OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR · Dr. Aurelia Grosu, dr. Mircea Şerbu, dr. Nicolae Scurtu, Ion Andreiţă, Dumitru Botar, dr. Jeana Pătru, Cornel Manolescu, Floriana Tîlvănoiu, Costel

An. V, nr. 9 (55) septembrie 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 1

MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul V, nr. 9 (55), septembrie 2016

Editată de Asociaţia Culturală

MEMORIA OLTULUI

Director: Ion D. Tîlvănoiu

Comitetul de redacţie: Dr. Aurelia Grosu, dr. Mircea Şerbu, dr.

Nicolae Scurtu, Ion Andreiţă, Dumitru

Botar, dr. Jeana Pătru, Cornel Manolescu,

Floriana Tîlvănoiu, Costel Vasilescu,

Vasile Radian.

Planşele noastre

1. Poetul Ion Potopin (n. 2 septembrie 1916- m. 10 mai 1998).

2. Sus: Poetul Ion Potopin împreună cu pictoriţa Hortensia Popescu (cu ochelari) şi

două prietene la expoziţia artistei de la Bucureşti din 6-20 aprilie 1972 (S.J.A.N. Olt);

Jos: Scriitori care au participat la şezătoarea literară organizată din iniţiativa

poetului Ion Potopin la Liceul Ioniţă Asan din Caracal la 19 mai 1968. În imagine

apar: Virgil Carianopol (sus, dreapta), poetul Traian Lalescu (jos, dreapta, cu

cravată), Crăciun Pătru, prof. Stoicescu, Felicia Marinca, Aurel Chirescu, Matei

Alexandrescu, Ion Molea, Valentin Deşliu, Emil Manu, Ion Petrache, Armand Pagu,

Haralamb Grămescu, M. M. Rusu, ş.a. (S.J.A.N. Olt).

3. Imagini de la înfiinţarea Asociaţiei Culturale ,,Marius Bunescu” (Caracal, 19 mai

1971). La prezidiu apar: Mişu Slătculescu, Mazilu (secretar partid Slatina), acad.

Vasile Maciu, Ion Potopin (sus) şi V. Maciu, Ion Potopin, Guţă Marin (prim secretar

Caracal), Pătru Crăciun (S.J.A.N. Olt).

4. Sus: Iunie 1989 - Întîlnirea promoţiilor 1959 si 1969, în amfiteatrul liceului Radu Greceanu (în rândul al treilea de la stânga la dreapta: prof. Alecu Popescu- Mustaţă,

maistru Ion Mateescu- Tumpi şi prof. Nicolae Popescu- Optaşi- Pristu.

Jos: Iunie 1984 - promoţia 1959 - întâlnire după 25 de ani ( în primul rând de la

stânga la dreapta: prof. Dorel Georgescu- fost director şi prof. Nicolae Popescu

Optaşi. Pe rândul al doilea profesorii: Gheorghe Cotar, Emil Constantinescu,

Gheorghe Jitaru şi Mihai Popescu.



Cuprins

1. Ion Andreiţă- Un pariu........................................................................................../3 2. Ion Lazu- Din memoriile unui scriitor slătinean (II)............................................/8 3. Cornel Manolescu- Primarii oraşului Caracal (VI).........................................../14 4. Interviurile Memoriei. De vorbă cu profesorul Teodor Nedelea (II)................../25 5. Dumitru Nica- Profesorul Nicolae Popescu-Optaşi- un făurar de suflete........./29 6. Corneliu Vasile- Centenar. Interviu cu poetul Ion Potopin.............................../39

Mircea Tomescu (18 septembrie 1916-8 februarie 1969)........../43

7. Col. (r.) Matei Dumitru- Memoriile de război ale lui Dumitru Mirică............./45 8. Dumitru Botar- Un gazetar uitat- Grigore Malciu (1901-1950)......................../57 9. Marius Bunescu- Însemnările unui pictor (IX)................................................../59 10. Nicu Vintilă-Sigibida- Grojdibodu- obiecte şi monede antice din ceramică

descoperite recent................................................................................................../67

11. Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu- Alegerea moşiei oraşului Caracal (16 februarie 1847)................................................................................................/72

12. Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Dumitru Botar- Teatrul Nostru. Contribuţii la istoricul Teatrului Naţional din Caracal (IV)............................../77

13. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor. Septembrie................................./87 14. Nicolae Scurtu- Inscripţii. O colaborare necunoscută a lui Pan M.

Vizirescu............................................................./89

-O epistolă şi câteva autografe ale lui Virgil

Carianopol/...................................................................../91

-Un biograf al lui Damian Stănoiu.............................../92

-O epistolă şi câteva răvaşe ale lui Mihai Drumeş....../99

15. Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Monumentul eroilor din comuna Băbiciu (II)............................................................................................/102

ISSN 2284 – 7766

Tiparul executat la Editura Hoffman

www.EdituraHoffman.com

Tel./fax: 0249 460 218

0740 984 910



Un pariu

Ion Andreiţă

Am pierdut multe – cum se zice – la viaţa mea. Am pierdut chiar şi atunci când, în

fapt, câştigasem. Păgubos. Dar pariul acesta n-aş vrea să-l pierd. Pentru că este vorba de un

pariu după toate regulile, cu martori şi ţineri de minte. Faptele s-au petrecut astfel…

Eram în Italia, la începutul anului 2003, prin ianuarie sau februarie, când încă nu

se stinseseră ecourile sărbătoririi, de-a lungul întregului an precedent, a celor 80 de ani de

la înfiinţarea Şcolii Române din Roma şi 70 de ani de la înălţarea actualei Accademia di

Romania.

Să ne amintim. Prin Legea nr. 4285/1922, Parlamentul României hotărăşte – la

iniţiativa marilor istorici patrioţi Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan – crearea academiilor

române în străinătate: în speţă, Şcoala Română de la Fontenay aux Rose din Paris şi Şcoala

Română din Roma. Prin decret regal, la Paris este numit director Iorga, iar la Roma,

Pârvan, care încă din 1922

aduce aici primii patru

bursieri, într-un sediu

improvizat, pe strada Emilio

de‘ Cavalieri 11.

În paralel, Primăria

Romei concesionează ţării

noastre un teren de 5000 de

metri pătraţi în Valle Giulia –

zonă în care se află şi alte

academii străine – în imediata

apropiere a faimoasei Coline

Borghese. La solemnitatea

punerii pietrei fundamentale, petrecută pe 20 ianuarie 1928, au fost prezenţi: ministrul

român de Externe, Nicolae Titulescu şi primul ministru italian, Benito Mussolini. De altfel,

pe peretele interior din dreapta al Accademiei di Romania, ce străjuieşte monumentala

scară de marmură, trei plăci – ascunse privirii, până nu de mult, sub un strat de var – stau

mărturie acestui act de mare însemnătate culturală. Pe cea din mijloc scrie: „În zilele

regilor Ferdinand I şi Carol al II-lea, Banca Naţională a României a înălţat acest edificiu

pentru progresul ştiinţei şi al artei româneşti la lumina eternă a latinităţii şi ca simbol al

legăturilor de sânge şi de cultură dintre Italia şi România. Anno: MCMXXXII. Această

clădire a fost ridicată după planurile şi sub direcţia arhitectului Petre A. Antonescu‖. Placa

este flancată de celelalte două, de dimensiuni mai reduse. Pe cea din dreapta scrie:

„Donatori: Academia Română Bucureşti; Vasile Pârvan‖. Pe cea din stânga: „Donatori:

Benito Mussolini‖.

Construcţia (un superb palat), încheiată în anul 1932, a costat Banca Naţională a

Cu Ion Andeiţă la Slatina, iunie 2016



României 5.447.485 lire italiene (adică 49.754.534 lei). Nu întâmplător, în semn de

recunoştinţă, Emil Panaitescu, directorul Şcolii, îi trimite guvernatorului Băncii, la 27 mai

1934, următoarea scrisoare: „Am onoarea de a vă înainta alăturat raportul prezentat

Academiei Române şi Ministerului Instrucţiunilor Publice asupra activităţii Şcolii Române

de la Roma din acest an. Deşi nu avem nici o obligaţie regulamentară de a vă înainta acest

raport, socotim din partea noastră o recunoscătoare îndatorire de a aduce la cunoştinţa

domniei voastre, în formă oficială, raportul asupra activităţii noastre anuale. Numai

mulţumită nobilei generozităţi a Băncii Naţionale, activitatea Instituţiei noastre a putut

să-şi ia avântul din acest an‖.

De la acei primi patru bursieri aduşi de Vasile Pârvan – dintre cei mai buni

absolvenţi ai marilor universităţi: Bucureşti, Cluj, Iaşi, Cernăuţi – numărul lor a sporit an

de an, întorcându-se în ţară la înalte nivele de pregătire. Aici s-au format iluştri universitari

şi specialişti, precum: Dinu Adameşteanu, Grigore Avakian, Ştefan Balş, Ion Barnea, Zoe

Băicoianu, Dumitru Berciu, Mercea Berzea, Ştefan Bezdechi, Alexandru Busuioceanu,

George Călinescu, Gheorghe Caragata, Petre Ciureanu, Emil Condurachi, Ştefan

Ciuciureanu, Constantin Daicoviciu, Aurel Decei, Leon Diculescu, Eugeniu Drăguţescu,

Grigore Florescu, Nicolae Grămadă, Leon Ionescu, Petre Iroaie, Alexandru Marcu,

Haralamb Mihăescu, Francisc Pall, Ştefan Pascu, Dionisie Pippidi, Sever Pop, Ion Russu,

Virgil Vătăşianu, Radu Vulpe – care fac parte dintre cei mai cunoscuţi istorici, arheologi,

istorici literari, filologi, arhitecţi, istorici ai artei şi artişti români.

Dar să revenim la data care ne interesează: la primăvara din ianuarie 2003. Atunci

a poposit la Accademia di Romania Excelenţa Sa, prof. univ. dr. (astăzi şi acad.) Mugur

Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale, însoţit de un stat major de elită: universitari,

arhitecţi, consilieri; la care s-a ataşat şi ambasadorul nostru la Roma, Şerban Stati. A fost

un triumf. Bursierii existenţi la acea oră în Instituţie – cercetători, asistenţi universitari,

doctori, doctoranzi – au raportat despre activitatea lor, rostindu-şi spiciurile în diferite

limbi: italiană, franceză, engleză; tânăra Monica Joiţa, diplomat în MAE, cu solide studii

clasice, a cuvântat în limba strămoşilor noştri, latina.

În acel context, domnul prof. univ. dr. Silviu Cernea, de la Universitatea din

Timişoara, membru în consiliul de administraţie al Băncii Naţionale, a ţinut să sublinieze:

„Se reface astfel un arc peste timp, început prin reprezentanţii Şcolii Ardelene şi continuat

cu iluştrii umanişti dintre cele două războaie mondiale. Mă bucur că mulţi dintre aceşti

tineri sunt educatori, cadre universitare, intelectuali ai ţării. Cercetând aici, în Cetatea

Eternă, ei (re)redescoperă şi izvoare ale identităţii noastre naţionale, identitate foarte

importantă astăzi, când se pune tot mai acut – adesea exagerat – problema globalizării‖.

(Citat extras din articolul pe care aveam să-l scriu şi să-l public în „România liberă‖).

În finalul întâlnirii, l-am abordat pe guvernatorul Mugur Isărescu, care mi-a

declarat: „Aş dori, mai întâi, să amintesc că tot Băncii Naţionale i se datorează noua

construcţie a Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti, inaugurată nu demult. Puţini

ştiu însă că şi vechiul sediu al aceleiaşi Biblioteci a fost clădit tot prin finanţarea Băncii



noastre. Avem deci o tradiţie… reînnoită – ca să spun aşa. Or, dacă noi am finanţat

construcţia Accademiei di Romania, este firesc să ne îngrijim, în continuare, de soarta ei.

Mă gândesc, de moment, la renovarea sălii de conferinţe şi dotarea ei cu tot ce trebuie:

mobilier modern, birotică, spaţiu şi aparatură de proiecţie. Şi – de ce nu? – poate şi

sponsorizarea realizării unui film documentar artistic despre această prestigioasă instituţie:

de la origini – apelând la documente de arhivă – până la zilele noastre, când arată, iată, ca

o bijuterie strălucitoare sub azurul cerului italian‖. (Citat din acelaşi articol).

Ei, acum urmează tărăşenia. Seara, ne-am adunat cu toţii – un pumn de oameni –

în grădiniţa interioară a Accademiei, la un pahar de vin. Bună dispoziţie. Poveşti, glume,

amintiri. Guvernatorul este în vervă: se bucură, ciocneşte, vorbeşte, ascultă. Din când în

când, se adresează soţiei: Minunaţi oameni!…

Mă apropii – şi leg un dialog mai larg. Îi spun că am fost coleg de redacţie cu

consilierul său, Adrian Vasilescu, cu care am rămas prieten. Îi mai spun şi că am citit

cartea tatălui domniei sale – „nea Costică‖, după cum îi zice, familiar, amicul Ioan Barbu,

care i-a tipărit volumul în editura sa, „Antim Ivireanul‖; carte importantă, conţinând

amintiri din războiul la care autorul luase parte.

Vorba se leagă – şi vine… vorba despre vin. Povestesc cum era să fiu angajat la

cea mai mare pivniţă, cu vinuri scumpe, din Monte Carlo; acolo unde se refugia prinţesa-

soţie (fostă mare actriţă) a Prinţului Rainieri, cu prietenii, la câte o petrecere intimă.

Povestea stârneşte curiozitate; se strâng mai mulţi pe lângă noi.

Continui să vorbesc despre vin: soiuri, zone, Ştefan cel Mare, Dimitrie Cantemir,

Larousse-ul cel doveditor. La un moment dat, povestesc despre vinul (şi obiceiurile)

dacilor; un soi dispărut de mult (de pe când, afurisite de Deceneu, Burebista ordonase

arderea viilor) soi recondiţionat ştiinţific astăzi, înnobilat, care creşte numai prin părţile

Drăgăşanilor. Dar nu izbutesc să-mi aduc aminte numele lui. „Eu am nişte hectare cu acest

soi de vin – zice guvernatorul Isărescu – dacă-mi spui numele lui, ai de la mine o

damigeană cu acest vin‖. „Pariu?‖ „Pariu!‖ Strălucea frumos damigeana în imaginaţia

mea. Mă concentrez, mă concentrez – şi am, deodată, revelaţia necesară, fără a lăsa să se

vadă ceva pe faţa mea. Întreb din nou, acum nu în glumă: „Pariu?‖: „Pariu!‖ – vine

răspunsul. Îi iau pe toţi de martori, între care nu-l uit pe domnul Cristian Păunescu, pe

atunci director în Bancă, în prezent consilier. Conform oricărui pariu – îndeosebi oltenesc;

noi, cei doi pariori, suntem olteni! – întind mâna şi-o strâng pe-a Guvernatorului – şi-o rog

pe doamna Isărescu „să taie‖. Apoi rostesc un singur cuvânt: Crâmpoşie. „Aşa este – zice,

recunoscând, domnul Isărescu – ai câştigat damigeana!‖.

S-a mai vorbit de una, de alta – apoi ne-am risipit care pe unde. Nu (mai) reţin

dacă Guvernatorul a urcat în elegantul apartament al Băncii, păstrat totdeauna intact, în

Accademie. Sau o fi optat pentru hotel, alături de statul său major.

De atunci nu ne-am mai văzut. I-am trimis, însă, ziarul cu articolul (în care regret,

acum, târziu, că n-am scris şi de pariu), i-am expediat şi nişte faxuri (pe adresa lui Cristian

Păunescu) în care îi reaminteam de prinsoare, rugându-l să-mi comunice cum se va



proceda cu primirea damigenei, când voi reveni în ţară (nu peste mult timp). Nici un

răspuns.

Întors în ţară, reiau – din când în când – ostilităţile. Îl atac pe amicul Adrian

Vasilescu, căruia îi relatez toată tărăşenia. Îmi promite să-i transmită păsul meu. Şi chiar

îmi aduce un răspuns: „Zice că nu-şi aminteşte, Jeane‖. Să cred? Chiar aşa? Un om care

umblă cu banii, să uite o… tranzacţie?

Şi, astfel, pe zi ce trece, Frumoasa Damigeană devine tot mai mult o Fata

Morgana.

Şi nici nu doresc mai mult; dar nici altceva: Damigeana mea!. Câştigată cinstit. Pe

pariu cinstit. Că dacă stau şi socotesc – mai ales că ne aflăm în mediu bancar – mi s-ar

cuveni şi oarece dobândă, nu? Au trecut, iată, de la pariu, 13 (treisprezece!) ani; suntem în

al 14-lea. La o socoteală sumară, mi-ar trebui, poate, un butoiaş, ca să-mi aduc acasă

câştigul meritat. Mai aflu şi că hectarele cu Crâmpoşie ale Guvernatorului s-au mărit; că pe

piaţă există Vinul Casa Isărescu – Crâmpoşie.

Dar, cum spuneam, eu nu vreau mai mult, nici mai puţin – însă nici altceva:

Crâmpoşie. Damigeana mea.

În sfârşit, fie şi excepţia! Gândul de pe urmă, ca o lumânare aprinsă la decesul unei

idei frumoase. Poate, Guvernatorul chiar a uitat (că şi uitarea e scrisă-n legile-omeneşti).

Atunci, este cu atât mai bine venită „povestea‖ de mai sus – reală sută la sută.

Încolo, rămâne vorba cântecului Corinei Chiriac („Dacă vă-ntâlniţi cu fericirea‖):

O mai aştept – şi mai sper.

Din memoriile unui scriitor slătinean (II)

Ion Lazu

14 februarie 1983. Nu numai literatura de ficţiune m-ar putea atrage în viitor, ci şi

povestea familiei mele, cîtă mi-o amintesc sau o pot imagina. Ar fi mai corect să numesc

respectivul text: ―Memoriile unui om fără memorie‖? Mi-am amintit astăzi şi am

povestit colegilor: venirea noastră la Cireaşov ( mama cu noi trei copii, călătorind două

săptămîni cu trenul refugiaţilor), apoi au sosit la gară cele două lăzi basarabeneşti, peste

alte două săptămîni a apărut tata cu căruţa şi în fine, prin septembrie, bunicul Timofei, cu o

traistă în băţ. Mama, minunîndu-se de ţestul pentru pîine, s-a apucat şi a construit un

cuptor, afară, sub un acoperiş anume făcut, iar bunicul s-a pus pe săpat un closet ca o

tranşee în pământul din grădină – cea mai desăvîrşită săpătură pe care am văzut-o

vreodată, cu trepte pe care coborai, în lipsa materialului lemnos – bunicul fiind foarte

harnic şi meticulos. După care mi-am amintit de venirea moldovenilor, pe vreme de



foamete. Au dat covoare preţioase pe un mertic-două de grîu sau porumb; i-au lăsat pe

copilandri ca slugi pe la familiile mai

înstărite din sat. Caii formidabili ai tatei şi

destoinicia lui providenţială. Furtul cailor,

care ne-a lăsat practic fără mijloace de

existenţă. Mama, crescînd cei cinci copii.

Pînă la nenorocirea cea mare, moartea

primului născut.

A scrie înseamnă să încerci să pui

ordine nu doar în hârtii sau în gânduri, ci

chiar în viaţa pe care o trăieşti – un efort de

conştientizare şi de ierarhizare, de

direcţionare a tendinţelor şi imboldurilor

propriei firi. Şi înseamnă totodată un efort de

recuperare a efemerului şi de plasare a

acestuia sub lumina unor înţelesuri

integratoare. Cât de profundă poate fi această

ordine, cât de în profunzime poate ea să

opereze? În mare măsură asta e totuşi o

chestiune de aparenţe, de impresie fugitivă.

Ce înseamnă că dulapul stă lângă perete?

Ordine în sine sau ordinea necesară – ca să te

poţi mişca prin cameră?

10 mai 1984. Cînd spun de ai mei că m-au ajutat prin şcoli, e doar un fel de a spune,

ajutorul strict material a fost minim, fapt este că părinții mei au renunţat la sprijinul pe care

aş fi putut să li-l dau după ce m-am ridicat, iar pe de altă parte nu s-au opus în nici un fel

dorinţei mele de a urma calea învăţăturii cu bătaie mai lungă, aşa cum visam eu. Da, aş fi

fost tare nefericit dacă nu m-ar fi înţeles atunci şi mi-ar fi făcut obstrucţii. Însă fiindcă vine

vorba despre anii liceului, despre adolescenţa mea exaltată şi penibilă (sau invers) trebuie

să notific că încă de pe-atunci, în afară de faptul că învăţam bine şi părinţii mei nu au avut

absolut nici o încurcătură cu mine, eu eram, cred asta retrospectiv, un ins de tot nesuferit,

în felul mai oricărui băietan, însă totul împins la extremă. Nu neapărat în conflict cu

colegii, ba dimpotrivă, căci eram în fond comunicativ şi prietenos, deşi blocat de timidităţi;

însă cele cîteva fete de care aş fi vrut să mă apropii vor fi fost intrigate de capriciile,

absurdităţile şi prezumţiozitatea mea.

S-a terminat prea scurtul nostru liceu de zece clase, am intrat la facultate, treceau

anii, practicile de studii, excursiile de grup şi eu tot sălbatic, tot excesiv de pudic, tot

crispat, complexat de extrema mea slăbiciune corporală, aşa că nu am avut niciodată

curajul să mă dezbrac până la brâu de faţă cu colegele! Sigur, va fi tras în balanţă şi faptul

Mihail T. Ciobanu, ofițer artilerie,

fratele mamei, Grigore Lazu, Vera Lazu

și fratele meu cel mare, Mihai Lazu,

atunci în vârstă de 1 an, decedat în

1950, la 12 ani, de meningită.



că părinţii mei nu m-au educat, dar de unde să fi ştiut ei cum trebuie să se poarte un

student?! Clasele 5-7 separaţi de fete, idem la liceu, o barbarie de neiertat pentru cei care

hotărau aceste lucruri. Aşa că sălbăticia mea s-a prelungit până spre sfârşitul facultăţii,

deşi, ce-i drept, nu fugeam de colectiv, mergeam sâmbăta la dans, făceam parte din

ansamblul artistic al Universităţii. Dar aşa eram şi mă simţeam: un sălbatic, totuşi nu mult

diferit de alţi colegi de-ai mei, căci eram fructele vremurilor dejiste, ai sărăciei,

dezinformării, ai literaturii puriste sau teziste. Destul de tîrziu şi pas cu pas, lovindu-mă de

toate colţurile, mi-am corijat firea ţâfnoasă şi, prin mari strădanii, luându-mă după

modelele îndrăgite din cărţi sau după imboldurile bunului simţ, am devenit abia un om

suportabil, măcar pe anumite porţiuni. De aceea nu cred că exagerez afirmînd că m-am

format singur, fără o direcţionare sigură din partea părinţilor, prea ocupaţi, depăşiţi de

îndatoriri, în alergătura pentru supravieţuire, fără mentor, raportându-mă la modele din

literatură. Şi după imperativele cinstei funciare pe care am simţit-o veghind în fiinţa mea,

ca un ochi treaz, deasupra. Ce am obţinut se vede şi nu prea e de laudă… Nu mă încearcă

nici o mîndrie spunînd toate astea. Le spun pentru a da adevărului ce i se cuvine, celor

despre care am pomenit partea lor, adolescenţei mele întîrziate jalnica-i neghiobie şi mie

însumi toate ponoasele de care nu am vrut în ruptul capului să mă feresc.

6 martie 1984. Despre amintirile de la Cireaşov: senzaţia că dacă nu le notez, pe măsură

ce-mi vin, e ca şi cum acele întâmplări nici nu ar fi existat; iar când mă cufund în

rememorare, mereu mi se pare că mai

rămâne ceva nespus, despre care încă

nu am adus vorba. Simt atracţia acelor

timpuri, un fel de fascinaţie, ca a

abisului, ca a unei păduri prin care vrei

să răzbaţi, în cealaltă parte, spre

marginea ei. Şi astfel se vădeşte că

modalitatea lui Marcel Proust are un

corespondent în chiar felul cum se

organizează în mintea noastră

rememorările - în spirale din ce în ce

mai largi, împrejurul unui nucleu

iradiant: scena cheie.

*

Din cea mai îndepărtată pruncie

îmi licăre în amintire momentul cînd

unchiul M., ofiţer în trecere spre front, a

sosit la noi acasă, în satul de pe malul

Nistrului, însoţit de o domnişoară. Sigur

că trăseseră la părinţi, dar erau în vizită Mama mea, Vera lazu, în anul 1978



la noi şi acea domnişoară, pe care în reprezentarea mea o văd suplă, înaltă, cu o bluză albă,

m-a luat pe genunchi, în timp ce toţi ceilalţi ai casei se aflau în diverse locuri, îi ştiam pe

toţi în preajmă şi parcă îi aud vorbindu-şi, râzând. Se poate să mai fi fost încă o doamnă în

vizită la noi, nu am idee cine ar fi putut să fie, dar destul că asta simt eu când îmi

reamintesc scena. Apoi mă văd, ca filmat din celălalt colţ al încăperii, de-a buşelea cu

fratele meu mai mare, amândoi privind nişte fotografii sau desene dintr-o revistă, o serie de

trei-patru desene, nu mai multe, reprezentînd secvenţele principale ale luptei dintre arici şi

şarpe, conflict ce se încheia prin victoria neaşteptată (?) a ariciului. Astă seară mă uit în

Mica enciclopedie a pădurii şi mi se confirmă că ariciul (Ericaceus europeus) atacă într-

adevăr şarpele. *

Ieri noapte visez că eram în spatele şcolii de la Cireaşov, mă uitam în sus, la

crengile pomilor, înflorite, Dida era în preajma mea, ambianţă ca pe vremea copilăriei, ea

lîngă un morman de coceni, mă apropii şi îi spun: Dă-mi un subiect de roman. M-a privit,

întrebătoare. De ce i-am cerut aşa ceva? Poate ar fi bine să mă gândesc din nou la scenariul

Cîinele galben? În visul acela, am plecat pe lângă gardul bisericii, pe uliţă în jos, Dida era

tot în preajma mea, ştiam asta dar nu o vedeam.

Vederea minţii raţionale a omului nu se adaptează nicicum la dioptriile visului. E o

aură a lui, care îl face să ni se pară fascinant; mintea îşi mijeşte ochii, însă nu reuşeşte să-i

citească semnul, slova.

6 septembrie 1984, Slatina. Ion a‘ lui Spânu.… Iar în spatele casei lui Spânu se aflau alde

Băbuşcă – şi asta e tot o poreclă; în două căsuţe construite se pare într-o singură curte

trăiau familiile a doi fraţi, cu mulţi copii; nenea Niculae B. era om de serviciu la şcoală, pe

cînd făceam eu clasele primare, un omuleţ tare mărunţel şi cu nasul lung, ins nu lipsit de

haz, fără să fie un vorbăreţ. De la el ştiu versurile: Cap de muscă băzălău/ Zăpăcit şi

nătărău/ Ce te ţii de capul meu? – spuse vara aveau mare impact! – bănuiesc a fi vorba de o

poezie pe care el însuşi o învăţase la şcoală. Una dintre multele lui fete era cu un an mai

mică decît mine la şcoală, însă o altă soră de-a ei, cu 4-5 ani mai mare, a plecat la o fabrică

de lîngă Braşov, posibil la Ghimbav, după ea s-a luat o altă soră de-a ei şi apoi Niculina,

sora lui Virgil, mai mare decît el cu doi ani. Nu mulţi tineri din sat plecaseră pe la uzinele

din ţară, pe-atunci, prin ‗50-‗55, însă ceea ce mă miră şi azi e faptul că din aceste plecări la

uzină nu s-a văzut chiar nimic în nivelul de trai al familiilor rămase în sat; probabil că

fetele plecate, fără vreo calificare, nu câştigau decît strictul necesar ca să-şi plătească

gazdele şi să-şi ducă traiul de la o leafă la alta; nici nu pot spune că i-am văzut pe

consăteni mândri de realizările celor plecaţi, nici nu am simţit să le fi trimis bani, nici

măcar nu am auzit că s-ar fi căpătuit sau măcar ar fi întemeiat o familie. Iar destul de rar,

cînd veneau pe-acasă, nu am constatat să se fi emancipat cine ştie ce. Sunt nevoit să

conchid că singurul câştig s-a redus la faptul că au eliberat un loc la masa familiei… Aş fi

crezut că măcar clasei muncitoare îi mergea mai bine pe-atunci, dar ce am prins eu din

toate astea nu mă ajută să afirm nimic în sensul ăsta. Ce-i drept, fetele în cauză erau de-o



mare modestie intelectuală, ceea ce poate să fi atârnat în balanţă, la fel stând lucrurile şi în

privinţa frumuseţii lor fizice, care şi ea contează la o fată plecată în lume, să-şi facă un

rost.

Ca să nu spun că pentru unii dintre cei plecaţi din sat la muncă soarta a fost

dramatică – este printre altele cazul celor doi din Sărăceşti, carbonizaţi într-o explozie de

gaze la Moroieni şi aduşi cu camionul spre a fi îngropaţi în cimitirul nostru…

9 septembrie. Poezia: Vouă, dragii mei, văd bine/ Vi s-a topit carnea pe trup/ Vi s-au

umplut de aer oasele…

1985. Îmi aduc aminte din prima copilărie destule scene care foarte lesne ar putea fi

considerate drept absurde. Sufletul copilului e în mod aparte ilogic (Nici al maturului nu e

lesne de dibuit.)

Abia ne mutasem din Sărăceşti la Cireaşov, de data asta în casa Găneascăi, aveam

şapte ani şi jumătate, părinţii mă considerau băiat de încredere şi mă trimiteau cu caprele la

păscut, pe vale, prin rotaţie cu fratele mai mare Mişulică: unul dimineaţa, celălalt după

amiaza, cât era vacanţa, ba şi după ce începea şcoala, dacă vremea era îngăduitoare.

Mânasem caprele devale, spre vărzării. Pe celălalt versant, spre Secuţa văd o fată mare cu

vacile, poate a lui Stancu, poate a lui Pribă. Şi, ca să mă exhib, să-i atrag atenţia fetei, de la

acea distanţă, am început să bat cu băţul în trunchiul gros al unei sălcii de lângă izvor, însă

nu oricum, ci prinzând băţul de la mijloc şi cu o mişcare ce mi se părea inedită, iscusită,

loveam salcia cu ambele capete ale băţului, foarte încântat de invenţia mea. Fata mare,

pentru care născocisem această jonglerie sui-generis şi spre care priveam destul de

insistent, se uita şi ea uneori spre mine; distanţa fiind destul de mare. Nu-mi era lesne

să-mi dau seama ce impresie îi făceam: am dat-o gata sau mă consideră un caraghios? - în

orice caz nici mie nu-mi era prea clar mesajul gestului meu, decît că ţineam neapărat să-i

atrag atenţia prin ceva deosebit, extravagant chiar; să o surprind şi să se mire, spunîndu-şi

că n-a mai văzut aşa ceva. Era şi o izbucnire de orgoliu, îmi aduc aminte că mi-ar fi

convenit ca fata să ştie precis cine şi al cui băiat sunt şi să-şi spună: da, domnul Lazu este

un om deosebit, un comerciant, iar fiul lui, nici o mirare, e şi el un băiat aparte.

În fond era un gest fără sens, absurd, eu însă mă iluzionam că o voi impresiona, că

va sesiza originalitatea şi dificultatea numărului meu, executat poate preţ de o jumătate de

oră, timp în care fata se îndepărta sau revenea cu vitele, păscîndu-le la baza versantului, pe

locul lor. Şi încă un amănunt: mă ştiam un străin, un venetic şi mi se părea că acesta e un

statut special, care trebuie onorat.

13 oct. Tata l-a întâlnit pe terasa unei cofetării, la o cafea. Se pare că nu prea mai vede,

bătrânul domn Dumitrana (tatăl poetului Florin Dumitrana, mort pe frontul de Est, 1943).

Cei doi se cunosc de prin ‗44-‘45, când, la cârciuma lui Titi Georgescu, l-a îmbiat pe tata

să meargă administrator la moşia lui din Spineni, dar dânsul nu a primit.

*



Prin sat, mă întâlnesc cu Florica, sora lui Virgil, coleg de primară, mort în ‗76; ne

sărutăm, ne facem urări pentru noul an. Se duce la Tutina, în Clocociov, să pună nişte

cârnaţi la fum. Am zis să stau şi eu cu mama. Dar mama a murit... Are pe cap un batic

negru. A murit? N-am ştiut, îmi pare foarte rău. S-a chinuit mult, săraca. Zice:

Îmbătrânesc, am 46 de ani. Şi copil mic, abia într-a cincea. Dacă m-am măritat târziu, abia

la 30 de ani...

Să-i fi spus: Tu ai copil într-a cincea, iar eu am copil de patru ani? Ce rost ar fi

avut? Poate chiar ştie…

Aflu că mai înainte a stat aici Săndica, cu bătrâna, dar n-a mai putut, cu copii mici,

s-a mutat la bloc. Şi s-a pus problema s-o ducă pe bătrână la azil, dar soţul Tutinei n-a

răbdat: Cum!? Ea, schiloadă şi v-a născut şi v-a crescut şi v-a slugărit pe voi toţi - şi acum

să o duceţi la azil, să-şi bată cineva joc de ea?! Şi a luat-o la Clocociov, unde a mai trăit

doi ani...

15 octombrie1985. Vorbesc cu mama la telefon şi ca niciodată o aud şi mă aude şi dînsa

foarte bine, ca de la mare apropiere. I s-a vindecat rana de pe gambă, dar în continuare o

dor foarte tare picioarele. La Slatina e frig şi plouă. Mai au multe de pregătit pentru iarnă.

Au arvunit un sobar care va veni abia pe 25 octombrie. Zilele astea trebuie să se ocupe de

dărâmat soba. Sora nu s-a întors acasă. Aurel lucrează prea din greu, uneori în schimbul II,

iar nepoata G. este ocupată până peste cap cu seralul şi cu serviciul ei. De la Gelu nu sunt

veşti noi.

Unchiul M., restabilit, chiar împlinit, poate face plimbări până în Piaţa Matache.

Îmi confirmă că a trecut pe la Ciobârciu pe când eu nu aveam decât doi ani şi jumătate.

Eram isteţ, zice. Tata ne-a cerut nu ştiu ce unealtă şi eu cu Mişulică am adus-o tocmai din

hambar. Sunt mirat când îmi spune că pe atunci eram smead la faţă, cu părul mult mai

negru decât al lui A. şi că în general arătam mai închis la faţă decît colegii mei de la

primară. ,,Şi cu ochii ăştia ai tăi verzi-negri, continuă el, dădeai impresia de om smead.‖

Unchiul M. încheie: Aveţi acea poză în faţa sâsâiacului, unde se vede că Mişulică e

blondiu, iar tu smead, cu căciulă.

22 oct. 1985. Sandu lui Sârbu vine la gardul dinspre Voiculeţ, îi aduce tatei un pahar de

ţuică abia făcută. Nu le încape la niciunul mâna printre ochiurile gardului de sârmă. Tata

calcă pe stratul de usturoi, Sandu pe cel de spanac, al socrilor. Intru în vorba lor, Sandu

îmi spune că e un om terminat: ciroză, a fost în tratament la Proca, la Fundeni, pe când era

ministru, apoi la profesorul Cutare, diagnostic pus pe biopsie, nu pe bănuieli. Asta e

soarta… N-a prea băut, e drept că nu s-a cruţat la muncă. O hepatită ascunsă, netratată la

timp, i-au spus. Câţi bolnavi şi câte cazuri am văzut eu, zice, am dat de bolnavi care-ţi pun

diagnosticul mai bine ca un medic. Acum cam atins de băutură. Încerca să mă vadă cu

amândoi ochii prin gardul de plasă, dar nimerea doar cu unul în dreptul spărturii. Ochi

albaştri-tulburi, priviri neclare, obosite, neatente, parcă nu numai din cauza băuturii, ci din

mare descurajare. Voce tărăgănată, de om neputincios. Strivind cu pantofii stratul de



spanac al socrului. N-are decât zece ani mai mult ca mine. L-am bănuit că-şi dă de

pomană. La masă am gustat din acea ţuică: rea, acră, de tescovină.

16 martie 1986. Pe o dulce pantă. Acum doi ani, într-o după-amiază, pe vreme închisă,

am plecat cu mama spre gară, voiam să o aduc pentru un timp la noi la Bucureşti, să se mai

întremeze, după o iarnă grea… Mama era tare slăbită, abia mergea, sprijinită de braţul

meu. Dincolo de vâlceaua de la Piru, unde începe o dulce pantă, n-a mai putut înainta, s-a

oprit, abia mai suflând şi m-a rugat să ne întoarcem acasă. Şi iată că-mi amintesc, prin

recul, cum tot aşa, pe când eram eu de zece-unsprezece ani (fratele mai mare deja

murise…), am plecat cu Mama la doctor. Era tot într-o primăvară, ca pe-acum, cu soare

mijit. Doctorul avea să-mi găsească două pete la plămîni. Mama foarte îngrijorată în

privinţa sănătăţii mele, mai ales după nenorocirea cu Mişulică. Să fi fost eu atât de slăbit?

Fapt e că dincolo de podul de la vâlcea, lăsându-mă puterile (poate nu era decât teama de

efort a celui ce se crede la capătul puterilor, căci mi se spusese că sunt bolnav), mama m-a

luat de subţioară şi a început să mă ducă mai mult pe sus. Pe faţa ei, o mare îngrijorare. Ce

va fi fost în sufletul ei, îmi e milă să mă gândesc. Urcasem deja jumătate din coastă – mă

simţeam slăbit, mă simţeam şi îngrijorat, şi ruşinat că nu mă ţin pe picioare - şi totodată mă

simţeam bine aşa, purtat de mama, protejat de dânsa, ca în pruncie. Pe acea dulce pantă,

cum era de fapt, dar pe care, copil fiind, o credeam pieptişă… Azi nu atît acea slăbiciune

penibilă mi-o amintesc, cât braţul mamei, susţinându-mă dârz, modul în care a făcut corp

comun cu mine. Nu trebuie mai mult ca să te pătrunzi de ideea devotamentului matern.

Sunt doar câteva amintiri spre care ne întoarcem, poate nu pe aceleaşi căi, pornind

de la varii sugestii. Poate că abia prin aceste întoarceri intempestive ne edificăm asupra a

ceea ce am trăit, recompunând mental o traiectorie plauzibilă. Ce altceva rămâne din viaţa

strictamente trăită? Ce nu este de găsit în amintire, nu este deloc, ca să parafrazăm şi noi…

18 aprilie 86. Prima mea lectură în public, patronată de dl profesor Ungureanu, care mă

,,mirosise‖, într-o seară de tabără la cabana Voina. N-am avut succes, lumina focului de

tabără era capricioasă, nu reuşeam să-mi descifrez textul scris cu creionul. În vacanţa

dintre a noua şi a zecea. Vedeam pentru prima oară munţii. Important eveniment sufletesc.

2 mai 86. Devenit şcolar, am avut surpriza să aflu că unii băieţi, deşi eu îi ştiam de fraţi,

aveau la catalog nume diferite: cazul Niţă-Oprea din Sărăceşti, cazul Dorobanţu-Stancu şi

altele. Tot un efect al războiului: părinţii nu apucaseră să se căsătorească, la naşterea

copiilor taţii nu apăruseră ca să-i declare pe numele lor. Şi, cum se întâmplă la ţară, după

căsătorie nu au mai reparat anomalia din acte. După primul şoc, am ignorat din nou

situaţia, căci îi ştiam dintotdeauna ca fraţi.

5 mai. Bobik, cîinele nostru negru, de oraş, micuţ, adus de tata încă de pe când ne

instalasem la Găiţoaia. Pînă de curînd nu am avut decît câini din descendenţa acestui

aristocrat: Molda, Moldiţa, Narcisuca. Mama e cea care le pune numele.



20 mai 86. În Cireaşov oamenii dormeau pe paturi de scândură, cu un ţol dedesubt şi altul

deasupra şi atât, fără cearşafuri. Vor fi auzit ei de saltele, fie şi de paie, dar tradiţia… aşa

am pomenit din bătrâni… Şi doar nu era penurie de paie, le ardeau în sobă toată iarna, le

dădeau la vite. Ce-i drept, lucrurile s-au schimbat în următorii 30 de ani, deşi nu brusc.

Întrebarea e de ce atât de târziu coboară românul nostru din copac? Sătenii noştri spuneau:

strapoarte în loc de transporturi.

20 iulie. Cireaşov: Nu aveam voie să punem pâinea cu susul în jos. Considerată un spirit,

un totem. Şi de ce nu? Un om ar putea trăi astfel? O rădaşcă răsturnată, o ţestoasă… Şi

atunci de ce nu şi pâinea? E vie. Ca să omori o ţestoasă, e de ajuns să o întorci pe spate.

Tot aşa, nu aveam voie să băgăm cuţitul sau furculiţa (sau alt obiect ascuţit) în

lapte, considerat un fluid vital, pe care nu trebuie să-l tai, să-l retezi, să-l împungi. Teoria

câmpului, a fluidului, in nuce.

Până la urmă îţi vine să crezi că nici conflictele nu sunt adevărate, adică:

ireconciliabile, pe viaţă şi pe moarte; la români ele sunt doar nişte descărcări nervoase; şi

un pinten pentru noi eforturi de supravieţuire.

*

Cum ne-am refugiat din Basarabia, după împrejurări: mama cu noi, cei trei copii,

tata cu căruţa cu saci de grâu, bunicul cu traista în băţ, pe jos, cu carnetul de pensie în

buzunar; unchiul G. ca dezertor, tanti Dona l-a ascuns la noi, la Găiţoaia; unchiul M., după

ce făcuse prizonieratul în zona engleză. Îndemnaţi să ne refugiem de naşul meu, Ion

Giuglea, prieten cu tata, inspector de ape şi pescuit pe Nistru. Ca să nimeresc în Bucureşti

în subsolul unei vile a lui Grigore Giuglea, fratele profesor filolog la Cluj; despărţit de-o

viaţă de soţia sa Maria Giuglea, profesoară de franceză, directoare de liceu, traducătoarea

romanului Singur pe lume; venit lângă ea ca să moară; să-l duc eu pe scări în jos, un

lungan care se lovea mereu cu picioarele de pereţii scării blocului. L-am suit în dubiţa

mortuară ca să-l transporte înapoi, la Cluj, la studenţii săi…

28 octombrie. Am fost la Slatina între 22 şi 26 octombrie. Mama, foarte slăbită, tuşind

epuizant, abia se poate da jos din pat ca să vină la masă. Nu mănâncă mai nimic. Tata şi el

foarte bolnav, tuşind, clătinîndu-se de slăbiciune şi ameţeli, cu foarte mari dureri de cap. E

tare îngrijorat, mai ales în privinţa Mamei. Unul dintre noi o să moară mai întâi şi, oricare

ar fi acela, tot rău va fi.

O noapte agitată, cu semne de la inimă, zbateri ale carotidei, fierbinţeli la cap,

panică, vise-coşmar. Un portar se prezintă ca să-mi dea o veste importantă etc. Ca să nu o

trezesc pe Lidia, nu mă duc să beau o aspirină şi vreun calmant, în consecinţă nu dorm mai

toată noaptea. Mă gândesc la întâlnirea de douăzeci de ani la facultate: nimic emoţionant,

idei căznite; a intervenit blazarea, nu mă mai pot iluziona că… Data trecută, câte o

epigramă fiecărui coleg şi de asemenea profesorilor, acum nu cred că mai e cazul. Îmi dau

seama în ce stare de spirit se află o întreagă generaţie care şi-a pierdut iluziile, care nu mai

are nici un chef de nimic peste lupta surdă şi oarbă pentru stomac!



.

Primarii oraşului Caracal (VI)

Cornel Manolescu

CELĂREANU, MARCU, 1912, octombrie 27 - decembrie 22, președinte C.I.

1912, decembrie 22 – 1914, martie 28, primar.

S-a născut în anul 1865, sau 1872 ( după listele electorale din 1926 ), la Caracal

( alte surse, com. Celaru ). Licențiat al

Facultății de drept din București, din

1894, cu teza de licență: ,,Teoria

generală a probelor. Procedura de

urmat pentru ascultarea martorilor și

esperților și pentru descinderea locală.

Tesa pentru licență susținută de Marcu

Celarianu, Bucuresci ( Tip.Curții

Regale, F.Gobl Fii ,1894, 23x15,5 , 61,

III p. Facultatea de Drept din Bucuresci,

II 412349 ).1

Înscris în Baroul Romanați în

anul 1898. ,,Prin decretul regal cu

No.4461 din 2 Dec.1899, în urma

propunerii făcută prin raport de către

d.ministru secretar de Stat la

departamentul de justiție, sunt numiți și

permutați: D.Marcu Celăreanu, licențiat

al facultății juridice din Bucuresci, fost

substitut, întrunind condițiunile cititului

articol, procuror de secție la tribunalul

Mehedinți, în locul d-lui Constantin

Assan înaintat.”2

În 7 mai 1900, M. Celărianu , procuror de secție la Tribunalul Mehedinți ; ,, a

trimis dimisiunea sa din acest post lui Dissescu, ministrul de justiție,,3

În 1905, era membru în Consiliul de Disciplină al Baroului Romanați.4

Ziarul Conservatorul democrat, în numărul său din 5 iulie 1909, îl nominaliza pe

Marcu Celăreanu, candidatul partidului Conservator -Democrat la comună, Colegiul I.

1 www.biblacad.ro / bnr.

2 Monitorul Oficial al României, nr.202 / 8 decembrie 1899.

3 Caracal-ziar Național –Liberal, mai 1890.

4 Ghiăcioiu , P. , Anuarul Baroului, 1905, Stabilimentul industrial de Arte Grafice Ralian și Samitca-

Craiova.

Marcu Celăreanu, senator în 1913 (S.J.A.N.

Olt)

http://www.biblacad.ro/



Pe 9 ianuarie 1911 la Craiova a avut loc o mare întrunire a conservatorilor-

democrați din Oltenia, pentru campania electorală. Județul Romanați s-a prezentat cu o

delegație care număra 25 de membri, printre aceștia fiind și Marcu Celăreanu .5

În numărul 4 din 14 februarie 1911, ziarul caracalean Isbânda, îl prezenta pe

Celăreanu, candidat la Colegiul II Senat.

În iunie 1912 se constituie o societate cooperativă pe acțiuni, pentru înființarea

unei pepiniere de vițe americane și arbori

fructiferi, sub denumirea ,,Pepiniera

cooperativă Caracal.‘‘ La această

societate a subscris și ,,Marcu Celarianu,

avocat din Caracal.’’

Prin raportul cu nr. 4.514 din 27

octombrie 1912, ministrul de interne

Take Ionescu, raporta M.S.Regele că

,,majoritatea membrilor cari compun

consiliul comunei urbane Caracal, fiind

demisionați, consiliul comunal s’a

descompletat și nu se mai poate întruni și

lua hotărâri valabile asupra diferitelor

chestiuni de administrație comunală.”

De asemenea, spune acesta ,,am

onoarea a ruga respectuos pe Maiestatea

Voastră să binevoiască a semna

alăturatul proiect de decret pentru

disolvarea consiliului comunei urbane

Caracal, numirea unei comisiuni

interimare, care să gereze afacerile

comunei, până la alegerea noului consiliu comunal, precum și convocarea colegiilor

electorale.’’

Prin D.R. nr. 4.514 din 27 octombrie 1912 este numită la Caracal o nouă comisie

interimară avându-l pe Marcu Celăreanu președinte și pe Stavarache Borcescu,

vicepreședinte.

,, MINISTERUL DE INTERNE

CAROL I

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României,

La toți de față și viitori sănătate

Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul de interne

sub No. 29. 212 din 27 Octombrie1912,

Pe baza art.38 și 39 din legea comunală urbană și art. 2 și 3 din legea asupra

procedurii electorale,

Am decretat și decretăm:

Art.I. Consiliul comunei urbane Caracal se disolvă de Noi pentru motivele expuse

în sus menționatul raport și se numește o comisiune interimară, compusă din d-nii: Marcu

5 Adevărul, nr.7667, din 11 ianuarie 1911.



Celăreanu, președinte; Stăvărache Borcescu, vice-președinte; C.Marinescu, Marin

Voiculescu și Cristian Leontopol,

membrii, cari să gereze afacerile

comunei, până la alegerea și

instalarea unui nou consiliu.‘‘

Art.II. Colegiile electorale se

convoacă:

-Colegiul I pentru ziua de 9

Decembrie a.c.;

-Colegiul II pentru ziua de

11Decembrie a.c.

Art.III. Ministrul Nostru

secretar de Stat la departamentul de

interne este însărcinat cu executarea

acestui decret.

Dat în Castelul Peleș, la 27

Octombrie 1912.6

CAROL.

Ministrul de interne,

Take Ionescu.

No. 4.514”.

În ziua de 9 decembrie 1912 au avut loc alegerile colegiului I de consilii comunale

urbane, reședințe de județ.

Au fost înscriși 360 alegători, din care votanți 201. A fost declarată aleasă

următoarea listă. : 7

-D.Marcu Celăreanu.

- Stavarache Borcescu.

- Constantin Marinescu.

- Cristian Leontopol.

-Marin Leontopol.

Prin decretul regal nr. 64, din 9 ianuarie 1913, M.Celăreanu este confirmat în

funcția de primar al orașului Caracal, după ce la 22 decembrie 1912 fusese ales în această

demnitate de către Consiliul comunal.

,,MINISTERUL DE INTERNE

CAROL I,


La toți de față și viitori sănătate,

6 Monitorul Oficial al României, nr. 169 / 28 octombrie 1912.

7 Monitorul Oficial al României, nr. 205 / 11 decembrie 1912.

Marcu Celăreanu- sursa foto- ziarul Isbânda 14 februarie 1911.




sub No.438 din 8 ianuarie 1913,

În virtutea art. 12 din legea pentru

organizarea comunelor urbane,


Art.I. Se confirmă de Noi d. Marcu

Celarianu în funcțiunea de primar, iar d. Marin

Voiculescu în funcțiunea de ajutor de primar al

orașului Caracal, în cari au fost aleși de Consiliul

Comunal, în ședința dela 22 Decembrie 1912.

Art.II. Ministrul Nostru secretar de Stat la

departamentul de interne este însărcinat cu

executarea acestui decret.

Dat în București, la 9 ianuarie 1913.8

CAROL

Ministrul de interne

Tache Ionescu No.

64”

În adunarea generală ordinară a acționarilor,

din 3 februarie 1913 , a băncii ,,Caracal‖- Societate

Anonimă, Marcu Celarianu este ales membru în

Consiliul de Administrație .9

Prin Decretul Regal nr. 4.708, din 25 iunie

1913, semnat de regele CAROL I și Președintele Consiliului, Ministru Afacerilor Străine,

Cancelar al Ordinelor , T. Maiorescu, Celăreanu (Marcu), primar al orașului Caracal, este

numit membru al Ordinului ,,Coroana României‖ , în grad de Comandor.10

,,Prin Decretul Regal cu No.7.256 din 28 Decembrie 1913, după propunerea

făcută prin raport de către d. Ministru secretar de Stat la departamentul de interne se

conferă Crucea Meritul sanitar cls. I, următoarelor persoane:

Marcu Celăreanu- primar Caracal. În Monografia județului Romanați (1928), Ștefan Ricman prezintă activitatea ca

primar desfășurată de M. Celarianu.

,,În calitate de primar s-a ilustrat printr-o foarte rodnică și corectă activitate. Sub

d-sa s-a lucrat ,,Cadrilaterul” din centrul orașului și multe îmbunătățiri edilitare.

În anul 1913 în timpul epidemiei de holeră a dat dovezi de un curaj și spirit de

sacrificiu admirabil, iar în anul 1916 a suferit nouă luni de arest în lagărul de ostatici de

la Săveni pentru atitudine nationalistă”.

În 1916 Marcu Celarianu, membru marcant al Partidului Conservator-Democrat,

alături de alți adepți ai partidului susțin intrarea României în război, alături de forțele

aliate, având ca țel eliberarea Ardealului de sub dominația Imperiului austro –ungar și

înfăptuirea României Mari, fapt ce avea să se realizeze la 1 decembrie 1918.

8 Monitorul Oficial al României , nr.228 / 13 ianuarie 1913.

9 Ibidem nr.240 / 20 februarie 1913.

10 Ibidem nr.69 / 28 iunie 1913.



Prin decizia ministerială nr. 8.846, din 26 martie 1916 M. Celăreanu a fost numit

în comisia judeţeană pentru aprovizionarea comunelor și controlul prețurilor, comisie ce

funcționa în fiecare județ, sub președinția prefectului.11

La începutul anului 1927 (5 ianuarie) era Consilier comunal, dar în aprilie același

an demisionează și în locul lui ,,este chemat‘‘ Jean Iliescu, care depune jurământul de

consilier comunal la 27 iunie 1927 , în fața prefectului M.N. Voiculescu.

În1928 era decan al Baroului de Romanați.

În perioada 1928, noiembrie 14 – 1931, aprilie 16 a funcționat ca prefect al

județului Romanați, numit prin Decretul Regal nr. 2801 din 14 noiembrie 1928, publicat în

Monitorul Oficial nr.256 din 16 noiembrie 1928.

Pe 16 aprilie 1931 a demisionat și a fost înlocuit de Mircea Stănoiu.

După numirea sa ca prefect, ziarul caracalean Vremea , în numărul său din 18

noiembrie 1928 publica un articol intitulat, Noul Prefect, în care-l prezenta pe Marcu

Celărianu. Prezentăm conținutul acestui articol:

D-l Marcu Celărianu ],,Odată cu venirea partidului Național Țărănist la cârma țării, schimbându-se și

prefectul județului nostru, în fruntea lui a fost chemat, în postul de prefect de Romanați d.

avocat Marcu Celărianu, decanul baroului avocaților din județul Romanați .

Pentru a ilustra mai plastic calitățile acestui distins personaj e suficient să arătăm

că înșiși adversarii d-sale politici i-au salutat venirea în fruntea județului, cu o încredere

și bucurie, ce egalează pe cea cu care ar fi primit pe un partizan politic.

Iar populația, atât urbană, cât și cea din comunele rurale, manifestă o

vie însuflețire și satisfacție, punând cele mai frumoase și cele mai îndreptățite speranțe în

d. Marcu Celărianu. D-sa ca om este cunoscut:ponderat, just,civilizat în sensul real al

cuvântului, nu cunoaște patima,nici nu se lasă amăgit de onoruri, ca unul ce stăpânește,

iar nu e stăpânit.

Ca om politic a dovedit în anii 1912 – 1913, când a fost primar al orașului

Caracal, atâta abnegație și devotament, încât și-a expus chiar viața, cu un admirabil

eroism, luptând energic pentru stingerea epidemiei de holeră din anul 1913.

Ca edil a depus deasemenea o activitate febrilă pentru înfrumusețarea orașului,

d-sa fiind autorul ,,Cadrilaterului”, și ceeace e mai interesant, la plecarea d-sale din

primariat, a lăsat în casa comunei o însemnată sumă de bani.

D-l Marcu Celărianu e tipul reprezentativ al omului integru și cumpătat. Toată

lumea salută venirea d-sale în fruntea județului și noi printre cei dintâi, îl felicităm

călduros și-i urăm ca opera d-sale în fruntea județului să fie tot așa de rodnică, și să lase

tot atât de frumoase amintiri ca primariatul d-sale din anul 1913, și ca vrednicul d-sale

predecesor, fostul prefect d.M.N.Voiculescu. “

Duminică 7 Aprilie a.c ( n.n. 1929 ), a avut loc alegerea noului decan al Baroului

de Romanați în locul devenit vacant prin demisia d-lui Marcu Celărianu, actualul prefect

al județului, pe motiv de incompatibilitate între cele 2 situații.12

În 24 octombrie 1929, M.Celarianu, prefect în funcție, a fost decorat cu ,,Steaua

României‖, în grad de Comandor.13

11 Monitorul Oficial al României, nr.292 / 30 martie 1016, pag.12.662.

12 Ziarul ,,Vremea’’ din 9 aprilie 1929.

13 Ziarul,,Vremea”, anul II- nr. 28 / 3 noembrie 1929.



În Vremea nr.36-37, din 1 ianuarie 1930 sunt prezentate ,,bilete de plăcintă‘‘,

răvașe vesele dedicate politicienilor din Caracal, la început de an.

D-lui M.Celăreanu prefectul județului

Prefectul nostru, în Celar

Fiindcă-i născut,aud se cere

Să-l avanseze Can-Celar

Liberalii noștri însă, Ce-l-ar goni de la putere !...

Același ziar în numărul din 1 ianuarie 1932 prezenta deja tradiționalele ,,bilete de

plăcintă‘‘

D-lui Marcu Celăreanu.

Te felicit călduros

Că’n trecuta guvernare

Tovarășii nu-ți ciordiră

Blana din spinare.

Ziarul Aurora Romanațului nr. 137 din 15 ianuarie 1937, anunța ,,Moartea lui

Marcu Celarianu ―: ,,În ziua de 9 ianuarie (1937) a fost condus la locul de veci Marcu

Celarianu, fost fruntaș al partidului nostru (P.N.Ț.). În ultimii ani el se retrăsese din

politică. A fost un om corect și înțelegător, ceia ce în zilele noastre este o mare calitate”.

MUSTAȚĂ, CONSTANTIN, 1914, martie 28 – 1916, primar

1918, decembrie 11, președinte C.I.

S-a născut în comuna Osica, județul Romanați, în anul 1881. Licențiat al Facultății

de drept din București cu teza: ,,Riscurile în materie al contractelor sinalgmatice- Tesă

pentru licență susținută de Constantin Mustață. București, Tipografia Universitară, 1903,

24,5 X 16,5, 79 p., Facultatea de drept din Bucuresci, II. 422671. Avocat. Înscris în

Barou în anul 1903.

În mai 1907, îl găsim director la Prefectura Romanați.14

În ședința Consiliului comunal din 28 martie 1914 este ales primar al orașului

Caracal, iar prin Decretul Regal nr. 1310 din 1 aprilie 1914 este confirmat în această

funcție.15

,, CAROL I,


La toți de față și viitori sănătate :


sub.No.10.681 din 1 Aprilie 1914,

14 Ziarul Voința Romanaților din 21 mai 1907

15 Monitorul Oficial al României, nr. 6 / 10 aprilie 1914.



Pe baza art. 12 din legea pentru organizarea comunelor urbane ,


Art.I. Se confirmă de Noi d. Constantin Mustață în funcțiunea de primar, iar d.

Marin Voiculescu în aceea de ajutor de primar la comuna urbană Caracal, funcțiuni în

care au fost aleși de consiliul numitei comune, în ședința de la 28 Martie a.c.

Art.II. Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul de interne este însărcinat

cu executarea acestui decret.

Dat în București, la 1 Aprilie 1914.

CAROL Ministrul de interne

V.G.Morțun No. 1310”

În sesiunea extraordinară, ședința de la 5 decembrie 1918, a Comisiei Interimare a

Comunei Caracal, fostului primar C. Mustață i se reproșează nereguli financiare și faptul

că fiind refugiat în Moldova cu caii și furgoanele primăriei, le-a folosit în interes personal

la moșia HOCENI din jud. Fălciu a prietenului său politic D. Șuculescu unde s-a stabilit.

Redăm în continuare dezbaterile care au avut loc în această sesiune extraordinară,

sub președinția lui Sebastian Radovici : ,,D-l Președinte al Comisiunii luând cuvântul

aduce la cunoștință Comisiunii Interimare următoarele constatări privitoare la gestiunea

Administrației Comunale din 1916.

1.Domnul Constantin Mustață fiind primar al acestui oraș a întreprins în anul

1916 pavarea Stradei Decebal, pentru care s’a plătit de comună lei 30.000, cu propriile

sale fonduri și prin persoane interpuse.

Lucrarea s’a executat prin interpusul Wilhelm Antal, pictor de firme care a figurat

ca antreprenor și fiind internat, în Septembrie

1916, a cedat de formă contractul unui oare care

D. Popescu cârciumar din Vlăduleni pe care

pavatorii ne-au declarat că nu’l cunosc și nici nu

l’au văzut veri-odată la lucrarea de mai sus și la

care D-l C.Mustață a întrebuințat pietrarii și

salahorii Primăriei.

Aceste fapte ne au fost denunțate prin

declarații scrise și subscrise de Inginerul

Primăriei M.Holenda, rudă de aproape a D-lui

Mustață, de D-na Alina W. Antal și de pavatorul

Hristea Toma, declarații pe care D-l Președinte

le prezintă în original

2.D-l Primar C. Mustață contrariu

dispozițiunilor legei compatibilităței publice și

legei comunale, obișnuia a ridica de la Casierul

Comunal sume însemnate cu chitanță pentru a

cumpăra diferite alimente ca: zahăr, porumb,

pește etc.

Despre operațiunea vânzărei în detaliu,

beneficii și spese nu există nici un fel de scripte în arhiva primăriei, D-l Mustață

mărginindu-se a restitui casieriei sumele cu care se împrumuta, afară de lei 32.000 pe

Constantin Mustaţă (S.J.A.N. Olt)



care a neglijat până în prezent a-i restitui sau a justifica întrebuințarea lor pretinzând că

actele justificative le-a lăsat în Moldova.

3.În luna Noembrie 1916 pe când panica produsă de invazia armatelor inamice

coprinse populația, D-l Constantin Mustață mobilizat pe loc în (această) calitate de

Primar a găsit cu cale ca fără veri-un ordin al autorităților superioare civile sau militare

și contrariu îndatorirei ce i’o impunea funcțiunea sa de a rămâne în mijlocul populației,

să plece în grabă, încărcându-și în trăsurile și furgonul primăriei familia și bagajele sale,

fără a spune un cuvânt de orientare sau încurajare orășenilor, așa cum au făcut

administrațiile comunale din alte orașe.

Dar nu în dezerțiunea sa de la post stă gravitatea faptului fiind-că instinctul de

conservare poate învinge la anumite persoane sentimentul datoriei.

Faptul grav este că D-l C.Mustață fugind a luat cu sine întreg personalul, caii,

furgoanele, trăsurile serviciului pompei, pe de o parte lipsind comuna de animalele și

vehiculele absolut necesare diferitelor servicii municipale, iar pe de altă expunându-le

pieirii printr’un marș forțat de mai multe sute de kilometri și în condițiunile știute de toți.

Ajuns în Moldova, D-l Mustață în loc de a preda vitele, furgoanele și trăsurile

veri-unui serviciu municipal din Moldova le-a oprit în satul Hoceni, din județul Fălciu, la

moșia patronului său politic D. Șuculescu, unde caii, boii, furgoanele și oamenii de

serviciu ai pompei au fost întrebuințați timp de aproape doui ani numai în exploatarea

acestei moșii fără a fi plătiți de proprietarul moșiei întrebuințarea vitelor și furgoanelor.

Asupra tratamentului vitelor ne mărginim a reproduce câte-va rânduri din raportul D-lui

I. Câmpeanu comandantul pompei la 1 Iulie a.c.din comuna Hoceni: ,,Starea cailor în

general este foarte rea din cauza muncei nemiloase la care au fost puși, a neîngrijirii și

insuficienței de hrană. Rog respectuos să bine voiți a interveni ca D-na proprietară

Victoria D. Șuculescu să înlocuiască perderea celor mai buni cai ai Primăriei, Bravul și

Oltul, cari au murit din cauza răului tratament, muncei peste puterile lor și insuficient

hrăniți’’ ( înregistrat la Primăria Caracal sub No.283 / 1918 ).

Din cauza acestui tratament au perit la Hoceni o parte din vite, iar din cele

pornite spre Caracal acum câte-va săptămâni cele bune au fost luate de Germania în

retragerea lor.

Toate furgoanele și trăsurile sunt ruinate cu desăvârșire și până în prezent nu au

sosit în oraș nici aceste triste rămășițe din serviciul pompei, care a costat pe comună zeci

de mii de lei.

În Moldova D-l C.Mustață fără a îndeplini veri-o funcțiune publică a încasat

regulat leafa de șase sute lei lunar în contul Primăriei, până în luna Mai a.c. ( n.n. 1918 ),

deși funcțiunea de primar, fiind legată de teritorialitate nu-i da drept la leafă de cât atâta

timp cât a exercitat-o până la părăsirea orașului, după care D-l Mustață a devenit un

simplu particular fără drept la leafă în Moldova fiind-că nici nu avusese ordin de

evacuare, nici n’a fost mobilizat în Moldova.

4.D-l Marin Iliescu consilier comunal a condus această primărie după plecarea

D-lui Mustață și în această calitate a suferit un arest preventiv de două luni din partea

autorităților militare de ocupație care au anchetat următoarele fapte grave în sarcina sa:

D-l Marin Iliescu a vândut făina primăriei, iar banii încasați nu i-a vărsat; a

încasat de la brutari costul pâinei vândută în oraș și nici aceste sume nu le-a vărsat

primăriei; a vândut lemnele depozitate la Regimentul 2 Călărași în cantitate de câteva zeci

decasteri la diferiți particulari din oraș, însușindu-și și aceste sume de bani.



5.D-l C. Mustață cu ocazia refugierii sale în Moldova a luat asupra sa prin abuz

de autoritate asupra subalternului său casierul I. Cilianu întreg numerarul ce se afla în

casa Comunei contrariu dispozițiunilor art. 80 din legea comunală, după care numai

Casierul comunal este păstrătorul și mânuitorul banilor comunei.

Această procedură departe de a fi fost o măsură de prevedere, a produs o

însemnată pagubă comunei fiind-că pentru a face față cheltuielilor primăriei s’a

împrumutat la particulari și a plătit câte-va mii de lei dobânzi.

6.În executarea budgetului comunei pe anul 1915 / 1916, avem onoarea a vă

semnala următoarele nereguli care dovedesc disprețul D-lui C. Mustață față de banul și

interesele comunei; la art. 13 diurna consilierilor însărcinați cu diferite misiuni, creditul

de 2000 lei sporit cu încă 1000 lei a fost distribuit la patru consilieri a câte 15 lei pe zi

pentru misiuni ca acestea: D-lui Consilier I. Voiculescu, diurnă pe zilele 27 Aprilie, 4, 18

și 25 Mai când a asistat la vânzarea cu licitație a mai multor obiecte degradate și scoase

din uz de la pompă, lei 80. D-lui I. Voiculescu diurnă pe zilele 8, 15 și 22 Iunie când a

vândut cu licitație publică în târgul săptămânal doi cai ai comunei scoși din Serviciul

pompei, lei 45.

D-lor G. Bălăcescu și I. Voiculescu diurnă pe 11 zile din luna Iulie 1915 când au

asistat și condus seceratul, căratul și treeratul ovăzului de pe domeniul Comunei necesar

pentru hrana cailor și boilor comunei lei 330 ( acești consilieri au profesiuni cu totul

streine de agricultură ).

D-lor P. Marinescu și I. Jianu diurnă pe zilele 17-25 Iulie când au luat parte în

comisia pentru primirea și înmagazinarea făinei sosite de la București lei 234.

D-lui I. Voiculescu, diurnă pe zilele 14, 15 și 16 Ianuarie 1916 când a luat parte

în Comisia de recepție a paelor furnizate de Preotul Toma Popescu necesare pentru hrana

boilor comunei, lei 30.

D-lui I. Voiculescu, diurna pe zilele de 26 Octombrie și 2 Noiembrie când a

asistat la vânzarea a patru boi și cumpărarea altora în locul celor vânduți, lei 30.

Acceluiași consilier lei 355 în două rânduri pentru că a supravegheat în târgul

săptămânal ca încasările veniturilor comunale să se facă regulat.

La art. 40 din creditul de 600 lei sporit de trei ori în cursul anului până la suma de

lei 2200, s’au acordat pretinse ajutoare la elevi ce deja erau întreținuți de stat în școli.

Astfel elevului Mihăilescu P. Marcel nepotul consilierului Marin Iliescu i s-a dat

în trei rânduri 500 lei, pe când acesta era bursier al Statului la Mânăstirea Dealului

întreținut cu tot ce-i trebuia.

La art.74, diferite misiuni. Credit bugetar 1000 lei sporit în cursul anului până la

4600 lei.

Din acest fond pentru o singură deplasare la București primarul C. Mustață a luat

400 lei deși avea permis pe C.F.R. plătit de comună.

Fără prevedere budgetară primarul C. Mustață a numit supraveghetor de lucru pe

cumnatul său C. Mateescu, pe care l-a plătit cu 150 lei pe lună. Dar acelaș Mateescu a

fost în acelaș timp antreprenor de aprovizionări de pietriș și bolovani pentru Comună cum

se constată din foile de plată atașate la raportul Inginerului Comunei înreg. la No. 5625,

5774 etc.



Aceste cazuri vi-le semnalăm exempli gratia16

ele fiind foarte numeroase în

scriptele privitoare la excutarea budgetului.

COMISIUNEA Luând act de interesanta comunicare a D-lui Președinte și găsind că e în interesul

comunei ca aceste constatări săfie cunoscute de Instanțele Administrative Superioare,

autoriză pe D-l Președinte a le comunica prin raport înscris Ministrului de Interne.

Președinte-Sebastian Radovici

Vicepreședinte-Dem. Șerbănescu

Membri-

s.s.indescifrabil.17

”

Nu cunoaștem dacă Sebastian Radovici, președintele Comisiei Interimare a

comunicat în scris prin raport neregulile săvârșite de către primarul Constantin Mustață,

în timpul mandatului său și dacă au fost luate măsuri punitive impotriva acestuia.

Cert este că la câteva zile de la ședința Comisiei Interimare din 5 decembrie 1918,

prin D.R., Constantin Mustață, este numit președintele unei Comisii Interimare .

,,Prin D.R. No. 3628, dat la București la 11 Decembrie 1918.

Art.I. Se aprobă de Noi instituirea unor noui Comisiuni Interimare la comunele

urbane Caracal și Corabia, compuse din D-nii:

La comuna Caracal

C. Mustață președinte; Șt.Mardaloescu, vicepreședinte; M.T. Voiculescu, Chiriac

Mihăilescu și maior Al. Teodorian-membri.18

Prin D.R. nr. 3700 din 1919, august 30 este numit prefect al județului Romanați

(M.I. , 1534, dos. 2, f, 56).- Demisionat în 1919, septembrie 9 ( M.I. ,1934, dos. 2, f. 56 ).

,,FERDINAND I


La toți de față și viitori, sănătate :


sub No. 35. 972 / 919,


Art.I. D. C. Mustață, licentiat în drept, se numește de noi, pe ziua de 27 August

1919, în funcțiunea de prefect al județului Romanați, în locul d-lui Andrei Grigorescu,

demisionat.

Art. II. Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul de interne este însărcinat

cu executarea acestui decret.

Dat în București, la 30 August 1919.

FERDINAND

Ministrul de interne

G.G.Mârzescu. No. 3700.19

‖

16 Exempli gratia, în traducere din limba latină ,,după cum arată exemplele, de exemplu.’’

17 S.J.A.N.Olt, Fond Primăria Caracal, dos.1 / 1918, pag. 13-15.

18 Monitorul Oficial al României, nr. 219 / 9 decembrie 1918

19 Monitorul Oficial al României, nr. 108 / 2 septembrie 1919, pag. 6084.



Ziarul Romanațul, în numărul său din 3 iulie 1927, prezenta lista candidaților

pentru Senat. Iată cum era apreciat C.Mustață :,, Prietenul tuturor, avocatul încercat și

priceput ce din dragostea lui nesfârșită pentru opinca din care s-a născut ca și Jan

Popescu și Ionel Veleanu, a apărat în nenumărate rânduri cauza țăranilor nedreptățiți în

expropriere redându-le dreptul ce li se cuvenea.‖

Redăm conținutul unui document de arhivă, care prezenta rezultatul alegerilor

pentru Senat , din 10 iulie 1927, în urma cărora C.Mustață este ales senator:

,,PRIMĂRIA ORAȘULUI CARACAL PUBLICAȚIUNE în 50 exemplare afișate în oraș la toate autoritățile și localurile

publice.

Nr. 6923

1927 Iulie 13.

Conform adresei Prefecturei locale Nr.11403 / 927, se publică spre cunoștință

generală că rezultatul alegerilor de Senat din acest Județ care au avut loc în ziua de 10

Iulie 1927 este următorul :

Lista Nr.1 semnul o linie verticală Partidul Național Liberal candidat C. Mustață

a obținut voturi 20.586.-

Lista Nr.2 semnul circonferința

Partidul Național Țărănesc candidat

Dumitrescu Ștefan a obținut voturi 817.-

Voturi nule la despuerea scrutinului

au fost 179.-

Voturi nule la prezentarea buletinelor

de către alegători 7.-

Alegători înscriși au fost 25.008.-

Alegători votanți au fost 21.589 s’a

declarat ales Senator al Județului Romanați

D-l C. Mustață care a obținut majoritatea

relativă de voturi.20

PRIMAR

SECRETAR”

În numărul din prima zi a anului

1930, ziarul Vremea publica sub titlul

,,Bilete de plăcintă‘‘, catrene vesele pentru

personalitățile politice caracalene . Iată

,,biletul‘‘ dedicat lui C. Mustață:

D-lui C. Mustață

20 S.J.A.N.Olt, Fond Primăria oraș Caracal , dos. nr. 6 / 1927, pag. 177.

Rezultatul alegerilor de la 10 iulie 1927

(S.J.A.N. Olt)



Când ți-oi răsuci ,,Mustața’’

De boldeni înconjurat,

Cei din Primărie-or crede

Că, nefripți i-ai și mâncat.

Același ziar în numărul 35-36 , din 1

ianuarie 1932, ca și în anii trecuți publica ,,Bilete

de plăcintă‘‘.

D-lui C. Mustață

Ai văzut,nene Costică,

Dacă te-ai purtat cuminte ?

Domnul Jean te-a avansat…

June ,,vice-președinte.’’

A decedat la 1 octombrie 1950 și a fost

înmormântat în cimitirul nr.1 al orașului Caracal.

Interviurile memoriei...

De vorbă cu profesorul Teodor Nedelea (II)

1. DESPRE SLATINA DE ODINIOARĂ ŞI DESPRE OAMENII EI CE AMINTIRI AVEŢI?

La Slatina veneam foarte rar. Cred că prima dată vedeam Slatina atunci când am fost

internat la spitalul vechi deoarece îmi fracturasem piciorul. În părculeţul din faţa spitalului

auzeam pentru prima oară guguştiucii. Nu ştiam cine cântă aşa, fiindcă în sat nu existau

aceste păsări. Ele apar târziu în zona rurală, acum sunt multe dar am înţeles că înmulţirea

lor a favorizat dispariţia turturelelor. Era şi un cântec atunci cu refrenul turturele,

turturele… Altădată am venit la Slatina în excursie împreună cu clasa. Doamna

învăţătoare (Filofteia Dumitrache) ca să ne motiveze participarea promitea că vom primi

biscuiţi de la fabrica din incinta morii Aluta. N-a fost să fie aşa pentru că uşa era încuiată,

sunt convins că ne-au păcălit şi copiii au rămas dezamăgiţi. Reţin că moara avea în interior

nişte scări înalte şi periculoase. De la moară am ajuns la muzeu. Acolo ne-a îndoctrinat cu

informaţia că precis omul se trage din maimuţă. Când am ajuns acasă i-am spus bunicului

că văzusem la Slatina statuia unei femei… cu arma în mână şi că femeia respectivă are

statuie deoarece a fost o eroină. Bătrânul o cunoscuse şi m-a contrazis. Mi-a mărturisit că

adevăraţii eroi n-au parte de statui deşi merită iar ea a fost pentru el o simplă femeie de

Locul de veci al lui C. Mustaţă din

cimitirul oraşului Caracal



front înşurubată în graţiile unui ofiţer fără nevastă. Cumplită lecţie, adică istoria se scrie

altfel. Nu mai mă mir de nimic, în România anului 2009 avem o splendoare de ministră (a

muncit mult şi a învăţat multă carte să ajungă acolo).

2. O VREME AŢI FĂCUT POLITICĂ (POVESTIŢI). DE CE AŢI RENUNŢAT?

Politica înseamnă arta de a minţi frumos. Nu poţi să taci la infinit chiar dacă tăcerea

poate fi un răspuns. Existau incompatibilităţi şi-am plecat lăsând un loc liber situat într-o

zonă apropiată de vârful piramidei locale. Am părăsit şi alte funcţii administrative atunci

când simţeam că nu împărtăşesc acelaşi sistem de valori cu ierarhia de deasupra capului

meu . Nu regret dar sunt deranjat dacă mă calcă prostovanii pe degetele picioarelor. Nu

ducem lipsă de persoane needucate, primitive care îţi intră cu bocancii în suflet. Recunosc

că am rămas un om de stânga şi îmi asum responsabilitatea. Sunt admirator al scriitorului

Marin Preda şi îmi pare rău că a fost omorât, am şi scris în reviste despre asta.

3. AŢI FOST ŞI DIRECTOR AL LICEULUI AGRICOL. CE AMINTIRI AVEŢI DE

ACOLO?

Iubitul director care mă primise stagiar (debutant) cu braţele deschise a fost alungat ca

un câine de ,,oameni răi din lumea rea˝. În perioada directoratului exercitat de dânsul se

construise o şcoală nouă, un cămin, o cantină şi multe, multe alte dotări . Infrastructura

realizată atunci a oferit şcolii stabilitate pe o perioadă îndelungată. Directorul era şi coautor

la un manual, şi membru în corpul de control al ministrului dar n-a mai contat nimic atunci

când soseşte valul nebuniei. Politica face victime totdeauna, ea te urcă şi apoi te doboară.

Atunci am rămas consternat că un conducător poate fi decapitat fără o judecată dreaptă.

Buretele a şters tot ce credeam eu că e durabil. Şcoala a intrat într-o zonă tulbure

şi instabilă până la sosirea unui alt director performant (prof. Ion Mateescu) care ulterior

este „promovat‖ (avansat) şi noua funcţie i-a dat posibilitatea să mă numească pe mine

director al liceului. Nu mi-a cerut absolut nimic , nici măcar un pahar cu apă. Imediat

persoane „bine intenţionate‖ îmi dădeau târcoale şi aprindeau fitile. Practica agricolă

supradimensionată făcea viaţa amară atât elevilor cât şi profesorilor. Ţi se rupea sufletul să

vezi elevi la culesul porumbului în prima zi de şcoală, îmbrăcaţi în hainele noi cumpărate

de părinţi. Inginerii erau obligaţi să ţină lecţii în grajduri neîncălzite, adică în unităţile

productive fiindcă aşa era ordinul. Teoria trebuia înnodată cu practica. Semnalul

telefonului era aducător de veşti rele. Centrala termică a şcolii funcţiona pe combustibil

lichid şi el lipsea din depozite deşi aveam ,,repartiţie‖. Bunele relaţii cu chimiştii

combinatului petrochimic de la Piteşti m-au ajutat enorm de mult. Într-o seară am aşteptat

la şcoală o cisternă cu păcurină până noaptea târziu şi spre dezamăgirea mea n-a sosit. Am

venit supărat acasă şi m-am culcat. În somnul agitat de atâta aşteptare visam ceva frumos şi

anume că sosise vagonul cu combustibil. Când m-am trezit îmi venea să plâng că ultimele

picături abia mai ajungeau pentru pregătirea hranei la cantină. Persoane adverse jubilau şi

incitau bucurându-se că elevii rabdă de frig şi asta numai din cauza directorului. Situaţia

era gravă, şcoala trebuia să supravieţuiască şi compromisurile deveneau obligatorii.

Aprovizionarea cu combustibil constituia o problemă extremă şi au rămas o tristă amintire

cozile kilometrice de la staţiile de benzină. Subsemnatul, eram singurul director care venea

la slujbă cu bicicleta şi de multe ori mergeam pe jos direct peste deal. Ziceam într-o

şedinţă că nu slujesc învăţământul îmbrăcat cu odăjdii şi că viaţa se vede altfel de pe



bicicletă decât din maşină. Apropo, şi azi am aceeaşi maşină (Dacia 1300) pe care am

cumpărat-o în anul 1982 .

4.DE CE NU-ŞI GĂSEŞTE ÎNVĂŢĂMÂNTUL ROMÂNESC FĂGAŞUL PROPRIU ?

Învăţământul României este făcut ţăndări. Dacă cineva doreşte redresarea lui nu

poate să o facă. Şcoala rămâne partea componentă a unui macrosistem uzat ce gâfâie şi

face eforturi disperate să supravieţuiască. Economia ţării e făcută vraişte. Relaţiile dintre

oameni sunt relaţii de forţă financiară. Şcoala nu poate să meargă bine dacă celelalte

componente ale sistemului merg prost. Cred că mergem mereu la vale. Am intrat într-o

Europă care ne acceptă dar nu ne vrea. Sistemul e colmatat de interese ce pun dinamită la

temelia şcolilor. Avem programe şi manuale degenerate; ele ameţesc profesorul şi otrăvesc

elevul. Elevii au dezinteres total vizavi de învăţătură, nu au motivaţia necesară. Ştiu şi ei şi

părinţii lor că diplomele nu mai valorează aproape nimic. Sunt numeroase cazuri de liceeni

fără cunoştinţe la nivelul claselor mici. Personal, explic atunci când e cazul cum se

efectuează împărţirile fără calculator. Vreau să nu le pară rău că au venit la şcoală degeaba.

Nu mă enervează neştiinţa de carte, eu mă bucur că ei vin la şcoală şi le explic să înţeleagă.

Nu sunt de acord cu afirmaţia că şcolile pregătesc numai absolvenţi necalificaţi atâta timp

cât ei nu au unde să-şi probeze pregătirea deoarece lipsesc locurile de muncă. E uşor să

acuzi numai şcoala când toate angrenajele sistemului scârţâie. ,,Totu-i praf, lumea-i cum

este şi ca dânsa suntem noi˝ zicea Mihai Eminescu.

5. DACĂ AŢI DEVENI MÂINE CEL MAI IMPORTANT FACTOR DE DECIZIE

PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT , CARE AR FI PRIMELE TREI MĂSURI PE CARE LE-AŢI

LUA ?

Mă tem că orice măsuri sunt imposibile pe termen scurt. Revenirea la normalitate

presupune un timp cel puţin egal cu cel parcurs până acum, ca să intrăm în aiureală.

Cronometrul îl considerăm pornit din momentul când alţii au hotărât (şi noi am fost de

acord) să demolăm totul şi să o luăm de la capăt. S-ar impune măsuri urgente pentru

promovarea competenţei în defavoarea mediocritaţii, să facem ordine din dezordine şi nu

în ultimul rând introducerea unor elemente de constrângere care în timp vor deplasa

echilibrul în sensul diminuării constrângerii. În mod implicit, destinderea ar apărea ca

rezultat al constrângerii, conform principiului lui Le Chatelier .

6.CUM E TINERETUL DE AZI ? UNDE GREŞIM ÎN EDUCAREA LUI ?

Tineretul nostru vijelios e bulversat, debusolat, se dezechilibrează, e pus în situaţia

să nu-şi găsească direcţia, una se spune la şcoală şi alta oferă strada, televiziunea, presa.

Acest tineret poate fi manipulat uşor în timpul campaniilor electorale, cu promisiuni fără

acoperire, cu bere, eşarfe, manele şi alte concerte de perforat timpane. Lipsa toleranţei e

îngrijorătoare atunci când drogaţii sar la beregata adversarului. După limpezirea apelor,

rămân apatici şi trişti. Probabil ajung la concluzia că au mai fost păcăliţi încă o dată.

Mulţi tineri se găsesc într-o stare avansată de sărăcie ecranată vizual de hainele

achiziţionate din magazinele cu vechituri. Alţii poartă numai haine scumpe de firmă. Nu

neştiinţa de carte e principala problemă ci obrăznicia, impertinenţa şi agresivitatea unora.

În nemernicia lor desconsideră şi anulează bunele intenţii ale dascălului, încurajaţi de

exemplul persoanelor analfabete care se lăfăie în maşini „bengoase‖ şi acordă interviuri

televiziunilor. Te încearcă sentimentul milei faţă de tinerii cu apucături animalice când îi



auzi că urlă, înjură, lovesc şi sparg folosind expresii ce murdăresc hârtia. Imagini de

coşmar; sunt cazuri izolate dar suficiente şi trebuie luptat pentru descurajarea lor.

Libertatea exagerată crează haos, dezordine, anarhie. Viitorii infractori se formează din

şcoală.

7.DACĂ VĂ REPROŞAŢI CEVA, DACĂ VĂ PARE RĂU DE CEVA?

Ca orice pământean asamblez calităţi şi defecte. Nu sunt perfect, am şi greşit, toţi

suntem supuşi greşelii. Am învăţat însă din propriile greşeli dar şi din greşelile altora.

Lucrurile pe care nu le mai poţi repara niciodată se lasă cu păreri de rău. Părinţii mi s-au

dus şi

Documents

OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR · Dr. Aurelia Grosu, dr. Mircea Şerbu, dr. Nicolae Scurtu, Ion Andreiţă, Dumitru Botar, dr. Jeana Pătru, Cornel Manolescu, Floriana Tîlvănoiu, Costel