DESFACEREA CASATORIEI –CAZURILE DE DIVORT

INTRODUCERE SECTIUNEA I – CONSIDERENTE PRIVIND CASATORIA Sectiunea I - Rolul şi scopul îndeplinirii condiţiilor de formă privind încheierea căsătoriei

SECTIUNEA II - DESFACEREA CASATORIEI SI CAZURILE DE DIVORT Sectiunea a I- Divorţul Sectiunea a II-a Divorţul la cererea unuia dintre soţiSectiunea a III-a Divorţul prin consimţământul ambilor soţiSectiunea a IV-a Procedura divorţului1. Cererea de divorţ2. Competenţa în materie de divorţ3. Prezenţa părţilor în cadrul divorţului4. Actele de dispoziţie ale părţilor în cursul procesului  de divorţ5. Probele6. Hotărârea de divorţ7. Efectele hotărârii de divorţ

SECTIUNEA III- PROCEDURA DIVORTULUI SI DIVORTUL DIN CULPA SI REGLEMENTARI A. Importanţa cunoaşterii problemei divorţuluiB.Reglementarea divortuluib) Particularitati ale procedurii divortuluic) Competenta materiala si teritorialaC.Motivele de divort

CAPITOLUL IV Reguli procedurale privind judecata în fata instantei de fondSectiunea I Precizari prealabileSectiunea a II-a Înfatisarea personala a partilor. Prezenta obligatorie a reclamantuluiSectiunea a III-a Actiunea reconventionalaSectiunea a IV-a Participantii la actiunea de divortSectiunea a V-a Actele de dispozitie ale partilorSectiunea a VI-a Publicitatea dezbaterilorSectiunea a VII-a Probele în procesul de divortSectiunea a VIII-a Masuri provizorii în timpul procesului de divort CAPITOLUL V Hotarârea de divortSectiunea I Continutul si efectele hotarârii de divortSectiunea a II-a Caile de atacSectiunea a III-a Asistarea si reprezentarea partilor în solutionarea cailor de atac CAPITOLUL VI Divortul prin consimtamântul mutualSectiunea I Precizari prealabileSectiunea a II-a Conditiile divortului prin consimtamântul mutualSectiune a III-a Reguli procedurale privind divortul prin consimtamântul mutual CAPITOLUL VII Concluzii si propuneri BIBLIOGRAFIE

1

SECTIUNEA I

CONSIDERENTE PRIVIND CASATORIA

Sectiunea I- Rolul şi scopul îndeplinirii condiţiilor de formă privind încheierea căsătoriei

Condiţiile de formă pe care legea le impune cu privire la căsătorie, au drept scop,

întocmai ca şi condiţiile de fond, să asigure încheierea unei căsătorii, ca bază temeinică a unei

familii trainice.

Condiţiile de formă şi în special încheierea căsătoriei în faţa delegatului de stare civilă

constituie forma recunoaşterii sociale a căsătoriei, premiza ocrotirii acesteia de către stat.

De asemeni, condiţiile de formă ale căsătoriei prezintă interes şi din punct de vedere al

soţilor, încheierea căsătoriei reprezentând un moment deosebit de important în viaţa lor.

Atitudinea societăţii noastre faţă de instituţia căsătoriei, care stă la baza familiei, se

reflectă şi în condiţiile prevăzute de lege cu privire la încheierea căsătoriei, formalităţile ce

trebuie îndeplinite, procedura ce trebuie urmată, publicitatea şi solemnitatea celebrării

căsătoriei

Toate aceste condiţii sunt menite să pună şi mai mult în lumină faptul că numai

căsătoria, aşa cum este reglementată de lege, se bucură de ocrotirea statului, care, în acelaşi

timp, exclude de sub ocrotirea sa orice alte relaţii între sexe, cum ar fi convieţuirea de fapt sau

concubinajul. Cunoaşterea acestor dispoziţii privind modul de încheiere a căsătoriei şi

condiţiile de formă, contribuie la stabilirea unei atitudini sănătoase faţă de instituţia căsătoriei.

Drept urmare, în cele ce urmează vom analiza, în afară de condiţiile de formă ale

căsătoriei şi rolul pe care îl au dispoziţiile legale respective, modul în care acestea acţionează

asupra cetăţenilor în concordanţă cu ţelurile căsătoriei şi familiei în societatea noastră1.

Căsătoria, începutul şi temelia familiei, trebuie să se încheie în condiţiile care să

exprime toată semnificaţia acestui moment, atât de important în viaţa unui om, şi să aibă în

acelaşi timp o influenţă educativă asupra celor care iau parte la celebrare şi în primul rând

asupra soţilor.

1 Codul Civil al Romaniei.

2

Confruntându-şi profunzimea sentimentelor reciproce cu simţul de răspundere faţă de

îndatoririle ce şi le asumă prin întemeierea unei familii, soţii îşi iau în faţa autorităţii de stat

angajamentul solemn de a îndeplini îndatoririle pe care le implică întemeierea unei familii.

Rezultatul acestei confruntări îl reprezintă decizia lor de a se căsători, conştienţi de

răspunderea pe care şi-o asumă faţă de societate şi de implicaţiile de ordin social pe care le

comportă acest act.

De aici cerinţa încheierii căsătoriei în condiţii de o deosebită solemnitate, într-un cadru

de sărbătoare, de adâncă emotivitate, care să se întipărească adânc în mintea tinerilor

căsătoriţi ca o permanentă aducere aminte a uneia dintre cele mai frumoase clipe din viaţa lor.

Încheierea căsătoriei constituie aşadar un angajament solemn pe care viitorii soţi, cu

tot simţul răspunderii şi-l iau în faţa reprezentantului autorităţii de stat cu privire la

îndeplinirea îndatoririlor pe care le reclamă întemeierea unei familii.

În acest scop, legea prevede că încheierea căsătoriei trebuie să se facă într-un cadru

solemn, la serviciul de stare civilă.

Încheierea căsătoriei în faţa delegatului de stare civilă constituie forma recunoaşterii

publice a căsătoriei, importanţa deosebită pe care statul o acordă acestei instituţii şi totodată

hotărârea nestrămutată a legiuitorului de a nu acorda ocrotirea sa exprimată prin efecte

juridice, decât uniunii dintre un bărbat şi o femeie încheiată în modul prevăzut de lege,

singura care constituie căsătorie în lumina dreptului nostru.

Asumându-şi funcţia de a recunoaşte fiecare raport de căsătorie în parte, statul

exprimă în acest fel, interesul social faţă de familie şi totodată creează premisa necesară

pentru a exercita o influenţă eficace asupra relaţiilor de familie2

Dată fiind importanţa pe care statul o acordă căsătoriei ca bază a familiei, prezenţa

autorităţii de stat la încheierea acesteia se impune cu necesitate: ea trebuie să vegheze la

îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru întemeierea unei familii trainice3.

2 Pricopi Adrian –Dreptul familiei,Edituta Lumina Lex.

3 .M.Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tanasescu,Constitutia Romaniei-comentarii si explicatii, Editura All

Beck, Bucuresti,2004.

3

Încheierea căsătoriei în faţa delegatului de stare civilă, adică recunoaşterea publică a

căsătoriei, are o autoritate deosebită ce-şi are fundamentul în concordanţa dintre concepţia

legiuitorului asupra căsătoriei şi concepţia cetăţenilor despre căsătorie şi familie.

În ceea ce priveşte publicitatea încheierii căsătoriei, trebuie să reţinem că încheierea

căsătoriei în condiţii care să-i asigure o anumită publicitate se impune atât în interesul soţilor

şi a terţilor, cât şi din considerente de ordin general.

O largă publicitate a căsătoriei constituie o măsură în plus menită să ducă la

respectarea condiţiilor pe care legea le dictează cu privire la încheierea căsătoriei.

Ea permite exercitarea dreptului pe care cetăţenii îl au de a face opoziţie la căsătorie,

relevând impedimentele ce se opun la încheierea acesteia.

Prin publicitate toţi cei interesaţi sunt avertizaţi asupra încheierii căsătoriei şi a

consecinţelor juridice decurgând din aceasta (cum ar fi de pildă că toate bunurile dobândite de

soţi în timpul căsătoriei devin bunuri comune, cu un regim juridic special în ceea ce priveşte

administrarea, folosirea şi dispoziţia acestora sau dreptul creditorilor de a le urmări).

Reglementările prevăzute în Codul familiei cu privire la caracterul solemn al încheierii

căsătoriei, constituie însă numai un cadru legal, un punct de plecare pentru o desfăşurare largă

a solemnităţii şi a cadrului sărbătoresc în care aceasta trebuie să se desfăşoare, pentru a-şi

exercita întreaga sa influenţă educativă, în condiţii de o deosebită emotivitate.

Reglementarea formalităţilor care se îndeplinesc în vederea încheierii căsătoriei are

drept scop să asigure consimţământul liber la căsătorie al viitorilor soţi care sunt chemaţi în

această fază să-şi exprime în faţa autorităţii de stat, voinţa lor de a se căsători. Totodată aceste

formalităţi sunt menite să informeze pe delegatul de stare civilă asupra statutului civil al

viitorilor soţi, care pe baza datelor astfel culese va putea verifica dacă sunt îndeplinite

condiţiile de fond şi lipsa impedimentelor la căsătorie.

Cu privire la încheierea căsătoriei trebuie să mai relevăm un aspect: legea prevede ca o

căsătorie să se încheie numai în faţa delegatului de stare civilă (art. 3 C.fam.)4.

Aceasta arată de la început că în lumina legilor noastre, căsătoria are un caracter laic

sau civil.

În virtutea dispoziţiilor constituţionale care garantează tuturor cetăţenilor libertatea de

conştiinţă şi libertatea exercitării cultelor, soţii au posibilitatea să procedeze şi la celebrarea

4 În art. 3 C.fam. se prevede “Numai căsătoria încheiată în faţa ofiţerului de stare civilă dă naştere drepturilor şi obligaţiilor de soţi prevăzute în prezentul cod”.

4

religioasă a căsătoriei lor dar aceasta numai după ce ea a fost încheiată în faţa delegatului de

stare civilă, adică numai după ce potrivit legilor, uniunea dintre ei a devenit căsătorie.

Astfel, încheierea căsătoriei numai sub aspect religios nu are nici o valoare juridică, nu

este căsătorie5.

Toate formalităţile pe care legea le impune pentru a se putea încheia căsătoria, precum

şi opoziţiile la căsătorie, sunt prevăzute în scopul de a preîntâmpina încheierea unei căsătorii

nevalabile sau nesănătoase.

Într-adevăr, importanţa deosebită a familiei, pentru soţi şi descendenţa lor, precum şi

pentru societate determină ca îndeosebi legislaţiile să prevadă măsuri prealabile de verificare

temeinică a îndeplinirii cerinţelor privind încheierea căsătoriei precum şi o procedură solemnă

şi publică de încheiere a căsătoriei, care să garanteze libertatea consimţământului pentru ca

astfel: să se evite cât mai mult posibil cazurile de ineficacitate juridică a căsătoriei, deoarece

foştii soţi nu mai pot fi repuşi în situaţia anterioară încheierii acesteia, aşa cum de regulă pot fi

repuse părţile la alte acte juridice bilaterale ineficace; şi pentru a se evita, de asemeni, cât mai

mult posibil întemeierea unei familii nesănătoase6, în care nu s-ar putea realiza scopurile

căsătoriei şi nici îndeplini funcţiile familiei.

Condiţiile de formă ale căsătoriei constau în formalităţi premergătoare încheierii

căsătoriei, după care în termenul legal de 10 zile se pot face opuneri la căsătorie, şi formalităţi

concomitente celebrării căsătoriei.

Aceasta fiind succesiunea în timp a formalităţilor, cum de altfel o prevede Codul

familiei (art. 12-18 C.fam.), vom expune mai întâi formalităţile premergătoare încheierii

căsătoriei, apoi opoziţiile la căsătorie, precum şi formalităţile concomitente oficierii căsătoriei

cât şi celelalte cerinţe legale necesare desfăşurării actului juridic al căsătoriei şi dobândirea

stării legale de căsătorie7.

SECTIUNEA IIDESFACEREA CASATORIEI SI CAZURILE DE DIVORT

5 I.P. FILIPESCU, Tratat..., op.cit., pag. 15.

6 .M.Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tanasescu,Constitutia Romaniei-comentarii si explicatii, Editura All

Beck, Bucuresti,2004.

7 Dreptul Familiei, Editura Limes, Cluj Napoca,2003.

5

 Familia reprezintă “grupul social fundamental, care asigură menţinerea continuităţii

biologice a societăţii prin procreare, îngrijirea şi educarea copiilor, precum şi menţinerea

continuităţii culturale prin transmiterea către descendenţi a limbii, obiceiurilor, modelelor de

conduită”8.

Familia îndeplineşte, în raport cu individul şi cu societatea, funcţii fundamentale,

accentul punându-se pe ansamblul şi natura relaţiilor manifestate în grup, ca şi pe latura

dinamico-funcţională care conferă specificitate familiei, în raport cu alte forme de comunitate.

Relaţiile de familie au un caracter de complexitate ce nu îl mai întalnim la alte

categorii sociale, dat fiind că, în cadrul relaţiilor de familie, apar aspecte morale, psihologice,

fiziologice şi economice între cei care formează comunitatea de viaţă şi interese.

Privind din prisma ştiintelor juridice, familia “desemnează grupul de persoane între

care există drepturi şi obligaţii, care izvorăsc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopţia), precum

şi din alte raporturi asimilate”9.

Căsătoria, ca principal izvor al familiei, poate fi definită astfel ca fiind “uniunea liber

consimţită între un barbat şi o femeie, încheiată potrivit dispoziţiilor legale, cu scopul de a

întemeia o familie, şi reglementată de normele imperative ale legii”10. Din această definiţie a

căsătoriei decurg mai multe caractere : este uniunea dintre un bărbat şi o femeie, este liber

consimţită, este monogamă, se încheie în formele cerute de lege, are un caracter civil, se

încheie pe viaţă, se întemeiază pe deplină egalitate în drepturile dintre barbat şi femeie şi se

încheie în scopul întemeierii unei familii.

Căsătoria, creând o familie, instituie o nouă entitate socială, care “conferă partenerilor

statusuri noi (soţ/soţie, ginere/noră etc.)”11 şi prilejuieşte relaţii sociale noi, contribuind atât la

structurarea statusului social al partenerilor, cât şi la structurarea societăţii.

Din punct de vedere juridic, în Codul familiei sunt prevazute o serie de condiţii de

fond, ce au ca scop asigurarea încheierii unei căsătorii numai între acele persoane ce sunt apte,

din punct de vedere fizic şi moral, să întemeieze o familie, şi condiţii de formă, ce constituie

forma recunoaşterii sociale a căsătoriei, premisa ocrotirii ei de către stat. Condiţiile de fond

constă în: condiţii privitoare la aptitudinea fizică de a încheia căsătoria (diferenţa de sex,

vârsta matrimonială, comunicarea stării de sănătate); condiţii menite să asigure o căsătorie

8 Maria Voinea – Sociologie Generală şi Juridică, editura Sylvi, 2000, pag. 739 Ion P. Filipescu – Tratat de Dreptul Familiei, editura All Beck, 2000, pag. 210 I. Filipescu – op. cit., pag.11-1211 Nicolae Grosu – Tratat de Sociologie, editura Expert, 2000, pag.127

6

liber consimţită (consimţământ neviciat); condiţii privitoare la aptitudinea morală de a încheia

căsătoria (oprirea bigamiei, interzicerea căsătoriei între rude, interzicerea pe motive de

adopţie). Condiţiile de formă au, din punct de vedere al conţinutului, o anumită conduită ce

trebuie respectată şi o serie de formalităţi pentru a asigura legalitatea căsătoriei (declaraţia de

căsătorie, opoziţia la căsătorie, încheierea căsătoriei în faţa ofiţerului de stare civilă)12.

Sectiunea a I- DIVORTUL

Epoca industrială şi mai ales cea postindustrială au afectat în mod serios

funcţionalitatea familiei, o serie dintre aceste funcţii fiind într-un declin accentuat, iar familia

însăşi într-o mare criză. Spre exemplu, funcţia de socializare a fost diminuată prin apariţia

instituţiilor de educaţie şi apariţia mijloacelor media, iar funcţia afectivă este tot mai puţin

resimţită datorită înstrăinării partenerilor.

Acest declin, al funcţiilor unei familii, determină creşterea spectaculoasă a cazurilor de

divorţ, ca mijloc de desfacere a căsătoriei, dar şi apariţia unor moduri diferite de vieţuire şi

convieţuire.

Din punct de vedere juridic, divorţul este unica modalitate de desfacere a căsătoriei,

făcându-se distincţie cu încetarea căsătoriei ce intervine prin decesul unuia din soţi, declararea

judecătorească a morţii unuia din soţi şi recăsătorirea soţului celui ce a fost declarat mort (art.

37 Codul familiei). În noua reglementare, Legea nr. 59/ 1993, divorţul nu mai are un caracter

excepţional, putând fi cerut de ambii soţi, dacă există motive temeinice care au vătămat grav

raporturile dintre soţi şi căsătoria nu mai poate continua. În acest fel, reglementarea divorţului

are la bază mai mult ideea divorţului-remediu, decât cea a divorţului-sancţiune, deşi aceasta

din urmă idee nu a fost părăsită în întregime, deoarece divorţul se poate pronunţa, exceptând

cazurile prevăzute de art. 38 alin.2 din Codul familiei, din vina unuia sau a ambilor soţi

(art.617 alin.3 din Codul de procedură civilă).

Efectele căsătoriei vor fi stinse numai pentru viitor. Nu toate efectele vor fi stinse.

Astfel, rămân numele purtat pe timpul căsătoriei şi dreptul la pensia de întreţinere. Divorţul e

judiciar, adică din momentul rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti şi poate fi acordat

la cererea unuia dintre soţi sau pe temeiul consimţământului ambilor soţi.

12 M. Voinea – op. cit., pag.76-78

7

Sectiunea a II-a Divorţul la cererea unuia dintre soţi

Admisibilitatea acestui tip de divorţ presupune prezenţa cumulativă a anumitor

condiţii:

1) Existenţa unor motive temeinice, de natură subiectivă sau obiectivă. Cele de natură

subiectivă fac referire conduita culpabilă a unuia dintre soţi. Instanţa, soluţionând o cerere de

divort fondată pe vinovaţia soţilor, va putea pronunţa un divorţ din vina exclusivă a unuia

dintre soţi sau un divorţ din vina ambilor soţi. Constatarea culpei exclusive sau a culpei

concurente a soţilor produce efecte în sfera efectelor desfacerii căsătoriei. Motive temeinice la

desfacerea căsătoriei pot fi: relaţiile extraconjugale, violenţa fizică şi/sau verbală, despărţirea

în fapt îndelungată,neglijenţa faţă de familie, motive obiective -boala gravă etc.;

2) Motivele temeinice invocate de părţi trebuie să fi afectat grav relaţiile dintre soţi

3) Datorită motivelor temeinice care afectează grav relaţiile dintre soţi continuarea

căsătoriei să nu mai fie posibilă;

4) Din căsătorie să nu fi rezultat copii minori la data cererii de divorţ.

Sectiunea a III-a Divorţul prin consimţământul ambilor soţi

Divorţul prin consimţământul ambilor soţi a fost introdus în anul 1993. Fiind judiciar,

divorţul trebuie constatat de către instanţa judecătorească.

Condiţii:

- consimţământul ambilor soţi;

- de la încheierea căsătoriei să fi trecut cel puţin un an;

- din căsătoria soţilor să nu fi rezultat copii minori;

- în cazul fiicei minore căsătorite, parinţii acesteia pot divorţa.

Sectiunea a IV -a Procedura divorţului

8

Procedura divorţului este derogatorie de la dreptul comun. Dreptul la acţiune în

materie de divorţ are caracter strict personal. Soţii sau soţul vor putea cere desfacerea

căsătoriei. O cerere pronunţată de o altă persoană e inadmisibilă.

Moartea unuia dintre soţi în cursul procesului de divorţ împiedică desfăşurarea

căsătoriei, urmând ca instanţa să dispună închiderea dosarului constatând încetarea căsătoriei.

Împacarea soţilor e posibilă pe tot cursul procesului. Soţul reclamant poate renunţa

oricând la cererea sa de divorţ.

Soţii nu pot fi reprezentaţi. Lipsa reclamantului în instanţele de fond duce la pierderea

procesului. Excepţii care permit reprezentarea:

-soţul se află într-o pedeapsă privativă de libertate;

-soţul e grav bolnav;

-soţul se află sub interdicţie judecătorească;

-soţul are domiciliul sau resedinţa în străinatate.

1. Cererea de divorţ cuprinde:

a) Consecinţele posibile ale desfacerii căsătoriei, aşa cum le solictă reclamantul

privitor la încredinţarea copiilor şi stabilirea pensiei de întreţinere (obligatoriu);

b) Numele soţilor după divorţ -se poate reveni la numele anterior sau se poate păstra

numele comun (obligatoriu);

c) Partajarea/atribuirea folosinţei spaţiului locativ -dacă e imobil comun se va împărţi

(facultativ);

d) Pensia de întreţinere între foştii soţi asupra căreia instanţa nu se poate pronunţa

decât în baza unei cereri exprese (facultativ)- acest drept poate fi valorificat şi ulterior

divorţului pe calea unei acţiuni separate

e) Împărţirea bunurilor comune din timpul căsătoriei (facultativ-pentru că partajul

poate fi şi extrajudiciar, pe cale convenţională) –e condiţionat de admiterea cererii de

desfacere a căsătoriei.

9

f) Plata cheltuielilor judiciare -dacă e vina exclusivă doar a unuia dintre soţi acesta va

suporta cheltuielile proprii şi va restitui cheltuielile celuilalt soţ, însă dacă divorţul e din vina

ambilor soţi, atunci fiecare va suporta propriile cheltuieli.

Pârâtul are şi el posibilitatea de a formula o cerere reconvenţională prin care să solicite

desfacerea căsătoriei. Cererea reconvenţională îndeplineşte aceleaşi condiţii ca şi cererea

reclamantului.

Divorţul se va putea pronunţa din vina exclusivă a reclamantului dacă pârâtul, prin

cererea sa reconvenţională, a solicitat acest lucru. Cererea principală şi cererea

reconvenţională, dacă se referă la desfacerea căsătoriei, nu vor putea fi judecate separat.

Cererea de divorţ fondată pe consimţământul ambilor soţi va cuprinde solicitarea

soţilor în sensul disoluţiei căsătoriei, arătându-se că sunt îndeplinite cerinţele legale în această

materie şi, dacă este cazul, se va face precizarea că soţii au convenit privitor la cererile

accesorii divorţului. În lipsa învoielii soţilor, pretenţiile accesorii vor fi soluţionate cu

respectarea procedurii divorţului.

2. Competenţa în materie de divorţ

Indiferent de modalitatea în care s-a cerut divorţul, cererea nu se va depune la

registratura instanţei, ci va fi prezentată preşedintelui sau vicepreşedintelui instanţei, personal

de către soţul reclamant sau de către ambii soţi.

Cererea se va depune la judecătoria de la ultimul domiciliu comun al soţilor cu

condiţia ca cel puţin unul dintre ei să domicilieze pe raza acelei instanţe. Dacă nici unul din

soţi nu mai are domiciliul în circumscripţia instanţei astfel determinate sau dacă soţii n-au

avut nicicând un domiciliu comun, competenţa revine instanţei de la domiciliul pârâtului.

Dacă domiciliul pârâtului nu e cunoscut sau dacă acesta are domiciliul în străinatate, va fi

competentă instanţa de la domiciliul reclamantului. Ordinea în care sunt înşirate aceste

competenţe e obligatorie.

Odată determinată instanţa competentă în materie de divorţ, aceasta e îndreptăţită să se

pronunţe asupra tuturor capetelor de cerere chiar dacă unele din aceste capete, solicitate

separat de divorţ, ar fi atras competenţa exclusivă a altei instanţe. Dacă există bunuri imobile,

instanţa competentă e cea în a cărei rază se află acele imobile.

10

3. Prezenţa părţilor în cadrul divorţului

Legea instituie obligaţia pentru ambii protagonişti de a fi prezenţi la toate şedinţele de

judecată.

În cazul divorţului la cerere, lipsa reclamantului la oricare din termenele de judecată în

faţa instanţelor de fond (judecătorie şi calea de atac a apelului) atrage respingerea cererii ca

nejustificată. Acest regim e aplicabil şi reclamantului reconvenţional

Legiuitorul permite reprezentarea soţului la divorţ în următoarele ipoteze:

1) Unul din soţi execută o pedeapsă privativă de libertate;

2) Unul din soţi suferă de o boală gravă;

3) Unul din soţi se află sub interdicţie judecătorească;

4) Unul din soţi are reşedinţa în străinatate.

Indiferent că pârâtul s-ar afla sau nu într-una din cele patru ipoteze care i-ar permite

reprezentarea, lipsa acestuia nu produce consecinţe asupra desfăşurării procesului.

În cazul divorţului prin acordul soţilor e obligatorie prezenţa ambilor soţi în faţa instanţei de

judecată la termenul de judecată stabilit, la distanţa de două luni de la data înregistrării cererii.

4. Actele de dispoziţie ale părţilor în cursul procesului de divorţ

Cât priveşte cererea principală, e posibilă renunţarea la judecată pe tot cursul

procesului. Prin aceasta nu se renunţă însă la dreptul de a intenta divort. Împăcarea părţilor

poate interveni oricând în timpul procesului.

În ceea ce priveşte capetele accesorii ale divorţului, au relevanţă înţelegerile privind

numele, precum şi învoiala asupra bunurilor supuse partajului. Soţul care şi-a dat

consimţământul în sensul păstrării de către celălalt soţ al numelui comun din căsătorie nu şi-l

mai poate retracta. Cel care a cerut păstrarea numelui, chiar dacă a obţinut acordul celuilalt

soţ, poate renunţa la acest drept pe toată durata procesului.

Cât priveşte bunurile de împărţit, la fel ca în dreptul comun, părţile se vor putea învoi

oricând, prezentând instanţei tranzacţia.

11

5. Probele

Interogatoriul este interzis în dovedirea motivelor de divorţ. Se poate recurge la

interogatoriu pentru dovedirea motivelor temeinice din restul pretenţiilor accesorii divorţului.

Pot fi audiaţi ca martori şi rudele şi afinii părţilor până la gradul III inclusiv, cu excepţia

descendenţilor. Copii minori care au împlinit vârsta de 10 ani vor fi audiaţi de către instanţă în

legatură cu încredinţarea lor. Aceştia nu au calitate de martori, ci sunt asimilaţi unei poziţii

asemanatoare cu poziţia pe care o au experţii. Instanţa va putea solicita şi efectuarea

anchetelor sociale la domiciliul/ domiciliile părţilor. Hotărârea pronunţată în lipsa acordului

autorităţii tutelare este ilegală.

6. Hotărârea de divort.

Hotărârea de divorţ trebuie să cuprindă o statuare privind soarta căsătoriei. Există două

posibilităţi: respingerea cererii ca nefondată, menţinându-se căsătoria cu toate efectele sale şi

admiterea cererii şi desfacerea căsătoriei.

Dacă soluţia este de admitere şi divorţul s-a cerut pentru motive de ordin subiectiv,

urmează ca instanţa să statueze asupra vinovăţiei fiecaruia dintre soţi. Din acest punct de

vedere, rezolvările posibile sunt: divorţul din vina exclusivă a pârâtului, divorţul din vina

ambilor soţi, divorţul din vina exclusivă a reclamantului, însa numai dacă pârâtul a formulat o

cerere reconvenţională.

În cazul divorţului pentru motive de natură obiectivă, instanţa nu statuează asupra

culpei, indiferent de natura motivelor invocate. Dacă ambele părţi solicită în mod expres,

instanţa nu-şi va motiva hotărârea în partea referitoare la desfacerea sa. Hotărârea instanţei

poate fi atacată cu apel şi apoi cu recurs în termenul special de 30 de zile de la data

comunicării hotărârii.

În cazul divorţului prin consimţământul soţilor hotărârea e definitivă şi irevocabilă în

privinţa divorţului, din momentul pronunţării acestuia.

7. Efectele hotărârii de divorţ

Părţile sunt divorţate din momentul rămânerii definitive a hotărârii de desfacere a

căsătoriei. Actul instanţei produce efecte erga omnes, de aceea o copie a hotărârii va fi

transmisă serviciului de stare civilă care a înregistrat căsătoria pentru a se opera menţiunea

divorţului. Faţă de terţi căsătoria e desfacută din momentul în care s-a facut menţiune în

registrul stării civile sau din momentul în care terţul a aflat pe orice cale de desfacerea

12

căsătoriei. Desfacerea căsătoriei stinge principalele efecte ale acesteia cu efecte numai pentru

viitor atât în planul relaţiilor personale dintre soţi, cât şi în planul relaţiilor patrimoniale dintre

aceştia.

Concluzie

Divorţul afectează relaţiile dintre părinţi şi copiii minori conducând la scindarea

ocrotirii părinteşti. În cazul femeii minore, capacitatea de exerciţiu dobândită prin încheierea

căsătoriei se păstrează chiar dacă a fost exclusiv vinovată.

Sub aspect patrimonial, obligaţia de întreţinere dintre soţi încetează, dar ia naştere o

nouă obligaţie de întreţinere între foştii soţi. Prezumţia de comunitate îşi încetează eficacitatea

pe data ramânerii irevocabile a hotărârii divorţ. Prin urmare, nici mandatul tacit reciproc de

reprezentare nu supravieţuieşte.

“Deşi diminuarea funcţiilor familiei este evidentă, iar divorţionalitatea accentuată,

totuşi familia rezistă ca una din instituţiile fundamentale şi este posibil, din cauza agravării

disfuncţiilor societăţii, ori să se destrame, ori să se transforme într-un bastion al

supravieţuirii”13.

13 N. Grosu – op. cit., pag.133

13

SECTIUNEA III

PROCEDURA DIVORTULUI SI DIVORTUL DIN CULPA SI REGLEMENTARI

SECTIUNEA I - Importanţa cunoaşterii problemei divorţului

Divorţul reprezintă un mijloc legal pentru desfacerea căsătoriei care produce efecte în

viitor. Articolul 37 al. 2 C.fam. – art 44 C. fam. Precum şi art 607 si urm. C. Proc.Civ.

constituie cadrul legal pentru reglementarea actuală a divorţului şi a efectelor sale.

Statutul legal al persoanei este moidificat în urma rămânerii irevocabile a hotărârii de

divorţ, legea nr 119/1996 privitoare la actele de stare civilă impunând pin art. 44 lit. c

efectuarea obligatorie a unei menţiuni pe actul căsatoriei care să reflecte noua situaţie juridică

a fostului soţ.

Complexitatea temei divorţului şi importanţa majoră a acestuia in stabilirea exactă a

statutului juridic al persoanei impune cunoaşterea următoarelor aspecte:

- Reglementarea actuală a divorţului şi condiţiile impuse de lege pentru

exercitarea acestuia;

- Motivele de divorţ;

- Aspecte procedurale în procesele de divort;

- Efectele divortului cu privire la relaţiile personale si patrimonoale dintre soti;

- Efectele divorţului in legătura cu raporturile dintre parinţi şi copii.14

SECTIUNEA II- a - Reglementarea divorţului

Divorţul are loc la cererea unuia sau a ambilor soţi15, pentru motive temeinice, in cazul

in care continuarea casatoriei nu mai este cu putinţă, ori, conform noilor reglementări

introduce în legislatia divortului prin legea nr. 59/1993, desfacerea căsatoriei poate avea

loc prin acordul sotilor, dacă sunt îndeplinite, conf art. 38 al 2 C.fam. următoarele conditii

cumulative:

14 Harbădă, M., „Dreptul familiei şi starea civilă”, Ed. Junimea, Iaşi, 2004,pag. 8215 Tomescu, M.,”Dreptul familiei. Protecţia copilului”,Ed. All Beck, Buc., 2005, pag 105

14

- Pâna la data cererii de divort a trecut cel puţin un an de la incheierea

căsatoriei;

- Nu exista copii minori rezultaţi din căsatorie;

- “ oricare dintre soţi poate cere divorţul atunci starea sănătăţii sale face

imposibilă continuarea căsatoriei”, încăt boala poate fi invocată ca motiv de

divorţ nu numai dec de soţul sănătos, ci şi de către cel bolnav.(art. 38, al. 3,

C.fam)

Motivele de divorţ nu sunt limitativ enumerate, ca în sistemul C. Civ.(astazi abrogat),

dar legea actuală(C.fam.) da numai criteriul general al necesităţii desfacerii căsatoriei, datorită

unor motive temeinice care fac imposibila continuarea ei. Instanţa are sarcina de a impiedica

desfacerea căsătoriei in mod uşuratic.

Divortul se pronunţă prin hotărâre judecătorească, din culpa soţului pârât sau din vina

ambilor soţi, iar în cazul divorţului prin accord precum şi in situatiile în care divorţul este

cerut pentru motiv de boală survenită înainte sau in timpul căsătoriei (alienaţie mintala ori

debilitate mintală cronică sau pentru altă maladie gravă si incurabilă), instanţa urmează sa

constate desfacerea casatoriei fără a mai pronunţa divorţul din vina soţului pârât. In acest

sens, disp. Art. 617 al. 2 C. Proc.civilă , prevăd că instanţa nu va motive hotărârea dacă

ambele părţi o solicită.

Au fost înlăturate termenele de conciliere şi de gândire, iar in cazul divorţului prin

acord, judecătorul va acorda un termen de 2 luni in sedinta publică pentru a constata dacă soţii

persistă în hotărârea lor de a divorţa.

Acţiunea se poate stinge în orice fază prin împăcarea soţilor, iar pe durata procesului,

instanţa poate lua măsuri vremelnice care se pot referi la raporturile personale sau

patrimoniale dintre soţi.

In cadrul procesului de divorţ se pot soluţiona şi o serie de cereri accesorii referitoare

la încredinţarea copiilor minori pre creştere şi educare, stabilirea pensiei de întreţinere,

numele pe care îl vor purta soţii dupa divorţ, atribuirea locuinţei commune unuia dintre soţi.

Data la care se condideră desfacută căsătoria, potriv art.39, al. 1 C. Fam., este dat când

hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas irevocabil. Faţă de cel, de-al treilea, care nu

a putut avea cunoştinţă de hotărârea de divorţ, efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează la

data când s-a făcut menţiune cu privire la hotărârea de divorţ pe marginea actului de căsătorie,

sau la data când terţii au luat cunoştinţă de divorţ pe altă cale.

15

Efectele desfacerii căsătoriei privesc atât pe soţi şi patrimoniul lor, cât şi pe copii

rezultaţi din căsătorie. In ceea ce priveste persoana soţilor, încetează căsătoria şi calitatea lor

de soţi; ei se pot căsători, îşi pot relua numele pe cre l-au purtat anterior căsătoriei, înafară de

invoila contraries au de încuviinţare de către instanţă, pentru motive temeinice, a menţinerii

numelui purtat în timpul căsatoriei (art 40 C. fam); obligatiile dintre soti iau sfârşit; nu va

subzista decăt obligatia de întreţinere în condiţiile art. 41 C.fam., pâna la ramânerea

irevocabilă a hotărârii de divorţ. Soţul divorţat are dreptul la întreţinere din partea celuilt soţ,

daca se află în nevoie din pricina unei incapacităţi de muncă survenite înainte de căsătorie, în

timpul sau in decurs de 1 an de la desfacerea căsătoriei, ca urmare a unei împrejurări legate de

căsatorie. Această obligaţie va dura cât durează şi incapacitatea.

Soţul din vina căruia s-a pronunţat divorţul va beneficia de întreţinere numai 1 an de

la desfacerea căsătoriei şi obligaţia de întreţinere încetează, chiar dacă condiţiile de mai sus

sunt întrunite, prin căsătoria sotului îndreptăţit să o primescă (art.41 al. 3 C. fam.).

Totodata, înceteaza vocaţia succesorala între şoţi, bunurile commune se impart între ei

potrivit învoielii acestora sau în conformitate cu hotărârea instanţei (art. 36 al 1 C. fam.).

Problemele referitoare la copii în urma pronunţării divorţului, ocupa un loc însemnat

in C.fam. Art. 42-44, 108-109 C.fam. stabilesc în sarcina instantei şi autorităţii tutelare

atribuţii în rezolvarea acestora. Incredinţarea copiilor minori unuia sau altuia dintre soţi, unor

rude sau persoane străine, unor instituţii de ocrotire, trebuie hotărâtă prin ascultarea tuturor

celor interesaţi, dar numai in conformitate cu interele copiilor, asigurându-le acestora conditii

materiale si morale corespunzătoare dezvoltării normale.

Exercitarea drepturilor părinteşti (fixarea domiciliului copilului, dreptul de al cere de

la cei ce-l detin făra drept, de a-l îngriji şi educa), precum si administrarea bunurilor copilului

şi dreptul de a-l reprezenta ori de a-i încuviinţa actele vor putea fi trecute asiupra celuilat sot

sau asupra unor alte persoane, atunci când motive temeinice dovedesc schimbarea

împrejurărilor avute în vedere iniţial.

C. fam. (art. 42-44;108-109), reglementează toate aspectele acestei probleme,

acordând autorităţii tutelare un drept şi totodată o obligaţie de control efectiv şi permanent

asupra felului cum părinţii îşi îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana şi bunurile

copilului şi acordând instanţei judecătoreşti atribuţii de a lua măsurile dicatate de interesele

acestora.

Reglementarea procedurii divorţului, ca de altfel a tuturor cazurilor de încetare a

căsătoriei este determinată de interesul social deosebit acordat instituţiei căsătoriei şi relaţiilor

de familie.

16

In redactarea sa anterioară, art.38 al 2 C.fam. prevede că în aprecierea temeiniciei

motivelor de divorţ şi imposibilităţii continuării căsătoriei, se ţine seama de durata căsătoriei

şi de interesele copiilor minori, încât, uneori respingerea divorţului s-a intemeiat pe aceste

motive.

Actualele dispoziţii sunt în sensul de a avea în vedere interesele copiilor minori, nu şi

durata căsătoriei, numai în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor accesorii divorţului,

referitoare la incredinţarea copiilor minori, obligaţia de intreţinere şi folosinţa locuinţei.

“ Oricare dintre soţi poate cere divorţul atunci când starea sănătăţii sale face

imposibilă continuarea căsătoriei”, deci boala poate fi invocată ca motiv de divort şi de către

soţul bolnav şi de către celălalt soţ.16

Divorţul, în reglementarea actuală nu mai are caracter excepţional, căsatoria

putându-se desface prin divorţ atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre

soţi s-au vătămat grav şi nu mai este posibila continuarea lor.

Reglementarea divorţului are la bază mai mult ideea divorţului – remediu, decât aceea

a divortului – sancţiune, deşi această concepţie nu a fost părasită în întregime.

SECTIUNEA a- III-a Motivele de divorţ

Căsatoria îi uneşte pe barbat si femeie în cea mai firească uniune socială, care

contopeste sentimentele lor reciproce, concepţiile şi modul de viaţă, interesele şi idealurile lor,

când intre soţi iau naştere relaţii ce acoperă întreaga viaţă spirituală şi socială, de la relaţii de

dragoste şi respect reciproc la cele ce privesc raporturile ptrimoniale dintre aceştia.

Căsătoria îşi are fundamental în substanţa morală a acesteia, în afecţiunea şi preţuirea

reciprocă a soţilor. Fără o comunitate spirituală, făra o mare prietenie între soţi, nu poate sa

existe cu adevărat dragoste pe care să se întemeieze o casătorie trainică.

Un rol insemnat revine dispoziţiilor legale catre reglementează divorţul, iar instantele

judecătoreşti au o mare raspundere, modul cum se soluţioneaza procesele de divorţ având un

rol educativ deosebit de important pentru societate.

După natura subiectivă sau obiectivă a motivelor de divorţ distingem următoarele

concepţii despre divorţ:

1. Concepţia divorţului – sancţiune

16 Tomescu, M.,”Dreptul familiei. Protecţia copilului”,Ed. All Beck, Buc., 2005, pag.107

17

Potrivit acestei concepţii restrictive, divorţul este o sancţiune pentru fapta culpabilă pe

care, la cererea soţului innocent, instanta o stabileşte în sarcina soţului vinovat faţă de

consortul sau de neîndeplinirea unor îndatoriri: când ambii soţi sunt vinovaţi, divorţul se

pronunţă din vina amândurora.

El nu se poate pronunţa împotriva soţului innocent şi apare ca o pedeapsă civilă în

sistemele de drept în care relaţiile de familie sunt reglementate de dreptul civil, sau ca o

pedeapsă de dreptul familiei, în sistemele de drept în care dreptul familiei constituie o ramură

de drept distinctă de dreptul civil.

Divorţul este o sancţiune pentru o faptă culpabilă, şi se poate pronunţa dacă a afost cerut,

chiar atunci când menţinerea căsătoriei nu a devenit imposibilă, datorită faptelor săvârşite.

2. Concepţia divorţului – remediu

In aceasta concepţie, divorţul este o soluţie, un remediu menit a pune capăt vieţii in comun

a soţilor, devenită cu neputinţă de continuat, din motive fie imputabile, fie neimputabile

soţilor.

Divorţul este un remediu pentru o situaţie care nu mai poate dăinui, dacă unul dintre soti

este bolnav, urmând a se pronunţa, făra a fi condiţionat de culpa unuia dintre ei. Intre cele

două conceptii există, în consecinţă următoarele deosebiri:

- în prima concepţie, a ivorţului – sancţiune, divorţul sancţionează pe soţul care s-a făcut

vinovat de vătămarea gravă a relaţiilor dintre soti, sau ambii soţi dacă este cazul, pe când în

cea de-a doua concepţie, divorţul remediaza, îndreapta o situaţie intolerabila dintre soţi.

- In prima conceptie, motivele care pot duce la desfacerea căsătoriei sunt numai cele din culpă

(infidelitatea, abandonul), pe când in cea de-a doua concepţie, constituie motive divorţ şi cele

făra culpă, ca alienaţia sau debilitatea mintală;

3. Concepţia mixtă

Rezulta din combinarea primelor doua concepţii, că divorţul se pronunţă dacă un soţ a

săvârşit o faptă culpabilă,datorită căreia continuarea căsătoriei a devenit cu neputinţa.

18

Admiterea divorţului in acesată situaţie impune îndeplinirea cumulativă a urmatoarelor

condiţii:17

- Existenţa unor motive temeinice;

- Aceste motive să fi vătamat grav raporturile dintre soţi, încât continuarea căsătoriei

nu este cu putinţă

- Imposibilitatea continuării căsatoriei să existe pentru cel care cere desfacerea ei.

Divorţul nu se poate pronunţa daca s-a stabilit numai culpa exclusivă a soţului reclamant, iar

pârâtul nu a făcut cerere reconvenţională, deoarece, într-o asemenea situaţie, nu est îndeplinită

cerinţa imposibilităţii continuării căsătoriei pentru motive temeinice, căci faptele nelegale şi

cele contrare regulii morale nu pot constitui motive temeinice pentru cele care le săvârşeşte.

Motivele de divorţ trebuie sa fie bine determinate şi convingătoare şi să reiasă ca traiul

soţilor a devenit cu neputinţă datorită unui complex de imprejurări, astfel încât nu mai există

nici o raţiune pentru a se menţine căsătoria.

Instanţa de judecată va admite acţiunea de divorţ numai ând se va dovedi că

mentinerea casatoriei ar putea deveni daunătoare din punct de vedere social, fiindcă nu mai

corespunde scopului pentru care a fost creată. Acordul soţilor pentru desfacerea casatoriei şi

cererea de divorţ a unui soţ pe motive de sănătate sunt considerate de lege motive temeinice,

un rol deosebit de important în stabilirea temeiniciei motivelor revenind jurisprudentei, care a

considerat motive temeinice de divorţ urmatoarele situaţii:

- Parăsirea domiciliului conjugal de către unul dintre soţi atunci când este consecinţa

unor cause imputabile soţului pârât, care fac viaţa în comun imposibilă, şi refuzul acestuia de

a se mai înapoia;

Despărţirea în fapt a soţilor timp îndelungat poate constitui temei de divorţ numai

daca, în raport cu împrejurările cauzei stabilite pe bază de probe, instanţa este în măsură să-şi

formeze convingerea că despărţirea constituie o situaţie ireversibilă şi că o continuare a

căsătoriei nu mai este posibilă.

Soţul vinovat de separea în fapt şi care a determinat părasirea domiciliului conjugal de

catre celălalt sot, nu se poate prevala de aceasta separare, pentru a obţine desfacerea

căsătoriei.

- Infidelitatea conjugală sub forma adulterului. Nu este necesar ca adulterul să fie

constatat printr-o hotărâre judecătorească alta decât cea de divorţ, dar în situaţia în care

aceasta existâ, credem câ poate constitui o probâ suficientâ pentru desfacerea căsatoriei.

17 Harbădă, M., „Dreptul familiei şi starea civilă”, Ed. Junimea, Iaşi, 2004,pag.88

19

Chiar dacă se invocă acest motiv, datorită dificultăţilor de probaţiune, se încearcă a

demonstra existenţa altor motive. De cele mai multe ori se reuşeşte a dovedi ca pârâtul, prin

comportarea sa., a generat bănuieli legitime de adulter, bănuieli care au afectat grav relaţiile

dintre soţi.

- Atitudinea necorespunzătoare a unuia dintre soţi, exprimată în acte de violenţă şi alte

asemenea manifestări. Simpla existenţă a unor certuri între soţi nu constituie prin ele însele un

motiv de divorţ, fără a se examina daca nu au dispărut sentimentele ce trebuie sa stea la baza

căsătoriei

- Rele purtări de ordin moral concretizate în fapte evidente de destrămare a vieţii de

familie constituie un alt motiv de divorţ. Existenţa unei boli grave şi incurabile de care suferă

unul dintre soţi şi necunoscută de către celălalt soţ decât ulterior încheierii casătoriei, dacă se

stabileşte că manifestările ulterioare ale bolii sunt din ce mai dese şi de natură să justifice

refuzul soţului reclamant de a mai coabita cu soţul pârât.

Temeinicia motivelor de divorţ implică o anumită gravitate şi durata neînţelegerilor

dintre soţi, în care sens, instanţa de judecată este îndreptaţită si datoare să depună străduinţele

şi diligentele necesare pentru cunoaşterea adevăratelor motive de divorţ.18

SECTIUNEA a- IV –a - Aspecte procedurale în litigiile având ca obiect

divorţul

1. Instanţa competentă

18 Imbrescu, I.,”Tratat de dreptul familiei. Familia.Protecţia copilului. Elemente de stare civilă”, Ed. Lumina Lex, Buc.,2006, pag.185

20

Codul de procedură civila cuprinde un capitol special intitulat: procedura desfacerii

căsătoriei, art 607 instituind o competenţă derogatorie de la regulile generale de stabilire a

competenţei instanţei, printr-o normă imperativă.19

S-a dispus ca cererea de despărţenie să fie judecată de instanţa în a cărei instanţă

teritorială se află ultimul domiciliu comun al soţilor. Nu interesează domiciliul declarat la

organele de evidenţă a populaţiei ci domiciliul real efectiv al soţilor,. Dacă pârâtul nu are

domiciliul în ţară sau domiciliul său nu este cunoscut instanţa competentă a judeca divorţul

este aceea în circumscripţia cătreia se află domiciliul reclamantului.20

Când soţul pârât nu are domiciliul cunoscut, judecta procesului la o altă instanţă decât

cea în circumscripţia în care se află domiciliul reclamantului, ar crea dificultăţi nejustificate

acestuia, modalităţiloe de administrare a probelor.

2. Acţiunea de divorţ

Acţiunea de divorţ are un caracter strict personal, motiv pentru care ea nu poate fi

introdusă decât de către soţi.

Soţia minoră poate introduce singură acţiunea de divorţ, şi tot astfel figurează ca

pârâtă, deoarece ea dobândeşte prin căsătorie capacitate deplină de exerciţiu, pe care nu o

pierde în cazul în care divorţul se pronunţă înainte de împlinirea vârstei majoratului. Sotul

alienat sau debil mintal, neinterzis, atâta timp cât nu se face dovada câ nu a avut

discernământul necesar pentru a avea reprezentarea pe care le îndeplineşte poate introduce

singur acţiunea de divorţ şi poate figura şi ca pârât într-un astfel de process. Atâta timp cât

alienatul nu a fost pus sub interdicţie, el se bucură de prezumţia capacităţii sale de exerciţiu.

Dacă ulterior introducerii acţiunii, soţul respectiv işi pierde luciditatea, tutorele său va putea

sa-l reprezinte şi să continue acţiunea.

Soţul alienat sau debil mintal pus sub interdicţie, neavând capacitate de exercitiu, nu

poate introduce acţiunea de divorţ nici chiar intr-un moment de luciditate. Tutorele numit şi

care-l reprezintă nu va putea nici el acţiona deoarece nu intră în atribuţiile sale dreptul de

exercita acţiunea cu caracter personal ale celui pus sub interdicţie.

Care soţ este dispărut, celălalt sot va putea cere desfacerea căsătoriei, procedura

urmând a se face prin afişare potrivit art. 95 C. proc. Civ.

19 Imbrescu, I.,”Tratat de dreptul familiei. Familia.Protecţia copilului. Elemente de stare civilă”, Ed. Lumina Lex, Buc.,2006, pag.18720 Bacaci, Al.,Dumitrache, V.C.,Hageanu, C.,”Dreptul familiei”,Ed. All Beck, Buc.,2005, pag. 142

21

Pe lângă menţiunile pe care trebuie să le cuprindă orice cerere de chemare în judecată,

cererea de divorţ trebuie să conţină numele copiilor minori născuţi din căsatorie sau a celora

care au aceeaşi situaţie legală, iar dacă nu există copii, se va face o menţiune în acest sens.

La cererea de divorţ se vor anexa copiile legalizate de pe certificatul de căsătorie şi de

pe cel de naştere al copiilor minori.

“ Cererea de divort împreună cu înscrisurile doveditoare se prezinta personal de catre

reclamant preşedintelui judecătoriei” (art. 612 al.4 C. proc. civilă).

Fiind o acţiune cu caracter strict personal, cererea de divorţ presupune prezenţa

reclamantului la fiecare termen de judecată.

3. Părţile în procesul de divort

In conformitate cu art 614 C. proc. Civ. “ în faţa instanţelor de fond părţile se vor înfăţişa în

persoană”, afară numai dacă unul dintre soţi :

- Execută o pedeapsă privata de libertate;

- Este impiedicat de o boală gravă;

- Este pus sub interdicţie;

- Are reşedinţa în străinătate.

Cu excepţia acestor situaţii în care parţile se pot înfăţişa prin mandatar, ele sunt

obligate sa e înfăţişeze personal. Această obligaţie nu exclude dreptul de apărare prin avocet,

care poate asista partea prezentă, darn u o poate reprezenta în lipsa acesteia.21

Obligativitatea înfăţişării personale a soţilor este prevăzuta de lege numai pentru

judecata in primă instanţă, nu şi în apel sau recurs, când soţii pot să-şi exercite drepturile

procedurale şi numai prin mandatar.

Art. 616 C. proc.civ. dispune că “ dacă procedura de chemare a soţului pârât a fost

îndeplinită prin afişare, iar aceasta nu s-a prezentat la primul termen de judecată, instanţa va

cere dovezi sau va dispune cercetării pentru a verifica daca pârâtul işi are domiciliul la locuul

indicat in cerere, în cazul in care constată ca pârâtul nu domiciliază acolo, va dispune citarea

lui la domiciliul sau precum si, dacă este cazul, la locul sau de muncă”.

Instanţele au obligatia de a verifica din oficiu îndeplinirea procedurii de citare a

părţilor.

Prezenţa obligatorie a reclamantului

21 Trif, R.M.,”Desfacerea căsătoriei prin divorţ şi partajul bunurilor commune ale soţilor”, Ed. Hamangiu,2006, pag.162

22

La procesul de divorţ se cere prezenţa obligatorie a reclamantului şi daca la termenul

de judecata în primă instanţă reclamantul lipseşte nejustificat şi se prezintă numai pârâtul

cererea va fi respinsâ ca nesusţinuta.22

La divorţul prin acordul sotilor, la termenul de judecată în primă instanţă se cere

prezenţa ambilor soţi, pentru a se verifica daca acestia stăruie în desfacerea căsătoriei.

4. Alţi participanţi la procesul de divorţ.

Daca soţii au copii minori, instanta va dispune citarea şi ascultarea autorităţii tutelare,

iar dacă minorii au împlinit vârsta de 10 ani instanţa îi va asculta obligatoriu in vederea

încredinţării lor.23

Soluţionarea divorţului

a) generalităţi

Procedura de judecare a divorţului este reglementată în cuprinsul art. 607-619 C. proc.

Civ. şi preşedintele instanţei, primind cererea de divorţ, va da reclamantului sfaturi de

împăcare şi, în cazul în care acesta stăruie în cererea se va fixa termen pentru judecarea cauzei

Preşedintele instantei va verifica existenţa consimţământului soţilor, şi va fixa un

termen de 2 luni în şedinţa publică care reprezintă un răgaz pe care instanţa îl acordă soţilor

pentru a constata dacă aceştia persistă în hotarârea lor de a divorţa.

b)Cererea reconvenţională

Soţul pârât poate sâ facâ cerere reconvenţională, cel mai târziu până la prima zi de

înfăţişare in şedinţa publica, pentru faptele petrecute înainte de aceasta data. Pentru faptele

petrecut după aceasta dată, pârâtul va putea face cerere reconvenţională până la începerea

dezbaterilor asupra fondului în cererea reclamantului.24

c) Probele admise în procesele de divorţ

22 Harbădă, M., „Dreptul familiei şi starea civilă”, Ed. Junimea, Iaşi, 2004, pag.9723 Harbădă, M., “Dreptul familiei şi starea civilă Teorie şi practică judiciară”, Ed. Fundaţiei Academice Gh. Zane, Iaşi, 2000, pag.9824 Trif, R.M.,”Desfacerea căsătoriei prin divorţ şi partajul bunurilor commune ale soţilor”, Ed. Hamangiu,2006, pag.189

23

Divorţul cunoaste unele particularitati in material probatiunii judiciare, derogatorii de

la dispozitiile dreptului comun, sub doua aspecte şi anume25:

a. Mijloace de proba neadmise in dreptul comun si admise in materia

divortului, tinând seama că în procesele de divorţ se discută probleme de

familie care, in general, sunt cunoscute de persoanele mai apropiate, legea

prevede posibilitatea audierii ca martori si a rudelor pana la gradul III

inclusive, in afara de descendenti, care ar putea fi pusi in situatii delicate de a

aprecia in mod real faptle si atitudinile ascendentilor;

b. Mijloace de proba admise in dreptul comun si neadmise in material

divortului. Interogatoriul si marturisirea nu pot fi folosite pentru dovedirea

motivelor de divort. Acest mijloc de proba insa, va putea fi folosit in legatura

cu cererile accesorii cererii de desfacere a casatoriei.

d) Impacare in timpul litigiului privind divortul

Impacarea sotilor este posibila in toate fazele de judecta, in fata primei instante, in

apel sau reucurs (chir daca apelul si recursul nu sunt timbrate conform legii). Art. 618 al 2

C.proc. civ. dispunând dispozitia stingerii procesului de divort in orice faza prin impacarea

sotilor, reprezinta o norma speciala incat, se aplica prioritar fata de dispozitia. Art. 248

C.pro.civ., care se refera la perimare.

e) Masuri provizorii in timpul procesului de divort

Art. 613 C. pro. Civ. introdus prin Decretul 174/ 1974, instanta poate lua pe tot timpul

procesului de divort, prin ordonanta presedintiala, masuri vremelnice. Aceste masuri

provizorii se pot referi la urmatoarele aspecte:

- Incredintarea provizorie a copiilor minori. Criteriul dupa care se v conduce

instanta pentru a decide in aceasta privinta, il constituie interesul minorului.

25 Bacaci, Al.,Dumitrache, V.C.,Hageanu, C.,”Dreptul familiei”,Ed. All Beck, Buc.,2005, pag.148

24

- Obligatia de intretinere. Pe timpul procesului de divort, relatiile dintre soti au

incetat in fapt a fi normale, se ridica problema pensiei de intretinere pe care un sot trebuie sa o

asigure celuilalt sot, sau pentru copii minori.

- Folosirea locuintei. Pentru motive intemeiate fiecare dintre soti este indreptatit sa

ceara instantei ca sa I se atribuie prin ordonanta presedintiala, folosinta locuintei commune pe

timpul procesului de divort.

- Alocatia de stat pentru copii.

Hotararea de divort

Cand in urma dezbaterilor rezulta ca motivele de dvort invocate de sotul reclamant

sunt intemeiate si continuarea casatoriei este cu neputinta, instanta va pronunta divortul din

vina sotului pârât.26

In situatia in care din dovezi administrate reiese culpa ambilor soti, divortul se va

pronunta din vina comuna, chiar si in cazul in care nu s-a promovat cerere reconventionala

(art.617 al 1 Cod proc. Civ.)27

Hotararea de divort poate cuprinde, dupa caz, unele mentiuni facultative, referitoare la

cererile accesorii privind:

- numele pe care sotii il vor purta dupa divort;

- stabilirea pensiei de intretinere intre soti;

- impartirea bunurilor commune;

- atribuirea locuintei commune;

- parintele care va administra bunurile minorului, il reprezinta sau îi incuviinteaza

actele, sau cand, acesta a fost incredinatat unei terte persoane sau unei institutii de

protectie.

Comunicarea hotararii. Instanta va comunica hotararea din oficiu serviciului de stare

civila, pentru a se face mentiunea pe marginea actului de casatorie.

Mentiuni despre hotarea de divort pe actul de casatorie

26 Harbădă, M., “Dreptul familiei şi starea civilă Teorie şi practică judiciară”, Ed. Fundaţiei Academice Gh. Zane, Iaşi, 2000, pag.10127 Trif, R.M.,”Desfacerea căsătoriei prin divorţ şi partajul bunurilor commune ale soţilor”, Ed. Hamangiu,2006, pag.257

25

Data desfacerii casatoriei este acea in care hotararea de divort ramane irevocabila. In a

doua situatie, efectele patrimoniale ale casatoriei inceteaza de la data cand s-a facut mentiunea

despre hotararea de divort pe marginea actului de casatorie sau de la data cand ei au cunoscut

divortul pe alta cale, inainte de facerea mentiunii.

Data desfacerii casatoriei

Conform art. 39 al 1 Cod Fam. Casatoria este desfacuta din ziua in care hotararea prin

care s-a pronuntat a ramas irevocabila.28

Sunt hotarari irevocabile in ceea ce priveste divortul urmatoarele:

- date in prima instanta care nu au fost atacate cu apel;

- date in apel, dar nerecurate;

- date in recurs, chiar daca prin acestea s-au solutionat fondul problemei.

Efectele divortului

Faţă de terţi, efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează de la data când s-a făcut

menţiunea despre hotărârea de divorţ pe marginea actului de căsătorie sau de la data când ei

au cunoscut divorţul pe altă cale.

Hotărârea de divorţ care se pronunţă pe baza acordului ambilor soţi este definitivă şi

irevocabilă, astfel încât nu sunt posibile nici apelul, nici recursul dar pot fi atacate cu apel sau

recurs numai în ceea ce priveşte cererile accesorii divorţului.

Hotărârea de divorţ poate fi atacată prin contestaţie în anulare, deşi consecinţele pe

care legiuitorul a dorit să le evite, interzicând revizuirea, sunt aceleaşi.

Durata termenului de recurs este de 30 zile chiar şi în cazul în care calea de atac nu

priveşte soluţia dată în divorţ, ci modul în care au fost rezolvate cererile accesorii, întrucât a

accepta altă soluţie înseamnă a admite că una şi aceeaşi hotărâre să fie supusă mai multor

termene de apel sau, după caz, recurs, în raport cu partea de hotărâre ce se atacă.

Hotărârea de divorţ care se pronunţă pe baza acordului ambilor soţi este definitivă şi

irevocabilă, astfel încât nu sunt posibile nici apelul, nici recursul dar pot fi atacate cu apel sau

recurs numai în ceea ce priveşte cererile accesorii divorţului.

28 Harbădă, M., “Dreptul familiei şi starea civilă Teorie şi practică judiciară”, Ed. Fundaţiei Academice Gh. Zane, Iaşi, 2000, pag.104

26

În cazul în care părţile nu convin ca, după divorţ, soţia să-şi păstreze numele dobândit

prin căsătorie, ea urmează să-şi reia numele avut anterior. 29Dacă în timpul căsătoriei a

intervenit adopţia, urmată de schimbarea numelui unuia dintre soţi şi de emiterea unui nou act

de naştere, soţul respectiv va purta după divorţ numele din noul său act de naştere.

Din comunitatea de bunuri a soţilor poate face parte nu numai dreptul de proprietate,

ci toate drepturile de natură patrimonială, recunoscută de lege persoanelor fizice, respectiv

toate drepturile reale, principale şi accesorii, precum şi drepturi de creanţă.

Împărţirea bunurilor comune la desfacerea căsătoriei poate avea loc fie prin învoiala

soţilor, fie pe cale judecătorească, atunci când soţii nu se învoiesc asupra partajării. Regula

este ca la divorţ, bunurile comune să se împartă potrivit învoielii soţilor, iar în lipsa învoielii

acestora, împărţirea să se facă pe cale judecătorească

Învoiala părţilor poate avea loc, potrivit legi, în următoarele moduri:

- concomitent cu intervenţia hotărârii de divorţ;

-  în cursul procesului de divorţ, fie că învoiala se face în faţa instanţei, fie printr-un

act întocmit în faţa notarului public;

- în perioada imediat următoare rămânerii definitive a hotărârii de divorţ;

-  după înregistrarea hotărârii de divorţ pe marginea actului de căsătorie.

Partajul voluntar poate fi valabil încheiat în orice formă cerută de soţi, chiar şi verbal,

în anumite cazuri, când printre bunurile supuse împărţelii sunt terenuri sau construcţii,

convenţia soţilor se va putea face numai în forma autentică, cerută de lege, "ad validitatem" şi

nerespectarea formei convenţiei soţilor de împărţire a bunurilor comune în astfel de cazuri

este sancţionată cu nulitate absolută.

Judecătorii atunci când iau act de învoiala soţilor privitoare la împărţirea bunurilor

comune ca efect al pronunţării hotărârii de divorţ, trebuie să exercite un dublu control,

urmând să se convingă atât de realitatea şi temeinicia motivelor de divorţ, cât şi de conţinutul

învoielii prezentate.

Când soţii nu se înţeleg în privinţa împărţirii bunurilor comune, ea se va face prin

hotărâre judecătorească, de către instanţa de judecată. Partajul bunurilor ce au format obiectul

dreptului soţilor presupune, înainte de toate, stabilirea cotei-părţi ce se cuvine fiecăruia dintre

ei şi numai în funcţie de aceasta, repartizarea bunurilor în materialitatea lor.

29 Trif, R.M.,”Desfacerea căsătoriei prin divorţ şi partajul bunurilor comune ale soţilor”, Ed. Hamangiu,2006, pag. 243

27

Prin natura juridică, deosebită de aceea a acţiunii în revendicare, cererea de partaj are

drept scop transformarea dreptului indiviz al părţilor într-un drept divizibil şi exclusiv asupra

unor bunuri anume din cele supuse împărţelii

La împărţirea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei se stabileşte întinderea dreptului

de proprietate sub formă de cote părţi ale fiecăruia dintre soţi asupra bunurilor comune, în

funcţie de contribuţia fiecăruia la dobândirea şi conservarea bunurilor comune.

Stabilirea contribuţiei fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune se poate face prin

orice mijloace de probă

Patrimoniul supus împărţelii este acel existent la data partajului, inclusiv

contravaloarea bunurilor comune care au fost înstrăinate în mod nelegal până la partaj. Dacă

până la împărţirea bunurilor comune există primejdia ca unul din soţi să înstrăineze o parte

din bunuri, în detrimentul celuilalt sau să le deterioreze, sau să nu poată folosi bunurile

comune, instanţa judecătorească poate numi un sechestru judiciar, care poate fi chiar unul din

soţi. Soţul care se consideră păgubit trebuie să facă dovada înstrăinării bunului în condiţii

nelegale.

Naşterea şi menţinerea raporturilor de proprietate comună în devălmăşie sunt

determinate de existenţa căsătoriei între soţi.

Comunitatea de bunuri a soţilor nici nu se poate naşte înainte de încheierea căsătoriei

şi nici nu poate dăinui după încetarea ei.

ÎNCREDINŢAREA COPIILOR MINORI

În cazul în care din căsătoria ce se desface au rezultat copii minori, hotărârea de divorţ

trebuie să arate, chiar în lipsa unei cereri exprese a soţilor, cui se vor încredinţa copiii spre

creştere şi educare şi care este contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere şi educare

a minorilor.30

Dacă soţii au copii minori, instanţa va dispune citarea şi ascultarea autorităţii tutelare,

iar dacă minorii au împlinit vârsta de 10 arii, instanţa îi va asculta obligatoriu, în vederea

încredinţării lor.

30 Harbădă, M., “Dreptul familiei şi starea civilă Teorie şi practică judiciară”, Ed. Fundaţiei Academice Gh. Zane, Iaşi, 2000, pag.100

28

Copilul minor poate fi încredinţat şi soţului din a cărui vină s-a desfăcut căsătoria,

dacă interesele acestuia sunt în acest sens, deoarece "un soţ rău nu este neapărat şi un părinte

rău". Printre factorii care se vor lua în considerare pentru a decide în ceea ce priveşte

încredinţarea copilului minor, va fi culpa soţului, chiar dacă aceasta nu prezintă importanţă

prin sine însăşi sub acest aspect

Obligaţia părinţilor de a întreţine pe copiii lor minori nu este stinsă prin desfacerea

căsătoriei, ci persistă independent de legătura de căsătorie a părinţilor şi indiferent cui au fost

încredinţaţi copiii spre creştere, unuia dintre părinţi, unei alte persoane ori unei instituţii de

ocrotire, întreţinerea copiilor însă nu va putea suplini eficienţa educativă a unei familii unite,

care să ofere acestora stabilitatea şi dragostea de care au nevoie.

Voinţa exprimată de minorul care a împlinit vârsta de 10 ani cu privire la încredinţarea

lui în caz de divorţ trebuie analizată cu multă grijă de către instanţe, ţinând seama de

influenţarea psihică a copiilor, în special la vârste fragede.

Deşi soţii au dreptul de a se învoi cu privire la încredinţarea copiilor minori în caz de

divorţ, creşterea şi educarea acestora nu poate fi lăsată la discreţia părinţilor, în situaţia în care

căsătoria lor s-a destrămat din motive temeinice.

Legea dispune că "învoiala părinţilor cu privire încredinţarea copiilor .... va produce

efecte numai dacă a fost încuviinţată de instanţa judecătorească, care va trebui să verifice dacă

învoiala corespunde intereselor minorilor". Învoiala părinţilor cu privire la încredinţarea

copiilor minori poate să intervină în orice fază a procesului, chiar în recurs.

Copiii trebuie să fie încredinţaţi spre creştere şi educare unuia dintre părinţi, deoarece

este în interesul copiilor să continue a se bucura de îngrijirea părinţilor, chiar şi în această

situaţie în care părinţii trăiesc despărţiţi.

Copilul minor încredinţat cu ocazia divorţului unei terţe persoane sau unei instituţii de

ocrotire acordă acestor persoane şi instituţii numai drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor

privitor Ia persoana copilului, adică numai exercitarea ocrotirii părinteşti privind persoana

copilului.

Plata alocaţiei de întreţinere se face de la bugetul statului şi ea se reduce sau nu se mai

plăteşte, după criteriile stabilite de Ministerul Muncii, dacă cel căruia i s-a încredinţat copilul

minor are obligaţia legală de întreţinere faţă de acesta.

29

Pentru acoperirea cheltuielilor de întreţinere a copilului minor, organul care dispune

măsura încredinţării acestuia unei alte persoane decât părinţii, are obligaţia de a stabili

contribuţia pe care trebuie să o verse lunar statului cel care are obligaţia legală de întreţinere a

copilului.

Dreptul de avea legături personale cu copilul este necesar câtă vreme părintele căruia

nu i s-a încredinţat copilul nu a fost decăzut din drepturile părinteşti, iar măsura luată este

efectul divorţului dintre soţi şi nu rezultatul relaţiilor dintre părinţi şi copiii lor minori. Aceste

drepturi părinteşti se exercită exclusiv în interesul copiilor minori.

Copii după divorţ – efect al desfacerii căsătoriei

Din momentul in care instanta pronunta desfacerea casatoriei, intervin mai multe

probleme, printre care si incredintarea copiilor. Acest eveniment afecteaza, adesea, nu numai

partile intre care la un moment dat s-a incheiat casatoria, ci si pe cei mici.

Sunt foarte multe cazurile in care din casatoria ce se desface au rezultat unul sau mai

multi copii minori si se pune problema incredintarii spre crestere si educare unuia dintre

parinti. Precizam inca de la inceput ca stabilirea culpei unuia dintre soti in pronuntarea

divortului nu prezinta importanta numai prin ea insasi pentru incredintatrea copilului minor.

Acesta poate fi incredintat si sotului din a carui vina s-a desfacut casatoria, daca interesele lui

sunt in acest sens, considerandu-se ca un sot rau (impotriva caruia s-ar fi pronuntat divortul)

nu este neaparat si un parinte rau.

De subliniat este faptul ca instanta judecatoreasca este obligata, chiar daca nu exista o

cerere expresa a sotilor, sa se pronunte prin hotararea de divort si asupra incredintarii copiilor

minori, pentru a se evita introducerea ulterioara a unei noi actiuni, ceea ce nu ar fi in interesul

copiilor. Criteriul dupa care se va ghida instanta este interesul copiilor minori, urmarindu-se

factori precum: varsta copilului, sexul acestuia, starea sanatatii lui, posibilitatile materiale ale

parintilor, posibilitatile de dezvoltare fizica, morala si intelectuala pe care copiii le pot gasi la

unul dintre parinti, comportarea parintilor fata de copii inainte de desfacerea casatoriei,

legaturile de afectiune stabilite intre copil si familie. Daca exista mai multi copii, instanta va

decide pentru fiecare in parte, in functie de interesele superioare ale fiecaruia.

30

Pentru a decide cu privire la incredintarea copiilor minori, instanta de judecata este

obligata sa ii asculte pe parinti, sa solicite un referat din partea autoritatii tutelare de la

domiciliul fiecaruia dintre soti (daca la desfacerea casatoriei nu mai locuiau impreuna) si,

daca minorul a implinit 10 ani va fi audiat si el. In general, parintii se invoiesc asupra

incredintarii copilului, dar aceasta invoiala trebuie incuviintata de instanta. Numai in cazuri

exceptionale copilul poate fi incredintat unor rude sau altor persoane.

In cazul in care un copil a fost incredintat unui parinte, acesta va fi cel care va exercita

drepturile si indatoririle parintesti. Celalalt parinte pastreaza dreptul de a avea legaturi

personale cu copilul, dar si el trebuie sa vegheze la cresterea, educarea, pregatirea

profesionala a fiului sau. Principalele modalitati de exercitare a dreptului de a avea legaturi cu

copilul sunt vizitarea copilului la locuinta parintelui caruia i-a fost incredintat, lasarea

copilului in vizita la locuinta parintelui caruia nu i-a fost incredintat, vizitarea copilului la

scoala, petrecerea vacantelor scolare la ambii parinti.

Parintii trebuie sa contribuie deopotriva la cheltuielile de crestere, educare, invatatura

si pregatire profesionala a copilului lor. Este inca un aspect avut in vedere de instanta in

hotararea de divort, chiar daca partile nu au facut cerere in acest sens. In lipsa unei intelegeri

intre parti, instanta va stabili pensia de intretinere sub forma unei cote procentuale din

retributia lunara a debitorului si in acest sens se va lua masura infiintarii unei popriri pentru

aceasta parte de salariu.

Art. 94 din Codul familiei stabileste urmatoarele cote : pana la o patrime din castigul

din munca pentru un copil, o treime pentru doi si o jumatate pentru trei sau mai multi copii. In

cazul in care debitorul nu are nici un fel de venituri, procentele de mai sus se vor calcula

raportate la salariul minim pe economie.

In stabilirea pensiei de intretinere se va tine cont si de un alt aspect, si anume acela

daca debitorul mai are in intretinere alti copii (de exemplu, daca din casatoria ce se desface a

rezultat un copil, iar sotul care va plati pensie mai avea un copil din casatorie, atunci debitorul

nu poate fi obligat sa plateasca mai mult de o treime pentru ambii copii).

Totodata, daca situatia se schimba (nevoile copilului cresc, posibilitatile materiale ale

debitorului cresc sau scad), se justifica introducerea unei actiuni de majorare sau de reducere a

pensiei de intretinere atat de catre minor (prin tutore, care poate fi unul dintre parinti), cat si

de catre debitor, dupa caz.

31

De asemenea, parintii se pot invoi cu privire la contributia lor pentru cresterea si

educarea copiilor, dar ea trebuie incuviintata de catre instanta. Renuntarea la pensia de

intretinere, care constituie un drept al copiilor, nu poate fi ratificata decat daca se constata ca

posibilitatile materiale ale parintelui care a renuntat sunt indestulatoare pentru a asigura

copilului cele mai bune conditii de trai.

Sa mai precizam ca actiunile in justitie pentru obligarea unuia dintre parinti la plata

pensiei de intretinere (inclusiv reducere sau majorare) sunt scutite de taxa de timbru. Exista si

un mod de contrangere la indeplinirea acestei obligatii, deoarece art. 305 din Codul penal

prevede in alineatul 1, litera c) ca neplata cu rea-credinta a pensiei de intretinere stabilite pe

cale judecatoreasca se pedepseste cu inchisoare de la unu la 3 ani sau cu amenda.

Actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate.

Impacarea partilor inlatura raspunderea penala, iar daca partile nu s-au impacat, dar in cursul

judecatii inculpatul isi indeplineste obligatiile, instanta, in cazul cand stabileste vinovatia,

pronunta impotriva inculpatului o condamnare cu suspendarea conditionata a executarii

pedepsei.

SPETA 1

Potrivit art. 30 din Codul familiei, bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt

bunuri comune.

32

Prezumţia relativă a achiziţionării bunurilor cu contribuţia egală a soţilor poate fi

infirmată prin orice mijloc de probă, de oricare din părţi care, la împărţeală, ar pretinde o

contribuţie mai mare.

Cotele de contribuţie ale soţilor la dobândirea  bunurilor comune se analizează

numai până la desfacerea căsătoriei în mod irevocabil.

Ceea ce foştii soţi au achitat, din surse proprii, după desfacerea irevocabilă a

căsătoriei, în contul datoriilor comune – în speţă ratele preţului unui apartament, cumpărat

în timpul căsătoriei – le conferă dreptul de creanţă, în limita părţilor din debit achitate de

fiecare, iar nu cote de proprietate.

I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 2094 din 16 martie

2005

Reluând judecata, într-un al doilea ciclu procesual, Judecătoria sectorului 4

Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 2535 din 3 aprilie 2002, a admis în parte acţiunea

reclamantei A.M., introdusă împotriva fostului său soţ A.M.T., şi a admis în totalitate

cererea reconvenţională a pârâtului, astfel :

- a constatat că părţile au dobândit în timpul căsătoriei, cu contribuţii egale, un

apartament, situat în Bucureşti, în valoare de 1.202.735 de lei;

- a dispus partajul prin atribuirea apartamentului către pârât, care a fost obligat

să plătească reclamantei suma de 601.367.908 de lei, cu titlu de sultă (contravaloarea

cotei sale de ½ din apartament).

Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 242/A din 6 februarie

2003, a admis apelul reclamantei, a schimbat în totul sentinţa judecătoriei şi, în fond, a

admis acţiunea principală şi a respins cererea reconvenţională. A constatat că

reclamanta are o contribuţie de 78,07 % la dobândirea apartamentului, iar pârâtul o

cotă de 21,93%. S-a dispus partajul, s-a atribuit reclamantei apartamentul, cu obligarea

acesteia la plata, către pârât, a unei sulte de 263.759.965 de lei. Apelul pârâtului a fost

respins ca nefondat.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 1540 din 19 iunie

2003, a respins ca nefondat recursul declarat de pârât.

Prin recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – recurs admisibil în raport cu data hotărârilor

33

atacate  pronunţate anterior abrogării art. 330-334 C.proc.civ. s-au adus critici în sensul

ce va rezulta din considerentele Înaltei Curţi, ce se prezintă în continuare

Astfel, critica referitoare la cotele de contribuţie ale părţilor la dobândirea

imobilului bun comun este parţial întemeiată şi sub acest aspect hotărârile pronunţate

sunt vădit netemeinice.

Astfel, din probele administrate rezultă că părţile s-au căsătorit la data de 20

septembrie 1986, iar prin sentinţa civilă nr.8205 din 17 decembrie 1996 pronunţată de

Judecătoria sectorului 4 Bucureşti s-a admis acţiunea intimatei A.M. şi s-a declarat

desfăcută căsătoria din vina exclusivă a pârâtului A.M.T. constatând în aceea că avea un

comportament violent faţă de soţie, provoca scandaluri de proporţii ceea ce a determinat

separarea în fapt a soţilor.

Această sentinţă a rămas definitivă şi irevocabilă prin neexercitarea niciunei căii

de atac

In timpul căsătoriei, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.3291/4/1992

părţile au cumpărat, conform Decretului-lege nr.61/1990, imobilul în litigiu cu plata

preţului în rate. Ratele în contul rambursării creditului au fost reţinute din salariul

intimatului pârât.

Din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că soţii au avut salarii sensibil egale pe

parcursul căsătoriei, intimata-reclamantă fiind de profesie avocat cu venituri fluctuante

iar intimatul-pârât, după ce a ocupat funcţia de viceprimar al capitalei, a devenit expert

parlamentar obţinând  venituri apropiate cu ale soţiei.

Prin acţiunea de împărţeală judiciară introdusă la 11 martie 1998 intimata

reclamantă a solicitat să i se atribuie apartamentul bun comun, iar după achitarea

sumei de 350.000 lei reprezentând restul ratelor până la achitarea integrală preţului (la

data de 7 mai 1998) a solicitat oral instanţei să i se recunoască o cotă de contribuţie

majoră, fără a indica cuantumul acesteia.

Prin cererea reconvenţională, intimatul pârât a pretins cote de contribuţie egale

la dobândirea apartamentului,  iar în apel a solicitat o cotă majoră, cerere ce nu era

posibil a se face direct în apel conform art.294 Cod procedură civilă şi nu a fost luată în

consideraţie de instanţe.

34

Potrivit art.30 Codul familie, bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri

comune, achiziţionate în mod egal de soţi, în devălmăşie.

Această prezumţie relativă poate fi infirmată prin orice mijloc de probă de

oricare din părţi care ar pretinde o contribuţie mai mare.

In cauză, cotele  de contribuţie ale soţilor la dobândirea bunului comun se

analizează numai până la desfacerea căsătoriei în mod irevocabil.  Ceea ce foştii soţi au

achitat din surse proprii, după această dată, în contul datoriilor comune, le conferă un

drept de creanţă în limita părţii din debit achitate de un soţ pentru celălalt.

In speţă, plata făcută de unul din soţi pentru achitarea integrală a preţului

apartamentului, după rămânerea irevocabilă a hotărârii de divorţ, nu este de natură să-i

confere o cotă de contribuţie majorată ci doar un drept de creanţă pentru partea din

datorie ce revenea celuilalt soţ.

Acelaşi regim juridic îl au şi ratele achitate de intimatul pârât după divorţ.

Ca atare, în mod vădit netemeinic, instanţele au stabilit că intimata-reclamantă,

achitând restul din preţul apartamentului şi având venituri sensibil mai mari decât

fostul soţ,  are o cotă de contribuţie de 78,07% la dobândirea apartamentului în litigiu.

Până la rămânerea irevocabilă a hotărârii de divorţ, părţile au contribuit egal, în

proporţie de 50% fiecare la dobândirea imobilului bun comun şi cu niciun mijloc de

probă nu s-a dovedit că vreunul din ei are o cotă majoră.

Sub acest aspect, recursul în anulare este întemeiat.

Nu este fondat motivul invocat prin recursul în anulare referitor la atribuirea

apartamentului în proprietatea exclusivă a reclamantei.

Instanţele au respectat criteriile enumerate de art.6739 Cod procedură civilă,

deoarece intimata-reclamantă a fost nevoită să părăsească locuinţa comună datorită

atitudinii culpabile a intimatului pârât faţă de ea. De la separarea în fapt, intimata-

reclamantă locuieşte în spaţiul închiriat pentru cabinetul de avocatură iar nevoile sale

locative sunt mai mari decât ale fostului soţ deoarece este bolnavă, având diagnosticul de

TBC pulmonar secundar, microcavitar, lob superior stâng.

35

Intimatul pârât s-a recăsătorit la 18 noiembrie 2001 şi are un copil născut la data

de 1 decembrie 2001, dar actuala soţie deţine un spaţiu de locuit aşa cum rezultă din

contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.6578/3 iulie 1985 depus în cauza de

faţă.

Se impune precizarea că reţinând cote de contribuţie egale pentru părţi la

dobândirea apartamentului în litigiu, Curtea va omologa valoarea de circulaţie a

imobilului indicată în expertiza efectuată de expertul  I.Gh., respectiv suma de

1.202.735.816 de lei, deoarece acesta este  mai aproape de valoarea actuală de circulaţie,

fiind ultima lucrare întocmită în cauză.

Faţă de cele ce preced, Curtea a admis recursul în anulare, a casat deciziile

pronunţate de Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti şi în parte sentinţa

judecătoriei, în sensul că a atribuit intimatei reclamante  apartamentul în litigiu şi a

obligat-o să plătească intimatului pârât, cu titlu de sultă, suma de 601.367.908 de lei. S-

au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei judecătoriei.

SPETA 2

C. fam., art. 38 alin. (4)

C. proc. civ., art. 13 alin. (1), art. 17, art. 611

Cererea de partaj a bunurilor comune poate fi introdusă alături de

acţiunea de divorţ, de competenţa judecătoriei, caz în care, având caracterul

unei cereri accesorii, se judecă în instanţa investită cu cererea principală,

conform art. 17 C. proc. Civ.

36

Dacă acţiunea de partaj a fost formulată după rămânerea definitivă a

hotărârii de divorţ, nu mai are caracterul unei cereri accesorii, ci este o

acţiune principală, de sine stătătoare şi având ca obiect partajul unui bun

imobil, competenţa de soluţionare revine instanţei prevăzută de art. 13 alin.

(1) C. proc. civ.

I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 1712 din 4 martie

2005

Reclamantul E.G. a chemat în judecată pe pârâta E.I.C. solicitând a se constata

că apartamentul precizat în acţiune,   dobândit în timpul căsătoriei, constituie bunul

propriu al celui dintâi, întrucât a avut o contribuţie exclusivă.

Pârâta, prin întâmpinare, a arătat că bunul este comun, cota de participare a

foştilor soţi la dobândirea imobilului fiind de câte 50%.

E.N. şi N.E. au formulat cerere de intervenţie solicitând obligarea în solidar a

părţilor la restituirea sumei de 38.000 de dolari SUA, împrumutată în vederea

dobândirii mai multor bunuri, printre care şi imobilul în litigiu

Prin sentinţa civilă nr. 903 din 17 februarie 2004, judecătoria sectorului 4

Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei  în favoarea Judecătoriei Sfântu

Gheorghe cu motivarea că în cauză sunt aplicabile art. 17 C. proc. civ. şi 36 C. fam.

La rândul său, Judecătoria Sfântu Gheorghe, prin sentinţa civilă nr. 1136 din 21

iunie 2004, a declinat la Judecătoria sectorului 4 Bucureşti competenţa de soluţionare a

acţiunii şi a cererii de intervenţie în interes propriu. Totodată, constatând existenţa

conflictului negativ de competenţă ,s-a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie pentru a pronunţa regulatorul de competenţă.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine următoarele:

Divorţul părţilor s-a pronunţat la 16 noiembrie 1998 prin sentinţa civilă nr. 3490

de către Judecătoria  Sf. Gheorghe.

În cadrul acţiunii de divorţ s-au soluţionat şi cererile accesorii astfel cum sunt ele

arătate atât în art. 38 al. 4 C. fam. cât şi în art. 611 C.prov.civ.

37

Cererea de partaj a bunurilor dobândite în timpul căsătoriei poate fi introdusă

alături de acţiunea de divorţ şi atunci se judecă în instanţa investită cu cererea

principală. În speţă, însă, acţiunea de partaj, introdusă după rămânerea definitivă a

sentinţei de divorţ, nu mai are caracterul unei cereri accesorii, ci este o acţiune

principală, de sine stătătoare, având ca obiect partajul unui bun imobil. Cererea fiind

formulată pe calea acţiunii principale, judecata acesteia urmează procedura legală a

competenţei instanţei locului unde se află imobilul, aşa cum se arată în art. 13 alin. (1)

C.proc.civ., competenţă de neînlăturat.

În speţă, imobilul supus partajului se află în Bucureşti, sectorul 4.

Aşa fiind, în temeiul prevederilor art. 20, Curtea a stabilit competenţa de

soluţionare a pricinii în favoarea Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti.

CAPITOLUL IV

REGULI PROCEDURALE PRIVIND JUDECATA IN FATA INSTANTEI IN FOND

Sectiunea I Precizari prealabile

Nerespectarea condiţiilor cerute de lege pentru valabila încheiere a căsătoriei, ca act

juridic, se sancţionează, ca şi în dreptul comun, cu nulitatea.Cu toate acestea, în materia

38

căsătoriei legea instituie însă unele dispoziţii derogatorii de la dreptul comun, având în vedere

importanţa căsătoriei şi gravitatea consecinţelor pe care le implică desfiinţarea ei

Particularităţile nulităţii căsătoriei se regăsesc în cazurile de nulitate a căsătoriei,

regimul juridic al nulităţilor şi efectele acestora.

Nulităţile în materia căsătoriei pot fi clasificate după cum urmează:

a) după modul cum sunt reglementate de lege, nulităţile sunt – de regulă – exprese, dar

există şi nulităţi virtuale, care nu sunt expres prevăzute de lege. În literatura juridică şi în

jurisprudenţă s-au admis două asemenea cazuri de nulitate, şi anume: căsătoria între persoane

al căror sex nu este diferenţiat şi căsătoria fictivă;

b) din punctul de vedere al interesului ocrotit, nulităţile căsătoriei sunt absolute şi

relative.

Sectiunea a II-a Înfatisarea personala a partilor. Prezenta obligatorie

a reclamantului

Distinct de cerinta ca partile sa se infatiseze personal in fata instantelor de fond, legea

prevede prezenta reclamantului pe tot parcursul procesului de divort (art. 616 si art. 619 al.2). 31

Deci, prin derogare de la dreptul comun , unde judecata poate avea loc chiar daca este

prezent numai paratul, ori chiar in lipsa ambilor parti, dacacel putin una din ele a solicitat

judecata in lipsa, in materia divortului, potrivit art.616 CODUL DE PROCEDURA CIVILA,

daca la termenul de judecata, in prima instanta reclamantul lipseste si se prezinta numai

paratul, cererea va fi respinsa ca nesustinuta. Aceasta solutie se bazeaza pe prezumtia legala

de renuntare la judecata si paratul nu se poate opune acestei prezumtii, cerand judecata

in   lipsa  

In lipsa sotului parat, actiunea se va judeca conform regulilor de drept comun. Totusi,

cand sotul parat a formulat cerere reconventionala, solicitand desfacerea casatoriei, el este

obligat sa participe personal la judecata in prima instanta, sub sanctiunea respingerii ca

nesustinuta a cererii sale.

In doctrina mai veche s-a sustinut ca actiunea reconventionala rezolvandu-se o data cu

cea principala, daca la un termen paratul nu se prezinta si reclamantul staruie in judecata .,

31 V. M. Ciobanu ,G. Boroi, Drept procesual civil,editia a II-a, Editura All Beck,Bucuresti,2003

39

actiunea reconventionala nu se va respinge ca nesustinuta, ci se va hotari asupra ei in fond,

impreuna cu cererea principala.

La prima vedere, aceasta solutie pare justa, pentru consideratia ca rezolvarea cererii

reconventionale o data cu actiunea principala asigura o mai buna stabilire a raporturilor dintre

parti. Totusi, in lumina principiilor, ea este discutabila, intr-adevar, paratul,

facand cerere reconventionala, devine reclamant in actiunea lui si, ca atare, beneficiaza de

toate drepturile procedurale si totodata este tinut sa indeplineasca toate obligatiile prevazute

pentru reclamant. Aceste consecinte ale actiunii sunt aplicabile si in procedura de divort,

neexistand un text contrar, care sa-1 scuteasca pe paratul-reclamant de consecintele

neinfatisarii lui la judecata . Solutia preconizata poate duce si la situatia ca, in cazul in care

actiunea principala este nefondata si se respinge, ca atare, sa se desfaca totusi casatoria in

temeiul cererii reconventionale. de-si partea care a facut-o a lipsit de la judecarea ei. Or, acest

rezultateste impotriva obiectivului general de a se mentine, pe cat posibil, casatoriile si

totodata se indeparteaza de la prezumtia legala a renuntarii la actiunea de divort., de catre

partea care nu se prezinta pentru a si-o sustine.

In schimb, lipsa nejustificata a sotului reclamant nu impiedica solutionarea cererii

reconventionale a paratului prezent in instanta.

Cand divortul se intemeiaza pe acordul ambilor soti, la termenul de judecata in sedinta

publica este necesara prezenta personala a acestora, pentru a se putea verifica staruinta lor in

desfacerea casatoriei, in lipsa unuia dintre soti, casatoria nu poate fi desfacuta in baza art. 38

al.2 Codul Familiei; dar, sotul prezent in instanta poate solicita desfacerea casatoriei in

temeiul art. 38 al. l sau 3 CodulFamiliei, urmand sa faca dovada motivelor temeinice care au

vatamat grav raporturile dintre soti, tacand imposibila continuarea casatoriei.

32

Sectiunea a III-a Actiunea reconventionala

Actiunea reconventionala sau cererea reconventionala, este o actiune civila care poate

fi exercitata de parat in cursul unui proces si prin care formuleaza pretentii impotriva

32 P. Filipinescu, Tratat de dreptul familiei, editia a VIII-a, Editura Universul Juridic,Bucuresti,2006.

40

reclamantului, in legatura cu cererea sau lijloacele de aparare ale acestuia. Este facultativa

pentru parat, pretentiile sale putand forma si obiectul unei actiuni de sine statatoare.

Prezinta avantaje, deoarece rezolvarea, in cadrul aceluiasi proces, a pretentiilor

reclamantului si paratului, cand acestea au legatura intre ele, aduce partilor economii de timp

si de cheltuieli, usureaza munca instantei si evita posibilitatea pronuntarii unor hotarari

contradictorii in cauze ce izvorasc din acelasi raport juridic. In cazul cand rezolvarea actiunii

reconventionala ar duce la intarzierea nejustificata a solutionarii cererii reclamantului, instanta

poate dispune disjungerea celor doua actiuni. 

Sectiunea a IV-a Participantii la actiunea de divort

Art. 46 Autorul si coautorii 

(1) Autor este persoana care savarseste in mod nemijlocit o fapta prevazuta de legea

penala. 

(2) Coautori sunt persoanele care savarsesc nemijlocit aceeasi fapta prevazuta de legea

penala.

Art. 47 Instigatorul 

Instigator este persoana care, cu intentie, determina o alta persoana sa savarseasca o

fapta prevazuta de legea penala.

Art. 48 Complicele 

(1) Complice este persoana care, cu intentie, inlesneste sau ajuta in orice mod la

savarsirea unei fapte prevazute de legea penala. 

(2) Este de asemenea complice persoana care promite, inainte sau in timpul savarsirii

faptei, ca va tainui bunurile provenite din aceasta sau ca va favoriza pe faptuitor, chiar daca

dupa savarsirea faptei promisiunea nu este indeplinita.

Art. 49 Pedeapsa in cazul participantilor 

Coautorul, instigatorul si complicele la o infractiune savarsita cu intentie se

sanctioneaza cu pedeapsa prevazuta de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se tine seama

de contributia fiecaruia la savarsirea infractiunii, precum si de dispozitiile art. 74.

Art. 50 Circumstante personale si reale 

41

(1) Circumstantele privitoare la persoana autorului sau a unui participant nu se

rasfrang asupra celorlalti. 

(2) Circumstantele privitoare la fapta se rasfrang asupra autorului si a participantilor

numai in masura in care acestia le-au cunoscut sau le-au prevazut.

Art. 51 Impiedicarea savarsirii infractiunii 

(1) Participantul nu se pedepseste daca, inainte de descoperirea faptei, denunta

savarsirea infractiunii, astfel incat consumarea acesteia sa poata fi impiedicata, sau daca

impiedica el insusi consumarea infractiunii. 

(2) Daca actele indeplinite pana in momentul denuntarii sau impiedicarii constituie o

alta infractiune, participantului i se aplica pedeapsa pentru aceasta infractiune.

Art. 52 Participatia improprie 

(1) Savarsirea nemijlocita, cu intentie, de catre o persoana, a unei fapte prevazute de

legea penala la care, din culpa sau fara vinovatie, contribuie cu acte de executare o alta

persoana, se sanctioneaza cu pedeapsa prevazuta de lege pentru fapta comisa cu intentie. 

(2) Determinarea, inlesnirea sau ajutarea in orice mod, cu intentie, la savarsirea din

culpa de catre o alta persoana, a unei fapte prevazute de legea penala, se sanctioneaza cu

pedeapsa prevazuta de lege pentru fapta comisa cu intentie. 

(3) Determinarea, inlesnirea sau ajutarea in orice mod, cu intentie, la savarsirea unei

fapte prevazute de legea penala, de catre o persoana care comite acea fapta fara vinovatie, se

sanctioneaza cu pedeapsa prevazuta de lege pentru acea infractiune. 

33

Sectiunea a V-a Actele de dispozitie ale partilor

Legislatia noastra procesuala ii confera reclamantului si posibilitatea de a renunta la

insusi dreptul subiectiv dedus judecatii. Potrivit art. 247 alin. 1 C. proc. civ: "in caz de

33 I. Rusu, Procedura divortului in dreptul romanesc,Editura Rosseti,Bucuresti,2003.

42

renuntare la insusi dreptul pretins, instanta da o hotarare prin care va respinge cererea in fond

si va hotari asupra cheltuielilor".

Renuntarea la drept se infatiseaza ca un act procedural unilateral prin care reclamantul

renunta la dreptul subiectiv dedus in justitie. O atare desistare prezinta urmatoarele trasaturi:

a) este un act unilateral de vointa al reclamantului. Efectele acestui act nu sunt insa

conditionate de acceptarea partii adverse. In acest sens art. 247 alin. 2 C. proc. civ. precizeaza

ca renuntarea "se poate face si fara invoirea celeilalte parti, atat in prima instanta cat si in

apel".

b) este un act de dispozitie cu efecte defavorabile pentru reclamant. De aceea, pentru a

fi valabila este necesar ca reclamantul sa aiba capacitate de exercitiu.

c) renuntarea reclamantului trebuie sa fie expresia libera si neconditionata a

consimtamantului reclamantului. Consimtamantul trebuie sa fie exprimat intr-o forma precisa

si neechivoca. in caz contrar, un asemenea act nu va putea produce efectele vizate de art. 247

C. proc. civ. Din punct de vedere al formei renuntarea la drept se poate face in

sedinta publica sau prin inscris autentic (art. 247 alin. 3 C. proc. civ.). Observam in aceasta

privinta redactarea diferita a textului mentionat anterior fata de art. 246 alin. 1 C. proc. civ.

Din acest punct de vedere remarcam ca date fiind consecintele mai grave ale renuntarii la

drept legea este mult mai exigenta; ea impune renuntarea in sedinta sau printr-un inscris

autentic.

In ceea ce priveste termenul in care se poate face renuntarea art. 247 alin. 2 C. proc.

civ. precizeaza ca aceasta poate avea loc atat in prima instanta cat si in apel. Din aceste

dispozitii procedurale se desprinde concluzia ca renuntarea la drept nu poate interveni in fata

instantei de recurs. In pofida dispozitiilor enuntate, se considera ca renuntarea la drept poate

avea loc si in fata instantei de recurs. Socotim judicioasa aceasta opinie care tine seama de

natura renuntarii la drept.

Asupra renuntarii la drept instanta se pronunta printr-o hotarare. Prin hotarare, instanta

dispune, astfel cum prevede in mod expres art. 247 C. proc. civ., respingerea in fond a

actiunii. In aceste conditii, hotararea prin care se ia act de renuntarea la drept are valoarea

unei hotarari de fond, desi judecatorul nu a fost chemat practic sa se pronunte asupra

temeiniciei actiunii.

Hotararea asupra renuntarii la drept se da fara drept de apel. La cererea paratului

reclamantul poate fi indatorat si la suportarea cheltuielilor de judecata pe care le-a ocazionat.

43

Daca renuntarea are loc in fata instantei de recurs hotararea nu este supusa nici unei cai de

atac. Cand renuntarea intervine in instanta de apel, hotararea primei instante va fi anulata in

totul sau in parte in masura renuntarii (art. 247 alin. 5 C. proc. civ.).

Achiesarea

Achiesarea reprezinta un act de dispozitie prin care paratul recunoaste pretentiile

reclamantului sau adera la hotararea pronuntata impotriva sa. Exista doua forme ale achiesarii:

achiesarea la pretentiile reclamantului si achiesarea la hotarare. Conditiile acestui act de

dispozitie nu difera esentialmente de cele ale renuntarii la drept. Ele se refera la capacitatea de

exercitiu a partii si la exprimarea valabila a consimtamantului. 

Achiesarea la pretentii consta intr-o recunoastere pura si simpla a pretentiilor

reclamantului. O atare achiesare poate fi totala sau partiala, dupa cum paratul recunoaste in

intregime sau numai in parte pretentiile adversarului. In ambele cazuri recunosterea trebuie sa

fie pura si simpla, adica neconditionata. O marturisire calificata sau complexa nu constituie o

achiesare. Recunoasterea pretentiilor partii adverse se obtine cel mai adesea pe calea

interogatoriului, dar ea poate fi si spontana.

Recunoasterea totala a pretentilor conduce la finalizarea activitatii judiciare in cauza

supusa instantei spre solutionare. Dar, asa cum am aratat, achiesarea poate fi si partiala, caz in

care instanta poate pronunta o hotarare in acest gens. Codul de procedura civila se ocupa in

mod special doar de recunoasterea partiala. Potrivit art. 270 C. proc. civ: "Daca paratul

recunoaste o parte din preteniiile reclamantului, instanta la cererea acestuia, va da o hotarare

partiala in masura recunoasterii".

Din textul citat rezulta ca achiesarea la pretentii este conditionata de acordul

reclamantului, in sensul ca numai in atare conditi se poate pronunta o hotarare partiala. Pentru

a constitui temei al unei hotarari partiale recunoasterea paratului trebuie sa fie data in forma

unei marturisiri judiciare; ea trebuie sa fie de asemenea expresa. Marturisirea extrajudiciara

nu poate determina pronuntarea unei hotarari partiale. De asemenea, hotararea partiala nu

poate fi pronuntata pe temeiul unei prezumtii de recunoastere dedusa din refuzul partii de a

raspunde la interogatoriu sau de a se infatisa pentru a raspunde la interogatoriul propus

Sectiunea a VI-a Publicitatea dezbaterilor

44

Principiul publicităţii dezbaterilor este o regulă în conformitate cu care judecarea

oricărui proces se face la sediul instanţei, într-o încăpere numită sală de dezbateri, unde au

acces nu numai părţile, ci şi orice alte persoane ce doresc să urmărească modul de desfăşurare

a procedurii judiciare în diferite litigii. Diferitele faze ale procesului civil - cum ar fi:

administrarea probelor, dezbaterile cauzei, pronunţarea hotărârii - se desfăşoară în public,

putând fi urmărite chiar de persoane care nu au nici o legătură cu litigiul supus judecăţii. Prin

excepţie, deliberarea judecătorilor are caracter secret, ea făcându-se în camera de deliberare

(sau de consiliu), în care au acces numai membrii completului de judecată, iar în afară de ei

nici o persoană. Cu toate că deliberarea se face în secret, hotărârea adoptată în acest cadru se

pronunţă în toate cazurile în şedinţă publică, dispozitivul ei fiind citit cu glas tare de către

preşedintele completului de judecată, în faţa celor prezenţi în sala de dezbateri.

Principiul publicităţii dezbaterilor se realizează concomitent în două planuri diferite:

- faţă de părţile din proces şi apărătorii lor;

- faţă de toate celelalte persoane care vor să asiste la judecată.

Indiferent de unghiul sub care este privit, de planul în care se înfăptuieşte, acest

principiu vizează un dublu scop şi anume:

- asigurarea calităţii şi obiectivităţii hotărârilor: judecătorul desfăşurându-şi activitatea

sub controlul opiniei publice, va fi mai atent la observarea formelor procedurale cerute de lege

şi totodată va fi mai stimulat să încerce găsirea unei rezolvări ireproşabile sub aspectul

justeţei, decât atunci când judecata ar avea loc în secret, fără accesul publicului; controlul

exercitat de masele de oameni ai muncii cu privire la modul de înfăptuire a justiţiei de către

instanţele judecătoreşti, prin participarea publicului la dezbaterile judiciare, nu comportă

recunoaşterea pe seama celor care asistă la dezbateri a unui drept de a critica chiar în şedinţa

de judecată hotărârea instanţei sau modul în care completul şi-a desfăşurat activitatea în

timpul dezbaterilor, ci el se concretizează în facultatea ce are fiecare cetăţean de a critica pe

judecători în adunările în care aceştia îşi fac cunoscută activitatea lor, precum şi prin presă, iar

de către cei ce posedă calificare juridică, prin publicarea unor materiale în revistele de

specialitate;

- cel de al doilea scop la realizarea căruia tinde principiul publicităţii dezbaterilor

constă în sporirea rolului educativ al activităţii judiciare în general şi al hotărârilor

judecătoreşti în special; prin activitatea de judecată, tribunalele şi judecătoriile apără

orânduirea socialistă şi drepturile persoanelor, educând cetăţenii în spiritul respectării legilor;

45

rolul educativ al activităţii ce ele desfăşoară devine cu atât mai eficient, cu cât publicitatea

dezbaterilor se înfăptuieşte pe o scară tot mai largă.

Un aspect important - deşi oarecum colateral - al principiului publicităţii dezbaterilor

este difuzarea prin presă şi prin revistele de specialitate a conţinutului esenţial al unor hotărâri

judecătoreşti, însoţit de comentarii aprobative sau critice. Asemenea hotărâri dobândesc pe

această cale valoarea de practică judiciară adnotată şi comentată. Din cunoaşterea practicii

judiciare, cetăţenii află cum sunt interpretate textele de lege de către instanţele judecătoreşti,

precum şi ce comportament ei trebuie să aibă pentru a nu contraveni prevederilor acestor

texte. Un factor de publicitate cu rol major în asigurarea regularităţii activităţii instanţei de

judecată este prezenţa necesară a grefierului în toate fazele procesului civil (administrarea

probelor, dezbaterea propriu-zisă a cauzei, pronunţarea hotărârii şi contrasemnarea acesteia,

ca şi a dispozitivului ei). Desigur, grefierul este un organ auxiliar al instanţei, dar totodată şi

un martor permanent al activităţii ei. O formă complementară de înfăptuire a principiului

publicităţii dezbaterilor se concretizează în obligativitatea instanţei de a redacta în scris şi de a

motiva hotărârea pronunţată. Graţie acestei obligaţii devine posibilă efectuarea controlului

judiciar de către instanţa superioară şi totodată se exclude arbitrariul judecătorilor.

Prin derogare de la principiul publicităţii dezbaterilor legea dispune că instanţa poate

hotărî ca dezbaterile să se facă în şedinţă secretă, dacă dezbaterea publică ar putea vătăma

ordinea sau moralitatea publică ori a părţii. În acest caz, părţile vor putea fi însoţite, în afară

de apărătorii lor, de cel mult două persoane desemnate de ele. Stabilind această derogare,

legiuitorul îi dă un caracter de speţă - lăsând instanţei facultatea de a aprecia, de la caz la caz,

în funcţie de criteriul arătat - iar nu o valoare generală pentru anumite categorii de litigii în

care aplicarea ei s-ar produce automat. Atunci când instanţa dispune judecarea pricinii în

şedinţă secretă, ea trebuie să-şi motiveze hotărârea respectivă. Hotărârea privind judecarea în

şedinţă secretă se poate referi la întreaga dezbatere a unui proces sau numai la o parte a

acesteia, cum ar fi, bunăoară, audierea unui martor. La încetarea cauzei care a justificat

declararea şedinţei secrete, instanţa este obligată să ordone continuarea dezbaterilor în şedinţă

publică. Chiar în cazul proceselor judecate în şedinţă secretă, hotărârea prin care se rezolvă

litigiul dintre părţi trebuie să fie pronunţată în şedinţă publică.

Pe de altă parte, judecarea unui proces în şedinţă secretă nu înrâureşte dreptul părţilor

şi apărătorilor lor de a participa la dezbateri. Lor li se recunoaşte nelimitat facultatea de a

participa la judecată. Cu toate acestea, legea permite preşedintelui completului de judecată să

ordone îndepărtarea părţilor din sala de dezbateri - în toate cazurile - când ele tulbură

46

desfăşurarea normală a dezbaterilor. Într-o atare ipoteză ele vor fi reintroduse în sală mai

înainte de închiderea dezbaterilor, spre a li se aduce la cunoştinţă ce s-a petrecut în lipsa lor,

dar numai dacă nu au avut.

Sectiunea a VII-a Probele în procesul de divort

In principiu, atat mijloacele de proba cat si sarcina probei, sunt reglementate de

dispozitiile dreptului comun

Astfel, si in materia divortului sunt aplicabile prevederile art. 1170 Codul Civil care

precizeaza ca "dovada se poate face prin inscrisuri, prin martori, prin marturisirea uneia dintre

parti si prin juramant" ( proba religioasa a juramantului a fost desfiintata prin decretul

nr.205/1950 ca fiind incompatibila cu principiile fundamentale ale probatiunii judiciare in

materie civila ).

Alaturi de aceste mijloace de probatiune judiciara trebuie adaugate cele reglementate

de Codul de Procedura civila, si anume cercetarea la fata locului si expertiza.

Sarcina probei incuba reclamantului, care va trebui sa dovedeasca faptele invocate, iar paratul

daca face si el o cerere, devine prin aceasta reclamant si trebuie sa dovedeasca cele sustinute

Potrivit regulilor generale, propunerea martorilor se face de reclamant in cererea de

judecata, sau, cel mai tarziu, la prima zi de infatisare, iar paratul va indica martorii in

intampinarea sau la prima zi de infatisare, sub sanctiunea decaderii din proba .

In aceasta materie, mai mult ca altele, rolul activ al instantei se manifesta in mod

deosebit, in raport cu raspunderea pe care o are, atunci cand hotaraste cu privire la soarta unei

casatorii si a familiei intemeiata pe aceasta.

De aceea, in virtutea dispozitiilor art. 129 si 130 CODUL DE PROCEDURA CIVILA,

care consacra rolul activ al judecatorului, acesta este obligat, in primul rand, sa verifice, din

oficiu, regulata indeplinire a procedurii si sa amane judecata, cand procedura este incompleta.

Aceasta se impune cu atat mai mult cu cat, pe de o parte, pronuntarea divortului produce

unele efecte ireparabile, iar, pe de alta parte, in aceasta materie revizuirea nu este ingaduita

( conform art. 619 al.2 CODUL DE PROCEDURA CIVILA ).

Tribunalul Suprem a dat instantelor ce, avand ca sarcina sa cunoasca motivele reale de

divort, cauzele adanci ale neantelegerii dintre soti, aceasta nu trebuie -sa se limiteze

la probele si explicatiile partilor, indeosebi atunci cand ambii soti sunt de acord cu desfacerea

casatoriei, ci sa ordone, din oficiu, toateprobele care sunt necesare pentrua cunoaste traiul

47

sotilor, motivele reale ale neintelegerii dintre ei si pentru a se convinge daca reluarea vietii

comune este cu putiinta.

Asa cum am precizat anterior, in privinta mijloacelor de proba sunt aplicabile

dispozitiile dreptului comun. Insa, in procesul de divort, probele au un regim

juridic specific sub urmatoarele aspecte:

- Unele probe neadmise in dreptul comun sunt totusi admise in procesul de divort,

anume posibilitatea audierii ca martori si a rudelor si a finilor pana la gradul trei inclusiv, cu

exceptia descendentilor ( art. 190CODUL DE PROCEDURA CIVILA ). 34

Derogarea ce se face in materia divortului se explica prin faptul ca in procesele de

divort, in care se discuta chestiuni de familie, in general intime, cunoscute de foarte putine

persoane, rudele sunt cel mai adesea singurele persoane care ar putea sa dea relatii asupra

faptelor petrecute in familia respectiva, asupra raporturilor dintre soti. A-i exclude pe acestia

ar insemna a exclude aproape orice posibilitate de proba a faptelor invocate in proces. De

aceea, aceste persoane sunt admise a fi ascultate ca martori . Sigur ca asemenea martori pot fi

partinitori, dar judecatorii trebuie pe parcursul audierii martorilor sa caute prin intrebari,

confruntari si eventual audierea altor martori sa stabileasca adevaratele raporturi dintre soti,

deoarece in etapa deliberarii, inlaturarea depozitiilor unor asemenea martori trebuie temeinic

motivata, mai ales ca uneori alti martori sau alte probe nu pot fi administrate.

Sunt exceptati totusi ca martori, descendenti sotilor, atat cei din casatorie, cat si cei din afara

casatoriei, precum si cei adoptati. Intr-adevar, descendentii nu pot fi antrenati in astfel de

procese, unde ar putea ii pusi in situatii delicate, de a aprecia in mod real faptele si atitudinile

ascendentilor.

Unele mijloace de proba desi sunt admise in dreptul comun, ele nu sunt admise cu

prilejul procesului dedivort. Este cazul interogatoriului, care nu poate fi folosit pentru

dovedirea motivelor de divort - art.612 al. ultim CODUL DE PROCEDURA CIVILA.

Aceasta nu inseamna ca un sot nu poate fi chemat lainterogatoriu de catre celalalt sot. El poate

fi chemat cu privire la orice alte probleme in legatura cu procesul de divort (de ex., spre a

dovedi starea materiala) precum si in scopul combaterii motivelor dedivort.

34 Tabarca,Drept procesual civil,Vol. 1 si Vol. 2, Editura Universul

Juridic,Bucuresti,2005.

48

- De asemenea, masura interzicerii interogatoriului nu exclude luarea in considerare a

recunoasterilor facute de soti in instanta in masura in care ele sunt confirmate de alte probe.

Solutia prevazuta de art. 612 a fost inscrisa in Cod pentni a nu permite sotilor sa desfaca

casatoria princonsimtamant mutual, in prezent, cand un astfel de divort este posibil,

mentinerea interdictiei are scopul de a nu se ajunge la desfacerea casatoriei

prin consimtamant mutual in alte conditii decat cele prevazute de art.38 Codul Familiei.

- Daca, la termenul de judecata, sotii staruiesc in desfacerea casatoriei pe baza acordului

lor, instanta va trece la judecarea cererii fara a administra probe cu privire la motivele

de divort. Daca sotii au convenit asupra modalitatilor in care sa fie solutionate cererile

accesorii divortului, instanta va lua act de intelegerea partilor, in caz contrar, pentru

solutionarea cererilor accesorii privind numele pe care il vor purta sotii dupa divort, pensia

de intretinere in favoarea fostului sot si atribuirea locuintei, instanta va putea dispune, atunci

cand considera necesar, administrarea probelor prevazute de lege ( art.613 al.3CODUL DE

PROCEDURA CIVILA ).

Tot in legatura cu probele, trebuie evidentiat faptul ca in legatura cu una din cererile

accesorii care se solutioneaza chiar din oficiu de catre instanta - incredintarea copiilor minori

-art.42 al. l Codul Familieiprevede ca vor fi ascultati parintii, autoritatea tutelara si minorii,

daca au implinit varsta de 10 ani.

Sectiunea a VIII-a Masuri provizorii în timpul procesului de divort

Tinand seama ca procesul de divort dureaza un anumit timp, care, in general, este mai

lung cand exista copii minori, timp in care situatia de drept nu mai corespunde cu situatia de

fapt, legea permita luarea unor masuri vremelnice in cursul judecarii procesului de divort.

In conformitate cu art. 613 C. proc. Civ., instanta poate lua , pe tot timpul procesului,

prin ordonanta presedintiala, masuri vremelnice cu privire la:

- incredintarea provizorie a copiilor minori. Criteriul dupa care se va conduce instanta

pentru a decide in aceasta privinta, il constituie interesul minorului.

- obligatia de intretinere. Pe timpul procesului de divort, cand relatiile dintre soti au

incetat in fapt a fi normale, se ridica problema pensiei de intretinere pe care un sot trebuie sa o

asigure celuilalt sot, sau pentru copii minori.

- folosinta locuintei.

- alocatia de stat pentru copii.

49

Atunci cand nici unul dintre soti nu cere luarea masurilor provizorii corespunzatoare

cu privire la incredintarea copiilor minori, instanta le va pune din oficiu in discutia

partilor .De asemenea, daca sotia este bolnava, se poate acorda pensia de intretinere si fara

citarea partilor.

Daca ambele parti solicita instantei ca hotararea prin care se pronunta divortul sa nu se

motiveze, hotararea nu se va motiva ( art. 617 alin. 2 C. proc. Civ. ). Acest lucru este posibil

si in cazul in care divortul se pronunta pe baza acordului partilor, cand instanta va dispune

desfacerea casatoriei fara a pronunta divortul din vina unuia sau a ambilor soti ( art. 617 alin.

3 C. proc. Civ. ).

Daca din dovezile administrate reiese culpa ambilor soti, divortul se va pronunta din

vina comuna, chiar si in cazul in care nu s-a promovat cerere reconventionala. Culpa

concurenta a sotului reclamant trebuie sa fie grava si bine stabilita, incat, ea singura sa poata

duce la desfacerea casatoriei. Instanta de judecata nu poate desface casatoria din motive

imputabile exclusiv reclamantului, astfel ca, actiunea se respinge. Divortul se poate

pronunta din vina exclusiva a sotului reclamant daca paratul a introdus cerere reconventionala

ori actiune de divort si, in urma probelor administrate cererea principala a fost respinsa iar

cererea reconventionala ori actiunea de divora a paratului a fost admisa.

In cazurile in care divortul este cerut pentru alienatie mintala ori debilitate mintala

cronica sau pentru o boala grava si incurabila survenita inainte sau in timpul casatoriei, ori

pentru disparitia judecatoreasca declarata a paratului, instanta urmeaza, ca si in cazul

divortului prin acord, sa constate desfacerea casatoriei fara a mai pronunta divortul din vina

sotului parat.

Daca in cursul procesului de divort, chiar in instanta de recurs, unul dintre soti a

decedat, instanta va inchide dosarul, casatoria incetand prin deces, in cazul in care unul dintre

soti a decedat dupa pronuntarea sentintei de divort, dar pana la data introducerii recursului de

catre celalalt sot impotriva acelei sentinte, casatoria a incetat prin decesul sotului, nu s-a

desfacut prin divort, in aceasta situatie, recursul nu poate fi anulat ca netimbrat, deoarece nu

se mai pune problema desfacerii casatoriei prin divort; se impune admiterea recursului si

modificarea sentintei, in sensul inchiderii dosarului. Daca sotul a decedat inaintea ramanerii

definitive a hotararii de divort instanta urmeaza a modifica hotararea de desfacere a casatoriei

partilor, prin moartea sotului. Instanta va comunica hotararea din oficiu serviciului de stare

civila, pentru a se face mentiunea pe marginea actului de casatorie.

50

35

CAPITOLUL VHOTARAREA DE DIVORT

Sectiunea I Continutul si efectele hotarârii de divort

35 . Lupascu, Dreptul Familiei, Editura Rosetti,Bucuresti,2005.

51

Fata de terti, efectele patrimoniale ale casatoriei inceteaza de la data cand s-a facut

mentiunea despre hotararea de divort pe marginea actului de casatorie sau de la data cand ei

au cunoscut divortul pe alta cale.

Hotararea de divort care se pronunta pe baza acordului ambilor sotieste definitiva si

irevocabila, astfel incat nu sunt posibile nici apelul, nici recursul dar pot fi atacate cu apel sau

recurs numai in ceea ce priveste cererile accesorii divortului.

Hotararea de divort poate fi atacata prin contestatie in anulare, desi consecintele pe

care legiuitorul a dorit sa le evite, interzicand revizuirea, sunt aceleasi.

Durata termenului de recurs este de 30 zile chiar si in cazul in care calea de atac nu

priveste solutia data in divort, ci modul in care au fost rezolvate cererile accesorii, intrucat a

accepta alta solutie inseamna a admite ca una si aceeasi hotarare sa fie supusa mai multor

termene de apel sau, dupa caz, recurs, in raport cu partea de hotarare ce se ataca.

Hotararea de divort care se pronunta pe baza acordului ambilor soti este definitiva si

irevocabila, astfel incat nu sunt posibile nici apelul, nici recursul dar pot fi atacate cu apel sau

recurs numai in ceea ce priveste cererile accesorii divortului.

In cazul in care partile nu convin ca, dupa divort, sotia sa-si pastreze numele dobandit

prin casatorie, ea urmeaza sa-si reia numele avut anterior. Daca in timpul casatoriei a

intervenit adoptia, urmata de schimbarea numelui unuia dintre soti si de emiterea unui nou act

de nastere, sotul respectiv va purta dupa divort numele din noul sau act de nastere.

Sectiunea a II-a Caile de atac

Scurt istoric

a) Codul de procedură civilă din 1865 şi legea de organizare a Înaltei Curţi de Casaţie

au reglementat :

- două căi de atac ordinare - opoziţia şi apelul, şi

- patru căi de atac extraordinare : recursul (în casaţie, în anulare şi în interesul legii),

revizuirea, contestaţia (în anulare şi la executare) şi acţiunea recursorie

b) În perioada 1948 - 1993, recursul a devenit o cale ordinară de atac, iar dispoziţiile

privind apelul, recursul în anulare şi recursul în interesul legii au fost abrogate.

52

c) Prin Legea nr.59/1993 s-a reintrodus apelul, astfel că existau două căi ordinare de

atac - apelul şi recursul, precum şi patru căi extraordinare de atac : recursul în anulare,

recursul în interesul legii, contestaţia (în anulare şi la executare) şi revizuirea.

d) Potrivit art.I pct.106 din Ordonanţa de Urgenţă nr.138/2000, intrată în vigoare la

02.05.2001, recursul a fost reglementat ca o cale extraordinară de atac, iar apelul a fost

suprimat în materie comercială şi într-un număr mare de cauze civile.

e) Aşadar, în prezent, controlul judiciar se realizează de către tribunale, curţi de apel şi

de Inalta Curtea de Casatie si Justiţie pe calea ordinară de atac a apelului şi pe căile

extraordinare de atac - recursul şi recursul în anulare, păstrându-se şi celelalte căi

extraordinare de atac - revizuirea şi contestaţia (în anulare şi la executare). 36

Un element comun ţărilor din Uniunea Europeană este faptul că apelul se judecă de

instanţa superioară, iar recursul (care vizează numai probleme de drept), de regulă, se

soluţionează de instanţa de casaţie sau din vârful piramidei judiciare, asigurându-se, astfel,

unitatea de practică judiciară.

Procesul civil parcurge, în mod obişnuit - dar nu obligatoriu, două faze: 

- judecata;

- executarea silită.

Faza judecăţii cuprinde:

- judecata în primă instanţă;

- judecata în căile de atac.

Indiferent că este în primă instanţă sau în căile de atac, în principiu, judecata parcurge

patru etape:

- etapa scrisă;

- etapa dezbaterilor;

36 L. Ivanovici, Procesul de divort. Ghid Practic,Editura C.H. Beck,Bucuresti,2006.

53

- etapa deliberării şi pronunţării hotărârii;

- etapa cotrolului judiciar de legalitate si temeinicie a hotararii.

1.2. Clasificarea cailor de atac:

a. in functie de conditiile de exercitare:

- caile ordinare: - sunt acelea care pot fi exercitate de partea nemultumita de hotarare,

fara sa se limiteze motivele de exercitare; poate fi exercitata in orice materie, daca legea nu o

interzice in mod expres.

• apelul;

- caile extraordinare: - sun acelea care pot fi exercitate numai in conditiile legii si

pentru motivele expres si limitative prevazute de lege.

• recursul, 

• contestatia in anulare;

• revizuirea;

• recursul in interesul legii;

b. in functie de instanta competenta:

- caile de atac de reformare - sunt cele care se solutioneaza de o instanta superioara

celei care a pronuntat hotararea, prin ele realizandu-se controlul judiciar;

- c. in functie de faptul daca provoaca sau nu o noua judecata in fond:

- caile de atac devolutive – sunt cele care, in limitele cererilor formulate in prima

instanta si a ceea ce se atataca, provoaca o noua judecata de fond, fiind posibila

readministrarea probelor de la prima instanta si administrarea oricaror probe noi.

- caile de atac nedevolutive – realizeaza nu control asupra hotararii atacate, fara posibilitatea

de a administra, in principiu, probe noi si fara a avea loc o noua judecata de fond.

d. in functie de faptul daca partile au sau nu acces direct la exercitarea cailor de atac:

- caile de atac comune;

- caile de atac speciale;

Majoritaea cailor de atac se incadreaza in prima categorie, fiind speciale numai

recursul in interesul legii si recursul in anulare ce apartine exclusiv procurorului general, care

poate exercita din oficiu sau la cererea ministrului justitiei.

54

1.3.Principiile care guverneaza procesul civil: 

Reprezinta reguli generale si imperative, care guverneaza desfasurarea si finalizarea

procesului civil, aflandu-se intr-o relatie de interferenta si interconditionare

a. Principiul accesului liber la justitie: Art. 21 din Constitutia Romaniei prevede ca orice

persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale

legitime, nici o lege neputand ingradi exercitarea acestui drept.Acest principiu implica si

consecinta ca orice persoana are dreptul de a se adresa acelor instante pe care legea i le pune

la dispozitie pentru ocrotirea drepturilor si intereselor sale legitime, nimeni neputand fi sustras

de la competenta instantelor create de lege.

b. Exercitarea cu buna-credinta a drepturilor procesuale Acest principiu este

reglementat in art. 54, Constitutia Romaniei si in art. 723, C.pr.civ. El impune ca drepturile

procesuale sa fie intrebuintate exclusiv in scopul recunoscut si garantat de lege, iar nu cu

scopuri sicanatorii, vexatorii sau dilatorii.

c. Principiul controlului judiciar Este concretizat in posibilitatea recunoscuta partilor

prin lege de a promova caile de atac ordinare si extraordinare in scopul inlaturarii erorilor

savarsite de instanta a carei hotarari este atacata.

Caile de atac sunt de doua feluri:

a) Cai ordinare - Acelea ce pot fi exercitate de partea interesata pentru orice motiv de

nemultumire al partii fata de hotararea pronuntata, indiferent daca nemultumirea partii vizeaza

nelegitimitatea sau netemeinicia hotararii.

b) Cai extraordinare - Acelea ce pot fi exercitate doar pentru anumite motive expres si

limitat prevazute de lege: recursul exercitat dupa apel, recursul in anulare, contestatia in

anulare, revizuirea. Codul de procedura civila face referire si la recursul in interesul legii. 

d. Principiul colegialitatii instantei Desemneaza alcatuirea completelor de judecata

formate din mai multi judeca-tori. Acest principiu asigura o justitie obiectiva prin faptul ca el

permite controlul reciproc intre membrii completului de judecata, asigurand o justitie edificata

(hotararile pronuntate de judecatori se sprijina pe o confruntare de opinii, pe un schimb de

idei). De asemenea, el asigura o justitie independenta, deoarece permite anonimatul hotararii.

In prezent, judecata in prima instanta se face de un singur judecator, doar judecatile la nivelul

cailor de atac realizandu-se de catre un complet bazat pe colegialitate.

55

e. Principiul disponibilitatii Spre deosebire de dreptul penal, unde opereaza principiul

oficialitatii, de regula, instanta civila nu poate proceda la rezolvarea unui litigiu decat daca a

fost sesizata in acest scop de partea interesata.

Totusi exista in acest caz si unele exceptii prevazute de lege:

- Instanta trebuie sa se pronunte omnia petita, adica numai in legatura cu ceea ce i s-a

cerut si in limitele a ceea ce i s-a cerut (art. 129, alin. Ultim, C.pr.civ).

- Instanta nu se va putea pronunta minus petita, nerezolvand un capat de cerere

prezentat si nu se va putea pronunta plus petita, acordand mai mult decat i s-a cerut, daca

legea nu prevede expres altfel, si nu se va putea pronunta ultra petita, adica rezolvand ceea ce

nu i s-a cerut. 36

Principiul disponibilitatii se remarca in procesul civil si sub alte aspecte. Astfel, partea

poate sa renunte la judecata, la dreptul dedus judecatii sau poate pune capat litigiului inceput

prin incheierea unei tranzactii cu cealalta parte.De asemenea, partile pot incheia oricand pe

parcursul procesului diverse contracte judiciare sau conventii, daca astfel nu se incalca

normele imperative de procedura.In situatiile in care, prin ignorarea principiului

disponibilitatii, instanta s-a pronuntat minus petita partea are la dispozitie apelul sau, dupa

caz, recursul, iar cand s-a pronuntat plus ori ultra petita, are la dispozitie inclusiv

revizuirea.Printr-o reglementare mai noua, aceea cuprinsa la art. 281 (2), C.pr.civ., s-a

institutionalizat o procedura mai simpla si mai economicoasa pentru situatia in care instanta

nu a rezolvat un capat de cerere (institutia completarii hotararii). 

Elementele definitorii ale institutiei de completare a hotararii sunt:

1) Partea poate face o cerere de completare a hotararii in cazul in care instanta,

rezolvand litigiul, nu a rezolvat totusi toate capetele de cerere.

2) Cererea se adreseaza aceleiasi instante care s-a pronuntat deja minus petita.

3) Cererea se poate face, dupa caz, inlauntrul termenului de apel sau de recurs.

4) Instanta rezolva cererea in aceeasi alcatuire a completului de judecata, apoi

pronunta o hotarare propriu-zisa, care se ataseaza primei hotarari. In acest caz, intrucat nu se

36 R.M. Trif, Desfacerea casatoriei prin divort si partajul bunurilor comune ale sotilor,Editura

Hamangiu,Bucuresti,2007.

56

poate retine culpa partilor, partile nu pot fi obligate la cheltuieli de judecata.

f. Principiul continuitatii si al nemijlocirii Privind continuitatea, acest principiu impune ca

aceeasi judecatori care au participat la punerea concluziilor in fond de catre parti sa participe

si la deliberare in vederea pronuntarii hotararii.

In ceea ce priveste nemijlocirea, aceasta presupune ca instanta insasi, in mod direct, sa

ia act de toate elementele procesului.

g. Principiul oralitatii În temeiul acestui principiu preşedintele completului are

obligaţia, sub sancţiunea nulităţii hotărârii, de a da cuvântul părţilor pentru a-şi susţine oral

pretenţiile, a discuta regularitatea actelor de procedură, a propune probe şi a formula

concluzii. Codul de procedură civilă consacră principiul oralităţii dezbaterilor în art.127:

“pricinile se dezbat verbal, dacă legea nu dispune altfel”.

Sectiunea a III-a Asistarea si reprezentarea partilor în solutionarea cailor de atac

1. In temeiul art. 28 alin. 2 lit. e) din Legea nr. 335/2007 a camerelor de comert din

Romania, Camera de Comert si Industrie a Romaniei, intre alte atributii principale,

organizeaza si „activitatea de mediere si de solutionare prin arbitraj a litigiilor comerciale si

civile, interne si internationale, in conditiile prevazute de Codul de procedura civila, de legile

speciale in domeniu si de conventiile internationale la care Romania este parte“, iar,

corespunzator, camerele de comert judetene si a municipiului Bucuresti „organizeaza

activitatea de solutionare a litigiilor comerciale si civile prin mediere si arbitraj ad-hoc si

institutionalizat“ (art. 4 lit. i)) din legea amintita).

In vederea realizarii acestor atributii, pe langa Camera de Comert si Industrie a

Romaniei (Camera Nationala) functioneaza Curtea de Arbitraj Comercial International,

institutie permanenta de arbitraj, fara personalitate juridica (art. 29 alin. (1) din Legea nr.

335/2007), iar corespunzator, pe langa camerele de comert judetene/a municipiului Bucuresti

functioneaza entitati asemanatoare, denumite, de regula, curti de arbitraj.

2. In studiul de fata examinam unele aspecte ale problematicii reprezentarii

conventionale si a asistarii partilor in arbitrajul comercial institutionalizat, organizat si

infaptuit de catre Curtea de Arbitraj Comercial International de pe langa Camera de Comert si

Industrie a Romaniei (in continuare, brevitatis causa, Curtea de Arbitraj), intrucat, pe de o

parte, acest arbitraj constituie, in Romania, arhetipul arbitrajului comercial nu doar organizat

de catre o institutie permanenta de arbitraj, ci, totodata, si prototipul arbitrajului comercial

institutional (jurisdictional) in materie, Curtea de Arbitraj, in covarsitoarea majoritate a

57

cazurilor, realizand, totodata, si finalizarea arbitrajului comercial (si civil) printr-o hotarare

arbitrala definitiva.

Abordam, hic et nunc, tematica mentionata deoarece, in general, problema

reprezentarii si asistarii partilor in procesul civil (la instantele judecatoresti) este examinata

doar in tratate de drept procesual civil9, ori in coduri de procedura comentate sau in dictionare

de drept procesual civil, iar in monografiile destinate arbitrajului comercial referirile in

materie sunt fie inexistente12, fie reduse la cateva randuri.

3. Art. 3584 C. pr. civ. (situat in cartea IV, intitulata „Despre arbitraj“) statorniceste ca

„Partile pot participa la dezbaterea litigiului personal sau prin reprezentanti si pot fi asistate de

orice persoana“.

Din cuprinsul lapidar al acestui text, o dubla concluzie se impune, si anume:

– cat priveste reprezentarea, in lipsa de prevederi exprese in sens contrar, se deduce ca

sunt aplicabile normele referitoare la reprezentare inscrise in art. 67 si art. 68 alin. (1)-(5) din

Codul de procedura civila;

– in legatura cu asistarea „de orice persoana“ a partilor in litigiul arbitral, textul deroga

de la legislatia de drept comun referitoare la organizarea si exercitarea profesiei

de avocat(Legea nr. 51/1995, republicata la 6 martie 2001, cu modificarile si completarile

ulterioare) sau de consilier juridic (Legea nr. 514/200316, cu modificarile ulterioare).

In cele ce urmeaza, avandu-se in vedere tema abordata

– astfel cum rezulta din titlul studiului nostru – nu intelegem sa tratam exhaustiv problematica

reprezentarii si asistarii partilor17, ci doar sa selectam unele chestiuni care pot suscita, in

materie, controverse, discutii si, in consecinta, interpretari divergente.

4. O precizare prealabila se impune, si anume: nu trebuie confundata reprezentarea conventionala judiciara cu reprezentarea legala, asadar, in cazul societatilor comerciale, reprezentarea statornicita prin dispozitii ale Legii nr. 31/1990 privind societatile comerciale.Intr-adevar, in temeiul normei de principiu inscrise in art. 35 alin. (1) si (2) din Decretul nr. 31/1954 („Persoana juridica isi exercita drepturile si isi indeplineste obligatiile prin organele sale“; „Actele juridice facute de organele persoanei juridice, in limitele puterilor care le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice insasi“), Legea nr. 31/1990 a societatilor comerciale (republicata la 17 noiembrie 2004) dispune: 37

37 Decizia Curtii Constitutionale nr. 100 din 9 martie 2004,publicata in Monitorul Oficial al Romaniei,Partea I, nr.

261 din 24 martie 2004.

38 Legea nr.303 din 28 iunie 2004 privind statutul magistratilor,publicata in Monitorul Oficial,Partea I,nr.576 din

29 iunie 2004.

58

CAPITOLUL VI

DIVORTUL PRIN CONSIMTAMANTUL MUTUAL

Sectiunea I Precizari prealabile

59

Se realizeaza printr-o reclamatie facuta de petent la organul administrativ superior

celui care a emis actul nelegal sau refuza eliberarea actului pretins. Aceasta reclamatie se face

in termen de 30 de zile de la emiterea actului nelegal/implinirea termenului la care organul

administrativ trebuie sa raspiunda cererii.

Termenul de rezolvare e de 30 de zile. Dupa terminarea acestei proceduri, petentul

poate sesiza instanta in 30 de zile de la primirea raspunsului negativ de la organul superior sau

de la data la care expira obligatia de a raspunde

Toate aceste termene se calculeaza de la comunicare.

Legea impiedica orice plangere de contencios administrativ dupa trecerea a 1 an de la

emiterea actului administrativ nelegal.

Procedura prealabila e obligatorie, lipsa ei facand actiunea inadmisibila.

Sectiunea a II-a Conditiile divortului prin consimtamântul mutual

Pentru cea  mai simplă modalitate de divort, întemeiată pe

prevederile art. 38 CF(Codul Familiei),  trebuiesc

indeplinite  cumulativ trei  conditii:

1.   “până la data cererii de divort a trecut cel putin un an de la încheierea căsătoriei” –

art. 38 lit a) din CF;

2.  “nu există copii minori rezultaţi din căsătorie“ – art. 38 lit b) din CF

3.     consimtamantul valabil exprimat al sotilor, materializat prin semnarea cererii de

divort. 

Este cea mai simpla si eleganta forma de despartenie dintre doua persoane, avand si

avantajul solutionarii intr-o perioada foarte scurta, dar si cel al nemotivarii hotararii, ceea ce

presupune ca nu se stabileste cui ii revine vina/esecul casatoriei.

1. Termenul de un an nu este considerat nici de prescriptie nici de decadere, el se va

calcula pe zile intregi. Ziua de incheiere a casatoriei nu intra in calcul, dar ziua de implinire

intra in calcul, insa termenul se socoteste implinit dupa trecerea acelei zile. La calculul

termenului nu se tine seama de ziua complimentata a anilor bisecti. Zilele de sarbatori legale

intra in calcul.

60

Desigur ca atunci cand continuarea casatoriei nu mai este posibila, chiar daca sotii nu

sunt casatoriti de cel putin un an, se poate opta pentru divortul la cererea unuia dintre soti,

acesta trebuind sa demonstreze temeinicia motivelor ce au vatamat grav relatiile dintre ei.

2. Cerinta neexistentei copiilor minori,  trebuie inteleasa in sensul ca nu trebuie sa

existe copii minori rezultati din casatoria sotilor care cer divortul, nu conteza daca unul dintre

soti sau amandoi au copii minori rezultati dintr-o alta casatorie anterioara, sau daca unul

dintre soti a adoptat un copil minor. In schimb daca ambii soti au adoptat un copil minor sau

daca unul dintre ei a adoptat copilul minor al celuilalt sot, acestia nu vor putea cere divortul

prin consimtamant, cat timp respectivul copil este minor.

Conditia este indeplinita si in cazul ficei minore a sotior, casatorita inainte de

implinirea majoratului - ea dobandind capacitate deplina de exercitiu prin efectul casatoriei -

art. 8 ailn. 3 din  Decretul nr.  51/1954.

3. Desi nu este prevazuta in mod explicit printre cerintele divortului prin

consimtamant mutual, existenta si caracterul liber neviciat al consimtamantului sotilor, in

sensul desfacerii casatoriei este subanteleasa; de fapt, existenta acordului acestora este

premisa declansarii si conditia finalizarii procedurii judiciare.

In cazul divortului prin acord, presedintele instantei dupa ce primeste cererea de divort

, verifica existenta conimntamantului liber al sotiilor si fixeaza un termen de doua luni in

sedinta publica(acest terme nu se fixeaza in toate cazurile). Daca la implinirea acestui termen

sotii staruie cu privire la desfacerea casatoriei, instanta va trece la judecarea cererii fara a

administra probe privind motivele de divort, si fara a pronunta divortul din vina vreunuia

dintre soti.

Impacarea partilor stinge actiunea de divort. Hotarare cu privire la divort este

definitiva si irevocabila, neputand fi atacata prin apel sau recurs.

Sectiune a III-a Reguli procedurale privind divortul prin consimtamântul mutual

Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor

numită şi Mica reformă a Justiţiei aduce reglementări în ceea ce priveşte instituţia divorţului

atribuind unele competenţe notarilor publici. Astfel, "Dacă soţii sunt de acord cu divorţul şi

nu au copii minori născuţi din căsătorie sau adoptaţi, ofiţerul de stare civilă ori notarul public

61

de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor poate constata desfacerea

căsătoriei prin acordul soţilor, eliberându-le un certificat de divorţ, potrivit legii".

Aceste prevederi legale şi-au găsit aplicare în Regulamentul de punere în aplicare a

Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr.36/1995, adoptat prin Ordinul ministrului

justiţiei nr.710/C/1995, publicat în Moniotorul Oficial al României, Partea I, nr.176 din 8

august 1995, cu modificările şi completările ulterioare, prin care s-au adus noi reglementări

privind procedura divorţului în faţa notarului public.

Prevederile legale în materia divorţului se completează cu Instrucţiunile privind

îndeplinirea procedurii divorţului de către notarii publici precum şi cu normele metodologice

privind Registrul Naţional de Evidenţă a Cererilor de Divorţ, adoptate prin Hotărârea

nr.15/26.01.2011 şi prin Hotărârea nr.4/14.01.2011 a Biroului Executiv al Consiliului Uniunii

Naţionale a Notarilor Publici din România.

Delimitare faţă de procedura specială prevăzută de Codul de procedură civilă

Pentru a înţelege procedura divorţului prevăzută de actele normative menţionate mai

sus trebuie analizate diferenţele faţă de procedura divorţului ca procedură specială prevăzută

de codul de procedură civilă.

În ceea ce priveşte competenţa materială în privinţa procedurii divorţului pe cale

judecătorească aceasta revine judecătorilor în baza dispoziţiilor art.1 pct.1 C.proc.civ.,

dispoziţiile derogatorii de la dreptul comun fiind stabilite de legiuitor numai în privinţa

competenţei teritoriale.

Astfel prezintă relevanţă în determinarea competenţei teritoriale numai domiciliul

comun al soţilor dar de la data introducerii acţiunii, schimbările ulterioare de domiciliu nu

influenţează asupra competenţei iar în situaţia în care soţii nu au avut un domiciliu comun sau

dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în localitatea corespunzătoare ultimului domiciliu

comun competenţa revine instanţei în a cărei rază teritorială se află domiciliul pârâtului.

În cazul în care pârâtul nu are domiciliul în ţara competentă revine judecătoriei în

circumscripţia căreia se află domiciliul reclamantului.

În procedura divorţului prevăzută de Legea nr.202/2010 competenţa teritorială

revine notarului public cu sediul biroului în circumscripţia judecătoriei în a cărei rază

teritorială se află locul încheierii căsătoriei sau ultima locuinţă comună a soţilor iar pentru

62

municipiul Bucureşti, competenţa revine oricăruia dintre notarii publici care îşi exercită

activitatea în circumscripţia teritorială a Tribunalului Bucureşti.

Potrivit art. 87 indice 1 alin. 2 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii notarilor

publici şi a activităţii notariale nr.36/1995 : "La primirea cererii, notarul public are obligaţia

de a verifica, în prealabil, competenţa teritorială. În cazul în care stabileşte că divorţul prin

acordul soţilor este de competenţa altui birou notarial, îndrumă părţile să se adreseze notarului

public competent. Dacă părţile insistă să înregistreze cererea, notarul public va proceda la

înregistrarea cererii şi va pronunţa o încheiere de respingere a acesteia."

"În cazul în care competente sunt mai multe birouri notariale, competenţa de

îndeplinire a procedurii divorţului prin acordul părţilor aparţine primului birou sesizat."

În cazul în care căsătoria s-a încheiat la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare

competenţa soluţionării cererii după locul încheierii căsătoriei revine notarului public din

Municipiul Bucureşti, întrucât locul încheierii căsătoriei este considerat primăria sector 1 în a

cărei registru de stare civilă sunt evidenţiate certificatele de căsătorie emise de misiunile

diplomatice sau oficiile consulare.

În ceea ce priveşte competenţa materială notarul public va verifica dacă ambii soţi sunt

prezenţi în faţa sa, au semnat cererea de divorţ în faţa sa şi au declarat în cererea de divorţ că:

a) Sunt de acord cu divorţul; 39

b) Nu au copii născuţi din căsătorie sau adoptaţi în timpul căsătoriei;

c) Au convenit asupra numelui pe care fiecare îl va purta după divorţ, respectiv

numele purtat la încheierea căsătoriei sau în timpul căsătoriei;

d) Niciunul din soţi nu este pus sub interdicţie.

O alta deosebire între cele două proceduri priveşte cererea de divorţ astfel în cazul

procedurii divorţului pe cale judecătorească cererea de divorţ trebuie să cuprindă pe lângă

39 Legea nr. 219 din 6 iulie 2005 privind aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr.138/2000 pentru

modificarea si completarea Codului de procedura civila,publicata in Monitorul Oficial nr. 609 din 14 iulie 2005.

63

toate elementele prevăzute de art. 112 C. proc. civ şi unele menţiuni specifice care nu se

regăsesc în procedura divorţului prevăzut de Legea nr. 202/2010 cum ar fi indicarea numelor

copiilor minori rezultaţi din căsătorie sau care se bucură de situaţia legală a copiilor

născuţi din căsătorie iar dacă nu există copii minori se va face menţiune despre această

împrejurare.

Prin cererea de divorţ reclamantul poate deasemenea să formuleze unele capete

accesorii acţiunii principale cum sunt cele referitoare la încredinţarea copiilor minori , plata

pensiei de înreţinere, plata alocaţiei de stat, împărţierea bunurilor comune, precum

încuviinţarea purtării numelui avut în timpul căsătoriei.

Referitor la cererea de divorţ ca şi în procedura prevăzută de Legea nr.202/2010,

dreptul de a sesiza instanţa competentă cu o acţiune de divorţ aparţine numai soţilor fiind o

acţiune cu caracter stric personal.

De aici rezultă şi cerinţa legii pentru înfăţişarea personală a părţilor fiind o derogare de

la dreptul comun unde funcţionează principiul potrivit căriua părţile pot să-şi exercite

drepturile procesuale personal sau prin mandatar. O excepţie în materie de divorţ este

prevăzută de art. 614 C.proc.civ : "În faţa instanţei de fond părţile se vor înfăţişa în persoană,

afară numai dacă unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate, este împiedicat de

o boală gravă, este pus sub interdicţie sau are reşedinţa în străinătate, în aceste cazuri părţile

se vor putea înfăţişa prin mandatar."

Ca regulă această reglementare nu suportă excepţii în materia procedurii divorţului

prevăzut de Legea notarilor publici şi a activitaţii notariale nr.36/1995 unde nu se acceptă

reprezentarea soţilor în cadrul procedurii aceasta fiind interzisă, soţii prezentându-se personal

în faţa notarului public pentru depunerea cererii de divorţ precum şi ulterior, în cadrul

procedurii, pentru stăruinţa în cererea de divorţ şi exprimarea consimţământului liber şi

neviciat de desfacere a căsătoriei.

O altă deosebire de procedura notarială a divorţului sunt participanţii în procesele de

divorţ în care este implicată şi situaţia juridică a minorilor unde este utilă şi participarea

procurorului la activitatea judiciară, a autorităţii tutelare precum şi a minorului în cazul în care

acesta a împlinit vârsta de 10 ani, fiind ascultat în vederea soluţionării capătului de cerere

privitor la încredinţarea acestuia.

Ca şi procedură notarială a divorţului, codul de procedură civilă conţine şi unele

norme derogatorii de la dreptul comun în privinţa actelor de dispoziţie ale părţilor precum

64

renunţarea la judecată dar şi împăcarea soţilor în cursul procesului de divorţ. Paralelă între

procedura notarială a divorţului şi divorţul prin consimţământul mutual al părţilor reglementat

de codul familiei şi de codul de procedură civilă privind anumite reguli derogatorii :

1. Potrivit art. 38 alin.2 din Codului familiei: "Divorţul poate fi pronunţat şi numai pe

baza acordului ambilor soţi, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a) până la data cererii de divorţ a trecut cel mult un an de la încheierea căsătoriei şi

b) nu există copii minori rezultaţi din căsătorie."

2. Ca şi în procedura divorţului notarial cererea de divorţ trebuie să fie semnată de

ambii soţi ca o condiţie legală a învestirii instanţei.

3. Diferenţa de procedură constă în termenele date de notar, respectiv de preşedinte

astfel în procedura notarială este dat un termen de 30 de zile în schimb în instanţă este dat un

termen de două luni dar care urmăreşte aceeaşi finalitate aceea ca soţii să reflecte asupra unei

eventuale concilieri în scopul salvării căsătoriei.

4. Ca şi în procedura notarială a divorţului nu sunt administrate dovezi pentru

soluţionarea cauzei pentru că legea acordă părţilor forţa decisivă în desfacerea căsătoriei.

5. Privitor la căile de atac Codul de procedură civilă face o singură precizare :

"Hotărârea care se pronunţă în condiţiile art.613 indice 1 alin.1 este definitivă şi iervocabilă în

ceea ce priveşte divorţul."

Legiuitorul vizează aici numai partea din hotărârea privitoare la divorţ, împotriva

soluţionării cererilor accesorii pot fi exerciate căile legale de atac, prin urmare termenul de

apel şi de recurs de 30 de zile.

Astfel se pune problema îndeplinirii condiţiilor privind rectificarea actelor pe calea

contenciosului administrativ sau cele referitoare la rectificarea actelor notariale prevăzute de

Regulamentul de punere în aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale

nr.36/1995, sau se poate adopta modalitatea anularii certificatului de divort si elibearea unui

nou certificat cu modificarile de rigoare.40

CONCLUZII

40 Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenta,recunoasterea si

executarea hotararilor judecatoresti in materie matrimoniala si in materia raspunderii raspunderii parintesti,de abrogare a

Regulamentului (CE) nr.1347/2000, Anexa in Revista de drept international privat si drept privat comparat,2006.

65

Finalitatea urmărită de Codul familiei prin edictarea condiţiilor de formă (art. 3, 12-18

C.fam.) este aceea de a asigura încheierea unei căsătorii potrivit cerinţelor legale, în scopul

întemeierii unei familii trainice, sănătoase, atât din punct de vedere fizic cât şi moral (fiind

mijloc pentru a asigura îndeplinirea condiţiilor de fond şi lipsa impedimentelor la căsătorie),

de a asigura forma recunoaşterii publice a căsătoriei (art. 3 C.fam.) şi mijlocul de dovadă a

căsătoriei (art. 18 C.fam.)

Condiţiile de formă ale căsătoriei se împart în formalităţi premergătoare sau anterioare

încheierii căsătoriei şi formalităţi privind însăşi încheierea căsătoriei

Prima formalitate anterioară încheierii căsătoriei este declaraţia la căsătorie, prin care

viitorii soţi îşi manifestă voinţa în vederea încheierii căsătoriei.

În termen de 10 zile de la depunerea şi înregistrarea declaraţiei la căsătorie se pot face

opoziţii la căsătorie.

În sistemul nostru de drept, opoziţiile la căsătorie sunt instrumente prin care cetăţenii

sunt antrenaţi în opera de respectare a legalităţii, într-un domeniu care interesează, în cel mai

înalt grad, statul, preocupat pentru întărirea familiei şi respectul unanim al regulilor referitoare

la aceasta pentru formarea unei mentalităţi sănătoase despre căsătorie şi familie.

În ceea ce priveşte procedura încheierii căsătoriei, trebuie mai întâi avut în vedere –

localitatea şi locul unde se încheie căsătoria dar şi competenţa delegatului de stare civilă.

Potrivit art. 11 C.fam., căsătoria se poate încheia în localitatea în care fiecare dintre

viitorii soţi îşi are domiciliul sau reşedinţa. Alegerea aparţine viitorilor soţi.

În localitatea astfel determinată, căsătoria se poate încheia într-un anumit loc şi anume

la sediul serviciului de stare civilă respectiv (art. 16 alin. 1 C.fam.). În cazuri excepţionale,

căsătoria se poate încheia şi în afara sediului serviciului de stare civilă (art. 16 alin. 2 C.fam.),

cu respectarea, bineînţeles, a tuturor celorlalte dispoziţii legale privind încheierea căsătoriei.

În cazul viitorilor soţi care au amândoi cetăţenie română, căsătoria se poate încheia pe

o navă sub pavilion român aflată în timpul unei călătorii în afara graniţelor ţării, comandantul

navei fiind investit cu atribuţii de delegat de stare civilă (art. 8 din Legea nr. 119/1996).

În ceea ce priveşte competenţa delegatului de stare civilă, deosebim mai multe

aspecte:

66

a) Competenţa materială (rationae materiae) – această competenţă este determinată de

calitatea pe care o are cel ce instrumentează şi de atribuţiile ce i-au fost delegate. Căsătoria se

încheie în faţa delegatului de stare civilă. Numai o asemenea căsătorie se bucură de protecţia

legii.

Lipsa de calitate de delegat de stare civilă nu împiedică deci valabilitatea căsătoriei

dacă a existat convingerea generală că persoana în faţa căreia s-a încheiat căsătoria avea

calitatea să instrumenteze (art. 7 din Legea nr. 119/1996 – “error communis facit jus”).

b) Competenţa personală (rationae personae).

Această competenţă este determinată de domiciliul sau reşedinţa viitorilor soţi.

Nerespectarea dispoziţiilor legale privind competenţa personală a delegatului de stare

civilă nu este sancţionată de nulitatea căsătoriei încheiată în aceste condiţii.

c) Competenţa teritorială (rationae loci).

Această competenţă este determinată de limitele teritoriului, comunei, oraşului,

municipiului sau sectorului de municipiu unde se află primăria în cadrul căreia funcţionează

delegatul de stare civilă.

Încălcarea dispoziţiilor legale privind competenţa teritorială a delegatului de stare

civilă nu e sancţionată cu nulitatea căsătoriei încheiată în aceste condiţii.

Momentul încheierii căsătoriei este acela în care delegatul de stare civilă constată

existenţa consimţământului viitorilor soţi şi îi declară căsătoriţi (art. 16, 17 C.fam.).

Înregistrarea căsătoriei care urmează după aceea, nu are valoare constitutivă, ci

constituie numai un element de probă, în principiu singurul mijloc de probă (art. 18 C.fam.).

Căsătoria are un caracter solemn şi public.

Atât solemnitatea cât şi publicitatea încheierii căsătoriei sunt condiţii de formă menite

să asigure încheierea unei căsătorii trainice şi sănătoase.

În ceea ce priveşte proba căsătoriei – pornindu-se de la caracterul solemn al căsătoriei,

legea stabileşte norme privitoare la proba acesteia.

Potrivit art. 18 C.fam., căsătoria nu poate fi dovedită decât prin certificatul de

căsătorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul de stare civilă.

În acelaşi sens, dar cu un domeniu mai larg de aplicare, este art. 22 alin. 1 din Decretul

nr. 31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, potrivit căruia

67

starea civilă se dovedeşte cu acte întocmite în registrele de stare civilă, iar alin. 2 al aceluiaşi

articol prevede că certificatele eliberate în temeiul registrelor de stare civilă au aceeaşi putere

doveditoare ca şi actele întocmite sau înscrise în registre.

Tot astfel, potrivit art. 13 din Legea nr. 119/1996 starea civilă se dovedeşte cu actele

întocmite în registrele de stare civilă, precum şi cu certificatele de stare civilă eliberate pe

baza acestora.

În literatura de specialitate s-a arătat că domeniul de aplicare al art. 32 din Decretul nr.

278 din 1960 (în prezent art. 52 şi 53 din Legea nr. 119/1996) nu coincide cu cel al art. 24 din

Decretul nr. 31 din 1954, în prezent şi art. 16 din Legea nr. 119/1996, şi că, în asemenea

cazuri, starea civilă se poate dovedi în justiţie şi cu alte probe decât cu certificatul de stare

civilă.

O situaţie aparte o reprezintă încheierea căsătoriei când există un element de

extraneitate.

Căsătoria încheiată în străinătate între cetăţeni români în faţa reprezentanţilor noştri

diplomatici şi consulari este supusă condiţiilor de formă prevăzute de legea română, iar

căsătoria încheiată în străinătate între cetăţeni români în faţa organelor de stare civilă locale

este supusă condiţiilor de formă prevăzute de legea locală (locus regit actum).

Căsătoria încheiată în ţara noastră între cetăţeni străini în faţa organului de stare civilă

este supusă condiţiilor de formă prevăzute de legea română.

O asemenea căsătorie încheiată în fata reprezentanţilor diplomatici sau

reprezentanţilor consulari respectivi din ţara noastră este supusă condiţiilor de formă

prevăzute de legea ţării căreia aparţine acel reprezentant.

Căsătoria mixtă (între un cetăţean român şi un cetăţean străin) este supusă condiţiilor

de formă prevăzute de legea locului încheierii acesteia (locus regit actum). În consecinţă, o

astfel de căsătorie încheiată în ţara noastră este supusă condiţiilor de formă prevăzute de legea

română şi căsătoria mixtă încheiată în străinătate este supusă condiţiilor de formă prevăzute

de legea străină respectivă.

În concluzie toate condiţiile de formă, edictate de lege, atât formalităţile

premergătoare încheierii căsătoriei cât şi formalităţile privind însăşi încheierea căsătoriei, sunt

prevăzute în următoarele scopuri:

68

a) ca mijloc pentru a asigura îndeplinirea condiţiilor de fond şi lipsa

impedimentelor la căsătorie;

b) ca formă a recunoaşterii publice a căsătoriei (art. 3 C.fam.);

c) pentru a asigura mijlocul de probă, de dovadă a căsătoriei (art. 18 C.fam.).

BIBLIOGRAFIE:

1.Codul Civil al Romaniei.

69

2.Pricopi Adrian –Dreptul familiei,Edituta Lumina Lex.

3.M.Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tanasescu,Constitutia Romaniei-

comentarii si explicatii, Editura All Beck, Bucuresti,2004.

4.Dreptul Familiei, Editura Limes, Cluj Napoca,2003.

5.V. M. Ciobanu ,G. Boroi, Drept procesual civil,editia a II-a, Editura All

Beck,Bucuresti,2003.

6. P. Filipinescu, Tratat de dreptul familiei, editia a VIII-a, Editura Universul

Juridic,Bucuresti,2006.

7.M. I. Rusu, Procedura divortului in dreptul romanesc,Editura

Rosseti,Bucuresti,2003.

8.M. Tabarca,Drept procesual civil,Vol. 1 si Vol. 2, Editura Universul

Juridic,Bucuresti,2005.

9. D. Lupascu, Dreptul Familiei, Editura Rosetti,Bucuresti,2005.

10.L. Ivanovici, Procesul de divort. Ghid Practic,Editura C.H. Beck,Bucuresti,2006.

11I.Les. Tratat de drept procesual civil, Editura All Beck,Bucuresti,2000.

12.R.M. Trif, Desfacerea casatoriei prin divort si partajul bunurilor comune ale

sotilor,Editura Hamangiu,Bucuresti,2007.

13.Decizia Curtii Constitutionale nr. 100 din 9 martie 2004,publicata in Monitorul

Oficial al Romaniei,Partea I, nr. 261 din 24 martie 2004.

14.Curtea Contitutionala,decizia nr.163/22.05.2001,publicata in Monitorul Oficial nr.

453/09.08.2001.

15.O. U. G. nr. 138/2000 privind modificarea Codului de procedura civila al

Romaniei,publicata in Monitorul Oficial nr. 479 din 10 februarie 2000.

16.Legea nr.303 din 28 iunie 2004 privind statutul magistratilor,publicata in

Monitorul Oficial,Partea I,nr.576 din 29 iunie 2004.

17.Legea nr. 219 din 6 iulie 2005 privind aprobarea Ordonantei de urgenta a

Guvernului nr.138/2000 pentru modificarea si completarea Codului de procedura

civila,publicata in Monitorul Oficial nr. 609 din 14 iulie 2005.

70

18.Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind

competenta,recunoasterea si executarea hotararilor judecatoresti in materie matrimoniala si in

materia raspunderii raspunderii parintesti,de abrogare a Regulamentului (CE) nr.1347/2000,

Anexa in Revista de drept international privat si drept privat comparat,2006.

19.Harbădă, M., „Dreptul familiei şi starea civilă”, Ed. Junimea, Iaşi, 2004

20.Harbădă, M., “Dreptul familiei şi starea civilă Teorie şi practică judiciară”, Ed.

Fundaţiei Academice Gh. Zane, Iaşi, 2000;

21.Bacaci, Al.,Dumitrache, V.C.,Hageanu, C.,”Dreptul familiei”,Ed. All Beck,

Buc.,2005;

22.Tomescu, M.,”Dreptul familiei. Protecţia copilului”,Ed. All Beck, Buc., 2005;

23.Imbrescu, I.,”Tratat de dreptul familiei. Familia.Protecţia copilului. Elemente de

stare civilă”, Ed. Lumina Lex, Buc.,2006;

24.Trif, R.M.,”Desfacerea căsătoriei prin divorţ şi partajul bunurilor commune ale

soţilor”, Ed. Hamangiu,2006

25. Codul Familiei;

26.Codul de procedură civilă;

27.I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală

28.Maria Voinea – Sociologie Generala si Juridica, edit. Sylvi, 2000

29.Ion P. Filipescu – Tratat de Dreptul Familiei, edit. All Beck, 2000

30.Nicolae Grosu – Tratat de Sociologie, edit. Expert, 2000

71