NOTITE- DIVORT

MIHALCEA FLORINELA - CABINET INDIVIDUAL DE PSIHOLOGIE CPR 1BV1975/2010 , CIF 27801370, CUP 08642

Cabinetul psihologic este operator de date cu caracter personal inregistrat la ANSPDCP cu nr.19434

REFERINTE IN EVALUARE PSIHOLOGICA IN CAZ DE DIVORT

În România, evaluările de custodie sunt realizate de Autoritatea Tutelară şi în anumite

condiţii, de către Direcţia de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului. Pentru întocmirea

raportului de evaluare, de obicei, este solicitat şi un aviz psihologic însă, în instanţă,

acesta are doar valoare de indiciu. În ceea ce priveşte desfăşurarea evaluării psihologice

în cazurile de custodie, aceasta se bazează, de cele mai multe multe ori, pe un număr

redus de teste standardizate, sau doar pe date culese din interviul clinic şi pe

observaţie. Acest lucru face că avizul psihologic să aibă o valoare subiectivă. În

condiţiile în care evaluările psihologice prezintă atâtea limite, mai putem susţine că

acestea servesc într-adevăr interesului superior al copilului?

Standardul de interes superior al copilului reprezintă încă un deziderat al justiţiei care

se dovedeşte de multe ori dificil de operaţionalizat şi aplicat. Introducerea în sistemul

judiciar a acestui standard a reprezintă o schimbare idelologica majoră în drept, dar şi

momentul în care a fost recunoscută contribuţia psihologilor în luarea deciziilor de

încredinţare a minorilor din căsătorie.

În ciuda tuturor limitărilor prezentate mai sus, psihologia are o contribuţie

semnificativă în luarea deciziilor de acordare a custodiei. Datele şi concluziile

obţinute în urma evaluării psihologice, pot reprezintă o sursă importantă de

informaţii sau o perspectivă suplimentară instanţei, sporind în acest fel şansele

unei decizii drepte şi în acord cu interesul major al copilului.

Teoria ataşamentului are o importanţă fundamentală pentru înţelegerea tulburărilor

grave ale personalităţii. În ceea ce priveşte geneza unei tulburări a personalităţii, este

necesar să se ia în consideraţie atât diferenţele temperamentale deja prezente la naştere

determinate genetic, precum şi unul din factorii care contribuie la condiţionarea calităţii

interacţiunilor psiho-sociale cum ar fi stilul de ataşament. Variaţiile gradului în care sunt

prezente la naştere dimensiuni de temperament precum căutarea noutăţii, evitarea

monotoniei, agresivitatea contribuie la influenţarea calităţii tranzacţiilor dintre copil şi

aceia care-l îngrijesc, în definitiv a stilului de ataşament. Hay (1980) a precizat că un

ataşament sigur este o preachizitie fundamentală a învăţării. Acest cercetător a afirmat

că până şi urmărirea figurii de ataşament are funcţia de a facilita învăţarea. Ataşamentul

devine astfel o fază obligatorie a procesului de învăţare, deci a dobândirii caracterului, a

doua dimensiune majoră a personalităţii achiziţionata prin învăţare. Concepţiile bazate

pe teoria ataşamentului tratate amplu în lucrările grupului lui Guidano, Liotti şi Reda

1



(Guidano şi Liotti, 1983; Redă, 1986; Guidano, 1987; Liotti, 1991) permit, pe baza

analizei tipului de ataşament, să se facă predicţii asupra principalelor caracteristici ale

tulburării de personalitate ce se vor întâlni mai târziu în viaţa adultă.

John Bowlby s-a desprins foarte repede de concepţia motivaţiilor umane centrată pe

gratificarea pulsiunilor primare dezvoltată de Freud şi, utilizând o abordare etologică, a

fost preocupat să demonstreze că ataşamentul la o figură principală este un proces

independent şi primar, ce reprezintă o caracteristică universală a primatelor, inclusiv

omul, şi că este prezentă chiar şi la specii inferioare. După John Bowlby, ataşamentul

este o clasă de comportamente sociale cu o funcţie specifică proprie, care este în mod

esenţial aceea de a putea menţine proximitatea cu o altă fiinţă a propriei specii

considerate mai puternice şi în măsură să protejeze. Nevoia de ataşament face parte din

necesităţile de bază ale fiinţei umane, este înnăscută şi are drept scop supravieţuirea.

Interacţiunea genotipului cu factorii de mediu: stimuli, persoană de referinţă şi nişă de

protecţie duc la formarea matricei primare de ataşament.

Securitatea s-ar defini prin asigurarea unui spaţiu în care nivelul de stres

perceput de copil e minimum şi prin faptul că-i permite o explorare interesantă,

stimulativa, cu stimuli pozitivi, interesanţi pentru constituirea unei matrice de

ataşament sigur. Prin repetări şi experienţe succesive, se structurează scheme

comportamentale, care asigură formarea unui sistem coerent, cu semnificaţii

clare pentru partenerii în acţiune, generând la copil un tip de ataşament sigur.

Absenţă fizică a persoanei care acordă îngrijiri sau incoerentă şi inconsistenta

stimulilor, impredictibilitatea cu care îl invadează sau îl lasă în aşteptare,

oscilaţiile de intensitate imprevizibile ale stimulilor, bruscheţea manipulărilor

sau absenţa oricărei atingeri creează un haos în interpretări care nu lasa loc

sistematizărilor şi decodărilor necesare şi ca urmare vor conduce la formarea

unei matrice de ataşament nesigur sau dezorganizat.

EX. În urma evaluarii psihologice rezulta ca, minorul prezinta manifestari rezervate, inhibitie, nevoie de securitate si stabilitate, are o inteligenta deasupra nivelului mediu. Copilul pare sa relationeze dezirabil cu ambii parinti. Aduce in discutie relatia pe care o are cu fiecare dintre parinti, inclusiv detalii cu privire la activitatile preferate, timp liber.

Audiat fiind in cabinet, minorul a relatat ca, ii place sa –si petreaca mai mult timp cu tatal sau, motivat de faptul ca au activitati comune, il lasa liber, nu-i atribuie sarcini gospodaresti. Minorul a declarat ca, mentine relatii cu tatal sau, se intalneste des cu el, mai putin cand este pedepsit de mama. Merge cu tatal sau, in oras, in gradina, joaca

2



fotbal. Minorul a propus urmatorul program de vizitare : in fiecare sfarsit de saptamana de vineri pana duminica, in vacanta de iarna o saptamana de Paste o saptamana, o luna in vacanta de vara.

Atragem atentia partintilor ca este in interesul superior la copilului ca ambii sa manifeste o disponibilitate maxima si cooperare deplina, astfel incat minorul sa se bucure de prezenta, de afectiunea, de grija si cresterea ambilor parinti. Eventualele neintelegeri si resentimente intre parinti, nu ar trebui sa se rasfranga asupra minorului, iar scopul impunerii de catre instanta a unui program de vizitare este de a asigura o dezvoltare armonioasa a minorului alaturi de familia de origine.

Divortul reprezinta una dintre cele mai nefaste experiente, prin care nimeni nu isi doreste sa treaca, iar timpul in care sotii sau copiii accepta realitatea poate fi unul indelungat. Chiar si cuplurile care s-au hotarat asupra despartirii ajung in dificultatea de a duce la bun sfarsit decizia, deoarece sunt cuprinsi de sentimente mixte. Dovezile stiintifice arata ca divortul nu are efecte negative de durata asupra psihicului sau asupra perfomantelor scolare ale copiilor. Ceea ce este notabil in privinta copiilor cu parinti divortati este faptul ca reusesc sa faca fata cu succes dificultatilor aparute pe parcursul vietii sub indrumarea unui psiholog. Cu toate ca divortul parintilor este o provocare foarte mare pentru copii, creand amintiri dureroase si probleme in relationarea familiala, dupa o perioada de acomodare, majoritatea copiilor reusesc sa treaca peste aceasta dificila rupere. Divortul este dureros, insa printr-o abordare corecta, cu ajutorul unui psiholog, nu provoaca daune ireversibile.Dupa divort este necesara o perioada de un an, doi sau chiar mai mult pentru ca parintii si copiii sa restabileasca legaturile familiale. Parintii se vor concentra mai mult asupra rolului lor in viata copiilor, asupra job-ului si in relatia cu fostul partener, iar copiii vor fi nevoiti sa contribuie mai mult la ajutarea parintilor. Pentru majoritatea familiilor divortul ramane o amintire dureroasa, insa nu intr-atat incat sa nu isi poata continua viata.Modalitatea de intelegere a divortului difera la copii in functie de varsta, astfel ca explicatiile parintilor trebuie sa fie “croite” in functie de nivelul de intelegere al copilului. Copiii foarte mici (0 – 3 ani) nu inteleg ce inseamna divortul, dar observa daca li se schimba programul zilnic. Siguranta si consecventa sunt cele mai importante lucruri de care copiii de aceasta varsta nu trebuie sa fie privati in timpul divortului. Prescolarii si cei din scoala primara cunosc termenul de divort, insa la aceasta varsta sunt interesati mai degraba de lucrurile practice.

Cele mai importante consecinte s-ar putea sintetiza in: - tendinta de stigmatizare a copilului cu parinti divortati (mai mare în societatile traditionale); - efecte psihologice în legatura cu identificarea de rol de sex si formarea unor atitudini fata de familie si munca; - fenomenul de supraprotectie materna la baiatul ramas cu mama.

3

http://psihodiagnoza.ro/psiholog/



Investigand efectele divortului asupra copilului s-a ajuns la urmatoarele concluzii: - In cazul in care dupa divort copilul continua sistematic si pozitiv sa interactioneze cu celalalt parinte nu exista diferente pentru profilul psihocomportamental al copilului cu un parinte si cel din familia biparentala; - Stima de sine a copilului este afectata mai mult (negativ) la familiile cu conflicte decât la cele comportamentale. Ca familia monoparentala sa functioneze bine, intre parintii divortati nu mai trebuie sa existe conflicte; - Comportamentul social (antisocial) al copilului si performantele sale scolare nu sunt afectate radical de lipsa unui parinte, în particular a tatalui; - Facând insa comparatie între copii biparentali si monoparentali se observa ca ultimii au performante scolare mai slabe , în cazul lor existând si cazuri mai multe de devianta

Impactul negativ al divortului asupra copilului depinde de mai multi factori: - gradul de conflictualitate al familiei care s-a destramat; - sanatatea mintala a parintilor; - densitatea retelei sociale a actualei familii a copilului; - vârsta pe care o au copiii la divort .

In afara de sugari si copii mici care înca nu constientizeaza ce se întampla, pentru copii separarea este perceputa ca pe un fenomen extrem de neplacut: sunt îngrijorati ca nu stiu ce se va întampla cu ei daca îsi vor mai vedea bunicii si rudele parintelui care nu mai sta cu ei, daca trebuie sa schimbe scoala si locuinta etc. Unii îsi asuma vina despartirii parintilor, altii ii învinovatesc pe parinti: pe tatal care pleaca, pe mama care l-a facut sa-si paraseasca familia. Pentru copiii din familia în care exista diferite forme de violenta, divortul reprezinta o eliberare. De multe ori din exterior este vazuta despartirea ca o eliberare dar în sufletul copiilor ramane ca o amaraciune pentru tot restul vietii. Cu toate ca sistemul juridic lucreaza conform principiului ca-i mai bine pentru copil, el rezolva doar partial situatia, mai ales cu privire la litigiile legate de custodia si intretinerea copiilor. Pentru acest motiv s-a cazut de acord pentru binele persoanelor implicate, mai ales pentru copii sa functioneze institutia numita medierea divortului formata din persoane specializate (asistenti sociali, consultanti si terapeuti maritali) ce au drept sarcina asistarea cuplului în timpul si dupa proces pentru a-si rezolva problemele personale, juridice, legate de custodia si întretinerea copiilor . Copiii mici sunt puternic marcati de divortul parintilor, unii devin mai neascultatori, agresivi, sau mai putin afectuosi. Unii copiii de vârsta prescolara pot reactiona devenind foarte dependenti de parinte sau tematori cu privire la momentele sapararii. (de ex. atunci când sunt lasati la gradinita sau la scoala sau când trebuie sa mearga la culcare). Schimbarile în obiceiurile lor de a mânca sau dormi sunt adesea un semn ca un copil trece printr-un moment dificil. Uneori au accese de furie mai prelungite sau pot

4



plânge mai usor decât în mod obisnuit.

Comportamentul regresiv cum ar fi suptul degetului mare sau folosirea din nou a unui limbaj de bebelus sunt de asemenea manifestari frecvente. Enurezisul este de asemenea un semn obisnuit de suferinta emotionala si poate fi expresia anxietatii sau furiei. Uneori copiii manifesta probleme fizice, cum ar fi dureri de cap sau dureri de stomac. Aceste simptome nu trebuie trecute cu vederea iar atunci când ele persista copilul trebuie dus la medic si la psiholog.

Divortul parintilor îi afecteaza în mod diferit pe copii, în functie de vârsta acestora. Astfel, copiii mici, de 6-8 ani, nu au capacitatea de a face diferenta dintre propriile nevoi si nevoiile parintilor, neîntelegând de ce acestia nu mai pot convietui. Despartirea de un parinte produce tristete, frustare si sentimentul pierderii, chiar daca parintele absent îsi petrece o parte din timp cu copilul aflat în custodia caluilalt sot. Adesea, acesti copii se simt abandonati, considera ca nu mai sunt iubiti de parintele absent. Reactiile lor sunt însotite de stari de tristete si, în anumite cazuri, chiar de furie fata de parintele plecat, pentru ca au fost parasiti. Nestiind cum sa-si manifeste nemultumirea, acesti copii au reactii nepotrivite fata de parintele custode, fata de alti membri ai familiei, fata de alti copii sau chiar fata de profesori. Fiind pusi în situatia de a alege sa fie alaturi de unul dintre parinti, acesi copii simt un disconfort generat de „împartirea” loialitatii fata de ambii parinti. Situatia devine mai complicata atunci când între parinti exista conflicte, inclusiv în ceea e priveste custodia, fapt care genereaza tensiuni si conflicte intrapsihice la nivelul personalitatii copilului. Copiii de vârsta scolara pot manifesta unele din aceleasi semne ca si copiii mai mici, dar pot de asemenea sa arate semne mai clare de mânie, îngrijorare sau tristete. Altii pot actiona ca si cum “nu le pasa” si îsi iau un aer de indiferenta, în timp ce alti copii vor nega în mod fatis ca parintii lor divorteaza. Uneori copiii de aceasta vârsta încearca sa fie “foarte cuminti”, ca si cum s-ar purta perfect, si poate asa parintii lor nu se vor desparti. Acest lucru vine din convingerea adesea întâlnita la copii ca divortul parintilor este într-un fel vina lor. Adesea este bine sa le spunem ca divortul este “o treaba de adulti” si cu siguranta nu e vina lor. În contrast cu copilul care se straduieste foarte tare “sa fie cuminte” exista copii care încep sa fie în mod fatis agresivi, sau chiar ostili parintilor, probabil dând vina pe unul dintre ei pentru divort. Unii copii sunt mai subtili în a-si arata resentimentul si pot manifesta comportamente pasiv-agresive, cum ar fi faptul ca varsa lucruri, pierd obiecte, si uita în mod frecvent sa faca anumite lucruri. Copiii aflati într-o asemenea situatie încep sa aiba probleme de adaptabilitate la cerintele scolii, iar performantele lor scolare scad. Uneori, au reactii nervoase si provoaca mici incidente. Acesti copii au nevoie de sprijin afectiv, care sa le confere încredere si sa-i ajute sa depaseasca situatia generata de divortul parintilor. Adeseori, se ataseaza de un adult pentru a compensa lipsa parintelui plecat. La o vârsta mai mare 9-12 ani, copiii sunt capabili sa înteleaga mai bine situatia

5



provocata de divortul parintilor. Pot sa separe trebuintele si nevoile personale de cele ale parintilor si, ca atare, suporta mai usor consecintele divortului. Uneori, se simt rusinati si stânjeniti de faptul ca parintii au divortat, nemaifiind la fel ca ceilalti copii. Ei îl acuza pe unul dintre parinti pentru producerea divortului si îsi îndreapta nemultumirea si chiar mânia asupra acestuia, demonstrându-si astfel, implicit, loialitatea fata de celalalt parinte, cu care convietuieste. Copiii din aceasta categorie manifesta, adesea, dificultati de concentrare si participare la activitatile scolare.Sunt irascibili si, uneori, intra în conflict cu colegii, cu profesorii sau cu alte persoane. Este dificil chiar si pentru un copil de 14 ani sa înteleaga de ce parintii lui au ales divortul. Chiar daca în mintea lui, rational, accepta despartirea, afectiv nu este dispus sa accepte, deoarece pentru el înseamna ruperea familiei. La copil, divortul îsi poate pune amprenta asupra relatiilor de cuplu viitoare, deoarece, dupa cum se stie, copiii duc mai departe "modelul de acasa". Adolescentii au capacitatea de a întelege de ce parintii nu mai pot convietui si chiar încearca sa gaseasca explicatii ale divortului. Uneori adolescentii devin mai ambitiosi si mai tenace, depunând eforturi pentru obtinerea unor rezultate scolare superioare, încercând compensator, sa depaseasca situatia generata de divortul parintilor, în timp ce altii folosesc prilejul de a scapa de sub tutela parintilor si pentru a adopta calea delicventei, a deviantei comportamentale, a promiscuitatii, fenomene carora li se asociaza consumul de alcool, de droguri, prostitutia. Adoloscentii care beneficiaza de un suport extrafamilial adecvat pot depasi situatia generata de divortul parintilor si reusesc sa faca fata cerintelor scolii si ale vietii în general. Indiferent de vârsta la care se afla, copilul supus stresului cauzat de despartirea parintilor trebuie sprijinit pentru a putea trece cu mai multa usurinta peste aceasta situatie. Ceea ce trebui sa suporte copilul este extrem de dureros si de traumatizant. Pentru ca trecerea peste acest eveniment sa fie suportata cât mai usor, parintii trebui sa se respecte si sa discute asemenea unor adulti responsabili. Chiar si în cazul unei despartiri pasnice, nu exista o formula magica pentru rezolvarea acestei situatii. Fiecare copil îsi manifesta suferinta diferit. Maniera în care copilul simte si exprima aceasta situatie depinde de vârsta, temperamentul, afectivitatea fiecarui copil. Reactiile cele mai frecvente sunt: furie, închidere în sine, tulburari de somn, probleme alimentare sau scolare etc. Copii sunt adesea cei mai afectati atat de divort, cat si de o sittuatie tensionata in casa. Astfel, chiar daca nu abordeaza subiectul direct asa cum adultii sunt obisnuiti, ei transmit nonverbal, atitudinal ceea ce simt. Adesea copilul simte cand ceva este in neregula; ceea ce este poate pentru noi ceva nesemnificativ, pentru el poate lua proportii catrastrofale si asta pentru ca el inca nu are stabilite acele puncte de reper care sa il ajute sa relativizeze conflictul familial sau situatia tensionata resimtita. De aceea este neaparat necesar sa i se explice clar ce se intampla sau s-a intamplat si care ar fi solutiile cele mai potrivite (mai ales cand se pune

6



problema unui divort) pentru a-i forma o imagine potrivita/ reala. Parintii adesea considera ca, jucandu-se si fiind pierdut in lumea "jocurilor", (un martor indirect), copilul nu aude si nu vede. Cand este vorba de voi ca si adulti, de voi ca si parinti, este vital sa va reamintiti ca inainte de drepturile si orgoliile voastre sunt drepturile si zambetul/ fericirea/ binele copilului dumneavoastra! Evitati sa va mintiti copilul. In cazul unui divort este de preferat sa argumentati corect cu informatii reale. Amintiti-va ca era si este langa voi! De exemplu: "Ne enervam din orice!"; "Mama se intristeaza si se supara cand tata lipseste de acasa sau bea prea mult" etc. In acelasi timp evitati expunerea copilului in ceea ce priveste posibilitatea unui divort pana acesta nu este o certitudine. Oscilatiile, revenirile si recaderile nu fac decat sa il destabilizeze pe copil. El poate deveni nesigur pe el, timid, timorat. Comportamentul lui se poate schimba: devine tacut in prezenta voastra, agresiv cu ceilalti copii (scoala, gradinita), sfidator negand regulile pana atunci valabile, incepe sa minta, sa se ascunda etc). Cand luati hotararea de a-i vorbi despre divort, este necesar sa o faceti gradat, in timp, de-a lungul unor mai multe discutii tocmai pentru a-i putea transmite esentialul, cat si de a-i da posibilitatea de a intelege, de a-si explica ce se intampla, ce s-a intamplat si ce se va intampla. Este o invitatie la dialog in care voi, ca si parinti (se impune sa ii comunicati impreuna decizia) este de preferat sa fiti deschisi si receptivi la eventualele neclaritati si temeri ale copilului. Oferiti-i ocazia de a se exprima! Daca se izoleaza de voi, ramaneti atenti la comunicarea nonverbale (gesturilor si atitudinilor) acestuia. Jocul si desenul pot scoate la iveala multe aspecte. Evitati intrebarile inchise, interogatoriul!

Ce este important pentru copil cand parintii divorteaza? Copii mici au un univers personal in care sunt inclusi ambii parinti deopotriva. Vestea ca acestia se despart/lipsa unuia dintre parinti poate insemna (metaforic) distrugerea acestui univers de care este atat de atasat. Din cauza egocentrismului, copii isi pot atribui vinovatia tuturor "relelor" care se intampla in jurul lor cu persoanele importante pentru ei. Astfel ei pot crede ca din cauza ca ei exista sau din cauza a ceva ce ei au facut, parintii lor nu se mai iubesc. Aceasta vina este traita ca o tragedie si poate fi agonizanta pentru copil. Este foarte important ca si copilul sa inteleaga ca desi mami si tati nu vor mai locui impreuna, ei vor ramane in continuare parintii lui si ca nimic si nimeni nu va schimba acest lucru, ca il vor iubi in continuare la fel de mult si ca va avea posibilitatea sa petreaca timp cu ambii, ca vor putea sa isi trimita scrisori, email-uri, sa vorbeasca la telefon etc. Continutul informational transmis va fi adaptat in functie de varsta si particularitatile copilului de intelegere si acomodare. Accentul se va pune pe faptul ca nu este vina lui ca asa s-au incheiat lucrurile. Acest lucru este posibil daca ii permiteti sa va intrebe ce il framanta in ceea ce va priveste si ideea de divort.

7



Este important sa ii explicati pastrandu-va calmul. Copilul este fara vina, el nu doreste decat sa inteleaga. In acelasi timp este posibil sa treaca printr-o faza de refuz, de revolta, sa nu accepte chiar daca le-ati explicat si tot explicat. Este nevoie sa va inarmati cu multa rabdare. Este in joc numit siguranta si echilibrul emotional-afectiv al copilului d-voastra.

Simptome posibile asociate divortului la copil Toti copii pot arata semne de tensiune interioara – in functie de varsta, pot manifesta anumite temeri si simptome. Nu va bucurati daca copilul pare sa inteleaga din prima, nu pune intrebari si se comporta ca si cum nimic nu s-a intamplat. Nu il fortati, dar nici nu va relaxati, ramaneti vigilenti si mereu receptivi!

Ce simptomatologie poate aparea? - copii sub 6 ani pot prezenta tulburari de somn, crize de isterie (asociate fals ideii de rasfat), regresia controlului asupra sfincterelor, izbugniri agresive, teama de a nu fi abandonati – devin anxiosi si tematori; - la 7-8 ani, se adauga sentimente de insingurare si tristete; - la 9-10 ani, copii incep sa inteleaga mai clar divortul parintilor, dar au tendinta de a fi ostili fata de unul sau de ambii parinti, minte, se pot plange de dureri de cap sau burta (somatizeaza), prezinta probleme de concentrare, pierderea interesului pentru scoala, uneori poate fugi de acasa; adolescentii se confrunta cu sentimente de rusine, manie, tristete si durere; unii – mai ales fetele- pot dezvolta dificultati in stabilirea de relatii cu persoane de sex opus sau viceversa, libertinism sexual, abandon scolar chiar si tinerii adulti pot incerca sentimente contradictorii, fiindu-le dificila acceptarea din prima a divortului parintilor (demitizarea - ideea de casnicie perfecta, fericita; cuplu perfect este serios pusa sub semnul intrebarii, poate fi o lovitura resimtita puternic sentimental si care ii poate zdruncina convingerile si credintele interioare).

8

Documents

NOTITE- DIVORT