MUTISM SELECTIV- tulburare de limbaj la copil

Ce este mutismul selectiv?

Mutismul selectiv sau mutismul electiv este incapacitatea persistentă de a vorbi în

anumite situaţii sociale (de ex. la şcoală, cu partenerii de joc), unde este de aşteptat ca persoana

să vorbească, în ciuda faptului că vorbeşte în alte situaţii.

Mutismul electiv interferează cu performanţa educaţională sau profesională ori cu

comunicarea socială. Mutismul electiv durează cel puţin 1 lună şi nu este limitat la prima lună de

şcoală (în cursul căreia mulţi copii pot fi timizi şi refuză să vorbească). De asemenea, nu vorbim

despre mutism electiv daca incapacitatea individului de a vorbi se datorează numai unei lipse de

cunoştinţe sau acomodării cu limbajul vorbit, cerut în situaţia socială. De asemenea, acesta nu va

fi diagnosticat dacă perturbarea este explicată mai bine de jena în legătură cu faptul de a avea o

tulburare de comunicare (de ex. balbism= bâlbâială), ori dacă perturbarea survine exclusiv în

cursul unei tulburări de dezvoltare pervasivă, al schizofreniei sau al altei tulburări psihotice.

În loc să comunice prin verbalizarea standard, copiii cu această tulburare pot comunica

prin gesturi, înclinând sau clătinând capul/trăgând sau împingând sau, în unele cazuri, vorbind

monosilabic, scurt, monoton ori cu o voce schimbată.

Cauzalitate

Atitudini şi metode greşite în educaţia practicată de părinţi sau de profesori, care

traumatizează afectiv copilul (hiperseveritate, pedepse corporale mai ales, traumatizare

psihologică- ameninţări). Situaţii dramatice, şoc emoţional foarte puternic, stres, frustări.

Copiii cu mutism electiv, deşi nu comunică, înţeleg scrierea şi nu manifestă deficienţe de

ordin intelectiv, dar persistenţa pe o perioadă lungă de timp poate duce la rămâneri în urmă pe

linia dezvoltării verbale şi a exprimării logico- gramaticale.

Caracteristici

Apare frecvent la copiii hipersensibili, anxioşi, timizi şi este însoţit de tulburări

comportamentale, în care încăpăţânarea, timiditatea, brutalitatea, irascibilitatea, negativismul,

răutatea ocupă un loc important. Refuzul verbal al copilului cu mutism electiv este dublat deseori

de refuz alimentar din partea lui, refuz de a învăţa sau de a face ce i se cere.

Copiii pot fi furioşi, interiorizaţi, cu complexe de inferioritate. Este mai frecvent la fete şi

începe de la 3-5 ani. Adesea o schimbare de tipul intrării în şcoală sau grădiniţă declanşează

această tulburare.

Această tulburare poate căpăta următoarele forme:

- Acută: poate apărea după momente de groază, panică, şocuri emotive, traumatisme psihice.

- Cronică: se manifestă general sau selectiv, faţă de anumite persoane.

Este considerată şi o formă de protest a copilului, pe fond de stres. Refuzul de a vorbi

face parte din comportamentul firesc al copilului; când “se îmbufnează” acesta stă nemulţumit

într-un colţ al camerei, încruntat, uneori cu mânuţele încruciţate, “sfidând” din priviri pe cel pe

care s-a supărat. De fapt, el ar vrea să vorbească şi “să-şi spună of-ul“, dar a adoptat această

supremă formă de protest şi pe care o va mai practica, mai ales daca îi vede pe cei din jur

nefericiţi şi îngrijoraţi, dispuşi să facă orice ca să-l împace.

Mutismul electiv poate apare la 1% din copii, fetele fiind mai frecvent afectate ca baietii.

Cea mai frecventă manifestare a mutismului electiv este la şcoală sau cu adulţii străini, pe

care copilul nu i-a mai întâlnit. În prezenta membrilor familiei, copilul vorbeşte, totuşi există

cazuri în care, datorită unei situaţii conflictuale în familie, copilul începe să manifeste acest

comportament în primul rând cu unul din membrii familiei iar, treptat, numărul lor creşte

instalându-se un mutism total. Deşi copiii sunt “muţi”, ei totuşi comunică prin gesturi, priviri,

desene, uneori chiar prin sunete nearticulate. Par chiar “vorbăreţi” în “mutismul” lor.  Intrarea în

colectivitate poate scoate la iveală trăsăturile lor de temperament de tip inhibat.

Refuzul persistent de a vorbi poate apărea prima oară la grădiniţă. Uneori, în anumite

condiţii, copilul refuză să vorbească, dar familia nu se îngrijorează, considerându-l timid sau

rusinos; dar repetarea acestei atitudini şi persistenţa ei, creşte îngrijorarea familiei, în ciuda

faptului “că el ştie să vorbească“, “si întelege toate cele“, “ba spune chiar si poezii“.

Tratament

Au fost incercate numeroase variante de abordare, dar în prezent se consideră că

tratamentul psihofarmacologic, asociat cu terapia comportamentala şi psihoterapia familiei, poate

fi benefic.

1. Terapia familiei - este o primă etapă necesară de altfel si pentru clasificarea

patternurilor de comunicare ale copilului cu unul sau altul dintre părinţi; este necesar pentru a

stabili atitudini educaţionale ulterioare, aceşti copii fiind socotiţi ca "fiind dificili şi pretenţioşi",

ei vor solicita din plin atenţia şi grija celor din jur. Părinţii vor fi ajutaţi să înţeleagă mecanismele

profunde ale tulburării şi posibila evoluţie a copilului. Vor fi învăţaţi să-şi exprime emoţiile,

sentimentele şi frustrările provocate de propriul copil într-o manieră adecvată; vor fi sfătuiţi să

creeze o punte de legătură între profesori şi educatori, continuând astfel programul iniţiat de

terapeut.

2. Se va iniţia un plan educaţional individualizat, împreună cu părinţii şi

profesorii, la care va participa şi logopedul.

- profesorii vor încuraja comunicarea şi relaţionarea cu ceilalţi copiii în clasă;

- logopedul va îmbunătătţi capacitatea articulatorie şi de exprimare numai atunci când

copilul va fi capabil să accepte această intervenţie. Se va aştepta cu răbdare, fără a obliga copilul

să participe la aceste şedinţe în pofida dorinţei lui.

3. Concomitent cu stabilirea planului educaţional se poate începe terapia

comportamentală, urmărind:

- principiul învăţării;

- principiul reîntăririi pozitive; copilul va fi răsplatit pentru fiecare încercare de

comunicare verbală sau non-verbală cu o persoană străină (fie numai că i-a adresat un zâmbet

fugar sau că numai a privit-o);

- principiul desensibilizării - treptat, se va aplica în situaţiile în care este identificată

condiţia fobogenă; daca aceasta este şcoala, va fi dus la început undeva în apropierea şcolii, apoi,

în a 2-a sau în a 3-a zi se va apropia de şcoală. Nu va intra în curtea şcolii decât dacă doreşte; nu

va fi forţat şi obligat la nici un gest pe care nu-l doreşte. De fiecare dată va fi răsplătit.

- principiul aproximării – treptat, copilul va folosi numai silabe sau vocale simple,

ulterior va accepta să pronunţe cuvinte simple, disparate şi numai târziu va pronunţa propoziţii

simple. De fiecare dată va fi răsplatit şi lăudat, încurajat să pronunţe cuvinte.

- principiul automodelării: recent au fost publicate articole privind utilizarea casetelor

audio şi video. Iniţial, copilului nu-i face plăcere să vadă înregistrarea, dar ulterior acceptă să se

privească şi, oarecum ruşinat, începe uneori să comenteze propria lui atitudine.

4. Terapia psihodinamică, axată pe identificarea şi rezolvarea conflictelor intrapsihice,

s-a dovedit eficace mai ales de când s-a făcut apropierea de abordarea cognitiv-comportamentală.

Sedinţele de "terapie de joc", iniţial non-directive, sunt treptat transformate în terapie

directivă, cu valoare de "act terapeutic". Prin desen, copilul reuşeşte să-şi facă un catharsis uneori

eficient, dacă este bine direcţionat; el ajunge să-şi exprime şi apoi să-şi rezolve conflictele.

Ulterior, aceste sedinţe vor fi direcţionate în sensul facilitării comunicării cu alţi copii. 

Bibliografie:

1. http://www.cabinet-logopedic-alexia.ro/mutismul-electiv-forma-de-protest-a-copilului-pe-

fond-destres-afectiv/

2. http://copil.psihoterapie-integrativa.eu/2012/05/03/mutismul-electiv/

3. http://www.logopedics.info/mutismul-psihogen.php

4. http://neurologiepediatrica.ro/mutismul-electiv/

5. http://www.psyvolution.ro/387-mutismul-electiv