ÎMPĂCAT CU DUMNEZEU

Mia nu-i prea dezamăgea pe cei din preajma ei. Nimeni, niciodată, n-avusese

de ce să se plângă de ea, pentru că era deşteaptă, harnică şi mult prea serioasă pentru

vârsta ei – cum zicea frate-său. Nu se putea să nu-i remarci distincţia şi onestitatea.

Când trecea pe lângă tine, îţi făcea plăcere. O admirai fără să clipeşti. Suplă, nu prea

voinică, dar înaltă ca o trestie gânditoare, mereu preocupată de lucruri mult prea

importante, nu o prea înţelegeau cei ce ar fi vrut să o bage în seamă – mult prea

profundă pentru firea ei dârză şi mult prea matură în comportament faţă de vârsta ei,

ce dădea în pârg ca un măr, nici prea verde, dar nici prea roşu – ceva între trandafir

şi frezie.

Dragostea ei părea undeva mult prea îndepărtată, aproape că se pierdea în zare.

Când privea la tinerii de vârsta ei o apuca plânsul că nu poate fi şi ea un copil, să se

bucure de nimicuri şi prostioare. În câteva minute îşi revenea, privindu-i cu respect

şi duioşie, bucurându-se la ideea că fiecare în parte şi toţi deodată ar avea nevoie de

sfaturile ei. Părerile ei, oricum i-ar ajuta atât de mult.

Până şi dragostea, care nu se poate explica, e ceva mult mai complicat decât

cred ei, este ca o greutate, din cauza căreia nu te mai poţi deplasa unde vrei şi când

vrei – trebuie, ori să o cari cu tine, ori să nu mai pleci de lângă ea.

Acum înţelesese de ce doi tineri pe o bancă într-un parc se apleacă unul spre

celălalt – de obicei, ea pune capul pe umărul lui, iar el o ţine de mijloc. E o primă

încercare de sprijin şi nu numai. Surprinşi de unul dintre părinţii fetei, oricare dintre

ei s-ar simţi stânjeniţi şi ar încerca să spună ceva roşindu-se. Asta, până la majorat,

că după aceea nu mai e nimic de explicat.

Mia nu trăise decât aievea astfel de momente. Ea avusese în fiecare vară,

două-trei luni, numai operaţii de transplant de piele, de la cinci ani până la douăzeci.

Mică fiind, de numai doi anişori, căzuse cu mâna stângă într-un cazan cu apă fiartă,

în ziua de Crăciun. Cu 25 de ani în urmă. Suferinţa şi tratamentele îi furaseră

copilăria şi ceva mai mult din adolescenţă. Se maturizase prea repede şi prea mult

pentru un copil şi o adolescentă – devenise un om mare, un om cu o judecată şi o

înţelegere care uneori te cutremură, dacă ai norocul să fii aproape când ia astfel de

decizii. Ea nu mai avea suspine la o durere oricât de mare sau de mică ar fi fost, avea

numai lacrimi mari. Şi după ore bune se putea opri din plânsul acela, aproape surd,

dar mult prea profund.

Pentru ceilalţi tineri nu e nimic grav. Aşa cum îi apucă de repede, aşa le şi

trece.

Ca mamă de fată nu poţi fii liniştită şi cu sufletul împăcat când pleacă undeva,

oriunde. Mama ei trecuse greu acest necaz nedorit de nimeni până la urmă.

Ea, Mia, nu ştia încă, cum să îmbrăţişeze un băiat, cum să-l înlănţuiască – nici

nu încercase…, nu ştia sau nu vroia, nu-şi pusese o astfel de întrebare, nu-şi dorea

încă un răspuns. Nu ştia ce să facă cu mâinile într-o atare situaţie. Nu suferea pentru

ceea ce îşi închipuia că va face într-o zi, nu ştia însă dacă era obligatoriu să facă şi

asta. Multe din cele ce nu îi plăcuseră, dar trebuiau făcute, le făcuse cu o voinţă care

ar fi cutremurat şi munţii.

Uneori credea aproape că fusese schingiuită – tratamentele pentru arşi sunt

rupte din flăcările iadului. Din izolarea aceea forţată, trebuia să recupereze anii

pierduţi, timpul pierdut prin spitale. Ajunsese să-i placă să studieze singurătatea şi

axiomele ei.

La ţară, la bunici, la părinţii mamei, îşi simţea împlinirea, un fel de apropiere

de Dumnezeu, de ea însăşi. Uneori rătăcea zile întregi, pe vale, în lunca Jiului – se

ducea departe de sat – se uita de gâşte, de cai. Zi de vară până-n seară hălăduia fără

să ştie încotro, pentru că simţea în ea o nevoie de a trăi viaţa altfel – o dorinţă de

desfătare în mijlocul câmpurilor. Pajiştile se unduiau în coline de unde începeau

zăvoiul, pădurea şi răcoarea verii. Lucrurile din jurul ei luau o nouă înfăţişare.

Aproape că le vedea sufletul care îl chemau pe al ei.

Pleca, călare pe Doruleţ şi venea tot călare, ca o prinţesă a crinilor sălbatici.

Tot ţinutul mirosea a crini, a primăvară şi a miere coaptă. Picioarele o duceau

singure spre locuri şi lucruri pe care nu le mai văzuse niciodată – tufişurile îşi arătau

umbra în aerul vibrant şi cald – la orizont, liniile cerului şi pământului se mişcară

prin jocul razelor de soare. Tot ţinutul acela, dinspre luncă, spre pădure i se părea

necunoscut, pete de umbră cădeau din vârfurile plopilor pe trunchiurile teilor.

Sălciile umezeau aerul, brăzdat pe alocuri în dantele străvezii. Şerpi de lumină se

unduiau în zare până dincolo de Jiu. Valea Stanciului era valea ei. Intra în pădure,

era răcoare. Umbra copacilor aducea răcoare.

Zgomotul vieţii era peste tot, bâzâitul a mii de musculiţe era peste tot, o apuca

frica şi după câteva minute fugea, fugea, la Doruleţ. Calul păştea calm, slobod. După

ce-l vedea pe Cezar, mânzul de patru luni, se liniştea, era printre ai casei. Nu o mai

speriau zgomotele ramurilor lovite de zborul vreunui cintezoi. Se vedea o fiinţă

nouă, normală, nu se mai temea de nimic. O umbră deasă venea dinspre apă, era

răcoarea ca un zbor larg cuprindea pădurea, Jiul, pajiştea, râpa, apropiindu-se de sat.

Mia se întreba de fiecare dată, de câte ori o vedea pe mama ei cum îl dojenea

pe frate-său, şi nu înţelegea de ce. Abia mai târziu aflase. El nu putea să se comporte

ca un om mare., pe când ea… era o fire blândă, înţelegătoare în relaţia ei cu semenii,

ştia să se plece ca o creangă plină de fructe, adică de învăţăminte, să cedeze după

insistenţă, şi o judecată limpede în situaţii limită.

Fiecare zi trecută, pentru ea reprezenta ceva – ziua aceea era mai mult decât o

zi moartă cu care nu se va mai întâlni niciodată. Punea preţ pe fiecare ceas când se

întâlnea cu oamenii, cu păsările, cu copacii, casa bunicilor. Din fiecare lucru, în

fiecare zi, învăţa ceva şi din acel ceva răsărea altceva, ce trebuia cunoscut ş.a.m.d.

Forme noi ale vieţii, legate de alte forme şi mai noi , şi tot aşa, defineau lumea, cu

mii şi mii de inflexiuni, care mai de care mai diferite şi mai neînţelese.

” Niciodată nu voi ajunge să ştiu tot, oricât aş trăi, dar măcar să ştiu să mă

apăr, să mă feresc de rău.” O înspăimânta nemărginirea lumii, dar îşi crease şi un fel

de relaxare. “Ce face fata asta de nu se mai vede după ce intră în casă?” – zicea

bunică-său.

“E acolo, în odaia ei, cu nişte cărţi în braţe, ce pot să spun e că nu face nimic

rău.” – zicea mamaie-sa.

Orgoliul ei se dezvoltase mai mult decât şi-ar fi dorit chiar ea – “…abia acum

mama a înţeles că eu sunt mai mare decât sunt - frate-meu şi cu taică-meu mai râd,

mai glumesc pe seama mea că-mi pierd vremea cu cărţile după mine. Voi fi avocat,

voi face dreptul.” Pe faţa de masă din odaie era o cană de pământ, jumătate cu apă.

Vasul era plin cu flori de crin, cu bujori şi ochiul-boului. Ziua răspândeau un miros

proaspăt, de grădină înnourată. Ca şi grădina dimineaţa.

Fata asta este un altfel de copil. Un copil care trebuie lăudat, mângâiat şi

alintat toată ziua.

Mia nu avea prea mare încredere în ea. Timidă şi nu prea veselă, surâdea cu

plăcere numai în faţa florilor. “ Principalul este să ajung cine mă vreau şi să rămân

cineva…acolo sus, să-i pot ajuta pe cei care au păţit ca mine. Dacă aş avea bani, aş

face un spital de copii pentru arşi, care să le aline durerile, să se bucure de tot ce îi

înconjoară acolo…un colţ de rai într-un iad al suferinţei. Păpuşa aceea pe care mi-

am dorit-o de mică să o aibă toate fetiţele din acel spital – în mii şi mii de exemplare.”

Cât de uşor îşi face loc bucuria în sufletul copiilor nevinovaţi.

Era bucuroasă că are un colţisor al ei, unde să se refugieze la orice oră. Acolo

se regăsea pe sine, luase cunoştinţe din ce în ce mai multe despre viaţa oamenilor de

la ţară, înţelegea sensurile lor, lua din viaţa lor şi dăruia din viaţa ei. Cu bunicii

mergea la muls oile, vaca, să dea la păsări. Număra bobocii de raţă la bobocii de

gâscă. Bunicii o priveau ca pe un înger, care când vine, parcă ţine Soarele în mână -

e atât de luminoasă privirea ei şi atât de frumoasă, că fiecare simte cum îi încălzeşte

sufletul. Gutuiului din spatele casei îi crescuse un fel de barbă din urzeala unor fluturi

de omizi. “Tataie, gutuiului nostru i-a crescut barbă, vino să vezi.” Muşeţelul din

grădină mirosea de îl simţeai pe linie în sus până la şosea. Laica alerga în sus şi-n

jos, printre picioarele ei, dând bucuroasă din coada stufoasă după fiecare răsturnare

cu picioarele în sus.

Cunoscuse mulţi oameni cu ceva ani în urmă – acum nu mai erau, plecaseră –

vecinii bunicilor – să se facă strămoşi. De unii îşi mai aminteşte câte ceva, de alţii

nu-şi mai aminteşte nici cum arătau.

Şi la ţară lumea se ceartă, vocile se aud încrucişindu-se, una mai ascuţită,

cealaltă mai gravă, voce de femeie mai repezită, ca o mitralieră, şi una de bărbat ca

un tun – dar nu sunt ca la oraş. Până la venirea ei, peste tot plutea un aer medieval,

o tristeţe aproape inutilă. Cenuşiul pusese stăpânire peste tot, oamenii nu vedeau ce

vedea ea cu ochii minţii. În camera de lângă drum văzu câteva păsări împăiate,

ţesături – macaturi şi perne, lenjerii de pat – era zestrea mamă-sii pe care nu şi-o mai

luase niciodată. Nu-şi explica de ce camera aceea, plină cu atâtea lucruri, părea

goală, părăsită. Aproape că-i venea să plângă când vedea tabloul cu bunicii ei –

prinşi, ca un canar într-o colivie, într-o fotografie mare, de fapt un tablou făcut după

o fotografie veche.

Erau tineri şi serioşi, priveau spre departe, spre marginea satului. Îşi aminti de

Laica, ce îi ieşea în cale când venea ea călare pe Doruleţ de la păşune, cum alerga

când înainte, când în urma calului, jucând de bucurie că-şi găsise un tovarăş.

Zilele acelea puţine începuseră să-i lipsească, şi libertatea aceea a câmpurilor,

care este a tuturora, libertatea norilor pe care nu-i poate opri nimeni în trecerea aceea

de necuprins. Acolo, la ţară toţi oamenii se cunosc între ei, ştiu de unde vin şi unde

pleacă, şi toţi ştiu ce fac toţi, şi fiecare la casa lui. Acolo totul pare o certitudine.

La oraş totul este altfel, cerul e cenuşiu, aerul e cenuşiu, acoperişurile

blocurilor sunt cenuşii. Zgomotul e cenuşiu. Freamătul oraşului e altfel, dar tot

cenuşiu. Seara vine ca o lumină mată şi se opreşte în ceva între violet şi galben pal.

Din cele două jumătăţi în care îşi împărţise viaţa – una era a ei cu bunicii copilăriei,

iar una cu spitalele adolescenţei.

În tabloul din odaia de la drum, bunii ei nu erau mai frumoşi ca în realitate,

deşi în tablouri trebuie să fii mai frumos ca în viaţă pentru a căpăta admiraţia

oamenilor. De atunci, din acele zile, simţise că se ridică deasupra celorlalţi, chiar

dacă trupul nu o prea putea ajuta cu cine ştie ce siluetă.

Simţea că trebuie să se ridice deasupra lucrurilor care ne sunt supuse nouă şi

nu noi lor. Aşa că îşi putea dori orice, numai că nu trebuie să îşi dorească ce nu avea

nevoie. Şi-a învins în cele din urmă trupul, a învins imposibilul – acum era realibitată

aproape integral – nu-i mai rămâne decât să ştie cât şi ce să ceară de la viaţă. Surâsul

de pe buze îi cuprinse privirea, apoi obrajii, continua să strălucească pentru cei care

o cunoşteau.

Între ea şi taică-său existau şi zile când treceau unul pe lângă altul şi nu-şi

vorbeau. El vrusese ca ea să se ducă profesoară, ea vrusese şi avocată şi apoi el o

considera obraznică şi neascultătoare, ea îl credea ursuz şi pe dinafară. Uneori se

comporta cu Mia mai mult decât un strein oarecare şi nici măcar nu-şi da seama.

Între ei plutea mereu o încordare care aproape că devenise obicei şi mai ales în timpul

mesei de seară, când oricum trebuiau să se aşeze faţă în faţă.

„Frumoasă meserie – bijuterie de tinichea – să stai tu cu mâna întinsă pentru

a nu crăpa de foame – avocată.” Ea nici măcar nu clipise la remarcile lui răutacioase.

„Noi oamenii suntem mereu în bătaia timpului.” – zise mama ei. „Da’ nu cei care au

o meserie serioasă – ce spun eu e ca un fel de brăţără de aur – nu ce spuneţi voi.”

„Cu toate acestea, mă iubeşte, dar altfel decât mama.” „Apăruse ceva, nu ştia

ce, ca o prăpastie între ei din cauza mea.” – îşi zisese Mia. „Nu-mi explic de ce mă

simt aşa departe de el, ceva nu e în regulă, nici el nu mă simte prea apropiată – nu

comunicăm de nici un fel – avem corespondenţe spirituale diferite - fiecare gândeşte

altfel despre lume şi viaţă – preocupările lui esenţiale sunt cu efecte şi rezultate

imediate, cu satisfacţii fizice – mâncarea, băutura şi somnul. Mama vedea altfel

lucrurile. Ea se odihneşte muncind fizic, e plină de viaţă, veselă şi jovială, harnică şi

isteaţă, face, inventează reţete de cozonaci şi prăjituri cu arome de fructe şi flori,

ornează aproape instinctual de la cozonaci la colaci – vioaie şi binedispusă la

Patiseria ei se simţea mai bine ca acasă, unde se mai împiedică de taică-meu, de mine

şi de frate-meu.” – gândea Mia.

„Pentru a-ţi căli voinţa, până şi greutăţile sunt binevenite.” – o auzisem

zicându-mi de câteva ori. Nu mai auzea nici un zgomot, dar văzuse lampa aprinsă la

bucătărie – tataie îşi bea cafeaua – pleacă la fermă să mulgă vacile – asta făcea de

mulţi ani. Săracul merse în vârful picioarelor să nu mă trezească pe mine. Afară nu

se răcorise încă, dincolo de casa noastră spre luncă, la poalele pădurii, pe o colină

răsărită ca din pământ, cerul se înalţă ca un zid de ciment cenuşiu-străveziu. De sus,

stelele strălucesc asemenea unor picături de rouă, tremurânde – jos, pe iarbă şi flori,

deveniseră identice cu prospeţimea şi vigoarea dimineţilor de vară.

Zdravăn ca un stejar şi la 70 de ani, tataie mergea înaintea celei pe care o

îndrăgise de cincizeci de ani. Niciodată nu se certaseră să ţină supărare, el înţelept,

ea ascultătoare, azi, el ascultător, ea înţeleaptă, mâine şi fiecare mâine devenea un

azi binevenit în casa lor modestă şi primitoare. Acum se aflau acolo la fermă cu Ion

şi Ilinca, doi tineri pripăşiţi pe acele meleaguri – îi plăteau cu ce scoteau din vânzarea

laptelui, a viteilor, a legumelor şi a bucatelor de pe câmp.

Le făcuse tataie şi o casă şi-i împroprietărise şi cu pământul din grădina unde

munceau toţi. O forţă vie îi ţinea treji şi binedispuşi pe toţi – un fel de dragoste activă

care se răspândea din toate lucrurile din jurul lor. Dacă nu izbuteşti nimic, trebuie să

îţi reevaluezi puterile şi mai trebuie să priveşti în urmă şi să pleci din loc ca şi cum

ai ieşi cu carul cu boi dintr-o hârtoapă adâncă şi plină de noroi.

„Cum pot să fiu veselă când o văd pe mama tristă după o încrucişare de vorbe

tăioase cu taică-meu şi din cauza mea. Când o ştiu la patiserie sunt liniştită, acolo el

nu poate să o supere - n-are un mediu prielnic şi apoi mai şi evită să se facă de râs

faţă de Ina şi Marilena, colegele mamei. De câte ori plec, tataie şi mamaie ies la

poartă şi-mi fac cu mâna, cu lacrimi în ochi. Las în urmă casa înconjurată de pomi

mari şi băncuţa de la poartă – de pe deal văd acoperişul casei, apoi după deal nu se

mai vede nici urmă de acoperiş – numai satul, aşa ca un mănunchi de ciuperci.

La casă, la ai mei, zgomotul de la vecini mă împiedică să-mi pun ordine în

gânduri, strigăte, voci, unelte zornăind – un mic vacarm, zgomote scurte, lungi,

tărăgănate, modulate, răguşite, surde – aşa e în fiecare zi. Unde este oare acum

odihna nopţilor de atunci?

La oraş până şi norii vin altfel grăbiţi şi zgomotoşi se sparg şi se adună după

o ordine dezordonată, ca viaţa oamenilor, cerul nu se mai vede întins peste câmpie,

se vede până dincolo de cartier şi atât. Restul e numai zgomot, zarvă mare –

claxoane, tramvaie, maşini 4x4 şi 2x2 şi 1x1, scutere, motociclete – şuieratul trenului

dinspre gară se aude şi el cam înfundat şi confuz ca glasul unui medic după o gardă

grea pe holurile spitalului Fundeni, unde unii vin plini de speranţă şi pleacă plini de

dezamăgiri.

Asta e viaţa, are şi ea hotarele ei - unii zic că stabilite dinainte de a te naşte,

alţii spun că de la ursitori, iar cei ca mine cred în şansa pe care am avut-o eu acum

20 de ani, “dacă nu ajungi la timp şi nici la doctorul care trebuie, eşti pe jumătate

mort. De cum te-am văzut, mi-am zis: nici nu mă mai gândesc că trebuie să mă mai

gândesc ce am de făcut.”- îl auzisem pe dr. Radu Constantiniu la numai o jumătate

de oră după ce ne îmbrăţişasem. Niciodată nu ştim exact cât îi datorăm unui om

pentru ceea ce a făcut pentru noi la un anume moment şi într-un anumit loc. „Caută

să te faci stimat de tine însuţi şi nu aştepta asta de la alţii!” – l-am auzit pe doctorul

Radu, „ nu pentru că ar fi o aluzie, ceva legat de profesiunea mea – brăţară de

tinichea, cum zicea tata, abstractă în raport cu a lui, mult prea concretă, apostolică.”

Să nu-ţi scoţi tu post de profesor la concurs şi să nu-l ocupi numai la gândul

că societatea evoluează corect şi ţi se va oferi de ceilalţi - mi se pare de necrezut

pentru un oltean abil şi isteţ, care din asta a învăţat ceva mai mult decât avea nevoie.

Nu-l invidiam pentru performanţele lui profesionale, medic de anvergură, fost

ministru la Sănătate, trei ani.

Eu, niciodată n-aş fi putut face ceea ce făcea el şi la modul ăla şi când te

gândeşti câţi rataţi şi neisprăviţi se mândresc cu tot felul de titluri universitare şi

academice, iar pe fond sunt nişte nemurici, dar cu pretenţii…la o măslină, la o

scobitoare, nişte neica nimeni.

„Nu de puţine ori mă întrebam: fac oare ce trebuie să fac, sunt motivat ca să

trăiesc felul în care trăiesc?”

Câtă nevoie de a fi protejaţi au unii oameni, cu cât contribuie ei, cei slabi, la

denaturarea sentimentelor celorlalţi – greu de priceput, dar şi mai greu de înţeles

uneori privirile lor pierdute şi triste, trupurile lor frânte şi aproape fără apărare.

Când ajungi să lupţi împotriva ta, a propriului organism, dacă te dovedeşti

slab, merită să dispari – nimic nu e imposibil, Mia, nimic – totdeauna caută ieşirea,

încercuirea grea, tăinuită – cuvântul ne-a fost dat să ne putem deschide inima şi

pentru a comunica cu cel pe care îl simţim mai aproape, aşadar oriunde m-aş afla

vino şi spune-mi ca în faţa unei cruci, nu vei pleca cum ai venit, vei primi ce ai

nevoie, o povaţă, un gând bun, ceva care să te ajute.

Mama mea a vrut să scrie ea cu mâna ei pe crucea tatălui meu, cu scrisul ei

rotund, egal, ordonat – era mai tânără ca el cu mulţi ani - „ce-ai să te faci tu fără

mine?”– era grijulie până şi cu crucea lui şi a murit înaintea lui tot purtându-i de

grijă, l-a iubit toată viaţa pentru cum era, nu s-a străduit să-l facă altfel, pentru că

vroia să-l aibă mereu aşa cum îl cunoscuse, cu defectele şi calităţile lui.

La pomenirea de şase luni de la moartea ei, a mâncat bătrânul din pomană şi

a zis că „asta nu e viaţă fără mumă-ta” şi a doua zi a plecat şi el pentru totdeauna,

nemulţumit că maică-mea îi promisese că îl jeleşte cu toată dragostea ei de-o viaţă

şi nu se ţinuse de cuvânt. Ce îi mai rămăsese de făcut decât să plece la ea, să o ierte

pentru promisiunea neonorată, dar nu lipsită de înţelepciune.

„Aş fi vrut să nu mor înaintea ta, să te pot jeli cu toată dragostea mea de pe

pământ.”

Până şi teii de la poarta casei lor începuseră să îmbătrânească – printre crengile

lor se zăreau stelele, semn că se formaseră goluri printre ramuri – nu mai creşteau

mugurii ăia ce se transformau în tinere mlădiţe şi flori de tei.

După moartea mamei, bătrânul ceruse să i se golească camera şi să i se lase

pereţii goi, albi ca lumina soarelui – probabil privind în gol o vedea pe mama alături,

imaginea ei îl urmărea peste tot.

Abia acum înţelesese că celelalte femei din viaţa lui îl folosiseră, de ea se

folosise el. Acum o iubea cu regretul că nu îi poate răsplăti devotamentul şi

afecţiunea cu care îl slujise 50 de ani.

Îşi aduna amărăciunea şi si-o ascundea în inima lui, şi aşa obosită. Îşi pipăia

propriile degete şi îşi vedea tendoanele tari – fără elasticitatea aceea care nu doare –

simţea apăsarea vârstei şi deodată vrea să plece aşa undeva, nu conta unde, fără

adresă, să uite de tot şi de toate, dar nu putea. Picioarele nu-i mai ascultau gândurile,

gândurile rebele şi ele se amestecau cu amintiri, cu imagini parcă din altă viaţă.

Nu se plânsese niciodată, nimănui până atunci, în ziua când, încercând să

plece – se rezemase de masa care se răsturnase peste el: „e clar, nu ştiu cât mai am

de trăit, nu-mi mai ţin echilibrul...”

L-am găsit cu lacrimile şiroind pe obrajii încă frumoşi – rozalii. Fusese un

bărbat nu frumos, foarte frumos, la viaţa lui şi aşa şi pleca dincolo, tot frumos. Se

simţea amar de singur, şi cu noi, copiii lui, lângă el. Ne privea şi nu ne vedea.

Privirile lui triste şi largi ne spuneau asta.

Din când în când pe stradă, prin cartier, mai murea vreo băbuţă, vreun copil,

vreun bătrânel. Din cei de vârsta lui mai erau decât ici, colo, dincolo – nevăzuţi,

neauziţi. Stătea cu lumina stinsă, până şi lumina i se părea că îl apasă ca o povară de

care nu vrea să mai audă – privea în depărtare spre o linie cenuşie – linia dintre cer

şi pământ – acolo privea tot timpul, dar fără să o vadă. În unele zile se dispreţuia

pentru că ne făcea nouă greutăţi, nimic nu-l făcea mai mult să sufere.

“Poate am rătăcit prin lume. Pe mine m-o fi uitat Dumnezeu pe pământ, ce

dracu de nu-şi mai şi caută prin catastife? – îl auzisem zicând într-o după-amiază –

se plimba prin curte, de la cuşca câinelui Ţuţi până pe prispa casei şi înapoi. Îşi

exersa mersul pentru că anchilozase de tot. Din când în când auzea dangătul unui

clopot: „Mă, nu bate pentru mine, ar fi culmea să fi murit şi eu să nu ştiu, să fiu

martor la îngropăciunea mea de mâine.”

Uneori râdea, alteori plângea pentru aceleaşi motive. Uneori se regăsea, dar

se pierdea din nou. În subconştient zicea: „A murit Coposu şi Cunescu, şi Vigaru şi

eu nu – lucrul bun se face cu dăruire, cu bucurie - moartea mea ar fi un lucru bun,

dar cine mi-o aduce...cu bucurie şi Jacob a rămas singur < lasă-mă să plec, căci s-au

ivit zorile >. ”

„< Nu te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta >”.

„<Cum te cheamă?>”

„<Jacob>”

„Numele tău nu va fi Jacob, tu vei fi Israel, fiindcă ai luptat cu Dumnezeu şi

cu oamenii şi ai învins.”

„Hai, tăticule, ieşi afară şi aeriseşte-te!”

Altădată, soră-mea punea masa în faţa casei sub boltă - o faţă de masă albă,

pahare şi farfurii, toate străluceau de curate. Cu sticla de vin pe masă de cum venea

primăvara.

„Nu vreau cotlet, vreau fasole!”

Fasolea era mâncarea lui preferată. Şi la Paris, şi la Paşti tot fasole cerea.

Râdeau toţi ăia din delegaţie de el, iar acasă, noi copiii şi maică-mea.

„Nu ştiu ce să mă fac cu tact-tău ăsta – Mişule mamă, că numai făsui vrea.”

Pe mine mă iubea nespus mama, pe frate-meu Titi, el, boss-ul, iar soră-mea

sărăcuţa, care îi slujise de mică, era între cele două iubiri, nici prea prea, dar nici de

tot, ea era şeful cu munca, dar şi cu praful de pe tobă, şi aşa şi rămăsese.

Trecătorii se mişcau pe străzi, prin cartier, prin oraşul năpădit de un cenuşiu

mort – ca nişte puncte negre şi nesigure. Se încrucişau în mişcările lor lente se mai

şi loveau uşor uneori, după vârstă, nevoi şi bani. Alergau după banii lor, banii altora,

banul îi totul în ziua de azi – ai bani, ai şi mai multe zile, iar dacă n-ai şi noroc,

păţeşti ca ăia de pe Titanic – mori cu zile şi sănătos tun numai pentru că n-ai avut

noroc.

M. Fonta pleca din spital cu câteva pagini de roman bine scrise la starea de ţi-

o dă o astfel de locaţie. Aici e pragul dintre viaţă şi moarte, nicăieri omul nu este mai

aproape de acel dincolo de dincolo. Tot aici, după o anestezie, vezi ce nu crezi, uşor,

uşor, aluneci în marele gol – în somnul somnurilor.

În câteva secunde, îţi revezi copilăria , vezi casa părintească, părinţii, fraţii,

vecinii şi neamurile, îţi vezi colegii şi prietenii, prima dragoste, nevestele şi copiii şi

ultima dragoste. O vezi în picioare, pe jumătate dezbrăcată, cealaltă jumătate a

trupului rămâne în umbră, lumina face să-i zăreşti umărul stâng, apoi sânul ca o

garoafă roz, aşezat sub o eşarfă transparentă de un galben pai pierdut. Îi simţi în nări

prospeţimea trupului ca atunci când te culci în iarbă.

Totul pare pierdut la gândul că în ea, la ea, găseşti frăgezimea boabelor de

rouă de pe florile de mărgăritar, de la ochi şi până spre picioarele frumoase, petalele

unor trandafiri de care nu te mai vrei despărţi niciodată. O simţi întreagă în tine, prin

ea treci în altă viaţă, trăieşti fericirea de a trăi descătuşat de orice gând. Până şi glasul

unei astfel de fiinţe n-are cum să-ţi facă rău.

Nu ştii de ce te întreabă pe tine cum să se îmbrace, în ce culori – ridicând

ochii asupra ei o vezi ca pe o zână – părul blond-castaniu îi cade pe umerii mici,

nasul mic, uşor ridicat în vânt, cu buze frumoase, uşor arcuite, roşii şi umede, ochii

negrii răspândind o lumină aproape difuză, ca o primăvară însorită.

A fost sau nu a fost adevărat visul, visul acela – uşor, uşor îl simţi venind viu

dinspre degetele picioarelor, pe un cap greu şi cam plin de vată, care îţi năruie visul

– te trezeşti din anestezia care îţi confirma existenţa. Eşti încă viu, dar puţin vătămat

de o intervenţie chirurgicală rapidă şi eficientă.

Va trebui să îţi alergi visul când te vei însănătoşi, până la sfârşitul zilelor vei

avea ce face, că pentru ce altceva merită să trăieşti, dacă nu iubeşti. Te îndrăgosteşti

de visul tău sau de ultima ta dragoste – oare? „Odihneşte-te, îi spusese cel ce-i

veghease somnul.”

Ea îşi ridica părul cu mâinile, fixându-l într-un coc cu un ac de păr, din abanos,

printr-o mişcare lentă, înceată, aproape studiată: o privea dintr-o parte, intuiţia ei de

femeie dorită o făcea să simtă atingerea privilor lui lacome, de fost june prim, o mare

povară aproape că îi apăsa sufletul – trupul lui, încă în convalescenţă era povara de

care nu se putea desprinde.

Mare să fie acel centru de energie şi putere la care aproape că nu îndrăznea

să se gândească la halul în care arăta. Când i se vor clarifica imaginile, când i se vor

limpezi gândurile – închise ochii pentru câteva clipe – obosise la gândul că nu mai

avea timp să-şi alerge visul. Îl alergase boala, dar şi vârsta venea din urmă încet, dar

sigur, cu tarele ei cel mai tare – minte multă, timp pierdut.

O scânteie îi străluci în minte – cu rădăcina vieţii şi rodul pământului, cu o

evadare în neant, în Japonia, China, India, va reuşi ceea ce nu reuşise încă nimeni.

Trebuia să ţină cont de lucru pe care îl spusese tatăl lui – în faţa bărbaţilor toate

femeile sunt la fel, înafară de ultima – el se simţea bine singur în ultima vreme şi

credea că poate rămâne singur, dar de acum îl urmărea visul.

Îşi aminti surâsul câtorva din iubitele lui – greu, vag – dureros chiar – nici nu

le mai ştia cum se numesc decât pe cele importante, adică acele de pe urma cărora

avusese deja probleme şi cele cu care convieţuise ceva mai mult timp.

Nu zâmbeau la fel, nici nu semănau, dar se purtau cam la fel, unele reuşind să

îşi ascundă mai bine intenţiile, imitau perfect orgasmul cum reuşea el a imita iubirea,

altele mai sincere. E o greşeală de neiertat să te iei de nevasta altuia, dar e un păcat

să pierzi ocazia. Ar fi vrut să le dispreţuiască pe toate, dar nu putea, aproape că o

iubea pe fiecare în parte pentru şiretenia ei, pentru nelegiuirile ei, de ce nu şi pentru

originalitatea sentimentelor pe care pretindeau că le nutresc.

Şi, în definitiv ce mai putea face? Nu se gândise dar o carte cu astfel de modele

de viaţă, de comportament, n-ar fi de colo pentru multă lume. Ce-ar fi vrut să audă

numai elogii şi bună dispoziţie!

Mai scapă şi câte o crăcană din când în când pe gâtul celui ce se vrea mai mult

decât este. “De mâncat noi ce mai bem!” – îl auzea în minte pe un unchi dinspre

mamă. Când o aştepta pe vreuna, mai întâi îl lua tremuratul, apoi îl treceau apele şi

deodată o răceală îi cuprindea trupul, devenind cerebral şi sincer cu el şi cu

domnişoara care în zece minute se hotăra – ori se dezbrăca la pielea goală, ori pleca

mâncând pământul.

Era incomod şi neînţeles, stângaci în gesturi şi ....în conversaţii.

Pe una o lua frica, pe alta durerea de măsele, pe unele le trecea diareea, altele

izbucneau în hohote de plâns – cele mai sincere şi nevinovate – neserioasele,

nonşalante şi sigure pe farmecele lor te luau direct: „dacă nu mă vrei...te bat de te

caci pe tine – şi gata erai – numai bun de carne de tun şi de nimic altceva.”

Dragostea e o artă pentru cine ştie să fie artist şi o corvoadă pentru cine nu

ştie. Femeile merg dinspre iubire, spre dragoste şi bărbaţii invers, dinspre dragoste

spre iubire. Cele care merg aşa merită răsplătite pentru curăţenia lor sufletească – şi

nu e lucru uşor nici pentru ele, nici pentru bărbaţi. Fugise şi el de câteva ori din faţa

primejdiei feminine – o dată când nimerise prost la una şi proastă şi pretenţioasă – îi

povestise până spre ziuă că are fişă la L.S.M. şi că bolile nervoase sunt incurabile

pentru unii, dar el nu era dintre ăia – înscenase totuşi o criză de nervi, deschizând

geamul şi urcându-se pe pervaz cu picioarele bălăbănind spre afară şi asta pe la etajul

şapte. După scena asta nu-l mai căutase muierea. Ba chiar fugea de el dacă îl întâlnea

pe stradă.

Odată cu apariţia sa pe postul de TV, cu emisiunea ”Ghimpele”, îl recunoscuse

şi-l sunase constatând că după 25 de ani era bine merci şi chiar băiat deştept în

nebunia lui de altădată – acum că-i murise bărbatul şi era văduvă se gândise la ceva

mai mult – uitând de altfel de prostia de care nu scăpase – că ea îmbătrânise bine –

rău, iar el tot flăcău. „Hoţule, banditule, dacă nu mă înşelai atunci – erai al meu şi

acum” – îmi zise la telefon cu o urmă de regret.

„Am bani, am avere, am şi copii şi nepoţi – îmi trăiesc toţi, şi socrii, şi cuscrii,

şi părinţii – bărbat ca lumea n-am” – “Numai că eu nu sunt ca lumea – eu sunt ca

mine – şi cum nimeni nu-i ca mine, nici eu nu sunt ca nimeni, am mai spus-o şi

altora.”

Din ecran privesc în ochi pe oricine şi reciproca e valabilă – şi telefoanele sunt

valabile – întâlnirile şi-au pierdut valabilitatea. Nu vreau să am conştiinţa încărcată

pentru că nu mă ştiu în stare de asemenea oferte. Decât să strig cu frica în

oase...AOELU CE VALE ADÂNCĂ – AICI LUPII MĂ MANÂNCĂ – mai bine

nu.

De ultima nevastă îmi pare rău, c-o vezi, dar nu e. Îmi poartă numele – are

grijă de Păpuşică, şi eu şi Păpuşică de ea, îi trimit bani soacrei şi ea învaţă engleza

ca să aibă de unde să vină mai rău de cum a plecat. Mai concret, na-ţi-o frântă că ţi-

am dres-o. Căsnicia, Mihai. Ce altceva? Măgarul când n-are ce face se dă pe gheaţă

şi-şi rupe piciorul, că n-o fi prost degeaba, îşi face de lucru. Acum, în loc să zic vai

de mine, că sunt singur, bolnav şi nu prea verde, zic vai de noi şi din cauza măgarului

ăluia după care s-a luat nevastă-mea…

Cu fiecare zi, mă duc greu, dar mă conduc şi mai greu, nu că mi-aş fi pierdut

din reflexe, ci mai mult pentru că am luat în greutate. Nu poţi fi, vorba bătrânului,

spectator la moartea ta de mâine, pentru că şi aşa suntem în vizită pe pământ – o

singură dată...în viaţă – asta e normalitatea lucrurilor – reîncarnarea, metempsihoza

sunt folclor ieftin şi pentru naivi.

Cine nu se mai îndoieşte acum de duplicitatea şefului cel mare CARE A

FĂCUT LUMEA, ca noi oamenii să venim pe pământ pe rând şi să plecăm pe sărite.

Greu de înţeles principiul acesta instituit de cel mai sus dintre sus puşi – după nişte

reguli oare numai de cine ştiute?!

Cu spitalizările, când începi tot ăl mare şi de sus decide , dar mai depinde şi

cu cine negociază – curvarii sunt puşi deoparte, ăstora le trebuiesc aduse ofrande

pentru creşterea natalităţii – cu beţivii, jigodiile, curvele şi drogaţii trebuiesc făcute

eforturi de recuperare prin reeducare, restul lumii intră la bătuta pe loc: du-te-n colo,

vino încoace, lasă-mă şi nu-mi da pace – ar mai fi cei fără prihană – cu ăştia nu mai

e nimic de făcut – trebuie duşi la vrăjitoare să fie dezlegaţi – să afle şi ei ce e un cur

de muiere, punându-şi curul la bătaie. De prieteni, n-am ce spune, am mulţi şi buni,

şi peste tot, mai am şi în cimitire, iar pentru ei şi eu pun sufletul la bătaie cu tot ce

am – sunt mulţumit, nimeni nu-mi dă, toţi îmi cer (uneori şi ce n-am). Ochii văd,

inima cere, cum zice tot omul. Şi cel fără minte şi cel cu minte.

În renaştere stă puterea vieţii şi în uitare. Ce am fi noi, fiecare în parte, dacă

n-am uita în cele din urmă. Uneori repetăm fapte, întâmplări de care ne mai aducem

aminte – dar de cele mai multe ori uităm şi de amărâtele de regrete.

Nu ştiu dacă ne iubim defectele, dar ce ştiu că la alţii le vedem mai mari decât

sunt – nemaigândindu-ne că altfel fără defecte n-am mai fi noi şi ei aceia de care să

ne lovim n-ar mai fi ei, când nu mai vezi defectele celui de lângă tine sau le tolerezi,

înseamnă că ceea ce se întâmplă îţi place, îţi place persoana şi din fiecare privire se

naşte dorinţa unei alte priviri. În cele din urmă, acele nevinovate priviri îţi pot

conduce destinul, viaţa. Şi, pentru că dragostea e a doua copilărie, nu mai vezi nimic

din ce ar trebui să te fereşti.

Loveşti pietrele pe drum ...şi nu simţi nimic – nici o durere. Nu mai simţi

vântul tăios, dogoarea soarelui, stropii de ploaie, te amuză, dar fugi din calea lor.

Munţii nu mai sunt din piatră, din stânci colţuroase, sunt din nori pufoşi şi drăgălaşi.

Apa mării nu mai e nici rece, nici udă, e catifelată. Îţi mângâie pielea printr-un masaj

abia simţit, apoi şi mădularele. Eşti fericit şi îţi doreşti să suferi pentru un gest, pentru

o privire, pentru un cuvânt nevinovat spus la întâmplare de cea pe care o iubeşti, ca

nu după mult timp să-ţi pară rău de naivitatea comportamentului tău de bărbat

orgolios şi demn.

Dinspre ea vine o replică inteligentă cu dus şi întors: „Aşadar, eşti îmbufnat,

îmi faci mutre, faci pe bosumflatul. La urma urmei eşti liber, dar în acest caz şi eu

sunt liberă.” Întorcându-i spatele ca şi când ea n-ar mai fi existat, înscenând o

preocupare de om serios, eşti nevoit să reevaluezi situaţia altfel – ea ar fi preferat

ironii, urlete, scene, în locul dispreţului. Eşti gata să le primeşti tu şi nu prea mai e

cale de întoarcere, aşa că grabă mare până nu e prea târziu. Pe cât te crezi de rafinat,

treci la lins pantofi – maestre.

Sunt momente când în noi apare ceva ce nu mai putem stăpâni şi rămânem şi

noi surprinşi de ce putem zice şi, culmea, nu ne împotrivim pentru că nu mai avem

discernământ şi nici voinţă sau pentru că pur şi simplu nu ne mai putem împotrivi.

„Gelosule, te chinuieşti fără rost, când am putea trăi liniştiţi. Nu e vina ta dacă

eşti făcut aşa, eşti greu de suportat, iar să te schimbi e şi mai greu, dar nu imposibil,

eu care ţi-am pus la dispoziţie toată tinereţea, cei mai frumoşi ani – doi sau cinci...doi

când te iubesc şi cinci când te urăsc.”

„Eşti nedrept şi mai eşti şi imposibil uneori...Aş vrea să-ţi spun că nu-mi cade

chiar rău când eşti gelos, că atunci mă iubeşti mai mult. Nu ştiu, dar îmi plac privirile

alea, de oţel, metalice, aproape că simt cum mă posezi şi nu vreau, dar îmi place,

deşi îmi vine să îmi iau lumea în cap şi să plec, să te las şi să nu mă uit în urmă...pe

moment...după aceea îmi revin, sunt chiar satisfăcută de ispravă.”

„A ta sau a mea.”

„ Da’ nu mai contează, contează că te văd cum suferi şi mă bucur. Mă simt

iubită. Dragostea ta mă înnobliează, mă hrăneşte, mă îmbată, iar dacă mă şi doreşti

imediat, n-am trăit degeaba – fie şi numai pentru tine!”

„Diabolică declaraţie de dragoste, n-am ce zice.”

„Nici eu.”

Se lupta cu propriile-i sentimente şi-ar fi dorit să fie pentru ea aşa cum simţea

că este el. Îl dorea, suferea pentru lipsa de afecţiune, pe care simţea că o are ea pentru

el, nu mai era sigur nici dacă îl iubise vreodată. Că îl diviniza, era sigur, dar era prea

puţin faţă de ce ar fi vrut el...să fie femeia viselor lui.

Dragostea lui pentru ea era aproape insuportabilă, nici nu-şi mai dădea seama

dacă nu ar fi mai bine să nu o mai vadă, poate o vreme, s-ar verifica pe sine. De un

lucru se temea totuşi, să nu-i pară rău, să regrete totuşi amarnic pentru că crezuse în

ceea ce vedea, simţea – să nu fie până la urmă erori momentane şi monumentale.

Dragostea lui pentru ea se autoregenera, aproape. Ea devenea răutăcioasă

pentru că o făcea să sufere şi drept răzbunare ar fi vrut să-l facă şi ea pe el să sufere,

dar nu putea, prefera să nu răspundă provocărilor lui tendenţioase.

Ea, când îi răspundea îşi căuta cuvintele ca să nu-l rănească, dovedind nu

numai buna cuviinţă, dar şi înţelepciunea pentru care munciseră amândoi ani de zile.

Aproape că îşi regreta comportamentul ei, atitudinea ei întrecea buna-cuviinţă

– se vedea învins de propriile-i metode pe care i le pusese la dispoziţie de-a lungul

timpului. O privea cu admiraţie, îi urmărea scânteia din ochi, privirea aceea blândă,

caldă şi luminoasă şi zâmbetul acela plăpând, pornind instantaneu aproape dinspre

colţul gurii. Şi-ar fi dorit să o ţină în braţe, ea se retrăgea , strângându-şi mâinile la

piept în semn de apărare, cu cât se apropia mai mult, cu atât ea se retrăgea în sine. O

săruta printre lacrimi. „Nu mai pot, nu mai pot”, izbucnea ea în hohote de plâns.

Neînţeles, uimit, căuta un colţ, un refugiu nevinovat.

O iubea încă, o dorea mai mult decât şi-o dorise vreodată. Ar fi vrut să o

distrugă, să o posede, nu mai ştia exact. Posesia prin luptă ar fi o victorie primitivă,

violentă, brutală şi apoi, actul dragostei nu trebuie să dureze atât de puţin. Aproape

că nu-i venea să creadă ce vedea – sentimentele sale tot mai profunde, deveneau mai

agresive, mai violente, se degradau oare, el, magistrul, boierul zilelor noastre, să nu

se mai poată controla când era vorba despre ea.

Uneori se vedea în fundul prăpastiei, de acolo de jos, când privea spre cer,

spre marginile prăpastiei, o zărea pe ea. Se agăţa de privirile ei, privindu-i chipul

estompat de lumina soarelui, îi privea părul blond, fruntea lată şi plină de gânduri.

Cu pălăria în mâna o striga şi aştepta un semn de la ea.

O vedea plecând, plângând: „Noi oamenii nu ştim că suntem conduşi de ceva

din interiorul nostru, numai nişte corelaţii conştiente şi cu ceva fler ne deşteaptă,

astfel că ne trezim trecând pe lângă un necaz care s-ar fi putut transforma în tragedie.

Asta numesc unii NOROC – deci, o anumită conjunctură exploatată la timp, te scoate

din anonimat şi îţi asigură un confort la care nu te aşteptai.”

De multe ori Mihai Fonta se refugiase în munca lui fără a mai avea nevoie de

înţelegerea celor apropiaţi.

Acum trăia momente de slăbiciune pe care nu prea şi le putea explica. Ar fi

vrut să evadeze şi avea pentru asta tot ce-i trebuia – n-avea însă convingerea că făcea

ceva care să-i folosească – făcea ceva NOU, era adevărat, dar făcea şi BINE?

Ce trebuia făcut pentru Mia, în cele din urmă evada pentru ea sau pentru el

evada, pentru ca ea să priceapă că el nu poate trăi fără ea nici măcar o zi şi o noapte

sau pentru ca el să priceapă – acelaşi lucru – tot aia.

Nu mai era mult şi dragostea lui devenea un roman bun, scris de un scriitor şi

mai bun ca el. El nu prea ar mai fi avut multe de învăţat de la ea. La ea lucrurile

stăteau invers. Cel ce ar fi trebuit să alerge spre o viaţă nouă, ar fi trebuit să fie el şi

nu ea – de ce se temea însă el – de inconştienţa ei, dacă îl părăseşte sau de faptul că

amândoi traversau o criză – ea, de identitate, el, de personalitate. Albina, ca să

fecundeze floarea trebuie să o rănească. Copacul cu ceva crengi uscate, era el – ea

era o tânără mlădiţă, gata oricând a pieri la o primă adiere de vânt mai neobişnuită.

„Nu se mai poate!”, zisese ea, într-un moment de cumpănă, „Nu mai rezist!”

–fusese nedrept şi aspru cu ea. Ea era gata să plece – nu încercase s-o oprească, dar

plecarea ei l-ar fi descumpănit. Ar fi plecat imediat. Nu ştia unde. Poate în drum spre

nicăieri ar fi aflat. Ce gol s-ar fi creat în jurul lui şi cât dor de ea ar fi trebuit să

învingă. Nu plecase.

El pe el se scăpase de lucru numai pentru că privirea aceea aspră şi oţelită o

ţintise pe Mia pentru câteva clipe, până se reechilibrase. Era mai puternică decât o

evaluase el cândva. Nu se mai temea pentru ea. Se temea pentru el de acum – în

tristeţe şi oboseală nu poţi trăi prea mult. De acum ar trebui să fie şi bun, şi drept, şi

blând, până într-o zi când ea oricum îi va spune: „E mai bine pentru

amândoi...plec...ai nevoie de altceva...”

„Da, am nevoie de explicaţii, dar altădată.”

„E dreptul tău.”

„Şi mi-l iau ... pe nedrept?”

„Nu, ţi-l furi!”

Nu era supărat pe ea, făcea ce trebuie să facă, glasul firii îşi cerea drepturile

naturale – nu şi civice.

„A avut nevoie de mine până astăzi, aşa crede, aşa face, poate că o să reuşească

– merită mai mult de la viaţă, nu înseamnă însă, că o să şi primească.”

„Dumneavoastră nu vă bucuraţi ca ai mei dacă o să-mi găsesc fericirea?”

„...eu te mai aştept...aşa am făcut toată viaţa, am aşteptat să vină cineva care să mă

preţuiască, să aibă nevoie de mine...totdeauna a apărut cineva exact când mă

aşteptam mai puţin – acum s-ar putea să fie cam prea târziu...”

Tot timpul îi admirase degetele lungi, subţiri, elegante – i le săruta pe rând. Îi

luă mâna într-a lui...ca altădată...o mai ţinu câteva minute, apoi o lăsă să cadă...semn

că poţi pleca... Şi ea plecă fără să mai privească înapoi…ar fi vrut să plângă…nu

putea…

Zilele se scurgeau leneş, se sfârşise iunie, urma luna cea mai fierbinte şi cea

mai apăsătoare – iulie – cuptor.

M. Fonta se afunda tot mai mult în acea stare care-i cuprinsese şi pe cei din

jurul lui – un fel de dezordine interioară, o suferinţă fără cusur – născută din

dezordine şi din mii de îndoieli şi deznădejdi. Mintea şi gândurile lui M.Fonta erau

năpădite de acei oameni permanent şi mereu fericiţi în ignoranţa lor. Au ce mânca,

ce bea şi unde dormi, restul nu-i mai priveşte. Nu sunt însă aceeiaşi cu cei care îşi

doresc mai mult decât un trai decent, se bucură de un spectacol, de o casă, de o

maşină, de o carte, de succesul muncii lor şi al altora, sunt acei oameni buni care nu

vin la vot şi din care cauză ne trezim cu politicieni proşti pe post de conducători buni

– după spusele lui Antonie Solomon, primarul Băniei.

La ce şi cui foloseşte să trăieşti?

Era întrebarea pe care şi-o punea seara la culcare şi de care uita dimineaţa de

fiecare dată. Şi-o amintea, când dădea de vreun necaz. Dacă moartea era sfârşitul

oricărei dureri, de ce mai trebuie să trăieşti...privind la lună. La ce folos atâta zbatere

pe lumea asta, să munceşti de dimineţa până noaptea, să te odihneşti şi iar să o iei de

la început până într-o zi când constaţi că nici nu mai poţi să faci ce ţi-ai dori şi te mai

dor şi toate oasele când îţi mişti fundul.

Când dormi, te odihneşti, dar devii şi înţelept – somnul cel veşnic este o

veşnică odihnă şi o şi mai veşnică înţelepciune – logic nu mai e nevoie să gândeşti

ca să te mai gândeşti la ceea ce ar trebui să mai faci ca să ieşi din rutină – cum îi

zisese dr. Radu Constantiniu de la Fundeni, într-o joi, pe la prânz...obosit, dar pus

pe şotii.

O înviere a naturii are loc în fiecare primăvară. Trecuse primăvara. Viaţa ne

împinge spre moarte, dar, de obicei, după ce puterea ei scade până aproape de limită.

Aşadar, o înviere există şi în cele mai din urmă constatări. Cei care mor, ne asigură

nouă, celor rămaşi, un trai mai bun...civilizat…noi cuceriri…invenţii, inovaţii…

În seara aceea de sfârşit de iunie, un cer apăsător ca de toamnă, venea alb,

tulbure, blând, dinspre Jiu. Tot dinspre Jiu veneau valuri abia simţite de aer, puţin

mai răcoros, dar cu miros de salcie – puţin amărui. Soarele obosise şi plecase la

culcare – un miros de iarbă cosită proaspăt trecea de gardul viu sub greutatea zilei

de la vecina Rodica. Vacile veneau dinspre câmp, în mersul lor tărăgănat – era o

vineri seara. Vedea un fel de oboseală în crengile copacilor. Oricine privea dincolo

de bătătură.

M.F. se aşezase la marginea unui lan de grâu şi privea câmpul peste deal, din

povârniş în povârniş. Venise la „conac”, ca mai totdeauna în week-end. Se mai

întrebă o dată: „Am fost sau n-am fost bine venit pe pământ; ce s-a întâmplat cu viaţa

mea în cele din urmă? Am reuşit sau n-am reuşit să mă fac util celor pentru care am

venit pe aceste meleaguri? …Oare chiar de aici plec în eternitate?”

Nu-şi putea da seama dacă ar trebui să fie mulţumit pentru ceea ce făcuse.

Suferea că ar fi trebuit să nu-şi piardă vremea prin cârciumi, cu femeile – cu unele,

nu cu toate. Că n-a fost mai atent cu părinţii, cu sora şi fratele lui – cu fetele şi cu

nevestele, cu iubitele şi cu amantele –aproape că avea nevoie de suferinţa asta

gândindu-se la cei pe care îi iubise mult, pe fiecare la vremea lor... şi acum nu mai

avea pe cine iubi – unii dispăruseră, alţii plecaseră în lume – a suferi din cauza lor i

se părea un motiv de a exista. Ar fi vrut să fie mereu puternic, prin mântuire devii

puternic. La mântuire ajungi ori prin iubire, ori prin suferinţă. Toţi aleg iubirea, dar

numai cei aleşi au parte de adevărata iubire, iubirea care lasă urme...

Venise vremea regretelor. Se gândea mereu la cele trei iubiri care îl

copleşiseră în cele din urmă – distrugându-se una pe alta.

A iubit natura cu tot ce îi scosese în cale. A iubit-o pe mama lui, dar niciodată

cât şi cum îl iubea ea. A iubit femeia viselor lui de totdeauna şi pentru această

dragoste le-a pierdut pe celelalte – DREPT PEDEAPSĂ PENTRU CĂ ŞI-A

PERMIS SA-ŞI DOREASCĂ CEEA CE NU PUTEA AVEA – O DRAGOSTE PE

MĂSURA CELEI A LUI.

Fără Mia nu avea nimic din ceea ce ar fi trebuit. Cine e atins de aripa iubirii,

a dragostei, e pierdut în faţa celei pe care o iubeşte şi nu preţuieşte acest lucru.

Dintr-un fir de nisip a făcut grăunte de aur, apoi, un inel, o brăţară, un colier

şi acum constată că nici ea, nici el, nu mai sunt decât un grăunte de nisip de care

nimănui nu-i pasă, nu era convins încă de ceea ce vedea: există un singur fel de

iubire, care nu se poate măsura – iubirea de mamă...

Celelalte sunt iubiri care vin şi pleacă dinspre şi din iubirea de mamă.

Fereastra era întredeschisă - prin fereastră se vedea un colţ din grădină.

Deasupra se întindea cerul punctat de stele – cerul alb-albastru cobora peste

tot şi peste toate ca o mare de linişte – peste copaci şi peste stupi, peste vie şi peste

căpşuni.

„De peste tot vine realitatea şi în mijlocul ei sunt eu – tot adevărul despre mine

în vizită pe pământ. Nu mai am pentru ce să-mi cer iertare, am făcut ce trebuia. Asta

numai dacă lumea în care trăim este realitatea şi nu este un vis...”, erau gânduri care

îi dominau spiritul în acel moment, privindu-se în oglindă, în timp ce se bărbierea în

dimineaţa aceea ce avea să-i alunge singurătatea.

„Gata, pentru cât mai am de trăit, nu pot să privesc laconic la moartea mea de

mâine, pot începe însă pomenile.”

Până şi primarul din Drăgăşani a încercat să dea de pomană vin fiert, de Anul

Nou, în piaţa oraşului – pentru sufletul lui de după...conştient fiind că numai în viaţă

are acest prilej, aşa să facă şi el ceva şi pentru săteni şi pentru el. A fost refuzat: „Ce,

mă, noi suntem milogii ăstuia!?...”

Cu plată însă, a avut succes. El, M.Fonta, scriitorul, ce mai avea de făcut cu

uneltele lui de fiecare zi – pixul, ceasul, telefonul şi cartea – familia şi căminul nu-l

prea aranjaseră niciodată, carieră făcuse...şi ceva avere cu ajutorul nevestelor şi

iubitelor, care îl puseseră la treabă şi apoi îl lăsaseră cam cum îl luaseră – gol, goluţ

– meritul lui era că, de fiecare dată, o lua de la capăt şi cu mult succes în câţiva ani

ajungea iar bogat şi celebru şi iar trebuia să-şi lase agoniseala şi cea mai de pe urmă

nevastă, dar nu ultima – şi să o ia de la început... totdeauna însă, cu gândul la mamă:

„vreau la mama, mi-e dor de mama” – îşi aminti de Mia cum o apuca dorul de mamă-

sa, din senin. Îşi aminti de fratele lui, de Titi, care, micuţ fiind, o întrebase pe maică-

sa care aţipea obosită alături pe pat – copilul privea pe fereastră, afară:

„Mami, ăla e avion?”

„Da, mami.”

„Minţi, că e cioară” – îşi aminti de Păpuşică, cu care vorbea la telefon zilnic:

„Tati, nu ştiu de unde ştie Moş Clăciun ce vleau eu, de-mi aduce tot ce vleau eu, că

n-am spus decât lui buni” – „Ia miroase şi tu la telefon, să vezi ce flumos miloase

săpunul ăsta, tot de la Moş Clăciun…pentru buni.”

De Anul Nou primise un cadou şoc: două sticle cu vin roşu; pe etichetă sus

scria mare VIN DE TREI AMANTE, jos, sub scris, Cele trei graţii. Nici azi nu ştia

cine-i făcuse acel cadou. Prima dată citise Vin de la trei amante – oricum, una din

fostele trebuie să fi fost în spatele acelei surprize. Mircea Dinescu îi mai făcuse un

cadou asemănător, o sticlă cu vin, cu un bărbat şi o femeie goi puşcă, numai cu o

frunză de vie pusă unde trebuia.

Îl tot sâcâia o întrebare aiurea: nu ştiu dacă viaţa e mai bună decât moartea,

dar iubirea e mai bună decât amândouă, când eşti lovit de aripa dragostei.

La 21 de ani era hoinar prin Bucureşti – revoluţii de bere ca la Gambrinus şi

la Calul Bălan nu mai văzuse pe unde umblase şi nu umblase puţin prin lume. Îşi

aminti cum şi el şi P.P. comandaseră o friptură la „Vaporul”, un restaurant cu grădină

– li se aduseseră fripturile stricate – miroseau – după o primă înghiţitură îl chemaseră

pe chelner şi îl obligaseră să mănânce fripturile gratuit, plătite de ei...ieşise un

tămbălău pe cinste.

De atunci trecuseră ani buni, el devenise scriitor şi ziarist, iar P.P. judecător,

colonel-judecător şi atât. El scria cărţi, iar P.P. să judece, tâlhăriri din armată… M.

Fonta se gândise la un decalog, înafară de cel tradiţional şi religios şi de cel al

Clubului Român de Presă – un declaog al lui – bun pentru cei care au ceva de spus

pe lumea asta; în timp ce nu mai scria…decaloga astfel:

să nu te grăbeşti niciodată;

să nu te bucuri de necazul altuia;

să nu laşi niciodată nimic pentru mâine ce poţi face azi;

să-ţi aminteşti numai de lucrurile care te bine-dispun;

nu căuta iubirea – dragostea – aşteaptă;

roagă-te la Dumnezeu fără intermediari, du-te la biserică, da’ nu la popă;

caută să-ţi cunoşti limitele, altfel efortul tău va fi zadarnic fără sprijinul celor

ce simţi că ţi-l vor da;

să te fereşti de prietenia duşmanilor şi de duşmănia prietenilor;

sărăcia nu e virtute;

cum nici bogăţia nu este un viciu – amândouă însă trebuiesc strunite de bunul

simţ.

Abia acum înţelesese că nu Dumnezeu era de vină că-i dăduse posibilitatea de

a percepe viaţa, lumea prin lumea sentimentelor. Cu talentul te naşti, e drept, dar

dacă nu-l cultivi, l-ai primit degeaba, dar nu de pomană.

Mia avea oroare la a prezenta detalii la întâmplările din viaţa ei, culmea ironiei

constă în faptul că despre întâmplări din viaţa altora, altruistă cum era, nu făcea

economie. Ajunsese înţeleapta neamului, nu întâmplător muncise mult pentru

asemenea performanţe, înzestrată cu o logică ieşită din comun, care venea dinspre

fizică – făcuse fizica, dar şi dreptul – aşa că se specializase în a da relaţii despre lume

şi viaţă – cu mici goluri din cauza lipsei de experienţă.

M.F. o antrenase însă, cerându-i mereu explicaţii logice despre tot felul de

nimicuri şi întâmplări, pentru a ieşi cu conştiinţa împăcată că a făcut ce trebuia, nu

vrea să-şi reproşeze nimic, într-o zi când ar trebui să dea socoteală Domnului. Şi

Dumnezeu procedase cam la fel, doar că inventase decalogul tot cu mintea omului

pentru a fi folosit de oameni în momente cheie, în loc să vegheze El pentru ca omul

să nu ajungă la răspântie de drumuri – în răscruci să se rătăcească.

Era mai comod, e drept, dar nu şi mai eficient faţă de menirea Lui pe relaţia

cu diavolul. Cine nu te omoară, te înţelege – ziseseră oamenii, înţelegându-L ei pe

Dumnezeu pentru comoditatea Lui, dar şi minte să dea la toţi şi să-i mai şi

supravegheze în mersul lor prin lume chiar că era prea mult. Prin porunci nu te bătea

nimeni – Dumnezeu îşi pierduse biciul, dar nu şi intenţia de a te mâna spre mântuire,

era un fel de bătaie lungă cu un băţ scurt.

Mia avea avantajul că se maturizase mult şi bine încă de copilă, prin suferinţă,

prinsese şi un culoar care îi favorizase soarta, numai că nu prea avea răbdare şi se

tot foia. Şi asta pentru că n-avea amintiri cu care să-şi bandajeze sufletul. La

mântuire ajungi ori prin iubire, ori prin suferinţă. Ea nu avusese cum, dar nici când

alege. I se dăduse suferinţa.

La Mihai era invers. Erau şi momente când se „ciondăneau” – Mihai

explicându-i că viaţa e un drum înainte indiferent că ne place sau nu, iar pentru a

evita hârtoapele, numai iluminarea şi timpul ne pot ajuta, dar cu răbdare.

Mihai îşi dorea să fie înţeles – ea nu mai avea nici timp, nici răbdare. Mia

aproape că îşi forţa destinul. Mihai era deranjat de cum se aruncă în gol fătuca asta

tocmai când el o găsea destul de pregătită pentru viaţă, îşi crease un sistem propriu

de autoapărare pe care el îl testatse de câteva ori – acum simţea că-i scapă ceva, ceva

neştiut, necunoscut, din fiinţa ei de femeie neîmplinită.

Ea ar fi vrut să ascundă cum fierbe sângele în ea, însă nu-i mai prea reuşea,

nu se mai putea stăpâni. Mihai o auzise spunând de câteva ori, în somn sau în

realitate, nu mai ştia exact: „Am venit ilegal de nicăieri, pentru dumneavoastră, plec

ilegal spre nicăieri, pentru dumneavoastră” nu prea înţelese mare lucru, dar pentru

că acum îi era aşa de greu de spus dacă lumea în care trăim era realitate sau vis –

oricum nu mai conta.

Cândva i-ar fi reproşat : „Nu-mi place atitudinea ta, Mia.” „Nici mie” – i-ar fi

răspuns ea zâmbind. Fără să gândească, o mai iubise încă o dată, sorbind-o din

priviri.

„E drept că nu suport copiii îmbufnaţi – vino să-ţi sărut ochii! Să fii onestă şi

să nu te bazezi decât pe tine.”

„Că aţi fost căsătorit, ştiu, dar nu ştiu de câte ori şi nici cu cine.”

„Şi eu am uitat, dar am fost mereu căsătorit din 6 în 6 luni – uneori cu aceeasi

până la şase ani, dar tot din 6 în 6 luni – adică o singură dată de mai multe ori în 30

de ani, şi din 6 în 6 ani, cifră fatidică.”

„Mai multe căsătorii eşuate...”

„Poate, eu cred că pasiuni eşuate amestecate cu interese eşuate.”

„După cum mă vezi de mare şi fălos am fost trântit la pământ de câteva ori şi

nu de aceeaşi femeie, m-am scuturat, mi-am pus pălăria pe-o sprânceană, să nu fiu

recunoscut şi am plecat mai departe, căutând altă femeie, nu pentru că aş fi dorit o

altă căzătură, ci pentru că fiecare căzătură mă revigora. Nu-mi era necaz că mă

trântea tocmai o nimicarniţă de muiere, pentru că nu mai era nimicarniţă, fusese,

acum era o doamnă, o lăsam bogată, cu maşină, casă şi copii, o puneam şi la treabă,

trebuia să vândă ce îi lăsam eu – după ce mă alunga ea când vroiam eu. ”

Viaţa e ca un cântec – nu se poate cânta de la sfârşit la început. Ştii ce e curios?

Că acel cântec, în timp ce-l cântăm, îmbătrâneşte, chiar dacă începe tânăr, luminos

şi plin de viaţă. Melancolia e un dat al firii – eee, tocmai melancolia nu vine de la

Dumnezeu – n-o să vezi niciodată o primăvară plină de melancolie – cum n-o să vezi

nici o iarnă, pentru că iarna ori îngheaţă, ori te îngheaţă, iar primăvara n-are timp.

Am scris câteva cărţi, trăiesc printre cărţi, pentru că dintre toate obiectele de

pe pământ numai cărţile au suflet – cărţile găzduiesc cele mai năstruşnice iluzii, în

cărţi găsim visele noastre şi le trăim la modul conştient. Citind, te poţi identifica, cu

o pasăre în zbor, cu un copac care face umbră unor îndragostiţi, cu un prinţ sau cu

un râu în care se scaldă fecioare despletite. Nu cred că te poţi gândi la a fi un tramvai

în depou. Bruma de echilibru psihic în care se zbătea, M.F. se cam ducea de râpă

atâta timp cât Mia nu-i mai comunica azimutul. Intra într-o stare de agitaţie ca şi

când ar fi fost martorul invizibil la procesul propriului divorţ, la care nu participase

niciodată...

„Nu-mi plăcea să trăiesc înafara timpului trăit de ea, de iubita mea.

Descoperisem îndoiala ca mod de viaţă.” Totul şi nimic în afara îndoielii. Orice pe

lumea asta putea fi cântărit pe balanţa timpului - până şi ideile îşi aveau ideile lor

contrare – ca un fel de umbre, pe care nu le percepea, dar ştia că există.

În procesele sale de divorţ el era prezentat ca un călău sentimental care rănise

de moarte bietele femei, care rămăseseră cu ce-şi doriseră se pare, de la început. El

credea că e un fel de victimă, dacă nu chiar un martor – martorul care se amuză, apoi

devine indiferent şi pleacă, nu îl deranjează – pleacă şi pentru că nu vrea să se revolte.

Oricum ar fi, el ştia că avea cel puţin o jumătate de dreptate, că doar nu se însurase

niciodată cu el însuşi, totdeauna fusese o ea. Nu poţi să nu înnebuneşti când vezi că

nici cuvintele tale nu te mai ascultă – o iau razna ca nevestele prietenilor cu care poţi

flirta şi atât...un timp, după…e altceva.

Degeaba râdeţi. Îmi plac capcanele – laţurile femeilor – mă prind în ele şi mă

DESPRIND, dar mai greu – aproape că necazurile pe care mi le fac femeile, fac parte

din jocul existenţei mele, dacă nu devin nişte întâmplări voluptoase imediat, în scurt

timp le caut – după ce fac rost de ceva mai serios – mă simt victorios că am găsit un

necaz ca lumea de la una şi mai ca lumea...mi-ar fi necaz de un necaz de la o naivă

sau o amărâtă ca vai de ea. Nu-mi puteam explica, cum de alţii nu pot face rost de o

aşa încurcătură, deşi se străduiesc, şi eu DA şi repede…la primul colţ.

De exemplu: un ţigan, cu ochelari negri – mult mai negrii ca el – şi el era

tuciuriu – într-un BMW ultimul tip, într-o cămaşă albă cu mâneca scurtă, cu ceva

burtă şi un dinte pus pe bulevardul Dragoş Vodă, pe la prânz, mergea cu maşina, cu

mâna pe geam, cam în pasul a două fete – studente cred că erau la medicină, în

preajma spitalului şi în halate albe: „Ce face fetele, linge îngheţăţi?” Se vroia Don

Juan. Nu i-a ieşit nimic. Eu, dacă încercam, sigur îmi ieşea de o înjurătură, două.

În singurătatea mea, pe care nu voi să o împart cu nimeni, m-am gândit de

câteva ori la sinucidere...prea vulgară chestia – sinucigaşii sunt nişte oameni nobili

din moment ce, după ce au pierdut toate bătăliile cu viaţa, încheie socotelile cu o

victorie asupra fricii de moarte. Pe cât de stupid, pe atât de nobil.

Să refuzi viaţa, darul cel mai de preţ dat de Dumnezeu, dezinteresat.

Dumnezeu nu îţi cere decât să-ţi mărturiseşti păcatele şi greşelile ca să ţi le poate

ierta. Aici e problema, dacă tot ţi le iartă, de ce să i le mai spui şi mai e ceva, oricum

El le ştie – ţi le-ar putea ierta fără să i le mai spui? Octavian Paler avea aceeaşi idee.

N-am înţeles niciodată chestia asta. Nici prietenul meu, preotul Simeon

Damaschin n-a argumentat convingător: „să fim umili şi smeriţi.” Deci, ca să ne

umilească, să facem penitenţă, să mai ţinem şi post negru. Să mai crezi în Dreptatea

Divină?!

Dumnezeu este în noi, îl găsim în noi atâta timp cât vrem să trăim. Când ne

apropiem de momentul când trebuie să dăm naturii mineralele pe care le-am luat cu

împrumut, Dumnezeu ar trebui să se revolte. Dar tace. Deci, Dumnezeu din noi a

fost învins de timpul din noi. Nimic nu e veşnic! Nici Dumnezeu?! Oare?!

Nu putem fi singuri în Univers fără un şef suprem. Isus, fiul lui Dumnezeu,

ucis de cine în cele din urmă şi în numele a ce? Dacă Dumnezeu şi-a ucis Fiul, fie

şi ca jertfă pentru oameni – înseamnă că e neputincios în faţa morţii şi că este şi un

tiran desăvârşit. Îl mai poţi invoca? Se mai poate vorbi de puterea Lui

NEMĂRGINITĂ?

Cu gândul la viaţa de apoi, Îl iertăm în cugetul nostru, pe Dumnezeul nostru,

care a găsit pe cineva care să-i ucidă Fiul Tatălui. Cât este mântuire şi cât speranţă?

Infernul, ca şi paradisul, pot fi numai aici pe pământ – restul sunt plăsmuiri deşarte.

Mia se vedea înlănţuită de atenţia lui poate exagerată, să nu i se întâmple ceva,

să nu greşească ceva – o ştia cum reacţionează la simpla întâmplare şi îi părea rău să

o vadă iar necăjită şi amărâtă că nu a ieşit cum şi-a dorit dintr-o situaţie mai dificilă,

mai alambicată. Atenţiile lui exagerate, grijile lui pe tema performanţelor ei

profesionale erau de necrezut pentru un om normal, la puterea lui de reacţie şi

percepţie.

Ar fi vrut să se abţină, în faţa ei măcar, dar nu reuşea să se desprindă de o

astfel de preocupare care aproape că devenise boală, se cronicizase în cei 6 ani.

Ar fi vrut să şi-o apropie mai mult, dar firea lui era de vină. Îşi vroia a studia

singurătatea, dar numai în raport cu ea, cu Mia – nu ştia dacă o iubeşte cu disperare

sau cu recunoştinţă, pentru că-l ţinea mereu treaz, tânăr şi în plină putere de creaţie.

Scria în timpul cât conversa cu ea – aşa simţea – pagini întregi. Asta nu înţeleseseră

femeile la el - îl vroiau vindecat de doruri, de singurătate, el le cerea însă să-l ajute

să scrie despre dorurile lui, despre singurătatea lui de artist – scriitor.

Mia asta făcea. Îi mobiliza talentul, simţurile, sentimentele – îl determina să

vadă lumea altfel decât ceilalţi oameni. Când se vroia singur, femeile din viaţa lui îi

cereau să le iubească, fie şi formal, cu vorbe şi gesturi tandre, să le iubească

asemenea celorlalţi cu care mai avuseseră ele de-a face, soţi, iubiţi sau amanţi.

Mia, dacă n-avusese această experienţă, nici nu ştia ce să-i ceară. În

nevinovăţia ei nu ştia că Mihai ar putea deveni o jucărie în mâinile ei miraculoase.

Nimicurile de rutină ale fostelor lui iubite, îl determinaseră să renunţe la

relaţie – nu-i plăcea să se ştie folosit, cu atât mai mult să se şi vadă folosit. Nu-şi

ceruse scuze de 10 ori în 30 de ani niciunei femei - în faţa ei înclinase balanţa într-

o marţi – nu pentru că ar fi vrut să se apere – dar o văzuse supărată, amărâtă pentru

nişte vinovăţii imaginare. Nu se putea explica, aşa că îi ceruse scuze.

„Vă iert pentru dumneavoastră, pentru mine nu pot, încă.”

Cu privirile acelea oţelite, glaciare, mai avea puţin şi era gata să-şi îndepărteze

şi ultimul om apropiat – ultimul discipol –Mia. Nu era vorba despre o femeie, ci de

dragostea pentru o femeie, pe care nu ştia dacă o mai poate întâlni o a doua oară în

viaţă. Mobilul existenţei lui, mobilul creaţiei fusese dragostea – dacă pierdea

dragostea nu mai avea pentru ce trăi.

A iubi înseamnă a te dărui fără rezerve, fie şi cu egoismul caracteristic celor

aleşi de Dumnezeu.

Dragostea lui pentru Mia era egoistă oarecum, din moment ce el îi oferea totul

cu generozitate. Îi cerea totuşi, să-l sune de câte ori credea că ar putea rezolva ceea

ce ea ar fi avut nevoie sau pentru că aşa simţea la o anumită oră, sau numai aşa...fără

motiv.

Nu numărase niciodată când spusese te iubesc pentru că niciodată, nu fusese

de ajuns. Nu ştia încă ce să mai creadă despre Mia, ea îl înţelegea perfect – fără să

ştie, fără să vrea, ea îi oferea cu atâta generozitate o putere de creaţie, o dorinţă de

viaţă, o încredere nemărginită, un fel de înnobilare sufletească, ceea ce nu primise

niciodată de la nicio femeie, altruistă cum era după două ore de birou, la editură, ea

pleca frântă de obosită, el energizat pentru o săptămână, cu o poftă de muncă, cu

care îşi uimea colegii din TV.

Ea îl vedea bărbatul ideal, dar nu pentru ea, el o vedea femeia visurilor lui

reale, din cărţile pe care le scrisese, dinainte de a o cunoaşte.

Conflictul dintre generaţii se atenuase odată cu aparţia ei, nici nu-şi mai dădea

seama de asta. Avea senzaţia că se născuse a doua oară, se simţea tânăr şi în plină

putere de creaţie, îi crescuse pofta de viaţă. Se vedea nemuritor – dar imediat îl

apucau remuşcările – cum, de ce nemuritor, dacă şi ceilalţi oameni ar fi nemuritori,

pământul n-ar mai putea suporta atâta omenire – grija celor ce trăiesc ar fi să nu se

mai nască alţii – ca la chinezi. Ce ar însemna viaţa fără copii? Nemurirea ne-ar

transforma în călăi.

„Ce n-a reuşit moartea, să facă din crimă condiţia vieţii, ar reuşi nemurirea” -

zicea Octavian Paler.

Putea fi Mia, prin personalitatea ei nemaiîntâlnită o capcană a existenţei –

personajul feminin atipic de care se îndrăgostise înainte de a o cunoaşte – femeia, la

şlefuirea căreia lucrase fără să-şi dea seama ani întregi?!

Îi studiase Mia opera şi îşi cioplise chipul după imaginaţia lui? Erau întrebări

de neînţeles, nu numai pentru el, ci şi pentru cei care îl cunoşteau de ceva vreme.

Dacă Mia nu era reală, era o plăsmuire, era un fel de poem feminin, atunci el trăia

un vis ireal, de care nu trebuia să se bucure, nu-şi trăia viaţa lui, trăia viaţa altuia. Un

gând aiurea îl făcuse să se mire de propria-i judecată, poezia vieţii lui era un eşec, o

trădare.

Tristeţea, deznădejdea, disperarea nu-i mai ofereau nici ele nimic – măcar o

mică revoltă, ceva acolo cu care să-şi motiveze existenţa – zilele următoare. Să treci

deodată la o indifereţă totală faţă de tot şi de toate – era deja prea mult – să nu-ţi mai

doreşti nimic – atunci pentru ce să trăieşti?

Atunci când nu mai ai puterea nici măcar să plângi după poezia vieţii, să te

revolţi, să sudui, să înjuri, nu mai eşti pe placul nici unui dintre sfinţi – iar de o

împăcare cu Dumnezeu nu se mai pune problema. Când nu mai vrei să vezi pe

nimeni şi viaţa de pustnic îţi dă târcoale – cercul vieţii se închide atunci când nici

măcar râsetele pe seama ta a celor de lângă tine nu mai reprezintă nimic şi toată

lumea te crede nebun , poţi spune orice despre oricine- nu vei mai fi crezut - pot să

fie ele şi adevăruri absolute şi eterne – nu-i mai poţi ajuta pe oameni, poţi muri liniştit

– nu mai deranjezi pe nimeni – un om înţelept caută, îşi crează un astfel de moment

pentru a nu avea încurcături, şi apoi la ce i-ar mai trebui să-şi ceară iertare şi cui –

de ce să se justifice pentru că nu deranjează pe nimeni prin dispariţia lui.

Dacă ţi-ai reveni, toţi prietenii te-ar ocoli, crezându-se trădaţi de cel ce nu le

ceruse nimic niciodată. Cărţile, cărţile nu te vor judeca şi nici trăda vreodată. Să fie

adevărat că dragostea are puteri nemărginite – te poate readuce la viaţă exact când

te aştepţi mai puţin. Frica ne dă puterea, uneori chiar mai multă decât e de crezut sau

de cât ai nevoie, să te fereşti de puterea disperatului mai mult decât a înţeleptului –

poate fi înzecită - a înţeleptului nu mai îndoită.

Într-o dimineaţă, o dată cu vărsatul zorilor, se trezi revigorat şi NOU –

dormise la „Conac”, la ţară. Nu-şi explica fenomenul, trecuse de la starea de fără

suflet, fără vlagă, de vas spart o zi şi o noapte. Alături, lângă el – o tânără femeie –

semăna cu Mia – dar nu era ea. Întunericul se destrăma ca o jurebie – fereastra era

deschisă şi uşa încuiată – nu mai ştia cum se culcase cu gândul să nu se mai scoale

niciodată, luase şi un Xanax.

Fusese romancierul propriei sale vieţi – imaginaţia îi mai jucase feste de

câteva ori - înlocuind multe din cele întâmplate conform scrisei. Îi părea rău că

trebuia să o ia de la capăt, iar şi iar aceleaşi clipe, aceleaşi întâmplări şi totuşi altele

– viaţa îşi are meandrele ei, curge o dată cu timpul, între aceleaşi maluri. Realitatea

crease o irealitate în mintea lui ce planase discret spre marginile lumii.

Rătăcise drumul între coşmar şi realitate, poate tocmai de aceea şi destinul lui

i se părea că nu e destinul lui. Uneori închidea ochii şi asculta - zgomotele îi arătau

ce nu vroia să vadă, imaginaţia lui intrecuse de multe ori realitatea. Gusta din

amărăciunile dezamăgirii pentru că ea nu era Mia şi pentru că înţelesese greşit

dispariţia ei de două zile. Atât aşteptase, două zile, un semn, un telefon, ceva acolo

să se agaţe în raţionamentul lui despre dispariţia ei, în prima noapte nici nu aţipise

măcar.

Îl doborâse la pământ gestul ei, nu avea cum să-i iasă din preocupări o astfel

de atitudine de la o fiinţă cu care se identificase şase ani. Asemenea momente te lasă

la jumătatea distanţei dintre viaţă şi moarte. Te vlăguieşti instantaneu – te aşezi în

pat şi priveşti spre un punct fix din tavan, dar nu vezi nimic.

Nu poţi nici dormi şi nici mânca nimic – eşti ca un tăciune ce mai pâlpâie în

speranţa că-l mai vede cineva dinainte de a se stinge. Răstignit între viaţă şi moarte

nu eşti bun pentru nici una. Gândurile îţi rătăcesc aiurea, nu le mai poţi opri din

zborul lor fără hotar. Încet, încet simţi cum corpul îţi pluteşte în derivă înafara

camerei, alergând clipele spre niciunde. Aluneci în golul nemărginit al timpului

aşteptând ce n-o să vină niciodată prea curând, ea sau mântuirea.

Clipele sunt lungi şi din ce în ce mai grele. Cauţi o ieşire pe care n-o s-o găseşti

prea curând în nevăzutele cute ale eternităţii. Îţi faci inventarul anilor. Îţi doreşti să

devi amintire pentru cei dragi. Cu ei ar fi trebuit să împarţi suferinţa.

La ce bun?! Zgomotul maşinilor, urmele paşilor vin dinspre stradă ca şi când

te-ar ruga să le faci loc în viaţa ta de pustnic. Ai vrea să pleci undeva, de unde să

priveşti spre ei, spre cei pe care îi cunoşti – dar ei să nu te vadă. Să sari din propriul

destin. Greu, dacă nu imposibil. Ea era făcută pentru o carieră strălucită – pentru

marile adevăruri. Pierduse trenul vieţii – numai pentru că dispăruse două zile. Acum

era undeva între plecarea şi sosirea trenului următor. Acum era în gara trenului

trecut, pierdut. Abia acum înţelese că ea avea mai multă nevoie să primească

dragostea lui decât să ofere.

Lui Mihai, lucrul ăsta i se păruse la început de neînţeles, ca apoi să-i ofere ce

ar vrea orice femeie. De ce luaseră o întorsătură aşa tragică toate aceste lucruri, nu

îşi mai vroia explica nici el lui, nici altcineva. Intrase oare într-o fundătură? I se

părea că totul se desfăşura după un plan diabolic, după un scenariu bine pus la punct.

Nu ştia dacă ea făcuse sau nu făcuse ceva împotriva voinţei ei.

Oricum el o iertase pentru ce făcuse, iar dacă nu făcuse nimic rău – o iertase

degeaba. Era drept, nu era drept, era adevărat, nu era adevărat – ceea ce şi-ar fi putut

imagina – nu mai conta. Îşi dovedise sieşi că iubirea este mai importantă decât

dreptatea, iar iertarea se află înaintea adevărului. Care dreptate, care adevăr – oricare

ar fi fost el tot la iubirea aproapelui se gândise.

Trebuie să nu mai văd telefonul pentru a nu intra în ospiciu – telefonul era,

rămăsese singura legătură cu ea - şi nu sunase de două zile. Doream să plouă, să

spele urmele deznădejdilor mele – să calmeze aerul surescitat, să mă calmez şi eu,

să ies din dorinţa de a mă izola de lume. Nu puteam trăi totuşi printre oameni după

alte legi. Aveam timp să-mi revin, dar există situaţii când a avea timp este un risc,

nu un privilegiu – nu îţi poţi – permite să te gândeşti la ce ai vrea – la amintiri plăcute,

dacă n-ai timp.

Mia fugea de vacarm, de lume multă, în singurătate se simte confortabil, se

vedea în siguranţă – pe el îl obosea pustiul, dar nici vacarmul nu-i făcea bine. Părea

un om normal în anormalitatea lui pentru care era scuzat de cei care îl cunoşteau. Nu

de puţine ori se trezea plângând, era obosit peste măsură, era înfricoşat, neputincios,

revoltat, nu ştiuse niciodată de ce se aşeza pe marginea drumului şi plângea până

vedea un fir de iarbă fraged, vesel, zglobiu – căutând a scoate capul de sub o mână

de frunze uscate.

Lumea e plină de semne, de hieroglife care aşteaptă să fie descifrate. Privind

o bucată de cer, un copac, un câine, o casă, toate acestea sunt un fel de hieroglife ale

naturii ce aşteaptă să fie interpretate în funcţie de educaţia şi cultura fiecăruia. Cei

mai mulţi oameni nu vor să ştie de ce există toate astea. Ei se mulţumesc să vadă un

nor ca pe un nor, o cioară ca pe o cioară, o albină, un copac, nu-i interesează, n-au

nici timp să se gândească la firescul existenţei acestor lucruri. Ei îşi trăiesc viaţa şi

nu vor să şi ştie de ce zboară cioara sau de ce cântă cucul.

Aici Mihai poate că greşise atunci când îşi dorise ca Mia să îşi înţeleagă viaţa,

nu numai să şi-o trăiască. Dar dacă ea şi-ar fi dorit numai să şi-o trăiască? Poate că

în ignoranţa ei ar fi fost mai fericită decât acum. Viaţa, prin simplitatea ei îţi oferă

mai multe satisfacţii. Aproape că începuse să-l mustre conştiinţa. Amândouă nu prea

au loc într-o minte sănătoasă. Şcolită altfel, Mia l-ar înţelege mai uşor, comunicarea

dintre ei ar putea deveni perfectă, ceea ce îşi doreau, de fapt, amândoi. Şi, iată că

acea comunicare se poticnise într-o anumită zi, la o anumită oră. Devenise Mia o

obsesie, o plăsmuire a ceea ce şi-ar fi dorit de la o parteneră!? Îl înşelaseră oare

propriile simţuri, era Mia o himeră după care alerga în necunoştinţă de cauză: nici

măcar nu ştia cât este şi cât nu femeie. Nu ştia încă dacă şi-ar dori să fie o femeie

normală – ar fi riscant, ar compara-o cu celelalte şi…şi-ar pierde tot, până şi visele,

şi anii ce i-ar mai avea de trăit şi cărţile ce le-ar mai fi avut de scris.

Mihai Fonta nu ocupase funcţii publice înalte, nu pentru că nu i-ar fi plăcut,

dar considerase că ceea ar fi trebuit să facă el acolo cocoţat pe un fotoliu public putea

face altcineva cu mai multă dăruire şi poate şi cu mai multă pricepere. Funcţiile

publice înalte sunt o povară grea de care cei mai mulţi oameni nu se mai pot

desprinde, puterea – beţia puterii îi face să-şi piardă cumpătul, simţul măsurii,

aproape că nu vor să mai ştie cine au fost, cine sunt şi cine vor deveni după...Să nu

uităm dictatorii, micii şi marii dictatori – au o caracteristică comună...îşi pierd bunul

simţ. Cei mai mulţi uită funcţiile scării – să urci şi să cobori. Unii, odată urcaţi,

aruncă scara şi după un timp, când văd că nu se mai poate şi vor să coboare – îşi rup

gâtul...

„Tot timpul e bine să stai la o treime de baza societăţii şi la două treimi de

vârf (distanţă) ca să-ţi menţii echilibrul – numai acolo se află centrul de greutate şi

indiferent ce cutremure ar veni, nu te afectează” – îi spusese un senior inginer

constructor într-o zi pe holul Prefecturii. Scaunul omului era acelaşi şi tot acolo de

treizeci de ani. Urcase câteva trepte, mai tânăr fiind, dar se oprise cam pe la

jumătatea scării mai sus simţea că-l lua ameţeala când se uita în jos. Şi mai era o

problemă pe care o pierduse din vedere, niciodată în spatele unei femei puternice nu

stă un bărbat puternic, dar întotdeauna în spatele unui bărbat puternic stă şi o femeie

puternică. Când Mia îi spusese că lui Dumnezeu i-a dat ceva în plus, care nu se dă

la oricine, el întrebase surprins, ce? Şi ea îi răspunsese simplu: „talentul de scriitor”,

“dar talentul e ceva de care îţi dai seama că îl ai”, “şi apoi, talentul e un dar

nemăsurat.”

„Poate, dar fără muncă e puţin mai mult decât nimic.” „Fie şi aşa, cum spuneţi

dumneavoastră, dar Dumnezeu a avut grijă să-l dea celui ce-l cultivă, să nu se

irosească degeaba”.

„Mia, tu crezi uneori că eu, prin acest talent sunt un fel de trimis al lui

Dumnezeu pe pământ, greşeşti iubito, eu nu sunt ateu, ştii asta şi mai ştii că eu îl

slăvesc pe Dumnezeu , dar nu-mi permit să comunic cu el. Uite cărţile pe care le-am

scris, probabil la îndemnul lui, despre tine.

Ce dovadă mai vie să-i cerem lui Dumnezeu, care ştiu, văd că îi iubeşte pe

creatori...deci şi pe mine, de aceea eu zic mereu aceeaşi rugăciune pe care am găsit-

o undeva scrisă, nu mai ştiu unde şi n-am s-o uit niciodată: <<iartă-mă, Doamne şi

ajută-mă în (ne)credinţa mea...,existenţa Ta întrece şi raţiunea şi puterea de a mi te

imagina şi înţelege...ce pedeapsă mai mare să-mi doresc...>> şi cred că am făcut

pasul decisiv prin care vreau să mă împac cu Dumnezeu şi pentru că, dincolo de

Dumnezeu raţiunea mea nu mai există şi nu vreau să sufăr la gândul că n-am făcut

cât trebuie şi ce trebuie pentru a mă împăca cu Dumnezeu – îmi doresc să trec

dincolo de suferinţă pentru a mă mântui în cele din urmă. Dacă e aproape imposibil,

dacă greşesc sau nu, timpul va decide.

E greu să înţelegi ceva ce nu ai trăit, dar merită să-ţi baţi capul – e foarte

important însă cine şi cum te povăţuieşte. Nu ştiu, poate că mi se pare, dar de la o

vreme, am impresia că eu, M.Fonta, nu-ţi mai bucur inima ca altădată – ţi-o

răscolesc. N-aş vrea. Ştii ce mi-a urat P.P. de ziua mea de naştere de Sf. Ion: “să-ţi

trăiască tot ce iubeşti şi ce nu iubeşti, pentru că e grea viaţa fără duşmani.” Când te

îmbeţi ştii şi tu că te simţi mai deştept, mai frumos, mai puternic – ai senzaţia aia de

bărbat macho.

Ei, să-ţi povestesc una de pomină – P.P., judecătorul, eternul meu prieten din

Bucureşti, de 57 de ani, se supărase foc pe amanta sa de 45 de ani că îl înşelase cu

bărbatu-său, zicându-mi: băbăciunea dracului, auzi ce şi-a permis după ce l-am

eliberat pe netot! P.P. mă sunase disperat, pe la două noaptea, beat criţă. ”Auzi bă,

M.F., ce zice curva...aşteaptă, că n-a adormit încă, eu să-l aştept pe neisprăvit să

adoarmă – să-i veghez somnul după ce face sex cu ea. Să aştept ce... să adoarmă şi

ea - zi tu, e puţin lucru?...La ce cazne mă pune.” Concluzia: nu putem spune adevărul

celor care nu-l respectă...fie ei şi judecători.

Ştii ceva, eu îi iubesc pe cei care mă admiră, cu condiţia să nu fie proşti, ca

scriitor îmi permit acest lux, spre deosebire de politicieni care au nevoie de proşti

mai mult decât de deştepţi, cum zicea primarul Craiovei, Solomon: „politicienii

proşti sunt aleşi de oamenii deştepţi care nu se duc la vot.” Şi îl cred, să ştii. Eu nu-

i iubesc pe cei pe care îi respect şi îi admir – că am dreptate prin acest raţionament

– puţin cam solomonic, o dovedeşte faptul că sunt de acord, că pot să mă înşel – pot

să greşesc, altfel n-aş fi om, ci sfânt. Să-ţi dau un expemplu simplu.

Nu ştiu de ce, dar am senzaţia, ciudată de altfel, că atâta timp cât dr. Radu

Constantiniu trăieşte, eu n-o să păţesc nimic – dacă ar pleca din ţară, dacă ar emigra,

cred că eu m-aş duce după el. Nu ştiu dacă sunt singurul pacient pe care îl tratează

ca şi când el ar fi eu, adică bolnavul care-l caută febril, de câte ori fac crizele alea de

pietre la rinichi şi nu numai.

O dată îi zisese unui rezident: pe bolnavul din faţa ta să-l tratezi ca şi pe tine,

cu toată ştiinţa ta, nu însă cum trebuie, pentru că nu ştii, dar poţi întreba, e mult mai

onorabil decât să faci vreo prostie, să-l omori pentru că n-ai ştiut cum să-l tratezi

corect. Câteodată e suficient să nu faci nimic, pentru a fi de partea binelui, mai binele

e răul binelui. În medicină nu te poţi minţi, te poţi înşela. În orice alt domeniu, cu o

jumătate de minciună poţi ajunge la o jumătate de adevăr. Aici, acea jumătate de

minciună este de multe ori egală cu moartea pacientului. Mai bine să fii de faţă, dar

absent…în asemenea cazuri. Curajul, ca şi lipsa de curaj sunt la fel de periculoase.

Pentru noi, medicii, orgoliul profesional ar trebui să fie o aberaţie civică – e

de preferat să pleci cu capul plecat, decât cu conştiinţa încărcată. Să-ţi doreşti să te

ridici la înălţimea iluziilor, complicat, dacă nu imposibil, fără muncă. Înălţimea

deziluziilor e de preferat mediocrităţii.

Într-o zi cred că l-am întrebat pe dr. Radu Constantiniu: cum ai reuşit totuşi

să impui o seriozitate profesională, de o aşa factură, într-o vreme în care în afară de

bani, de tupeu şi mârlănie, nimeni nu ia nimic în serios? Mi-a răspuns: “N-am reuşit.

Până acum trebuia să-ţi ţii gura, acum e la modă să dai cu gura – eu n-am făcut nici

una, nici alta, pentru că, oricum aş fi procedat, greşeam faţă de mine. Am preferat

puţină decenţă în muţenie, sperând compensativ în puţină decenţă în gălăgie şi am

pierdut, deşi am fost şi ministru. Nu ştiu, dar dacă mai prind o dată trenul acela, dau

cu napalm, dezinfectez cel puţin 200 de metri în jurul meu.”

Grecii au pus în cutia Pandorei şi speranţa. Dacă s-ar privatiza bunul simţ,

democraţia ar găsi mai mulţi bani pentru a ne asigura libertatea de a ne alege idolii

dintre apostolii în viaţă, puţini, e drept, dar totuşi vii, la asta mă gândesc întotdeauna

când dau să intru în corul celor care înjură şi suduie în public – dar eu nu o fac.”

„Tu de ce ai ales literatura ca profesiune de credinţă, pentru că te mântuie,

crezi în ce faci?” – mă întrebase pe un ton foarte ironic dr. Radu, în cabinet la el.

„Pentru că mi-a permis să mă spovedesc fără să merg la popă şi nici la

psihiatru.”

De multe ori mă întreb dacă nu greşesc faţă de mine, pentru că nu ştiu cine m-

ar îngriji dacă m-aş îmbolnăvi, ce aş mânca, pe o astfel de zăpadă ieşită din visele

îngerilor – aşa de imaculată şi de albă. Într-o singură noapte vezi cum au dispărut

toate deosebirile dintre oameni – un măreţ şi nemărginit cer a acoperit pământul.

Dacă sunt un „singuratic” irecuperabil, de un un lucru sunt sigur – cel puţin cei ce

m-au citit mă înţeleg şi mă respectă, am reuşit să-i fac şi trişti şi fericiţi în acelaşi

timp – deci n-am trăit degeaba, eu – ei, e treaba lor.

Crăciunul n-a fost niciodată ca acum – cu multă zăpadă, mai puţin religios şi

foarte comercial – cozi interminabile la marile magazine, unde se cumpără şi se cară

alimente cu maşinile. O fi sau nu Judecata de Apoi...câţi din cei ce nu se mai pot opri

din dezmăţ şi orgii mai au teamă de Dumnezeu, căci de ruşine nici Dumnezeu nu

vrea să ştie. Cioran zicea: „La Judecata de Apoi se vor cântări numai lacrimile. Ce

fac cei care n-au plâns niciodată.” Am suferit şi eu când mi-am pierdut-o pe mama.

Suferinţa mea trecuse dincolo de durere – de aceea n-am plâns. Şi acum mă simt ca

un pinguin singuratic.

Cu fiecare zi mă văd tot mai depăşit – de PC, nu ştiu să-l folosesc – nu sunt

liber, am mereu nevoie de Mia.

Oare Mia nu poate să acceseze un site prin care să am certitudinea că există

Judecata de Apoi – şi povestea cu Isus – mă cutremur la gândul că nu există nimic

dincolo de dincolo. Nu la biserică, la slujbele de duminică când trebuie să-i asculţi

pe preoţi, trebuie să te cutremuri, să devii un înfrigurat de sentimentul sacrului – că

te-ai apropiat de Dumnezeu – ci când vezi mişcarea frunzelor la adierea vântului,

când vezi pietrele înnegrite de nemărginirea timpului, când priveşti cerul şi vezi stele

pâlpâind ca sute de licurici. Cine pe cine să fi creat până la urmă?! Dumnezeu a creat

omul sau omul l-a creat pe Dumnezeu.

Cine să fi avut mai multă nevoie de această creaţie iluzorie, frica de moarte

este mobilul acestei creaţii, dar Dumnezeu n-are frică de moarte. Cine să fiu eu să

fiu identificat când mă rog pierdut printre milioanele de oameni din miile de lumi

care, oricum există. Viaţa mea ce poate fi?! Nu poate fi nici măcar o clipă din

veşnicia universului. Pentru mine, viaţa mea contează mai mult decât universul şi

lumile lui. Pot fi ridicol prin ceea ce zic, dar e de preferat decât să mă mint pe mine

şi să-i mint şi pe alţii – care-şi caută destinul în cărţile mele. Mă rog tuturor să mă

ierte, dar nu pot să mă împac cu gândul că Dumnezeu poate fi printre noi în noaptea

Învierii, când lumânările se aprind din senin.

Veniţi de luaţi lumină, fie şi de la locul sfânt, poate vorbi Dumnezeul nostru

la telefonul mobil cu apostolii, îngerii lui, timp de câteva secunde. Nu poate...la câtă

treabă are ca stăpân al Universului ar trebui s-o facă, şi n-o face pentru că nu e. Mi-

l pot imagina pe Dumnezeu primăvara, când lumea, şi moartă, şi vie se trezeşte la

viaţă. Numai primăvara consider că sunt împăcat cu Dumnezeu, cu aceeaşi teamă

însă, ca aceea a Lui, cu care şi Octavian Paler a plecat dintre noi zicând: „nu mă tem

de Dumnezeu, ci de inexistenţa Lui...”

Simt bălţi şi pe strada mea, dar sub bălţi pământul este uscat – nu e nevoie să

calci de sus, tot te uzi la picioare. Dacă eşti încălţat în romane romane, nu simţi.

„Nu eu am fost mare, ceilalţi au fost mici...” – i-am şoptit lui Dumnezeu după

ce mi-ai spus că am fost un alt fel de căpetenie pe vremea romanilor, nu ca Pilat.

Gîndul îmi fuge, Mia…, iar Mia.

Mia, cu fiecare zi e tot mai liberă, liberă să-şi facă singură răul de care nu ar

fi avut o aşa de mare nevoie, cel puţin deocamdată.

La mama în cartier locuieşte „filosoful”, un ţigan neobişnuit în felul lui – are

o casă pe trei nivele, cât un palat indian – cu turnuri şi turnuleţe care mai de care mai

încovrigănate – cu sfere, stele şi săgeţi cuplate şi decuplate sprijină şi străpung, de

cum se mijesc zorii, dimineţile oraşului dinspre Jiu. Casa lui se vede din dealul

Bucovăţului nu la fel de bine ca Spitalul, Universitatea, Prefectura, dar mult mai bine

ca Primăria. Are pereţii interiori coloraţi diferit în fiecare cameră, alt perete, altă

culoare, iar pereţii sunt tapiţaţi în culori vii, un fel de pijamale de cazaci. Pe dinafară,

casa este de un verde prăzuliu până la etajul întâi – câteva camere sunt lăsate la roşu

– nu pentru că n-ar avea bani să le termine, dar dacă termină casa – a visat că trebuie

să moară, aşa că va trăi mult şi bine că el casa n-o s-o termine niciodată.

Nu ştie nimeni cu ce se ocupă, dar palatul este de o opulenţă de prost gust care

impresionează şi pe un nabab – se ştie că vinde bijuterii din aur şi aur la kilogram,

la metru, cu centimetrul, cu gramul, cu zala – de unde îl are, nimeni nu ştie. Îi zic

„filosof” pentru că el ştie multe şi de toate, dar ştie una şi bună, pe care o spune la

toată lumea: raţă înecată şi ţigan prost n-ai să vezi niciodată în neamul meu.

Un actor, un mare actor, Horaţiu Mălăiele, profesor de teatru şi film, povestea,

în direct pe TVR, o poveste ca-n filme, o poveste reală a unui rus care, sătul de

obişnuitul cotidian, plictisit de rutina zilelor care se treceau ca la indigo –

fotografiate aproape înceremenite în locul unde nu se întâmpla nimic a ales sa-si

schimbe destinul? În aceeaşi zi era şi marţi, şi miercuri, şi joi, şi luni, şi duminică –

cu aceeaşi nevastă posacă şi şleampătă, aceeaşi copii gălăgioşi şi chinuiţi zbătându-

se în lesa timpului ca şi tatăl lor – muncă, masă, somn, linişte şi retur, şi luni, şi marţi,

şi joi, şi vineri – plictisit de viaţă, de moarte, a plecat de acasă pe jos, nu ştia unde şi

nici n-a vrut să ştie. A trecut prin sate, prin păduri, a luat-o pe un singur drum, nici

la dreapta, nici la stânga – şi a tot mers. Corbi, grâu, soare, fân, copaci, izvoare, bălţi,

gropi.

După şapte zile, obosit s-a culcat la rădăcina unui copac, la umbră. Spre

dimineaţă îi amorţise mâna dreaptă pusă ca pernă sub cap. S-a întors pe mâna stângă,

îi amorţise dreapta. S-a deşteptat a doua zi, şi-a luat triasta pe băţ şi a plecat în treaba

lui. Dar, pentru că se întorsese în somn şi nu şi-a dat seama, a luat drumul invers –

văzând aceleaşi case, păduri, corbi, grâu, soare, fân, copaci, livezi, izvoare...gropi,

bălţi, pomi, aceleaşi garduri, aceleaşi fântâni, aceleaşi sate, aceeaşi oameni, s-a

minunat de ce-a descoperit...nimic NOU în lume – şi el care îşi luase lumea în cap

să scape de obişnuit, de plictiseală, de rutină.

A ajuns acasă, aceeaşi nevastă, aceeaşi copii, aceeaşi casă... aceeaşi vecini,

aceleaşi garduri căzute, s-a minunat... şi a plecat. Bietul, dacă ajungea la închisoare

de Crăciun, la Rahova, unde a venit manelistul Salam să-i distreze pe deţinuţi,

întârziind o oră, era altceva pentru că deţinuţii nu aveau unde pleca, aşa că l-au

aşteptat şi nu s-au supărat rău, s-au supărat pentru că, oricum era degeaba şi

supărarea. Totul. “Înainte de ’89 nu era nici acest Salam – nu era mai nimic prin

magazine, dar măcar n-aveau toţi, nu ca acum, numai noi pensionarii – era ceva, nu?

Când am ieşit afară, în Germania, din cauza adundenţei de mezeluri şi brânzeturi

mergeam prin magazine în zig-zag, ar fi zis omul, rusul. Îţi mai aduci aminte, eram

o turmă, făceam coadă la hârtie igienică, brânză, ouă, carne, lapte…eram flămânzi

şi liberi într-un ţarc şi ne era frică şi de umbra noastră, unii de-ai ălorlalţi fuseseră

arestaţi pentru ce vorbiseră în somn, îţi controlau şi visele – comuniştii noştri.” – îl

auzise pe unul cu … şi cu voce răguşită, în spatele lui.

Numai Ceauşescu credea că puteam fi o ţară bogată, formată din oameni

săraci. Atunci ne luptam pentru supravieţuire – acum ne luptăm pentru profit, gândea

M.F.

Norocul meu a fost nenorocul de la care am pornit. Am darul şi blestemul să

fiu fiu de dascăl, fiu de domn de la ţară – uneori suntem ceea ce gândim că suntem.

Poţi să scoţi românul afară din România, dar România din român, niciodată.

Patriotism deşănţat!? “Scuzaţi că stau cu faţa la spatele dumneavoastră, zisese Mia

ca nevastă de senator” – aşa visase ultima oară. Oricine putea fi bărbatul familiei,

dar ea putea fi sigur, zic asta pentru că ea nu era, este uneori ca parfumul unei flori

ce-ţi serveşte ca adăpost împotriva neputinţei de a schimba ceva din rutina şi

plictiseala zilelor.

Dacă ani întregi eram bucuros şi fericit pentru cum evolua pe scara socială,

pentru cât de isteaţă şi frumoasă devenea, acum aproape că îmi regretam pentru ce

făcusem pentru ea – nu ştiam cât de înzestrată nativ putea fi, nu de puţine ori – mă

temeam de raţionamentul ei. – oare eu o şlefuisem cu atâta migală, ca după şapte ani

să nu-mi mai convină atitudinea ei – ori eu eram depăşit de evenimente, pentru că

nu-mi puteam crede ochilor orbit de fascinaţia puterilor de a domina relaţia dintre

noi doi. Era scara rectorului, de la Universitatea Piteşti, de luat în seamă, ori venise

momentul adevărului.

Când am revăzut-o pe Mia, după o spitalizare de o lună, era ceva nedefinit

între o floare de seră, plăpândă şi firavă şi umbra unui nor. Avea în priviri ceva

sălbatic, de nepătruns, o priveam cu îndoiala unui filosof care uitase clipa, eterna

clipă, şi pentru o clipă i-am văzut destinul. Nu, nu, era o eroare ce începusem a îmi

imagina privind-o, acel firicel de iarbă îşi trăia timpul fără să se gândească la ce va

urma, muşca din viaţă cu lăcomia şi gingăşia pruncului ce nu ştie nimic despre mama

lui – despre nimeni. Era un pui de om evoluat pe care nu-l interesa decât trupul lui,

lumina soarelui şi supravieţuirea. Mia crescuse sub sceptrul luminii. Privirile ei se

revărsau ca zorile peste tot – cuprindeau câmpuri, case, dealuri, izvoare, păduri,

idealuri.

Surprins de logica gândurilor ei o găseam peste tot – în lumina zilelor, în

mare, în ţărm, în cărţi, în cuvinte, în credinţa mea de necredincios, în frumuseţea

acelor poeme nescrise încă. Îmi tulburase viaţa, mă uimea prin credinţa ei de stăpână

a viselor mele, era adăpostul meu de nemurire, era umbrela mea împotriva morţii.

Devenise certitudine – era ce nu era – punctul de sprijin al tuturor îndoielilor mele.

Abia târziu mi-am dat seama că-mi schimbase destinul. Adevărul existenţei mele era

în mâinile ei. Existenţa mea, ca un cerc de lumină, înconjura existenţa ei. Ea nu mai

avea nevoie de mine. Eu trebuia să fac ceva pentru a fi liber. Degeaba mă credeam

înţelept, nu peste mult timp aş ajunge o unealtă în mâinile ei şi nu mai era mult până

să constat că am fost.

Gata, eram dispuns să-mi gândesc viaţa şi altfel. Era prea târziu!?

Orizontul vieţii fiecăruia dintre noi e nemărginit – asta nu înseamnă că nu

trebuie să ne dorim să-l atingem. Era Mia “monumentul unei iluzii” sau eu avem

probleme de percepţie. Puteam să-mi strig în tăcere durerea despărţirii?!

Era un îndemn, mai era vreo speranţă?

Înfrângerile sunt necesare pentru a-ţi croi noi drumuri şi spre artă. Despre ce

suferinţă mai poate vorbi cineva după un timp. Timpul străbate şi pământul şi cerul,

şi raiul, şi iadul, important e să nu te opreşti la clipa care crezi că te satisface uneori,

pentru că suferi din dragoste, de fapt dragostea e un fel de sete de viaţă, dar

niciodată nu trebuie să mori din prea multă sete de viaţă. Rănile dragostei, în cele

din urmă devin fragmente de lumină dacă le transpui în artă. Mulţi există şi tot

mulţi şi iubesc, dar nu toţi ard, iar cei ce şi ard luminează calea altora.

“Istoria artelor nu e istoria rănilor, ci a rănilor transformate în lumină. Şi nu

suferinţa a umplut muzeele şi bibliotecile, ci lupta împotriva ei şi a singurătăţii. ”

(O.Paler)

De ce aş accepta înfrângerea fără o victorie. Nu pot să-mi vântur cenuşa

dragostei, chiar dacă inima mi-a luat foc. Regret că n-am luat totul de la viaţă şi că

nu i-am dat cât aş fi vrut. Nu pot înţelege viaţa cum o văd alţii: Mia, Mirela, Gabi,

mă-sa, tat-său. Când ajungi a nu mai iubi nimic, deja e prea târziu şi pentru

speranţă. În viaţă trebuie să te lupţi nu numai cu escrocii, ci şi cu sfinţii – ca să

obţii ce ţi se cuvine. Mia nu e nici sfântă, dar nici o femeie obişnuită – a câştigat

ce nu pierduse – nemurirea ca eroină în cărţile mele. A muncit mult pentru asta,

dar nu şi-a putut depăşi condiţia. Fiecare iubeşte cum poate şi cum crede, mai

binele e duşmanul binelui.

Mia, numai lecţii de cum să iubească nu a primit. Întâmplător sau nu această

problemă a fost lăsată în voia sorţii – era în firea lucrurilor să fie aşa.

Pentru Mihai F. un apus de soare e mai frumos şi mai important decât fie şi

un buchet de flori. Florile, după un timp, se pot păli şi usca, apusul de soare dispare,

dar nu pentru totdeauna. Nu poţi aparţine pentru totdeauna unui singur nor, cum

nu poţi aparţine niciodată unei nefericite înfrângeri. Nu e puţin lucru să te lupţi cu

tot felul de nenorociri şi să nu te foloseşti de nici măcar un prilej să-ţi odihneşti

oasele. Câţi ştiu că atunci când îmi vine să urlu de nedreptăţile ce le văd în jurul

meu – mai repede aş plânge – dar, pentru că nu foloseşte nimănui, renunţ şi merg

mai departe.

Nu poţi dispreţui viaţa aşa cum este nici de dragul adevărului, nici de dragul

dreptăţii. Zilele, minutele, clipele trec tot aşa de repede şi pentru cel care aleargă

şi pentru cel care stă pe loc – numai că unul se plictiseşte de propria lui viaţă, în

timp ce celălalt nu-şi dă seama.

Niciodată M. Fonta nu a ştiut de ce nu s-a putut opri la o singură femeie.

Ştia însă de ce l-a părăsit ultima, cum ştia la fel de bine de ce se apropia de

următoarea care, de fiecare dată, credea că e ultima. Pretindea însă a fi un om de

onoare şi era, doar că onoarea, ca pe Falstaff, îl învăţase că nu e prea bună nici de

mâncat, nici de băut.

Nu-şi explica de ce tocmai acum, în plină maturitate, nu-şi mai găseşte odihna,

la mulţumire nu mai îndrăznea să se gândească. Fusese şi fericit, avusese şi de ce,

dar tocmai acum constatase că fericirea în care se lăfăia cândva era provizorie (şi

nu numai), dar şi amară. Îşi pierduse liniştea când se aştepta mai puţin – era curtat

şi adorat de multă lume, dar nu vedea nimic în jur. Ş-ar arde trecutul, lăsând în

urmă lacrimi şi cenuşă. S-ar opri din cursa aceasta nebunească în care s-a angajat,

pentru că ar trebui să moară…dar nu vrea. Vede cu ochii şi nu crede că dragostea,

nu numai a lui, ci şi a celor care l-au iubit, a fost şi este efemeră. Nu va mai găsi

ceea ce a pierdut, dar caută, caută în credinţa lui, că va găsi totuşi ceea ce n-a

pierdut pentru totdeauna, ci numai pentru că oferise prea mult.

Altădată luase în calcul ceea ce se întâmpla oricum – de data asta, lumina ce-

i încălzea sufletul se dovedise a fi creată de jocul ielelor. Ar fi vrut să păstreze ceea

ce iubise mai mult şi mai mult, dar sunt şi oameni care nu cunosc valoarea

recunoştinţei şi nu puţini. Niciodată nu se gândise că o amintire se poate transforma

într-o speranţă. Acum credea. Credea în moralitatea destinului, în moralitatea

credinţei ei. Amintirile începuseră să-i năpădească visele – n-ar fi vrut să trăiască

din amintiri, era prea din vreme.

Nu-şi vrea înfrunta destinul, toată viaţa fusese un răzvrătit, un nonconformist,

de ce ar accepta acum ceva împotriva firii lui. Nu se vroia separa din lume prin

amintiri – se vroia în mijlocul ei. Ar fi vrut să cucerească, fie şi cu mai multă trudă,

gloria zilei care îl înconjura. Era gata să înfrunte şi acel tragic paradis, numai să

vadă pe semeni iubind râurile, nisipul, copacii, gâzele şi florile pe care le strivim

sub picioare în mersul nostru prin lume.

Avea senzaţia că se adresează unei umbre. Dar iubirea învinge şi vântul şi

marea, şi cerul, şi timpul – nici Biblia n-ar fi fost scrisă fără iubire. Iubirea ne

cheamă să înflorim pământul, iar religia să ne pregătim de viaţa de apoi. Iubirea ne

zice acum, religia zice după moarte. După moarte ce?! Iubim viaţa acum şi de

restul să se ocupe alţii – nu suntem în trecere, suntem în vizită pe pământ. Mă uit

pe fereastră dimineaţa şi văd mai mult decât mi-aş fi dorit…printre multe alte

lucruri inutile văd şi singurătatea mea, speranţele mele, dacă mai văd şi speranţele

mele înseamnă că n-am murit încă, dovada vie, dacă nu moartă, da’ vie, cărţile de

pe televizor – cărţile se scriu în singurătate – tot cărţile mă ajută să mă lupt cu

singurătatea. Cu cărţile mă expulzez din paradis şi prin cărţi intru în paradis – ele

nu m-au trădat niciodată – eu, da, le-am mai trădat câteodată uitând de ele. Când

te gândeşti la viitor şi speri, degeaba speri dacă nu faci nimic. Mai bine trăieşti din

amintiri, decât să speri.

Îşi reaminti de dr. Radu Constantiniu – “că sunt mai puţin comunicativ poate

fi adevărat, dar ce importanţă are asta la spital. La spital important e să fiu un bun

medic…aici vin oameni bolnavi şi suferinzi, le alin durerile - ce ar trebui să fac mai

bine decât asta nu ştiu şi nici nu mă interesează. Până la urmă, e o chestiune de

demnitate profesională.” Câtă tristeţe văzuse omul ăsta în 20 de ani de clinică, şi

totuşi avea puterea să zâmbească. Iar dacă se temea de ceva, se temea de risipirea

unei clipe. Ce valoare să mai aibă ce-mi spusese odată – “din moment ce nu poţi

schimba lumea, la ce bun să închizi ochii.” Acum zisese altfel –“numai cu ochii

deschişi poţi trăi viaţa la valoarea ei de adevăr.”

Şi copacii plâng în parcuri noaptea, uzi şi nedormiţi – se clatină sub adierea

vântului – de multe ori ne uităm la ei şi nu-i vedem, întotdeauna parcul, sub colţ de

oraş ne place mai mult decât o pădure de case, ca să nu zic o pădure de stejari. Erau

sau nu erau poeme acestea cuvinte cu care te prindea nepregătit dr. Radu

Constantiniu – “când nu faci nimic pentru a stăvili suferinţa oamenilor, din

comoditate, şi când nu ştii ce să faci pentru a curma suferinţa oamenilor – iată cele

două momente prin care ne deosebim noi doctorii.”

Dacă Mia ar fi lucrat într-un spital dotată cum e, cu acel fel de energie

amuzantă – spitalul n-ar mai fi spital, ci un fel de sanatoriu – unde lumea ar veni nu

numai să se trateze, ci şi să se odihnească. La spital vin toţi oamenii bolnavi,

suferinzi, nu numai pentru a scăpa de suferinţă, ci şi pentru că nu şi-au pierdut

speranţa de mai bine, speranţa de a trăi măcar o zi mai mult. Şi culmea ironiei – cei

mai mulţi îşi leagă tot de slăbiciunea care i-a adus acolo. Oricum moartea e nedreaptă

orice ar face, nu prea se uită pe cine ia, nu ţine cont de nimic, n-are legi, nici norme,

nici principii, nici reguli. Îmi aduc aminte de tatăl meu care era dezamăgit că pe el îl

uitase cumva, nu-şi mai găsea prietenii, nici duşmani nu mai avea, din când în când

răbufnea nemulţumit – asta nu mai e viaţă – e un rahat de viaţă – nu-şi mai găsea

nici pantofii dimineaţa, îşi pierdea rostul pe lume la 85 de ani şi fără mama. Pentru

el viaţa devenise ceva mai mult decât ar fi avut nevoie, era prea mult.

Moartea nu e binevenită niciodată, nici când peste toate cele bune sau rele –

aşează pacea unui mormânt. Mama, după ce a fost dată acasă de la spital n-a mai

vrut să mănânce, a băut numai apă – nici medicamentele nu le-a mai vrut lua – şi în

două zile a murit – înţelesese că nu se mai putea face nimic. A lăsat o listă scrisă

ordonat cum să fie îmbrăcată pentru înmormântare, cine să fie anunţat – neamuri,

rude, prieteni – ce trebuie să primească fiecare – eşarfe, basmale, prosoape, batiste

– ce să-i pună în tron pentru cele veşnice – exista aşadar în mintea ei un fel de

împăcare cu ea şi cu Dumnezeu – un fel de resemnare în faţa înfrângerii cucerită cu

sacrificiul liniştii şi mângâierii – că nu trăise degeaba, noi fiind mari, nu mai aveam

mare nevoie de ei, de părinţii noştri.

Aşadar, îşi câştigase liberatea de a muri mulţumită. Această mărinimie amară

ne va fi de exemplu şi nouă urmaşilor care nu ne rămâne altceva mai bun de făcut

decât am văzut la ei, la părinţii noştri. Sosise clipa când cerul, ploaia, , dragostea,

vântul, fructele, florile nu mai reprezentau nimic. Cu fiecare clipă, uitarea îşi

aşternea valul peste tot ce a fost.

Taică-meu îşi dorea să moară, dar dispreţuia moartea, mama era revoltată

împotriva morţii, deşi o acceptase ca pe o izbăvire, poate şi ca pe o ultimă înfrângere.

Lumea aceasta are un sens şi când trebuie să o abordăm. Rostul nostru pe lume

e să facem lucruri trecătoare, dar nu de mântuială. Singurătatea este prima moarte şi

este greu de suportat. Clipele de singurătate sunt veşnice şi prin efemeritatea lor.

Dacă ne-am ridica deasupra singurătăţii, ieşind din destin, moartea ar veni ca o

izbăvire, pe nesimţite.

Venise vremea să ne despărţim. Eu înţelegeam asta, Mia nu.

„Mia, eu trebuie să plec de unde am venit, a sosit ceasul – tu nu poţi înţelege

asta, ia-mă de unde m-ai găsit. Iubeşte-mă iubind marea, iubeşte-mă iubind cerul,

ţărmul şi zborul păsărilor. Eu am iubit viaţa, dar nu cât a trebuit - pasiunea naşte

monştrii şi Dumnezeu nu iartă asta – eu m-am împăcat cu Dumnezeu, de felul cum

te iubesc pe tine...trebuie să învingem această tristă despărţire pentru a ne iubi din

NOU..., altădată, altfel, poate ca în prima zi – nu avem nevoie de o zi pentru a ne

iubi, avem nevoie de aceeaşi zi , în fiecare zi, iar fără acele mici pusee...din care să

reiese că nu fiecare zi e la fel, nu am vedea cât de importantă e acea zi când

comunicarea pare totală, perfectă.”

Nici o femeie nu are nevoie de un sfat pentru a-şi dovedi dragostea. Glasul

inimii, inteligenţa inimii, intuiţia feminină îi spune întotdeauna ce şi cum...

„Ne e rău şi împreună, ne e rău şi despărţiţi”, trebuie să ne dăm seama ce şi

cum ar fi mai bine şi să eliminăm răul cel mai puţin rău...dumneavoastră nu ştiţi ce

e un dezechilibru psihic, eu ştiu. Cum pot să mă bucur, când ajungi aici, te vezi ca o

casă părăsită. Un cutremur mare e groaznic, mai multe cutremure mici anulează un

cutremur mare. Nu ştiu dacă aş putea traversa această neîncredere pe care o aveţi în

dragostea mea pentru dumneavoastră – e mult prea mult ce mi se întâmplă mie,

decât mi-aş putea închipui – eu fără umbra dumneavoastră – pare nonsensul vieţii

mele. Dar ce pot să fac, spuneţi-mi...:

Mi-ar fi plăcut ca viaţa dumneavoastră să fie mai frumoasă, dumneavoastră

faceţi mult mai mult bine la şi mai multă lume – iar eu să (supra)veghez ca acest

bine să fie şi frumos – niciodată n-am ştiut să-mi răspund la întrebarea vieţii mele

despre dumneavoastră. S-a căsătorit de atâtea ori pentru că a avut succes la femei

sau tocmai pentru că n-a avut succes...şi cu mine n-o face pentru că mă vede mereu

tristă!? N-o face pentru că am fi şi noi ca mulţi alţii, doi străini sub acelaşi acoperiş?

Posibil să nu vrea ca niciunul să facem mereu slalom într-o zi printre defectele şi

calităţile celuilalt – aşa vede el oare căsătoria?

”Când v-am zis: cine crede că deţine adevărul este necredincios – m-aţi sărutat

pe frunte, m-aţi strâns la piept şi v-aţi pierdut în negura serii”...

Enigmatică, sfioasă şi cuminte, puţin ruşinată, Mia a preferat să trăiască în

anonimat, fără dragostea celui ce avea să nu o uite niciodată.

Domnule M.Fonta

V-am citit ultimele trei cărţi şi m-am cutremurat de asemnănarea dintre

Mia şi mine.

Nu mai am linişte de câteva zile şi nopţi, îmi retrăiesc copilăria şi

adolescenţa, tinereţea.

Vă admir şi vă respect dincolo de orice raţionament şi imaginaţie. Nu pot

să nu spun că nu credeam că existaţi cu adevărat. Lăsaţi-mă să vă cunosc, să vă

ating, să vă privesc. Nu mai înţeleg nimic, v-a părăsit şi Mia, poate că e ceea ce

vă doreaţi. Eu pot fi lângă dumneavoastră.

De ce să fi ales Mia să trăiască fără dumneavoastră, Mia enigmatica Mia

să fi fost numai o plăsmuire a dorinţelor dumneavoastra?! Eu nu sunt nici

profesoară, nici avocată poate că sunt ceea ce aşteptaţi. Am nevoie de

dumneavoastră, de dragostea dumneavoastră!

Lia. 0743042011

P.S. Sunteţi în visele mele şi nu vreau sa-mi pierd visele. Lăsaţi-mi şansa de a vă

oferi o lacrimă de fericire sub un zâmbet trist că nu v-am cunoscut la timp.

*

* *

Domnule M.Fonta,

Vă scriu şi eu ca toată lumea care o interesează viaţa şi opera dumneavoastră:

ÎN PAT CU O PRINŢESĂ

„Viaţa e scurtă. Dacă nu putem s-o facem lungă, hai s-o facem lată!”

Dacă strig în gura mare că viaţa e scurtă, asta înseamnă că trebuie să o

trăim strâmt? Nu, dragă Mihai. Să ne înghesuim unii – unele, în biografia altora?

Să trăim ca în serialele mediocre în care – din economie de distribuţie – toată

lumea şi-o trage cu toată lumea, toate fostele plâng pe umerii actualei şi toate

actualele devin foste până săptămâna viitoare, la următorul episod?!

În urmă cu şapte ani, când m-am stabilit în Bucureşti, cel mai mare oraş

din ţară, cel mai modern, cel mai emancipat etc., pentru mine asta a fost cea mai

proastă viziune: aici toată lumea se culcă cu toată lumea! Parcă asta...nu m-ar

deranja prea tare dacă, apoi, eroii moderni ai permutărilor infinite...n-ar începe

să se spovedească în stânga şi-n dreapta. Discreţia, floarea de colţ a nemărturisirii,

a fost surghiunită dintre apucăturile de zi cu zi ale muritorilor.

Am constatat cu sfâşiere ceva: se vorbeşte mult şi cu sete despre adulter, dar

nu despre dragoste. Oamenii nu vor poveşti despre mari iubiri, ci despre mici

înghesuieli! Un fante, o porumbiţă, un papagal cu care ai avut o rătăcire de-o

oră...va umple târgul cu isprava ei – a lui, nici nu ştii. În schimb, o fiinţă care te-

a adorat o veşnicie nu va istorisi niciodată nimic amicilor săi, ci va păstra pentru

totdeauna în secret, cât de răvăşitor a simţit că nu poate trăi fără tine.

Când trăieşti şi munceşti în comunităţi mici, posibilitatea de a fi cu toţi şi-n

toate este egală cu...foamea, cu setea...Astâmpărul se instalează doar până la

următoarea paradă a senzaţiilor omeneşti pomenite. Nu sunt o fiinţă perfectă, aşa

că nu-mi ascund dezgustul faţă de apucăturile primitive şi disperate ale unor femei

înlocuite. Nu-mi place să fiu măsurată cu şublerul de fostele iubite ale bărbatului

meu şi nici de actualele fostului. Slavă Domnului, aproape toate, cel puţin cele

despre care ştiu, sunt femei civilizate, educate, împlinite profesional, cu o viaţă

frumoasă şi o privire senină. Nu am auzit niciodată porcării sinistre dinspre ele şi

nici nu le-am văzut chinuindu-se să-şi fabrice vreo flegmă când ne intersectăm.

Dar, ca-n filme, şi-n viaţă există mereu un personaj negativ.

Nici eu n-am fost scutită de un „fost”...bântuit de o ură atomică şi de o

preocupare aşa de constantă vis-a-vis de persoana mea, încât s-a urâţit prematur,

s-a buşit de toţi pereţii vieţii, până ce a rămas un trist personaj social, odios

distrugător de căsnicii şi mare consumator de rahat. Nici măcar turcesc.

Am momente, rare, ce-i drept, când îmi pare rău pentru el şi pentru toţi cei

care ajung aşa de jalnic. Dacă pentru ei ar mai exist o speranţă, le-aş da-o cu tot

sufletul, spunându-le înţelept, ca Maica Tereza, că „pe cei pe care-i judeci prea

mult, nu mai ai timp să-i iubeşti”, iar cu cât te preocupi mai mult să urăşti şi să

bârfeşti un om, cu atât mai puţin se preocupă cineva să te iubească.

Am observat că toţi cei care şi-au petrecut o bună parte din viaţa lor

bârfindu-mă au ajuns rău şi le merge prost, în timp ce eu – subiectul lor preferat

pe la mese, culţuri, wc-uri şi telefoane – am tot câştigat în viaţă. Am tot obţinut

ceea ce mi-am dorit. Şi am uitat senzaţia aia de scrâşnire din dinţi, pentru că n-

am mai avut motivul.

Toată viaţa mea am încercat şi, de cele mai multe ori, am reuşit, să gândesc

frumos, pozitiv şi să-mi văd doar de viaţa mea, a copilului meu şi a celor dragi. O

ecuaţie simplă de viaţă, o formulă a reuşitei, mai ales în plan moral.

Dovadă că cealaltă categorie, actualele foştilor mei, mi-e foarte simpatică

şi, aproape fără excepţie, n-am de ce să refuz o întâlnire, chiar o găsesc agreabilă,

fără cascadorii, adică nu sare nimeni calul, iar fiecare poate să-şi păstreze

muştarul în sertarul cu nervii personali. Nu cred în reuşita proiectelor de grup

când e vorba de iubire şi nu găsesc nici o provocare în competiţia asta, aş spune

că bărbatul unic, înconjurat de multe femei încinse, trebuie ocolit şi privit ca o

statuie...un David de piatră, care a rămas fără penis la transport. Este sănătos în

ambele sensuri vitale, rămânând astfel şi sufletul şi vaginul neinfectate. Problema

cu ura retroactivă este chiar foarte gravă, fiindcă se cronicizează şi nu aduce decât

răutate şi penibil. E aproape ca un sifilis, nimeni nu mai vrea să te aibă în aşternut

curat, dacă-ţi ştie diagnosticul.

Niciodată n-am putut iubi cu adevărat un bărbat care m-a pus în balanţă

cu o altă femeie. M-a înjosit, m-a durut, m-a murdărit, nu mi-a adus nimic bun,

în final. M-am minţit, m-am amăgit cel mult – pentru un timp – că îl iubeam, căci

eu ştiam bine în interiorul meu, că-i loc de mult mai mult şi de mai bine. Oricât

m-aş elibera de lanţul prejudecăţilor, tot nu mi-aş dori niciodată să fac parte din

suita vreunui bărbat, fie el şi „cel mai tare din parcare”.

Insist să fiu eu aceea.

Insist să locuiesc doar eu în toate cele patru camere ale inimii bărbatului

meu şi să amenajez eu atriile şi ventriculele lui după poftele inimii, gândurilor şi

dragostelor mele.

De pe urma talmeş-balmeşului indiscret al lumii în care trăim, de pe urma

faptului că vieţuim într-o lume îngustă, cu iz balcanic, aş pofti să se nască şi

consecinţe fericite:

Aş vrea...ca bărbatul pentru care am fost ani de-a rândul zeiţă, atunci când

va bea coniac la aceeaşi masă cu cel pentru care, în această clipă, suspin...şi

ard...şi zac...şi mor, să nu-i ofere numai istorioare picante. Ci, într-o clipă de

profundă sinceritate, să-i vorbească despre cum ştiu eu să fiu răsărit de lună...şi

cireş înflorit...şi colind de Crăciun...şi măr geruit la fereastră...atunci când iubesc.

Aş vrea...ca bărbatul pentru care am fost ani de-a rândul zeiţă, să spună

onest, nu „pe femeia asta am avut-o şi eu” (mi se pare nedrept, pustiitor,

revoltător!), ci...

...am iubit-o enorm şi n-am ştiut s-o păstrez. Când a plecat, lumea mea s-a

năruit. Dacă şi tu o iubeşti...ai grijă să n-o pierzi.

IULIA-PRINŢESĂ NEFERICITĂ

*

Domnule M.Fonta,

Vă trimit şi eu ce nu cred să mai fi primit vreodată. Ceva între DA şi NU

literaturii şi vieţii dumneavoastră!

Refuzam adevărul, nu se poate, este sănătos. Cu toate acestea, urma o internare,

investigaţii. Nu-l voi mai putea vedea şi nici auzi la telefon. Nu-i mai rămăsese

decât să aştepte, deocamdată. Ce… îi era frică să mai gândească. Cătălina ştia

asta, dar când iubeşti aşteptarea nu are limite, dacă la capătul ei este Bogdan.

- De ce tocmai mie să mi se întâmple asta? Se întâlnea prima dată cu

destinul în marea răscruce a vânturilor vieţii.

Fatalitate! Analizele confirmă diagnosticul. Pedeapsă cerească sau ceva

înafara destinului? Şi gândul se întoarse la ziua când se cunoscuseră.

Portiera automobilului se deschide în faţa Spitalului de Urgenţă şi din

maşină coboară un bărbat elegant, distins, care salută discret şi intră. După câteva

minute, uşa laboratorului se deschise larg.

Ochii mi-au rămas pironiţi spre el.

- Renunţă, aud în spate vocea Lianei, colega mea. Nu ai văzut verigheta?

Închid ochii, un gând nebun, necontrolat, mă stăpâneşte brusc. Deschid

ochii şi simt privirea bărbatului uimită.

- Crezi că este noul coleg? o întreb pe Liana, sperând să fie adevărat

- Cu siguranţă!

- Ce păcat! gândesc cu voce şi intrăm. Laboratorul era luminat de soarele

după amiezii aceleia de vineri, 28 aprilie.

- Sărut mâinile, spuse şi se apropie cu mâna întinsa. Eu sunt noul coleg,

Bogdan Ene.

Vocea îmi rămâne în piept, refuzând să scoată un sunet. Întind mâna şi aud

vocea Lianei:

- Şi nouă ne pare bine! Eu sunt Liana, ea este Cătălina.

Cu exclamaţie de uşurare zâmbesc şi încerc să-mi revin:

- Mă bucur să vă cunosc.

Zâmbeşte, măsurându-mă cu privirea. Încercam să ignor prezenţa

bărbatului, căutându-mi de lucru. Îi simţeam privirile curioase aţintite asupra

mea, roşeam ca o puştoaică.

- Da, sigur, răspund ca şi surprinsă de atitudinea lui degajată. Privirile ni

se întâlnesc de câteva ori… aproape instantaneu, apoi conspirativ.

- Vă pot conduce acasă? S-a terminat programul pentru mine, cel puţin

înainte de a-l începe.

Uşa garsonierei apăru ca un zid alb. Cătălina simţi o mână puternică pe

umărul ei, se întoarse şi ca-ntr-un vis, o muzică astrală şi o placută amorţeală

puseră stăpânire pe ea.

Nu e greu să îndrăgeşti, dar mult prea greu să te îndrăgosteşti.

“Ultima lui internare mi-a pus la încercare puterea de a trece dincolo de

pragul durerii. Deveneam parteneră de luptă cu soţia lui, într-o luptă inegală,

absurdă şi imposibilă, cu moartea, o luptă fără învingători. Moartea ne trece în

eternitate pe toţi, dar după legile ei neştiute de nimeni, niciodată…

Aveam nevoie una de cealaltă, iar Bogdan avea nevoie de amandouă.

Făceam cu schimbul, în ture, stând lângă el, în reanimare. Nu putea

respira, plămânii lui erau ventilaţi cu ajutorul unui aparat, aşa că avea nevoie

permanent de prezenţa uneia dintre noi.

Bogdan nu putea vorbi, dar era conştient, vedea şi auzea.

Ochii lui expresivi treceau de la încredere şi voinţă, la teamă, disperare şi

doar prezenţa noastră îi dădea acea licărire de speranţă.

- Stai liniştit, sunt eu lângă tine, îi spuneam atunci când ochii lui mă căutau.

Mă căutau pe mine, eram stânjenită, soţia lui fiind lângă mine. Din priviri

înţelegeam ce-şi doreşte:

- Întoarce-mă, spuneau ochii lui trişti şi mâinile mele îi propteau spatele

amorţit. Minute în şir stăteam nemişcată, proptind spatele sau mângâindu-i gâtul

transpirat de suferinţă. Mişcarea degetelor mele pe spatele lui îi lumina privirea

tulbure, gura lui schiţa un zâmbet chinuit în semn de mulţumire.

Se zice că dragostea este un petic de rai rupt din natură, brodat cu

imaginaţia oamenilor.

Mâinile mele îi mângâiau speranţa pentru ziua de mâine scăpându-l de acea

suferinţă, de care vroia să scape, nu mai conta cum.

Era doar imaginaţia mea care o luase razna...

Privindu-l îşi aminti de ziua aceea de vineri, în 28 aprilie – când trecuseră

prin zidul cel alb… uşa garsonierei.

- Ştii că sunt însurat, spuse cu o voce tristă, ridicându-se din pat. Se apleacă

spre ea, o priveşte, îşi îngroapă faţa în părul ei şi aşteptă.

- Ştiu, dar… asta este, am ales.

Îşi încrucişară mâinile într-o promisiune fără vorbe şi rămaseră muţi clipe

fără şir.

- Credeam că n-o să mai trăiesc asemenea sentimente, parcă am murit şi-

am înviat, îi spusese Bogdan.

- Da, dar sub cenuşă jarul este mai fierbinte, îi răspunse Cătălina zâmbind.

Trăiau într-o dependenţă consimţită, care n-ar fi fost posibilă fără ce încă

nu ştiau şi nici nu-i interesau, fără nume.

Se sărutară cu patimă şi-şi promiseră să ţină secretă relaţia lor din respect

pentru soţia lui şi ceilalţi. Convenienţe nenorocite… până la un punct.

Ştia că-l va avea pentru sine doar uneori, că sărbătorile din an nu vor fi ale

ei, dar era recunoscătoare sorţii că l-a cunoscut.

La birou îşi înăbuşea sentimentele, surprindea privirile lui, controlându-şi

gesturile.

Era o femeie frumoasă Cătălina, chiar dacă nu mai era la prima tinereţe si

Bogdan era vrăjit, râdea la glumele ei şi se întreba cum a putut să traiască fără ea

până acum.

Unde a fost ea când era el tânăr? De ce nu a întâlnit-o atunci? Viaţa lor ar

fi fost alta.

- În seara asta rămân la tine, în seara asta şi oricând cu sufletul vândut ţie,

spune Bogdan pe un ton grav.

- Numai moartea m-ar putea despărţi de tine. Să nu uiţi asta niciodată.

- Taci, ce spui! şi o cascadă de lacrimi fierbinţi brăzdă obrajii Cătălinei.

Îşi încolăci braţele în jurul lui, îl strânse, un fior îi străbătu trupul. Era

îngrijorată de două ori: frica de Dumnezeu pe de o parte şi jocul incorect cu soţia

lui şi societatea.

În salonul de la reanimare, obosită, încercănată, Cătălina încerca să

depăşească momentele care îi zdruncinară nervii.

“Poate cineva să înţeleagă zbuciumul dinaintea morţii?”

Ochii lui obosiţi stăteau pironiţi spre mine, clipind câteodată sub sudoarea

rece. Mâna lui slabă, firavă, mă căuta, agăţându-se ca un resort de mine, schiţând

gestul tandreţii de altădată.

Abia în faţa morţii, cei ce iubesc se cunosc perfect. Unii dintre ei sunt aşa

de reali, despuiaţi complet de prejudecăţi şi complexe, încet, încet, se contopesc,

trăirile sunt unice.

Ştiam, simţeam dinainte ce vrea, ce-si doreşte, fară să-mi arate.

- Te deranjează lumina, ştiu şi îi protejam ochii de lumina obositoare. Faţa

lui biciuită de durere se crispa la fiecare mişcare. Mâinile mele îl aplecau pe o

parte sau pe alta, ca-ntr-un leagăn, uşurându-i suferinţa trupului. Viaţa mea

plângea dinspre trecut spre îndepărtatul viitor, speriată de gândul morţii.

- Îmi cere hârtie şi creion. Mâna tremurândă înşira cuvinte greu de

descifrat. Cu ochii înnotând în lacrimi, citesc cu greutate:

“ - Te iubesc, să nu mă plângi, mergi mai departe.”

Cătălina îngenunchie lângă pat, izbucnind în plâns. Trupul ei devenise un

fel de biserică pentru el.

El, care cunoscuse triumful obstacolelor şi gloria făcându-şi un loc şi un

nume în viaţă, acum renunţase la tot, nu mai avea forţă. Mâna lui bătea aerul,

parcă spunând:

“- S-a terminat!”

Bărbatul puternic pe care îl cunoscuse se metamorfoza cu fiecare minut

care trecea, iar Cătălina, din femeia echilibrată, calmă, romantică, devenea

disperată, speriată, goală pe dinăuntru.

El fusese sprijinul ei, umărul pe care se odihnea, pe care plângea. Îşi

amintea cum îi spunea adesea:

“ - Pune-ţi în mâinile mele inima ta, dăruieşte-mi mie zilele tale şi fericirea

noastră va fi desăvârşită.

Filmul vieţii mele se mai derulează fără voie: încă îl mai zăresc şi cum venea

adeseori grăbit la mine.

“Stelele” noastre erau gemene, trupurile noastre erau încrustate unul în

altul.

Filmul se rupe, mâna lui fierbinte şi transpirată freamătă în căuşul mâinii

mele.

Ochii lui mari, gravi, neclintiţi ca fluturii de noapte în lumină, mă priviră

pentru ultima dată. Încerc să-l strig, dar nu reuşesc decât un murmur mut, un

ţipăt al gândurilor. Iubitul meu îşi părăsi trupul discret, degetele lui lungi

alunecară pe cearceaful alb.

La sânul stâng simt un bulgăre de gheaţă, o înţepătură de viperă.

Să vă ferească Dumnezeu să asistaţi la finalul celui iubit.

Îmi prind în mână cruciuliţa de la gât, încercând să rostesc o rugăciune,

dar mâinile, reci, moi, tremurânde scapă cruciuliţa.

Nu mă pot mişca, sunt siderată, tic-tacul ceasului răsună în urechi ca nişte

clopote de catedrală.

Trupul Cătălinei se contorsionează de durere, lacrimi fierbinţi cad, cad pe

mâna lui.

Prin fereastra deschisă a salonului pătrunse frigul cutremurându-mi

trupul. Abia acum o văd pe soţia lui care plângea lângă mine. Aprinse o lumânare.

Soţie şi iubită deopotrivă, cuprinseră trupul inert într-un gest de dragoste,

cutremurând asistenta din salon. Mâinile celor două femei se prinseră deasupra

lui, tremurând flacăra lumânării.

Durerea fara margini o făcu pe Cătălina să-şi amintească scene dintr-o

copilărie indepărtată, dorindu-şi să fie o copilă fără griji.

“ Moartea este sigură pentru cel născut, naşterea este sigură pentru cel

mort. Lucrul acesta fiind de neînlăturat, nu trebuie să ne întristăm, draga mea

Cătălina”, spunea un preot bătrân al satului meu.

Aveam şapte sau opt ani. Bunica m-a luat la o înmormântare la un vecin.

Cum intrăm în curte, încep goarnele să cânte specific în aceste momente.

Cum trompetele la şcoală sunau doar când ne strângeam în careul şcolii la

premierea pionierilor care defilau şi salutau profesorii, m-am manifestat exact la

fel. Am adunat copiii din curtea mortului, i-am aliniat şi am început să defilăm,

să salutăm mulţimea adunată, care nu ştia dacă să râdă sau să plângă. Coloana

de copii, salutând milităreşte, dădea ocol mesei pe care era aşezat sicriul. C-o

îndârjire nevinovată, lovind preotul care se pregătea de slujbă. Bunica, disperată,

striga la mine, dar eu, fiind în fruntea coloanei, nu auzeam nimic, ţinând mâna la

chipiu meu imaginar.

- Cătălina! strigă bunica jenată şi cerând iertare preotului.

- Lăsaţi-o doamnă! o linişti preotul, este şi asta un fel de ritual; dacii se

bucurau şi sărbătoreau la moartea cuiva drag.

- Chiar şi cei mai înţelepţi, se poartă după cum le este firea, mai spune

peotul.

Cătălina, îndurerată, realiza că dragostea ei pentru el devenise singura

justificare în faţa vieţii, de la o vreme. Apoi îşi aminti că el şi-ar fi dorit ca ea să

meargă mai departe, să treacă peste evenimente. Amândouă hotărâră pe loc ca

sicriul să-l cumpere ea. Îşi dori să-i aştearnă ea patul de veci. Amintirea aceasta

o zgudui din toate fibrele, tresărind în spasme de plâns fără lacrimi. Îşi căuta

inima cu mâna, bătea sau nu? Tic-tacul ei, în ciuda nesomnului, o convinse să

reziste.

Halucinanta nefericire o făcu să ridice ochii spre cer, ţipându-şi cu vocea

gândului durerea.

Telefonul mobil sună strident. Era soţia lui.

- Ai cumpărat? Aş vrea să-ţi dau bani pentru ce ai cheltuit!

- Da, l-am cumpărat. Nu este nevoie să-l plăteşti. Te rog să accepţi fără să

mă întrebi de ce. Îţi mulţumesc.

Nu a cerut explicaţii şi pentru asta i-am mulţumit în gând.

Fericirea, născută din dragostea noastră, a fost ca nectarul nemuririi la

început, iar apoi, ca otrava, de vreme ce acum mă durea tot corpul. Viaţa miere

făcută zdrenţe şi visele cioburi aruncate pe asfalt.

Ziua despărţirii definitive sosi cu o ploaie de vară care-şi ţesea în zare brâul

de mătase al curcubeului.

Un dor sfâşietor mă cuprinde la gândul că nu-l va mai vedea vreodată.

La slujba din capelă soţia era alături, îşi lua rămas bun într-un mod firesc.

Mi-aş dori să fiu lângă el, să-l ating pentru ultima oară, dar... stăteam în

spatele tuturor, într-un colţ alături de Liana, evitând privirile colegilor. Mâna îmi

stătea întinsă a ruga, cerul plângea cu mine, aruncând şuvoaie de apă din toate

părţile peste lumea mea reală şi imaginară. Punţile vieţii mele se tăiau una câte

una, în iz de tămâie şi fum.

Ploaia se opreşte la timp. Cripta se închide, luând la ea tot ce iubeam mai mult.

După plecarea tuturor, am putut să-mi iau rămas bun în linişte.

Îngenunchind, mă rog pentru odihna lui şi pentru iertarea păcatelor mele.

Dumnezeu ne vede mai înalţi dacă suntem în genunchi.

Se spune că, dacă ai găsit iubirea, nu trebuie să o pierzi, pentru că te pierzi

pe tine.

Eram pierdută?

Pierdusem contactul cu realitatea, când auzii o voce în spate:

- Ar trebui să mergem acasă!

- Ssss....! Lasă-mă, răspund cu glas răguşit. Mă întorc şi o văd pe soţia lui,

încercănată şi plânsă. Mi se face milă de ea, o prind de braţ şi plecăm, soţie şi

iubită, străbătând aleile în tăcere, ca două prietene.

Dacă Dumnezeu este o fiinţă infinită, şi tot ce există se găseşte în Dumnezeu

– şi noi trei mai suntem încă împreună, dacă din iubire ne bucurăm de binele

unora şi ne întristăm de durerea altora, înseamnă că cineva, undeva, plângea şi

se ruga pentru mine.

Ziua se stingea potolit, ca un copac bătrân, ajuns la capătul puterilor.

Profilul oraşului se desluşea prin ceaţa ochilor înlăcrimaţi, fremătând de

viaţă.

Cu ochii minţii, mă revedeam acum cinci ani când viaţa mea luase un alt

curs.

“Singurătatea unei femei frumoase” era titlul unei cărţi pe care o citisem.

Atunci nu-i dădusem importanţă. Acum, mâna destinului a întors paginile vieţii

mele spre singurătatea mea.

Nu există durere mai mare decât amintirea vremurilor fericite, în vremi de

restrişte.

Am hotărât să-mi iau un mic concediu, să mă retrag la casa părintească.

Acolo în liniştea casei de la ţară, aveam să-mi adun gândurile, să-mi analizez

viaţa, greşelile sau păcatele. Aici nu mă întreabă nimeni, ce-am făcut, de ce am

ales viaţa asta, când puteam fi fericită cu vreun inginer agronom.

De cine-i stăpânit omul când săvârşeşte păcatul, deşi nu-l doreşte, de parcă

e tras cu forţa? Nu ştiu prea bine răspunsul, nu pot gândi pentru ceilalţi.

Părinţii mei, cei mai buni părinţi şi dragi, nu m-au întrebat nimic, niciodată,

m-au lăsat “în apele mele”, au acceptat realitatea aşa cum era, mi-au respectat

durerea şi tăcerea. Sunt fiica lor şi pentru mine ar sacrifica orice.

În camera din copilărie, departe de lume, eram în siguranţă, ferită de orice,

până şi de prejudecăţi.

Mă revedeam copilă, în braţele bunicilor, dascăli de ţară, întelepţi şi

respectati.

Se căsătoriseră din dragoste, bunica bogată şi frumoasă, bunicul un dascăl

sărac, cu opt fraţi acasă. S-a împotrivit taică-său, dar ea s-a măritat cu bunicul, a

venit în casa lui săracă, de unde nu a mai plecat vreme de şaizeci şi cinci de ani.

S-au iubit până la moarte. La bătrâneţe se mai dejeneau unul pe altul, iar

eu mă amuzam de micile lor certuri.

- Nică, zicea bunica, aşa îl alinta ea, du-te şi adu-mi nişte lemne !

- Da' tu de ce nu te duci, Stana? Ce făcuşi până acum?

- Păi gătii, asta făcui, tu nu vezi că nu stau ?

- Da ce gătişi tu? Găti aragazul !

Doamne, ce lume, ce lume mai zicea bunicul, asta fiind singura forma de

enervare, dar pleca după lemne.

Doamne, cât de dor îmi este de copilărie !

Tata încercă să mă scoată din starea în care eram:

- Mă tată, tu care erai o fată aşa veselă, acum eşti tot timpul tristă; ieşi din

starea asta, viaţa este frumoasă, nu te lăsa doborâtă, tu astfel eşti puternică!

Plângeam, iar tata mă lua în braţe, încercând să mă apere de necazurile

nevăzute.

- Ai să uiţi, vei vedea. Vei cunoaşte şi lumea pe care n-ai cunoscut-o, va fi

altceva. Zâmbeşte! Pentru a învinge duşmanii şi timpul, trebuie să-ţi păstrezi

zâmbetul!

- Încerc, dar nu ştiu dacă voi putea.

Palidă, dusă pe gânduri, Cătălina se închide în camera ei, în semiîntuneric,

unde nu este deranjată. Nu ştia ce va face mai departe.

- Ce faci? mă întreabă mama cu o voce gravă, ieşi afară din casă, izolarea

duce la visare, tu nu mai ai ambiţii? Iubeşte-te aşa cum l-ai iubit pe el şi salvează-

te ! Tu ai putere să supui lumea dacă vrei, mă încurajează mama.

- Dragostea ne face să trăim pentru altul, atragem altă viaţă în noi înşine

şi cerem celuilalt sentimentele care-l sleiesc, care-l obosesc, mai spune mama.

- Crezi că el ar fi suferit atâta pentru tine? Eu nu cred !

Barbaţii cunosc plăcerea lacomă de a fi favoriţii, centru afecţiunilor, te

chinuie cu tirania aceea bună, totul se învârteşte în jurul lor, se pisicesc pe lângă

tine, intră în viaţa ta pe vârful picioarelor, îţi zâmbesc şi pleacă zgomotos fără să

dea nimic în schimb !

- Mamă, la mine nu este aşa. Ştii şi tu asta.

- Mă rog, nu ştiu, dar gata, ajunge cu jelitul. Dă pagina vieţii şi mergi mai

departe.

Vorbele mamei mă trezesc la realitate, dacă nu mă opresc, voi ajunge să

trăiesc după reguli mănăstireşti.

M-am aruncat în braţele mamei şi am mulţumit lui Dumnezeu pentru

bucuria de a fi cu ea.

Tata spunea în clipele lui de mulţumire :

- Fericiţi sunt părintii care au copii buni ! Şi avea dreptate.

- Du-te la oraş Cătălina şi ia viaţa de la capăt ! Dacă mai stai aici, te ucizi

lent ! Fiecare are norocul şi soarta lui, şi tu ai steaua ta, steaua ta nu a apus !

N-am dormit în noaptea aceea, hotărând plecarea a doua zi dimineaţa.

Aveam o premoniţie. Curând, ceva se va întampla în viaţa mea.

Concediul de odihnă se terminase.

Zilele îşi urmau cursul firesc, şterse, năuce, nemărginite.

O melancolie adâncă îmi rodea sufletul pârjolit, nefericirea se împletea cu

tristetea.

Între mine şi colegii mei se crease o prăpastie. Singura care mă susţinea şi mă

înţelegea era Liana. Ea încerca să însufleţească atmosfera apăsătoare din birou,

glumind adesea, dar momentele deveneau stânjenitoare, de vreme ce nimeni nu

răspundea glumelor ei.

Surprindeam deseori privirile curioase ale colegilor, de parcă nu aş fi fost

victimă a unui nefericit destin. Încercam să mă rup de atmosfera aceasta

apăsatoare, mânată de vorbele încurajatoare ale mamei. Liniştea biroului era

tulburată doar de tastatura calculatoarelor.

Uşa biroului se deschide şi un barbat zgomotos şi vesel se îndreaptă spre Liana,

râzând spectaculos:

- Salut! Ce faci?

- Bună Mihai, ce faci tu? Te văd foarte rar!

- Sunt supărat, dar nu tare. Îmi pleacă nevasta peste baltă, tocmai în Canada

şi rămân singur. Ce dracu să fac? Trebuie să îmi găsesc o muiere, o măsură mai

mică spuse, şi izbucneşte într-un hohot de râs.

- Mihai nu ştiu ce să spun, chiar pleacă? De ce? Ce motive are?

- Vrea altceva. Este hotărâtă. Numai de Canada vorbeşte în fiecare zi, este

obsedată de occident. Aşa că, trebuie să-mi caut alta, ştii că eu singur n-am fost

niciodată… aşa sunt eu şi nu mă pot schimba… ele, nevestele mele, DA.

Mă uit la barbatul din faţa mea, care mă enerva cu veselia lui debordantă şi

răspund într-o doară, fără să mă gândesc:

- Ia-mă pe mine!

Mihai se întoarce, de parcă până atunci nici nu mă zărise, surprins: ofertă sau

cerere, puţin încurcat Mihai se uită spre mine.

- Asta ori este nebună, ori nu este întreagă la minte.

- Da, ia-mă pe mine, mai spun încă o dată şi pentru prima oară, după mult timp

izbucni în râs.

- Ca lumea! Gata, s-a făcut, mi-am găsit muiere. Da-ţi-mi numărul de telefon!

Colegii din birou nici măcar nu mai respirau. Aşteptau reacţia, uimiţi de

îndrăzneala mea.

- Haide domnule, am glumit, spun jenată de comportamentul meu neserios, ce,

dumneata nu ştii de glumă? Nici nu ştiu cine sunteţi, nu vă cunosc. Serios, am

glumit!

- Sunt Mihai Fonta, scriitor, jurnalist, apicultor etc., etc. spuse bărbatul, cu un

zâmbet larg, care îi acoperi privirea.

- N-am auzit domnule de dumneata, nu v-am citit nici o carte scrisă de unul cu

numele dumneavoastră.

“ – Şi nici miere n-aţi mâncat de la albinele mele… râsul celor de faţă descumpăni

audienţa pentru câteva secunde. Miere n-am la mine, sunt eu… numai lapte şi

miere, dacă mă las gustat, dar am ultima carte, pe care v-o dăruiesc.”

- De ce nu? răspund, continuând jocul, sunt curioasă s-o citesc. S-ar putea să-

mi placă, să-mi purtaţi noroc, pentru că în ultimul timp norocul m-a ocolit.

- Sigur, doamnă.

- Mihai, striga Liana, ai grijă. Cătălina a trecut printr-un moment greu în viaţa

ei, nu te juca, ştii … ea e altfel!

Fără îndoială că după nopţile nedormite şi spaimele mele, bărbatul îmi

transmitea o bucurie uitată, tumultoasă.

Privirea mea spunea totul: răspunsul nu venea, dar ochii mei îi răspundeau:

- Atunci ne auzim la telefon! spune Mihai şi ochii lui mă măsurară insistent.

Plecă, tot aşa cum venise, vesel şi pus pe şotii.

Prietena mea Liana mă atenţionează:

- Cătălina, Mihai este prietenul meu, dar nu este omul potrivit pentru tine. Are

o viaţă tumultoasă, alambicată, nu-ţi va putea da nimic în schimbul dragostei; este

un artist... ceva ce noi, oamenii normali, n-o să înţelegem niciodată.

- Bărbaţii găsesc în aventurile lor un leac împotriva plictiselii, mişcarea de la

o femeie la altă îi distrează, îi susţine în viaţă şi-i întreţine, dar noi femeile n-avem

nici un punct de sprijin în sufletul nostru, împotriva durerii, suntem fragile, n-aş

vrea să suferi din nou.

- Cu el, pentru el, nu voi face pasiune chiar dacă este scriitor şi ce mai e. Vreau

să-l cunosc şi atât.

- Dar are nevastă, mă rog, un fel de nevastă la distanţă, iar în faţa oamenilor

şi a lui Dumnezeu este nevasta lui, se lăuda cu ea uneori.

- Dumnezeule, femeile sunt nişte fiinţe afurisite, sfătuite de diavol. Până şi cea

mai virtuoasă dintre ele ar născoci răul, dacă n-ar exista, constată un coleg de

birou uimit de dialogul meu cu Liana.

- Hai, lasă exagerările, nu toate sunt aşa. Mai glumim şi noi. Izbucnim în râs,

spre disperarea tuturor.

- Ce aveţi toţi? N-am zis că va fi o relaţie amoroasă, sunt curioasă cum gândeşte

şi trăieşte un scriitor, un artist. Am hotărât să-mi schimb viaţa, să o iau de la capăt

şi aşa voi face. Pot să mă împotrivesc, NU, s-ar putea ca leacul meu să fie Mihai

Fonta.

După ce până acum văzusem în moarte singurul deznodământ cu putinţă,

mâna întinsă de bărbatul cu multe femei în viaţa lui, era legătura mea cu

realitatea, o mână care m-ar putea scoate din amorţeală.

Dacă mă gândesc bine şi Bogdan şi-ar fi dorit să descopăr o nouă viaţă, să mă

salvez.

Mihai F. nu era cel mai potrivit bărbat pentru mine, dacă ar fi să ascult de

părerile celorlalţi, dar imaginea lui mă tulbura, vrând-nevrând, venirea lui în

viaţa mea părea scânteia vieţii. Imaginea lui a aprins în mine dorinţe adormite,

gândurile o luau razna.

Telefonul sună. Aud vocea şoptită a bărbatului la celălalt capăt al firului, care

foarte direct mă invită înafara oraşului. Urc în maşina lui.

- Mergem la mine acasă? mă întreabă Mihai, emoţionat vizibil, încerca să

ascundă stânjeneala acestui sentiment. Imaginea de bărbat curtat, afemeiat şi

însurat îmi apare în faţă:

- Domnule Fonta ai mai făcut şi altceva în afară de cărţi.

- Da, dar ce contează ce-a fost până acum, sunteţi o femeie frumoasă, isteaţă

şi se merită să încercăm. Să vedem ce iese…

- Nimic nu pare artificial în comportamentul dumneavoastră. Deocamdată. A

câta iubită aş fi? Vreţi o altă adăugată la palmaresul dumneavoastră? Câte sunt

la număr?

- Este adevărat zvonul, dar nu şi numărul lor, fiecare îmi pune câte vrea, eu

nu ştiu şi deci nu mă împotrivesc dar numai câteva mi-au influenţat viaţa,

lăsându-mă aproape sărac, dar am luat-o de la capăt şi a fost bine.

- Dar actuala soţie, de ce pleacă, ce i-aţi făcut?

- Nu i-am făcut nimic, dar sunt batân şi bolnav şi s-ar putea sa nu mai aibă ce

lua de la mine.

- Dumneavoastră, bătrân şi bolnav? Hai să fim serioşi, sunteţi un altfel de

bărbat, nu păreţi bolnav şi nici bătrân. Dimpotrivă, cu vitalitatea dumneavoastră

răspândiţi atâta veselie, aveţi o prospeţime de invidiat.

- Măi Cătălina, femeile din viaţa mea, alea importante, au profitat de mine, de

notorietatea şi slăbiciunile mele. Cred că mi-a plăcut asta, altfel n-aş fi acceptat

să fiu "folosit".

- Mihai, eu cine ar trebui să fiu în viaţa ta?

- S-ar putea să fii cea mai din urmă, dar nu ultima, nu ştiu.

- Eşti un scriitor binecunoscut, un bărbat inteligent, dar cu toate astea nu prea

te pricepi la femei, asta este un defect, o calitate sau o pasiune?

- Menirea mea pe pământ este să scriu cărţi, spune cu voce tremurândă, pentru

asta trăiesc. Femeile sunt o completare a pasiunii mele, fără de care n-aş fi putut

scrie un gând. Aş putea spune că femeile şi cărţile sunt un tandem, n-ar putea

exista unele fără celalalte. După moartea mea vor rămâne cărţile, asta ar fi

bogăţia mea, iubirile mele au fost iubiri de rând, dragostrea mea pentru cărţi

trăieşte prin eterna femeia. După fiecare carte mă epuizez şi-mi spun " gata, asta

este ultima", după o perioadă de repaus o iau de la capăt… aşa şi cu femeile din

viaţa mea.

Cătălina rămase mută, nu ştia, să-l dispreţuiască, să-l admire pe bărbatul din

faţa ei, era fascinată de replicile scriitorului Mihai F. şi nu de bărbatul Mihai F.

- Ai grijă Cătălina. Ăsta este dat dracu, este un tip imposibil, nici o femeie nu

i-a rezistat prea mult, niciuna n-a reuşit să-l domine, este nebun uneori, impulsiv

şi dificil, s-ar putea să regreţi într-o zi. De ce crezi că au fugit femeile din viaţa

lui? Cine rezistă mai mult de doi ani ajunge la şapte ani şi cine rezistă şapte ajunge

la nouă, mă avertizase încă o dată prietena mea.

- Dumnezeule, Liana, mă sperii! Pare totuşi un om blând, sensibil şi delicat.

- Da, aşa este, pare, dar îţi spun, n-o să ai viaţă uşoară cu el, ascultă-mă, fugi

cât mai poţi, n-a spus niciunei femei " te iubesc", ăsta nu se iubeşte decât pe el şi

cărţile lui blestemate.

Hotărăsc să-mi spulber îndoielile şi-i spun într-o zi:

- Nu mai vreau să sufăr, mi-e frică de defectele tale, pentru mine a pierde din

nou înseamnă a muri.

- Draga mea, femeile din viaţa mea au avut mule calităţi şi defecte: deştepte,

frumoase, urâte, proate, dar, ca un om de spirit, aş fi foarte încurcat fără tovărăşia

proştilor, au şi ei rolul lor în lume. Tu eşti altfel. Mi-e frică de calităţile tale, ai

cam multe. Nu fi egoistă. Dă-ţi o şansă.

Mă prabuşisem într-o prăpastie de cugetări şi îndoieli. Vorbele lui au risipit

norii tulburi… şi el fusese dezamăgit de viaţă.

Există oameni dragi pe care-i îngropăm în pământ, dar mai sunt şi alţii, a

căror imagine dragă se amestecă cu norii, cu florile, cu ploaia şi vântul.

Aveam nevoie de reculegere.

Intru în prima biserică pe care o întâlnesc, cerându-i preotului iertarea

păcatelor. Cu ochii împăienjeniţi şi îndoiala în suflet, îngenunchez şi cer iertare.

- Fiica mea, fii liberă, spune preotul. Dumnezeu îi iartă pe cei care-i călca

pragul casei Lui, vino de câte ori eşti tristă, roagă-te, vino şi împacă-te cu

Dumnezeu, El iartă întotdeauna.

Plec liniştită şi împăcată.

Inima freamată la apropierea celui ce mi-l imaginam când nu-l vedeam.

- Cătălina, viaţa cu el va fi o luptă, o luptă cu amintirea atâtor neveste, amante,

încât vei fi copleşită. Tu ai nevoie de tihna dragostei unui om obişnuit, iar el nu

poate sta prea mult timp lângă o femeie, cu o femeie. Ce-ai să te faci?

Telefonul sună… este Mihai F. O linişte interioară sau un zbucium fără limite

mă cuprinde, nici nu mă mai gândesc: când iubeşti, pui omul iubit înaintea

tuturor, aşa că mâine voi şti dacă m-am înşelat, iubindu-l pe acest sfânt sau demon

al veşnicelor clipe.

Cătălina Drăgan

E foarte greu sa-ţi faci duşmani pentru că mai întâi trebuie sa ţi-i faci

prieteni!

OPREAN C.

Rector Univ. „Lucian Blaga” Sibiu

Noapte, miez de vară, lumini, umbre – lume..., multă lume, forfotă mare ca în

Gara de Nord, în Gara de Nord. Vacanţă şi parlamentară, concedii – femei aproape

dezbrăcate – descălţate, bărbaţi transpiraţi, bagaje, strigăte, vorbe, vorbe alambicate,

înfundate şi la întâmplare.

Pe el nu-l condusese nimeni. Cu coatele pe pervazul ferestrei priveşte în neant

din vagonul de dormit. El nu lasă nimic în urmă. Nu regretă nimic. Ar putea întoarce

spatele geamului, lumii. Naiv e cel care crede că se poate descurca fără lumea din

jurul lui, cum naiv este cel care crede că lumea nu se poate descurca fără el.

„ ... depinde pe ce creangă te aşezi.” – zicea văru Fane: „Vere, ştii când o să

te desparţi de Mia, vine şi momentul ăla, - când o să fii ca mine...sătul de viaţă, să

nu-ţi mai doreşti nimic, să nu-ţi mai pese de nimeni şi de nimic – când vei uita de

tine, că trăieşti, când va dispărea cheful ăla de viaţă, de tot şi de toate – când vei

obosi numai gândindu-te fie şi la nimicul ăla de bine pe care îl simţi rău de tot. Când

vei fi tu cel ce încă nu eşti acum, atunci, şi nici atunci definitiv – pentru că ea nu te

iubeşte cum o iubeşti tu – ea te iubeşte altfel, cu mintea, nu cu inima – mult mai

altfel, cum numai anumite femei o pot face. Şi asta pentru că dragostea ei abia atunci

va fi mai tare decât prejudecata ei, înfruntând acea ordine morală limitată, îngustă,

de care se teme şi pe care n-o vede încă. Ştii că omul a fost înger când l-a zămislit

Dumnezeu pe pământ, faptele l-au prăbuşit, l-au făcut om, dar nu definitiv şi pentru

totdeauna.

Acum să nu te aştepţi, fie şi de la Mia, să zică într-o zi...S-A STINS

SOARELE MEU...după ce tu o să creşti sarea în mări în miez de noapte sau în zori,

de acolo din crinul din curtea casei, din anotimpul tău preferat, când şi popii şi

preotesele se iubesc zvârcolindu-se cu neruşinare, nu departe de Casa Domnului –

în curtea bisericii, în Casa Parohială.”

În mai, oriunde ai privi, o mulţime de fluturi albi, galbeni, roşii, uşori, plutesc

în nemişcare. Fluturii nopţii, fluturii cerului, vin o dată cu zorii pe deasupra caselor,

învăluind pomii în strălucirea lor mirată ca o ninsoare ce taie aerul în mii şi mii de

lame, ca nişte petale de argint.

În seara aceea de pomină, în Bănie, se opriseră şi artezienele lui Solomon -

fântânile cântătoare adormiseră în zumzetul necontenit al străzii – un zumzet surd,

aproape imperceptibil, torcea aerul ca la începutul lumii. Unde erau ploile de altădată

care spălau apa din fântâni de arşiţă şi setea de mare a oamenilor bicisnici. O linişte

nefirească ademenea până şi somnul muştelor de pe tavanul din bucătăria de vară a

celor din Malu-Mare. Străzile erau stropite de nişte sacale, un fel de stropitori uriaşe.

De patru zile nu murise nimeni – poate că nu auzisem eu – melodia aceea

devenită imn mortuar pe la noi prin cartier „mierliţa când e bolnavă.”

Putrezeau florile în glastrele din balcoanele blocurilor, iar brânzeturile şi

fructele intraseră în concursul de descompunere – compunere – beţiile alergau de

colo colo – sfoiagul mai lent adulmeca caşcavalu din vitrine.

Dinspre capelă, cântări nemaiauzite dominau anevoie liniştea străzii. Un fel

de cortegiu funerar nevăzut gonise spaima de nemernicia politicienilor – nu mai era

mult timp şi oraşul se pustia – locuitorii lui optaseră pentru concedii nelimitate pe

alte meleaguri.

Cine cunoaşte viaţa, cunoaşte şi moartea – „miluieşte-mă Isuse Hristoase,

miluieşte-mă, că Tu eşti învierea şi viaţa. Căci acum am venit la amintirea morţii...şi

am văzut, Doamne, ceasul apropiindu-se şi toţi cei cunoscuţi m-au părăsit..., Ţie îţi

slujesc izvoarele...”

Ruga aceasta îi venea lui Mihai Fonta puţin cam peste mână, îi era stângace –

mintea îl slujise câteva zeci de ani, acum simţea ceva ce îi încurcă gândurile, un fel

de dezordine. Simţea din când în când priviri moarte, pioase, grele, tulburate de nu

ştia ce.

Rămăsese singur, în ciuda faptului că nu era un singuratic, când n-ai ce-ţi

place trebuie să te mulţumeşti cu ce ai. Nu era o filosofie înţeleaptă. Se gândea cu

nostalgie la ce şi câte femei avusese în viaţa lui şi la cu ce rămăsese, cu imagini şi

plăsmuiri deşarte, pe care le trăia aievea, uneori în somn, alteori cu ochii deschişi –

mai des îi veghea gândurile Dora Ferches – ceva între ucraineancă şi nemţoaică –

focoasă şi nesătulă – o întâlnea adesea pe stradă şi de câte ori o vedea, în clipa

următoare avea în minte filmul posesiunilor acelea demente, se vedea scufundându-

se în viscerele ei cu toată virilitatea unui bărbat de 27 de ani – aproape că simţea

uraganele acelor clipe – fremătând-o, oferindu-i întreaga lui virilitate.

Nu ştia încă dacă toate femeile simţeau ce simţea ea. Secretul acestei posesiuni

nu şi-l explicase nici după 30 de ani, muierea aceasta îl sorbise cantitativ, nu mai era

decât o moleculă acolo, cu un nume aproape inexistent...însă nu pentru multă vreme.

Aproape că nici nu mai ştie cum s-au despărţit – ceva explicaţii ar fi fost – ea era

cam ca el în viaţa de dincolo de zi – îşi aminti vag – plecase la un curs de două luni,

apoi ea plecase într-o vilegiatură fără adresă. Nu ştia dacă pentru Dora avusese ceva

sentimente – se pare că nu la vârsta lor de atunci – sentimentele nu prea îşi găseau

loc şi vreme.

Apoi o întâlnise pe Doina, nevasta unui medic fugit în America – asta după o

partidă de amor jura că nu mai pleacă la bărbatu-său – se jura cu lacrimi în ochi,

plângea uneori de se clătinau pereţii...că ea nu se poate despărţi de el. Nu poate uita

binele ăla rău de tot...de cele mai multe ori încheia tirada cu un slogan de campanie

electorală, „nu, nu se poate”, şi iar tu, de ce tocmai tu... – pentru o partidă de amor

îşi găsea timp la orice oră din zi şi din noapte – nici acum nu ştia dacă măcar asta îl

iubea. Dar cel mai uşor şi important lucru de pe lume la acea vreme şi la vârsta aceea

era să fii nedrept şi necinstit cu femeia cu care faci dragoste.

O poţi dezarma, cum şi ea îţi poate zădărnici orice acţiune reprobabilă.

Furându-i încrederea, sentimentele, foarte uşor poţi deveni jefuitor de suflete. Nu

totul e un joc ordinar...devii tiran doar pentru că eşti aristocrat – ai dreptul ăsta – sau

eşti aristocrat pentru a fi tiran – pare lipsit de logică apelativul, dar nu pentru asta te

respectă semenii?!

Cei mai mulţi se tem să nu le furi averile, iar tu te gândeşti cum să le furi

muierile. Poate de aceea cei mai mulţi dorm cu mâna între picioarele nevestelor –

pentru siguranţa zilei de mâine. Frica de nevastă îi bagă în boală pe unii – toată

ziulica numai cu nevasta după ei – n-o scapă din ochi – de asta uneori şi uită cu lunile

de ce l-a luat, fie obosiţi de alergătură, fie aşa tam-nesam. Numai că muierea nu uită

nici în mormânt...de ce l-a luat.

Supuşenie şi elocinţă până o prinzi rău sau bine pe doamna – apoi încet, încet

îi iei şi lui şi ei puterea, te ajută doamna cu gura ei spartă. Şi astfel devii tâlharul care

fură pentru sine, adică pentru el – n-ai cum să fii prea aspru pedepsit – din moment

ce judecătoarea este chiar nevasta păgubosului – dar cum favorurile nu se dau oricui,

ci numai aceluia ce merită – adică furăcioasei sentimentelor tale de holtei trecut

demult de prima tinereţe. Numai astfel constaţi că viaţa e un drum scurt şi ocolit,

când prin spatele dreptăţii şi adevărului, când prin faţa minciunii şi lichelismului –

când toţi vor să-ţi cumpere vânzarea cu ceva profit – te lasă zicând: „ducă-se pe

pustii.”

Nu totdeauna vârsta îţi dă şi ştiinţa de care ai nevoie – îţi dă însă atâta cât să

nu mori de prost. Prima mare grijă a vieţii, după sănătate este să nu-ţi arăţi vârsta –

să faci tot ce-ţi stă în putinţă să pari mai tânăr – nu cu mult, 10-15 ani ar fi de ajuns

până pe la 60...după...nu mai e mare lucru de făcut. Paşii sfârşitului de secol trebuie

să te ajungă şi pe tine – Măria Ta – Prinţ al timpului pierdut. Încet, încet, vine şi

seara – castanii se golesc de frunze – vântul se aude şuierând printre crengile

dezgolite. Pe ziduri apar umbrele nopţii tot mai puţin vizibile – negura pune stăpânire

pe câmpurile din jur – oraşul doarme somnul de veghe al fiecărui anotimp – totul se

pustieşte, se aşteaptă prima ninsoare – poate în două-trei ceasuri şi vine.

De acum, filosofia îşi intră în drepturi – caută adevărul – teosofia îl găseşte şi

religia îl posedă până la prima slujbă, când pretinde că îl dă de pomană.

Ce impropriu e să spui – Dumnezeu e cea mai mare inteligenţă din câte există,

dar nu pe pământ. Frica de rău nu împiedică răul – când eşti pedepsit pentru răul ce

l-ai făcut poţi fii fericit , dar să fii pedepsit pentru ce n-ai făcut!

Trebuie să urmăreşti desăvârşirea ta şi a puterilor tale – nimeni nu trebuie să

te ajungă – gândeşte-te la ce te împiedică să fii ca un sfânt şi înlătură ceea ce te

împiedică – dacă nu poţi, ocoleşte afurisenia, ajută-i pe cei de lângă tine şi pe toţi

cei ce îi întâlneşti şi îţi cer ajutorul – erau cuvinte ce îi rămăseseră în minte ca un

colţ de cer – „nu cei ce te linguşesc îţi sunt de folos, ci mai mult cei ce te ceartă şi te

pizmuiesc arătându-ţi păcatele.”

Ortodocşii se roagă la Dumnezeu atotputernicul în linişte – ruga lor e cu

teamă, la catolici ruga e prin cântece, uneori sfâşietoare, dar familară, ca şi cum

Dumnezeu ar fi de-al lor, de-al casei. Solomon, primarul Craiovei fiind, îi lăsase sau

nu vrea să-i vadă pe cei ce furau din jurul lui, şi pentru asta să-i fie iertate păcatele,

ctitorise o biserică în satul unde îşi făcuse casă de vacanţă; ca haiducii şi domnitorii

nesăbuiţi de pe vremuri – furau, jefuiau şi ctitoreau şi câte o biserică pentru a le fi

iertate fărădelegile. Convingerea lui...”am ctitorit biserica pentru credinţa mea în

Dumnezeu şi să-i şi mulţumeasc pentru tot ce mi-a dăruit pe această lume, în această

viaţă dar şi pentru oamenii credincioşi care nu aveau loc de închinăciune pe acele

meleaguri”. În Casa Domnului sunt şi ăia şi ăia, dar ruga lor e diferită – recompensa

poate fi aceeaşi – o linişte sufletească, ca şi când fiecare s-ar fi împăcat cu sine. Un

preot remarca cinic „se trăieşte mai bine din slujbele de înmormântare decât din

binecuvântările nunţilor – asta ar însemna că popii ar vrea să îngroape mai multă

lume decât să cunune – de botezuri nici un cuvânt – poate pentru că e ceva între

nuntă şi înmormântare.”

Dar cum fiecare doctor are cimitirul lui, orice preot cu minte şi mână de popă

ar trebui să ţină cât mai multe slujbe, nu în biserică, ci în spitale – numai aşa ar intra

în relaţie de afaceri cu cât mai mulţi medici, după judecata celor ce gândesc ca popii.

Îngerii preotului ar gândi altfel – nu e fericit cel ce are multe bogăţii, ci cel ce se

bucură de ce şi cât are şi ştie cum să folosească ce are. De aceea se spune că

Dumnezeu le-ar fi dat popilor trei mâini , să dea cu una şi să ia cu două şi că văzând

ca una e nefolosită, inutilă – le-ar fi luat-o...

Oricum ai lua-o, deosebirea dintre înger şi popă este ca între un cal şi o cireaşă.

Fusese internat şi operat de hernie în marele spital regional, de urgenţă şi universitar,

de ziua lui, împlinea 56 de ani în ianuarie, după marea sărbătoare de iarnă, Sf. Ioan.

Acolo aflase fără să vrea, când una din asistentele salonului lui le povăţuia pe

celelalte mai tinere – bărbatul nu trebuie refuzat nici ziua, nici noaptea, pentru că el

ne domină oricum, pentru că nu se poartă ca un stăpân aşa cum am face noi femeile

dacă am fi bărbaţi – trebuie să nu uitaţi - şi Dumnezeu a fost şi este tot bărbat, Isus

la fel – sfinţii cei mari – bărbaţi, regii – bărbaţi – ce am avea de comentat dragă şi

apoi patul ţine casa – asta o ştie orice femeie cu scaun la cap. O adevărată femeie nu

trebuie să o îndemni, trebuie numai să o opreşti, iar dacă vorbeşte mult, o poţi

înţelege, are doi centrii pentru vorbire.

Acolo, în spital, îşi aminti de nevasta colonelului din Caracal care, ca să-l aibă

mereu şi pe aproape îl vroia măritat cu soră-sa care sta pe strada Libertăţii – vis-a-

vis de puşcărie.

Nu fusese la cimitir pentru că auzise că era pe strada Învierii, dar văzuse

macaraua care rămăsese între blocuri, ca un fel de monument de artă, un fel de

sculptură în modernismul prostiei oamenilor locului – îşi aminti şi de cum îl pâra la

nevastă-sa, una din amantele maestrului, pe unul din marii noştri poeţi.

„Doamnă, Adrian ne înşală cu soră-mea.”

Îngerul prostiei, stă în spatele tău de când te naşti: „de când te aşteptam să vii

să te ajut – poţi să refuzi ajutorul meu – dar tu ai nevoie – n-ai cum trăi izolat şi

singur, şi supărat aici în oraşul ăsta unde toată lumea iubeşte pe toată lumea – dar să

nu mă crezi, şi eu mint tot din nevoie, ca tot omul, să ies din încurcătură”.

Vezi tu, fără minciuna asta s-ar depopula oraşul, ar pieri şi imnul celor de pe

aici: „doi olteni săpau o groapă şi pământul ce-l scoteau, îl puneau în altă groapă pe

care tot ei o săpau”, aşadar:

„au plecat oltenii la coasă

Şi-au uitat să vină acasă

C-au pierdut calea întoarsă. ”

Bătea vântul într-o dimineaţă de lua ţigla de pe casă – bătută în cuie – din

odaia alăturată, nevasta unui confrate, vecin de apartament, striga disperată –

Costică, Costică, vino să vezi plopul ăla cum se dă cu capul de pereţii blocului nostru

– ca să nu mai spun ce răspuns primise frate-meu Titi, într-o vizită de-o seară, destul

de suspectă – de la o confidentă de care n-aş vrea să se ştie: „măi femeie, dar la tine

în casă miroase a moş” – „dragule, s-ar putea să ai dreptate, doar intraşi”, a zâmbit

strâmb şi a continuat cu vizitele, ce era să facă, mirosul, zicea doamna că ar dispărea

odată cu plecarea lui.

Uneori, când doamna rămânea în prag cam amărâtă, cam nemulţumită, acolo

cu motiv de înţeles, până-ntr-o zi, când dom’ profesor îi explică scurt şi demn, şi cu

fruntea sus: „bărbaţilor le este dat să polenizeze mai multe femei în trecerea lor prin

viaţă, şi cinci pe zi, asta e menirea lor” – „Zău, dar nu e mai comod dragule să o

polenizeze pe aceeaşi de zece ori pe zi.”

Ca să nu se ducă cu mâna goală acasă a dat pe la măcelărie – vânzătoarea,

care îl cunoştea: „spuneţi, dom’ profesor”, şopti la urechea femeii, „boşogi şi oase”,

„Rodica...au mai rămas pentru dom’ profesor boşogi şi oase?” – toată lumea a întors

capul să-l vadă pe dom’ profesor care, ruşinat, a pus capul în pământ şi a plecat...fără

boşogi şi oase. Se pensionase...

Pe strada îngustă şi întortocheată, către casă, îl întâlnise pe cel mai prost elev

din viaţa lui de dascăl de liceu, onorabilul: „ bună ziua, dom’ profesor – „să trăieşti

dragule, da’ ce mai faci tu, eşti student?”

„Da dom’ profesor, sunt student la facultate.”

„Bine că nu eşti la grădiniţă”, îşi râse în barbă bătrânul dascăl, descărcat

energetic, întâlnise prostia în persoană. Aproape că îşi dorea să se descalţe...dar era

pământul ud.

Un gând rebel îl făcu să zâmbească. Îşi aminti de actriţa Oltiţa Chirilă şi de o

întâmplare ciudată de la înmormântarea regretatului Dan Spătaru, când în preajma

Mirabelei Dauer se afla o doamnă uitată de vreme, cu o pălărie pleoştită pe cap.

„Lângă Mirabela se afla Jean Constantin. Doamna respectivă s-a apropiat de

Jean Constantin şi i-a spus: <<Vă iubesc foarte mult! La dumneavoastră o să fie şi

mai multă lume!>>. Mirabela a auzit ce i-a spus şi enervată i-a replicat: <<Dă-te

dragă, mai încolo cu aprecierile astea!>> reacţia Mirabelei a iritat-o teribil pe

doamna cu pălărie înfoiată: <<Ho, nebuno, că la tine nici nu viu!>>, a încheiat

aceasta, supărată, discuţia.”

Profesorul, ca şi satul lui avea două destine greu de despărţit, dar destul de

distincte – spunea asta cu greutate în suflet – satul cu părinţii în viaţă şi satul fără

părinţi. Simţea nevoia să vadă locurile copilăriei şi pentru asta mergea în fiecare

anotimp, duminica de obicei, în satul natal. La radioul maşinii auzise ceva, mai altfel,

o melodie aparte. Plânsese până în faţa casei părinteşti.

„De nu vii în satul tău,

Toată viaţa îţi pare rău,

Iar când vii în sat la tine

Şi de plângi îţi pare bine.”

Ar fi vrut să vadă pământurile copilăriei, lotul din Dealul Bobului, cureaua de

pământ de până la pădurea Cetăţuii, lotul din Dealu ăl Mare, pădurea şi via din Dos

– pline de rod şi bogăţie ca atunci când era el copil – nu uitase nimic, imaginile

acelea mirifice îi stăpâneau gândurile, le vedea aievea – acum pământurile erau

năpădite de buruieni nemuncite, pârloagă. Nu venise să le ia, venise să le dea vreunui

nevoiaş, tânăr şi în putere. Cei absenţi niciodată nu mai au ce lua şi nici ce să dea.

Îl zăriseră oamenii – unii îşi aduceau aminte de el, alţii nu – cei mai mulţi

auziseră de feciorul învăţătorului – de Mişu (al Leonicăi). Se prăpădiseră mulţi din

tovarăşii lui de joacă, de scăldat, de pescuit, de derdeluş, de şcoală – nici Smaranda,

fata primarului de atunci, nu mai era. Şcoala aia veche îmbătrânise şi ea – o făcuseră

grădiniţă şi pentru că satul se rărise, o transformaseră în biserică. Mulţi nu-l mai

cunoşteau – nici din cei cu care copilărise, şi nici el pe mulţi. „ Ce face vremea din

om, cum se râde bătrâneţea de om”- zisese Domnica lui Costea lui Milan (Milan, un

sârb pripăşit de după război pe acele mirifice locuri). Satul, lui i se părea atunci că

strălucea de viaţă şi bunăstare – cu oameni tineri, sănătoşi, voinici şi frumoşi. Pe

soreni îi alegeai într-o mie în târgul Plopşorului. El fusese dat la şcolile de la oraş –

„nu egalitatea duce lumea mai departe, ci inegalitatea”, care generează concurenţa,

inegalitate, concurenţa e locomotiva istoriei, civilizaţiei şi culturii, îi zicea taică-său.

Nu ajunsese savant, nici cine ştie ce om de cultură, dar era cunoscut.

„Savanţii ştiu totul, dar din păcate numai atât” – remarca, când şi când

profesorul de logică din liceu – iar ca scriitor scrisese ceva mai mult decât alţii, cu

pretenţii în ale creaţiei. Şi-ar fi dorit să plece din ţară, să i se spună un mic foarte

mare român - dar nu-l ţinuseră puterile, simţea cum se prăbuşeşte cu fiecare zi

trecută. Încercase, e drept, dar degeaba – acasă era acasă.

Americanii zic că cei ce nu vând ce produc, să piară liniştiţi, dar nu existenţial,

europenii cred că artiştii, oamenii de cultură, trebuie să trăiască, pentru că fără ei

dispare naţia.

Nici cărţile, romanele lui, la care muncise zeci de ani, nu sunt eterne, nici un

scriitor, sculptor, pictor, compozitor nu îşi pemite să moară de foame tot aşteptând

celebritatea, iar succesul financiar poate veni şi peste 100 de ani.

Grija statului devine aşadar un fel de obligaţie. Asta era părerea lui de

moderator de televiziune, dar cine să-l bage în seamă – politicienii care aleargă după

ciolan din prima zi de mandat.

Ca fiecare om, şi M. Fonta avea frică de moarte – la asta se gândea tot timpul.

Ritualul înmormântării se face cu toţi morţii de faţă – adică, vii care îi jelesc pe ăştia

morţi, morţii care la rândul lor au jelit pe alţii, ăştia vii sunt morţii de mâine, ce vor

veni după morţii de mai înainte. Şi lăutarii cântă condoleanţele, masa şi muzica se

opresc încremenite în timp. Apoi, casa goală, lumina stinsă. Cineva întreabă ca într-

un vis nesperat: „maestre, ce vă doriţi mâine?” – „să văd soarele, să aud păsările, să

văd iarba şi să o aud crescând, să văd şi să aud frunzele plopului când vântul nu bate,

zăpada şi ploaia, asfinţitul soarelui. Ploaia, pentru M. Fonta era bărbatul - pământul,

ogorul este femeia.

„Trăiţi mai intens în lumea reală sau în lumea imaginară?” – „în reală” – „şi

ce-aţi dori să retrăiţi?” – „tot, minus moartea părinţilor” – nu-l întrebase nimeni, erau

întrebările unui alt răspuns la care se gândise înainte de a fi întrebat.

„Sunteţi modest, domnule Fonta?”

„Şi când spui că eşti modest, tot orgoliu este şi acela.”

„Când spuneţi asta, spuneţi ceea ce simţiţi şi nu ceea cu sunteţi.”

„Spun ceea ce aş vrea să fiu.”

„M.Fonta, important e să fii cine eşti, nu cine ai vrea să fii.”

„Ai dreptate, alter ego (M.Fonta)”, zise M.Fonta râzând. Da, asta e frumuseţea

vieţii să putem discuta orice: şi când înjuri, te cerţi, spargi, fărâmi, e bine, până la

urmă te descarci energetic, te eliberezi.

Nu ştia dacă se născuse prea devreme sau prea târziu faţă de când ar fi vrut el

să se nască - dar cum nu-l întrebase nimeni când ar fi vrut, constatase că s-a născut

înaintea timpului său, dar s-a născut la timp.

După Revoluţia din ’89 se trezise ca mai toată lumea, cu o libertate cu care nu

ştia ce să facă. Unii au luat-o razna – pe arătură – speriaţi că nu mai pot minţi –

minciuna de orice fel era la rang de cinste, acum trebuia să minţi altfel, trunchiat,

dacă nu prin omisiune – ca să se creadă că spui adevărul – cine să se priceapă mai

bine la asta tot ăia care minţiseră fără judecată, acum trebuia minţit cu cap – aşa au

apărut alţii noi, oameni politici care erau de fapt fii foştilor comunişti, mai stilaţi,

mai tineri – lupii tineri – minciuna ca politică modernă, originală – veniră sprijiniţi

de Iliescu prin confiscarea revoluţiei – cu minerii ca masă de manevră – cei mai

mulţi s-au speriat – trezindu-se în mijlocul vidului de putere pe val.

Şi, uite aşa, cei care dăduseră vieţii mai mult decât primiseră, au început jaful,

marele jaf – furtul naţional – falimentul băncilor, hălci din avuţia naţională au fost

vândute şi cumpărate de clica celor de la putere, pe nimic. Foştii activişti, securişti

etc., se strecoară prin partide şi partiduleţe – de la cele istorice, la cele de bloc, de

lift şi de stadion şi se trezesc în Parlament, parlamentari colegi, călăi şi victime ale

aceluiaşi sistem – comunist decedat, fireşte, dar nu de tot – fără însă a mai fi

resuscitat – cosmetizarea discretă devine o artă a adaptării la NOU – un nou confuz

şi incert – dar un nou cu certitudine.

Cu săptămânalul „Răcnitul Carpaţilor”, în loc de nevastă se despărţi de

doctoriţă – sărac şi bolnav o cunoscu pe Mirela – o tânără cu o viaţă de familie ratată.

Lua viaţa de la capăt cu şi mai mare înverşunare şi în trei ani se îmbogăţi iar şi iar se

trezi singur. Mirela emigră în Canada – el nesuportând despărţirea de prieteni şi

neamuri, de locurile natale – nu o urmă, cum era de aşteptat. Intră în televiziune, ca

moderator. Alte romane, alte cărţi îl aduseseră iar de unde plecase, în patul de scris

– numai în pat scrisese – fiind cam bolnăvicios şi apoi lui dintotdeauna îi plăcuse

patul.

Dumnezeu fusese cam neîndemânatic când îl crease pe el ca scriitor. Nici el

nu făcuse mai puţine greşeli. Abia la 58 de ani constată cât de scurtă e viaţa – după

ce ajunsese a trăi mai apăsat, mai trist, mai tragic. Aici la ţară, unde se mutase,

constată că viaţa are un singur sens – curge spre moarte volens - nolens – aşa că,

trăieşte-o intens, concentrat. Fii în slujba altora la nevoie, dar nu după nevoile lor –

după nevoile tale. Dacă colonelul Bică – prorectorul de la Universitatea „Spiru

Haret” (Craiova) şi-l dorea printre cadrele şi studenţii de la Spiru, neexplicându-şi

gestul – prietenie sau respect pentru muncă şi talent, Oprean rectorul de la Sibiu după

ce îî oferise mai mult sprijin decât cu doi ani în urmă (sau înainte), îl şi ironizase:

„Vezi că nu mai ai prea mult timp ... asta ţi-am spus şi atunci: LA APUS ÎI VINE

OMULUI MINTEA.” Considerând ca niciodată n-ar fi fost mai bun decât alţii la

catedră, abia la apus ajunsese să se întrebe daca nu se înşelase totuşi.

S-a zis că Dumnezeu există pentru cei care au nevoie de El – iar M. Fonta, de

atâtea ori a avut nevoie de Dumnezeu şi niciodată nu l-a găsit.

În cărţile scrise de el, numai de Dumnezeu se fereşte să vorbească – acelaşi

personaj, adică el, autorul dialoghează mereu cu alter ego-ul lui de pe poziţie de

avocat, procuror, martor, judecător şi niciodată de pe poziţia celui care le ştie pe

toate.

Să te fereşti să-ţi visezi viaţa – să ţi-o trăieşti, că de visat ai timp destul la

bătrâneţe. Tânăr fiind ai şi timp şi energie pentru viaţă – bătrân, ai numai trecut.

Trecut, în cele din urmă, are oricine – cu viitorul e problema că, nu e dat oricui,

pentru că cel care dă viitorul are nişte criterii ce nu sunt pentru toţi muritorii.

Dacă nu-ţi convine de norocul tău, fă ceva mai mult pentru tine – că, norocul

e într-un fel folosirea la maximum a unui prilej favorabil, a unei conjuncturi, dar

pentru asta trebuie să te pregăteşti încă de mic, de tânăr, să nu-ţi pierzi vremea cu

tentaţii, poate nevinovate, dar sigur pierdere de vreme.

Timpul prezent este sigur certitudinea de care te poţi folosi – timpul de acum

cinci minute – nu mai e timp pentru a-l folosi, dacă atunci când l-ai avut, nu l-ai

folosit.

În prezentul său, Mihai Fonta găsea mai mult trecut de la o vreme.

Începuse a suferi din prea multă luciditate – era periculos – şi-ar fi dorit să

moară în somn - ce fericire penibilă. Aşa lup singuratic, fără prieteni – trăind nici în

haită, nici departe de ea nu prea mai putea trăi mult. Vine o vreme când îţi dai seama

de asta. Mai bine vultur cinci minute, decât cârtiţă cinci zile. Cum zice un proverb

bulgăresc: decât sărac, bătrân, bolnav şi prost, mai bine tânăr, bogat, frumos şi

deştept. Iată un motiv pentru care moartea este mai mult decât o necesitate – la 90

de ani nu mai ai prieteni, colegi, nici neamuri, nici rude apropiate – poţi să nu mai

ai nici copii – nepoţi nu e exclus, dar pentru ei eşti un străin, eşti ca şi când n-ai fi,

atunci, pentru ce mă rog, să fii – să mai trăieşti – nu te mai poţi folosi nici de mâini

care-ţi tremură, nici de picioare care nu-ţi mai sunt de folos, nici de dinţi, nu mai

vezi, nu mai auzi – „asta nu mai e viaţă”, cum zicea tatăl meu la 86 de ani. După un

„Dumnezeu să-l ierte!” – pentru ce tot Dumnezeu trebuie să ştie, mortul nu mai ştie

– nu pentru că ar fi uitat şi pentru că ar fi venit vorba de uitare - încet, încet, intri în

uitarea aceea, în liniştea, starea aceea de dinainte de a te naşte, liniştea aceea magică,

care îţi oferă totul şi totuşi nimic.

Nu cred în metempsihoză, în reîncarnare, nu-i cred pe preoţii care

propovăduiesc viaţa de după moarte – viaţa viitoare, viaţa de apoi, poate fi un vis

frumos, un basm pentru toţi cei care cred în basme – în basme nu există limite pentru

imaginaţie, aşa că poţi să-ţi doreşti şi să-ţi imaginezi orice.

Ca preot, M. Fonta ar fi fost un impostor, ar fi trebuit să spună credincioşilor

lucruri în care el n-ar fi crezut. Ar fi vrut să scrie despre viaţa satului românesc, a şi

încercat cu LA MARGINEA LUMII , dar şi-a văzut limitele şi i-a văzut limitele –

ca ziua de duminică, când toată lumea se odihneşte, se relaxează, el se enervează că

nu are ce face – nu poate lucra nimic din cauza celor care nu lucrează nimic. El n-

avusese măsură niciodată în tot ceea ce întreprinsese, de la nebuniile şi năzbâtiile

copilăriei şi adolescenţei, până la iubirile fără număr care îl aruncaseră în braţele

atâtor femei.

În viaţa de familie, dacă nu-ţi place „tratamentul” muierii rabzi un an, doi,

până te dă ea afară din casa ta, ca holtei haiduceşti un an, doi, mai şi hodineşti, iar

haiduceşti cât mai haiduceşti până te trezeşti iar ca înainte de a haiduci.

E mai de bun augur să trăieşti nişte „isprăvi” de pomină, decât să fii un

„înţelept” de doi bani – cu o viaţă searbădă şi de tot rahatul.

Nu ştiu, dar rămân la aceeiaşi convingere, că atâta timp cât „proştii” visează

la principii şi „deştepţii” ne impun regulile lor – la noi şi lumina va fi tot putredă.

Televiziunea a făcut şi minuni – accesul la a vedea şi judeca pe cei ce se

căznesc să arate că au ceva în cap - se pare că ăsta ar fi fost motivul pentru care s-ar

fi dus la TV.

Cum să-i deteşti pe cei pe care i-ai ales, poţi să-i compătimeşti până la

următoarea strigare. Să-i judeci, degeaba până la noile alegeri – vrei, nu vrei, eşti

contemporan cu ei – fac parte şi faci parte din destinul lor – faptele lor reprobabile

– se răsfrâng şi asupra vieţii tale de fiecare zi.

Ca scriitor şi mai ales ca jurnalist nu pot lăsa istoria la discreţia altora – cel

puţin încerc, şi sigur nu voi îndura o istorie făcută după cheful şi interesul unora sau

altora – nu stau pe burtă şi nici cu spinarea încovoiată.

Evenimentele din viaţa fiecăruia nu constituie esenţialul, ci detaliile a ceea ce

a dus la apariţia acelor evenimente – pare neverosimil, dar e de necomentat detaliul

ăsta. Nu poţi fi etern, dar nici vremelnic şi inutil, atâta timp cât eşti complexat de

neputinţele tale.

Interviu cu Dumnezeu de Octavian Paler

- Ai vrea să-mi iei un interviu, deci... zise Dumnezeu.

- Dacă ai timp…i-am răspuns eu. Dumnezeu a zâmbit, spunând:

- Timpul meu este eternitatea…Ce întrebări ai vrea să-mi pui?

- Ce te surprinde cel mai mult la oameni?

Dumnezeu mi-a răspuns:

- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească, iar apoi tânjesc

iar să fie copii; că îsi pierd sănătatea ca să facă bani…iar apoi îşi pierd banii

pentru a-şi recăpăta sănătatea. Faptul că se gândesc cu teamă la viitor şi uită

prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul, nici viitorul; că trăiesc ca şi cum nu

ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit.

Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp.

Apoi am întrebat:

- Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă, pe care ai dori să le

înveţe copiii tăi?

- Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în

inima celor pe care îi iubesc… şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se

vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care

are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc dar pur şi

simplu nu ştiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la

acelaşi lucru şi că pot să-l vadă în mod diferit;să înveţe că nu este suficient să-i

ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea trebuie să se ierte pe ei înşişi.

- Mulţumesc pentru timpul acordat... am zis umil.

Ar mai fi ceva, ce ai dori ca oamenii să ştie ?

Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:

- Doar faptul că sunt aici, întotdeuna…

„Dacă există zei, moartea nu poate fi ceva rău, deoarece nu e posibil ca zeii

să îţi vrea răul. Dacă nu există, de ce să trăieşti într-o lume fără zei?”

Marc Aureliu – raţionamentul simplu şi precis, după care şi Octavian Paler se

întreba retoric: „nu mă tem de existenţa lui Dumnezeu, ci de inexistenţa Lui”, mare

cărturar Octavian Paler – mi-aş fi dorit destinul lui.

Ăia care cred sincer în existenţa unui Dumnezeu, ca acel ce face ordinea

universală şi în detaliu...se poate spune că sunt mulţumiţi – pot pune pe seama lui

Dumnezeu şi ceea ce a fost şi ceea ce este, dacă nu şi ceea ce va fi – aproape că se

victimizează lăsând în seama altuia existenţa lor – e mai comod – ca să nu zic mai

uşor – să trăieşti fără grija viitorului tău şi a copiilor tăi.

Noi, românii, avem o înclinaţie spre victimizare – vezi Mioriţa, mănăstirea

Argeşului, Toma Alimoş, Pintea.

Deocamdată n-am senzaţia că trăiesc dincolo de ceea ce mi-a fost dat, dar nu

sunt indiferent cu ceea ce mi-a fost dat, nu sunt indiferent cu ceea ce mi se întâmplă

mie şi nici celor apropiaţi mie, ca să nu zic nouă ce ne vedem uneori puşi în slujba

escrocilor – convertiţi în aleşi.

Ei trăiesc abuziv în timpul nostru, pe ei nu-i interesează cei care se uită la ceas

pentru că le este foame, ei fac parte din cei care se uită la ceas ca să vadă dacă n-ar

trebui să le fie foame, după cum recunoaşte şi Octavian Paler.

Foamea a fost inventată de comunişti – aveau pentru toţi mâncare, dar numai

pentru a nu muri de foame, atunci trăiam într-o bucurie continuă, ne bucuram de un

ou, de 1 kg de zahăr, 1l de ulei, de 1kg de mălai, de un pui ca vai de el... Pentru cei

cu scaun la cap se inventase cultura – completau delicioasa cafea capitalistă cu

surogatul de cafea de năut în amestec cu o carte bună, cu un concert, cu un spectacol

de teatru – târâş-grăpiş, cultura de pe la noi mergea în faţa civilizaţiei de pe la ei...

rataţii de capitalişti.

Cultura din Est lua un fel de opoziţie instinctuală, ca o formă de apărare

instinctivă împotriva cenuşiului – a obscurantismului.

Şi ce era culmea – regimurile totalitare finanţau masiv cultura – e adevărat, şi

o controlau la modul cel mai diabolic – spre a nu scăpa ceva care să cultive altceva.

Ei numai visele nu le puteau controla. Şi pentru unt şi pentru carte erau cozi, era

bătălie – cartea se tipărea în tiraje de sute de mii de exemplare – untul, oricât ar fi

fost, nu ajungea – toţi cumpărau, dacă li se oferea prilejul, pentru câteva luni – era

şi ieftin faţă de salariile cam egale la toată lumea.

Erau bani, dar nu erau produse – asta aduce comunismul, iar capitalismul

invers – puţini bani faţă de cantităţile de mărfuri de pe piaţă. Mai plastic vorbind –

bine şi puţin exagerat – în comunism, o peşteră poate fi un salon princiar pentru cei

mai mulţi cetăţeni – în capitalism, un salon de dans poate fi şi o peşteră pentru cei

cu prea mulţi bani şi cu mai puţină cultură – pentru snobi.

În capitalism, cei veniţi la concerte vor ajunge a se cunoaşte între ei – acolo

vin din ce în ce tot mai puţini - în comunism, cei de la coadă la unt, cu fiecare zi tot

mai mulţi – niciodată.

Nimeni nu vrea încă să înţeleagă că ceea ce vine spre noi din toate părţile, nu

este numai realitatea ci şi adevărul pur – gol, goluţ.

În America găseşti cea mai civilizată incultură de pe faţa pământului, cum la

francezi găseşti cea mai civilizată civilizaţie.

La italieni găseşti acel amestec metafizic dintre cultură şi civilizaţei cum nu

mai găseşti nicăieri în lume. La nemţi şi la englezi găseşti un amestec ameţitor între

fizic şi metafizic, între civilizaţie şi cultură, rămânând ca după ceva vreme să vezi

ce e de dorit până la urmă.

Ca scriitor am menirea şi datoria de a spune adevărul în modul cel mai

emoţional cu putinţă – că reuşesc sau nu, timpul va fi cel care va alege ceea ce trebuie

din cărţile mele.

Şi Dante a minţit în „Infernul”, şi Homer a minţit în „Elena din Troia”, de ce

să nu admirăm felul cum au minţit toţi cei care ne-au cultivat bunul simţ şi ne-au

mângâiat existenţa – Shakespeare, Hegel, Goethe, Voltaire, Tolstoi, Eminescu – ce

vină au ei pentru că au fost zeii noştri vii, palpabili, pământeni, la propriu. Existenţa

lor ne-a marcat nouă existenţa - destinul. Numai steaua lor a făcut să avem şi noi

lumină, să putem aprinde candela timpului nostru.

Nu ştiu de ce, dar de câte ori merg la Bucureşti, în Gara de Nord, unde e atâta

lume, am senzaţia că sunt singur – nu mai e mult şi ne luăm şi noi după americani –

opulenţa şi prostul gust vine dinspre Videanu, primar de capitală unde aproape totul

vine vălămătoace ca gunoaiele după ploaie.

La televizor, am o emisiune pe teme politice – eu îmi pierd vremea şi lumea

mă crede profesionist în politică pentru că spun ceea ce simt, văd ce aud şi aud ce

văd, tot la televizor.

Nu pot trăi cu uşa închisă fără să văd vremea de afară, vânturile, valurile.

În fiecare zi mă întâlnesc cu cineva care, după ce mă întreabă la ce partid sunt,

mă îndeamnă să vin la ei la partid – partidul deştepţilor. După ce-i spun că nu mă

vreau corcitura ideală dintre canalie şi porc, mă lasă în pace.

Politica n-are principii, ci numai interese. Aş fi caraghios ca politician – n-aş

fi nici popă şi nici hoţ – aş fi un prost de ocazie – poate că aş fi peste limitele mele

de om serios. Merită încercat?!

Cum scap însă de groaza de ridicol de care mă tem cel mai mult. Oare cât de

caraghios aş fi în postura de mincinos sadea. Aş duce ridicolul la sublim. Să mai şi

cred în doctrina partidului ales.

În viaţă e mai comod să nu vrei ceva, decât să vrei – dacă vrei, trebuie să

munceşti să obţii, dar poţi să şi munceşti şi să te alegi cu praful de pe tobă ( cum

zicea taică-meu). Oricum, e mai de bine să pleci de la adevăr spre o iluzie, decât

invers. Nu poţi să spui că adevărul nu are umbrele lui iluzorii, îndoielile lui – lumina

adevărului este un fel de candelă fără de care nu poţi merge prea departe fără să nu

te împiedici.

Apostolul Pavel nu putea străbate pământurile Damascului fără acea flacără

mistică – că ştia sau nu drumul aveam să vedem din pildele lui Toma Necredinciosul

care se îndoia până şi de existenţa existenţei lui ca apostol al lui Iisus.

Nu e nevoie să fii mesianic pentru a fi om politic, dar ceva trebuie să ai, dacă

nu o cultură cât de cât, măcar ceva cunoştinţe de istorie, geografie, logică şi

literatură, religie, să ştii măcar o limbă străină, başca, că trebuie să fii nesimţit, nu

obligatoriu şi de neam prost. Sunt unii, cei mai mulţi, care şi când spun prostii se

cred băieţi deştepţi, n-au de unde ştii – e mai rău când o fac conştient. Asta e

problema lor cea mai vulnerabila – din acel moment nu mai sunt nici creştini, nici

păgâni. Sunt nişte neica nimeni – ajunşi printr-o conjunctură şi cu ceva noroc, pe

val. Nu se bizuie pe nimic, dar promit marea cu sarea celor care îi ascultă şi îi mai şi

cred.

Octavian Paler zicea: „nu ştiu dacă există Dumnezeul meu personal, dar ştiu

că, negăsindu-l aş fi ca o busolă stricată. Îmi e frică nu de Dumnezeu. Îmi e frică de

absenţa lui Dumnezeu.”

Dacă sfinţenia se bazează cel puţin pe Decalog – „sfântul” Ştefan cel Mare a

umplut Moldova de ibovnice, dacă nici domnul Moldovei n-a preacurvit, ci numai a

curvit – cum îmi zicea un prieten avocat – că ar cam fi vorba de nuanţă – atunci cei

ca mine ar trebui să fie novici. Rugăciunea e ceva intim, personal, care are loc în

singurătate, în linişte, cum să faci spectacol din rugăciune – şi ca să-ţi găseşti chiar

îndeletnicire, profesie, din a fi călugăr...e prea de tot.

Pentru ce să trăieşti lipsit de cele lumeşti, cu privaţiuni autoimpuse aproape

de limita de supravieţuire – n-are logică.

Că viaţa normală ţi-ar împiedica accesul la una veşnică şi mult mai lipsită de

griji, DINCOLO, pare de necrezut. Oamenii se tem de frica de moarte şi frica de

Dumnezeu. De frica de moarte mă tem şi eu, dar nu neapărat cu frica lui Dumnezeu.

Nu ştiu dacă sunt credincios pe cât sunt de necredincios, dar ştiu că am îndoieli

în multe privinţe legate de viaţa sfinţilor.

E greu să fii sau să nu fii ateu convins, dar nici credincios pârât – spun asta,

pentru că uşor poţi deveni ridicol pentru cei de o parte sau de alta.

E greu să fii Toma Necredinciosul, dar e de preferat – îţi trebuie, nu neapărat

cumpătare, dar inteligenţă sigur. Moartea mea e problema altora – a copiilor mei, a

nevestelor – aşa am scris într-o carte, acum mi-am schimbat părerea – e problema

mea. Când trec pe lângă Liceul Carol – clădire impunătoare şi trainică – aici a învăţat

şi taică-meu, care nu mai este, îmi pare rău că va veni o zi când nici eu n-o să o mai

văd.

Nu mă vreau un tânăr nonagenar de care să nu mai aibă nimeni nevoie – la ce

bun să trăieşti din amintiri care, cu fiecare zi, sunt tot mai puţine?!

Nu poţi trăi „trecutul” ca „prezent” şi să-i dai din când în când câte o tentă de

viitor. Oricum nu mai poţi fi acelaşi din acel timp şi acel loc – nu este vorba de alte

criterii în alt timp şi alt spaţiu, chiar dacă, la propriu e vorba de aceeiaşi persoană.

Niciodată n-am pus la îndoială faptul că bărbatul are un rol ”boemic” în viaţă,

femeia unul aboemic, adică fizic – menirea ei fiind „sacră” – să ne asigure

perenitatea.

De multe ori mă întreb dacă există soartă – dacă ce am, viaţa mea, e numai

rodul unor întâmplări sau am avut un destin cum credem că avem fiecare, să studiez

asta ori e prea mult, ori e prea periculos, aşa că rămâne pe altă viaţă – când voi fi

mai experimentat.

Literatura pe care am scris-o eu poate folosi mai mult sau mai puţin celor ce

o citesc – eu am scris ce am trăit, ce am văzut, ce am auzit, ce am simţit, am scris

din realitatea mea, cei mai mulţi dintre prietenii mei, scriitorii, artiştii, care sunt tot

mai puţini, cred că o jumătate de minciună face, cu puţină bunăvoinţă o jumătate de

adevăr – poate, dar numai atunci când „minţi” prin omisiune – adevărul.

De la a te abţine să spui adevărul, până la a te „spurca” spunând adevărul – se

întinde distanţa dintre politică şi literatură. Una e să trăişti efectiv ce spui şi alta să

măsluişti efectiv ce spui.

Atâta timp cât banii, tupeul şi mârlănia sunt la modă şi la înălţime – oameni

ca mine n-au decât să se închine, autodenigrându-se că nu sunt capabili să facă la

fel. În numele adevărului, cu nevoile lui economico-financiare, culturale, morale –

se minte un popor întreg pe postul naţional de televiziune, pe care îl plătim toţi pentru

a ne spune adevărul.

Să plăteşti jumătăţi de adevăr cu jumătăţi de minciună e trocul ideal al

momentului, pe care îl practică toată clasa politică, a devenit o modă, mira-m-aş dacă

n-o ajunge şi în justiţie (în curând), că e peste tot. Mai treacă-meargă, dar când o

intra şi în justiţie suntem pierduţi ca popor.

Soră-mea zice că ea nu minte pentru că e inginer – soţul ei, soţiile noastre,

ingineri – şi pentru că inginerii, prin profesiune sunt oameni exacţi, cei din familia

noastră, zice soră-mea, nu mint (niciodată). Dacă soră-mea minte, toţi din familia

noastră mint, mai puţin eu, care nu sunt inginer, ci scriitor şi ziarist obiectiv în

subiectivismul meu profesional.

Naşa mea, judecător de 45 de ani, nu prea se uită la emisiunea mea de lunea

şi miercurea de la TV – nu spune şi de ce – eu ştiu şi n-o întreb, dacă dezamăgirile

de azi sunt „mai preţioase decât amăgirile de ieri.” Nu ştiu încă dacă o moarte

binevenită e mai de folos decât o viaţă de rahat şi nici nu-mi propun să aflu.

Mai toată vara am fost în spital, în Fundeni, am fost şi anesteziat de mai multe

ori – între mine şi realitate au fost zidurile spitalului, dar între mine, cel real,

conştient şi mine inconştient, metafizic, real pentru ceilalţi – şi mine, scriitorul,

persoana – au fost cele câteva ore de fost scriitor şi numai eventual virtual scriitor.

Ei bine, acel moment este cel de preferat acelei morţi binevenite, decât unei

vieţi de rahat. Literatura mi-a permis să vorbesc cu mine despre mine, alt confesor

decât propria-mi persoană – uneori în oglindă, alteori în pat la masă sau pe stradă.

Există aşadar oameni care nu au nevoie de nimeni între ei şi Dumnezeu.

Eu m-am apucat de scris pentru a scăpa de spaima de a nu avea nimic de făcut.

Spaima de plictiseală o vazusem la nevastă-mea la Mirela – care s-a apucat să înveţe

limbi străine ca să aibă ce face, ca să aibă o ocupaţie – şi i-a fost „fatală” preocuparea

– a plecat în Canada, ştiind franceza, nu şi engleza – şi a pierdut tot, şi sănătatea, şi

banii.

Să fie blestemul pământului, poate, dar nu-i atinge pe toţi – doar pe cei care

îşi iubesc cel mai mult ţara, dar pleacă, sătui de mârlănia contemporanilor,

politicienilor şi nu numai.

Eu am ceva mai multe înclinaţii spre o fericire aparte, care constă, în cele din

urmă, în absenţa nefericirii.

Dacă în croncănitul unui corb în zbor pe deasupra capului vezi un semn rău –

adică urmează un moment de neîntrevăzut – ai o preocupare – te tot gândeşti de ce

ar trebui să te fereşti, peste ce ar trebui să (nu) dai.

Preocuparea aceasta este un alt soi de fericire decât un plictis nefericit care te

oboseşte mult mai mult. E greu să traversezi astfel de momente, dar nu imposibil.

La capătul ideii despre o astfel de preocupare, te trezeşti fericit şi gol, gata pentru un

alt fel de zbor – înafară de momentul adevărului când oricine altcineva, cu ceva mai

mult umor, s-ar dezbrăca gol puşcă în plin câmp şi fără ţipenie de om prin preajmă,

şi-ar păzi hainele drept ocupaţie, uite aşa, să nu zică lumea că n-are ce face.

În cărţile mele, eu mai mult vorbesc decât scriu, oralitatea din proza mea a

fost remarcată de Ovidiu Ghidirmic, încă de la prima mea apariţie, cu romanul „NU”.

Literatura mea este un fel de discurs liber, cotidian, autentic – nu chiar al

omului de pe stradă, dar al spectatorului, al martorului la spectacolul străzii – DA.

Nu ştiu în ce constă succesul sau insuccesul cărţilor mele, n-am nici un semnal

de la nici un critic de marcă – cred că le este frică de ce constată – un fel de jurnal al

unui animal cu veleităţi de pasăre, (dar) care se vrea peşte.

Vizita mea trecătoare pe aceste meleaguri nu este o întâmplare, vin dinspre

părinţii mei, care şi ei şi părinţii lor tot pe aceste meleaguri au trăit, după cum

spuneam, în vizită sunt şi eu, cum au fost şi ei, cum suntem toţi în cele din urmă –

că vrem sau nu, nu ne întreabă nimeni.

Mi-aş fi dorit să fiu un om normal, să mă bucur de orice floare, dar n-a fost să

fie aşa, viaţa mea s-a complicat din cauza poeziei vieţii, care, mai concret, este

femeia.

Femeia mi-a dat şi altceva decât mi-a dat mama. În vizita mea pe lumea asta,

pe pământ, de 58 de ani, am reuşit să fac ceva mai mult decât speram. Nu ştiu de ce,

dar uneori am senzaţia că proza mea este un vers de poem nereuşit – numai uneori –

şi atunci mă opresc, nu pentru mult timp.

Fiecare moment din viaţa noastră îşi are menirea şi importanţa lui – mâine e

alt moment, altceva în viaţa ta decât azi.

Când vei ajunge să nu-ţi mai doreşti nimic de la nimeni şi cu atât mai mult de

la tine – când ajungi să nu-l mai rogi nimic, fie şi în gând, pe Dumnezeu, eşti deja

mort. Dacă nu m-aş fi condus în viaţă după repere morale, reale, aş fi fost un neica

nimeni. Faptul că am un loc unde m-am născut, pe Valea Suharului – acolo e locul

unde mă încarc energetic de câte ori ajung la concluzia că nu-mi mai doresc nimic –

aici, unde trăiesc tot în limba română, am zile când mă simt un dezrădăcinat.

Meleagurile copilăriei rămân în subconştientul fiecăruia până în ultimele clipe –

nimeni şi nimic nu le poate înlocui – niciodată oamenii acelor vremuri, locurile

acelea luminoase, curate şi de neînlocuit sunt „acasă”, sunt acel acasă de totdeauna.

Am cutreierat lumea, nicăieri nu este mai bine ca acasă. De acasă începe

sfârşitul de începuturi de destin.

Nu poţi lăsa zilele să treacă fără să nu te întrebi – ce fac azi şi de ce nu fac

nimic pentru nimeni, făcând ceva pentru mine. Numai iubirea te poate salva din orice

situaţie...iubirea este ceea ce a lăsat Dumnezeu omului pentru a se salva.

Dacă ai norocul să te îndrăgosteşti, să iubeşti exact pe cel care trebuie, adică

cel care te iubeşte, vei găsi exact ce n-ai pierdut, cartea destinului, fără de care nu

poţi trăi liber - acolo găseşti împlinită dorinţa de a fi tu însuţi cel ce ţi-ai dorit.

Oricum, lumea merge mai departe cu alţi vizitatori. Şi iluziile lor sunt iluzii

pierdute. Ce mai contează.

Aşadar, drumul vieţii, drum fără pulbere. Toţi am venit de nicăieri şi plecăm

spre niciunde, dar cu un singur măreţ scop – desăvârşirea ta şi a puterii tale nu trebuie

ajunsă din urmă de nimeni – asta spuneam şi spun mereu celor apropiaţi mie.

Filosofia caută adevărul, teosofia îl găseşte, iar omul, prin înţelepciunea lui, îl

posedă exact când nu mai are ce face cu el. Cel mai uşor lucru pe lumea asta este să

fii nedrept. Devii un ucenic al răului vrând-nevrând şi propovăduieşti binele. De aici

logica după care, dacă sfinţii ar coborî pe pământ, cei mai mulţi dintre noi i-am

alunga cu pietre şi vorbe de ocară – nimeni nu mai are nevoie de cinste.

Sfinţii ar propovădui dreptatea, ar umbla după adevăr exact în ţara în care

corupţia e la ea acasă.

Numai banii contează, valoarea lor dă străluciri de doi lei celor ce îi au.

Politica s-a dovedit cea mai bănoasă meserie. Orice tiranie se sprijină pe jaf,

pe minciună, pe trădare. La noi sunt de vânzare palatele, templele, altarele,

coroanele, şi cerul, şi luna. La Dumnezeu, cred că n-am ajuns, dar se negociază.

Totul are un preţ, cu cât e mai sus, mai îmbuibat, politicianul nu mai are timp pentru

cel ce l-a pus acolo.

„Nu am timp pentru voi.”

„Fă-ţi-l!”

„Ce, îmi porunciţi?”

„Şi ce e rău în asta?”

„Sunt senator.”

„Ai fost...”, cu priviri moarte, opace, grele, tulburate...atotputernice,

atotştiutorul îşi aminti de un senator italian, Ottaviano – cine zice popor, zice un

animal nebun, plin de rătăcire şi zăpăceală, fără iubire, fără statornicie, un monstru

ale cărui zadarnice păreri sunt tot atât de departe de adevăr. „Puterea nu se ţine cu

conştiinţa Domnului, ci cu ştiinţa Diavolului...mă fac senator să îndur şi acest

blestem – nu mai am ce pierde... poate acolo, din interior, reuşesc mai mult... cel

puţin îi pot privi în ochi pe cei aleşi să doarmă liniştiţi în dormitorul naţional. Le voi

explica tuturor şi fiecăruia în parte că fiecare are dreptul de a fi dobitoc, atunci când

refuză dreptul de a fi informat, dar şi că este interzis să interzici acest drept. Iar pe

colegii mei din presă am să-i rog şi să se bucure că am fost şi ziarist şi să se întristeze

că am plecat... iar dacă mai am timp să-i mulţumesc lui Dumnezeu

pentru ce mi-a dat,

pentru ce mi-a luat şi

pentru ce mi-a lăsat .”

SFÂRŞIT