Upload
mihaela-roxana-vasile
View
270
Download
5
Embed Size (px)
Citation preview
Modelul Big-Five (Matthews, Deary, Whiseman 2003)
Modelul Big Five derivă din abordările de tip lexical în studiul personalităţii, având la bază
ipoteza că acele diferenţe individuale care sunt cele mai semnificative pe plan social şi
comportamental vor fi encodate în limbajul persoanelor. Cu cât aceste difernţe sunt mai
importante, cu atât creşte probabilitatea ca ele să fie exprimate prin înţelesul unui singur cuvânt.
Primul care a încercat o descriere a personalităţii în termeni lingvistici a fost Klages (1926),
urmat apoi de cercetători precum Allport şi Odbert, Cattell, Gough, Eysenck,etc. O parte dintre
aceste abordări se înscriu pe linia deschisă de analiza factorială, altele aparţin mai degrabă
curentului empirist.
Pentru prima oară ideea modelului personalităţii în 5 factori a fost o ipoteză teoretică a
unor autori ca Fiske (1949) sau Tupes şi Christal (1961). Ea a căpătat relevanţă şi pregnanţă
ştiiinţifică printr-un studiu realizat de Norman în 1963. De atunci modelul a constituit obiectul a
numeroase cercetări şi a generat mai multe instrumente psihodiagnostice.
Chestionarele de tip Big Five se înscriu pe de o parte în sfera abordărilor lingvistice, pe
de altă parte în sfera liniei de cercetare generată de aplicarea analizei factoriale în studiul
personalităţii şi foarte general vorbind, în curentul care vizează conceperea personalităţii ca un
ansamblu de trăsăsturi sau dimensiuni. Procedura de lucru in constuirea unor instrumente de tip
Big Five este aplicarea analizei factoriale asupra unor date de autoevaluare şi heteroevaluare
pentru aceleaşi loturi de subiecţi. Majoritatea cercetărilor indică actualmente un acord general
asupra modelului cu 5 factori, cu atât mai mult cu cât au fost realizate studii pe un număr larg de
limbi şi populaţii.
Goldberg şi Hofstee (1990, 1992) identifică 5 factori numiţi: 1. Surgency (izbucnire) –
extravert, vorbăreţ; 2. Agreabilitate – plăcut, cooperant; 3. Conştiinciozitate – organizat,
sistematic; 4. Stabilitate emoţională – neemotiv, lipsit de invidie; 5. Intelect – creativ, intelectual.
Costa şi McCrae au realizat o serie de studii care i-au condus către realizarea unor chestionare
care cuprind 5 factori, fiecare dintre aceştia având 6 faţete: 1. Nevrotism, 2. Extraversie; 3.
Deschidere; 4. Agreabilitate; 5. Conştiinciozitate. Este vorba despre chestionarul NEO pI R cu
cele două forme ale sale (auto- şi hetero- evaluare).
Studii realizate în Olanda Brokken (1978), De Raad (1988, 1992), Hofstee, De Raad,
Goldberg (1991). Au evidenţiat în fază iniţială 6 factori, a căror analiză a condus în final spre o
soluţie de 5 superfactori: 1. Extraversie – vesel, exuberant; 2. Agreabilitate – blând, tolerant; 3.
Conştiinciozitate – grijuliu, prompt; 4. Stabilitate emoţională – calm, stabil şi 5. Intelect – critic,
rebel.
Cercetările germane (Ostendorf, 1990) au condus de asemenea spre 5 factori: Surgency,
Agreabilitate, Conştiinciozitate, Stabilitate emoţională, Intelect. În acest context factorul 5 –
Intelect este definit ca inteligenţă sau factor intelectual de abilităţi cognitive.
Caprara şi Perugini (1994) în cadrul unor studii realizate pe populaţie italiană, identifică de
asemenea 5 mari factori: 1. Conştiinciozitate; 2. Extraversie; 3. Calmitate vs iritabilitate; 4.
Egoism vs altruism şi 5. Convenţionalitate. Factorii 3 şi 4 erau rotaţii ale Agreabilităţii şi
Stabilităţii emoţionale. Factorul 5, definit prin termeni ca: rebel, critic vs servil, conservator, este
destul de apropiat de factorul 5 olandez.
Studii rezumative realizate de autori precum Digman şi De Raad (1990, 1994) indică un acord
unanim al cercetătorilor în privinţa primilor 4 factori: Extraversie, Agreabilitate,
Conştiinciozitate şi Stabilitate emoţională (Nevrotism). În ceea ce priveşte cel de-al cincilea
factor denumirile sunt controversate.
În concluzie, se poate afirma că există un consens destul de larg între cercetătorii din
domeniu şi constructorii de teste de personalitate în ceea ce priveşte o viziune asupra
persoanlităţii ca o structură constând din 5 superfactori sau dimensiuni mari ale persoanalităţii.
Modelul Big Five este în esenţă un cadru general de îţelegere şi descriere a personalităţii, în care
ceea ce dă sens dimensiunilor personalităţii sunt acele grupări de înţelesuri psihologice
importante în viaţa de zi cu zi şi utilizate ca atare pentru a diferenţia indivizii în cadrul fiecărei
limbi.
Tipuri de instrumente construite în cadrul modelului Big Five
Există practic două categorii de instrumente: 1. teste (inventare) de personalitate şi 2. liste de
adjective. De obicei listele de adjective sunt destinate heteroevaluării iar inventarele
autoevaluării.
Liste de adjective:
a. BRS (Bipolar Rating Scale), lista de adjective a lui Goldberg, 1981, care conţine 50 adjective
în scale bipolare, câte 10 pentru fiecare superfactor. Evaluarea pentru fiecare adjectiv se face pe
o scală în 9 trepte.
b. IAS – R (Interpersonal Adjective Scales – Revised), Wiggins, 1990
c. BARS (Bipolar Adjective Rating Scale), care cuprinde 179 adjective bipolare, organizate în 5
scale
d. SACBIF (Short Adjective Checklist Big Five), Perugini, Leone, Galluci, Lauriola, 1993, care
cuprinde 50 adjective bipolare pentru cele 5 scale.
Chestionare de personalitate
a. NEO PI R (Neuroticism Extraversion Openess Personality Inventory – Revised) si forma
scurta NEO FFI (Neuroticism Extraversion Openess Five Factor Inventory), Costa şi McCrae,
1992
b. PPQ (Professional personality Questionaire), Kline şi Lapham, 1992
c. ZKPQ – III (Zuckerman – Kuhlman Personality Inventory), forma a II-a, 1992
d. BFQ (Big Factor Questionaire), Caprara, Barbaraneli, Borgogni, Perugini, 1993.
E. BFI (Big Five Inventory), John, Srivastava, 1999
f. FF NPQ (Five Factor Nonverbal Personality Questionnaire), Jackson, Paunonen, Ashton, 2004
Modelul BIG-FIVE a lui Costa şi McCrae
Cazul celor 2 autori americani este cumva aparte printre apartenenţii modelului Big Five,
ei fiind preocupaţi nu doar de cercetare, ci mai ales de construirea unui instrument
psihodiagnostic complet. În 1985 au lansat prima variantă a chestionarului NEO, după care s-au
focalizat pe descoperirea şi validarea faţetelor celor 5 mari factori şi pe construirea unui model
interpretativ bazat pe acest model.
În modelul propus asupra persoanalităţii, trăsăturile sau dimensiunile de personalitate
apar ca subdiviziuni fundamentale ale fiinţei umane, alături de abilităţile cognitive şi cele fizice,
precum şi de altele care intră în alcătuirea personalităţii ca „material brut”. Psihodiagnoza nu
abordează în mod direct aceste tendinţe bazale, ele nefiind observabile şi funcţionând ca şi
constructe ipotetice. Ceea ce interesează pe psihodiagnostician sunt adaptările specifice, felul în
care au fost modelate tendinţele de bază prin influenţele externe şi interne.
Trăsăturile bazale ale personalităţii, respectiv cei 5 superfactori, apar ca dispoziţii
psihice fundamentale care sunt la rândul lor „deservite”, de structurile sau bazele biologice
(suportă influenţe de intermediere din partea acestora din urmă). Între tendinţele bazale ale
personalităţii şi biografia obiectivă a persoanei nu există o legătură directă. Trăsăsturile
măsurate prin modelul Big Five pot fi cel mai bine înţelese dacă sunt privite ca explicaţii pentru
o categorie intermediară de fapte psihice, denumite adaptări caracteristice, care la rândul lor
pot furniza explicaţii pentru comportamentele observabile. În raport cu manifestările observabile,
psihice sau psohosociale, trăsăturile de personalitate apar doar ca explicaţii distale.
Personalitatea aşa cum apare ea în ontogeneză este supusă unor influenţe endogene
(tendinţe bazale – cu caracter de concepte ipotetice care nu sunt observabile direct dar pot fi
inferate) şi unor influenţe exogene. Trăsăturile de personalitate constituie deci o subdiviziune
majoră a tendinţelor de bază, alături de abilităţile cognitive, sexuale şi de alte materiale primare
ale psihismului.
Influenţele externe includ cadrul socio-cultural de formare a persoanei, evenimentele de
viaţă şi întăririle pozitive sau negative primite de individ de-a lungul vieţii. Ele operează asupra
individului în ontogeneză şi pot fi rezumate prin conceptul de „situaţie existenţială”.
Biografia obiectivă este constituită din cursul real al comportamentelor şi trăirilor care
formează viaţa individului. Comportamentul observabil este o secţiune temporală a biografiei
obiective şi include gânduri, sentimente, acţiuni, atitudini etc.
Punctul de focalizare (întâlnire) în modelul celor doi autori este nivelul „adaptărilor
caracteristice”, constituite atât din personalitate cât şi din cultură, ele având valoare de expresii
fenotipice ale trăsăturilor. Ele definesc identitatea contextualizată a persoanei şi conţin obiceiuri,
deprinderi, valori, motive, roluri, relaţii.
Un rol important la nivelul adaptărilor caracteristice revine imaginii de sine, ca o
subdiviziune a nivelului. Conţinuturile itemilor chestionarului sunt legate direct şi în înaltă
măsură de acest nivel al imaginii de sine.
CAPITOLUL IV. ABORDAREA PERSONALITĂŢII DIN PERSPECTIVA
ÎNVĂŢĂRII SOCIALE
IV.1. TEORIA LUI SKINNER
Skinner a considerat că Psihologia nu va fi o ştiinţă adevărată atâta vreme cât
comportamentul este atribuit unor cauze interioare neobservabile. „A spune ca un organism
mananca pentru ca ii e foame, ataca pentru ca se simte suparat sau se uita in oglinda pentru ca e
narcisic nu explica nimic pentru ca ramane intrebarea: de ce organismul e suparat, narcisic,
infometat” (Skinner). Psihologia poate scapa de „anii intrunecati , studiind cum comportamentul
observabil este influentat de mediul extern si respingand constructele nestiintifice” (Skinner).
Astfel, Skinner propune analiza ştiinţifică a comportamentului. Scopul acestei analize
este observarea comportamentului şi a contingenţelor lui (contingenţe – antecedente
comportamentale, răspunsurile şi consecinţele). O analiză ştiinţifică a comportamentului ia în
considerare atât moştenirea genetică, cât şi istoria comportamentelor care se relaţionează cu un
comportament studiat. O analiză ştiinţifică începe prin a izola părţi similare ale unui eveniment
complex astfel încât acea parte să fie bine înţeleasă. „Personalitatea este o colecţie de patternuri
comportamentale” (Skinner).
Skinner foloseşte termenul „ficţiuni explicative” (explanatory fictions) pentru a defini
conceptele pe care oamenii le utilizează atunci când nu înţeleg un comportament sau patternul de
întăriri care precede şi urmează comportamentului (de exemplu, libertate, autonomie, adică
termeni vagi).
Spre exemplu, potrivit lui Skinner, a fi autonom înseamnă a avea un comportament fără o cauză
anterioară, care nu deriva din comportamentele anterioare si care nu poate fi atribuit unor
evenimente exterioare. Skinner nu gaseste nici o dovada in acest sens. Referitor la creativitate,
Skinner spune că oamenii creativi nu sunt constienti de istoria lor care reprezinta de fapt cauza
asociatiilor pe care le fac.
„Obiecţia mea contra stărilor interioare nu este că ele nu există, ci că nu sunt relevante pentru o
analiză cauzală” (Skinner).
- Cea mai controversată aserţiune a lui Skinner este: „Omul nu are capacitatea de a-şi planifica
viitorul, nu are scopuri, nici voinţă. Toate comportamentele sunt determinate de o condiţionare
anterioară, de obicei operantă”.
CONCEPTELE FUNDAMENTALE ALE LUI SKINNER
1. Condiţionarea clasică vs. condiţionarea operantă
Condiţionarea clasică a fost introdusă de Pavlov (1908, 1928). El a asociat lumina cu un
stimul necondiţionat (mâncarea), care a determinat salivarea (răspuns necondiţionat). După
câteva astfel de repetări, lumina a devenit un stimul condiţionat care putea evoca salivarea singur
(răspuns condiţionat). Şi experimentul lui Watson este un exemplu de condiţionare clasică (L-a
învăţat pe micul Albert teama de un şobolan alb). Skinner a fost de acord cu Pavlov şi Watson că
anumite comportamente sunt învăţate prin condiţionare clasică. În condiţionarea clasică, stimulul
condiţionat (lumina) precede şi reuşeşte să obţină un răspuns condiţionat (salivarea). Însă
Skinner consideră că cea mai mare parte a învăţării se datorează a ceea ce urmează după ce
comportamentul apare. „Comportamentul este modelat şi menţinut prin consecinţele sale”,
spune Skinner. Drept urmare, comportamentul operant este întărit sau slăbit de evenimentele care
urmează răspunsului. Procesul se numeşte condiţionare operantă.
Comportamentul condiţionat este controlat de antecedentele sale, iar comportamentul operant de
ceea ce urmează.
Întărirea este orice stimul care urmează unui răspuns comportamental şi care măreşte
sau menţine probabilitatea acelui răspuns.
Întărirea poate fi: pozitivă (când măreşte probabilitatea apariţiei comportamentului) sau negativă
(când reduce sau anulează comportamentul). Aceste întăriri controlează comportamentul.
Întăririle mai pot fi: primare (prezente la naştere: aer, apă, mâncare, adăpost) şi secundare
(exemplu: banii, care au valoare intrinsecă, dar se asociază cu întăririle primare, adică putem
obţine cu ei mâncare, adăpost etc.)
2. Principii ale condiţionării operante:
a. Deşi Skinner era interesat de predicţia şi controlul comportamentului uman, cercetările
sale s-au axat pe studiul comportamentului animalelor (a folosit porumbei şi şobolani).
El a utilizat un aparat (Skinner box – cutia lui Skinner), care i-a permis să studieze contingenţele
întăririlor, adică interrelaţiile dintre stimulii exteriori, răspunsuri şi consecinţele de întărire.
b. Un alt principiu este modelarea (shaping). Modelarea apare atunci când se întăreşte
fiecare secvenţă comportamentală care este orientată spre comportamentul-ţintă.
c. Programul de întăriri
Deşi cutia lui Skinner putea fi programată să ofere întărire după fiecare răspuns corect
(întărire continuă), aceasta nu este cea mai comună formă de învăţare. Skinner a condus studii
extinse asupra felului în care comportamentul este afectat de programe variate de întărire
intermitentă sau parţială şi a concluzionat că întărirea continuă creşte viteza învăţării, iar cea
intermitentă va produce un comportament mai stabil care va continua chiar dacă întărirea
încetează.
Acest program de întărire este la fel de important ca şi întărirea în sine.
d. Întărirea condiţionată sau secundară
Dacă un stimul neutru este în mod repetat asociat cu un întăritor, el va dobândi putere de acţiune
ca un întăritor în sine. De exemplu, banii sau laudele.
e. Deprivare şi saţietate (îndestulare)
Întărirea nu este singurul factor care afectează probabilitatea unui comportament operant.
Deprivarea măreşte probabilitatea apariţiei unui comportament, iar saţietatea poate fi utilizată
pentru a-l descreşte (de exemplu, foamea, setea apar ca urmare a deprivării).
f. Un alt principiu este generalizarea stimulului şi răspunsului
Un comportament operant tinde să se generalizeze la stimulii care seamănă cu un stimul
condiţionat fără vreo altă condiţionare. De exemplu, un porumbel care a învăţat să apese o pedală
roşie, va apăsa şi pe una portocalie pentru a obţine recompensa.
Acest proces apare şi la om. De exemplu, atunci când aştepţi un telefon, te poţi repezi să ridici
receptorul chiar dacă sună la uşă.
Această generalizare a stimulului este necesară pentru învăţare, pentru că nu există două situaţii
care să fie identice în aceleaşi aspecte. Conditionarea intareste raspunsurile care sunt similare
comportamentului operant (generalizarea raspunsului).
g. Discriminarea
Dacă un organism poate percepe diferenţa între doi stimuli sau între prezenţa sau absenţa
stimulului, atunci poate fi învăţat să răspundă la ele în moduri diferite. De exemplu, un copil
învaţă să discrimineze binele de rău atunci când se întăresc comportamentele corecte şi nu cele
incorecte. Discriminarea joacă un rol important în învăţarea unor abilităţi. De exemplu, un
pianist devine capabil sa recunoasca si sa corecteze erori fizice subtile si e intarit de fiecare
performanta.
h. Extincţia
Se referă la următorul aspect: când întărirea dispare, dispare şi comportamentul.
Un răspuns care este supus extincţiei îşi măreşte, uneori, frecvenţa la început fără vreo
condiţionare în plus (revenire spontană).
3. Condiţionarea operantă şi teoria personalităţii
Skinner a acceptat existenţa gândurilor şi a emoţiilor, dar nu a fost de acord cu explicaţia
cauzală. El a încercat să le explice în termenii condiţionării operante. Astfel:
a. Emoţiile
Pentru Skinner, emoţiile reprezintă predispoziţia de a ne comporta în anumite moduri,
predispoziţie care este determinată de evenimentele externe. De exemplu, o persoană anxioasă
este predispusă să se comporte în modalităţi ineficiente datorită unor stimuli aversivi, cum ar fi
expresia facială a părinţilor care precede o pedeapsă.
Emoţia este reală şi internă, dar comportamentul este cauzat de stimuli exteriori identificabili.
b. Gândurile:
Luarea deciziilor
Referitor la procesul luării deciziilor, indecizia apare pentru că un răspuns nu poate fi emis
deoarece interferează cu un alt răspuns cu o putere egală şi are un caracter aversiv pentru că
împiedică individul să obţină recompensa. Decizia apare când forţa unui răspuns creşte
semnificativ pentru a le depăşi pe altele.
Rezolvarea de probleme
Referitor la acest aspect, Skinner spune că o problemă apare atunci când un răspuns cu o
probabilitate mare nu poate fi emis pentru că există un impediment exterior care face ca întărirea
să fie imposibilă. Rezolvarea de probleme implică comportamente care schimbă situaţia externă
astfel încât răspunsul corect să poată fi obţinut.
Pedeapsa este o procedură desemnată să reducă probabilitatea unui comportament operant (este
opusul întăririi). Pedeapsa constă în prezentarea unei întăriri negative (de exemplu, bătaia) şi
eliminarea întăririi pozitive. Skinner a considerat pedeapsa o procedură defectuoasă. El spunea:
„Pedeapsa nu reduce tendinţa de a răspunde, ceea ce este în acord cu descoperirea lui Freud
referitoare la tensiunea dorinţelor reprimate” Mai mult, efectele pedepsei interferează cu
comportamentele sănătoase de mai târziu. De exemplu, dacă adolescenţii sunt sever pedepsiţi
pentru un act sexual, acest lucru poate duce la probleme în sexul marital.
O cale mai bună pentru a reduce proibabilitatea unui comportament operant este întărirea
comportamentelor acceptabile care sunt incompatibile cu răspunsurile nedorite (de exemplu,
dacă vreau ca un copil să se comporte bine, reacţionez la lucrurile bune pe care le face, nu
reacţionez numai la cele rele).
4. Constructele Freudiene şi teoria lui Skinner
Pentru că Skinner a atribuit toate comportamentele condiţionării anterioare, abordarea sa
este la fel de deterministă ca şi a lui Freud (Freud spunea că toate comportamentele actuale au
fost determinate de istoria noastră, aflată în inconştient).
Pe de altă parte, cercetările lui Skinner susţin ideea lui Freud potrivit căreia evenimentele
copilăriei influenţează comportamentul adult (efectele condiţionării au durat jumătate din viaţa
porumbeilor). Skinner a acceptat existenţa actelor ratate, dar le-a atribuit cauzelor externe şi nu
celor inconştiente. Reprimarea apare pentru că este întăritor să eviţi un stimul aversiv. O
persoană care pare influenţată de un impuls al Sinelui (cum spunea Freud; de exemplu, un copil
care smulge jucăria altui copil) a fost întărită în acest comportament.
5. Teoria Trăsăturilor si teoria lui Skinner
Skinner a fost de acord că trăsăturile (ignorant, entuziast, inteligent) oferă o informaţie utilă
despre persoană, dar a afirmat că astfel de concepte nu explică în nici un fel comportamentul pe
care îl descriu. El a afirmat, în acest sens, că o analiză cauzală trebuie bazată pe contingenţele
întăririi. De exemplu, o persoană „învăţată” (studioasă) a fost întărită să acumuleze cunoştinţe,
pe când „ignorantul”, nu.
6. Intenţii şi teleologie
Skinner spunea că oamenii nu au scopuri sau voinţă. Intenţiile sunt doar răspunsuri la
stimulii interni. De exemplu: „Am chef să joc cărţi” poate fi tradus: „Mă simt ca de fiecare dată
când încep să joc cărţi”. Potrivit lui Skinner, comportamentul este cauzat nu de emoţii interioare,
ci de contingenţele relevante ale întăririi.
7. Psihopatologia
Referitor la psihopatologie, Skinner consideră nevroza drept un comportament care este
avantajos sau periculos pentru individul respectiv sau pentru alţi oameni. Acest comportament
poate rezulta în urma unor întăriri şi, mai ales, ca urmare a unor pedepse. Cu cât este mai
frecventă pedeapsa, cu atât este mai mare numărul de comportamente care generează stimulii
condiţionaţi aversivi şi cu atât mai inhibat este individul.
8. Aplicaţiile teoriei lui Skinner
a. Teoria lui Skinner a avut cel mai mare impact în psihoterapia comportamentală, care încearcă
să schimbe comportamentul clientului prin stabilirea unor contingenţe ale întăririi mai eficiente
(de ex. Tehnici de intarire pozitiva, extinctia, terapia aversiva). Multi terapeuti moderni
utilizeaza tehnici care implica ideile lui Skinner (inhibitia reciproca a lui Mary Cover Jones si
Joseph Wolpe; desensibilizarea sistematica a lui Wolpe; trainigul asertiv a lui Wolpe, Salter,
Lazarus).
b. Un alt domeniu este educaţia, în care teoria lui Skinner a avut impact prin programele de
instruire (instruire programată). Prin intermediul acestora, răspunsurile elevilor sunt întărite
pentru a produce învăţarea optimă.
9. Evaluarea teoriei lui skinner
a. Critici şi controverse
Pot apărea abuzuri semnificative atunci când comportamentul este controlat prin forţe exterioare.
S-a spus ca behaviorismul seamana cu totalitarismul unui dictator care crede ca scopul scuza
mijloacele. Skinner a fost de acord că schimbarea comportamentului poate fi indusă atât
constructiv, cât şi distructiv, dar a susţinut că formele dictatoriale de comportament sunt mai
puţin probabile dacă omul devine conştient de întăririle care reglează acţiunile sale, dacă
construieşte programe de întărire mai eficiente şi stabileşte metode de supracontrol.
Skinner a accentuat ideea că cea mai eficientă formă de control a comportamentului este
una benignă (întărirea pozitivă). Acest argument însă nu ia în considerare faptul că condiţionarea
operantă nu este posibilă fără deprivare, o stare pe care mulţi oameni o consideră aversivă.
Regula de bază a lui Skinner a fost importanţa condiţiilor de mediu, dar acest lucru ridică
următoarea problemă: cum pot fi organismele controlate suficient de libere pentru a schimba
contingenţele întăririi?
Skinner nu a fost preocupat să clarifice de ce o întărire întăreşte. Definiţia lui este una
circulară: „Întărirea este orice măreşte probabilitatea răspunsului”.
Pe de altă parte, pedeapsa este considerată de unii psihologi moderni drept o tehnică
valoroasă dacă este administrată corect (adică prin administrarea pedepsei imediat după
răspunsul indezirabil şi oferirea unei alternative).
Skinner a fost acuzat că şi-a bazat concluziile pe studii făcute cu şobolani şi porumbei,
negând calităţile unice ale oamenilor. În apărarea sa, Skinner a spus că comportamentul uman
este cel mai greu de studiat din punct de vedere ştiinţific, astfel încât cea mai bună cale de a
începe este de a studia principiile cele mai simple şi uşor de revelat (procedură pe care o urmează
toate ştiinţele). El a considerat că oamenii şi animalele nu diferă mult în privinţa acestor aspecte
bazale ale comportamentului. Chiar dacă oamenii sunt unici în anumite aspecte, o înţelegere
completă a acestor caracteristici poate să nu fie necesară pentru a atinge aspecte importante (aşa
cum este dovedit de toate aplicaţiile de succes ale condiţionării operante).
b. Contribuţiile teoriei lui Skinner
Modificarea comportamentului s-a dovedit de o valoare considerabilă în multe aspecte, iar
formele de terapie comportamentală au câştigat acceptare largă în ultimii 40 de ani.
Behaviorismul este bazat pe studii empirice vaste, iar statutul lui Skinner, de teoretician al
învăţării, nu poate fi pus la îndoială.
Deşi Skinner a avut contribuţii numeroase la înţelegerea comportamentului uman, lucrările
celorlalţi teoreticieni (psihologia umanistă, psihanaliza, teoria trăsăturilor) nu pot fi, totuşi,
înlocuite de acest behaviorism radical. Drept urmare, mulţi behaviorişti moderni acceptă acum
nevoia de a investiga măcar câteva stări umane interioare (aşa cum vom vedea în continuare).
IV.2. TEORIA LUI ALBERT BANDURA
I. Principii de bază:
1. Determinismul reciproc
Bandura l-a criticat dur pe Skinner pentru accentul pus pe un mediu total controlat. El a afirmat
că toate comportamentele, influenţele de mediu şi factorii interni personali (credinţe, gânduri,
expectanţe, autopercepţii) operează ca şi reglatori care se blochează reciproc. Drept urmare,
funcţionarea psihologică este explicată în termenii unei interacţiuni continue reciproce a
determinanţilor personali şi de mediu.
Determinismul reciproc sugerează o anumită libertate de acţiune a oamenilor, dar numărul de
opţiuni este limitat de constrângerile externe şi/sau de incapacităţi proprii.
2. Cauze cognitive
Bandura a acceptat existenţa cauzelor cognitive, ca şi Dollard şi Miller. De exemplu, oamenii pot
deveni furioşi numai gândindu-se la insulte.
3. Întărirea
Pavlov, Skinner, Dollard şi Miller au afirmat că întărirea operează fără aportul conştiinţei.
Bandura consideră că omul trebuie să fie conştient de întărire pentru a o face mai eficientă.
Întărirea implică o schimbare în anticipările noastre conştiente: ne comportăm în modul expectat
pentru a produce recompense şi pentru a evita pedepse. „Noţiunea de întărire a răspunsurilor e
cel mult o metaforă. Rezultatele schimbă comportamentul uman prin influenţa gândirii. Chiar
dacă anumite răspunsuri au fost pozitiv întărite, ele nu vor fi mai probabile dacă indivizii cred
că aceste răspunsuri nu vor fi recompensate” (Bandura).
Întărirea intermitentă produce o rezistenţă mai mare, pentru că ne aşteptăm ca eforturile noastre
să se termine cu un succes în cele din urmă (mecanism care este aplicat în cazul jocurilor de
noroc).
Întăritorii condiţionaţi (bani, aprobarea, critica) sunt stimuli anterior neutri, în legătură cu care ne
aşteptăm să fie asociaţi cu întăritori primari.
Fricile iraţionale sunt greu de eliminat pentru că evităm situaţiile care le cauzează, ceea ce
confirmă expectanţele şi stopează învăţarea faptului că nu există pericol real. „Oamenii nu
răspund doar la stimuli, ci îi şi interpretează” (Bandura).
4. Comportamentul auto-reglat şi auto-întărit
- Comportamentul este influenţat şi de criteriile învăţate pe care le stabilim pentru noi înşine
(autoîntărirea). De exemplu, scriitorii nu au nevoie de cineva să le întărească comportamentul de
a scrie. Ei au un criteriu interior, un standard pe care vor să-l atingă.
- Omul stabileşte standarde mai înalte pentru sine dacă o activitate este importantă, dacă se
compară cu alţi oameni capabili sau dacă au realizat foarte multe lucruri în trecut. Adesea, însă,
standardele personale sunt relaţionate cu cele externe. „Comportamentul auto-întărit tinde să fie
menţinut mai eficient decât dacă ar fi întărit extern”.
5. Învăţarea socială (observaţională) – modelarea
- Spre deosebire de Skinner, Bandura a afirmat că comportamentul nu are nevoie să fie întărit
pentru ca învăţarea să apară. El spune că învăţarea poate apărea prin observarea
comportamentelor altor persoane şi a consecinţelor lor, proces pe care îl numeşte modelare.
- Bandura este de părere că modelarea este răspunzătoare de majoritatea proceselor de învăţare
umană. Modelarea este vitală pentru dezvoltare şi supravieţuire (Greşelile pot produce, uneori,
consecinţe fatale. De aceea, posibilităţile de supravieţuire ar fi mici dacă omul ar învăţa numai
prin încercare şi eroare).
În apariţia învăţării sociale, cogniţiile joacă un rol vital: ne imaginăm în aceeaşi situaţie şi
suportând aceleaşi consecinţe.
Bandura a susţinut convingerile lui Fromm şi ale lui Rogers, potrivit cărora distructivitatea
umană se datorează învăţării sociale şi nu instinctelor înnăscute (la fel şi comportamentele social
acceptabile).
Învăţarea socială apare şi fără ca modelul sau observatorul să fie întăriţi, dar schimbarea
comportamentului nu va apărea dacă subiecţii nu observă acţiunile relevante, dacă nu încearcă
să-şi amintească aceste informaţii sau nu doresc să performeze acest comportament. Astfel,
întărirea poate fi utilă prin motivarea subiectului de a fi atent şi de a-şi aminti.
Rezultate mai bune se obţin dacă modelul este atractiv şi similar la vârstă şi sex cu cel ce învaţă.
Bandura a criticat sever impactul TV şi al media asupra comportamentelor violente.
6. Psihopatologia
În ceea ce priveşte psihopatologia, Bandura a atribuit-o învăţării defectuoase sau anticipărilor
incorecte (fobia – generalizare incorectă).
Copiii dezvoltă comportamente patologice pentru că aceste acţiuni sunt întărite. De exemplu,
părinţii acordă atenţie copiilor numai când aceştia urlă, ţipă (la fel ca Skinner).
Cea mai dureroasă dintre probleme: seturi de standarde personale, care duc la încercări de evitare
a culpabilităţii sau pedepsele exterioare prin auto-critică excesivă.
Spre deosebire de Skinner, Bandura a atribuit o importanţă deosebită cauzelor cognitive ale
psihopatologiei „pentru că, în mintea lor, oamenii se luptă cu trecutul şi viitorul, se
depotenţializează printr-o autoevaluare dură”.
7. Psihoterapia
Din punct de vedere psihopatologic, oamenii suferă pentru că nu se pot comporta astfel încât să
câştige recompense sau să evite pedepse. Acest sentiment al neputinţei determină depresii,
paranoia, chiar suicid.
Scopul principal al psihoterapiei este restabilirea sentimentului auto-eficienţei (credinţa că pot
obţine rezultatele dorite prin eforturi proprii).
Bandura a optat pentru formele de terapie care implică performarea sarcinilor temute.
„Conversaţia nu e o modalitate eficientă de a schimba comportamentul uman. Pentru a se
schimba, oamenii au nevoie de experienţe de învăţare corective”.
Procedura terapeutică pe care o propune Bandura este modelarea.
8. Evaluarea teoriei lui Bandura:
a. Critici:
Bandura a fost criticat pentru că a ignorat aspectele importante şi complicate ale
comportamentului uman (conflictele conştiente şi inconştiente) şi pentru că s-a îndepărtat
excesiv de psihanaliză.
Totodată, a fost criticat pentru că a acceptat prea repede rezultatele studiilor despre mecanismele
de apărare şi a respins valoarea datelor clinice fără să ia în considerare şi punctul lor de vedere.
b. Contribuţii:
- S-a bazat pe studii empirice pe oameni (mai puţin pe animale).
- A accentuat importanţa învăţării sociale.
- A acceptat şi apreciat importanţa cauzelor interne (cogniţiile);
- A adus o argumentaţie mult mai convingătoare pentru behaviorism decât Skinner, Dollard şi
Miller.
- Există multe similarităţi între ideile lui Bandura şi cele ale teoreticienilor personalităţii,
respectiv:
a) importanţa interpretării mediului şi a expectanţelor şi predicţiilor noastre (Kelly);
b) sentimentul competenţei şi efectele neputinţei (lipsei de putere) şi ale unui complex de
inferioritate (ca la Adler, Erikson şi Fromm);
c) Supraeu sever (ca la Freud)
d) mila de sine (ca la Horney)
BEHAVIORISMUL: CONTROVERSE ŞI NOI DESCOPERIRI
Un efort major de a lega schisma dintre behaviorism şi celelalte teorii ale personalităţii a
fost făcut de John Dollard şi Neal Miller. Ca şi Rogers, Dollard a considerat foarte importantă
atât observaţia clinică, cât şi cercetarea experimentală (Psihoterapia relevă aspecte personale
adânci pe care un pacient nu le discută într-un laborator, iar cercetarea de laborator are avantajul
rigorii ştiinţifice).
Scopul lui Dollard şi Miller (în contrast cu Rogers) a fost de a integra aspectele cele mai
importante din două teorii aparent ireconciliabile: teoria lui Freud şi teoria lui Pavlov.
Teoria lui Dollard şi Miller este considerată de o importanţă istorică datorită efortului pe care l-
au depus în a unifica două şcoli radical diferite, dar şi pentru că a influenţat un alt behaviorist
foarte apreciat, anupe pe Albert Bandura (Bandura a modificat behaviorismul într-o direcţie şi
mai eclectică, accentuând importanţa cauzelor cognitive ale comportamentului, şi anume
expectanţe, credinţe, gânduri).
TEORIA LUI DOLLARD ŞI MILLER
Dollard şi Miller au considerat cadrul clinic ca pe o sursă importantă de informaţii, dar au
împărtăşit şi convingerea lui Skinner potrivit căreia principiile de bază ale comportamentului
uman pot fi descoperite prin studii pe animale, în laborator.
Principiile de bază ale teoriei lui Dollard şi Miller:
1. Teama este învăţată:
Spre deosebire de impulsurile înnăscute (foamea, setea), care pot fi satisfăcute, dar nu şi
eliminate, anumite impulsuri umane sunt învăţate şi pot fi eliminate (furia, culpabilitatea, nevoia
de putere).
Cel mai important impuls învăţat este teama sau anxietatea, care poate fi obţinută prin stimuli
neutri anteriori. Dollard şi Miller au demonstrat această idee prin experimente cu şobolani, şi
anume teama de compartimentul alb din cutia lui Skinner a reprezentat nu numai un răspuns
obţinut printr-un stimul condiţionat aversiv (alb), ci şi un impuls învăţat care a fost capabil să
motiveze noi comportamente. Stimulul alb a determinat atât răspunsul de fugă, cât şi impulsul
învăţat al fricii (acest tip de cauzalitate interioară a fost respins de Skinner).
2. Învăţarea de tip stimul-răspuns
Învăţarea apare atunci când sunt întărite conexiunile dintre stimulii specifici şi anumite
răspunsuri pe care aceştia le obţin. Întărirea este orice eveniment care întăreşte probabilitatea ca
răspunsul să se repete. Întărirea îşi realizează efectele fără ca subiectul să fie conştient şi
determină imediat răspunsul dorit. Omul învaţă să-şi reducă impulsurile (prin satisfacerea lor)
răspunzând la stimulii din mediu care servesc drept semnale. Astfel, orice răspuns care conduce
la satisfacerea impulsurilor este mai probabil să apară din nou la acelaşi semnal.
Comportamentul poate fi motivat de mai multe impulsuri (aşa cum afirma şi Freud prin
conceptul său de supradeterminare). De exemplu, într-un experiment, o fetiţă a căutat bomboana
nu numai pentru că îi era foame, ci şi pentru a-l mulţumi pe experimentator. Dacă nici un impuls
nu este activat, atunci întărirea şi învăţarea sunt imposibile. Dollard şi Miller afirmau că oamenii
care sunt satisfăcuţi învaţă prost. Drept urmare, dezvoltarea se bazează şi pe frustrările pe care le
primim de la mediu.
Majoritatea răspunsurilor şi impulsurilor învăţate se vor stinge dacă nu sunt în mod repetat
urmate de întărire. Astfel, întărirea este importantă nu numai în comportamentul de învăţare, ci şi
în cel de menţinere. Anxietăţile şi fricile sunt o excepţie în acest caz, pentru că sunt învăţate
foarte repede şi au o rezistenţă mare la stingere.
3. Procese mentale înalte
Comportamentul uman nu constă numai din răspunsuri automate la stimuli exteriori, ci implică şi
fenomene interne importante, şi anume lanţuri de gânduri.
Ca şi George Kelly, dar spre deosebire de Skinner, Dollard şi Miller au considerat cogniţiile ca
fiind cauzale. De exemplu, dacă un student etichetează un examen ca fiind foarte greu înainte de
a-l susţine, atunci asta va fi o cauză pentru comportamentul lui anxios din timpul examenului.
Invers, dacă îl etichetează ca fiind uşor, el va fi în timpul examenului calm, plin de încredere.
Procesele mentale superioare determină oamenii să se comporte mai eficient, judecând şi
planificând dinainte acţiunile.
Orice impediment în calea proceselor mentale superioare are consecinţe grave, aşa cum se
întâmplă cu reprimarea, care este frecventă în psihopatologie.
4. Teama şi psihopatologia
Ca şi pentru Freud, psihopatologia la Dollard şi Miller se datorează conflictelor inconştiente
puternice care îşi au originea în copilărie. Aceste conflicte sunt învăţate de la părinţi şi nu se
datorează structurilor şi energiilor intrapsihice. Dollard şi Miller consideră că există 4 situaţii din
copilărie care au probabilitatea mai mare de a cauza învăţarea patogenă:
a) hrănirea
b) educarea toaletei
c) educaţia sexuală
d) actele de furie ale copilului
De exemplu, dacă copilul este lăsat nemâncat şi plângând, atunci frica de înfometare se va
generaliza, iar copilul va învăţa să reacţioneze disproporţionat la orice fel de impulsuri (va
deveni impulsiv). Hrănirea la timp şi alintul mamei ajută la stăpânirea acestei învăţări patogene
şi determină ca mama să devină un întăritor pozitiv secundar.
Alt exemplu: dacă părinţii reacţionează cu furie excesivă în educarea toaletei, acest lucru va
genera învăţarea unor frici puternice, chiar şi faţă de părinţii înşişi.
Dollard şi Miller au acceptat importanţa sexualităţii infantile şi au fost de acord cu
complexul lui Oedip, pe care l-au explicat astfel: tatăl care îşi tratează copilul ca pe un rival sau
mama care caută compensare emoţională de la fiul său pentru frustrările sale vor cauza ca
impulsul sexual al copilului să devină semnalul ce determină frica intensă – anxietatea de
castrare. Aceasta se va generaliza în relaţiile adulte şi va provoca impotenţă (sexuală sau
psihologică).
Răspunsurile agresive ale copilului la frustrare determină de multe ori pedepse severe şi atunci
anxietatea se poate generaliza, conducând la timiditate excesivă.
Fricile şi conflictele învăţate în copilărie devin în mod automat inconştiente. În aceste condiţii,
ele sunt foarte greu de rezolvat datorită incapacităţii de a utiliza limbajul pentru a le identifica
corect.
Ca şi Karen Horney, Dollard şi Miller au distins corect între conflicte conştiente
(normale) şi conflicte inconştiente (care joacă un rol major în psihopatologie).
5. Psihoterapia
Referitor la psihoterapie, Dollard şi Miller, în contrast cu toţi behavioriştii, au afirmat că
simptomele nu pot fi remise fără tratamentul cauzelor anterioare. Drept urmare, în opinia lor,
psihoterapia trebuie să abiliteze pacienţii să-şi reducă fricile iraţionale, să abandoneze răspunsul
de reprimare şi să înceapă să aplice procesele mentale superioare la problemele lor emoţionale.
Ei au pus accent pe aducerea materialului inconştient în conştient (abordarea lor este
freudiană). Rezistenţele sunt depăşite învăţând pacientul să eticheteze corect materialul reprimat
şi să discrimineze bine între prezent şi trecut.
Contribuţiile teoriei lui Dollard şi Miller
Teoria lui Dollard şi Miller a definit reprimarea fără constructele freudiene Eu-Sine-Supraeu.
A accentuat şi clarificat două variabile importante: anxietatea şi conflictul
A atras atenţia asupra importanţei învăţării sociale.