, Doamne, sufletele robilor tăi Luca iereu, Marca, Matei, Teodor, Vasilie, Ana, Timotei, Maxim, Iacov,

Vasile iereu, Marca, Andrei iereu, Iulian, Mariea, Ecaterina, Mariea, Ioana, Xenia”. Vezi Teodor Bălășel, Un manuscris din 1777, în loc.cit., p.219.

45 Originar din Mihăiești-Vâlcea, fost egumen al Tismanei, Episcopul Partenie a păstorit ca arhiereu între anii

1764-1771. În vremea lui s-au tipărit numeroase cărți de cult, au fost închinate Episcopiei Râmnicului mai multe metoace și

moșii, au fost reparate și pictate biserici din cuprinsul Olteniei ș.a. Vezi Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române.Vol.2, p. 419.



Chesarie46

, înfățișați și în tabloul votiv47

, donatorii banilor fiind ieromonahul Daniil48

și

preotul Dragomir ot Sutești, pictat împreună cu soția sa Neacșa în tabloul votiv și amintiți

în Pomelnic49

. Potrivit pisaniei vechi, zugravi au fost un Dragomir ereu50

, ajutat de fratele

său, Nicolae ereu, ierodiaconul Rafail, ierodiaconul Dumitrașco și Petru ,,ucenic și calfă”.

Ispravnicul lucrărilor de pictare a interiorului bisericii, în același timp însemnat donator de

bani și bunuri, demn așadar de a fi considerat între ctitorii din secolul al XVIII-lea, a fost

ieromonahul Isaiia, starețul de atunci al Dobrușei. În anul 1777, egumenul Isaiia a plătit

monahului Rafail de la Episcopie scrierea unui nou Pomelnic al Dobrușei (păstrat până

astăzi), tot el dăruind mănăstirii un sfeșnic de aramă, trei cărți sfinte (Liturghier, Psaltire și

Catavasier), precum și un clopot, cumpărat împreună cu un Sarul vameșul51

.

În anul 1782, chiliile au fost refăcute, prin grija Episcopului Filaret al

Râmnicului52

, iar așezământul monahal adăpostea câțiva viețuitori, lângă o comunitate cu

mulți țigani.

După anul 1800 însă, grija Episcopiei Râmnicului era mai vizibilă pentru viile de

la Drăgășani și Dobrușa, decât pentru mănăstirea ca atare. Decăderea comunității

monahale a fost continuă, Mănăstirea Dobrușa devenind schit, cu câțiva monahi și cu

puțină avere. La anul 1851, la scurtă vreme după ce a devenit arhiereu al Râmnicului,

Calinic (canonizat mai târziu ca Sfântul Calinic de la Cernica) a căutat să cunoască și să

sprijine toate metoacele Râmnicului. Într-o scrisoare oficială adresată Mitropolitului Nifon

al Ungrovlahiei, vorbind despre starea rea a eparhiei, amintea și Dobrușa: ,,Sfânta biserică

de la Schitul Recica, Schitul Comanca, amândouă din jud. Romanați, iar mai cu seamă

biserica Schitului Dobrușa, aproape de moșiea Drăgășani din județul Vâlcea, metoașe câte

trele ale acestii Sf. Episcopii, cu mare întristare le-am privit a lor proastă stare ruinată”53

.

Văzând starea acelor schituri și cunoscând că fuseseră înzestrate cu moșii aducătoare de

venituri însemnate, Episcopul Calinic ruga Mitropolia să le poarte de grijă, ,,căci de vor

rămânea tot așa, peste puțin vor amenința și mare primejdie”54

. La sfârșitul secolului al

46

Episcopul Chesarie a fost locțiitor de arhiereu din 1771, apoi Episcop al Râmnicului între anii 1773-1780.

Vrednic arhiereu, a înființat școli, a refăcut tipografia Râmnicului, unde s-au tipărit primele ediții românești ale Mineelor, a refăcut mai multe biserici din cuprinsul eparhiei, a îmbogățit averile Episcopiei Râmnicului ș.a. A încetat din viață la 9

ian.1780 și a fost înmormântat în Biserica Sfinții 40 de mucenici din București. Vezi Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii

Ortodoxe Român, .Vol. 2, p. 419. 47

Legendele care însoțesc tablourile ctitorilor sunt în româna veche, cu litere slavone și glăsuiesc:,,Chesaria, fiind

oblăduitor Ștefan episcopul Râmnic[ului] leat 7200, Isaiia eromonah, fiind egumen”, ,,Preda ereița, Dragomiru ereu sna

Văslia, preoți ai bisericii, Partenie, Daniil ero[mo]nah și proegumen, ctitori de obște, Dragomir erei ot Sutești, ctitor, Neacșa eriț[a], ctitoră aici, Ilinca ereița, ctitoră”.

48 Fost egumen, Daniil apare pictat în tabloul votiv, fiind amintit ca ,,Daniil ieromonah” în Pomelnic, acolo unde

,,să pomenesc popii de mir și cu mireanii carii vor să scrie”.Vezi Teodor Bălășel, Un manuscris din 1777, în loc.cit., p.218. 49

Care menționează că ,,Acest popă Dragomir au dat talere 70 la zugrăveala bisericii”. Vezi Idem. 50

Dragomir ereu și Preda ereița sunt și ei înfățișați în tabloul votiv, iar în Pomelnic sunt amintiți astfel:

,,Dragomir erei, Preda ereița, Antonie ieromonah, Udrea, Bălașa. Și acest popă Dragomir au dat și el la zugrăvitu icoanelor talere 17”. Vezi Ibidem, p.418.

51 Teodor Bălășel, Un manuscris din 1777, în loc.cit., p.219. Clopotul, păstrat până astăzi, are inscripția: ,,Isaia

ermonah egumen dobroșan și Sarul vameșul.1780”. 52

Ibidem, p.216. 53

T.G.Bulat, Din corespondența Episcopului Calinic al Râmnicului (1850-1868). Râmnicu-Vâlcea, Tipografia și

Legătoria de Cărți ,,Matei Basarab”, 1927, p.9. 54

Idem. După secularizarea lui Cuza, Episcopia Râmnicului avea 29 de metoace (schituri și biserici), majoritatea

sărăcite și intrate în ruinare. Acestea erau: Schitul Olteni (Vâlcea), Schitul Cornetu (Vâlcea), Schitul Dobrușa (Vâlcea),

Schitul Strâmba (Gorj), Schitul Iezer (Vâlcea), Schitul Poenari (Vâlcea), Schitul Comanca de Câmp (Romanați), Schitul Crasna (Crasna), Schitul Boanta, Schitul Bogdănești (Vâlcea), Schitul Flămânda (Argeș), Biserica Sfântul Dumitru-Craiova

(Dolj), Schitul Popânzălești, Schitul Tarnița (Dolj), Schitul Sărăcinești (Vâlcea), Schitul Țeica (Vâlcea), Schitul Balș

(Romanați), Schitul Măinești (Romanați), Schitul Pietrari (Vâlcea), Schitul Comanca de Munte sau Pahomie (Vâlcea), Schitul Crețești (Dolj), Schitul Recica (Romanați), Biserica Obedeanu-Craiova (Dolj), Biserica Gănescu-Craiova (Dolj),



XIX-lea, Schitul Dobrușa a devenit biserică filie a Parohiei Voicești-Zlătărei55

și se afla la

marginea satului omonim, așezare cu 537 locuitori, parte a comunei Zlătărei, plasa Oltul de

Jos, județul Vâlcea56

. Secularizarea lipsise fosta mănăstire de averile sale, satul Dobrușa

era sărac, iar ruinarea bisericii devenise evidentă, astfel că, în anul 1889, prin strădaniile

preotului Nicolae Constantinescu, acoperișul de șindrilă fusese refăcut complet, de către

comunitatea sătească locală57

.

După anul 1900, Schitul Dobrușa a fost vizitat de câteva mari personalități, care au

lăsat scurte descrieri despre starea deplorabilă a așezământului monahal. Vizitând

numeroase biserici, schituri și mănăstiri din cuprinsul Olteniei, generalul Petre V. Năsturel,

distins istoric militar, heraldist și arheolog, coordonatorul principalei publicații de istorie și

arheologie din România modernă, găsea bisericuța așezată ,,într-o fundătură de vale”,

sărăcăcioasă și având ca enoriași ,,mai toți neoromâni” [țigani-n.n.]. Citind greșit pisania,

credea că biserica Dobrușei fusese reclădită la leatul 7102 (1594), de către Episcopul

Ștefan I, pe vechile ruine. Biserica Dobrușei, fotografiată atunci, arăta modificată față de

aspectul inițial medieval, având o turlă de lemn, pătrată, ridicată deasupra primei încăperi

și era înconjurată de cimitirul satului58

. În anul 1903, vizitând Dobrușa, marele istoric

Nicolae Iorga o vedea drept ,,o biserică de mir destul de dărăpănată; a fost cândva

mănăstire”59

. În toamna anului 1910, alături de alte monumente istorice din Oltenia,

Dobrușa a fost vizitată de istoricul Virgil Drăghiceanu, trimis de Comisiunea

Monumentelor Istorice. Vâlcean de origine, distinsul istoric găsea așezământul ca ,,un

schit foarte interesant, ascuns într-o vale grea, în sus de Mamul”, cu mari nevoi de

restaurare60

. În urma propunerilor lui, în anul 1912 au început demersurile pentru

restaurarea completă a fostei mănăstiri, la Comisiunea Monumentelor Istorice fiind

întocmit planul lucrărilor de restaurare, însoțit de un deviz. Restaurarea nu a mai început

însă, evenimentele politico-militare din 1913 și îndeosebi din anii 1916-1919 împiedicând

acest fapt61

.

În perioada interbelică, Comisia tergiversând restaurarea Dobrușei, vrednicul preot

Teodor Bălășel, paroh în Șerbănești, distins istoric al Olteniei și un bun cunoscător al

trecutului valoros al Mănăstirii Dobrușa, a inițiat strângerea de fonduri pentru refacerea

bisericii. În 1926, același vrednic preot a coordonat refacerea acoperișului de șindrilă,

făcută cu sprijinul sătenilor62

. După un deviz întocmit de arhitectul I.L.Atanasescu, biserica

a fost refăcută în anii 1936-1937, cu fonduri oferite îndeosebi de generalul Dumitru

Biserica Mischii (Gorj), Biserica Maica Domnului de la Dud -Craiova (Dolj), Schitul Tărtășești (Ilfov), Schitul Tândăleștii

Logrești (Gorj), Biserica Sfinții 40 de Mucenici- București. Vezi Preot Marin Dumitrescu,Istoricul a 40 de biserici din România, III, p.20.

55 Ibidem, p.21.

56 George Ioan Lahovari,General C.I.Brătianu, Grigore G.Tocilescu, Marele dicționar geografic al României.

Vol.III. București, Stab.Grafic I.V.Socecu, 1900, p.159. 57

Preot Iconom Marin Pretorian, Mănăstiri și schituri din Mitropolia Olteniei. Craiova, Editura Sfintei Mitropolii

a Olteniei, 1942, p.45. 58

General P.V.Năsturel, Biserici, mânăstiri și schituri din Oltenia. În ,,Revista pentru istorie, archeologie și

filologie”. Vol.XIV. 1913. București, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, 1914, p.102. 59

Nicolae Iorga, Inscripții din bisericile României,I, p.166. 60

Virgiliu N.Drăghiceanu, Monumente istorice din Oltenia. În ,,Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”,

anul XXIV, fasc.69, iulie-septembrie 1931. Așezământul Tipografic ,,Datina Românească”, Vălenii de Munte, 1931, p.121.

Raportul complet a fost realizat abia în anul 1921. 61

Ioan Opriș, Monumente istorice din România (1850-1950). Editura Vremea, București, 2001, p.377. 62

Preot Iconom Marin Pretorian, Mănăstiri și schituri din Mitropolia Olteniei, p.45.



Rădulescu și soția sa Ana, care au și înzestrat biserica cu cele necesare cultului, resfințirea

făcându-se la 26 oct.1937, în vremea starețului Ipolit Iovu63

.

Până la intrarea României în al doilea război mondial, Schitul Dobrușa a rămas

modest, cu câțiva monahi. Chiliile de la sfârșitul secolului al XVIII-lea au fost dărâmate și

înlocuite cu casa tradițională așezată la nord de biserică și păstrată până astăzi. În anul

1941, comunitatea Dobrușei avea trei viețuitori, stareț fiind ieromonahul Irodion Stanciu;

comunitatea nu era plătită de stat și se întreținea din mijloace proprii64

.

Autori şi cărţi:

MIRCEA TOMESCU, Un vechiu lăcaș de închinare: Schitul Seaca-Mușătești (Olt)

București, Editura Fundației Culturale Mihail Kogălniceanu, 1942

(Extras din revista „Arhiva românească”, tom VII, București, 1941), 4 pagini

Corneliu Vasile

„În mijlocul codrului Seaca, într-o frumoasă căldare a văii cu numele codrului pe

care îl străbate, la marginea nordică a comunei Cornățel-Olt, se ridică schitul Seaca.

Valea îl ascunde atât de bine încât nu se vede decât când ai ajuns destul de aproape,

dacă vii pe matca văii – dinspre Albești, sau când ai ajuns la marginea căldării.” Așa

începe această relatare despre un vechi monument,

important în perioada medievală pentru această zonă

de interes istoric, geografic și religios.

Schitul medieval are formă de cruce, având

pe brațele laterale câte o fereastră îngustă, din

cărămidă, grosimea zidului ajungând la 80 cm. În

apropierea „streașinei” sunt pictate chipurile

Sfinților Apostoli Petru și Pavel, în formă de

medalion. Patru scene a prezintă zidul de la intrarea

în tindă: cele două în medalion, una pătrată și alta

dreptunghiulară, pe care vântul și ploile le-au șters,

astfel că nu se știe ce reprezentau.

Schitul, cu două turle, era acoperit cu tablă,

cea mare, din față, cu clopotnița, pătrată, iar cea

mică octogonală.

Cu litere latine, la intrarea în pronaos,

deasupra ușii, stă scris: „Această sf. biserică zidită

din temelie din 1427 (sic!) de Manea Vornicul și

Vlădoaia doamna din Drăgășani, s`a prenoit din inițiativa și prin stăruința primului titor

Iancu Bonceanu, ajutat de Ilie Radu, Iordache Beliță și întreaga obște a satului Seaca,

cum și pr. Marin Gorjanu paroh, Ghica Alexandrescu, C-tin Turbatu epitrop și titor…”

(urmează o listă lungă de ajutători).

63

Vezi pisania nouă. 64

Viața bisericească în Oltenia. Anuarul Mitropoliei Olteniei. Craiova, Tipografia Sf. Mitropolii a Olteniei,

Râmnicului și Severinului, 1941, p.855.

Mircea Tomescu, fiul lui Radu şi

al Dumitrei Tomescu din satul

Alunişu-Olt...



Această pisanie și zugrăveală – i-au spus sătenii autorului Mircea Tomescu -

datează din anul 1906.

În interior, lipsesc ușile împărătești, catapeteasma are trei rânduri de icoane: sus,

scene din viața Mântuitorului, la mijloc Sf. Apostoli, iar jos icoanele obișnuite în alte

biserici.

Spre nord, în pronaos, se află mormântul soției

ctitorului Manea Vornicul, cu inscripția în limba slavonă,

tradusă astfel de Mircea Tomescu: „A răposat roaba lui D-

zeu Vladaia, jupânița marelui Vornicului Manea, luna

Ghenar, 2 zile, văleatul 7036” (de la Facerea Lumii, adică

1528 d. Hr.). Cu unele erori, crede M. Tomescu, inscripția

roasă de vreme a mai fost reluată de I. Ionașcu, care era

încredințat că acolo este mormântul ctitorului Manea

Vornicul, totuși descifrează din inscripția slavonă: „bjiia

Vlădaia jupânița jupan Manea velico dvornicu msța Ghenar

2, vleat 7036” – data o consideră nesigură. Această

documentație trimite la „Anuarul Școlii Normale Preda

Buzescu din Slatina”, Craiova, 1930, nr. 1, pag.19.

Inscripția mortuară este relevată și de Virgil

Drăghiceanu, în „Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice”,

anul XXIX (1931), pag.47, traducerea respectând gramatica/topica slavonă.

Mircea Tomescu conchide că Manea Vornicul și soția lui au fost ctitorii

mănăstirii, care exista în 1528.

Referitor la identitatea lui Manea, el mai apare ca Manea a lui Perișan, într-un

document datat 1526, într-un Hrisov din 17 decembrie 1525 apare ca Mare Vornic al

Domnitorului Radu de la Afumați, iar în alte surse Manea și soția lui apar ca enoriași care

zidesc prin 1528 biserica Sf. Nicolae din Târgoviște.

Ca o paranteză, este deceniul de afirmare a ființei naționale, inclusiv prin atestarea

celui mai vechi text scris în limba română, „Scrisoarea boierului Neacșu din Câmpulung”

(Muscel) către judele (primarul) Brașovului, Hans

Benkner, în 1521, în care îl avertiza asupra

mișcării corăbiilor turcești pe Dunăre, cu intenția

de a ataca Transilvania prin Banat.

Mircea Tomescu înregistrează și istoria

orală, o legendă a locului spunând că, fugind din

Drăgășani, orașul cel mai apropiat, de frica

turcilor, un boier, Manea, a fost adus în Valea

Secei de un purcar, pe care apoi l-a omorât ca să

nu divulge locul unde s-a refugiat, apoi Manea s-a

pocăit, zidind mănăstirea. Construcția s-a dărâmat

„în zi mare”, strivind credincioșii dinăuntru, care

ascultau învățătura Domnului. Dar această opinie

nu este împărtășită de alți locuitori ai zonei.

Sunt mai multe documente despre schitul,

mănăstirea sau biserica Seaca, Em. Turdeanu

menționând, de exemplu, că inscripția patrafirului

dăruit mănăstirii în amintirea soției (jupânesei) ar

...a fost nu doar un

strălucit bibliolog ci şi

un pasionat cercetător

al istoriei locale

Schitul Seaca aşa cum l-a văzut

Mircea Tomescu



fi ajuns la Muzeul din Belgrad – în revista „Cercetări literare”, anul III (1939), pag.159.

Două hrisoave slavone se găsesc la Arhivele Statului (azi Arhivele Naționale ale

României), primul, din iulie 1509, prin care Mihnea-vodă întărește lui Groza partea de

moșie cumpărată în Seaca din Gura Siecovei, și al doilea , din 16 septembrie 1519, prin

care domnitorul Neagoe Basarab întărește stăpânirea mănăstirii peste partea de moșie și

sat, cumpărate de Manea, fost clucer.

Mircea Tomescu afirmă că schitul a fost zidit în perioada 1510-1512, și nu în

1512-1519.

Lucrarea menționează că schitul Seaca devine, în anul 1664, metoc al Mănăstirii

Cozia, deoarece rămăsese „de toate pustie de tot”, adică săracă, cu toate că o condică

păstrată la Arhive menționează proprietatea a mai multe moșii.

Viața monahală continuă până în anii domniei lui Alexandru Ioan Cuza, când

foștii robi pe moșiile schitului sunt împroprietăriți. Ultimul călugăr cunoscut este Pafnutie,

prin anul 1877. Azi, menționează M.Tomescu, biserica este lăsată în voia sorții, de către

paroh și localnici.

Sunt citate lucrări ale lui M. Romanescu, din „Arhivele Olteniei”, anul XVII

(1938), pag. 11, Em. Turdeanu, loc cit., și Alexandru Odobescu, „Revista Română”, I

(1861), p. 827, pentru menționarea a două odoare ale mănăstirii: un patrafir dăruit de

Manea, în anul 1528, și un Tetraevanghel dat de cei doi soți ctitoriei, cu dedicație, la 17

aprilie 1527.

Nimic însă nu a putut afla cercetătorul despre viața culturală și monahală.

Încheierea subliniază scopul acestei uriașe întreprinderi de a privi în trecutul

îndepărtat și încețoșat: „Atât am putut afla despre acest schit. Gândul meu a fost numai de

a șterge praful uitării de pe acest impunător - cel puțin prin vechimea lui – monument al

trecutului nostru”.

Lucrarea lui Mircea Tomescu salvează din întunericul uitării, așa cum spune, un

obiectiv istoric, încadrându-l, în măsura ajungerii până azi a unor informații, în viața

socială și în istoria unei zone mai puțin cercetate a Țării Românești.

Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor - Aprilie

- 26 apr. 1500, prima atestare documentară a judeţului Olt.

- 14 apr.1529, prima atestare documentară a satului Piatra .

- 30 apr. 1597, Mihai Viteazul dă un hrisov de la Cepturoaia-Romanaţi .

- 15 apr. 1612, prima atestare documentară a satului Izvor, jud. Romanaţi

- 9/19 apr. 1654, moare domnitorul Matei Basarab (fiul lui Danciu din Brâncoveni).

- apr. 1730, m. Bălaşa fiica lui Constantin Brâncoveanu (înmormântată la M-rea Hurezu).

- 24 apr. 1811, m. la Braşov Manolache Brâncoveanu, strănepotul domnitorului .

- 10 apr. 1817, Ioan Caragea dă a doua carte de iertare pentru haiducul Iancu Jianu.

- 30 apr. 1832, m. marele ban Grigore Brâncoveanu, fiul lui Manolache Brâncoveanu.

- 17 apr. 1851, m. Iancu Arcescu, ocârmuitor de Romanaţi la 1848 (înmormântat la

Arceşti).

- 22 apr. 1857, Gh. Chiţu (n. Oboga) scoate la Craiova ziarul ,,Glasul Oltului”.

- 22 apr.1867, n. Sarmiza Bilcesu-Alimăneştianu, prima femeie dr. în drept din lume .

- 11 apr. 1868, m. Episcopul Calinic, ctitorul m-rii Frăsinei-Vâlcea. Restaurase şi schitul

Popânzăleşti- R-ţi.



- 2/14 apr. 1869, m. la Nisa Barbu D. Ştirbei, ultimul domn al Munteniei. Înmormântat la

Buftea.

- 22 martie 1872 , se înfiinţează la Caracal Batalionul de Dorobanţi Romanaţi.

- 21 apr.1876, se aprinde de la un fulger biserica din Brâncoveni-Romanaţi.

- 24 apr.1880 n. la Slatina Sava Zamfirescu, profesor, gazetar, autor de manuale şcolare.

- 6 apr. 1881, Carol promulgă legea prin care Corabia devine comună urbană.

- 1 apr. 1887, se inaugurează calea ferată Piatra-Olt-Caracal-Corabia.

- 25 apr. 1889, D. Cezianu, fost prefect de Romanaţi, devine director general al poştelor.

- 3 apr. 1893, n. la Dobrotinet scriitorul Damian Stănoiu.

- 15 apr. 1894, dr. Badea Cireşanu (n. Spineni) scoate la Bucureşti ziarul ecleziastic

,,Vocea Bisericii”.

- 23 apr.1894, n. la Drăgăşani scriitorul Gib Mihăescu (1907-1908 elev la Gimnaziul

,,Radu Greceanu” din Slatina).

- 25 apr. 1895, m. Alexe Marin, profesor universitar de fizică-chimie.

- 27 apr. 1897, Ion Minulescu debutează în ,,Povestea Vorbei” cu o poezie semnată

Nirvan.

- 29 apr. 1904, regele Carol I vizitează oraşul Corabia.

- 10 apr. 1905, apare la Slatina ziarul ,,Ecoul Oltului”.

- 12 apr. 1905, apare la Caracal ziarul ,,Voinţa Romanaţilor”.

- apr. 1908, apare ziarul ,,Tovărăşia”, organul Uniunii Cooperatorilor din Romanaţi.

- 12 apr. 1908, n. la Seaca prof. univ. dr. Ilie T. Riga.

- 26 apr. 1912, n. la Davideşti poetul şi publicistul V. Oprescu-Spineni.

- 5 apr. 1914, apare la Slatina ziarul ,,Glasul Oltului”.

- 27 apr.1915, m. C-tin Pavlovici, fondatorul Băncii Agrare Slatina.

- apr. 1916, apare la Slatina revista ,,Zori de zi”.

-1 apr. 1921, s-a înfiinţat Sfatul Negustoresc din Caracal.

- 30 apr. 1922, este inaugurat Monumentul Eroilor din Pleşoiu, Romanaţi.

- apr. 1923, apar la Slatina ziarele ,,Naţionalul Oltului” şi ,,Cuvinte tinereşti”- organ P.N.Ţ.

Olt .

- 1 apr. 1925, scriitorul Mircea Damian (C. D. Delavarona) scoate revista ,,Zări Senine” la

Bistriţa.

- 10 apr. 1927, apare la Caracal revista ,,Sinceritatea”.

- 25 apr. 1930, n. la Osica gazetarul Ion Mitran .

- 5 apr. 1931, apare la Caracal ziarul ,,Dezrobirea”.

- 10 apr. 1932, m. profesorul Gh. Popescu Bragadiru, autorul muzicii vechiului Imn al

Liceului ,,Radu Greceanu” din Slatina.

- 10 apr. 1932, apare la Caracal ziarul „Liberalul”, organul P.N.L.Romanaţi.

- 1 apr. 1933, apare la Caracal revista ,,Speranţa”.

- 26 apr. 1934, m. g-ral Linaru (înmormântat la Scorniceşti-Olt).

- 7 apr. 1935, g-ralul N. M. Condiescu devine preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români

(înmormântat la Grozăveşti-Romanaţi 1939).

- 1 apr. 1937, apare la Caracal ziarul „Vremea noastră”.

- 1 apr. 1938, satul Dioşti-Romanaţi este mistuit de un puternic incendiu.

- 25 apr. 1938, dezvelirea monumentului eroilor de la Obârşia-Romanaţi

- 11 apr.1942, n. la Corabia poetul Virgil Mazilescu.

- apr. 1943, cu sprijinul Î.P.S. Mitropolit Nifon Criveanu apare „Revista de istorie

bisericească”.

- 11 apr. 1944, m. la Bucureşti poetul Ion Minulescu.



- 4 apr. 1949, m. g-ral Emanoil Ionescu (n.17 martie 1893 ,Tâmpeni).

- 18 apr. 1974, m. la Bucureşti Nicolae Buicliu, compozitor (n. 6 sept. 1906, Corabia).

- 15 apr. 1988, m. Modest Morariu, poet,traducător şi eseist. Face studiile liceale la Slatina.

- 26 apr. 2006, m. la Slatina istoricul Gh. Mihai.

Pentru biblioteca dumneavoastră

Nicolae Maroga Nucu- Semnal din puterea suferinţei, Ed. Marotur, 2017, Craiova, 82 p.

Scriitor şi publicist cu un traseu literar şi gazetăresc recarcabil, fiu al Romanaţilor (născut

în comuna Ianca la 3 mai 1950), Nicolae Maroga este prezent

în librării cu un nou volum de versuri, total diferit de cele

anterioare.A pus multă durere şi încrâncenare în aceste

versuri în speranţa unui mâine mai bun pentru sănătatea

nepotului său Adiţă, bolnav de un autism propulsat cu

letargie de vorbire, un diagnostic nemilos care i-a răpit

copilăria iar bunicilor şi părinţilor bucuria de a-l vedea

jucându-se . De fapt Adiţă, care acum are 18 ani, a fost un

copil fără copilărie. Versurile sunt un strigăt de durere pentru

un suflet chinuit pe care viaţa l-a oprit de la tot ce trebuie să

trăiască un copil la fel ca toţi din generaţia lui. Relaţia cu el

nu mai este una normală, prin grai, ci prin altfel de graiuri cu

semne ciudate, în faţa cărora nici medicina nu a putut face

ceva. Volumul este în acelaşi timp şi un apel de a nu mai lăsa

asemenea copii să se chinuie acordând mai multă atenţie unor

astfel de fenomene care răpesc bucuria copiilor, părinţilor şi bunicilor. În acelaşi timp

găsim şi o doză de optimism în durerea lui:

,,În pieptul ţării iată au prins temei

Aceleaşi glasuri truditoare, să biruim furtuna

Prin soarele din suflet al marilor idei

Să fim mereu uniţi, viteji întotdeauna”.

Dar volumul este străbătut de o tristeţe puternică redată în versuri şi impresionează

profund drama pe care o trăieşte poetul:

,,Singur trăiesc în durere şi frigul mă-ngheaţă

O rază pierdută-n suferinţă aşteaptă mormântul

Mi-e frică de ziduri şi lanţuri mereu chinuitoare

Suflă un vânt murder şi lumea-i îngrozită

Uimit rămân când puterea aduce turbare

Spre sufletul meu camuflat de o amară pedeapsă”

Poetul a ajuns ,,un pasager fără speranţă” (p.63), afirmând cu regret şi nostalgie:

,,Doamne, unde-i bucuria veşnică să spele răutatea din trupul bolnav” iar la pag. 65 avem

de a face cu întrebarea zguduitoare ,,Mă uit pe fereastră şi strig: Ce mai caut pe lumea

asta?”

Versuri tulburătoare izvorâte din durerea unui bunic care nu poate face nimic

pentru ca viaţa nepotului să se schimbe. De aceea, glasul acestui volum trebuie să ajungă la

oameni, în special la aceia care pot face ceva. Sunt alături de poetul Nicolae Maroga şi îl

asigur că mă voi ruga pentru Adiţă aşa cum mă îndeamnă în dedicaţia scrisă pe acest

volum cutremurător.

Dumitru Botar



Muzeul Oltului, vol. IV, Slatina, 2014, Ed. Autograf

MJM, 2015, Craiova, 535 p. Cel de-al patrulea volum

apărut din initiativa colectivului de la Muzeul Judeţean

Olt (coordonatori dr. Laurenţiu-Gerald Guţică-Florescu

şi dr. Doru Neagu) reuneşte în secţiunea arheologică un

studiu al d-lui Guţică-Florescu intitulat ,,Slatina de la

antropogeneză la etnogeneză” şi altul al d-lui Sabin

Popovici ,,Plastica culturii Vădastra de pe valea Oltului

inferior”. În secţiunea istorică descoperim o foarte

interesantă trecere în revistă a monumentelor închinate

eroilor neamului în zona central estică a judeţului Olt

(autoare Doina Leulescu şi Denissa Guţică-Florescu),

studiul d-nei dr. Jeana Pătru despre revoltele ţărăneşti

anticomuniste din Olt şi Romanaţi ce au precedat

colectivizarea. Este reprodusă integral Monografia

Liceului Radu Greceanu din Slatina lăsată în manuscris

de cercetătorul oltean Iancu St. Toma, în opinia noastră

cea mai completă dintre cele trei existente până astăzi şi care

ar merita să apară în volum. Este reprodusă şi o listă cu

lucrările lăsate în manuscris de acest neobosit cercetător al

arhivelor asupra căruia se cuvine să ne aplecăm cu mai multă

atenţie. Dl. Cornel Manolescu se ocupă de împămânenirea

doctorului Ernest de Lapommeraye, stabilit la Slatina în

timpul Războiului Crimeii. Interesante contribuţii de

etnografie (Claudia Balaş) şi Patrimoniu (dr. Iohana-Raluca

Popescu, Iuliana Dumitrana şi Virginia Ionescu).

Nicu Vintilă-Sigibida- Diploma Honestae Missionis de la

Grojdibodu, Ed. Antheo, Craiova, 2017, 190 p. Lucrarea,

prefaţată de către dl. prof. univ. dr. Dinică Ciobotea, prezintă

cel mai vechi act de proprietate păstrat din vremea

împăratului Hadrian, Diploma Honestae Missionis-

descoperită la Grojdibodu, satul natal al autorului, în anul 1838. Documentul demonstrează

vechimea localităţii şi continuitatea de locuire pe aceste locuri ce au aparţinut mai târziu

boierilor din familia Jianu-Cezianu. Diploma a ajuns în

cele din urmă la Napolean al III-lea, împăratul Franţei,

fiindu-i oferită de către Alexandru Ioan Cuza cu scopul de

a demonstra originea noastră latină.

Nicolae Scurtu- Gheorghe Suciu şi contemporanii săi, vol. I, Ed. Ars Docendi, 2016, 334 p. Dacă Nicolae Iorga

spunea că ,,Istoria unui popor va fi completă atunci când

fiecare sat îşi va avea monografia sa”, dl. Nicolae Scurtu

caută să ne demonstreze cu fiecare nou volum că istoria

literară a unui neam va fi completă atunci când fiecare

scriitor îşi va avea adunate în volum corespondenţa,

documentele, iconografia, ceea ce este şi credinţa noastră.

Volumul de faţă reuneşte scrisorile primite de gazetarul şi



scriitorul ardelean de la Ştefan Munteanu, Constantin

Noica, Dan Simionescu şi Vasile Versavia, autografe pe

volume primite, numeroase fotografii ale autorului

romanului Botează-mă cu pământ. Nicolae Scurtu- Săluc Horvat şi contemporanii săi, Ed.

Ars Docendi, Bucureşti, 2015, 174 p. Cartea surprinde

relaţiile spirituale şi punţile de comunicare dintre cărturarul

de la Baia Mare şi unii dintre confraţii săi demonstrând

extraordinara capacitate de a cerceta, a citi şi reciti, de a

procura satisfacţii şi bucurii intelectuale contemporanilor.

Istoricul literar Săluc Horvat a fost un mare umanist al

Transilvaniei care a realizat tot ce şi-a propus în plan

cultural.

Nicolae Scurtu- Întâlniri providenţiale Magdalena Rădulescu-Ion Stăvăruş, Ed. Press

Image, Bucureşti, 2013, 124 p. Volumul reuneşte în

condiţii grafice de excepţie epistole primite de

jurnalistul, diplomatul şi profesorul universitar Ion

Stăvăruş, facsimile, evocări şi lucrări de artă aflate în

colecţia Ion Stăvăruş. Din dialogul epistolar dintre Ion

Stăvăruş şi pictoriţaMagdalena Rădulescu reţin atenţia

între altele portretele scriitorilor Lucian Blaga, Ion

Vinea, Zaharia Stancu, Victor Eftimiu, Marin Sorescu

ş.a.

Nicolae Scurtu- Contribuţii

la istoria revistei

,,Convorbiri Literare”

(1939-1944), Ed. Timpul,

Iaşi, 2015, 240 p. Volumul,

dedicat universitarilor ieşeni

Constantin Ciopraga şi

Mihai Drăgan completează bibliografia revistei realizată de C.

Pompilian şi H. Zalis, autorul descoperind prin cercetări în

biblioteci publice şi particulare, arhive şi numerele din aprilie,

mai, iunie şi iulie 1944, încă 400 de

pagini de literatură. Reţin atenţia

scrisorile lui Ştefan Cuciureanu,

Alexandru Ionescu, Teodor Al.

Munteanu, Verona Brateş, Emil Giurgiuca, Al. Lapedatu, Ion

Petrovici ş.a. către I. E. Torouţiu şi restituirea pentru întâia oară

a unor articole şi evocări apărute în aceste numere necunoscute

ale revistei.

Elena Sârghie- Antonius Nicolescu. Un artist slătinean pe

scenele lumii, Ed. Hoffman, 2017, 237 p. Volumul bilingv

(română-germană), realizat cu sprijinul Primăriei Municipiului



Slatina şi al Consiliului Local Slatina, bogat ilustrat şi foarte documentat, evocă

personalitatea tenorului Antonius Niculescu ajuns la vârsta de 70 de ani şi cariera strălucită

a acestuia pe scenele lumii. Antonius Niculescu s-a născut la Slatina la 7 august 1946, a

urmat Şcoala Ionaşcu şi liceul ,,Radu Greceanu” devenind în 1964 student al

Conservatorului ,,Ciprian Porumbescu” din Bucureşti. A interpretat roluri remarcabile în

opere precum: Cneazul Igor, Tosca, Rigoletto, Aida, Trubadurul, Boema, Cavaleria

Rusticană ş.a. Un mare merit în realizarea proiectului revine d-lui Vlad Iovu, un distins

intelectual al Slatinei, verişor al tenorului slătinean.

Inscripții

O NOUĂ CONTRIBUȚIE LA BIBLIOGRAFIA LUI ION S. FLORU

Nicolae Scurtu

Biografia și bibliografia profesorului, istoricului, publicistului și memorialistului Ion

S. Floru (1864–1950; Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 18, 19, 23/2013; 40-42/2015; 51,

53/2016) sunt incomplet cunoscute deoarece nici unul dintre istoricii, mai tineri, nu s-au

oprit asupra activității științifice desfășurate pe parcursul a șase decenii de acest onest și

tenace cărturar din ținutul Oltului.

E necesar să precizez, încă de la început, că profesorul Ion S. Floru a fost un

discipol apropiat al lui Titu Maiorescu, a făcut parte, la propunerea acestuia, din redacția

prestigioasei reviste Convorbiri literare, în paginile căreia a și colaborat câtva timp și,

trebuie să menționez aici, că după publicarea unei necruțătoare recenzii la o carte a lui

A.D. Xenopol1, a stimulat prețuirea specială a magistrului său.

A elaborat, cu detașare și rigoare, câteva mii de pagini de memorii, din care a

publicat impresii despre satul și copilăria sa2.

A evocat în culori calde unele dintre marile personalități ale istoriei naționale care

i-au marcat existența. Câteva dintre acestea au fost publicate în Revista Fundațiilor

Regale3.

A citit enorm, s-a informat din cele mai complete dicționare și enciclopedii și,

întotdeauna, a relevat în articolele, recenziile și notele sale valoarea cărților pe care le-a

comentat cu probitate și aleasă simpatie intelectuală.

O mărturie elocventă, în sensul celor afirmate aici, o constituie ampla recenzie4 la

cartea lui Alexandru Ștefulescu ~ Gorjul istoric și pitoresc (1904), în care, cu obiectivitate

și discernământ critic evidențiază meritele și calitățile acestui neobosit cărturar despre

care N. Iorga afirma: „Dar ăsta5 era un om ciudat, cum doar printre cei de departe, în

ținuturi rurale și rustice, îi mai afli. Voia să știe ce zice în «pieile de cerb» din săcultețele

cu documente ale moșnenilor. Erau multe în slavonește. Ce are a face: o să învețe

slavonește! Și a învățat. A crezut el, naivă închipuire!, că limba sanscrită nu i-ar strica. A

învățat-o. De s-ar fi găsit cineva care să-i recomande limba turcească, s-ar fi apucat și de

așa ceva. Știa că în Viena se află un mare slavist, profesorul Jireček, s-a dus la Viena. L-ar

fi căutat și în alt continent poate!“

Gorjul istoric și pitoresc

Sunt rari la noi oamenii, care, uitând alte ocupaţiuni mai ispititoare, se închid

într-un cerc restrâns de cercetări, caută a le adânci, a le lărgi şi a le aduce la cunoștinţa

tuturor. Unul din acei rari este d[omnul] Alexandru Ștefulescu, ale cărui lucrări asupra

diferitelor localităţi din Gorj (Tismana, istoricul Târgu Jiului) şi acum asupra Gorjului



istoric şi pitoresc, fac din acel judeţ cel mai studiat

şi cel mai cunoscut ţinut al regatului. Orăşelul

Târgu-Jiu devine centru de cultură românească, şi

în această privire lasă îndărătul său alte oraşe mai

mari. În Târgu-Jiu s-a înfiripat un muzeu, unde s-au

adunat ce s-a putut din resturile istorice ale

judeţului, şi d[omnul] Ștefulescu găseşte în

îngrijirea acelor resturi ocupaţiune plăcută, în

explicarea şi descrierea lor satisfacțiune statornică.

Un muzeu, o tipografie, din care poate ieşi atât de

îngrijită, atât de corectă o carte de aproape 500 de

pagini, un om care învaţă singur limba slavonă ca

să caute apoi resturile şi hârtiile ce leagă prezentul

de trecut, trebuie să umple de mândrie dreaptă pe

locuitorii orașului de munte şi pe toţi care voiesc

binele lui.

Prin cunoașterea fiecărui colţ al pământului

nostru și a fiecărei rămăşiţe din trecut, nu numai că

se îmbogăţeşte ştiința generală, nu numai că se

satisface curiozitatea legitimă de a cunoaşte, dar se redeșteaptă afinități adormite, se

trezesc tendințe și simpatii puternice, din care pot răsări fapte folositoare pentru cei de

același neam cu noi.

Când cuget la locurile frumoase din Gorj, de care vorbeşte d[omnul] Ștefulescu,

unde atâtea pisanii de biserici, atâtea ruine de palate construite în chip de cetăţi, sunt atâtea

urme ale vechilor noştri boieri, ale Buzeştilor, Ştirbeilor, Bibeştilor, Brăiloilor... nu-mi

închipuiesc că urmaşii lor de azi să nu simtă că acele locuri au ceva în ele mai mult decât

pământul altor locuri, şi că slovele greoaie de

pe hârtii vechi sunt ceva mai mult decât hârtii

vechi: sunt sufletul părinţilor răposaţi, care-i

leagă de acel pământ şi de locuitorii lui.

Cartea, drept vorbind, nu este o istorie

ci o colecţiune de acte şi de însemnări

referitoare la comunele judeţului, cu scurte

descripţiuni asupra comunelor mai principale,

cu ilustraţii reprezentând bisericile şi pe ctitori,

cu notiţe scurte despre ce se ştie asupra fiecărui

ctitor, aşadar un muzeu, muzeul din Târgu-Jiu,

din care o lume întreagă iese înainte-ne

poruncind sau rugându-se, reclamând sau

cumpărând, puţini iertând, mai puţini

împăcându-se şi numai unul recunoscându-şi

greşelile şi mărturisindu-şi păcatul creştineşte. Mai întâi, într-o prefaţă de 69 pagini,

autorul întreprinde să scoată ideile mai

generale ce se degajează din cuprinsul cărţii.

Ne vorbeşte despre preistoria Gorjului destul

de nedecis, precum sunt şi cercetările de până

acum, ne vorbeşte despre ţara Litua, despre Alexandru Ştefulescu



comunele dispărute azi, despre casele boereşti numite cule, despre obiceiuri juridice

dispărute azi, despre funcţionarii vechi, despre unităţile de măsură. Autorul se mărgineşte

la cele mai multe măsuri să ne spună că în cutare act se găsește cutare măsură, dar nu să ne

o şi explice, ceea ce de altfel este foarte greu cu informațiile de care dispunem. Într-un act

din 1644 ni se citeşte că un obroc de grâu valora 60 de bani, dar nu știm ce capacitate avea

obrocul.

Ceea ce m-a izbit la citirea hârtiilor vechi este scumpetea vitelor şi sărăcia

veşmintelor.

Se ştie că în secolele trecute avuţia principală a locuitorilor din ţările noastre erau

vitele, nu cerealele. Ne-am aştepta, dar, ca vitele să fie ieftine şi numeroase. Însă, în 1662

postelnicul Drăghici şi frate-său Barbu, fiind în pericol să piardă jumătatea satului

Drăgoiani, au întovărăşit (înfrăţit) «pre Pârvul armaşul de au dat berbec(i) 20 şi oi cu miei

14 şi s(ă) ţie a treia part(e) din jumătate din Drăg(o)iani» (97).

Pământul era mult mai ieftin decât vitele. Cea mai ieftină vânzare o găsim (108) în

1730, când doi stânjini se vând cu 60 de bani, poate pentru că cel care cumpăra era

ispravnic. De obicei, stânjinul valora în 1774 un taler (73) un florin (71), un zlot (1761),

deşi sărdarul Grigore Vlasto, consilier împărătesc, cumpără între 1718-[17]39, cu 120

taleri 13 stânjini de la Dicu Poenaru.

Un stânjin de pământ în lat face cam 2–3 pogoane şi când socotim că o vacă cu

lapte se socotea 5 taleri în 1716, adică 10–15 pogoane de pământ, vedem ce mare

deosebire era între preţul vitelor şi al pământului. Azi, 10–15 pogoane de pământ fac în

termen mijlociu do la 2500–4500 de lei, iar o vacă, să zicem, 250 lei.

Dacă comparăm cu ieftinătatea pământului scumpetea uneltelor de cultură,

ajungem la concluziuni şi mai de mirare.

În 1814 octombrie 15 postelnicul Constantin Drăgoescu dăruieşte unei biserici

«acest sfânt și plin de mărirea Domnului, Triod, care este mai dulce la cântarea sa decât

toate cărţile bisericeşti şi de suflete bun înduplecători la umilinţă celor ce vor asculta cu

credinţă, s-au cumpărat de mine robul lui Dumnezeu cu t(a)l(eri) 70...» (52).

Citim (373) că s-a mai dăruit altei biserici un Penticostar în 1785. Preotul care l-a

dăruit nu ne spune şi preţul cu care l-a cumpărat, ne dă însă ceva mai prețios, numele său,

popa Dumitraşco Ştefănescu, zapciul de prioţ. La 15 septembrie, 1598 găsim numele unui

Iane Dumitrescul (106).

Scumpetea vitelor se mai vede din învoiala făcută între mănăstirea Tismana şi

monahul Dositheiu Brăiloiul, căruia egumenul, dimpreună cu tot soborul mănăstirii, îi dau,

în 7 august 1724, moşia Orbi «mai având Sf[inția] Sa moşie într-acest hotar şi fiind şi

aproape de satul Sfinţiei Sale, de Vădeni, fiindu-i de trebuinţă», cum şi o altă moşie «Saca

de la câmpu ot Sud Dolj», în schimbul a «3 iape cu mânji bune şi cu un armăsar bun», mai

ales pentru că era «sfânta mân(ă)stire lipsită de dobitoace din vremea răzmiriţii.»

Sărăcia de haine se vede (136) din foaia de zestre a Ilincăi, fata lui Pătru Nebunu,

care a primit moşie 17 stânjini, şi «o iapă, o pereche călţuni, o zăvelcă încreţită, 3 cămăşi şi

6 zăvelci înguste». Aceasta la 2 ianuarie 1769. Să comparăm mulţimea de haine cu care se

mărită astăzi fetele de ţărani cu zestre de 50 pogoane. Cu o sută de ani mai înainte, în

1655, postelnicul Drăghici ia parte din moştenire moşia «iar fata so zestreze şi iar să ştii

c-au dat postelnicul Drăghici zestre fetei o(n) bou şi 2 vac(i) cu lapte şi 2 stup(i) şi oi (3)

râmător şi u(n) strai și tot ce trebuieşte îmbrăcăminte fetii...» (248).

Mănăilă şi Stan Găină din Săcol se înfrăţesc în 1626 şi dăruieşte Stan pe Mănăilă

cu o sfoară de loc, iar Mănăilă dăruieşte pe Stan Găină cu o oaie cu lapte (XXXI. Înfrăţirea

aceasta ţintea să ocolească obiceiul de a nu se da şi fetelor moşie şi de a nu se vinde moşie



decât rudelor şi vecinilor mai întâi. În 1564, un tată înfrăţeşte pe fata şi pe fiul lui, ca să se

poată împărţi moşia între ei (XXIX). Radu Şerban (1602–1611) dă un hrisov «ceştii mueri

anume Ana... ca să aibă şi a ţinea partea surori-sa Neagăi de î(n) Albeani c-au fost Ana sor

cu Neaga pre Sf[ânta] Evangelie...» (XXX).

Pentru moarte de om se plătea rudelor o despăgubire (duşegubina): «a plătit Mareş

la o moarte de om pentru Radul al Nănulesei 180 oi, 30 vaci», în 1583. În acelaşi an, Dan a

plătit 30 aspri (XLI).

D[omnul] Ștefulescu exagerează, când zice că starea ţiganilor a fost una din cele

mai mizerabile pe pământ, precum exagerează şi vorba populară, că pentru o moarte de

ţigan scapi c-un curcan.

În 1583 Mareş cumpără un ţigan anume Lulea cu 1200 aspri de argint.

Stan ţiganul şi cu frate-său Avram şi cu mama lor, anume Rucşana, şi ţiganca lui

Stan ţiganul, anume Dragomira, îi confirmă Mihai Viteazul lui Stoica Râioşanul, că i-a

cumpărat cu 800 aspri şi cu doi cai buni, preţul lor 2000 aspri (XLIX).

Ţiganul Dragomir a fost cumpărat în 1618 cu o vacă cu lapte, un bou şi o slănină

de carne grasă şi 500 aspri gata. Ţiganca Vârluia cu 1200 aspri şi 2 baniţe de grâu. Punerea

în socoteală a slăninei, a baniţelor de grâu, ne arată că reprezentau valori destul de preţuite.

Ţiganca Stanca, fata lui Ianoși țiganul, a fost cumpărată însă drept 4000 de aspri

gata, pe când Stan lăutarul cu 200 de aspri gata (L).

Mai preţuite decât pământul erau dar vitele şi cu mult mai mult decât vitele erau

ţiganii, care formau atunci averea cea mai plasată.

În 1613, un ţigan cu ţiganca şi cu feciorul lor costau 4000 de aspri.

Din suferinţele rumânilor câteva vorbe din 1659 sunt de toată elocvenţa. Mai întâi

fuseseră vânduţi «Danciului piltu dotorie», apoi i-au luat Matei Vodă, în urmă au fost daţi

domneşti până în zilele Mihnii, «apoi Mihnea Vodă au zis că loi noi treboesete ce a mânat

la noi la rumânişt şi omeni domneşti a pucat cu mar(i) stri(n) sori se dem bani şi i-am dat,

apoi noi amă avot glâceavă cu aceşti nepoţie a lu Căzan....» (13).

O listă respectabilă de mâncăturile câte erau peste an, găsim în scutirea dată de

Alexandru Vodă în 2 septembrie 1628 «anume popa Drag(o)mir de prigorie.... i... ca să fie

capul lor şi bucate ce vor avea î(n) pac(e) despre sat şi slobozi de bir şi de găleat(ă), de fân,

de bou, de oae seac(ă), de cal, de miare, de ceară, de cai de olac, de maldăr, de podvoad(ă),

de mertice, de oae de sulgio şi de lucrul domnescu, şi de toate mâncăturile câte sunt peste

an... să dea dijma de stupi şi gorştina şi vinăriciul şi birul vlădicescu.... pentru că i-am ertat

domnia mea pe toţ preuţii de la ţeară şi de la oraşe....» (378).

Un călugăr, Ionichie, mărturiseşte cum a falsificat trei cărţi de moşie, în modul

următor: «Dum(nea)voastră vecinilor i moşteanilor ot Bărbăteşti i moş Tudoae i moș

Radule Munteanu... blagoslovenie.... mărturisăsc un păcat ce l-am făcut î(n) anii trecuţi

fiind î(n)văţat de tat(a)l mieu popa Dumitraşco, ca să furăm o carte de moşie de acolea...,

am luat cartea de hotărnicie şi unde era pusă Preda i Stanca featele Agăi în carte eu am

stricat de la numele Stancăi nașul (n) cel de supra ş(i)am dres pe caco (k) l-am făcut naşi

(n) că aşa slujia la numele Stana am scos pe Stana şi văzând că se cunoaşte cerneala am

umblat cu cerneală de a mea prin toate slov(e)le de le am înoit numai ce au rămas

iscăliturile boiarilor nedate cu cerneală de a mea ci veţi cunoaşte şi Dum(nea)voastră.... iar

am mai făcut o carte de î(n)părţare eu şi am iscălit... eu cu mana mea uitându-mă pe o foae

de ispaşe c-o făcuse la Purcari şi iar am mai făcut eu o carte zicând eu că mi-a făcut(o)

zapciul, dar nu a făcut(o) zapciul ci am făcut-o eu şi am iscălit zapciul în ea eu cu mâna

mea uitându-mă pe o fitauţă de ale zapciului ce luos(ă)m de la Pârcălabul puindu-i numele

Ioniţă Roşiianul po(l)c(ovnic)....» (346).



Nu mă pot gândi nici să amintesc familiile ce se găsesc numite în cartea

d[omnului] Ștefulescu, atât sunt de numeroase şi multe din ele familii boereşţi cunoscute

în toată ţara.

Despre Mihai-Viteazul găsim o notă pe pagina 252 asupra unui hrisov dat de

Mihnea Vodă din 20 noembrie 1588 «prin care se întăreşte banului Mihai şi jupânesei sale

Stanca, stăpânire, peste 40 stânjini de moşie în Plăviceni... împreună cu siliştea şi cu

dreptul de a răscumpăra niște ţigani pe care-i vânduse Dragomir Postelnicul, fratele

jupănesei Stanca în văduvia ei de întâiul bărbat (Dumitru Banul din Vâlcăneşti) şi fără

ştirea mamei lor jupăneasa Neacşa (Arhivele Statului, pag. 87 doc. 1)».

N-ar fi stricat ca autorul să dea unele explicări şi să se ferească de câteva

expresiuni barbare. În ce împrejurări, s[pre] e[xemplu], a dat Sigismund diploma din 1429

mănăstirii Tismana? Termenul a «ingineri» cu sensul de a se aşeza bărbatul în satul

nevestei este barbar, chiar de se va fi întrebuinţând prin Gorj. Apoi «defileu», «piatră

tombală», «surmontată» şi alte câteva expresii ar putea fi înlocuite cu cuvinte româneşti.

Nu înţeleg de ce comuna Vaideei este numită Vaidii, când numele ei se găseşte în acte

vechi şi este atât de expresiv.

Zapisul din 1757, pag[ina] 67, cred că e rău înţeles astfel: «au răscumpărat-o dânşii

cu bani gata, 17 galbeni de câte 2 taleri şi 1 zlot 2 galbeni, unul venetic şi altul olan şi cu

26 taleri de argint şi 60 bani...» şi că ar trebui înţeles în acest mod: «cu bani gata, 17,

galbenu de câte taleri 2 şi un zlot şi iar 2 galbeni: unul venetic şi altul olan, şi bani de

argint taleri 26 şi bani 60».

Din puţinele citaţii, ce am făcut, cititorul poate înţelege cât de importantă este

lucrarea d[omnului] Alexandru Ștefulescu şi cât de mult ar folosi la cunoaşterea istoriei

noastre asemenea lucrări făcute şi pentru celelalte județe.

Ion S. Floru

Note

Gorjul istoric și pitoresc se transcrie, aici, din ziarul Epoca.

1. I.S.F. ~ Constituirea istoriei ca știință. Studiu asupra operei d[omnu]lui A.D.

Xenopol: Principiile fundamentale ale istoriei în Convorbiri literare, 38, nr. 11, noiembrie

1904, p. 1021–1044; 39, nr. 2, februarie 1905, p. 122–146; nr. 3, martie 1905, p. 236–257;

nr. 4, aprilie 1905, p. 374–392. [Ion S. Floru].

2. Ion S. Floru ~ Un copil, un sat... București, Editura Socec, 1931, 189 pagini.

3. Ion S. Floru ~ File de jurnal: Titu Maiorescu și vremea lui în Revista Fundațiilor

Regale, 10, nr. 11, noiembrie 1943, p. 395–414. (Texte și documente), În seminar, la

Argeș, acum 65 de ani, 11, nr. 4, aprilie 1944, 38–56 și Trei portrete caracterologice: A.

Odobescu, O bătrână, Gheorghe Șapcaliu, nr. 5, mai 1944, p. 244–249.

4. Ion S. Floru ~ Gorjul istoric și pitoresc în Epoca, 11, nr. 31, miercuri, 2 februarie

1905, p. 1, col. 1–6, jos și p. 2, col 1–2, jos.

5. N. Iorga ~ Al. Ștefulescu în Oameni cari au fost. [Volumul]1. București, Fundația

pentru Literatură și Artă „Regele Carol II“, 1934, p. 416–419. [Datat ~ 21 noiembrie

1910].

Câteva însemnări despre poetul Virgil Carianopol

Biografia poetului și publicistului Virgil Carianopol (n. 29 martie 1908, Caracal –

m. 6 aprilie 1984, București; Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 51, 55/2016) a fost



cercetată, temeinic, de

istoricul literar Dumitru Botar

(n. 27 mai 1945), care i-a

consacrat una dintre cele mai

valoroase monografii1 apărute

până acum.

Istoricul literar

Dumitru Botar, dascăl de elită

din ținutul Romanaților, este

autorul câtorva cărți de

referință privitoare la acest

topos, pe care l-a cercetat, l-a

interpretat și l-a așezat acolo

unde se cuvine să ființeze

neîncetat.

Pe poetul Virgil Carianopol l-a cunoscut

îndeaproape, a purtat o lungă corespondență, i-a citit și recitit opera poetică și publicistică,

precum și memorialistica, segment extrem de important al activității sale literare.

Nu întâmplător, una din cele mai

reprezentative poezii ale sale, Pentru mama[2]

este dedicată Lui Dumitru Botar, care s-a bucurat

o simpatie specială din partea autorului Scrisori

către plante: „Tare necăjită ai fost mamă,/ Iarna,

vara, orice timp trecând,/ Cât era de frig sau de

căldură / Tot desculţă te-am văzut umblând.// N-

ai purtat o haină mai ca lumea./ O scurteică

veche doar aveai,/ Dar şi pe aceea totdeauna/

Numai câte-odată o-mbrăcai.// Ochii tăi

ardeau ca două stele./ Le mai văd luminile şi az/

Boabe mari de lacrime, ca jarul,/ Le striveai cu

mâna pe obraz.// Tot aşa ai fost de când ţin

minte,/ Pe picioare-ai mers la drum mereu./ Nici

în car nu te suiai de teamă/ Boilor să nu le fie

greu.// Ce păcat că n-ai trăit măicuţă,/ C-ai plecat

fără de timp în lut./ Ce pantofi ţi-aş fi adus

acuma/ Şi ce haină azi ai fi avut!...“

Poezia aceasta, deloc circumstanțială,

evocă făptura unei mame ce seamănă izbitor

cu toate mamele din spațiul românesc și a cărei

imagine este atât de vie, prezentă și de

neînlocuit.

În biblioteca mea de la Văratec, am descoperit recent încă două autografe ale lui

Virgil Carianopol, pe care le-a dăruit publicistului și memorialistului Boris Buzilă (n. 16

iunie 1929, Săliște-Orhei) ~ Domnului Boris Buzilă, criticului și omului căruia îi voi

rămâne mereu recunoscător pentru omenia sa, pentru dragostea sa de frumos, omagiu și

prietenia mea din toată inima. Virgil Carianopol, Buc[urești], 15 ianuarie 1970. [Cântece

din amurg. Versuri. București, Editura pentru Literatură, 1969, 136 pagini + 1 portret al

autorului de Eugen Drăguțescu].



Și, în fine, Scriitorului Boris Buzilă, criticului literar, cu aceleași sentimente de

recunoștință și omagiu. Virgil Carianopol, 12 sept[embrie] [19]74. [Elegii și elegii. Soției

mele. București, Editura Eminescu, 1974, 80 pagini].

Contribuţiile, de felul acesta, se constituie în elemente ce întregesc portretul fizic şi

creator al unuia dintre cei mai însemnați poeţi din perioada interbelică.

Note

1. Dumitru Botar ~ Virgil Carianopol (1908–1984). Studiu monografic. București, Editura

Didactică și Pedagogică, 1997, carte care nu a fost menţionată de către Mihai Iovănel,

autorul fişei de istorie literară dedicată lui Virgil Carianopol, în cele două ediţii ale

Dicţionarului general al literaturii române, ce apare în coordonarea istoricului

literarEugen Simion (n.1933) şi sub patronajul Academiei Române. 2.Virgil Carianopol ~ Pentru mama. Lui Dumitru Botar în Elegii și elegii. Soției mele.

[București], Editura Eminescu, [1974], p. 15.

NOTE DESPRE BIBLIOLOGUL MIRCEA TOMESCU

Biografia și bibliografia bibliologului, istoricului literar, lingvistului și

folcloristului Mircea Tomescu (n. 18 septembrie 1916, Aluniș, jud. Olt – m. 7 februarie

1969, București) nu sunt cunoscute, în întregime, nici specialiștilor și nici autorilor1 de

dicționare speciale.

Discipol, eminent, al dascălilor Nicolae Georgescu-Tistu și Dan Simonescu,

Mircea Tomescu s-a format ca unul dintre cei mai riguroși și mai profunzi cunoscători ai

bibliologiei și arhivisticii, sub multiplele lor aspecte și datorită istoricului și cărturarului

Aurelian Sacerdoțeanu (1904–1976), pe care l-a avut profesor la Școala Superioară de

Arhivistică și Paleografie și în a cărei revistă, Hrisovul, a publicat câteva contribuții.

Remarcabile sunt cărțile sale, Revista pentru istorie, arheologie și filologie, I–XVI

(1882–1922). Repertoriu bibliografic (1945), Calendare românești (1733–1830). Studiu şi

bibliografie (1957) și Istoria cărții românești de la începuturi până la 1918 (1968 ), care

reprezintă, de fapt, excelente instrumente de lucru în domeniul presei și al cărții.

O epistolă, necunoscută, a lui Mircea Tomescu pe care o trimite profesorului şi

directorului general al Arhivelor Statului, Aurelian Sacerdoţeanu, este elocventă în acest

sens şi se constituie într-o emoționantă confesiune despre sine, despre ai săi și, mai ales,

despre satul Aluniș.

În această epistolă, deloc convențională, întâlnim, subliminal, o anume admirație,

prețuire și atașament față de un cărturar de talia lui Aurelian Sacerdoțeanu, care a creat o

școală de autentici cercetători ai fenomenului românesc existent în biblioteci și arhive.

Întâlnim în această epistolă și o informație, de asemenea valoroasă, cea privitoare

la Probleme catalografice, care, inițial, fusese o comunicare susținută în cadrul Școlii

Superioare de Arhivistică și Paleografie.

*

Aluniș, 9 august 1948

județul Olt

Mult stimate domnule director,



Ajuns în Aluniș, gândurile mi s-au îndreptat și acum ca și altădată spre

d[umnea]voastră, dar acum îmi iau îngăduința de a vă scrie.

Deși și aici este cald aproape ca și la București, serile sunt mai răcoroase și aerul

mult mai uscat, încât în cele numai câteva zile de când am venit, mă simt cu noi puteri de

muncă.

Nu știu însă dacă voi putea lucra mult, căci grijile celor ce sunt de făcut aici îmi

răpesc mult timp. E, în primul rând, treierul puținului grâu pe care l-am făcut și apoi

culegerea prunelor, căci maică-mea fiind singură și bătrână nu se poate ocupa de aceste

lucruri.

Sper, totuși, că între timp, rezervat fiind timpul de odihnă, să pot lucra ceva și la

Probleme catalografice, pe care le-am luat cu mine.

Din lucrarea concepută pe un plan mai mare, și la mine luasem materialul necesar

redactării întregii lucrări, cred că voi termina prima parte, cea care a format obiectul

comunicării la Institut, ceva amplificată, încât să fie gata pentru o eventuală posibilitate de

publicare.

Aceasta fără grabă însă, căci sfatul lui Boileau în privința scrisului îl găsesc destul

de practic.

În regiunea aceasta treierul acum începe. Grâul s-a făcut destul de bun și sătenii au

bucuria de a avea și livezile de pruni încărcate.

S-au făcut atâtea prune, încât ramurile atârnă până-n pământ. Deci sătenii vor avea

pâinea și ciocanul de țuică, ca și paharul de vin, necesare petrecerilor pe care, în mod

obișnuit, le încep toamna.

Cu alese sentimente de stimă și devotament, al d[umnea]voastră elev,

Mircea Tomescu

[Domniei sale domnului profesor Aurelian Sacerdoțeanu, Director general al Arhivelor

Statului, București, Strada Arhivelor, nr. 4].

Note

Originalul acestei epistole, necunoscute, se află la Arhivele Naționale ale României.

București. Fondul Aureliu Sacerdoțeanu. Dosar nr. 834, f. 64r.-66

r..

1. Iordan Datcu ~ Mircea Tomescu în Dicționarul etnologilor români. Autori. Publicații

periodice. Instituții. Mari colecții. Bibliografii. Cronologie. Ediția a 3-a, revăzută și mult

adăugită. București, Editura Saeculum I.O., 2006, p. 875, col. 1-2 și Gheorghe Buluță,

Victor Petrescu și Emil Vasilescu ~ Mircea Tomescu în Bibliologi români. Dicționar.

Târgoviște, Editura Bibliotheca, 2011, p. 239-240 + 1 foto bust Mircea Tomescu (p. 309,

col. 1, jos).

O EPISTOLĂ ȘI UN AUTOGRAF ALE LUI ION POTOPIN

Biografia poetului, publicistului și traducătorului Ion Potopin (n. 2 septembrie

1916, sat Potopin, com. Dobrosloveni, jud. Romanați – m. 10 mai 1998, București;

Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 37/2015, 55/2016) este, cu o singură excepție1,

insuficient cunoscută chiar și cercetătorilor și istoricilor literari.

Elev al celebrului Liceu „Ioniță Asan“ din Caracal, Ion Potopin debutează cu

poezii în revista Zorile Romanațiului, în 1934, pe când această publicație era condusă de

Marin Georgescu.



Este prezent cu versuri, proze, articole și note literare în presa locală, unde, uneori

semnează cu pseudonime: Mihai Arpașu (Romanațiul, 1936–1939), Lucian Magnea

(Zorile Romanațiului, 1937–1940) și Ion Cara (Pandurul, Caracal, 1938).

Întâia plachetă de versuri, Cartea rănilor (1946), marchează un moment esențial în

afirmarea vocii sale auctoriale, anunțând evoluția acestui poet atât de înzestrat.

Epistola pe care o trimite, din Caracal, poetului și prozatorului I. Valerian (1895–

1980) se constituie, de fapt, într-un patetic discurs epistolar, în care Ion Potopin își

manifestă dorința de a deveni colaborator și corespondent al revistei Viața literară (1926–

1938; 1941) pentru ținutul Romanaților. Ceea ce se și întâmplă.

Autograful este oferit Lui Nichifor Crainic, marelui meu sfătuitor pentru a intra în

„Țara de peste veac“2 a poeziei românești, omagiul sufletesc al lui Ion Potopin, 30

octombrie [1]969, Buc[urești]. [Clamor. Poeme. București, Editura pentru Literatură,

1960, 120 pagini + 1 foto bust Ion Potopin].

*

Caracal, 19 oct[ombrie] 1936

Strada Goleşti, nr. 16

Prietene Valerian,

Nu știu cum să-ți scriu eu ție care ai îngenuncheat un deceniu pe lespezile dur

alcătuite din cleștarul amar al sufletului.

Aplaud un om, o atitudine, un caracter. Asta mă face să-ți zic tu fără să te cunosc și

să-mi altoiesc în inimă prietenia ta, de pe acum.

În orașul meu, nu știu dacă zece frunți adăpostesc pe I. Valerian (și asta numai

datorită chiutului3 tânăr al lui Cara-Su

4.

Mustul burgund al celor 10 ani de Viață literară a fost gustat de mai puțini. Asta o

constat de când am venit în localitate.

Văd în librării numere din V[iața] l[literară]. Și nu cred că se trimit multe! Umărul

meu e gata să ajute.

Cer un lucru. Nu cereți să aflați cine sunt. Primiți-mă așa cum mă arăt. Portret și

notițe biografice nu pot trimite „deocamdată“.

Prietene, dacă mă primești

așa, corespondent și colaborator,

răspunde-mi.

Cu frăție,

Ion Potopin

P.S.

Mă înscrieți și printre abonați.

Note

Originalul acestei epistole,

necunoscute, se află în biblioteca

doamnei profesoare Dana Vasiliu,

fiica poetului și prozatorului I.

Valerian, iar cartea cu autograf se

găsește în biblioteca profesorului

Nicolae Scurtu din București.

1. Florea Firan ~ Ion Potopin

Emanuel Bădescu, Ion Tîlvănoiu, Nicolae Scurtu la

Biblioteca Academiei Române din Bucureşti

(februarie 2017)



în Profiluri şi structuri literare, Contribuţii la o istorie a literaturii române. Vol[umul] 2

(M–Z). Craiova, Scrisul Românesc, 2003, p. 202–203 + 2 foto Ion Potopin.

2. Nichifor Crainic ~ Țara de peste veac. Poezii. București, Editura „Cartea

Românească“, [1931], 128 pagini.

3. Răsunetul.

4. I. Valerian ~ Cara-Su. București, Editura Cultura Națională, 1935, 232 pagini.

Eroi şi monumente din Olt şi Romanaţi

Eroii satului Vineţi, comuna Spineni-Olt

Vasile Radian, Ion D. Tâlvănoiu, Floriana Tâlvănoiu

În Razboiul de Independenţă, comuna Spineni din care face parte şi satul Vineţi a

trimis mai mulţi fii, dintre care au căzut pe câmpul de luptă următorii:

1. Ion Gheorghe – soldat

din Regimentul 7 Linie.

2. Marin Ion – soldat din

Batalionul 2 Vânători.

3. Constantin Şerban -

soldat din Regimentul 7

.Dorobanţi

Localnici din Comuna

Spineni au participat la Primul

Război Mondial, mulţi dintre ei

căzând pe câmpul de onoare.

Din satul Vineţi au intrat în

galeria eroilor 44 de ostaşi, iar

din celelalte sate 67 de ostaşi

(27 din satul Spineni şi 40 din

satele Cuza - Vodă şi

Davideşti). În satul Vineţi au

rămas de asemenea şi trei

invalizi: Ion Scărlătescu,

Pantelimon Necşu şi Marin

Stoica Cojocaru.

În anul 1942, învăţătorul Vasile C. Pârvuţă realiza în vederea obţinerii gradului

didactic I o reuşită Monografie a satului Vineţi din comuna Spineni, judeţul Olt, aflată azi

la Arhivele Naţionale din Bucureşti. La paginile 26-27 ale acestei lucrări, menţionează şi

eroii satului.

În monografia lui Vasile Pârvuţă sunt menţionaţi eroii

satului Vineţi



Totodată, autorul aminteşte faptul că ,,În amintirea lor, Echipele Regale care au lucrat în

comuna Spineni au ridicat la liziera de sud a satului Vineţi o cruce înaltă de lemn”. Aceste

echipe studenţeşti au fost prezente şi în iulie 1936 la Spineni inaugurând la 4 iulie 1936

Căminul Cultural din localitate după cum informează ,,Curierul echipelor studenţeşti”,

An. II, nr. 12/ 27 septembrie 1936, p. 4. Cu acest prilej, cei prezenţi au semnat un

pergament zidit apoi la temelia căminului. Foarte activ în această direcţie s-a arătat încă

din 1921 studentul Ilie Popescu Spineni- ajuns profesor universitar, prezent şi el la

inaugurare.

Eroii din Primul Război Mondial, satul Vineţi

1. Florea Ion Diaconu Şerban

2. Dumitru Marin Stan

3. Constantin Ion Dicu

4. Alexandru Gh. Dicu

5. Constantin Ion Stan Olteanu

6. Marin I.R. Belu

7. Gheorghe F. gaiţă

8. Marin I. Necşulescu

9. D-tru Gh. V. Sitavu

10. Grigore D. Duminică

11. Ion Marin B. Vasile

12. Dumitru I. Duminecă

13. Ion D-tru Oprea

14. Petre Chiriac Ion

15. Gheorghe T. Lixandru

16. D-tru Ion Coteaţă

17. Vasile Gh. V. Sitavu

18. Toma Stan Ivan

19. Nicolae N. Pătrăşilă

20. Petre R. Mocanu

21. Ion R. Mocanu

22. Marin Fl. Voicu

23. Ilie Fl. Voicu

24. Florea Dumitru Coman

25. Ion D-tru Coman

26. Stan nistor Vameşu

27. Ilie Nistor Vameşu

28. Gheorghe I. Ionescu

29. Ion Nicolae Stana

30. Ion Alex. Stanca

31. Ion Ion Teodorescu

32. Dumitru Pârvu Ion

33. Florea Alex. Tudor

34. Iulian Vasile Iliescu

35. Dumitru Gh. Scarlat

36. Gheorghe B. Scarlat

37. Gheorghe B. Neacşu

38. Marin Badea Văduva

39. C-tin Radu Neacşu

40. Marin Alex. Sandu Pârvu

41. Anton M. Smaranda

42. Dumitru M. Smaranda

43. Ion Niţă Popescu

44. Vasile Ivan Nicolae

Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului” cont

RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F. 28429585. Detalii pe

www.memoriaoltului.ro, secţiunea ,,2%”.

Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului”, loc. Izvoru,com. Găneasa, jud. Olt, str. Libertăţii, nr.

96. Tel. 0724219925, mail [email protected].









Documents

OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR - memoriaoltului.ro · mesaje dragi, între facturi îngrijorătoare – scrisoarea dumneavoastră. V-am cerut V-am cerut permisiunea s-o fac publică –