RADU GHIOLDUM - OITUZUL EROIC

Scriu această carte cu prilejul a 85-a aniversări a victoriei eroicelor lupte de la Oituz, în memoria bunicilor mei, care în anii 1916-1917 au apărat cu sângele lor glia străbună, lăsând o fiică orfană de un an, ce mi-a fost mamă.            Vă port în gând şi parcă văd            Ce suflet greu aveaţi în foc,

Lăsând în urmă floare-albastră,            Făr de iubire, făr de joc.

            MOTTO :                                               Orice om se naşte şi dispare,                        O lume plânge un nou păcat.                        Iubire, ură în timp apare,                        Făcând izvorul lumii mai bogat.

                                                            Radu Ghioldum

 INTRODUCERE

                                                Motto:

                                                Un val izbeşte malul                                                Şi greaua lui povară                                                Încet tot unduieşte.                                                Se năruie văzduhul                                                Lăsând a lui ocară …                                                Prin colţuri neştiute                                                Trăieşte - un muritor.

            Am aşternut în această carte amintirile trăite pe plaiurile de vitejie şi de legendă ale Oituzului, dorul de înălţare, atât a valorilor culturale, cât şi a sentimentelor proprii.            Cea mai apropiată fiinţa fiindu-mi soţia care, văzând talentul meu, mi-a cerut prin rugăminţi să redau sentmentele spre nemurire.            Uneori aruncam hârtiile scrise în foc, simţind o căldură blândă, liniştită, care-mi şoptea :                        Băiete, băiete, mergi înainte                        Pe luciul apei fără unde                        Şi nu mai născoci cuvinte,                        Că nimeni nu te-aude.                       Şi totuşi au fost oameni care, cu simţul lor de literaţi, au reuşit să vadă, dincolo de încercările mele, glasul undelor care se spărgeau în depărtare.            Nu întotdeauna am fost primit cu lauri şi flori, deşi mi se recunoştea perfecţiunea începuturilor.Îi mulţumesc din suflet regretatului Vicenţiu Ghioldum, care îmi spunea: ,,Citeşte foarte mult şi scrie puţin, iar acel puţin să ungă inima celui ce va citi”.            Constantin Th. Ciobanu, cu sufletul lui mare, la cenaclul literar George Călinescu m-a îndrumat a-mi face singur critica unui vers care şchiopătează.            Un imbold l-am primit de la poetul Ovidiu Genaru, care cu stilul său mă îndemna: ,,Întâi să-ţi faci o turmă şi vezi ce poţi păstra din ea”.                   Din toate acestea am avut de învăţat a citi mai mult, a corecta ritmul versului şi piciorul metric incomplet, cât şi cea-mi ,,păstra din turmă”.            Cu nepreţuitele îndemnuri am pornit a aduna nectarul din fir, nectar ce se adună cu multă trudă şi o nepieritoare dragoste faţă de ţinutul meu natal, pe care nu voi putea să-l cânt îndeajuns. - Autorul

ISTORIA

                        Istoria este ecranul unui stat                        Din timpul ce s-a întemeiat,                        Cu marii ei sclipind sub zare                        Şi chipul vechi ce ne apare.

                        Poporul care istoria nu-şi ştie                        Nu poate-n veci să reînvie.                        Cât ar dori să mişte pasul,                        Necunoscut îi este glasul.                       

De-aceea să-nvăţăm de miciTot întrebându-i pe bunici:

–        De ce au început războaie ?–        La alţii trebuie plocoane !?

Iar ei, cu părul nins de ani,Cu urme de martiri, titani,Cu glasul răguşit de timp,Ne-or spune ce-am trăit în schimb.

–        Noi am păstrat portul şi limbaDar mari puteri veni la noi.De-aceea, dragul meu copil,A fost nevoie de război.

 VIAŢA

                        Aşa de mică îmi pare viaţa;                        Un pumn de aluat spre modelat.                        O treci mereu din mână-n mână                        Şi vezi că s-a şi terminat.

                                    Te zbaţi pe poarta neştiinţei,                                    Plângând, râzând neîncetat.                                    Şi nu observi timpul dorinţei;                                    Se-ntoarce spre pământ cu un oftat.

                        Aşa mi te cere pământul,                        Tu, pumn de aluat fărâmiţat.                        Nu ştim de ţi-a rămas cuvîntul,                        Ori s-a rostit neterminat.

 OF, TU, OITUZ !

De unde-ţi vine al tău nume ?!Of, tu, Oituz, greul cuvânt,Udat-ai cu-ale tale undeAl nostru nume pe pamânt.

            Oftaturi sunt mormane,            Unde adânc s-au îngropatMulţime de oştiri duşmane.Oftând, de aici n-au mai plecat.

                        Mulţi au oftat în timp gonaticAl asupririi gloriei suspin.Tot o legendă, Oituz dramatic,Eşti Waterloo, tu eşti destin.

Eşti scutul României,O flacără la timpul tău,Tu ai oftat spre-a birui.Un cer senin să fii mereu !

VIS DE SECOLE

                        Plângeau mlădiţele vecine                        Şi se uneau prin legământ;                        De-atâtea veacuri cu suspine                        Ele-şi urmau un jurământ.

                        Kogălniceanu cu tărie:–        „Unirea-i lucru neapărat“

Că plânsetele de pe glieSunt mângâiere de-ndreptat.

Şi Ion Roată, ca solie,Rostea cu glas poruncitor:

–        „S-avem întreaga RomânieUn domn, o ţară şi-un popor !”

În zilele de ianuarie,Poporul, ca un singur om,Din ţările cu-a lor iubireÎl vrea acum pe Cuza domn.

SACRIFICIU

                        Aici sunt codrii mari de brazi                        Ce s-au hrănit din sânge.                        Cuprinsă-n vâlvătăi, şi azi,                        Prin foşnet, tot mai plânge.

                        Şi roşu a rămas cuvânt                        Scris cu roşu printre stânci,                        Roşu a oprit acel avânt,

                        Îmi spun văile adânci.

                        În flăcări satele ardeau,                        Un roşu spre-orizont,                        Şi de departe îl vedeau                        Cei plecaţi fără de rost.

                        Aşa-mi şopteşte un stejar,                        Când toamna se-nroşeşte,                        Atunci a fost scris cu jar                        „Pe aicea nu se trece !“

EROUL  MACARIE

                        Ce dor aveai a-ţi uni fraţii !                        Nutreai un vis de viitor.                        Ca şoim ce străjuie Carpaţii,                        Ai steaua ta pentru popor.

                        Când ai plecat în zbor cu ţelul                        Spre fraţii tăi a-i dezrobi,                        Mi te-a lovit în piept oţelul,                        Făcând tăcere printre vii.

                        Tu ai fost primul ce-a căzut                        Dintre atât de mulţi eroi.                        Şi visul tu nu l-ai văzut,                        Ni l-ai lăsat să-l trăim noi.

                        Te vom păstra în amintire                        Cât vom trăi pe-acest pământ.                        Lângă biserica-nfrăţirii                        E locul tău, iubit şi sfânt.

 REFUGIAŢII

                        Din dealuri peste sat cădea                        Obuz cu foc şi fum                        Şi-n casă flacără ardea,                        Om aruncat în drum.

                                    Din ce avea, puţin a luat                                    Plecând spre bejenie,                                    Cu sufletul însângerat,                                    Lăsând casa pustie.                       

Şi au plecat fără a şti                        Femei, bătrâni, copii                        Lăsând a vieţii bucurii,                        Leagăn şi jucării.

                                    Iar când s-a liniştit furtuna                                    Şi s-au întors la case,                                    Găsiră-n loc de case brumă,                                    Scrum, tăciuni şi oase.

                        Cu ce greşise pe pământ                        Acest norod sărman ?                        Războiul e prăpăd, cuvânt                        Dictat de suveran.

EROII OITUZULUI

Întoarceţi fila prăfuităLa acel trecut, parc-a fost azi,La căpătâiul eroilor, pe piatra înnegrităGăsiţi amintirea zecilor de camarazi.

                       E locul vostru sfânt sub glia din Oituz,            Cu preţul vieţii aţi sfinţit reîntregirea,            Voi sângele vi l-aţi vărsat lângă obuz,            Pentru-a rămâne veşnică-amintirea.

Atâtea locuri vă sfinţeşte azi un nume:Pe Coşna, Cireşoaia şi Măgura bătrână,Cu Muşat ce-a arătat la lumeC-aici românii – au luptat chiar fără-o mână.                       Acum, încăpeţi în lume cu nume de eroi            Şi-odihniţi-vă în pace pe vale, lângă flori,

Că-aţi fost biciuiţi cu plumbi şi ploiCând cerul era încărcat de nori.

OITUZ - ALFA ŞI OMEGA

                        Prin pasul nostru din Oituz                        Trecurăţi voi în vară,                        Cu pieptul tare de obuz                        Să reuniţi o ţară.

                                    Cu cântul dulce spre Ardeal                                    Voi aţi trecut Carpaţii.                                    Aveaţi un simplu ideal                                    De a vă dezrobi fraţii.

                        V-aţi avântat ca şoimu-n zbor                        Peste Carpaţi, a noastră glie.                        Aveaţi de mult un falnic dor:                        A ne lăsa o Românie.

                                    Aţi apărat scumpul pământ,                                    Cum codrul îşi apără creanga.                                    Fiind al nostru veşnic, sfânt                                    Oituz, eşti alfa şi omega.

 CUVINE-SE MULŢUMIRI

                        Plecase tăvălugul marilor puteri                        Pe-ntinsul Europei, cu plânset şi dureri.                        Ne-ameninţa poporul prin arbitraj şi foc.                        Nemairăbdând durerea, intrarăm greu în joc.

                        A fost pe cinşpe august, ziua sfintei Marii,                        Când am pornit cu-avântul pământu-a dezrobi.                        Preasfânta Născătoare ne ocrotea din zări,                        Spre-a uni plaiurile frumoasei, scumpei ţări.

                        Cântând, Ardealul ne-aşteaptă, ne-aşteaptă fraţii.                        Cu dragoste de glie, noi am trecut Carpaţii.                        Nu am plecat cu gândul rău de cotropiri,                        Ci idealul sfânt al noastrei reîntregiri.

                        Aşa ne-a condus soarta şi bunul Dumnezeu,                        S-avem unită ţara şi scump poporul meu,                        Cu câte mii de jertfe doar de Fecioară ştiute,                        Cuvine-se mulţumiri, sfios acum rostite.

 RECUNOŞTINŢĂ

La Oituz o lume a avut eroi,

Pe care să-i cinstim cum se cuvine,Că veci de veci ei sunt cu noi;E recunoştinţa care ne revine.

Necunoscuţi ne-au fost aceşti drumeţi.Din seva voastră creşte-un falnic pin.Mulţi aveaţi stele şi peceţiCând sângele v-a curs în râuri şi suspin.

Pe pânza voastră din trecutNe e moşia scumpă glie.Poate-aţi lăsat cuvânt necunoscutCe s-a transmis în timp ca o solie.

Voi v-aţi jertfit pentru-a trăi;Veţi fi mereu nemuritori,Iubiţi de urmaşi şi ai lor fii.Pios, la căpătâi vă punem flori.

1 DECEMBRIE 1918

Cu tricolorul  ridicatDin mult plecata-ţi glieCu fulgi de-argint, plutind în vântPe-ntinsa ta câmpie;

            Aici s-a adunat poporulDin toate provinciile suroriArătând graniţa şi nordulCând Goldiş le citise lor:

- Iubit norod, între CarpaţiTrăim în portul românesc.Să fim în veci uniţi ca fraţiCă  acelaşi grai toţi îl rostesc.

Şi-n catedrala din cetateClopotul dăinuie un cânt,În popor o inimă bate,

UNIRE e acel cuvânt.

EXPULZAŢII

                        Tot ce-a fost atunciCu hidosul dictatNe-o spune Rafiroiu,Părinte-aici în sat:

–        Acel dicat când s-a semnatTrăiau în pace bunăAcei care erau stăpîniPe vatra lor străbună.

Ne alungau din casa noastrăDezbrăcaţi şi desculţi,Aruncaţi sub bolta-albastră,La fraţii peste munţi.

Dar n-au putut a ne lua vorbaDin scumpa mea Poiană,Ci s-a mărit mai tare slovaCântată-n orice toamnă.

NU ÎNTUNECAŢI ALBASTRUL !

                        Nu întunecaţi albastrul cer senin                        Păstrând gândiri cu grele şoapte !                        Nu împletiţi universul cu suspin !                        Nu stricaţi fructele necoapte !

                                    Voi, filozofi, pretinşii luminaţi,                                    Politicieni ce doresc ura,                                    Voi, prin concepţii întunecaţi                                    A noastră viaţă şi natura.

                        Nu mai râvniţi la noi hotare                        De-a se schimba-n folosul vostru !                        Lăsaţi vecinele popoare                        Să îşi croiască ele rostu !

                                    Nu întunecaţi albastrul cer senin !                                    Lăsaţi lumina pentru lume !                                    Păstraţi al vieţii clar destin                                    Şi orizontul tinerelor nume !

LĂSAŢI-MI SOMNUL !

                        De ce nu ne lăsaţi în pace                        De-a ne dormi somnul de eroi ?                        A noastră cruce nu vă place                        În ţara noastră-n munţi şi văi ?

                                    De ce aţi şters al nostru nume                                    Pe crucile de la morminte,                                    Când ele nu pot a vă spune

                                    Că numele-s cuvinte sfinte ?

                        Demult aţi moştenit minciuna:                        În loc de ţară, principe ne-aţi dat.                        Noi am avut voinţa-ntotdeauna,                        Ce-a oţelit orice bărbat.

                                    Cu sânge ne-am păstrat moşia,                                    Lăsând-o veşnic la copii.                                    În scumpa ţară, România,                                    Lăsaţi-mi somnul spre-al trăi ! …

                        Nu mai visaţi alte hotare,                        Ştirbind ale vecinilor glii;                        Iubiţi ca fraţi între popoare                        Ca să puteţi în veci trăi !

                                    De ce, voi, prin gândiri meschine,                                    Ne deranjaţi eternul somn ? …                                    Acele jertfe şi suspine                                    Aicea toate-acuma dorm.

CASTELE DE NISIP

                        Castele de nisip, voi povestiri şi şoapte,                        Frumoase amintiri ale timpurilor vaste,                        V-aţi înălţat mereu pe bază de putere                        Ca şi-un nevinovat copil, fără durere.

                                    Hainul timp v-a dărâmat în noapte.                                    Se năruie deşerturile moarte,                                    Dezlănţuie un vânt cu grele ploi,

                                    Cu strajă de oţel ce suntem noi.

                        Castele de nisip, şi voi, copii,                        Puteţi găsi şi alte bucurii.                        Fiind maturi, nu spargeţi energii !                        Castele de nicip nu-s jucării.

 BUNICII VETERANI

–        În foc, în Răsărit şi-ApusNe duse uraganul,Mitraliaţi de jos, de sus,- Îmi spune veteranul -.

            Aveam mantaua ciuruită.            Uitându-mă departe,            Vedeam ura nemărginită            Şi gheara de la moarte.

–        Bunicule, câţi aţi rămasDin cei plecaţi la luptă ?Acum aveţi un mic popas,Dar moartea nu ascultă.

–        Când am plecat în Răsărit,În floarea tinereţii,Mulţi au plecat, puţini au venit,Albiţi de bătrâneţi.

                        Apoi am mers înspre Apus,                        Iarăşi în foc şi fum.                        Mărşăluiam cu capul sus,

Rărindu-ne pe drum.

            Şi când s-a terminat măcelu’,            De ne-am întors acasă,            Nu am găsit decât şarpane            Şi scrum în loc de masă.

Câţi au rămas din cei plecaţi ?Îi număr azi pe deşte:Bolnavi, schilozi şi cocoşaţi.Se duc mereu, băiete …

–        Bunicule, să mai rămâi,               Să-mi spui despre război !               Eu pleata iernii îţi mângâi.               Voi, toţi aţi fost eroi.

 DOR DE REFUGIU

                        Când mă gândesc la a mea dulce ţară,                        La al meu popor cu fier înlănţuit,                        Îmi vine să plec nebun în seară                        Udat de lacrimi ce-mi curg necontenit.

                                    Îmi vine să-mi uit de soartă,                                    Văzând în cale-atâtea sorţi,                                    Strângând din dinţi spre-o altă poartă,                                    Mergând ca urme printre morţi.

                        Cătând o lume spre mai bine,                        Făgăduinţa mult visată,                        Un Paradis ce-n gând le vine                        Uitând de ei, de umbra moartă.

                                    Nu mai gândim ca alte dăţi,                                    S-avem o scumpă mamă,                                    Şi căutăm prin alte părţi                                    Destin, sau numai vamă.

 EUROPA

                                                           Pentru iubirea de-a trăi                                    Să nu dispară graiul vieţii                                    Şi voi în veci a nu muri,                                    Daţi la o parte vălul ceţii !

                                    Daţi şansa plăpândelor nume                                    Să-şi ducă imnul de cuvinte,                                    O creangă de măslin, o lume,                                    Să lege pasul spre-nainte.

 AZI ÎN LUME

            O atmosferă cu trotil, cu gaze azi se poartă            Cu nişte umbre, construind tăcere, lume moartă,            Scindând atomii să-i transforme-n lanţuri            Să arunce planeta carbonică sub aştrii.

            Într-un tablou, un conte pe genii îi apasă            Să facă tot ce n-au făcut, lumină prinsă-n plasă.            Să desprindă planeta din echilibru, aruncând-o-n hău.            Carbonică să fie, făr’ de albastrul său.

            O bombă cu fitilul pus, lăsată la copii.

            Cu viaţa asta ne jucăm ? Cu nişte jucării?            Nişte bătrâni pe-o bancă stau şi trecutul  îi apasă.            Ei se gândesc la ce-a trecut, la lumea ne-nţeleasă.

 COPIII RĂZBOIULUI

                        Sunt foarte mic şi am paşii grei                        Şi cum să mă ascund de tine ?                        Cum m-ar ascunde ochii mei !                        Ei curg mereu arginţii vieţii                        Că nu mai poat avea destine.

                                    Tăticul meu a dispărut                                    Printre molozuri părăsite.                                    Port în suflet chipul lui

Şi sunt flămând şi dezbrăcatŞi-aştept explozia ce vine.

                        Toţi suntem fraţi printr-o iubire.                        Oare ne uită Paradisul ?                        Să rupeţi florile iubirii                        De-a le usca vă este visul ?

                                    Voi, filozofi, voi, luminaţi,                                    Întoarceţi voi natura lumii !                                    Nu prin tăcere întunecaţi                                    Orizonturile scumpelor nume.

 URME

                        Eu sunt prea mic şi nu-ţi pot spune                        Ce rău în suflet ţi-am făcut ?                        Şi nici nu-ţi pot rosti vreun nume                        Când eu nu te-am cunoscut                        Şi tu îmi laşi în suflet urme.

                                    Eu ce-am putut greşi la astre,                                    Când mi-au creat o dreaptă cale  ?!                                    Erori de căi, erori deşarte !                                    E tulburat oceanul spre visare                                    Şi tot ce mişcă strigă moarte !

                        M-aţi dezarmat de conştientŞi de iubuiri divine.Voi m-aţi creat analfabetPentru ziua care vine,Secunda scrisă pe-o foaie de caiet.

                        TERORISM

                        Ce rău făcuse această gloată,                        Zbătându-se pentru o pâine,                        Ca să-i îngropi în lumea moartă,                        Unde pentru ei nu poate fi un mâine ?

                        Diavol, cu chip de om, al erei noastre,                        Ai zidit teroare, plângând fără ruşine.                        Minţind lumea florilor albastre                        Şi colţii tăi s-au arătat în timpul de-mplinire.

 LA CASA MEA

E-un întuneric greu la mine-n casăCa o iarnă fără de sfârşit.E un întuneric, în care euM-ascund de infinit.           

Cer lumii o făclieSă-mi pot lumina timpul trecut.Nu am putere să fiu soliePentru cel cu sufletul cernit.           

         SPERANŢA

                        Of, viaţă, adunătură de speranţe                        În centrul unor umbre mişcătoare,                        Ce îşi arată atâtea aroganţe,                        Şi timpul le topeşte şi dispare.

                                    Dă-mi puterea ruperii depline                                    Să mă desprind de valurile moarte !                                    Arată-mi calea unor noi destine !                                    De ce nu dai la toţi aceleaşi soarte ?

                        Pe drumul meu au poposit                        Cu toţii, într-un cerc frenetic,                        Şi se observă. Au obosit.                        De ce îi ţii în lanţ ermetic ?

 SUFLET ÎNDURERAT

                        Of ! suflete, atât de-ndurerat                        În viaţă tu să mergi-nainte,                        Natura pentru asta mi te-a consacrat                        Şi o durere a născut cuvinte.

                                    Pământu-i mare, şi în sânul lui                                    Cuprinde-ndureraţi şi fericiţi de-odată.                                    Şi numai sufletului poţi să-i spui                                    Ce-ai adunat în viaţa toată.

                        Atâta lume spre lumini                        Şi stele sus şi jos pământ bogat.                        Şi nu au toate aceleaşi rădăcini                        Când pe pământ e-un gând îndurerat.

DEZAMĂGIRE

                        Dumnezeu, fin,                        A-ntins o simplă aţă,                        Gândindu-se senin,

Asta va fi o viaţă.

                        Nu a ştiut că pe Crist                        Pe cruce-l vor întinde,                        EL autoru’ atâtor legi                        Şi-a vieţii ce-o cuprinde.

 INCERTITUDINE

                        Un porumbel se plimbă printre neguri,                        Nesigur de-a lui frunză de măslin.                        E alb, dar negru îi e chipul.                        O ! porumbel al greului destin.

                        Tu duci cu tine ce e greu în lume                        O frunză, o povară a vieţii.                        Tot muritorul, care azi e spume,                        Ignoră timpul tinereţii.

ÎNDEMN

                        Deschide-ţi poarta spre iubire,                        Cu flori şi-o creangă de măslin.                        Cea mai frumoasă amintire                        Îţi dăruie al tău destin.

                        Deschide-ţi poarta spre-orizonturi,                        Spre nalte căi de a păşi,                        De-a fi frăţie între porturi                        Şi bucuria de-a trăi.

 MIŞCARE

                        Suntem ca nişte umbre.                        Trăim că ne mişcăm                        Pe-o înnegrită pată,                        Pe negrul întuneric visăm, visăm.

                                    Ne-a înnegrit galopul,                                    Viteză, spre dureri,

                                    Creându-ne potopul                                    Visării şi-a tăcerii.

                        Ne mângâie atomul,                        Puterea spre-a mări,                        Viteza duce omul                        S-omoare-a lui copii.

                                    Planeta morţii spune:–        Ai umbră în adânc.

Chemându-mă anumeV-astup, nu vă mănânc.

                        Păstorul duce turma                        Cu umbre mişcătoare.                        Viteză. Şi-apoi urma !                        Păstor, turmă dispare.

                                    Orişice mişcare                                    Un echilibru poartă.                                    Schimbând a ei cărare,                                    Modifică-a ei soartă.

                        Şi repedea-i viteză                        În timp o oboseşte.                        Dezintegrând atomii                        În lanţuri se izbeşte.

                                    Astă scoarţă bătrână,                                    Cu ura ei nebună,                                    Zidul întins ca sârma                                    Sfidează scumpa lună.

                        Iar ea, cu-a ei tăcere,                        Şi pasul liniştit,                        Fără umbre şi durere,                        E ceas nedefinit.

                                    Nu-i trebuie mişcarea                                    A-i răscoli ţesutul,                                    Să-i tulbure visarea                                    Spre-a nu-şi uita trecutul.

                                  MAMA

                        Tu eşti măicuţă lângă mine,                        Mă legeni şi-mi faci cruce,                        În viaţă ca să-mi meargă bine                        Şi-un drum deschis unde m-oi duce.

                                    Îţi simt pe-obraz sărutul cald,                                    Sărutul dulce de-a dormi.                                    ’N-a tale poveţe mă scald,                                    Afecţiunea de-a iubi.

                        Mi-ai creat drumul întins                        Spre-a merge mai înainte.                        Îţi mulţumesc şi nu mai ştiu,                        Fiindcă nu mai am cuvinte.

 DESTIN

                        O ! … tu, gâză a vieţii !                        Cu zâmbete apari.                        În drum spre ţel, departe,

                        Ştii tu ce pante ai ?

                                    O stâncă tare, tare,                                    Din calcar sau granit,                                    O macină natura                                    În timp necontenit.

                        Natura asta toată                        E cadru în mişcare.                        Un ciclu urc-o pantă                        Şi-un altu’ zbucium are.

                                    Aşa-i trecută viaţa                                    Cu spini sau fără spini.                                    În ghem adună aţa                                    Cu adânc suspin.

 TATA

                        Te văd mereu şi te aud.                        Şi-acum îmi dau poveţe.                        Şi mă cutremur şi asud                        Când aer prind în braţe.

                                    Şi ce n-aş da, de aş putea                                    La piept să te cuprind.                                    Doar o dată eu aş vrea                                    Iubirea să-ţi întind.

                        Apoi, să te sărut aş vrea,                        Ca să ne spunem multe.                        Şi niciodată n-aş putea                        Când umbrele sunt mute.

                                    Te văd acum cu părul nins,                                    De-a tale timpuri mişcătoare,                                    Cu braţul tău spre noi întins,                                    Creându-ne o cale.

RĂZBOIUL

Unul a născocitrăzboiul.

                        Pentru victorie,glonţul l-a trecutîn istorie.