LUI EMILIAN CRISTEA, TOVARĂŞUL DE VIAŢĂ,PRIETENUL ŞI INEGALABILUL IUBITOR AL MUNŢILOR

Fig 00

Prezentare generală

LOCALIZARE, DELIMITARE, ÎNTINDERE

În sens geografic larg, prin Masivul Făgăraşului se înţelege întregul complex muntos din Carpaţii Meridionali cuprins între rîurile Olt, la vest, şi Bîrsa Groşetului şi Dîmboviţa, la est. În cadrul acestui spaţiu, se disting două şiruri de munţi aproape paralele, unul nordic, al Munţilor Făgăraşului, şi altul sudic constituit din şirul munţilor Cozia - Frunţi - Ghiţu, continuat prin Masivul Iezer-Păpuşa. Între cele două şiruri de munţi se află Culoarul Loviştei format din ultimele prelungiri ale culmilor sudice ale lanţului făgarăşan.

În lucrarea de faţă, ne vom referi numai la şirul nordic al Munţilor Făgăraşului propriu-zişi şi la prelungirile din Culoarul Loviştei. Astfel consideraţi, Munţii Făgăraşului se individualizează în lanţul Carpaţilor ca o imensă culme, orientată est-vest, avînd o lungime de circa 70 km şi o lăţime de aproximativ 40 km. Limita lor vestică, foarte clară, este formată de defileul Oltului (între Turnu Roşu şi Cîineni), care îi separă de ramurile nordice ale Munţilor Lotrului.

Către est, Munţii Făgăraşului se învecinează cu Piatra Craiului, limita între ei fiind considerată în Curmătura Foii (1 343 m).

Înspre sud-est, limita faţă de Munţii Iezer-Păpuşa este formată de axele văilor Rîului Doamnei şi Văsălatului, continuate, dincolo de Curmătura Oticului (aflată pe culmea Mezea - Oticu), prin văile Boarcăşului şi Dîmboviţei.

La nord-est de Munţii Făgăraşului se continuă Masivul Ţaga, "o treaptă făgărăşană mai joasă" şi Perşanii sudici. Hotarul către acesta este considerat pe valea Sebeşului cu afluentul său Izvorul Lupului, pe de-o parte, pe Izvorul Cenuşei - Bîrsa Groşetului, pe de altă parte.

Spre nord, Munţii Făgăraşului se învecinează cu şesul Ţării Oltului, pe care îl domină printr-un mare abrupt tectonic.

Către sud, ei îşi trimit prelungiri pînă în Culoarul Loviştei, dincolo de care se ridică net şirul munţilor Cozia - Frunţi - Ghiţu.

Între limitele amintite, suprafaţa totală a Munţilor Făgăraşului depăşeşte 2000 kmp. Prin întindere, masivitate şi înălţime, ei reprezintă cel mai puternic masiv alpin din România.

GEOLOGIA

Munţii Făgăraşului sînt alcătuiţi din roci metamorfice dure, de fundament, formate prin transformarea sau metamorfozarea în adîncuri a rocilor sedimentare şi eruptive preexistente.

În cea mai mare parte, ele aparţin categoriei şisturilor cristaline, roci ce se desfac în plăci după plane paralele şi prezintă o cristalinitate evidentă a mineralelor din care sînt formate. Şistuozitatea lor este de foarte mare importanţă în practicarea alpinismului.

Versantului transilvan al lanţului făgărăşan îi corespund şisturi de epizonă, roci slab metamorfozate, care au luat naştere la adîncimi de 4 000-7000 m. Între ele sînt predominante şisturile sericitoase şi cloritoase, cenuşii, uneori cu irizaţii verzui.

În zona crestei principale sînt mai răspîndite şisturile cristaline de mezozonă, formate la 7.000 – 14.000 m adîncime. În aflorimente, pe spinări şi pe abrupturi, se remarcă mai ales existenţa şisturilor cu multă mică albă (micaşisturi muscovitice), a şisturilor cu mică albă şi neagră şi a gnaiselor formate din alternanţe de benzi cu feldspaţi de culoare deschisă cu benzi de culoare închisă, cu biotite. Tot în zona axială a masivului sînt frecvente şisturile cu amfiboli, minerale de culoare cenuşie.

Versantului argeşan al masivului îi corespund cu precădere roci cristaline de catazonă, puternic metamorfozate, formate la peste 14 000 m adîncime. Se întîlnesc mai des gnaisele de Cumpăna, cu mica neagră şi inclusiuni de cuarţ şi granaţi.

Către sud, rocile cristaline se pierd treptat sub o pătură groasă de conglomerate, depuse în neogen, în bazinul sedimentar al Loviştei. Dincolo de bazinul Loviştei, ele apar din nou la lumină, în cuprinsul munţilor Ghiţu - Frunţi - Cozia, ultimul compartiment înalt spre sud al blocurilor cristaline.

Răspîndirea extrem de largă a rocilor cristaline, predominant cenuşii-verzui, conferă Munţilor Făgăraşului o mare monotonie sub raport petrografic şi accentuată lipsă de fotogenie. Pe alocuri însă, monotonia este întreruptă de apariţia calcarelor cristaline şi dolomitelor, de culori deschise, de la alb la galben-portocaliu. Ele aduc o notă de variaţie nu numai sub raport coloristic, ci şi din punctul de vedere al reliefului şi al vegetaţiei specifice pe care le generează. Amintim cascadele de pe pragurile de marmură din zona Tătarului, stîncăriile albe de la Jgheabul Văros din flancul Văii Doamnei, pragurile glaciare calcaroase din valea Bîlei, Piatra Caprei de pe Muchia Sîmbetei, abruptul Ciortei, formaţiunile calcaroase din creasta Arpăşelului, între care şi Fereastra Zmeilor din Rîiosul, cu

vegetaţia sa particulară, pragurile galben-portocalii din văile Mircii şi Orzănelelor etc.

RELIEFUL

Privire de ansamblu. Munţii Făgăraşului se desfăşoară de la est către vest, ca o imensă culme de circa 70 km. În detaliu, ea este alcătuită dintr-o mulţime de piscuri şi creste aliniate într-un front alpin nemaiîntîlnit în ţara noastră, care coboară sub 2 000 m numai către extremităţi, spre defileul Oltului şi spre depresiunea de contact a Dîmboviţei de sus. Între Suru şi Ludişor sînt peste 20 de vîrfuri mai înalte de 2.000 m, iar dintre ele, unele depăşesc 2.500 m (Negoiu, Lespezi, Vînătoarea sau Vînătarea lui Buteanu, Viştea Mare, Moldoveanu şi Dara).

De-o parte şi de alta a culmii se desprind, ca niste contraforturi, picioare sau muchii; cele dinspre nord sînt scurte, puternic înclinate şi se pierd brusc în şesul Tării Oltului; cele dinspre sud, prelungi, coboară treptat pînă în ulucul depresionar al Loviştei, unde se sprijină pe masivele Ghiţu şi Frunţi.

În plan vertical se disting clar două tipuri de relief: unul înalt, ruiniform, spectaculos, modelat de gheţuri, zăpezi şi geruri (relieful glaciar şi crionival) şi altul mai puţin înalt, mai monoton, cu forme domoale, modelat mai ales de torenţi şi ape curgătoare, mult adîncite (relieful fluvio-torenţial).

Relieful glaciar. Munţii Făgăraşului prezintă o mare varietate de forme glaciare bine conservate, fapt datorat pe de o parte înălţimilor mari pe care le-au atins aceşti munţi în epoca glaciară, care au favorizat instalarea gheţarilor, iar pe de altă parte, constituţiei lor petrografice (roci cristaline dure care au conservat formele glaciare).

Mai toate obîrşiile văilor, între Suru şi Berivoiu, au fost adîncite şi lărgite de către gheţari, în mod simetric, de o parte şi de alta a crestei principale. Pretutindeni între aceste limite, din piscurile pe care va poposi, drumeţul va distinge sub el două sau trei circuri glaciare etajate, continuate în jos cu văi largi, caracteristice, cu profil transversal în forma de "U". Adeseori, în căldările superioare, vîrfurile munţilor se oglindesc în cristalul tăurilor rămase după topirea gheţurilor. Din aceste lacuri îşi trag adeseori viaţa rîurile care pornesc dintru început firave prin văile în care se tîrau odinioară gheţari, iar apoi cresc văzînd cu ochii şi, mai întotdeauna, se prăbuşesc pe praguri de zeci de metri, în volburile unor cascade impresionante: cascada Şerbotei, cascada Bîlei, cascadele Caprei, ale Văii Rele, Galbenei, Zîrnei, Jgheburoasei, Urlei şi multe altele.

Din activitatea gheţarilor, conjugată cu efectele repetate ale îngheţului şi dezgheţului, a rezultat şi relieful semeţ al crestelor ascuţite sau custurilor. Aproape pretutindeni, în limitele reliefului glaciar, pe creasta principală şi, mai ales, pe clina transilvană, coastele se întretaie în astfel de creste, pe care trec mai mult ciopoarele de capre negre. Şi dacă pe alocuri nu întîlnim custuri, în schimb la obîrşia tuturor văilor glaciare găsim abrupturi stîncoase. La poalele lor s-au adunat imense grohotişuri şi năruituri de stînci, între care unele au dobîndit forme ciudate. Este inimaginabilă, pentru cel ce nu a văzut încă, grandoarea unui peisaj sterp, cu prăvălişuri cu blocuri uriaşe, cu mări de pietre cărora lichenii, singurul semn de viaţă, le dau un colorit galben-verzui.

Relieful fluvio-torenţial. Desfăşurat mai jos, relieful fluvio-torenţial apare într-un contrast izbitor cu cel glaciar. Văile se îngustează brusc, devenind uneori adevărate chei, abrupturile lasă locul unor versanţi tot mai puţin stîncoşi, custurile dispar, munţii continuîndu-se prin culmi ceva mai largi acoperite cu pajişti întinse sau păduri; ele sînt străbătute de poteci ciobăneşti sau chiar vechi drumuri largi, cum ar fi, bunăoară, "Drumul Ţării", pe Scărişoara şi Bărcaciu, sau cel ce dă din Cumpăna în valea Topologului, traversînd munţii Clăbucet şi Marginea. La limita de sus a pădurilor sînt instalate stînele mari şi saivanele pentru mînzării; pe văile mai importante au apărut şosele forestiere, punctate ici-colo cu mici cantoane şi barăci.

Profilul transversal. Dacă am privi din avion Masivul Făgăraşului, ne-ar izbi disimetria lui accentuată în profil transversal şi forma de miriapod.

Spre nord, ruptura tectonică ce a produs prăbuşirea şi naşterea depresiunii transilvane a dus la individualizarea excepţională a munţilor prin abruptul creat. Povîrnişul coboară dur, prin 27 picioare (plaiuri), în trepte scurte, cu mai bine de 2 000 m pe mai puţin de 10 km, cît ar fi, socotind pe orizontală, din vîrful muntelui şi pînă în şesul Ţării Oltului. Colţul Viştei Mari are 2527 m altitudine, iar jos, în Viştişoara, abia dacă mai sînt 600 m.

Către sud, peisajul este cu totul altul. Neavizat, drumeţul care a urcat în numai 6-7 ore din Ţara Oltului pînă în culme, la Piscul Moaşei, în Vîrful Şerbota, în Şaua Paltinului, a Podragului sau în Fereastra Mare a Sîmbetei, rămîne înmărmurit de imensitatea ţinutului muntos dinspre Argeş. Cît vezi cu ochii numai munţi. Ca să cobori la altitudinea Ţării Oltului ar trebui să străbaţi o distanţă de 4-5 ori mai mare pe clina sudică. Culmile secundare coboară mai domol, "treptele" sînt mai largi, mai bine păstrate, uneori adevărate poduri cu păşuni întinse (cum ar fi, bunăoară, la Podeanu, la Florea, la Marginea etc.), iar către partea lor inferioară, acoperite de păduri nesfîrşite de conifere şi de fag.

În coborîre, undeva în etajul pădurilor de fag, pe o linie imaginară ce ar trece pe la nord de Boişoara, Iaroslavele, Valea cu Peşti şi Gura Dobroneagului, văile se lărgesc considerabil, pantele devin mai domoale, iar culmile coboară lin pînă pe la 1300-1200 m. Deodată însă relieful se ridică brusc prin horstul Coziei, al Frunţilor şi Ghiţului, pînă pe la 1600 m, în care Topologul, Argeşul şi Vîlsanul şi-au tăiat chei adînci, de o frumuseţe rară. De-a lungul cheilor şi-au croit oamenii încă de mult poteci, mai apoi drumuri largi forestiere, iar de curînd, pe Argeş, şosele asfaltate. Ei au zăgăzuit, de asemenea, apele Argeşului, prin barajul de la Vidraru, astfel încît în bazinul Loviştei îşi unduieşte astăzi apele un lac de baraj pînă mai sus de Cumpăna.

Profilul longitudinal. În profil longitudinal, Munţii Făgăraşului apar ca un imens zid de piatră ce coboară numai către capete la mai puţin de 2000 m altitudine (excepţie doar Curmătura Zîrnei, 1923 m).

În întinsul celor 70 km, cît ţine acest zid, se individualizcază cîteva sectoare, reunind grupuri de munţi cu

trăsături caracteristice comune. Astfel, în partea centrală, cuprinsă între văile Şerbotei şi Sîmbetei, pe versantul nordic, şi între Topolog şi Valea Rea, pe cel sudic, aflăm sectorul de maximă intensitate a eroziunii glaciare, materializate prin imense circuri şi văi cu profil transversal în forma de "U" şi prin repetiţia neîntreruptă a crestelor, a muchiilor ascuţite, a vîrfurilor şi a piramidelor de stînci golaşe, a abrupturilor verticale. E inima cetăţii de stîncă a Făgăraşului, partea cea mai spectaculoasă dominată de verticale şi unghiuri ascuţite. E porţiunea cu etapele turistice cele mai dificile, solicitînd efort şi uneori curaj. Ne întîmpină la tot pasul înălţimi de peste 2400 m şi chiar 2500 m (Negoiu 2535 m, Lespezi 2522 m, Vînătoarea lui Buteanu 2507 m, Moldoveanu 2544 m şi Viştea Mare 2527 m).

De ambele părţi ale sectorului central se întîlnesc alte două sectoare glaciare - de vest şi de est -, în care relieful glaciar se atenuează. Sectorul de vest este cuprins între Şaua Scării şi tarniţa Apei Cumpănite, iar cel de est între Fereastra Mare a Sîmbetei şi Muntele Buzduganu. Custurile devin aici o raritate. Doar în Ciortea şi Urlea există unele porţiuni mai dificile. În rest apar fragmente de platformă, culmi largi, iar în circurile glaciare suspendate pe pereţii platformelor, grohotişurile şi stîncăriile sterpe sînt tot mai rare. În ceea ce priveşte altitudinile, doar Dara atinge 2500 m şi numai şase vîrfuri peste 2400 m (Ciortea şi Boiu către vest şi Urlea, Iezerul, Fundul Bîndei şi Muşetescu către est). În segmentele terminale ale masivului, peisajul se modifică total. Munţii, mai domoli, sînt lipsiţi de forme glaciare; înălţimile nu ajung nicăieri la 2000 m. Nu lipsesc însă nici aici abrupturile şi porţiunile mai greu accesibile, mai ales în partea dinspre Olt.

REŢEAUA HIDROGRAFICĂ

Rîurile şi lacurile de barajCantitatea mare de precipitaţii (inclusiv apa zăpezilor al căror strat anual - însumat - ar depăşi 7-8 m

înălţime) s-a răsfrînt în formarea unei reţele dese de izvoare şi văi drenante. Pe tot cuprinsul masivului turistul va găsi în căldările de sub creastă izvoare sau lacuri cu apă limpede, bună de băut, sau zăcători, în care zăpada întîrzie pînă vara tîrziu, păstrîndu-se uneori chiar de la an la an.

Rîurile au debite permanente destul de mari, dar primăvara tîrziu şi vara, din mai şi pînă în iulie, cînd topirea zăpezilor este mai intensă şi cînd ploile sînt mai abundente, scurgerile şi debitele sînt mai mari. Atunci toate vîlcelele, toţi torenţii din toate cotloanele munţilor prind viaţă, apele sînt mai năvalnice, înspumate, cascadele capătă alte dimensiuni, simfonia apelor este mai puternică, întreaga fire este mai dinamică.

Apele masivului se adună în numai două văi: a Oltului, care culege apele de pe versanţii de nord, de vest şi de sud-vest, şi a Argeşului, căruia îi rămîn cele dinspre sud.

OLTUL şi afluenţii săi de pe versantul nordic. În Transilvania, înainte de a se avînta în strînsura munţilor pentru a trece în "Ţara Românească", spre Dunăre, Oltul îşi poartă leneş apele, pe un curs meandrat şi potolit, prin şesul Depresiunii Făgăraşului, paralel cu culmea Munţilor Făgăraşului. Aici el adună apele întregului versant făgărăşan prin circa 30 afluenţi.

Densitatea reţelei hidrografice este de peste 0,8 km/kmp. Nicăieri în Carpaţi nu se mai realizează o astfel de densitate a reţelei hidrografice. De la sfirşitul lui martie şi pînă în iunie rîurile montane drenează o cantitate enormă de apă, provocînd adeseori, pe fundul depresiunii, inundaţii, deoarece cursul leneş al Oltului nu poate prelua această cantitate fără a ieşi din matcă.

Căderea generală de peste 1400-1850 m pe circa 10 km a făcut ca apele să-şi croiască drumuri drepte, paralele, către depresiunea de la poalele muntelui, săpîndu-şi văi adînci, strîmte, cu pereţi abrupţi şi totdeauna cu rupturi de pantă în profil longitudinal. Forţa apelor este imensă şi poate fi măsurată adeseori prin îngrămădirea de blocuri uriaşe pe care le-a rostogolit şi le rostogoleşte încă la vale.

OLTUL şi afluenţii săi din defileu. La graniţa de vest a masivului făgărăşan, la Podu Olt şi Boiţa - Turnu Roşu, Oltul se orientează brusc spre sud şi, tăind în curmeziş cutele munţilor, îi străpunge prin defileul de la Turnu Rosu - Cîineni. Străpungerea s-a făcut pe trasee preexistente, prin antecedenţă. Între Boiţa şi Cîineni, Oltul primeşte din Munţii Făgăraşului apele Strîmbei, văilor Mărului, Boului (a Rindiboului?), Fratelui, Curpănului şi Coţilor, venite toate de sub Chica Pietrelor şi Strîmbanu. Dincolo de defileu, la sud de Cîineni, el culege apele rîului Boia Mare, care adună la rîndul său toate firele de pe latura sud-vestică a masivului, de la Tătaru la Ciortea, pe cele de pe latura vestică a Culmii Mîzgavu - Sf. Ilie şi pe acelea din nordul Depresiunii Titeştilor. Toţi afluenţii Oltului din defileu sînt de mica anvergură, modeşti, fără prea mare importanţă economică.

Topologul este ultimul afluent făgărăşan al Oltului. El adună la obîrşie, prin lzvoru1 Scării şi Izvorul Negoiului, apele dintre Ciortea şi Lespezi, rostogolindu-le spre sud, printre culmile Mîzgavu - Stîna Mare şi Podeanu - Marginea (din înaltul muntelui Marginea se deschide una dintre cele mai cuprinzătoare şi mai frumoase perspective asupra ţinuturilor de obîrşie a Topologului). La ieşirea din munţi, el şi-a tăiat chei adînci, între Spinu şi Munţii Frunţi. În prezent, apele Topologului sînt numai pînă la lacul de baraj de sub Muntele Cioarecu. Ele sînt deviate de aici, prin conducte, către Vidraru. Din jos de punctul de captare nu mai rămîne apă decît pentru un pîrîu firav. Cheile din Frunţi, lipsite astăzi de zbuciumul şi tumultul apelor, au pierdut mult din frumuseţe. Dincolo de Frunţi, Topologul îşi continuă drumul printre dealuri, prin Sălătruc, Şuici, Tigveni, trece pe sub Dealul Negru şi se varsă în Olt la sud de Băbeni.

ARGEŞUL şi afluenţii săi de pe versantul sudic. Apele versantului sudic al Munţilor Făgăraşului se adună în numai patru rîuri puternice care răzbesc spre sud în dealuri: Argeşul propriu-zis, Vîlsanul, Rîul Doamnei şi Dîmboviţa. Vîlsanul se varsă în Argeş aproximativ la jumătatea distanţei dintre Curtea de Argeş şi Piteşti, Rîul

Doamnei chiar în marginea nordică a Piteştilor, iar Dîmboviţa la sud de Bucureşti, aproape de vărsarea în Dunăre.Bazinul făgărăşan propriu-zis al Argeşului. (bazinul lacului Vidraru). Pînă în anul 1966 Argeşul se forma

de la înfurcitura văilor Capra şi Buda, aflată la extremitatea sudică a muntelui Şteviuţa, la circa 2 km sud de Cumpăna. Din 1967, punctul de confluenţă respectiv a dispărut sub apele lacului Vidraru. Acesta se suprapune acum întregului curs făgărăşan al Argeşului vechi. Astăzi vorbim de Argeş numai de la sud de baraj, din cheile săpate în coastele munţilor Frunţi şi Albinei. Ca atare, nu mai putem vorbi de un Argeş în munţi, ci numai de un bazin de obîrşie, care de fapt este bazinul lacului Vidraru.

De sub culmea principală vin în lac două mari rîuri: Capra şi Buda. Capra adună apele dintre Lespezi (Călţun) şi Arpaşul Mic, iar Buda pe cele dintre Arpaşul Mic şi Viştea - Moldoveanu.

LACUL DE ACUMULARE VIDRARU. În 1966 a fost desăvîrşită una din cele mai mari lucrări hidroenergetice din ţară: barajul de la intrarea în cheile Argeşului, ancastrat între stîncile munţilor Frunţi şi Albinei şi hidrocentrala subterană de pe Argeş. Apele celei mai mari părţi a versantului sudic al Munţilor Făgăraşului s-au adunat în spatele unui baraj în arc, înalt de 166 m şi lung de 307 m, la coronament, într-un lac adînc de circa 100 m, lung de mai bine de 8 - 9 km, avînd un volum de 465 000 000 mc. Apele lacului, conduse printr-o aducţiune de 2188 m săpată în gnaisul Coziei, cu un debit de 92 mc/s, coboară printr-un puţ vertical la centrala subterană, la 104 m adîncime.

Pentru a asigura volumul de apă prevăzut pentru lac, au fost construite baraje, lacuri de acumulare, captări şi conducte de aducţiune dinspre zece rîuri vecine Argeşului: Topologul, Vîlsanul, Cernatul, Rîul Doamnei, Limpedea, Valea lui Stan, Valea Bradului, Drăghina, Dobroneagu, Baciu.

Vîlsanul nu izvorăşte de sub culmea principală a masivului, ci mai la sud, de sub Scărişoara Mare. Are un bazin hidrografic mai restrîns decît celelalte rîuri ce răzbesc dincolo de munţi, către Piteşti. Valea sa, prinsă între culmile Coastele Mari - Ţuica - Zănoaga şi Scărişoara - Valea Lungă - Zănoguţa, nu este însă cu nimic mai prejos ca frumuseţe decît a celorlalte rîuri. Apele sale, ca şi ale Dobroneagului, afluentul său de pe stînga, au fost captate şi deviate către Vidraru. Vîlsanul iese din strînsura munţilor la Brădet, prin chei săpate în coasta Muntelui Ghiţu.

Rîul Doamnei face hotarul către est cu Masivul Iezer. Cursul său urmează, ca şi cel al Dîmboviţei, un culoar axat pe o veche deformare tectonică. Este rîul cu cel mai mare bazin de recepţie din Munţii Făgăraşului. Reuneşte apele de sub culmea principală, dintre Viştea Mare - Moldoveanu şi Curmătura Brătilei, adunate în Valea Rea, Leaota, Zîrna şi Brătila, izvoarele sale de obîrşie. Între ele, Valea Rea, cea mai zbuciumată, mai vijelioasă, mai pitorească, formează la Buduri una din cele mai frumoase cascade din Carpaţii Meridionali. Pe parcurs, apele se potolesc vremelnic în spatele a două mici zăgazuri, "La Nisipuri" şi la confluenţa cu Pojarna.

De la unirea Văii Rele cu Zîrna, din punctul "Între Ape", începe de fapt Rîul Doamnei. El curge cu apele pline numai 2 km, pînă la confluenţa cu Văsălatul, venit din stînga, est, de sub Curmătura Oticului. Aici apele Văsălatului şi Rîului Doamnei se potolesc vremelnic în lacul de acumulare, apoi pornesc prin aducţiuni subterane către Vidraru. Din jos de punctul de captare, apele sărăcite ale Rîului Doamnei continuă către sud, printre munţi, încă 18 km, adunînd în cale şi apele sărace ale Cernatului, captat şi el pentru lacul de la Vidraru.

Pe tot traseul său montan, Rîul Doamnei este însoţit de o şosea forestieră. Ea se bifurcă, la mai toate confluenţele, trimiţîndu-şi ramuri pe văile laterale. Pe Valea Rea, Zîrna, Leaota şi Brătila şoselele urcă pînă sub golul alpin. De-a lungul şoselelor se întîlnesc numeroase puncte în care se poate găsi cazare. Amintim cabana de vînătoare de la confluenţa Izvorului Bîndea cu Valea Rea, casa de vînătoare Văsălatu situată la 2,5 km în amonte de baraj, cantoanele silvice de la Săgeata (pe Valea Rea), Zîrna, pe rîul cu acelaşi nume, cabana forestieră de "La Nisipuri" şi stînele din Buduri, Leaota, Zîrna, Brătila, situate pe văi.

Dîmboviţa îşi are obîrşiile între ultimele prelungiri estice ale Munţilor Făgăraşului şi Masivului Iezer-Păpuşa. Izvoarele sale de început sînt Boarcăşul, care vine de sub Curmătura Oticului şi Valea Vladului care se trage dinspre Curmătura Brătilei. Unite, aceste două rîuri dau Dîmboviţa. La obîrşie ea curge pe direcţia SV-NE, axat pe o veche deformare tectonică, apoi, orientîndu-se către sud-est, trece pe sub Piatra Craiului, către Podu Dîmboviţei - Rucăr, pe un curs presărat cu chei, repezişuri, lacuri de acumulare, cantoane forestiere şi case de vînătoare. Cursul său este însoţit de o şosea forestieră care urcă pînă la punctul de naştere a Dîmboviţei, la confluenţa Boarcăşului cu Valea Vladului.

Lacurile alpineÎn căldările şi pe treptele văilor glaciare se întîlnesc adeseori lacuri ascunse în căuşul cuvetelor sau în

spatele pragurilor rămase de pe urma gheţarilor din cuaternar. În împărăţia crestelor, piscurilor şi năruiturilor de stînci din înalturi, ele aduc o notă de calm şi dau un sentiment de sigurantă turistului, oferindu-i minunate locuri de popas. Apa lor, strînsă din apa zăpezilor şi din ploi, este curată şi buna de băut. Ele au totdeauna, dar mai ales primăvara şi iarna, o transparenţă extraordinară. Aproape fără excepţie, ele îşi dăruie apele pîraielor, cărora le asigură debite constante.

În ceea ce priveşte numărul lor, părerile sînt împărţite. În unele lucrări se arată că ar fi 70, în altele 30. Depinde desigur de ceea ce se consideră lac şi de anotimpul în care se face numărătoarea, căci unele sînt efemere. Noi am putut număra circa 50 lacuri glaciare, periglaciare sau cantonate pe culmi, în zăcători de zăpadă.

LACURILE DE PE VERSANTUL NORDIC. Lacul Urlea (2170 m alt.; 20150 mp; adîncime maxima 4,05 m) e situat în circul de obîrşie al văilor Urlea şi Pojorta, către versantul drept al acestuia, între grohotişuri care ajung pînă pe mal. Accesul la lac se face pe traseul 8. În aceeaşi vale, într-o mică nişă de sub vîrful muntelui Bîndea, la aproximativ 2150 m se mai află încă un mic lac, Urlea II, la care este foarte greu de ajuns; în anii mai

secetoşi poate seca.Lacul lui Mogoş (2150 m alt.) se află în afara traseelor turistice, la sud de Vîrful lui Mogoş. În aceeaşi

vale, pe peretele de sub Caţavei, mai sînt încă două mici ochiuri de apa, efemere, la care nu se poate ajunge decît cu mare greutate; uneori pot seca.

Lacul Viştişoara (circa 2200 m alt.), mic, s-a format în căldarea superioară a văii Viştişoara, sub Şaua Viştişoarei.

Lacurile Podragul Mare şi Podragul Mic. În căldarea Podragului se află patru ochiuri de apă, două pe nişte tăpşane, mai jos de cabana turistică şi în spatele acesteia, şi alte două, Podragul Mare şi Podragul Mic, în partea centrală a circului superior, în faţa şi în stînga cabanei, în mijlocul unui relief frămîntat, haotic, la 2140 m altitudine. Ele au o suprafaţă de 28550 mp şi respectiv 2400 mp, o adîncime de 15,5 m şi respectiv 3,9 m şi sînt legate printr-un emisar, lung de 31 m. Accesul la lacurile Podragu se face pe traseele 17, 18 şi 56.

Lacul Podrăgel, situat pe o treaptă a văii glaciare a văii Podrăgelului, la 2030 m, accesibil pe traseul 20, are o suprafaţă de 7110 mp şi o adîncime de 3,9 m.

Lacul Bîlea (2034 m alt., 46508 mp, 11,35 m adîncime maxima, populat cu păstrăvi) a fost considerat, pe buna dreptate, unul dintre cele mai frumoase lacuri alpine din masiv. În mijlocul său a fost construită, pe o insulă legată altădată de ţărm printr-un mic istm, cabana cea mai căutată din aceşti munţi. Astăzi trece, chiar pe lîngă lac, Transfăgărăşanul.

Lăcuţul (Tăul Buteanului) este ascuns în căuşul unei nişe de nivaţie la 1835 m, pe versantul nord-estic al muchiei Netedului, în apropierea limitei pădurii, pe traseul 22.

Lacurile Doamnei. La obîrşia Văii Doamnei, pe o prispă sub circurile glaciare superioare (1865 m alt.), stau cuibărite două lacuri. Cel mare, Lacul Doamnei, are o suprafaţă de 3000 mp şi o adîncime maximă de aproape 2 m. Accesul la lacuri se face pe traseul 28.

Lacul Avrigului este situat în căldarea superioară a Văii Avrigului, pe traseul 39 şi traseul de creastă, sub peretele nordic al Ciortei, care îsi revarsă năruiturile pînă în apele lacului; are 14770 mp.

LACURILE DE PE VERSANTUL SUDIC. Lacul Ciortei se află la obîrşia Văii Budislavului, la circa 2140 m altitudine, în afara traseelor turistice. Este foarte mic şi aproape colmatat.

Lacul Călţun (2135 m alt., 7751 mp, 11,8 m adîncime) stă la originea Izvorului Călţunului, primul izvor de obîrşie al Argeşului către vest, sub prăvălişurile muntelui cu acelaşi nume. Pe malul său se află un refugiu Salvamont. Căldarea oferă un minunat loc de bivuac.

Lacurile Paltinului. În Căldăruşa Lungă, la 2250 m altitudine, în preajma intrării tunelului care străpunge Muntele Paltinu, se află două mici lacuri, puţin spectaculoase, care îşi dăruie apele Pîrîului Capra.

Lacurile Capra şi Căpriţa sînt situate sub culmea principală, sub Şaua Caprei, pe traseul 50 şi pe cel de creastă, la o altitudine de 2230 m şi respectiv 2228 m. Apa se scurge din Capra în Căpriţa printr-un emisar de 8 m lungime, iar după ce străbate barajul din spatele Căpriţei (30-35 m) dispare în subteran. Capra are o suprafaţă de 18340 mp şi o adîncime de 8 m, iar Căpriţa 2180 mp şi respectiv 1,5 m.

Lacurile din Muşeteica. În circurile suspendate, pe peretele de N-NV al Muşeteicii (circa 2100 m alt.), se află trei mici lacuri temporare, ascunse privirilor turiştilor, în afara traseelor turistice şi extrem de greu accesibile.

Lacul Rîiosu (circa 2100 m alt.), temporar, puternic colmatat, stă la obîrşia Izvorului Rîiosului, în afara traseelor turistice.

Lacul Buda (2080 m alt.), aflat în căldarea superioară a Văii Budei, poate fi atins printr-o uşoară coborîre din traseul de creastă de la monumentul lui Nerlinger. În trecut Lacul Buda avea o suprafaţă mai mult decît dublă faţă de cea din zilele noastre.

Iezerul Podul Giurgiului (2270 m alt.) stă suspendat în căldarea cu acelaşi nume, sub peretele sudic al Crestei Podrăgelului şi peretele vestic al Muntelui Arpaşul Mare. Etapa a V-a trece chiar pe malul său. Este primul lac, dinspre est, al bazinului propriu-zis al Argeşului.

Lacul din Valea Rea (Viştea-Moldoveanu), situat chiar la obîrşia Văii Rele, sub creasta Moldoveanu - Viştea Mare, la 2156 m altitudine, are o suprafaţă de 5000 mp, o adîncime maximă de 2 m şi este populat cu păstrăvi. Din jos de lac, apele Văii Rele se aruncă, la Buduri, în vîltorile unora din cele mai spectaculoase cascade ale masivului. Se poate ajunge la Lacul din Valea Rea pe traseul 59.

Lacurile din Căldarea Galbenei. La est de munţii Scărişoara şi Galbena, spre Valea Rea, în Căldăruşa şi Căldarea Galbenei, se află patru lacuri şi mai multe petice de turbă, foste şi ele cîndva lacuri. Cel mai mare şi mai frumos, poate cel mai frumos de pe versantul sudic al Munţilor Făgăraşului, este lacul cel mare, Galbena-Scărişoara (2200 m alt., 12000 mp, 9 m adîncime, populat cu păstrăvi). Ceva mai jos de el, Lacul Galbena IV (2188 m alt., 2000 mp, circa 1 m adîncime) este şi el populat cu păstrăvi.

Lacul Mănăstirii (Gălăşescu) (2168 m alt., 16000 mp, 2,5 m adîncime) din căldarea Văii Rele a Gălăşescului, sub Şaua Viştişoarei, este ascuns privirii turiştilor care trec pe deasupra sa pe traseele de creastă. În preajma sa se mai, află încă 4-5 lacuri mici, iar în extremitatea vestică a căldării, sub piciorul Hîrtopului Ursului, alte 2-3 ochiuri cu apă permanentă.

Lacul Bîndea, ascuns sub peretele muntelui Fundul Bîndei, la obîrşia Izvorului Bîndei, este mic, aproape colmatat, neînsemnat din punct de vedere turistic.

Lacurile din Hîrtoapele Leaotei. Nicăieri în Masivul Făgăraşului nu se găsesc mai multe lacuri, lăculeţe şi mici ochiuri de apă la un loc decît în Hîrtoapele Leaotei. Aici sclipesc în lumina soarelui nu mai puţin de nouă lacuri, între care Muşetescu, Mioarele, Scoica, Gemenu de Sus (2230 m alt., 3500 mp, 2,1 m adîncime), Gemenu de

Jos (2190 m alt., 3500 mp, 0,7 m adîncime), Lacul Roşu (2130 m alt., 10000 mp, 3 m adîncime maximă, populat cu păstrăvi). Toate lacurile Hîrtoapelor sînt în afara traseelor turistice marcate, dar sînt uşor accesibile din valea Rîului Doamnei sau din traseele de creastă.

Lacurile din bazinul de obîrşie al Văii Zîrnei sînt ultimele din extremitatea estică a masivului. În prezent sînt trei lacuri, dar peticile de turbă mari, întunecate, indică paturile multor lacuri glaciare din trecut, care s-au colmatat. Între cele trei lacuri actuale sînt mai interesante, din punct de vedere turistic, Lacul Zîrna (1980 m alt., 5000 mp, 2 m adîncime maximă), din care îşi trage apa la obîrşie rîul Zîrna, şi Lacul Jgheburoasa (1958 m alt., 12000 mp, 2 m adîncime maximă), cel mai mare şi mai spectaculos prin suprafaţă şi amplasare. Cel de al treilea lac, mai mic decit primele două, e amplasat spre culme, într-o zăpodie adîncită de zăpezi. Toate trei sînt în afara traseelor turistice. Primele două sînt populate cu păstrăvi.

În sfîrşit, mai sînt de amintit cîteva lacuri de culme, cantonate în mici adîncituri, între care Lacul Cerbului din Muntele Marginea, Lacul Brătila din Curmătura Brătilei etc.

CLIMA

Elementele climei (temperatură, vînturi, precipitaţii etc.) cunosc în Munţii Făgăraşului, ca în toate masivele muntoase, o etajare determinată de altitudine. Aceasta se reflectă în existenţa etajelor bioclimatice. Astfel, se poate vorbi de un climat al pădurilor de foioase, de unul al pădurilor de conifere şi, în sfîrşit, de un climat al pajiştilor alpine.

Clima Munţilor Făgăraşului are însă şi particularităţi condiţionate de masivitatea şi orientarea acestor munţi. Masivul pune stavilă atît maselor de aer rece şi umed ce vin dinspre Atlantic şi mările nordului, reţinîndu-le mai îndelung pe povîrnişul său nordic, cît şi celor mediteraneene şi tropicale pe care le opreşte pe latura lui sudică.

Iată de ce, în afara de etajarea climatică pe verticală, Munţii Făgăraşului prezintă şi particularităţi climatice legate de expoziţie: pe povîrnişul nordic, un climat dinamic, agitat, umed, rece, iar pe versantul sudic, unul mai moderat, mai calm şi mai înseninat. Aceste particularităţi climatice se răsfrîng în etajele de vegetaţie prin ridicarea sensibilă a limitei pădurilor pe clina sudică argeşană faţă de cea transilvană.

Temperatura aerului scade treptat de la poale spre creştetul munţilor. Media anuală este de 4-60C în etajul pădurilor de fag, de 2-40C în etajul molidului şi în jur de 00C în zona pajiştilor alpine (pe vîrfuri, chiar -20C). Lunile cele rnai călduroase sînt iulie şi august, iar cele mai răcoroase, ianuarie şi februarie.

Condiţiile climatice sînt aspre, mai ales în zona alpină. Rareori lunile de vară au temperaturi medii mai mari de 7-80C, iar lunile reci au media temperaturilor de -80C şi chiar -110C. Nu sînt rare nici cazurile cu scurte perioade de viscol şi frig în iulie şi mai ales în cea de a doua jumătate a lunii august. Drumeţul va trebui să aibă întotdeauna o haină călduroasă în rucsac.

În privinţa temperaturilor medii lunare, remarcăm faptul că pînă la altitudinea de aproximativ 1600 m, luna cea mai rece este ianuarie, iar mai sus de această altitudine - februarie.

Vîntul bate aproape permanent pe creastă, adeseori dinspre vest şi nord-vest, provocînd înnorări. Calmul absolut este o raritate în aceşti munţi. Unde nu se simt vînturile dominante amintite adie brizele de munte şi brizele de vale, materializate prin jocul ceţurilor din văi.

Primăvara, zidul muntos, interpus în faţa maselor de aer cald dinspre sud, creează efecte de fohn pe versantul nordic, provocînd topirea bruscă a zăpezilor.

Norii sînt elementul climatic cel mai impresionant, cel mai spectaculos şi de cea mai mare importanţă în drumeţie. Arareori i se întîmplă drumeţului din Ţara Oltului să cuprindă cu privirea pînă în înaltul piscurilor Negoiului sau Moldoveanului, căci Masivul Făgăraşului este cel mai mare generator de nori din ţara noastră.

Norii cei mai frecvenţi sînt migratori, fiind aduşi de vînturile de vest şi nord-vest. Ei rămîn îndelung deasupra munţilor, dînd naştere la ploi mari, însoţite de vînturi, în special pe creastă.

Un alt rînd de nori migratori se abat asupra Munţilor Făgăraşului venind dinspre mările polare de nord. Ei nu zăbovesc mult asupra munţilor, dar atunci cînd vin, îi acoperă cu totul, începînd de la poale.

Dinspre sud, din bazinul Mării Mediterane, norii ajung mai rar în Munţii Făgăraşului. Unii dintre aceştia călătoresc la circa 3000-6000 m înălţime, dinspre sud-vest înspre nord-est, iar alţii, pe la altitudinea de 1000-3000 m, dinspre vest către est. Aceştia din urmă generează de obicei ploi îndelungate, de şapte sau chiar zece zile în şir.

Munţii Făgăraşului îşi formează însă şi nori proprii. În dimineţile senine şi calde apar nori de convecţie, cu aspect de coloane sau saci de vată. Încep a se strînge către orele 9-10, iar la amiază sînt deosebit de maiestuoşi, avînd o mare dezvoltare pe verticală. Uneori circulă mai puţin şi către seară dispar, fără a fi făcut mai mult decît a se "scutura". Alteori însă ei declanşează furtuni apocaliptice, însoţite de descărcări electrice. Primii, care de fapt sînt prevestitori de vreme bună, sînt Cumulus humilis şi pot fi uşor recunoscuţi; ei sînt mici, albi, cu margini argintii, avînd forme rotunjite şi circulă izolat pe albastrul cerului, ca mici corăbioare. Cumulus congestus sînt mari şi au tendinţa de a se grupa, luînd forme de munţi de zăpadă. Ei au baza de culoarc cenuşie, vîrful argintat şi indică vreme instabilă. În sfîrşit, norii Cumulonimbus şi Nimbus sînt sumbri şi provoacă furtuni.

În Munţii Făgăraşului se formează şi nori de front, ca efect al încălzirii mai puternice a aerului pe versantul sudic decît pe cel nordic. Între masele de aer diferit încălzite iau naştere, la altitudine mare, formaţiuni de nori care pot staţiona uneori vreme destul de îndelungată deasupra masivului. Cel mai des întîlniţi însă sînt norii de briză. Dimineaţa, după răsăritul soarelui, brizele de vale scot din hăurile văilor şi circurilor glaciare nordice balauri de ceaţă, învălmăşindu-i spre creasta principală. Turistul neavizat, aflat la una din cabanele de pe versantul nordic,

ezită să pornească la drum, însă odată ajuns pe creastă, el va rămîne surprins de seninul din ţinuturile sudice. Ceţurile ieşite convulsionat din căldările Sărăţii, Arpaşului sau Sîmbetei se topesc ca prin farmec în bătaia razelor de soare de pe versantul sudic. Spectacolul este fascinant: de-o parte, vîltoarea ceţurilor, amplificînd la dimensiuni fantastice abisurile şi dînd contururi de fum crestelor, de alta, calmul absolut al ţinutului nemărginit din sud, scăldîndu-şi verdele pajiştilor în lumina de aur a soarelui. La contactul dintre curenţii de aer dinspre sud şi ceţurile de pe versantul nordic, pe aliniamentul crestei, se formează uneori un adevărat zid cenuşiu. Seara, purtaţi de brizele de munte, norii şi ceţurile fac drumul întors, îngrămădindu-se în jgheaburile văilor şi curgînd ca imense fluvii spre şesul depresionar al Ţării Oltului.

Zilele cu adevărat senine sînt rare în Munţii Făgăraşului. Dacă însă, după căderea zăpezilor de toamnă, turiştii au şansa de a prinde un astfel de senin pe înălţimile masivului, rămîn cu o amintire de neuitat, căci de nicăieri, poate, nu vor mai zări în ţara noastră, deasupra mărilor de nori, o atare desfăşurare de vîrfuri alpine.

Precipitaţiile sînt relativ bogate în Munţii Făgăraşului şi mai abundente în latura vestică decît în cea estică. Cantitatea lor creşte de la poale spre înălţimi, ajungînd în medie de la 900-1000 mm (în etajul fagului) pînă la 1400 mm (în zona alpină). Sus însă, la altitudini de 1500 -1600 m şi mai ales la peste 1900 m, ele cad în mare parte sub formă de zăpadă (uneori chiar şi vara).

Ploile au cea mai mare frecvenţă în lunile de la începutul verii şi cea mai mică spre toamnă, în septembrie. Ninsorile pot cădea oricînd, însă de obicei ele încep către sfîrşitul lui septembrie. Cele mai frecvente sînt în ianuarie, februarie şi martie. Practic, zăpezile se instalează pe creste din septembrie-octombrie şi durează pînă la sfîrşitul lunii mai şi începutul lui iunie.

În zonele joase, ninsorile cele mai abundente se produc la începutul iernii, îngreunînd mult accesul spre creastă. În zonele înalte, acestea se produc, cu mici excepţii, în luna martie, uneori chiar în aprilie. Cumulată, întreaga cantitate de zăpadă căzută în cursul unui an la altitudini de peste 2400 m ar da un strat gros de 7-8 m, adică de 10 ori mai mare decît cel care cade, în mod obişnuit, în zona de cîmpie.

Cele mai mari cantităţi de zăpadă se depun în locurile adăpostite, pe fundul căldărilor glaciare, prin văi şi mai ales la baza versanţilor cu expoziţie estică. Purtată de vînturi, zăpada nu se depune aşadar uniform, ci cu precădere în porţiunile adăpostite, unde poate dăinui pînă în vară. Schiul se practică astfel, pe alocuri, pînă către sfîrşitul lunii iunie.

Piscurile cele mai înalte, Viştea, Lăiţelul, Laiţa etc. sînt, de regulă, dezgolite sau acoperite numai cu un strat subţire de zăpadă îngheţată. Versanţii estici, cu zăpezile lor pufoase şi nedegajate, contrastează puternic cu cei vestici, măturaţi de vînturi şi cu aspect viscolit. Pe culmile secundare, fără excepţie, în Munţii Făgăraşului cornişele de zăpadă sînt orientate către est sau nord. Ele îngreunează considerabil ascensiunile de iarnă, producînd dificultăţi mai ales alpiniştilor care nu cunosc punctele de trecere.

În urma ninsorilor abundente se pot produce adeseori avalanşe. Astfel de situaţii sînt relativ frecvente. Pentru a da un singur exemplu, în luna februarie a anului 1969 a căzut la o singură ninsoare, în porţiunea Şerbota - Ciortea, un strat de zăpadă mai gros de 80 cm. În asemenea situaţii, avalanşele sînt iminente. Este important să fie amintit faptul că pe mai toţi versanţii abrupţi ai Făgăraşului se pot produce avalanşe şi că în aceşti munţi au fost semnalate cele mai mari şi mai frecvente avalanşe de la noi din ţară. Dacă la toate aceste dificultăţi se adaugă nebulozitatea frecventă şi denivelările mari, rezultă că parcurgerea pe timp de iarnă a crestelor Masivului Făgăraşului constitute o piatră de încercare pentru orice alpinist.

Adeseori iarna, particulele fine ale ceţurilor cristalizează sub forma de chiciură pe marile abrupturi nordice făgărăşene. Atunci întregul munte capătă un aspect himalaian.

FLORA ŞI VEGETAŢIA

Drumeţul pornit de la poale către înaltul Făgăraşului va trece prin toate etajele de vegetaţie din spaţiul montan al ţării noastre.

La poalele masivului se află etajul pădurilor de gorun (Quercus petraea), în care pe locuri umede se instalează stejarul (Quercus robur). La poala nordică a masivului, în Depresiunea Făgăraşului, se află unul din cele mai interesante resturi ale vechilor păduri de stejar, astăzi rezervaţie naturală: Dumbrava Vadului (Poiana cu Narcise sau Poiana cu Coprine). Este o rarişte de stejar de mai bine de 400 ha, inundată cam pe la jumătatea lunii mai de o adevărată mare de narcise. Mai sînt desigur poieni cu narcise în ţară, dar nicăieri parcă ele nu sînt atît de întinse şi nicăieri nu se mai întîlneşte o atare desime a steluţelor alb-gălbui ale florilor.

Din sus de pădurile de stejar şi gorun, cam între 600 şi 1300 m (1350 m) altitudine, de jur-împrejurul munţilor se desfăşoară etajul pădurilor de fag (Fagus silvatica). Pe latura sudică, pădurile sînt pure sau numai ici-colo în amestec cu conifere, pe cînd în Transilvania, molidul şi bradul pătrund în pădurea de fag pînă la poalele muntelui; cîteodată, cum ar fi, bunăoară, pe văile Brescioarei şi Pojortei, prin pădurea de fag găsim şi zada (Larix decidua), conifer graţios cu frunze căzătoare. Prin tăieturi invadează aproape pretutindeni plopul tremurător (Populus tremula) şi mesteacănul (Betula verrucosa). Sînt coaste întregi, ca cele din drumul de la Turnu Roşu către Chica Pietrelor (Şaua Petrilor), unde mesteacănul apare pur, de parcă ar fi fost sădit.

Pe văi pătrund, venind dinspre dealuri, aninul negru (Alnus glutinosa) şi aninul alb (Alnus incana). Adesea mai găsim şi salcia căprească, cu frunze late ca de măr (Salix caprea).

Scăpate de sus, prin micile rarişti ale pădurilor de fag, coboară ericaceele şi, dintre ele, mai ales afinul (Vaccinium myrtillus). Acolo unde solul este mai bun şi mai gras, prin pădurile de fag, întîlnim, în locul

afinişurilor, tufele delicate de năpraznic (Geranium robertianum), cu flori roz-liliachii. Primăvara, de sub frunzarul de rugină al făgetelor, se deschid spre soare ochii albaştri ai floricelelor de crucea voinicului (Hepatica transilvanica), iar din tufişuri şi locuri umbroase se desfac "turtiţele albe" ale găinuşelor (Isopyrum thalictroides). Cam în acelaşi timp, mierea ursului (Pulmonaria molissima) îşi schimbă necontenit culoarea, de la roşul bobocilor la violetul florilor tinere şi apoi la albastrul florilor trecute.

În acelaşi etaj, prin locurile umede, de-a lungul văilor şi potecilor, întîlhim adeseori slăbănogul (Impatiens nolli-tangere) cu flori galbene şi teci gata să explodeze la cea mai mică atingere. Pe la margini şi prin luminişurile largi, pădurile de fag sînt tivite cu brebenei purpurii (Corydalis cava). Să nu uităm însă nici florile albe de floarea paştelui (Anemone nemorosa), pe cele violete de colţişori (Dentaria bulbifera), pe cele galbene de brusture negru (Symphytum cordatum) şi, mai ales, degetăruţii galbeni (Digitalis ambigua), înfloriţi în toiul verii.

Pajiştile din etajul pădurilor de fag sînt dominate de păişul roşu (Festuca rubra) şi campanule, mai ales Campanula persicifolia, cu splendide flori albastre violacee şi Campanula patula, violet-albăstruie. Primăvara, albul micilor petice de omături, întîrziate ici-colo în preajma tufelor, este stropit de violaceul pal al brînduşelor (Crocus vernus). Ceva mai tîrziu, în preajma verii, se ridică, din ierburi, tijele înalte de crini de pădure (Lilium martagon), spînzurînd deasupra gramineelor candelabre violete pestriţe. Rareori, mai ales de-a lungul văilor cu grohotişuri şi bolovănişuri de calcar, îşi răspîndesc mirosul de vanilie florile de carmin ale sîngelui voinicului (Nigritella rubra).

Orhidaceele sînt şi ele prezente. Găsesti pretutindeni poroinicul, stupiniţa alba (Platanthera biofolia), cu parfum subtil şi discret, "ura" (Gymnadenia conopea) şi multe, multe altele. Mai amintim doar garofiţa de munte, cu flori albe liliachii (Dianthus superbus) şi garofiţa albă (Dianthus spiculifolius), legate mai ales de zone calcaroase. Prin locurile umede, calcea calului (Caltha laeta) îşi expune la soare florile mari, galbene şi lucioase.

Cam de la 1300-1350 m pînă la 1700 m altitudine, pe versantul nordic, şi 1800 m pe cel sudic, întîlnim etajul molidului (Picea excelsa). În desişurile sale întunecoase nuşi au locul prea multe flori. Numai arareori, prin rariştile cu lumina abia filtrată, ruginiul litierei este întrerupt de verdele crud-viu al frunzuliţelor trifoliate ale măcrişului iepurelui (Oxalis acetosella). Din tufele sale îşi ridică primăvara capul, în rarele şi palidele raze de soare, mici flori albe, deosebit de delicate. Pe la marginea molidişurilor sau de-a lungul potecilor ce le străbat, prin locuri mai însorite, dar umede, întîlnim părăluţele de munte (Pirola uniflora), albe, singuratice şi discret parfumate. Dintre orhidacee zărim mai des, pe la marginea pădurilor, orhidea (Listera ovata).

Pe văi umede şi umbroase, de-a lungul torenţilor, creşte viguroasă, ajungînd la 2 m înălţime şi avînd frunze late, de pînă la 30 cm diametru, lăptucul oii (Telekia speciosa), cu flori mari galbene.

Pajiştile din etajul pădurilor de molid, de obicei mai dese şi mai întinse ca cele din zona fagului, sînt dominate tot de graminee, şi anume de păiuşul roşu (Festuca rubra) şi de păruşcă sau părul porcului (Nardus stricta). Ca şi mai jos, campanulele sînt nelipsite din aceste pajişti. Mai dese sînt cupele albastre de Campanula abietina. Alături de ele zărim florile albastre-liliachii ale viorelelor, unghia păsării (Viola declinata) şi tufele de flori mici purpurii, frumos mirositoare, ale cimbrişorului (Thymus pulcherimus, T. montanus).

Ici-colo pătrund şi ericaceele, mai ales coacăza sau cocăzarul (Brukenthalia spiculifolia), cu flori roşii, mici, parfumate, şi afinul (Vaccinium myrtillus). Prin locuri umede şi grase îşi înalţă, viguroasă, candelabrele albe ale florilor otrăvitoare ştirigoaia (Veratrum album).

Către limita superioară, pădurea de molid se răreşte treptat, stingîndu-se prin arbori tot mai piperniciţi, adesea cu coroana în forma de stindard.

Urmează etajul alpin inferior, ce se continuă de la limita de sus a pădurilor pîna la 2200 m altitudine. Altădată era aici împărăţia jnepenilor (Pinus montana), care se mai păstrează şi astăzi în desişuri, pe coastele priporoase şi prin căldări.

În acelaşi etaj sînt foarte răspîndite tufărişurile scunde de ericacee, şi anume: afinul (Vaccinium myrtillus) şi merişorul (Vaccinium vitis-idaea) - ultimul cu frunze pieloase, flori cu corolă alba şi fructe roşii. Ceva mai rar întîlnim şi plante din alte familii, ca ienupărul pitic (Juniperus nana) şi pe abrupturile stîncoase, frecvent cu izvoare de coastă, aninul de munte (Alnus viridis), uşor de recunoscut de departe după coloritul său verde cenuşiu. În Munţii Făgăraşului, aninul de munte este un indicator sigur de locuri priporoase, neprimitoare, ce trebuie evitate. În fine, deasupra tuturor se ridică în acest etaj zîmbrul (Pinus cembra), arbore ocrotit. El îşi desface coroana buclată şi puternică numai pe alocuri, cum ar fi, bunăoară, deasupra stînei din Moldoveanu pe piciorul sudic al muntelui cu acelasi nume, pe Valea Zîrnei, în căldările Văii Vladului, în Berevoescu, în Luţele Mici, în Rîiosu, spre valea Budei etc.

În pajiştile din etajul alpin inferior, covorul verde este alcătuit, ca peste tot, din graminee. În preajma pădurilor domină încă ţepoşica şi păişul roşu de care am mai amintit. Mai sus însă, în adevăratul etaj al jneapănului, dominante sînt păruşca (Festuca supina) şi iarba stîncilor (Agrostis rupestris).

Primăvara, verdele pajiştilor este punctat de florile viorii ale brînduşelor (Crocus vernus), de cele galbene ale ciuboţicei cucului (Primula elatior) şi ale bulbucilor de munte (Trollius europaeus), plantă ocrotită.

Vara, prin păduri, îşi înalţă capitulele portocalii ruşuliţa (Hieracium aurantiacum). Ici-colo mai apare şi şopîrliţa (Veronica belidioides) punctînd pajiştile cu albastrul întunecat al rozetelor sale. Şi tot vara înfloreşte, mai mult pe brîne şi locuri stîncoase şi umede, omagul galben (Aconitum anthora), cel albastru violaceu (A. tauricum) şi ciuboţica-ursului (Cortusia matthioli), iar prin locurile mai aşezate garofiţa pitică (Dianthus gelidus), roză, scundă, abia răsărind din iarbă.

Prin crăpături de stînci, pe grohotişuri şi în locuri stîncoase, întîlnim adesea florile mici, galben-verzui, ale

mierluţei pitice (Minuartia sedoides).Dincolo de 2200 m altitudine şi pînă la crestele cele mai înalte de peste 2500 m, în etajul alpin superior,

tufărişurile lemnoase devin din ce în ce mai mici şi mai rare. Bătute de vînturi, formaţiile de tufărişuri pitice de tundră alpină se întind pe pămînt, căutîndu-şi adăpost. Dintre rudele apropiate ale afinului întîlnim pomişoara (Vaccinium uliginosum), cu frunze mici, rotunde, ceroase şi fructe negre, şi azalea (Loiseleuria procumbens).

Pe calcare înfloreşte albă, în toiul verii, arginţica (Dryas octopetala). Alături de ea pot fi zărite adesea rudele pitice ale sălciilor (Salix reticulata şi S. herbacea).

Păşunile sînt dominate de coarnă (Carex curvula). Florile din acest etaj sînt de-o delicateţe neasemuită. Poate că cei mai gingaşi sînt degetăruţii care apar primăvara de sub zăpadă prin circurile glaciare (Soldanella pussila, S. montana). Le face concurenţă, prin locurile stîncoase, violetul deschis al ochiului găinii (Primula minima). Şi tot în zilele de primăvară, din muşchi îşi ridică firavă floarea albă cu pete galbene de sulf foaia grasă (Pinguicula alpina). Campanulele sînt reprezentate de specia alpina, pitică, abia ridicîndu-şi clopotu-i albastru-violaceu la înălţimea ierbii (Campanula alpina). De un albastru mai profund sînt genţianele. Întîlnim des Gentiana nivalis, cu flori mici şi, mai rar, "cupele" mari de Gentiana kochiana (acaulis). Pe alocuri, în toiul verii, pajiştile sînt împodobite cu nuanţe de roz, fie rozul liliacliiu al armeriei (Armeria alpina), fie rozul deschis al luceafărului (Scorzonera rosea).

Cea mai frecventă culoare însă, în miezul verii şi către toamnă, cînd excursiile sînt în toi, este cea galbenă. Prin iulie-august înfloresc deodată mărţisorul (Geum montanum), chimenul de munte (Ligusticum mutellina) şi sclipeţii de munte (Potentilla ternata). Sînt florile cele mai răspîndite în pajiştile alpine din Munţii Făgăraşului. Rar se întîlnesc omagul galben (Aconitum anthora) şi ghinţura galbenă (Gentiana lutaea), plantă ocrotită.

Diversitatea florei este amplificată, pe alocuri, de existenţa calcarelor, cum se întîmplă, bunăoară, în Ciortea, Piscul Bîlei şi, mai ales în Buda - Rîiosu - Muşeteica. Înfloresc aici toporaşii galbeni (Viola biflora), ochiul şarpelui (Eritrichium nanum), albastru ca cerul, şi floarea de colţ (Leontopodium alpinum), ocrotită şi ea.

Pe stîncării este îndeobşte locul saxifragelor. Amintim aici ochii şoricelului (Saxifraga aizoides), cu flori portocalii, S. stellaris, cu flori albe punctate cu purpuriu şi - mai mult pe calcare - iarba surzilor (S. aizoon), albă sau alb-gălbuie, cu puncte roşii. Din loc în loc, cenuşiul stîncăriilor din grohotişuri este tapisat cu perniţe de iarbă roşioară (Silene acaulis).

Am lăsat cu buna ştiinţă la urmă una din marile podoabe ale Făgăraşului, comună şi foarte răspîndită în zona alpină: ruja, bujorul de munte sau smirdarul (Rhododendron kotschyi), plantă ocrotită, ce înfloreşte în iunie-iulie.

FAUNA

Fauna Munţilor Făgăraşului cunoaşte, deşi mai puţin pregnant ca vegetaţia, o distribuţie zonală altitudinală.

Dintre mamifere, căprioara (Capreolus capreolus), pe alocuri colonizată, nu urcă decît rareori mai sus de brîul pădurilor de fag. Cerbul (Cervus elaphus) ajunge, în schimb, mai ales în perioadele de rut, pînă la limita superioară a pădurilor. Nu rare sînt cazurile cînd ciobanii sau drumeţii, rămaşi peste noapte la stînele din Marginea sau Năneasa, aud boncănitul cerbilor ieşiţi la gol, prin valea Modrugazului sau pe plaiurile Mîndrei. Mistreţul (Sus scrofa) este şi el adeseori întîlnit, cu precădere, în pădurile de la poalele munţilor.

Prin vîrfurile arborilor, veveriţele (Sciurus vulgaris) execută cu măiestrie salturi largi.Dintre felide ne întîmpină frecvent pisica sălbatică (Felix silvestris) şi, mai ales, jderul de copac (Mustela

martes), comune atît pădurilor de foioase, cît şi celor de molid. Nu lipseşte nici rîsul (Lynx lynx), seniorul felidelor din Europa, care urcă uneori, în urmărirea pradei, pînă la golul alpin.

1 Capitolul a fost redactat de Viorel Gherasim, cercetător ştiinţific la Academia de Ştiinţe Agricole.

Pe alocuri, el provoacă pagube în lumea cervidelor.Pagube mai provoacă şi lupul (Canis lupus), desi împuţinat întrucîtva în urma vînatului. Nelipsită din

pădurile de fag este de asemenea vulpea (Canis vulpes).În fine, cel mai mare dintre mamifere, ursul (Ursus arctos), se adăposteşte ziua prin desişurile pădurilor,

făcîndu-şi apariţia uneori şi prin tăieturi cu zmeurişuri. Cei mai bătrîni, învăţaţi să mănînce carne, ies de multe ori noaptea la gol, în preajma stînelor, în căutarea pradei. În Munţii Făgăraşului, numărul lor este în prezent de cîteva sute.

În golul alpin este împărăţia caprei negre (Rupicapra rupicapra), specie ocrotită. Masivul Făgăraşului adăposteşte numărul cel mai mare de capre negre din ţara noastră, alcătuind o populaţie deosebit de robustă.

Lumea păsărilor cuprinde numeroase specii mici, cantonate prin păduri, dar şi cîteva specii mari de răpitoare, care-şi veghează teritoriul de vînătoare, în zboruri largi, deasupra spaţiului alpin. Prin păduri, în special prin cele de foioase, dar pătrunzînd adesea şi în etajul molidului, sînt mai frecvente: cinteza (Fringila coelebis), fîsa de pădure (Anthus spinoletta spinoletta), silvia (Sylvia communis), sturzul de vîsc (Turdus viscivorus), rnăcăleandrul (Erithacus rubecula), gaiţa Garrulus glandarius), cîteva specii de piţigoi (Parus montanus, P. cristatus, P. ater) şi mierla (Turdus merula); mai rar pot fi văzute: corbul (Corvus corax), ciocănitoarea neagră (Dryocopus martius martius), iar dintre păsările răpitoare, şorecarul comun (Buteo buteo). De-a lungul pîraielor repezi de munte, pe pietre şi pe trunchiuri de arbori culcaţi, pot fi văzute codobatura (Motacilla alba), mierla de piatră (Monticola saxatilis) şi, ceva mai rar, împodobit cu un splendid penaj, pescăruşul albastru (Alcedo atthis).

Mai sus, în pădurile de conifere, vieţuiesc forfecuţa (Loxia curvirostrata), piţigoiul moţat (Parus cristatus), ciocănitoarea (Picoides tridactylus alpinus), cucuveaua încălţată (Aegolius fenereus) şi cucuveaua pitică (Glaucidium passerinum).

În porţiunile cele mai pustii, evitînd cărările bătute ale munţilor, în trupuri bătrîne de pădure, se află cocoşul de munte (Tetrao urogallus), pasăre rară, ocrotită de lege.

Sus, în etajul jneapănului, se întîlnesc mierla gulerată alpină (Turdus torquatos alpestris), brumăriţa de stîncă (Prunella collaris) şi brumăriţa de pădure (Prunella m. modularis). Caracteristică păşunilor de înălţime este fîsa, în timp ce în acelaşi etaj bioclimatic, grohotişurile şi stîncăriile sînt populate de cojoaică (Certhia ţamiliaris).

Deasupra crestelor, a văilor, păşunilor şi pădurilor se întinde spaţiul larg al vulturilor pleşuvi suri şi bruni şi al acvilelor de munte (Aquila chrysaetos chrysaetos), cele mai puternice răpitoare de la noi, devenite tot mai rare în ultima vreme.

Dintre şopîrle, şopîrla de cîmp (Lacerta agilis) şi şopîrla de ziduri (Lacerta muralis) sînt răspîndite în zona forestieră, iar şopîrla de munte (Lacerta vivipara) poate fi zărită mai mult în etajul subalpin şi alpin, şopîrla fără picioare (Anguis fragillis), numită greşit şi năpîrcă, se găseşte în păduri de foioase şi conifere, preferînd mai ales locurile umede.

Reptilele sînt slab reprezentate în fauna Făgăraşului, doar prin vipera comună (Vipera berus), care poate fi văzută pe stînci sau trunchiuri însorite de copaci, din zona fagului pîuă la înălţimea de peste 2000 m. La altitudini mai joase, în păduri, vieţuieşte şi şarpele de alun.

Amfibienii sînt des întîlniţi în zona forestieră, mai mult în pădurile de foioase, puţine specii ajungînd la limita superioară pînă sub păşunea alpină. Tritonii (Triturus cristatus) preferă apele mai mult sau mai puţin stagnante şi locurile umede. Ei pot fi văzuţi, în "Lăcuţul" din Netedu. Salamandra (Salamandra salamandra) este prezentă în pădurile de fag şi conifere. Numai broasca brună de munte (Rana temporaria) poate fi găsită pînă sus, spre păşunea alpină.

Peştii sînt reprezentaţi, în primul rînd, prin păstrăvi (Salmo trutto fario), care se află în cursul superior al aproape tuturor rîurilor şi pîraielor şi în mai multe lacuri glaciare.

Mai jos în zona păstrăvului trăiesc scobarul (Chondrostoma nasus), mreana (Barbus meridionalis petenyi) şi boişteanul (Phoxinus phoxinus), iar pe sub pietre, zglăvocul (Cottus gobio).

În partea sudică a Făgăraşului, în cursul superior al Argeşului, Rîului Doamnei şi Vîlsanului, a fost descoperit în 1956 cel mai rar peşte din fauna României, specia cu cea mai mică răspîndire din Europa, endemică în bazinul Argeşului. Este vorba de asprete, sforete sau poprete, cum este denumit de localnici (Romanichthys valsanicola), un relict terţiar; în ultimii ani însă, numărul acestui rarisim reprezentant al ihtiofaunei noastre s-a redus îngrijorător.

O interesantă şi bogată fauna ihtiologică - se formează în lacul de acumulare de la Vidraru de pe Argeş.Dintre nevertebrate, gîndacii (Coleopterele) sînt foarte bine reprezentaţi (peste 1500 de specii), mai ales

prin croitori (Cerambycidae), cărăbuşi (Scarabeidae) şi alte familii. Cei mai mulţi gîndaci se găsesc în cadrul zonei forestiere, trăind în frunzar, sub pietre, trunchiuri culcate la pămînt, sub scoarţă sau pe inflorescenţe, iar alţii pe sol, căutînd hrană.

Fluturii (Lepidopterele) numără circa 700-800 de specii, cuprinzînd atît forme de pădure, cît şi unele care caracterizează păşunea alpină. Deosebit de frumos, un fluture roşu cu pete negre, ce poate fi întîlnit în păşunea alpină, este un endemism al Carpaţilor Meridionali, numit Boloria pales carpathomeridionalis. Spre versantul nordic al Făgăraşului se găseşte foarte rar o forma alpină (Parnassius apollo), fluture frumos, una din rarităţile faunei noastre de insecte.

POPULAŢIA ŞI AŞEZĂRILE

Zonalitatea bioclimatică şi tipurile de relief au determinat grade de populare şi moduri de utilizare a terenurilor diferite în sectoarele masivului făgărăsan şi în spaţiul înconjurător.

De o parte şi de alta a masivului, considerat în întregul sau (inclusiv şirul Cozia - Ghiţu), relieful plat sau molcom al Depresiunii Făgăraşului, la nord, şi depresiunilor Jiblea, Aref şi Brădet, la sud, a favorizat instalarea oamenilor în aşezări stabile, încă din cele mai vechi timpuri.

În cîmpia premontană a Depresiunii Făgăraşului s-a dezvoltat o reţea puternică de localităţi compacte, mari. O parte din ele s-au înşirat de-a lungul Oltului, la 8-10-15 km distanţă de munţi, iar o altă parte s-au dezvoltat pe o linie mai apropiată de poalele munţilor, la 3-5 km de aceştia.

Circulaţia în depresiune s-a dezvoltat cu precădere pe direcţia est-vest, mai întîi de-a lungul Oltului, unde s-au construit calea ferată şi şoseaua Braşov-Sibiu. În ultimii ani, traficul tot mai intens a determinat şi asfaltarea şoselei care leagă, tot pe direcţia E-V, o mare parte din localităţile de sub munte. În acelasi timp s-a dezvoltat şi o reţea de drumuri comunale, care leagă localităţile de sub munte de cele din preajma Oltului, precum şi o reţea de drumuri forestiere care, pornind din satele de sub munte, se infiltrează în masiv, pe toate văile.

În partea de sud a masivului, relieful deluros a determinat o reţea mai rară de localităţi, de tip risipit, circulaţia dezvoltîndu-se în special de-a lungul rîurilor mari (Topolog, Argeş, Vîlsan, Rîul Doamnei), pe care s-au construit şosele pînă în inima munţilor; circulaţia de la est la vest a fost mult îngreuiată, iar din punct de vedere turistic, nulă.

Pe latura vestică a masivului, defileul Oltului a constituit din vechi timpuri o mare poartă de trecere între

ţinuturile dunărene şi cele de dincolo de munţi, satele fiind înşirate, pe şosea, numai la gura văilor. În Depresiunea Titeştilor, de un pitoresc deosebit, se află o reţea densă de localităţi, legate prin şosele, care constituie puncte de pornire sau sosire în şi dinspre masiv.

În spaţiul forestier al Făgăraşului nu există localităţi stabile, ci numai cabane forestiere, la care, la nevoie, se poate găsi adăpost.

Spaţiul alpin întins a dus la dezvoltarea păstoritului, îndeosebi pe versantul sudic, mai domol, şi mai puţin pe cel nordic, cu versanţi abrupţi, custuri şi grohotişuri. Pe versantul sudic, la limita pădurilor, întîlnim stîne mari, saivane, care, la nevoie, pot servi turiştilor ca adăpost; pe versantul nordic acestea sînt rare.

Frumuseţea şi ineditul peisajului au stîrnit interesul amatorilor de drumeţie pentru aceşti munţi. Distanţele mai scurte dinspre Depresiunea Făgăraşului au determinat dezvoltarea turismului cu precădere pe versantul nordic, unde s-au construit majoritatea cabanelor turistice. După construirea Transfăgărăşanului şi a lacului de acumulare de la Vidraru, care a schimbat complet peisajul, s-a dezvoltat mult reţeaua de cabane şi pe versantul sudic. Se poate considera că, sub aspectul traficului turistic şi al densităţii cabanelor, Munţii Făgăraşului ocupă unul din locurile de frunte în ierarhia ţinuturilor muntoase din România.

Turism1

CĂI DE ACCES ŞI PUNCTE DE PLECARE

Căi de acces şi puncte de plecare pentru traseele de pe versantul nordicAscensiunile pe versantul nordic ale masivului încep din Depresiunea Făgăraşului. Aici se poate ajunge

fie cu trenul pe traseele (Bucureşti) -Braşov - Făgăraş - Sibiu (Arad) şi Rîmnicu Vîlcea - Podu Olt, fie cu autoturismul pe drumurile naţionale 1 (Bucureşti - Braşov - Sibiu - Oradea) şi 73A (Rîşnov - Poiana Mărului - Şercaia) sau pe drumurile modernizate Tălmaciu - Avrig - Agnita - Voila, Rupea - Făgăraş şi Hoghiz - Şercaia.

Pentru turiştii care vin pe calea ferată, staţiile de debarcare pot fi următoarele: Făgăraş, Voila, Ucea de Jos, Arpaşu de Jos, Scorei, Porumbacu de Jos, Avrig şi Sebeş-Olt, iar dinspre Rîmnicu Vîlcea staţia Podu Olt.

Drumul naţional 1 se desfăşoară în imediata apropiere a căii ferate Braşov - Sibiu şi trece, pe distanţa Făgăraş - Avrig, prin aceleaşi localităţi prin care trece şi calea ferată.

Drumul national 73A înlesneşte accesul dinspre Bran sau Rîşnov, prin pasul Poiana Mărului. El intră în depresiune la Şinca şi, trecînd prin localităţile Ohaba, Vad, ajunge la Şercaia unde întîlneşte DN1.

1 La elaborarea lucrării, au fost folosite şi însemnările şi notele de drum ale lui Emilian Cristea.

Din DN73A, după Şinca Veche, se desprinde către vest drumul modernizat premontan, care leagă Şinca de oraşul Victoria pe ruta Şercăiţa - Bucium - Mărgineni - Sebeş - Recea - Gura Văii - nord Breaza - Lisa -Sîmbăta de Sus - Drăguş - Viştea de Sus -Victoria. Din Sebeş, Recea, Breaza, Sîmbăta de Sus şi Victoria se desprind poteci turistice marcate către Masivul Făgăraşului. Tot din DN 73A se desprinde, la Vad, un drum modernizat care conduce, după 3 km, la Poiana cu narcise.

Drumul modernizat Tălmaciu - Avrig se desprinde din DN7 (E 15A), asigurînd accesul în depresiune celor care vin dinspre Rîmnicu Vîlcea. El trece pe la gara Podu Olt, halta Sebeş-Olt, prin Racoviţa şi întîlneste DN1 la Avrig.

Drumul modernizat Hoghiz - Şercaia se desprinde din DN 13 (E 15) la Hoghiz, trece pe sub rama Munţilor Perşani şi sfîrşeşte la est de Şercaia.

Tot din DN 13, de la Rupea se desprinde drumul modernizat care conduce în orasul Făgăraş (DN 1), trecînd prin Jibert - Văleni - Şoarş.

În sfîrşit, din zona centrală a Podişului Tîrnavelor, trei drumuri asfaltate, pornind de la Mediaş, Dumbrăveni şi Sighişoara, se întîlnesc la Agnita şi de aici mai departe un drum modernizat, care trece prin Dealu Frumos - Merghindeal - Cincu - Cincşor, ajunge în Depresiunea Făgăraşului, la Voila, localitate situată pe DN 1.

În depresiune, o serie de şosele astfaltate, care pornesc din DN 1, facilitează apropierea de masiv, ajungînd uneori pînă la poalele acestuia sau pătrunzînd chiar în acesta. Amintim în acest sens şoselele asfaltate Făgăraş - Sebeş (12 km); Făgăraş - Recea - Dejani (14-15 km); Sîmbăta de Jos - Sîmbăta de Sus - Complexul turistic Sîmbăta (13 km); Ucea de Jos - Victoria (8 km) şi drumul naţional Transfăgărăşan (DN 7C).

Principalele puncte de plecare pentru versantul nordic sînt următoarele:Oraşul Făgăraş (430 m alt. medie) este situat pe DN 1, la km 232-239 şi pe calea ferată Bucureşti -

Braşov - Arad; două hoteluri, două staţii "service", staţie benzină, autogară. Punct de plecare către: Sebeş (12 km, drum modernizat): Recea (14 km, drum modernizat) şi în continuare sectorul montan Brătila - Zîrna; Breaza (20 km din care 18 drum modernizat) şi în continuare sectorul montan Urlea; Complexul turistic şi mănăstirea Sîmbăta (28 km, drum modernizat) şi în continuare sectorul montan Sîmbăta; Victoria (33 km, drum modernizat) şi în continuare cabana Arpaş şi sectorul montan Podragu. Legătura cu localităţile amintite, ca şi cu alte localităţi din zonă, se face cu ajutorul curselor I.T.A. (autogara situată lîngă gara C.F.R.).

Obiective turistice în oraş: Cetatea Făgăraşului (sec. XV-XVII) cu castelul care găzduieşte muzeul Ţării Făgăraşului şi biblioteca municiuală; statuile lui Badea Cărţan şi a Doamnei Stanca; biserica Sf. Nicolae, ctitorită de Constantin Brîncoveanu în anii 1697-1698; casa lui Inochentie Micu-Klein; biserica Sf. Treime (1782-1783);

biserica romano-catolică şi mănăstirea franciscanilor (1737, refăcută 1760); biserica reformată (1712); biserica evanghelică (1842-1843).

Satul Sebeş (567 m alt. medie) situat la 12 km sud de oraşul Făgăraş, la răscrucea drumurilor modernizate Făgăraş - Sebeş şi Şinca Veche - Sîmbăta de Sus - Victoria; legătură la Făgăraş cu curse I.T.A. Punct de plecare pentru traseul 1 (vf. Comisu prin Valea Sebeşului); distanţă faţă de poalele munţilor 5 km, pe drum forestier.

Satul Breaza (610 m alt. medie) se află la 20 km sud-vest de oraşul Făgăraş şi 15 km sud de comuna Voila (DN 1); drum modernizat pînă la 2 km nord de sat, apoi drum pietruit; legătură la Făgăraş cu autobuze I.T.A. Punct de plecare pentru traseele 2, 3 şi 4 din sectorul Urlea; în apropiere ruinele "cetăţii de la Breaza" (sec. XIII-XV); distanţa pînă la poalele muntelui 5 km.

Comuna Voila (423 m alt. medie) situată pe DN 1 (km 244-245) la punctul de întîlnire cu şoseaua modernizată dinspre Agnita şi pe calea ferată 200; autobuz I.T.A. către Făgăraş şi Breaza (15 km). Punct de plecare către satul Breaza şi, în continuare, pe traseele 2, 3, şi 4 către sectorul montan Urlea. Drumul Voila - Breaza trece prin satele Voivodeni (biserică-monument) şi Pojorta; distanţa pînă la poalele muntelui (sud Breaza) 19 km. La 3 km nord de Voila, în Cincşor, biserica fortificată săsească.

Comuna Sîmbăta de Jos (422 m alt. medie) aşezată pe DN 1, la 1 km vest de Voila (km 246-247) şi pe calea ferată 200; camping (Hanul Brîncovenesc); punct de plecare pentru Complexul turistic Sîmbăta (15 km) şi, mai departe, sectorul munţilor Sîmbetei (traseele 10-14); drumul Sîmbăta de Jos - complex, modernizat, trece prin Sîmbăta de Sus (6 km); poate constitui punct de plecare către Breaza (pentru sectorul montan Urlea) pe ruta Sîmbăta de Jos - Sîmbăta de Sus -Lisa - Breaza (14 km); tronsonul Sîmbăta de Jos - Lisa, drum modernizat.

Puncte de interes turistic: în comuna Sîmbăta de Jos - casa (castelul) Brukenthal (sec. XVIII), în prezent sediul hergheliei de cai; în comuna Sîmbăta de Sus - biserica ridicată la 1784 de Nicolae şi Manolache Brîncoveanu şi "castelul" Grigore Brîncoveanu (1800), construit lîngă locul fostului castel al lui Constantin Brîncoveanu.

Comuna Ucea de Jos (429 m alt. medie) situată pe DN 1 (km 259) şi pe calea ferată 200. Punct de plecare pentru oraşul Victoria (distanţă 8 km, drum modernizat) şi, în continuare, pentru traseele 15 şi 16-20.

Oraşul Victoria (640 m alt. medie) se află la poalele masivului, la 8 km sud de Ucea de Jos şi DN 1; şosele modernizate dinspre Ucea de Jos şi Sîmbăta - Drăguş - Viştea de Sus; staţie benzină; hotel (140 locuri); legături auto la toate trenurile de la gara Ucea de Jos. Punct de plecare pentru traseele 15 (Viştea Mare - Moldoveanu), 16-19 (cabana Podragu), precum şi pentru Complexul turistic Sîmbăta, pe drum forestier (11 km); distanţa pînă la poalele muntelui circa 8 km pe traseul 15, circa 3 km pe traseele 16 şi 17 şi 7,5 km pe traseul 18.

Comuna Arpaşu înierbate, mergem acum de-a lungul unei culmi înguste, cu mici pasaje mai accidentate. După aproximativ 2 ore, socotite din şaua de sub Podeanu, ajungem la poalele Călţunului. Avem în faţă o creastă priporoasă şi un perete mai puţin primitor. Aflăm aici o placă şi un stîlp indicator cu săgeată pe care scrie: "Atenţie! Potecă periculoasă, indicată numai pentru turişti încercaţi." Pe săgeata care indică sensul de mers spre sud, citim: "Spre comuna Arefu prin Podeanu şi Marginea".Drumul nostru se va abate către stînga, în coborîre spre Căldarea Berbecilor, pe cea mai dificilă porţiune a

traseului. Poteca, puţin circulată, abia se conturează. Semnele ne conduc în coborîre pe o pantă înierbată, puternic înclinată. Ocolind zonele mai umede sau mai dificile, ajungem curînd în preajma unui vîlcel cu apă. Coborîm în lungul lui şi, după 120 m diferenţă de nivel, sîntem în Căldarea Berbecilor. Ne orientăm către dreapta, conduşi de marcaje.

După circa 20 de minute, întîlnim pe o lespede indicaţii asupra traseului: "spre Vf. Podeanu; spre Strunga Doamnei".

Urmează parcurgerea unui pasaj în urcus susţinut. El se încheie cu un horn, pe care, căţărîndu-ne, ajungem în poteca de legătură dintre Vîrful Negoiu, stînga, şi Strunga Doamnei, dreapta.

Călăuziţi de acelaşi semn putem merge în ambele direcţii. Strunga Doamnei se află la circa 250 m (10 min) către dreapta. Coborînd din ea, în continuare, pe versantul nordic al muntelui, întîlnim marcajul traseului de creastă dintre Strunga Dracului şi Lacul Călţun, pe malul căruia se află refugiul Salvamont.

Pentru Vîrful Negoiu (2535 m), mergem către stînga unde ajungem după aproape o oră.Traseele de legătură de la Lacul Călţun sînt redate la p. 107, iar cele de la Vîrful Negoiu la p. 105.

49. Confluenţa pîrîului Scara cu Izvorul Negoiului - Şaua Scării - cabana Negoiu

Marcaj: cruce albastrăDurata: 5 1/2 - 6 orePînă la confluenţa Scării cu Negoiu, vezi traseul 47; iarna, traseul este periculos din cauza avalanşelor.

Descrierea traseului. Traseul începe mai sus de confluenţa Pîrîului Scării cu Izvorul Negoiului, urmînd malul stîng al pîrîului Scara. După circa 25 minute de mers, trecem prin dreptul fostului baraj din Poiana Bălţii. Din acest loc zarea se deschide din ce în ce mai mult.

Din dreptul stînei din Scara, mergem o vreme pe malul stîng al pîrîului, traversînd la diferite intervale pîraie firave. Treptat, pădurea se răreste şi la 1550 m altitudine ieşim definitiv "la gol". Continuăm traseul pînă pe treapta inferioară a văii glaciare a Scării.

În stînga se înalţă Culmea Boia - Mîzgavu, desprinsă din Vîrful Ciortea. Din înaltul căldărilor, săpate de gheţari sub Ciortea şi Mîzgavu, se trag - venind din săritoare în săritoare - apele Izvorului Căldăruşii şi ale Izvorului lui Cazan. Prins între ele, un picior secundar al Muntelui Ciortea, desprins din Capul Bilei, se năruie către Izvorul Scării.

Pe linia crestei se conturează acum creştetul pleşuv al Ciortei şi Vîrful Gîrbovei. Spre nord, peretele muntelui este brăzdat de apele a două pîraie, printre care poteca ne va purta în serpentine.

Lăsăm în stînga torenţii veniţi dinspre Ciortea - Mîzgavu şi continuăm să urcăm către nord, avînd în faţă o cascadă de 200 m. În apropierea pragului glaciar, ne abatem scurt la dreapta, către o viroagă plină de grohotiş. Ne orientăm apoi către stînga, urcînd din greu pe pragul glaciar. Străbatem o zonă de stîncărie şi ajungem în albia pîrîului, exact deasupra cascadei. Aici traversăm apa pe malul drept. A trecut 1 1/2 oră şi am urcat de la stînă pînă în acest punct circa 460 m diferenţă de nivel. În faţa noastră se deschide Căldarea Scării, cu versanţii acoperiţi de grohotişuri. Firul apei, bine conturat, a rămas în dreapta şi ne va servi drept călăuză pînă în Şaua Scării. Urcuşul prin căldare, desfăşurat mai mult printre grohotişuri, sfîrşeşte după circa 250 m diferenţă de nivel. Îl vom parcurge în circa 45 de minute.

Din Şaua Scării (2146 m) se profilează către vest Vîrful Scara (2306 m), iar către est primul vîrf al Mîzgavului din Creastă (2246 m). Întîlnim aici marcajul bandă roşie.

Imediat sub linia de creastă, pe versantul nordic, marcajul nostru se continuă către cabana Negoiu. El este dispus pe o lespede, alături de indicaţia "cabana Negoiu". Avem la picioarele noastre Căldarea de vest a Şerbotei sau Căldarea Mică, prin care se strecoară poteca spre cabana. În dreapta, ne reţine atenţia sumedenia de vîrfuri înalte, grupate în jurul Negoiului. Picioare lungi, adevărate contraforturi, se pierd spre nord, în şesul depresionar al Oltului.

De la punctul de răscruce, imediat sub creastă, trecem printr-un horn, săpat în roca de culoare ruginie a versantului nord-estic al Muntelui Puha.

Atingem curînd piciorul nordic al muntelui. Evităm o scurtă porţiune stîncoasă a acestei culmi, pe versantul vestic, deasupra căldării glaciare a Porumbăcelului, şi revenim pe muchie, în Strunga Puhăi (stîlp de marcaj).

Din acest punct, o poteca ciobănească coboară către vest, în Căldarea Porumbăcelului şi-apoi, în urcuş uşor, atinge Culmea Scărişoara, întîlnind marcajul cu semnul cruce roşie dintre Vf. Scara şi cabana Bărcaciu.

Ne continuăm drumul, coborînd susţinut către est, în Căldarea vestică a Şerbotei (Căldarea Şerbotei de către Puha). De aici poteca se abate brusc spre stînga, în coborîre, pînă pe un prim prag glaciar, pe care pîrîul Şerbotei sare în mici cascade.

Avînd în faţă perspectiva văii glaciare, urmăm serpentinele strînse pe pragul glaciar. Pe piscul Şerbotei se zăreşte cabana Negoiu. Ajungem la marginea pădurii; înainte de a traversa apa, lăsăm în stînga poteca spre cabana Bărcaciu (tr. 35.)

Dincolo de firul apei, intrăm în pădure şi urcăm pe versantul vestic al Muchiei Şerbotei. Curînd întîlnim locul din care se desprinde către dreapta marcajul cu bandă albastră (tr. 33).

În continuare, avem călăuză, pînă la cabana Negoiu, trei semne: punct roşu, bandă şi cruce albastră. Conduşi de ele, ajungem curînd în poiana unde se află cabana şi anexele ei.

Traseele de legătură de la cabana Negoiu sînt redate la p. 103.

50. Lacul Vidraru - cabana Capra - Şaua Caprei

Marcaj: bandă albastrăDurata: 8 - 8 1/2 oreIarna, pe porţiunea cabana Capra - Şaua Caprei se produc avalanşe.

Descrierea traseului. Din punctul unde Valea Caprei îşi dăruieşte apele Lacului Vidraru, urcăm în susul văii pe Transfăgărăşan. Flancul drept al văii este format, pînă la confluenţa cu Modrugazu, din coastele Dealului Vulturului, iar dincolo de confluenţa amintită, în ordine din: versanţii munţilor Comarnic (1929 m), Florea (1952 m), Podeanu (2262 m) şi Piciorul Lespezilor. Versantul stîng grupează munţi cu nume mai puţin cunoscute, dar uneori, în zona înaltă, cu cotloane mai spectaculoase. Amintim munţii împăduriţi ai Şteviuţei şi Mîndrei, iar dincolo de ei, Ciocanu (1919 m), Piscul Negru (2248 m), Muşeteica (2255 m), Rîiosu (2395 m), Buda (2431 m) şi, ultimul, în creastă, Arpaşul Mic (2460 m).

În dreptul km 103,1- întîlnim cantonul Piscul Negru, importantă bază de plecare pe traseele turistice marcate spre cele două culmi ce delimitează bazinul Văii Caprei.

Trasee turistice de la cantonul Piscul Negru: spre vest (stînga): Şaua Podeanu - Florea, tr. 51; Izvorul Călţun - Lacul Călţun, tr. 52; Izvorul Paltinului - Şaua Paltinului, tr. 54; spre est (dreapta), Muntele Piscul Negru - cantonul Muşeteica, tr. 55.

De la cantonul Piscul Negru şoseaua se înscrie tot mai mult în ocoluri. La 1500 m altitudine, la confluenţa Izvorului Caprei cu Fundul Caprei, sîntem în preajma cabanei Capra. Mai sus de acest adăpost, Transfăgărăşanul se abate către stînga, spre tunelul ce străpunge Muntele Paltinu. Poteca noastră se angajează pe coastele Piciorului Caprei, numit şi Piciorul Sudic al Buteanului, cuprins între Valea Fundul Caprei (dreapta) şi Izvorul Iezerului Caprei (stînga). Ea ne conduce în serpentine spre ultima vale, apropiindu-se mult de Cascada Iezerului, a cărei

cădere depăşeşte 60 m. Ceva mai sus, în dreptul km 113,9, poteca se apropie de şosea şi permite intrarea pe un tronson nou al acesteia. Acesta ne conduce în ocoluri mari pînă pe prispa înierbată a Căldării Iezerului Caprei (timp pentru acest tronson: 1 oră).

După aproape 2 ore de la cabana Capra ajungem la 2200 m altitudine. Am urcat de la baraj 1350 m diferenţă de nivel, iar de la cabana Capra 750 m.

Încă un mic urcuş pe lîngă cîteva lăculeţe şi ajungem pe malul Lacului Capra (2230 m), cel mai mare lac de altitudine de pe versantul sudic al Făgăraşului. Pe malul lui se află un frumos monument ridicat în memoria a patru alpinişti luati de avalanşe.

Încingînd lacul pe la est şi nord, poteca, acum comună cu cea a drumului de creastă al masivului, ne conduce spre Şaua Caprei. Urcînd, putem privi, înşirate de la stînga spre dreapta pe coronamentul căldării glaciare, vîrfurile: Iezerul Caprei (2417 m), Văiuga (2443 m), Vînătoarea lui Buteanu (2 507 m), mai retras de pe linia crestei, şi Capra (2494 m).

Traseul sfîrşeşte în Şaua Caprei (2315 m), de unde putem admira, în căldarea nordică, splendorile Văii Bîlei.

Traseele de legătură din Şaua Caprei sînt redate la p. 97.

51. Cantonul Piscul Negru - Şaua Podeanu - Florea, cu legătură spre Vîrful Negoiu

Marcaj: cruce galbenă Durata: 3 ore

Descrierea traseului. Din dreptul cantonului Piscul Negru, aflat pe Transfăgărăşan (km 103,1), traversăm Valea Caprei şi, orientaţi la stînga (pe lîngă clădirile unui vechi şantier), intrăm în pădure. Curînd intersectăm apa unei văi, adîncită în coastele Muntelui Lespezi, după care urcăm timp de 1 1/4 oră în serpentine largi. Cîştigăm astfel circa 270 m diferenţă de nivel şi ajungem la gol, în dreptul stînei din Lespezi. Dincolo de stînă, traversăm către stînga Pîrîul Lespezi, pe deasupra ţarcului pentru oi. O vreme urcăm pe versantul estic al piciorului ce limitează pe dreapta Pîrîul Lespezilor, apoi trecem, conduşi de o potecă adîncită, pe versantul opus (vestic). Sîntem însoţiţi, în paralel cu marcajul traseului nostru, şi de un vechi marcaj cu bandă albastră, căruia nu trebuie să-i acordăm atenţie.

Conduşi de cele două marcaje, care se succed, ajungem după 2 1/4 ore, socotite de la cantonul Piscul Negru, în Strunga de Piatră (1880 m), pe care o recunoaştem după stîncile printre care trecem.

Înaintăm, fără efort prea mare, către Şaua Podeanu - Florea, unde la stîlpul de marcaj cu săgeată traseul ia sfîrşit.

Din şa avem o panorama cuprinzătoare spre Negoiu şi mai departe, pînă dincolo de Ciortea; către sud, vedem tălăzuirea de munţi mai domoli, peste care şerpuiesc drumurile pastorale.

Trasee de legătură: spre Vf. Negoiu peste Muntele Podeanu, tr. 48 (de la semnalarea în text a punctului "Şaua Podeanu - Florea"); acelaşi traseu, descris în sens invers, conduce pînă la Muntele Marginea.

52. Cantonul Piscul Negru - Lacul Călţun, prin Izvorul Călţunului

Marcaj: triunghi albastru Durata: 3 oreIarna, în zona înaltă din preajma Lacului Călţun se produc avalanşe.

Descrierea traseului. Pornim de la cantonul Piscul Negru (km 103,1). Iniţial coborîm din şosea şi traversăm Valea Caprei pe pod, apoi ne orientăm către dreapta, lăsînd în urmă clădirile unui vechi şantier şi intrăm în pădure. O vreme mergem pe coastele dinspre Valea Caprei. Mai sus, pîrîul primeşte de pe dreapta apa Izvorului Paltinului. Urmînd în continuare malul drept al acestui pîrîu, ajungem după circa 30 de minute într-o poiană în care se află un canton silvic. De aici către dreapta, prin pădure, traversăm apa Izvorului Paltinului. Urmează două poieni, despărţite de o perdea de pădure. În cea de a doua poiană, Izvorul Paltinului primeşte pe dreapta apa Izvorului Călţunului. Urcînd prin înfurcitura pîraielor amintite, ne apropiem de pantele acoperite cu jnepeniş.

În pădure (1520 m alt.), întîlnim un stîlp cu săgeţi indicatoare, care semnalează către dreapta, spre Şaua Paltinului, traseul 54, marcat cu punct albastru.

Treapta văii glaciare pe care urcăm ne dă sentimentul că vom ajunge curînd la obiectivul nostru, dar nu este aşa. Poteca traversează către stînga jnepenişurile şi răzbeşte la gol pe feţele înierbate de sub Culmea Lespezilor. De aici pînă la Lacul Călţun valea mai prezintă două trepte. Urcîndu-le, avem în stînga prăvălişurile Călţunului, perete ridicat cu mai bine de 350 m deasupra noastră.

În partea finală, după ce întîlnim traseul 53, ne abatem la dreapta şi, urcînd susţinut, ajungem în preajma Lacului Călţun, unde se află refugiul Salvamont.

Traseele de legătură de la Lacul Călţun sînt redate la p. 107.

53. Lacul Călţun - tunelul Transfăgărăşanului (intrarea dinspre sud)Marcaj: cruce albastră

Durata: 4 - 5 oreIarna, traseul este periculos din cauza avalanşelor.

Descrierea traseului. De la Lacul Călţun (2135 m) poteca se înscrie către est, pe versantul sudic al Muntelui Lăiţelu, depăşind cîteva culmi secundare. Dincolo de culmile amintite, pătrundem în partea vestică a Căldării Mari a Paltinului. Străbatem la diferite intervale suprafeţe de jnepeni şi ienuperi sau intersectăm şuviţe firave de apă. Deasupra noastră, în zare, se văd vîrfurile Lăiţelu şi Laiţa şi abruptul crestei care le leagă. Urmează traversarea Izvorului Paltinului (firul vestic) care brăzdează central căldarea şi, după o coamă ştearsă a muntelui, iată-ne în sectorul estic al Căldării Mari a Paltinului. Aici, după ce trecem de cîteva scocuri mai stîncoase, ajungem în punctul unde întîlnim poteca marcată cu punct albastru (tr. 54) care, urmată în aval, ne conduce la cantonul Piscul Negru, iar în amonte în Şaua Paltinului, deasupra căldării cu cabana Bîlea-Lac.

O vreme parcursul cu acest traseu este comun. Apoi, marcajul nostru se desprinde către dreapta, şi, ocolind marea căldare glaciară, se înscrie în urcuş pe Piciorul Paltinului care desparte bazinul Călţun - Paltin de bazinul de obîrşie al Văii Caprei. De pe culmea Piciorului Paltinului, poteca încinge versantul estic al acestui munte, străbate un sector brăzdat de numeroase scocuri şi vîlcele şi sfîrşeşte la gura dinspre sud a tunelului Transfăgărăşanului.

Trasee de legătură: spre cabana Capra, pe şosea, circa 30 minute; spre cabana Bîlea-Lac prin tunel, circa 20 minute.

54. Cantonul Piscul Negru - Şaua Paltinului, prin Izvorul Paltinului

Marcaj: punct albastruDurata: 3 oreIarna, dincolo de zona superioară a pădurii, se produc avalanşe.

Descrierea traseului. Pentru porţiunea dintre cantonul Piscul Negru şi confluenţa izvoarelor Călţunului şi Paltinului vezi traseul 52.

În amonte de confluenţa pîraielor, urcăm în continuare prin desişul de jnepeni, conduşi de marcaje. După scurtă vreme, traversăm un sector defrişat, care sfîrşeşte pe treapta compartimentului vestic al Căldării Mari a Paltinului. Conduşi de marcaj, ocolim către dreapta incinta căldării amintite, admirînd Vîrful Lăiţel şi marele perete alungit spre est, pînă dincolo de Turnul Paltinului.

Avînd ca reper cîţiva stîlpi de marcaj, depăşim o coamă ştearsă şi pătrundem în incinta estică a Căldării Mari a Paltinului. Prin aceste locuri, itinerarul nostru este comun cu al traseului 53 care conduce către tunelul Transfăgărăşanului.

Ajunşi în zona centrală a căldării, în preajma unor mlaştini, ne orientăm pentru început la stînga, apoi, trecînd de pe o brînă pe alta, ne abatem către dreapta, marcajele conducîndu-ne spre un scoc înierbat şi foarte înclinat. Ajunşi la baza lui, începem un urcuş susţinut, care sfîrşeşte în preajma unui mic lac decolmatat, nu departe de Şaua Paltinului. Aici, sub prăvălişurile Turnului Paltinului, pe sub care trece poteca de creastă a Făgăraşului, ia sfîrşit marcajul cu punct albastru. Locul este semnalat de un stîlp cu săgeată indicatoare.

Traseele de legătură din Şaua Paltinului sînt redate la p. 100.

55. Cantonul Piscul Negru - cantonul Muşeteica, peste munţii Piscul Negru - Ciocanu - Năneasa

Marcaj: cruce albastră Durata: 6 - 7 oreIarna, porţiunea cuprinsă între stîna din Piscul Negru şi Şaua Piscului Negru prezintă zone unde se produc

avalanşe.

Descrierea traseului. Marcajul începe din Transfăgărăsan (km 102,7) cîteva sute de metri în amonte dc cantonul Piscul Negru (stîlp şi săgeată indicatoare).

Iniţial urcăm prin pădure, de-a lungul unei poteci pastorale. La 1500 m altitudine, poteca se îndreaptă uşor către stînga. Păstrînd direcţia, traversăm prin vad apele a două pîraie ce curg în cascade. Dincolo de apele lor urmează un urcuş scurt, prin grohotişuri şi glod, care sfîrşeşte după o oră, socotind din Valea Caprei, la stîna din Piscul Negru (1600 m). Ocolind stîna prin partea de sus, ne orientăm către dreapta şi, intrînd în pădure, continuăm ascensiunea, tot în lungul potecii pastorale. În mai puţin de 10 minute ieşim la gol pe un picior poienit, punctat cu stînci de calcar, ce sprijină ca un contrafort înaltele prăvălişuri ale vîrfului Piscul Negru. O vreme urcăm de-a lungul piciorului, apoi îi depăşim linia către dreapta şi pătrundem din nou în zona celor două pîraie, traversate mai jos. La circa 1830 m altitudine depăşim, conduşi de marcaje, albiile pîraielor şi sectorul împădurit dintre ele. Zona de traversare sfîrşeşte, după un urcuş uşor, pe cumpăna celui mai sudic picior al Muntelui Piscul Negru. Aici, cîteva stînci formează o culminaţie, căreia greşit i se spune Piscul Negru. Locul este minunat pentru popas şi contemplare.

În continuare, poteca pierdută adesea prin ierburi se înscrie pe versantul sudic al piciorului. Urcăm astfel 200 m diferenţă de nivel (1830 m - 2030 m). În continuare, ne orientăm către dreapta, traversînd faţa muntelui

brăzdată de cîteva vîlcele, după care, prin vegetaţia scundă şi grohotiş, răzbim la creastă în Şaua Piscului Negru (2190 m; 2 1/2 ore de mers socotite din Valea Caprei). Pentru a avea o privelişte mai cuprinzătoare spre Vînătoarea lui Buteanu, Creasta Arpăşelului şi Moldoveanu, părăsim marcajul şi, abătîndu-ne din şa la stînga, urcăm în 10 minute, fără potecă, pînă la Piscul Negru (2248 m), marcat cu un stîlp indicator.

Revenind în şaua Piscului Negru, urmăm către sud culmile înierbate ale munţilor. Poteca, desfăşurată pe circa 4 km între vîrfurile Piscul Negru şi Ciocanu (2151 m), ocoleşte cîteva culminaţii mai stîncoase, printre care şi vîrful Jorzea. Pe distanţa amintită, stîlpii de marcaj, dispuşi la mari distanţe, sînt fixaţi spre vîrfuri nu în lungul potecii.

Din dreptul Vîrfului Ciocanu, stîncos şi bine individualizat, părăsim creasta principală, coborînd către est (stînga), pe faţa înierbată a Muntelui Năneasa, fără a urmări o potecă bine conturată. Coborîrea este dirijată la început de doi stîlpi de marcaj, după care, pînă la stîna din Năneasa, aflată la limita superioară a pădurii (1750 m), mergem pe unde credem că este mai bine.

Ceva mai jos de stînă, tot la gol, un stîlp de marcaj (ultimul), ne arată locul unde găsim continuarea potecii marcate prin pădure. Poteca trebuie urmată cu atenţie, căci marcajul este foarte rar. Coborîm pe piciorul estic al Muntelui Năneasa, mărginit în stînga de Izvorul Cornea.

Coborîrea sfîrseşte în Poiana Muşeteica (1100 m), lîngă fostul baraj şi clădirea părăsită a cantonului Muşeteica, unde, la nevoie, putem înnopta în condiţii de bivuac. Traversînd Valea Budei, ajungem pe drumul forestier, în dreptul km 7,5, unde marcajul drumului nostru ia sfîrşit

Trasee de legătură din Poiana Muşeteica: spre cabana Podragu, tr. 56; spre Lacul Vidraru, acelaşi traseu descris în sens invers.

56. Lacul Vidraru (Gura Oticului) - Şaua Podragului, prin Valea Budei şi Izvorul Podul Giurgiului

Marcaj: triunghi albastruDurata: 8-9 oreTraseul are două tronsoane diferite: un drum forestier desfăşurat pe două treimi (13 km) şi o potecă ce

începe de la stînele din Podul Giurgiului pînă în Şaua Podragului. Iarna, în porţiunea dintre stînele din Podul Giurgiului - Şaua Podragului, traseul este periculos.

Descrierea traseului. Punctul de plecare pe Valea Budei de la Gura Oticului este semnalat cu stîlp indicator, fixat pe DN7C. Putem ajunge în acest punct, venind de la Căpăţîneni pe Transfăgărăşan (31,8 km).

De la Gura Oticului urmăm drumul forestier care însoţeşte iniţial malul drept al Văii Budei, iar mai sus, în preajma km 5, trece pe malul ei stîng. La km 7,5 Buda primeşte, de pe dreapta (stînga cum urcăm), apele pîrîului Muşeteica. În deschiderea largă a confluenţei vedem un vechi baraj, o punte peste apă şi, la poalele pădurii, părăsit, cantonul Muşeteica în care, la nevoie, se poate înnopta în condiţii de bivuac.

Din dreptul cantonului (1100 m alt.) se desprinde către stînga o potecă marcată cu semnul cruce albastră (tr. 55) care traversează Culmea Ciocanu - Piscul Negru şi coboară în Valea Caprei, sfîrşind pe Transfăgărăşan (km 102,7).

Traseul nostru, desfăşurat în continuare pe drumul forestier, are în dreapta coastele priporoase şi împădurite ale Culmii Ţuica - Picuiata, străbătute cînd şi cînd de pîraie tumultuoase care îşi aruncă apele în cascade, iar către stînga, dincolo de apa Budei, munţii Robiţa şi Rîiosu.

La circa 1130 m altitudine, drumul trece pe dreapta Văii Budei, iar înainte de confluenţa cu Izvorul Rîiosului, revine pe malul ei stîng. Urmează o porţiune, de-a lungul căreia şoseaua este tăiată cu îndrăzneală în coastele de piatră ale muntelui, pînă în preajma unui baraj în ruină, la confluenţa Văii Budei cu Izvorul Mircii; locului i se spune "cantonul Buda". Dincolo de confluenţă, drumul traversează apa, lasă în stînga Valea Budei şi se înscrie pe malul drept al Izvorului Mircii. Poienile cu rarişti şi culoarul deschis al văii ne dau prilejul să surprindem cînd şi cînd perspectiva impresionantă a crestei Făgăraşului, dominată de vîrfurile Orzăneaua şi Moldoveanu.

În sfîrşit, un ultim pod care traversează Izvorul Podul Giurgiului şi iată-ne ajunşi la capătul drumului forestier, la stînele din Podul Giurgiului, punct de ramificaţie pentru încă două poteci turistice marcate şi semnalate cu săgeţi indicatoare, spre Curmătura Galbena prin Valea Moldoveanu (tr. 58) şi spre Şaua Orzănelei (tr. 57).

Traseul nostru, desfăşurat în continuare pe potecă, se abate de la stînă spre stînga. Urcînd, ajungem curînd pe malul stîng al Izvorului Podul Giurgiului, al cărui fir ne va fi călăuză o buna distanţă. Dintr-un punct, în care apa formează o cascadă, schimbăm direcţia către dreapta, urmînd poteca conturată în continuare în serpentine pe coasta Muntelui Podul Giurgiului. După circa 20 minute părăsim serpentinele (ATENŢIE! acestea mai continuă în sus) şi, orientîndu-ne către stînga (nord), urmăm, conduşi de marcaje, un hăţaş care traversează de la dreapta la stînga faţa vestică a muntelui pînă în firul central al căldării glaciare Podul Giurgiului. În acest interval depăşim 12 vîlcele. Începem să urcăm pe malul drept al apei, avînd ca reper vechiul bordei ciobănesc durat pe un dîmb. Din dreptul acestuia vedem poteca de creastă, conturată pe sub coastele vîrfului Podragu. Urcăm către ea, la început frontal pe o distanţă de 300 - 400 m, printr-un găvan pietros, apoi, abătîndu-ne diagonal spre dreapta, străbatem un pasaj înierbat, prin care poteca se pierde. Intîlnim, în final, poteca de creastă, în preajma stîlpului cu săgeată din Şaua Podragului (2307 m), unde traseul nostru ia sfîrşit.

Către nord se adînceşte Căldarea Podragului, unde zărim cabana cu acelaşi nume, la care se poate ajunge în circa 30 de minute.

Traseele de legătură din Şaua Podragului sînt redate la traseul de creastă, p. 187 şi 225.

57. Stînele din Podul Giurgiului - Şaua Orzănelei, prin Valea Orzănelelor

Marcaj: punct albastru1

Durata: 2 1/2 oreIarna, traseul este periculos.

Descrierea traseului. De la stînele din Podul Giurgiului, marcajul ne conduce pe poteca de pe malul drept al Orzănelei. Urmînd pe clina vestică a Muntelui Podul Giurgiului, depăşim punctul de confluenţă a Orzănelei cu Izvorul Moldoveanului. Aproape de confluenţă, cele două pîraie îşi aruncă apele în mici cascade, cea a Orzănelei fiind impresionantă. Poteca se înscrie mai departe în lungul Văii Orzănelei care prezintă trei trepte. Pe prima treaptă traversăm apa, lăsînd în stînga Orzăneaua Mica, pîrîu ce delimitează către est Muntele Podul Giurgiului. Din sus de confluenţa Orzănelelor, poteca urcă susţinut pe la baza unui perete cu rocă gălbuie, evitînd ruptura de pantă, peste care apa Orzănelei Mari formează o cascadă. După circa 1 1/2 oră de la plecare, ajungem pe a doua treaptă a căldării. Urmează un sector mai frămîntat, cu traversări frecvente de pîraie, ale căror izvoare mustesc pe marginea hăţaşului nostru.

1 Marcajul urmează să fie schimbat în triunghi roşu (vezi rev. "România pitorească" nr. 6, 1984).

Pe treapta a treia întîlnim un ultim bordei al ciobanilor. Din dreptul lui se vede Şaua Orzănelei, adîncită între vîrfurile Orzăneaua Mare şi Ucişoara la vest şi Viştea Mare la est. Urcuşul din căldare către şa se desfăşoară în lungul unui vîlcel, conturat central, către nord, prin grohotişurile revărsate dinspre şaua din creasta principală a Făgăraşului.

Marcajul traseului ia sfîrşit în Şaua Orzănelei (2305 m). De cealaltă parte a crestei se deschide căldarea adîncă de la obîrşia văii Viştea Mare.

Trasee de legătură: spre stînga, Şaua Podragului, traseul de creasta E - V, etapa a IV-a; spre dreapta, Fereastra Mare, traseul de creasta V - E, etapa a VI-a.

58. Stînele din Podul Giurgiului - Curmătura Galbena, prin Izvorul Moldoveanului

Marcaj: triunghi galbenDurata: 4 oreItinerar foarte periculos pentru ascensiunile de iarnă.

Descrierea traseului. Chiar în dreptul stînei din Podul Giurgiului se află un stîlp cu săgeată indicatoare, de unde trebuie să traversăm apa, trecînd peste vechiul baraj. Dincolo de el, poteca se înscrie în lungul văii, dîndu-ne prilejul să admirăm patul de marmură alba sau gălbuie al rîului. Curînd ajungem la confluenţa Orzănelei cu Izvorul Moldoveanului. De aici, poteca se abate uşor la dreapta, trece peste un podeţ pe malul drept al Izvorului Moldoveanului şi se înscrie în urcuş domol prin poieni şi rarişti de pădure. Depăşim îndată, prin dreapta, stîna din Moldoveanu şi parcurgem ultimele pîlcuri ale pădurii de răşinoase pe o poteca pietroasă.

Avem în dreapta scocul Izvorului Moldoveanului, puternic adîncit, stîncos, inaccesibil. În stînga, deasupra perdelei de pădure, o colonie de zîmbri (Pinus cembra) punctează monumental regiunea. Adîncită ca un şanţ, poteca ne conduce în serpentine repezi către stînga, pentru a evita strîmtura stîncoasă a firului văii. Mergem o vreme printr-un sector cu jnepeni şi ienuperi, după care urmează, pînă în creştetul Moldoveanului, splendide pajişti alpine. În dreapta, de pe Coastele Mari, cade pe un perete cărămiziu o şuviţă de apă limpede. În stînga, Căldarea Moldoveanului se arcuieşte în coastele muntelui, înălţat cu 500 m deasupra noastră. Central, cîteva scocuri încearcă să schiţeze obîrşia văii. Către est, zarea este închisă de culmile Moldoveanu - Galbena - Scărişoara.

Urcăm pe poteca ce urmăreşte o vreme şuviţa pîrîului care adună apele venite de pe versantul sud -vestic al Căldării Moldoveanului. În porţiunea centrală a căldării zărim, adăpostit sub un dîmb, la dreapta cum urcăm, un bordei, la care putem înnopta în caz de nevoie. Dincolo de el poteca începe să se contureze mai bine prin ierburi, iar mai sus, prin grohotiş. Urmînd serpentinele repezi ale potecii, ajungem în curînd în Curmătura Galbenei, marcată cu un stîlp şi săgeată indicatoare (2340 m). Marcajul nostru ia sfîrşit aici.

Trasee de legătură: spre comuna Nucşoara prin Scărişoara - Maliţa - Preotesele, tr. 60; spre staţiunea Brădet prin Valea Vîlsanului, tr. 61; spre Staţiunea Brădet sau lacul de baraj Vidraru peste Culmea Coastele Mari - Tuica - Zănoaga, tr. 62; spre Vîrful Moldoveanu peste Vîrful Roşu, la stînga în urcuş, marcaje triunghi albastru şi cruce roşie, tr. 61.

59. Satul Slatina - Portiţa Viştei, prin Valea Cernatului - Curmătura Maliţei - Valea Rea

Marcaj: Slatina - Curmătura Maliţei, 21 km drum forestier; apoi succesiv, potecă, drum forestier, potecă cu marcaj triunghi roşu din Curmătura Maliţei la Portita Viştei.

Durata: 10 - 11 orePe parcurs sînt cabane ale muncitorilor, iar în preajma Curmăturii Maliţei se află un canton pastoral.

Pentru satul Slatina, vezi p. 50

Descrierea traseului. Din Slatina (com. Nucşoara) începe un drum forestier pe valea Rîului Doamnei, cu ramificaţii în lungul afluenţilor acestei văi. El trece pe lîngă poiana de la Bahna Rusului (circa 1 km nord de Slatina) şi după circa 3 km de la aşezările din poiană ajunge la confluenţa Rîului Doamnei cu Cernatul venit din stînga (vest). Lăsăm drumul forestier de pe Rîul Doamnei şi pornim pe cel de pe Valea Cernatului care ne conduce 18 km pe lîngă firul apei, pînă la confluenţa văilor de obîrşie, Valea Maliţa (vest) şi Valea Preoteselor (est). Pe parcurs avem grijă să nu urmăm nici unul din mulţimea drumurilor secundare desprinse către vest şi est, de-a lungul afluenţilor Cernatului (atenţie la confluenţa cu pîraiele Basa şi Plăişoru).

La obîrşia Cernatului, drumul se angajează către nord, pe piciorul dintre văile Maliţei şi Preoteselor. Apoi se abate 3 km către est şi, după cîteva bucle pe la obîrşia Văii Preoteselor, ne scoate în Curmătura Maliţei, la 1830 m. Sîntem aici într-un punct de răscruce a drumurilor pastorale tăiate pe versantele munţilor Preotesele şi Gruişoru şi a traseelor turistice marcate din acest sector.

Pînă în Valea Rea urmăm poteca. Stîlpul cu săgeţi indicatoare din curmătura de unde începe marcajul arată direcţia de mers către NV. Poteca, mai puţin conturată la început, este jalonată cu stîlpi indicatori pe panta ce coboară pe la limita superioară a pădurii. Urmînd-o, traversăm cîteva vîlcele. Prin rarişti, întrezărim stîna de pe spinarea Muntelui Valea Lungă, pe lîngă care vom trece în drumul nostru.

Mergînd tot de-a coasta, trecem de stînă, traversăm Valea Furfuescului şi pătrundem pe muntele cu acelaşi nume. După ce depăşim un picior secundar al acestuia, poteca marcată se angajează în coborîre pe Piscul Vîrtejelor pînă în drumul forestier din Valea Rea.

Ieşim în drumul amintit la Balta Pojarnei, lîngă un vechi baraj, în spatele căruia se adună şi acum apa1.Urmăm apoi drumul forestier de pe Valea Rea, către obîrşie, prin locuri îmblînzite acum de mîna omului,

însoţiţi de murmurul apelor, avînd în stînga coastele munţilor Furfuescu şi Nisipuri, iar în dreapta pe cele ale Brîului Darei.

După circa o oră de mers ajungem la confluenţa Văii Rele cu Izvorul Bîndei. Poiana de la confluenţă, întinsă şi primitoare, adăposteşte o casă unde, la nevoie, putem înnopta.

1 Numele de Balta Pojarnei nu se referă la fostul lac de baraj, ci este mult mai vechi, desemnînd lunca largă cu mlaştină şi smîrcuri.Conduşi de acelaşi drum forestier şi însoţiţi pe dreapta de apa Văii Rele, urcăm, aşteptînd cu nerăbdare să

ajungem deasupra pădurii spre a ne lăsa privirea să hoinărească în voie spre cel mai înalt punct al Carpaţilor Româneşti. În mai puţin de 30 de minute, drumul forestier ia sfîrşit la limita pădurii. Marcajele turistice ne conduc, în continuare, pe o potecă largă către un podeţ, aruncat peste apa văii. Înainte de a trece podul vedem conturată către stînga, pe coastele Muntelui Nisipuri, poteca folosită de ciobani pentru a ajunge în Căldarea Galbena.

Mai sînt doar 50 - 60 m pînă la stîna din Valea Rea, aflată pe dreapta. Ne oprim pe pod spre a privi patul de marmură galbenă, scăldat de apele Văii Rele. De la stînă admirăm succesiunea cascadelor înşirate pînă în creştetul munţilor.

De la stînă începe greul. Poteca bolovănoasă ne scoate la gol, după ce străbate o rarişte. Curînd traversăm firul Văii Rele venit din Căldarea Gălăşescului Mare. Dincolo de el, ne ţinem foarte aproape de firul apei, către Moldoveanu, care îsi trăieşte aici, chiar la obîrşie, cea mai mare aventură a drumului său. Cărări desprinse din potecă ne permit să ajungem sub marile cascade ale văii. Tumultul şi dinamismul întregii firi sînt copleşitoare.

După ce depăşim primele două cascade, pătrundem în zona unde începe să se contureze căldarea de obîrşie a văii. Urcăm către găvanul ei, strecurîndu-ne pe sub pereţii prăvăliţi la Buduri, avînd în felul acesta perspectiva ultimei cascade.

Cînd s-au împlinit două ore socotite de la stînă, sîntem în Căldarea Văii Rele a Moldoveanului. Turbăria şi terenul mlăştinos ne duc cu gîndul la un vechi lac, în prezent colmatat. Peisajul este sălbatic. Coronamentul căldării este dominat la extremităţi de Hîrtopul Ursului şi Viştea Mare - Moldoveanu, între care se conturează clar Portiţa Viştei, unde sfîrşeşte traseul nostru.

Conduşi de stîlpii de marcaj, urcăm către dreapta spre bordeiul din Valea Rea a Moldoveanului. Mai sus de el, către stînga, identificăm refugiul Salvamont. De la refugiu marcajul se abate în diagonală către stînga, pentru ca în drum spre Portiţa Viştei să ne conducă şi pe la Iezerul Moldoveanului.

Ultima parte a traseului se desfăşoară printre stînci şi grohotişuri. Ajungem astfel în Portiţa Viştei (2310 m), lîngă stîlpul de marcaj.

Trasee de legătură: spre dreapta, Fereastra Mare, cu legătura pentru cabana Valea Sîmbetei, traseul de creastă V - E, etapa a VI-a; spre stînga, Şaua Podragului cu legătură pentru cabana Podragu, traseul de creastă E - V, etapa a IV-a; înainte (nord) peste creastă în coborîre, oraşul Victoria prin Valea Viştei Mari (tr. 15).

60. Vîrful Moldoveanu - satul Slatina, prin Culmea Scărişoara - Valea Lungă - Maliţa - Preotesele

Marcaj: triunghi albastruDurata: 9 - 10 oreIarna, timpul de mers se dublează; în acest sezon traseul este recomandat numai alpiniştilor echipaţi

corespunzător şi buni schiori; avalanşe posibile la Vf. Moldoveanu - Vf. Scărişoara Mare; în rest traseul este ideal pentru schiat. În orice anotimp, pe vreme cu nebulozitate pronunţată, sînt necesare busolă şi hartă.

Descrierea traseului. Din Vîrful Moldoveanu, către sud, în coborîre, se conturează iniţial o singură creastă (Muchia Galbenei) cu versanţi priporoşi, cu curmături adînci şi vîrfuri impunătoare. O săgeată indicatoare, aflată la începutul traseului, şi trei marcaje, care se succed în prima parte a drumului (punct roşu, tr. 61, cruce roşie, tr. 62 şi triunghi albastru, traseul nostru), ne îndrumă paşii pe creasta amintită, pe poteci cu perspective tot mai largi către zona glaciară a versantului sudic al lanţului făgărăşan. Spre răsărit (stînga), avem obîrşia Văii Rele. Către ea se prăvălesc, din Piscul Roşu (2465 m) şi Vîrful Galbena (2412 m), picioare scurte care separă Căldarea Văii Rele a Moldoveanului de Căldăruşa şi Căldarea Galbena. Aflăm, în vastul amfiteatru al Căldării Văii Rele, apele Iezerului Moldoveanului, refugiul Salvamont şi un bordei ciobănesc. Căldăruşa prezintă cîteva petice de mlaştini cu turbă, iar Căldarea Galbena, un grup de lacuri fără egal pe versantul sudic al Munţilor Făgăraşului.

De cealaltă parte, înspre apus, se adînceşte Căldarea Moldoveanului, pe al cărei fund, Izvorul Moldoveanului şi-a tăiat albia într-un jgheab greu de imaginat pentru un fir de apă atît de firav.

După 30 de minute ajungem în Curmătura Galbenei, între Piscul Roşu şi Vîrful Galbena. Un stîlp cu săgeată indicatoare semnalează din acest punct către dreapta, în coborîre, ramificaţia potecii marcate cu triunghi galben (tr. 58) pînă la stînele din Podul Giurgiului.

Din Curmătura Galbena poteca noastră ne conduce în urcuş pronunţat pînă pe Vîrful Galbena. În Căldarea Galbena, trei din cele cinci lacuri oglindesc marile prăvălişuri ale Muntelui Scărişoara. Preţ de încă 20 minute continuăm pe creasta îngustă, pînă răzbim la obîrşia Vîlsanului, pe Muntele Scărişoara. Culmea se bifurcă aici, prinzînd la mijloc Vîlsanul. Pe stînga văii continuă Culmea Scărişoara - Valea Lungă, iar pe la obîrşie şi prin dreapta acesteia, Culmea Coastele Mari - Picuiata - Zănoaga. Din Scărişoara, cele trei marcaje se despart, indicînd fiecare alt traseu. Punctul rosu (tr. 61) coboară în căldarea de obîrşie a Vîlsanului şi conduce către Brădet, de-a lungul rîului; crucea roşie (tr. 62) conduce prin ocol spre dreapta, către Brădet, pe Culmea Coastele Mari - Zănoaga; triunghiul albastru, marcajul drumului nostru, continuă drept înainte, spre sud, către Nucşoara, pe Culmea Scărişoara.

De la răscrucea traseelor, din dreptul unui stîlp metalic - pe săgeata căruia scrie: spre comuna Nucşoara prin Preotesele, 8 ore - poteca noastră se înscrie în continuare pe coastele muntelui care separă valea Vîlsanului de cea a Pojarnei. Ocolim prima culminaţie a Scărişoarei şi apoi urcăm pe Vîrful Scărişoara Mare (2495 m). Din vîrf, privirea ne zboară către est spre obîrşiile Văii Rele şi Izvorului Bîndei, care-şi trag apele de prin cotloanele munţilor Hîrtopul Ursului, Galbenele, Gălăşescu sau de prin Fundul Bîndei şi Dara.

Sub noi, în stînga, se deschid hăurile Pojarnei, prin căldările Mieilor şi Măcrişului.Deşi următorul stîlp de marcaj punctează alt vîrf al Scărişoarei, poteca turistică marcată îl evită, coborînd

în diagonală pe un picior desprins din vîrful amintit spre apa Vîlsanului. Dincolo de piciorul amintit coborîm 100 m diferenţă de nivel în Căldarea cu Izvoare ("La Potcoavă") unde, sub un zid de piatră, cuibăresc apele Lacului din Căldarea cu Izvoare (Iezerul lui Milică).

Devierea potecii prin căldare evită custura îngustă, continuată către sud. După ce se strecoară pe lîngă lac, poteca răzbeşte într-un sector înierbat şi puţin înclinat pe sub creasta muntelui, unde pe alocuri se pierde. Cînd este vizibilitate, orientarea ne este asigurată de un stîlp de marcaj, aflat la 15 - 20 minute de rners. Altfel, numai busola cu direcţia către sud ne poate ajuta.

Din dreptul stîlpului, mergem 10 minute numai de-a coasta, apoi ieşim pe culmea largă, netedă şi înierbată a Şeii Furfuescului, ce precede urcuşul pe Muntele Valea Lungă. Hăţaşele de oi şi urmele roţilor de tractoare din acest sector nu mai permit urmărirea potecii. Stîlpii de marcaj sînt la intervale de 500 - 600 m.

După şaua amintită, poteca trece pe versantul estic (stînga), corespunzător Văii Rele şi, evitînd Vîrful Valea Lungă (2254 m), ajunge la un drum pastoral venit dinspre cantonul Maliţa. De aici, lăsăm în dreapta Muntele Gruişoru (2181 m) şi drumul pastoral şi schimbăm direcţia de mers către SE. Coborîm în pantă domoală, orientaţi jumătate la stînga, pe culmea lată şi umedă a Muntelui Maliţa, punctată cu momîi de pietre. Din înălţimea muntelui zărim, spre dreapta, Căldarea Maliţei, pe al cărei fund distingem un mic lac, iar mai jos, un canton pastoral cu posibilităţi de cazare.

Din Culmea Maliţei coborîm pe panta înierbată şi foarte înclinată în Curmătura Maliţei (1830 m, marcaj rar, poteca slab conturată). Din Curmătura Maliţei se despletesc drumuri pastorale, încingînd în fel şi chip munţii Maliţa, Preotesele, Gruişoru etc. Aici, la răscrucea drumurilor, întîlnim stîlpul cu săgeată indicatoare pe care scrie: "Comuna Nucşoara prin Muntele Preotesele, marcaj triunghi albastru; Portiţa Viştei cu legătura pentru oraşul Victoria, triunghi roşu" (tr. 59).

Tot din dreptul stîlpului se desprinde în coborîre, dar către dreapta (SV), drumul forestier Valea Cernatului.

Poteca noastră, marcată pe deasupra unei alte ramuri a şoselei, urmează în continuare, spre sud, culmea Muntelui Preotesele, depăşind prin dreapta două vîrfuri de 1982 m şi 2086 m, după care coboară spre brîul de pădure apărut în faţă.

În punctul numit Jugul Ursului, drumul pastoral se termină. Poteca marcată se angajează într-o coborîre lungă, trecînd prin punctele Poiana Stînei din Plăişor, Poiana Cerbului, Poiana Fagului Iorgăi. Mai jos de acestea şi dincolo de Poiana Hîrtopului, ajungem la confluenţa Cernatului cu Rîul Doamnei.

În continuare, urmăm drumul forestier care coboară domol încă 5 km pînă în satul Slatina (com. Nucşoara), trecînd şi prin colonia muncitorească (Bahna Rusului, Poiana Ursului).

Din Slatina circulă autobuze spre Cîmpulung, Curtea de Argeş şi Piteşti.De reţinut, că în zona împădurită s-au executat unele defrişări, fapt care îngreuiază identificarea poienilor

menţionate în text, iar stînele din cuprinsul lor sînt parţial abandonate. Poteca este bine marcată, dar este circulată rar.

61. Staţiunea Brădet - Vîrful Moldoveanu, prin Valea Vîlsanului

Marcaje succesive: cruce roşie, drum forestier, punct roşuDurata: 12 - 14 oreIarna, traseul pe Valea Vîlsanului este accesibil numai alpiniştilor şi schiorilor cu experienţă; în zona de

obîrşie a văii sînt posibile avalanşe. Pentru drumul de acces în staţiunea Brădet, vezi p. 49

Descrierea traseului. Din centrul localităţii Brădet pornim pe drumul din faţa complexului sanatorial. Marcajul traseului nostru nu apare, dar urmăm semnul cruce roşie, trecem prin Cheile Vîlsanului şi după 8 km iesim în Poienile Vîlsanului. Lăsăm, la stînga, drumul spre Moliviş ("Drumul Ghiţu") însoţit de marcajul cruce roşie (tr. 62) şi continuăm pe Valea Vîlsanului pe drumul lipsit de marcaj turistic. Avînd călăuză numai şoseaua, urcăm paralel cu albia Vîlsanului, lăsînd în urmă clădirile din poieni. Valea este deschisă, iar pădurea îmbracă versanţii pînă spre culmi. La circa 2,5 - 3 km mai sus de Poienile Vîlsanului, întîlnim casele de la Gura Dobroneagului, construite pentru muncitori. Între km 11 şi 12 se află un magazin alimentar.

Dincolo de km 12, şoseaua face o buclă mare, ocoleşte lacul de acumulare Dobroneagu şi ajunge la km 13, la o răscruce de drumuri, în punctul Alunul. Un drum orientat către stînga conduce în zona înaltă a Culmii Zănoaga - Picuiata. Lăsăm în stînga acest drum şi urmăm în continuare valea (de reţinut că la Alunul se află ultimul magazin alimentar de pe traseu).

Urcînd în pantă domoală de-a lungul şoselei, ajungem la km 21, la casele forestierilor din punctul Zănoguţa. O şosea secundară se ramifică aici către dreapta, urcînd pe Valea Zănoguţei.

Continuînd pe vale, întîlnim alte două drumuri forestiere, desprinse către stînga, unul pe Izvorul Dorului, iar al doilea pe Valea Dimiei.

După 7 ore de mers din Brădet, ajungem în punctul I. F. Urdea, unde ne putem acorda un repaus sau, eventual, putem înnopta la cabanele muncitorilor forestieri.

Dincolo de Urdea, urcînd prin pădure, ajungem după 1/2 oră în Lunca de Sus a Vîlsanului, punctul terminus al drumului forestier. Vom urma de aici înainte vechea potecă pastorală. Traversăm apa Vîlsanului pe malul stîng şi pătrundem într-un sector cu vegetaţie bogată, în cuprinsul căruia poteca este greu de identificat. Urcăm de-a lungul apei, fără teama că ne vom rătăci. Zărim în curînd primul adăpost al ciobanilor, punct din care se desprinde către dreapta, urcînd pe coastele muntelui Scărişoara, vechiul plai al păstorilor care trece creasta şi coboară pe piciorul Muntelui Furfuescu în Valea Rea. În acest tronson al itinerarului, marcajul cu punct roşu apare foarte rar.

Culmea ce mărgineşte valea, pe stînga cum urcăm, îsi lasă prăvălisuri tot mai ameninţătoare către firul văii.

În curînd, poteca traversează apa şi, înainte de a iesi definitiv din pădure, descrie un ocol, încingînd pe la poale coastele Pietrei Tăiate. Din sus de pădure, poteca ne poartă prin pajişti nesfîrşite, printre izvoare care, ieşite din coastele munţilor, saltă în repezişuri. Această ultima parte a văii nu mai pune probleme de orientare. La popasuri, privirea descoperă pe versanţii abrupţi şi puternic erodaţi hăţaşe ce urmează talvegul afluenţilor Vîlsanului către locuri necunoscute turiştilor.

Ajungem în căldarea de obîrşie a Vîlsanului unde, în sezonul topirii zăpezilor, se formează bălţi. Către stînga se avîntă spre înalt Vîrful Picuiata (2439 m), iar către dreapta Culmea Scărişoara cu cele trei vîrfuri ale sale - Scărişoara Mică (2435 m), Scărişoara Mare (2495 m) şi Scărişoara.

În partea finală a urcuşului, către Vîrful Scărişoara, punctul de joncţiune al crestelor care strîng Vîlsanul la mijloc, poteca nu se mai conturează prin iarbă. Avem însă ca reper stîlpii traseului de culme dinspre Picuiata. Ajungem curînd la ultimul stîlp, de sub Vîrful Scărişoara, la o răscruce a potecii. Traseul nostru se întîlneşte aici cu traseul 60 care conduce la Nucşoara şi cu traseul 62, ce merge spre Brădet.

De la răscrucea traseelor marcate, se conturează către nord o singură culme - Muchia Galbenei - aproape o custură cu înşeuări adînci şi vîrfuri triunghiulare, pe care poteca le ocoleşte, trecînd cînd pe un versant, cînd pe altul.

Iniţial coborîm din Scărişoara, călăuziţi de trei semne: triunghi albastru, punct şi cruce roşie. Zarea e dominată de vîrful şi prăvălişurile Moldoveanului. Priveliştea asupra "Alpilor Transilvaniei" este inegalabilă.

Continuăm către Vîrful Galbena, avînd în stînga adîncurile Căldării Moldoveanului, iar în dreapta Căldarea Galbenei, pe al cărei fund, sub pereţii Scărişoarei, strălucesc apele Lacului Galbenu II. Pînă la Vîrful Galbena (2412 m) privirea descoperă în dreapta şi alte oglinzi de ape (Galbenu I, Galbenu III etc.).

Din Vîrful Galbena coborîm panta stîncoasă pînă la Curmătura Galbenei. Lăsăm aici, spre stînga, traseul 58 care conduce, în coborîre, către stînele din Podul Giurgiului.

În continuare poteca noastră, tot mai puţin conturată, se înscrie pe coastele munţilor, spre Piscul Roşu (2465 m). Chiar sub creastă, spre est, se conturează găvanul Căldăruşei cu lacuri colmatate şi turbării, dincolo de care urmează marea Căldare a Văii Rele a Moldoveanului, punctată de apele Iezerului Moldoveanului, în preajma căruia aflăm refugiul Salvamont.

Ultima porţiune a traseului sfîrşeşte pe Vîrful Moldoveanu, după un urcuş dur.Trasee de legătură: spre Vf. Viştea Mare, vezi descrierea pentru traseele de creastă, etapele a IV-a E - V

sau a VI-a V - E.

62. Vîrful Moldoveanu - staţiunea Brădet, prin Culmea Coastele Mari - Zănoaga

Marcaj: cruce roşieDurata: 12-14 orePe timp de ceaţă, orientarea este greoaie, stîlpii de marcaj fiind dispuşi la distanţe mari; sînt necesare

busolă şi hartă.Iarna, timpul de mers se dublează; în acest sezon traseul este recomandat numai alpiniştilor echipaţi

corespunzător.

Descrierea traseului. Pentru porţiunea cuprinsă între Vîrful Moldoveanu şi obîrşia Vîlsanului, vezi traseul 60, pînă la semnalarea în text a Culmii Coastele Mari.

Din Vîrful Scărişoara, culmea muntelui se bifurcă. Spre stînga continuă Culmea Scărişoara - Valea Lungă, iar către dreapta, în coborîre uşoară, Culmea Coastele Mari - Picuiata - Zănoaga, care încinge Vîlsanul pe la obîrşie. În Scărişoara aflăm o răscruce de drumuri: pe Valea Vîlsanului coboară traseul 61; în faţă, pe Culmea Scărişoara continuă marcajul cu triunghi albastru (tr. 60); către dreapta, traseul nostru, cu semnul cruce roşie urmează Culmea Coastele Mari - Zănoaga. Stîlpii de marcaj sînt dispuşi pe versantul dinspre Vîlsan. Pentru început, rămînem pe culme, de unde putem cuprinde cu privirea căldările de pe clina sudică a Făgăraşului şi lanţul montan, ridicat dincolo de Căldarea Orzănelei şi ulucul afund al văii Izvorului Mircii. În spatele nostru (nord), maiestuos, Moldoveanu, ridicat din străfundul căldărilor, domină ţinutul şi ţara.

Pornim la drum, ocolind pe la obîrşie Valea Vîlsanului, pe care mai apoi o vom urmări pe dreapta. Culmea, la început lată şi înierbată, devine cu vremea mai îngustă. Apar stîncării pe care le ocolim, trecînd de pe un versant pe altul, prilej de a cerceta deopotrivă adîncurile văilor Vîlsanului de o parte şi ale Izvorului Mircii, continuat de Buda, de cealaltă parte a culmii pe care o urmăm. După 2 1/2 ore de mers, de la Vîrful Moldoveanu, ajungem în şaua lată ce precede urcuşul pe Vîrful Picuiata. Poteca, nu prea înclinată, se înscrie în ocoluri largi pe o pantă înierbată, depăşeşte un izvor care are apă pînă vara tîrziu şi, apoi, pătrunde în zona de stîncării, răzbind în final pe creştetul vîrfului amintit (la 2439 m, stîlp cu placă indicatoare).

Continuînd traseul, mai întîi prin iarbă, apoi printre bolovani şi stîncării, coborîm în Şaua Pietrei Tăiate (2380 m). De aici, poteca se înscrie prin grohotişul revărsat pe versantul dinspre Valea Budei şi apoi, după un urcuş, nu prea lung, iese din nou pe culmea înierbată. Continuînd, ajungem pe vîrful Piatra Tăiată (2395 m), de unde putem cuprinde cu privirea zona răsăriteană a masivului în care se disting clar vîrfurile Urlea, Fundul Bîndei, silueta masivă a Darei şi Culmea Mezea - Oticu, iar dincolo de ele, pierdute în zări, Iezerul şi creasta Pietrei Craiului.

Coborîrea care urmează este ceva mai dificilă. Pentru a evita obstacolele unei custuri, poteca, cu autentic aspect de brînă, ne poartă cînd pe versantul priporos al Văii Vîlsanului, cînd pe cel al Budei. Porţiunea mai dificilă a traseului ia sfîrşit în preajma Vîrfului Pe Custură (2302m), de unde muntele îşi schimbă complet înfăţişarea. În locul unei singure culmi înguste, bine individualizate, apar culmi late şi înierbate, care, pe măsură ce coborîm, se despletesc în diferite direcţii.

La 2150 m altitudine intersectăm un drum pastoral, care, venit dinspre Muntele Ţuica, conduce către saivanele de pe Culmea Jepilor de Sus. Din dreptul drumului, traseul nostru, jalonat cu stîlpi dispuşi la mare distanţă, pătrunde în domeniul Muntelui Coastele Mici, avînd în permanenţă în apropiere şoseaua spre Brădet. Iniţial coborîm într-o şa, dincolo de care înaintăm de-a coasta pe versantul estic al muntelui, dinspre Valea Dimiei, conduşi de o mulţime de cărări care, întrerupte la tot pasul, ne obligă permanent să urcăm sau să coborîm pentru a găsi continuarea drumului. Culmea este puternic înierbată, iar marcajul, dispus pe pietre, este greu de găsit. Singurele călăuze ne rămîn stîlpii de marcaj.

După o oră de mers dificil ajungem sub Vîrful Ţuica (1990 m), al cărui creştet se remarcă după momîile de pietre şi după un surprinzător stîlp de marcaj aflat acolo, în afara traseului şi semnelor care jalonează cărarea.

Din dreptul Vîrfului Ţuica poteca, intersectată frecvent de pîraie, începe să coboare. După o traversare pe versant ieşim în şaua dintre Culmea Ţuicii şi Vîrful Oticu (1780 m), punct de răscruce al unor drumuri pastorale din zonă. Urmînd linia stîlpilor de marcaj, care ocoleşte Vîrful Oticu, ajungem în scurtă vreme la cantonul pastoral Oticu (1700 m), unde, la nevoie, putem înnopta.

Urmează o coborîre prin pădure. Poteca, neclară şi blocată uneori de doborîturi de vînt, este greu practicabilă. Urmărri de aeeea în continuare şoseaua, pe care întîlnim, cînd şi cînd, semnul traseului. Trecem prin Poiana Zănoaga (stînă şi saivan) şi evităm în continuare creştetul cîtorva vîrfuri poienite (Scroafa Mare şi Scroafa Mică). După circa 1 1/2 oră de mers, de la cantonul Oticu, ajungem la cantonul I. F. Alunul (1500 m), unde, la nevoie, se poate înnopta.

De la Cantonul Alunul urmăm poteca, bine conturată, care coboară domol prin pădure de-a lungul culmii. Întîlnim apoi din nou un drum forestier, pe care îl urmăm în coborîre 10 km.

La capătul celor 10 km lăsăm drumul care coboară spre stînga şi ne angajăm pe poteca clară şi bine marcată, ce continuă pe culmea împădurită a muntelui pînă în Poiana Mărăcine (1340 m). Orientaţi uşor către

dreapta, coborîm apoi pînă în albia unui pîrîiaş, al cărui fir ne va conduce spre Poiana Toaca, unde aflăm cabanele cantonului silvic Moliviş şi drumul forestier. Stîlpul de marcaj semnalează locul unde, în continuare, marcajul cruce roşie porneşte pe şosea în două direcţii: a) spre Lacul Vidraru prin Valea Limpedei - Muntele Paltinu, 2 1/2 - 3 ore; b) spre staţiunea Brădet prin Valea Vîlsanului, 3 1/2 ore. Cel de al doilea este traseul nostru. Îl urmăm către stînga, şi coborîm în Poiana Vîlsanului (posibilităţi de cazare). De aici continuăm către dreapta urmînd firul văii, pătrundem în Cheile Vîlsanului şi ajungem, după 8 km, la Brădet (685 m alt.).

TRASEE TURISTICE ÎN SECTORUL DE EST

63. Cabana Plaiul Foii - Rudăriţa

Drum forestier - 9 km Durata: 2 ore

Descrierea traseului. De la cabana Plaiul Foii urmăm drumul forestier pe Valea Bîrsei în sus şi ajungem, după circa 150 m, la o bifurcaţie. Un drum se abate spre stînga pe Valea Bîrsei Tămaşului, pe care sînt dispuse marcajele bandă albastră, triunghi roşu şi albastru. Cel pe care continuăm noi urmează Valea Bîrsei Groşetului.

Drumul însoţeşte firul văii, adîncită între culmile Gruiul Lung, pe stînga, şi un picior secundar al Tămaşului, pe dreapta.

Pe traseu întîlnim case pentru muncitorii forestieri, între care cele din Poiana Măicanu ar putea fi folosite ca adăpost în caz de vreme rea.

După parcurgerea a 9 km, ajungem la Rudăriţa (loc marcat de un canton silvic şi cîteva construcţii). Aici ia naştere Bîrsa Groşetului, din unirea Văii Cenuşei, venită dinspre nord, cu cea a Rudăriţei sau Lerescului, venită dinspre vest. Drumul forestier se bifurcă din nou: unul continuă pe Valea Cenuşei, altul se abate la stînga, pe Valea Rudăriţei. Între cele două văi se ridică Muntele Văcăria Mare.

Trasee de legătură: spre Curmătura Comisului prin Culmea Văcăria Mare (tr. 65); spre Curmătura Lerescului Mic, prin Valea Rudăriţei (Lerescului) (tr. 64).

64. Rudăriţa - Curmătura Lerescului Mic, prin Valea Rudăriţei

Marcaj: cruce roşie Durata: l 1/2 oră

Descrierea traseului. Din punctul Rudăriţa ne orientăm către stînga, traversăm apa către cantonul silvic şi, dincolo de el, intrăm în desişul pădurilor ce acoperă pînă la poale versanţii ce mărginesc valea. Avem pe dreapta, cum urcăm, versantul Văcăriei Mari, iar pe stînga, versanţii munţilor Făgetul Caprei şi Lerescu, înşiraţi pe culme în sectorul terminal al Munţilor Făgăraşului.

După circa 40 de minute, cînd ajungem într-un punct în care marcajul părăseşte drumul de pe vale (circa 1150 m), ne abatem către stînga, pe coastele Lerescului Mic.

Începem urcuşul pe coastele prelungirilor estice ale Munţilor Făgăraşului. Poteca, bine conturată prin pădure, urmează o vreme versantul unui vîlcel, apoi se angajează către dreapta, pe cumpăna unui picior de munte împădurit. După 35 de minute ieşim în gol, în preajma Curmăturii Lerescului Mic (1450 m), unde întîlnim marcajul traseului de creastă (bandă roşie).

Trasee de legătură: spre Curmătura Foii, traseul de creastă, V - E, etapa a IX-a; spre Curmătura Zîrnei, traseul de creastă E - V etapa a II-a.

65. Rudăriţa - Curmătura Comisului, peste Muntele Văcăria Mare

Marcaj: punct roşu Durata: 2 1/2 ore

Descrierea traseului. Din punctul Rudăriţa, călăuziţi de marcaj, ne afundăm în pădure, urcînd către vest. Curînd ieşim în poienile din preajma stînei Văcăria, dincolo de care atingem primul vîrf mai însemnat de pe culme (1525 m). Din dreptul lui şi în continuare, putem privi către nord (dreapta) spre o poiană îmbrăţişată de două văi, prin care curg apele ce formează mai jos Valea Mărului. În următoarele 30 minute de mers pe versantul nordic al muntelui, ocolim Vîrful Văcăria Mare (1729 m). Dincolo de acesta, traseul nostru întîlneşte, venind din dreapta, poteca nemarcată de pe Muntele Văcăria Mică, cu care se uneşte. Mergînd tot către vest, începem a urca mai susţinut. Poteca, conturată pe faţa muntelui (sud), descrie cîteva ocoluri, ieşind cînd şi cînd în luminişuri. În porţiunea finală, la înjugarea cu Muntele Comisu, poteca face joncţiunea cu marcajul triunghi albastru (tr. 1, venit dinspre nord) şi, după ce trece pe lîngă Izvorul din Văcăria, răzbeşte în creasta principală a Făgăraşului, deasupra Curmăturii Comisului (circa 1775 m).

Trasee de legătură: spre est, Curmătura Lerescului Mic, traseul de creastă V - E, etapa a VIII-a; spre Curmătura Zîrnei, traseul de creastă E - V, etapa a II-a.

Trasee de creastă

TRASEUL DE CREASTĂ EST - VEST

Întrucît creasta Făgăraşului are o lungime de peste 70 km, acest traseu nu se poate efectua decît în etape. În plus, lipsa cabanelor, mai ales în partea de est, ne obligă la echipament de campanie. Traseul de creastă, marcat cu bandă roşie, a fost împărţit în nouă etape, acestea oprindu-se în general la răscrucea unor poteci cu legături pentru traseele de pe ambele flancuri, de nord şi de sud ale masivului, care în cele mai multe cazuri conduc la cabane.

ETAPA I. Cabana Plaiul Foii - Curmătura Lerescului Mic

Calea de acces Plaiul Foii - Curmătura Foii este marcată cu triunghi roşu Durata: 3 1/2 - 4 ore

Descrierea traseului. Iniţial traversăm Bîrsa pe podul din faţa cabanei, apoi, jumătate către dreapta ieşim printre cabanele anexă la prima răscruce a drumurilor forestiere. De la răscruce, traseul urmează către stînga, pe Bîrsa Tămaşului. Pe acelaşi traseu întîlnim semnele triunghi albastru, bandă albastră şi triunghi roşu. După circa 1 km de mers pe acest drum, ajungem la confluenţa Bîrsei Tămaşului cu Valea Runcului, venită de sub Tămaşul Mare, pe sub Plaiul Runcului (punct semnalat de un stîlp cu săgeată). Din acest punct ne abatem către dreapta, lăsînd drumul forestier, şi urcăm paralel cu Valea Runcului. Ceva mai sus schimbăm direcţia de mers către stînga, străbatem o perdea de pădure şi apoi răzbim printr-un sector poienit, pe Plaiul Mare. Pînă aici am venit însoţiţi de marcajele triunghi albastru şi bandă albastră. Marcajul cu bandă albastră se desprinde către dreapta, urcînd direct spre Culmea Tămaşului Mare, fără a trece prin Curmătura Foii.

Marcajul nostru ne conduce, în continuare, pînă pe cumpăna muntelui, la răscrucea de poteci turistice marcate, din Curmătura Foii.

Trasee de legătură: spre Valea Dîmboviţei prin Valea Tămaşului de către Dîmboviţa, triunghi galben; spre localitatea Sătic pe Drumul Grănicerilor şi Valea lui Ivan, triunghi roşu; spre Şaua Funduri, pe sub abruptul Marelui Grohotiş, triunghi albastru; sub Umerii Pietrei Craiului (est) bandă roşie, pe culme.

Din Curmătura Foii, traseul nostru se abate la dreapta (vest) prin pădure. Iniţial urcăm şi, după scurtă vreme, ieşim în culmea poienită a Tămaşului Mare, unde reintersectăm poteca marcată cu bandă albastră, care conduce către stînga în Valea Dîmboviţei şi apoi pe Dracsin la Vîrful Păpuşa.

Urcînd şi coborînd, cînd prin poieni, cînd printre tufe de ienuperi şi afin, ajungem la Vîrful Tămaşul Mare (1735 m), marcat cu o baliză. Din acest punct începe către dreapta marcajul cu bandă galbenă, dispus pe Plaiul Runcului pînă la cabana Plaiul Foii (2 ore). Spre sud şi vest se adînceşte Dîmboviţa, iar dincolo de ea se înalţă Maşivul Iezer - Păpuşa. Către est, zarea este perdeluită de meterezele albe ale versantului vestic al Pietrei Craiului.

În continuare, drumul coboară din Vîrful Tămaşul Mare spre NV, prin locuri puţin umblate. Afinişul, ienuperii şi vegetaţia scundă au acoperit poteca, fapt care ne obligă să rămînem numai pe linia de creastă, sau să urmărim atent marcajul.

Într-un interval de circa o oră depăşim o serie de vîrfuri, între care Ciocanu (1631 m), Piscul Mănăstirii (1613 m), Făgetul Caprei (1513 m), şi ajungem în Curmătura Lerescului Mic (1450 m). De aici, de la stîlpul indicator, se ramifică spre dreapta, în coborîre, traseul 64 spre Rudăriţa.

Trasee de legătură: spre Curmătura Zîrnei, traseul de creastă E - V, etapa a II-a; spre Rudăriţa, cu legătură pentru cabana Plaiul Foii, tr. 64.

ETAPA a II-a. Curmătura Lerescului Mic - Curmătura Zîrnei

Durata: 6 - 6 1/2 ore

Descrierea traseului. Din Curmătura Lerescului Mic continuăm, neglijînd poteca ce urcă spre stînga, către creasta muntelui. Înaintînd prin poiana din şa, ajungem curînd la marginea pădurii, unde găsim poteca marcată. Ea traversează în coborîre uşoară dosul muntelui, ridicat în stînga, şi ne scoate în Curmătura Lerescului (1390 m, stîlp cu săgeată indicatoare). De aici urcăm către limita pădurii, întîlnind uneori copaci doborîţi de vînt. Cu vremea, pădurea se răreşte. Conduşi de marcaj, urcăm avînd ca reper, în stînga, o sfoară de molizi bătrîni. Ajunşi în dreptul lor, neglijăm poteca din stînga şi ne orientăm uşor către dreapta, urcînd prin molidişul tînăr. Pasajul nu prea lung sfîrşeşte după circa 10 minute, în preajma Vîrfului Lerescu Mare (1690 m). O bornă metalică cu numărul 203 indică locul despre care vorbim.

Scăpaţi de perdeaua pădurii, putem privi lumea de munţi ridicaţi pretutindeni. Spre est, închide orizontul abruptul Pietrei Craiului. Spre S şi SE privirea urmăreşte culoarul adînc al Dîmboviţei, oprindu-se, dincolo de vale, pe blocul masiv al Păpuşii.

Continuăm traseul în coborîre, urmînd culmea spre Curmătura Comisului. Dincolo de aceasta, la un stîlp cu săgeată indicatoare, ne putem acorda un repaus şi, dacă este nevoie, facem aprovizionarea cu apă de la izvorul aflat în dreapta, la circa 300 m.

Pe poteca conturată spre izvor sînt inserate două marcaje turistice. Unul cu punct roşu, ce conduce peste Muntele Văcăria Mare la Rudăriţa (tr. 65), altul, cu triunghi albastru, ce conduce în comuna Sebeş (tr. 1). Ambele itinerare sînt descrise în sensul urcuşului.

Fig 03Continuăm drumul. În faţă se înalţă Muntele Comisu (1883 m). Conduşi de marcaje, urcăm, lăsînd în

dreapta vîrfurile Comisului şi mai apoi Luţele sau Buzduganu (2176 m), cunoscut şi sub numele de Vîrful Laptelui, Luţu şi uneori Vîrful Ludii, şi ajungem în Curmătura Luţelor. Dincolo de ea, vom fi în ţinutul formelor glaciare. În faţă, aşezat de-a curmezişul crestei, se înalţă versantul estic al Berivoiului Mare (2300 m). Urcăm pe coastele sale în serpentine largi, pînă într-un loc unde, spre a evita vîrful, ne abatem către stînga, conduşi de poteca de la obîrşia primului izvor al Văii Vladului. Inaintăm şi răzbim pe versantul sud-vestic al Berivoiului Mare unde întîlnim o săgeată indicatoare şi cîţiva stîlpi metalici dirijaţi către stînga, pe o potecă ce sfîrşeşte, după circa 300 m, în faţa unui refugiu Salvamont (2190 m). Adăpostul are priciuri pentru 5 - 6 persoane.

Urmăm poteca de creasta fără sa coborîm la refugiu; ne abatem către dreapta, pe sub Vîrful Berivoiu Mare, ieşind din nou pe culme şi, în continuare, ocolim pe rînd toate vîrfurile de pe linia crestei principale, Lăsăm în dreapta înălţimile Piţelor sau Beliei Mari (2295 m), ale Piscului dintre Belli (2200 m), ale Beliei Mici (2223 m) şi ale Pietrelor Popii sau Babei (2229 m). Ajungem astfel în Curmătura Vladului (2182 m). Continuăm apoi spre vest pe versantul nordic al Vîrfului Brătila (2274 m). Poteca trece prin locuri ceva mai expuse şi sfîrşeşte iarăşi pe culme, în preajma stîlpului indicator din Curmătura Brătilei. Din acest punct se desprinde spre stînga poteca marcată cu triunghi roşu care conduce pe Culmea Căţunu - Mezea - Oticu, spre Masivul Iezer (tr. 81).

Traseul nostru trece, în continuare, pe lîngă zona uşor mlăştinoasă din jurul Lacului Brătila şi se înscrie în serpentine pe Muntele Ludişoru. Avem în stînga Valea Brătilei, iar în dreapta Valea Dejanilor, zisă la obîrşie şi Valea Radului.

Urcuşul sfîrşeşte în preajma Vîrfului Ludişoru (2302 m), care rămîne în stînga. De-aici poteca merge numai către versantul sudic pe la obîrşia Văii Ludişorului. Lăsăm în dreapta Vîrful la Fundul Lăngii (2240 m) şi coborîm în Şaua Ludişorului (Comanda din Ludişor, 2200 m). Dincolo de şa depăşim Muntele Faţa Unsă (izvoare) şi coborîm în serpentine largi la refugiul din Curmătura Zîrnei (Faţa Unsă-Curmătura Zîrnei, circa o oră). Dincolo de adăpost, la circa 50 m, întîlnim stîlpul indicator din Curmătura Zîrnei fixat chiar la ramificaţia spre cabana Urlea (tr. 7).

Sub noi, către nord, se deschid adîncurile Văii Pojortei, născută din apele pîraielor Langa şi Urlea. Către sud se adînceşte căldarea şi Valea Zîrnei, străjuită de culmea cu acelaşi nume.

Trasee de legătură: spre dreapta, tr. 7 la cabana Urlea; spre Fereastra Mare cu legătura pentru cabana Valea Sîmbetei, traseul de creastă E - V etapa a III-a.

ETA PA a III-a. Curmătura Zîrnei - Fereastra Mare a Sîmbetei

Durata: 3 ore

Descrierea traseului. Din Curmătura Zîrnei poteca ne conduce în urcuş domol printre stîncării şi zone înierbate. Timp de o oră vom urca şi vom coborî, ocolind pe la sud o serie de vîrfuri înşirate pe linia crestei. După circa 50 de minute, ajungem la Vîrful Zîrna (2216 m), din care se desprinde, către sud, Culmea Zîrna - Leaota. Continuăm pe deasupra Hîrtoapelor Leaotei, în cuprinsul cărora cuibăresc numeroase lacuri glaciare (Hîrtoapele sau Gemenele de Sus şi de Jos, Scoica, L. Roşu, Mioarele).

În urcuş usor, ne apropiem de Vîrful la Fundul Bîndei (2450 m), pe care însă nu-1 vom atinge. Vom fi atenţi aici pentru a nu greşi drumul căci, din vîrful respectiv, culmea principală se orientează brusc către nord, în unghi de 90o. În apropierea vîrfului amintit vom lăsa poteca pastorală care continuă spre vest, către vîrful şi Piciorul Darei, şi vom continua în diagonală, ocolind pe la nord Vîrful la Fundul Bîndei (izvor în drum), trecînd pe deasupra căldării superioare a Urlei şi ieşim pe creasta principală într-o strungă. Avem în faţa noastră (sîntem orientaţi acum spre nord) o adevărată custură, punctată în porţiunea sa centrală de Vîrful Iezerului (2429 m). Începem acum o traversare pe versantul răsăritean, sub custură, către vîrful amintit, depăşind în drum pasaje dificile. Dincolo de vîrf se desprinde la dreapta, în coborîre, o potecă ce conduce la Lacul Urlea. Punctul de bifurcaţie este marcat de un stîlp indicator (tr. 8).

Fig 04Continuînd spre nord, ne apropietn de Vîrful Urlea (2473 m), de unde creasta masivului se orientează din

nou pe direcţia est-vest. Poteca, mai lesnicioasă, ocoleşte vîrful pe coastele de obîrşie ale Izvorului Bîndei. Conduşi de marcaj, ajungem, dincolo de vîrf, în Curmătura Mogoşului (2344 m; un stîlp şi o săgeată indicatoare arată direcţia spre cabana Urlea peste Vîrful Urlea, tr. 5, descris în sens invers).

Mai departe, pînă sub Vîrful Cheia Bîndei, poteca, orientată acum est-vest, evită buza prăpăstiilor nordice, ţinînd oarecum curba de nivel, pe versantul dinspre Izvorul Bîndei. Este un drum uşor, cu splendide perspective spre apele Bîndei şi, dincolo de ele, spre Piciorul Darei şi chiar mai departe, peste adîncurile Văii Rele, spre cleanţurile Muntelui Nisipuri şi zona pastorală Maliţa - Preotesele.

Evităm Vîrful lui Mogoş (2305 m) şi în 30 de minute ajungem sub vîrful Cheia Bîndei (2383 m).Din poteca de creastă, se desprinde, spre dreapta către cabana Valea Sîmbetei, marcajul cu punct roşu (tr.

12).Conduşi de marcaj pătrundem într-un sector în care poteca pe alocuri atinge linia de creastă, dîndu-ne

posibilitatea să cuprindem cu privirea Valea Sîmbetei şi Muchia Drăguşului.În continuare, mergem tot pe versantul sudic al muntelui, trecînd pe sub cinci vîrfuri, ultimele două fiind

Colţanul din Mijloc (2293 m) şi Colţul Bălăceni (2285 m).Curînd, etapa a III-a ia sfîrşit în Fereastra Mare (2188 m), între Colţul Bălăceni, la est, şi Vîrful Glemea

sau Slănina (2268 m), la vest.Trasee de legătură din Fereastra Mare: spre cabana Valea Sîmbetei, tr. 11, descris în sens invers; spre

Şaua Podragului cu legătura pentru cabana Podragu, traseul de creasta E - V, etapa a IV-a.

ETAPA a IV-a. Fereastra Mare a Sîmbetei - Şaua Podragului

Durata: 7 oreIarna, traseul este foarte periculos; după ninsori mari se produc avalanşe.

Descrierea traseului. Din Fereastra Mare urcăm pe spinarea Muntelui Slănina pînă în preajma vîrfului (2268 m) şi traversăm piciorul său sudic care desparte Căldarea Fundul Bîndei (est) de Căldăruşa Gălăşescului (vest).

Odată depăşită culmea amintită, poteca începe să coboare accentuat către Fereastra Mica (2196 m), din care se deschide, către nord, o perspectivă largă asupra Văii Sîmbetei, în zare profilîndu-se cabana, străjuită de stîncile calcaroase ale Pietrei Caprei.

Prin hornul larg, pornit din "fereastră" spre nord, coboară traseul marcat cu bandă albastră (tr. 13).Poteca noastră urcă în continuare susţinut aproape 200 m diferenţă de nivel, scoţîndu-ne în preajma

Vîrfului Gălăşescu Mic (2410 m). Dincolo de piciorul sudic al Gălăşescului se deschide Căldarea Mare (răsăriteană) a Gălăşescului. Drumul marcat încinge, în continuare, coronamentul acestei căldări, trece pe la Fereastra Răcorelelor (de unde se desprinde, în dreapta, un horn către căldarea cu acelaşi nume) şi se angajează, mai departe, pe piciorul sudic al Gălăşescului Mare (Culmea Gălăşescului). Traversăm, mai jos de vîrf, piciorul amintit şi ne îndreptăm, în coborîre, spre Şaua Viştişoarei. În stînga şi în faţa noastră se adînceşte prima căldare sudică din partea centrală a masivului, mai priporoasă şi neprimitoare: Căldarea Văii Rele a Gălăşescului. Pe fundul său stă cuibărit, într-o covată, Lacul Mănăstirii sau Gălăşescu (2168 m).

Fig 05Curînd, poteca ne scoate în Fereastra Viştişoarei (2291 m). Spre nord, sub noi, se rupe un perete umed şi

neprimitor, spintecat de hornuri adînci şi întunecoase, prin care nu se pot aventura decît alpiniştii. La poalele abruptului se deschide, largă, Căldarea Viştişoarei, iar în ea un mic "ochi" albastru către cer: Iezerul Viştişoarei.

În continuare, poteca părăseşte linia de creastă pentru a evita urcuşul pe Vîrful Galbenele (2456 m), tăind de-a coasta faţa stîncoasă de pe latura sudică a muntelui. Dincolo de spinarea sa, la stînga, privirea surprinde cîteva mici ochiuri de apă, unele cu caracter temporar.

Ne strecurăm, fară dificultăţi, către Fereastra Ursului şi începem upoi a urca uşor către Muchia Hîrtopului, desprinsă spre sud din Vîrful La Padina Oţelei (2461 m). Depăşind-o în preajma unui stîlp de marcaj, pătrundem cătra Căldarea Văii Rele a Moldoveanului. În drum spre Viştea Mare şi Moldoveanu, încingem marea Căldare a Văii Rele, pe fundul căreia zărim refugiul Moldoveanu.

Conduşi de marcaj revenim pe creastă, în şaua largă a Viştei (Portiţa Viştei, 2310 m). Aici întîlnim stîlpii de marcaj fixaţi la răscrucea a două trasee turistice. Către nord (dreapta) marcajul conduce în oraşul Victoria prin Valea Viştei Mari (tr. 15), iar către sud (stînga), spre comuna Nucşoara prin Valea Rea (tr. 59). În continuare, poteca se caţără către colţul Viştei Mari; în urcuş pieptiş, ea ne scoate, după circa 50 de minute, în Vîrful Viştea Mare (2527 m). Pe acest parcurs vedem în stînga Iezerul Moldoveanului.

Din Vîrful Viştea Mare se desprinde spre sud o muchie îngustă, lungă de 421 m, pînă în Vîrful Moldoveanu (2544 m). Trecînd prin "Spintecătura Moldoveanului" (2496 m), parcurgem distanţa în 20 - 30 minute.

Trasee de legătură: spre Nucşoara, peste Scărişoara - Maliţa - Preotesele (tr. 60); spre Brădet peste Vf. Picuiata - Coastele Mari (tr. 62); spre Brădet prin Valea Vîlsanului (tr. 61; descris în sens invers).

Din Vîrful Viştea Mare coborîm către vest, pe creastă, pînă în Şaua (Fereastra) Orzanelei (2305 m), de unde se ramifică spre stînga, în coborîre, prin grohotişurile Căldării Orzănelei Mari, marcajul cu punct albastru spre stînele din Podul Giurgiului (tr. 57).

Poteca de creastă evită, în continuare (pe la sud), Vîrful Orzănelei (Văgăuna sau Ucişoara, 2418 m) şi ne scoate în Şaua Ucişoarei (2312m).

În calea noastră se ridică apoi grupul vîrfurilor Ucea Mare (2434 m) şi Corabia (2407 m), pe care le evităm de-a coasta, pe la sud. Lăsăm în dreapta serpentinele vcchiului "Drum al Dorobanţilor", care urcă spre Şaua Corăbiei pentru a trece în Transilvania, ne abatem pe versantul sudic al Corăbiei şi ieşim în Şaua Ucii Mari, la 2220 m. Avem acum în stînga Căldarea Orzănelei Mici, în dreapta căldarea de obîrşie a Văii Ucea Mare, iar în faţă Muntele Podul Giurgiului. Luînd ca reper stîlpul de marcaj aflat pe spinarea lui sudică, urcăm 120 m diferenţă de

nivel, lăsăm în dreapta vîrful cu acelaşi nume (2358 m) şi pătrundem spre căldarea Podul Giurgiului. Pe feţele ei înierbate poteca depăşeste Şaua Podul Giugiului (2340 m), ocoleşte, în continuare, pe la sud Vîrful Tărîţa Mare sau Conradt şi ne scoate în Şaua Podragului (2307 m).

Trasee de legătură: spre stînga, Lacul Vidraru prin Valea Budei. marcaj triunghi albastru (tr. 56); spre dreapta (nord) cabana Podragu, marcaj triunghi roşu (tr. 19); înainte (vest), Şaua Caprei, traseul de creastă E - V, etapa a V-a.

ETA PA a V-a. Şaua Podragului - Şaua Caprei

Durata: 4-5 oreIarna, traseul este periculos; se produc avalanşe.

Descrierea traseului. Din Şaua Podragului, adîncită pe linia crestei între vîrfurile Tărîţa (2414 rn) şi Podragu (2462 m), poteca turistică conduce către Bîlea, înscriindu-se pe la sud de linia crestei, deasupra Căldării Iezerului de la Podul Giurgiului. În felul acesta, ea evită atît Vîrful Podragu, cît şi custura adînc dinţată a Crestei Podrăgelului, aflată în continuare, şi ne scoate, pe un parcurs uşor, direct la Iezerul din Podul Giurgiului (2226 m).

Urmăm poteca într-un urcuş susţinut şi anevoios pe faţa înclinată şi stîncoasă a unui pinten secundar al Piciorului Mircii pînă pe culme, între Vîrful Mircii (2278 m), stînga, şi Arpaşul Mare (2467 m), dreapta. Depăşind culmea dintre vîrfurile amintite, coborîm pe versantul Muntelui Arpaşul Mare. Avem acurn în faţă perspectiva crestei sudice Buda - Rîiosu - Muşeteica, iar în stînga, zona de obîrşie a Văii Budei.

Coborîrea de pe Arpaşul Mare sfîrşeşte în Şaua Vîrtopului. De aici, pe linia crestei, depăşim două pasaje stîncoase şi micul vîrf "La Parul cu Fier", după care ajungem în preajma monumentului lui Nerlinger (2287 m). De aici vedem în dreapta (nord) Căldările Vîrtopului, în stînga (sud) treapta superioară a văii glaciare a Budei, cu micul său lac şi în faţă blocul masiv al Vîrfului Arpaşul Mic (2460 m). Piciorul nordic al Arpaşului Mic desparte către nord Căldarea Vîrtopului de Căldarea Pietroasă.

Fig 06Părăsim creasta şi coborîm printr-un horn pe versantul nordic al muntelui, pentru a evita urcuşul pe Vîrful

Arpaşul Mic. Conduşi de poteca, traversăm către NV, pe deasupra Căldăruşei Frunţii suspendată deasupra căldării de obîrşie a Văii Arpaşului Mare, şi apoi urcăm pînă pe cumpăna piciorului nordic al Arpaşului Mic. Dincolo de acesta, ajungem deasupra Căldării Pietroase a Arpaşului. Din acest punct, ne orientăm spre SV (stînga) şi, mergînd de-a coasta, ajungem pe linia crestei principale, în custura Arpaşului. Avem în faţă unul din cele mai spectaculoase sectoare ale traseului, care include şi pasajul "La trei paşi de moarte", care, în ciuda numelui său, este lipsit de pericole (se cere, evident, un plus de prudenţă). În trei din punctele mai dificile sînt fixate lanţuri sau cabluri metalice.

Pentru evitarea parcurgerii porţiunii "La trei paşi de moarte", se poate coborî pe piciorul nordic al Arpaşului (marcaj punct roşu) în Căldarea Pietroasă, unde vom întîlni marcajul bandă albastră (tr. 20), dinspre cabana Podragu, spre Portiţa Arpaşului. Urmîndu-l spre stînga, ajungem din nou în drumul de creastă în portiţa amintită.

Curînd ajungem în Portiţa Arpaşului sau Strunga Mica (2175 m), marcată cu stîlp şi săgeată indicatoare, care semnalează şi traseul 20 spre cabana Podragu pe la Lacul Podrăgel. Portiţa Arpaşului este situată între Căldarea de Vest a Văii Fundul Caprei, stînga, şi Căldarea Pietroasă a Arpaşului, dreapta. Avem în preajmă, pe cumpănă, Fereastra Zmeilor, decupată într-un bloc de calcare cristaline.

Din Portiţa Arpaşului pînă în Valea Caprei, creasta principală a Făgăraşului opune turistului cea mai duşmănoasă porţiune a sa, prin Creasta Vîrtopelului şi cea a Arpăşelului. Ele străjuiesc Valea Fundul Caprei, de o parte, şi pe cele ale Arpaşului Mare şi Arpăşelului, de altă parte. Este una din puţinele porţiuni de creastă ce nu pot fi parcurse fără echipament tehnic alpin. De aceea, poteca marcată se abate în continuare pe versantul sudic al muntelui, pe la obîrşiile Văii Fundul Caprei, prin locuri mai accesibile.

Conduşi de marcaj, coborîm în diagonală faţa unui picior înierbat. Ajungem în acest fel sub peretele Crestei Arpăşelului, unde începem o traversare lungă prin grohotişuri şi uneori pasaje în care zăpada dăinuie pînă vara tîrziu. Traversarea sfîrşeşte sub pantele înclinate ale unui picior desprins din Vîrful Capra (Piciorul sudic al Buteanului). Urcăm pe coastele lui, pe poteca înscrisă în serpentine scurte. Curînd ajungem pe culme şi, printr-o mica şa, intrăm în căldarea Lacului Capra.

Ceva mai jos, întîlnim poteca marcată cu bandă albastră (tr. 50), venind dinspre sud (stînga), de la Vidraru.

Din punctul de răscruce ne îndreptăm spre Lacul Capra. Depăşim la început cîteva mici ochiuri de apă şi iată-ne ajunsi la cel mai mare lac de pe versantul sudic al Făgăraşului, Lacul Capra (2230 m). Aici s-a ridicat un monument spre amintirea a patru alpinişti, luaţi de avalanşe în Căldarea Fundul Caprei. În faţă se ridică vîrfurile Iezerului Caprei şi Văiugii, cuprinzînd între ele Şaua Caprei, punctul terminus al etapei. Un urcuş uşor ne scoate îndată în Şaua Caprei. Dincolo de ea se deschid hăurile Văii Bîlei, pe al cărei fund zărim lacul, cabanele şi staţia telecabinei. În zare se desfăşoară panglica Transfăgărăşanului.

Trasee de legătură: spre Bîlea-Lac (tr. 24 descris în sens invers spre Vînătoarea lui Buteanu (tr. 25); spre Şaua Caprei - Vîrful Negoiu, traseul de creastă E - V, etapa a VI-a.

ETAPA a VI a. Şaua Caprei - Vîrful Negoiu

Durata: 4 1/2-5 oreIarna, traseul este periculos; îl parcurg numai alpiniştii experimentaţi în ascensiunile de iarnă.

Descrierea traseului. Din Şaua Caprei, drumul urmează îndeaproape creasta Făgăraşului pînă în Şaua Paltinului. Această porţiune a traseului este rar parcursă, deoarece drumeţii ce ajung în Şaua Caprei coboară direct în Căldarea Bîlei, pentru un popas la cabană. Traseul poate fi însă parcurs într-o scurtă excursie de o zi - în circuit - cu plecarea de la Lacul Bîlea. El oferă perspective frumoase atît asupra căldării şi văii glaciare a Bîlei, cît şi asupra munţilor de la obîrşia Argeşului.

Din dreptul stîlpului indicator din Şaua Caprei, semnul drumului de creastă ne conduce către stînga, în urcuş, pe faţa Muntelui Iezerul Caprei (2417 m). Traversăm astfel Piciorul Iezerului, desprins din vîrf spre sud şi, depăşind vîrful, revenim pe linia crestei, în Fereastra Bîlei (2286 m), situată între vîrfurile Iezerului Caprei şi Paltinului. Avem de o parte Valea Bîlei, iar de cealaltă parte Căldăruşa Lunga cu lacurile sale minuscule.

Fig 07Continuăm drumul pe versantul sudic înierbat al Paltinului şi ieşim în şaua care-i poartă numele. Întîlnim

aici, în dreptul stîlpului indicator, semnul traseului ce se desprinde către dreapta, spre Lacul Bîlea (tr. 27). Drumul nostru se îndreaptă către sud, străbătînd o mica pajişte. În continuare, el traversează un sector cu stîncării îngrămădite între coastele Muntelui Lepşiţa şi creasta principală, în care se înalţă, către vest, cuşma întunecată a Turnului Paltinului (Paltina Mica, Claia sau Colţul Negru). Ieşim apoi într-un găvan bogat în izvoare, deasupra Văii Paltinului. De aici se ramifică spre sud traseul 54, spre cantonul Piscul Negru. Orientîndu-ne spre dreapta, începem o traversare pe sub Turnul Paltinului. De-a lungul potecii, săpată ca o brînă în coasta muntelui, se află un punct expus, unde, pentru siguranţa trecerii, este montat un cablu - balustradă. În continuare, străbatem o zonă cu stîncării, situată deasupra Căldării Pietroase a Văii Doamnei, aflată pe clina nordică. La capătul acesteia atingem Şaua Doamnei, dominată în dreapta de Vîrful Laiţa (2397 m). Relieful se mai domoleşte. Ocolim vîrful pe la sud pe un plai înierbat, conduşi de cîţiva stîlpi de marcaj. Ajungem astfel într-o mica şa, dincolo de care creasta devine accidentată.

Coborîm pe sub creastă, pe versantul sudic, şi depăşim un tronson expus, prevăzut cu mai multe cabluri ajutătoare, care sfîrşeşte în Şaua Laiţei. După circa 200 m ajungem la baza Vîrfului Lăiţel. Un urcuş susţinut în serpentine scurte ne scoate (după 30 min) pe vîrful rotunjit al Lăiţelului (2390 m). De aici se deschide, spre vest, o perspectivă superbă asupra Vîrfului Negoiu şi Muchiei Tunsului, sprijinite în adîncurile Văii Laiţei pe contraforturi uriaşe, adînc ferestruite de hornuri şi strungi. Zărim în adîncuri, strecurîndu-se ca argintul viu, printre steiurile Căldării Călţunului, şuviţele de apă ce vin la popas vremelnic în covata Lacului Călţun.

Un coborîş dur (30 min) ne duce apoi către Şaua Laiţei prin sectoare stîncoase, cu rupturi şi săritori. În porţiunile dificile ne ajutăm de cablu. Poteca se lasă acum către Iezerul Călţun, pe versantul sudic al Crestei Crenelate. Ajungem în scurt timp pe malul Lacului Călţun, în preajma refugiului Salvamont. Un stîlp cu săgeţi indicatoare arată ramificaţia, traseelor din din zonă.

Trasee de legătură: spre cantonul Piscul Negru prin Izvorul Călţunului (tr. 52; descris în sens invers); spre Transfăgărăşan (gura tunelului dinspre sud) tr. 53; spre refugiul Salvamont, aflat la circa 50 m (marcaj punct roşu).

În continuare, ne îndreptăm, spre vest, urcînd printre blocuri mari de stîncă pînă în Portiţa Călţunului (stîlp indicator). Dincolo de aceasta, poteca noastră traversează o porţiune în pantă acoperită cu grohotişuri, la capătul căreia întîlnim semnul de marcaj cruce roşie (tr. 32), ce conduce prin Strunga Ciobanului în Valea Sărăţii, la Piatra Prînzului şi cabana Negoiu.

De la ramificaţie, traversăm în urcuş un sector cu lespezi. Continuăm apoi a urca în serpentine pînă zărim în stînga, despicînd peretele către creasta muntelui, un horn; este calea de acces în Strunga Doamnei, prin care conduce o poteca, variantă a traseului de creasta, spre Negoiu (marcaj bandă albastră).

Varianta prin Strunga Doamnei (45 min) evită Hornul la Strunga Dracului, mai greu aceesibil din cauza zăpezii care se menţine mulţă vreme între pereţii hornului. Părăsim, aşadar marcajul cu bandă roşie, urcăm pe stînga printr-un horn, care sfîrşeşte în Strunga Doamnei, strungă situată pe linia crestei între Vîrful la Strunga Dracului, dreapta, şi Vîrful Călţun, stînga.

Trecem astfel pe partea opusă a crestei, în bazinul Izvorului Negoiului, deasupra Căldării Berbecilor. Poteca, avînd un aspect de brînă, ocoleşte în urcuş domol Vîrful La Strunga Dracului, pc versantul său sud - vestic. Cam pe la mijlocul brînei se ramifică spre stînga, în coborîre, o potecă marcată tot cu bandă albastră. Ea traversează Căldarea Berbecilor şi conduce în urcuş pe creasta Muntelui Podeanu şi mai departe în comuna Arefu (descrierea acestui traseu este redată în sens invers numai pînă la Muntele Marginea, tr. 48).

De la răscrucea amintită, poteca noastră traversează, ceva mai sus, piciorul sudic al Negoiului, desprins din vîrful cu acelaşi nume spre SV şi iese deasupra Căldării Mioarelor. Urcînd apoi către dreapta, spre creasta principală, ajungem într-o mica şa, situată la NV de Strunga Dracului, unde marcajul bandă albastră ia sfîrşit. Pînă în Vîrful Negoiu urmăm poteca marcată cu bandă roşie.

Continuăm ascensiunea pe poteca marcată cu bandă roşie, urcînd pe sub pereţii prăvăliţi din creasta ce leagă Vîrful Călţun de Negoiu. Ajungem astfel în dreptul primelor obstacole. Dincolo de ele sîntem la baza hornului adîncit în peretele estic al muntelui, numit Hornul la Strunga Dracului sau Hornul Turiştilor. Folosind

balustradele din lungul lui, ajungem în Strunga Dracului. Avem acum la stînga Vîrful La Strunga Dracului (2485 m), iar la dreapta Negoiul (2535 m).

Parcursul prin Hornul Turiştilor nu este prea dificil. Se cere însă atenţie, pentru a nu dizloca pietre, ele putînd accidenta eventualii turişti aflati mai jos.

Urmînd în continuare linia crestei către dreapta sosim la ramificaţia marcajului cu bandă albastră (variantă prin Strunga Doamnei). De la ramificaţie urcăm susţinut 15 - 20 minute pînă pe Vîrful Negoiu. Un stîlp indicator arată traseele ce trece prin acest punct.

Trasee de legătură din Vf. Negoiu: spre Lacul Vidraru (tr. 47 descris în sens invers); spre cabana Negoiu (tr. 30 descris în sens invers); spre Şaua Scării peste Muchia Sărăţii şi Vf. Şerbota, traseul dc creasta E - V, etapa a VII-a.

ETAPA a VII-a. Vîrful Negoiu - Şaua Scării

Durata: 4 - 5 oreIarna, traseul este recomandat numai alpiniştilor echipaţi corespunzător unui traseu de căţărare; vara,

avînd în vedere dificultatea tronsonului Custura Sărăţii, traseul este recomandat numai turiştilor bine antrenaţi şi obişnuiţi cu căţărarea pe stînci.

Descrierea traseului. Din Vîrful Negoiu, marcajul urmează linia de creastă spre vest.La început, coborîm susţinut versantul vestic al muntelui pînă în strunga ce desparte cele două vîrfuri

gemene: Negoiu şi Negoiu Mic.Dincolo de acestea, poteca, bine conturată, se abate pe versantul sudic şi depăşind Vîrful Negoiul Mic

(2485 m), din care se desprinde către nord Muchia Tunsului sau a Scoreiului, ne scoate în şaua denumită Popasul lui Mihai. Un stîlp indicator marchează, aici, punctul de desprindere din creasta principală, către nord, a potecii marcată cu triunghi albastru care conduce la cabana Negoiu (tr. 30).

De aici, poteca noastră se conturează, în coborîre, pe culmea lată şi înierbată. După 10 - 15 minute apar primele stînci; pe una din ele, inscripţia "Şerbota" ne arată că sîntem pe drumul cel bun. Începe Custura Sărăţii. De fapt, poteca nu urmăreşte creasta, ci ocoleşte marile obstacole, fie trecînd de pe un versant pe altul, fie urcînd sau coborînd mici denivelări. Poteca şi marcajul sînt bune călăuze pe tot parcursul. Custura se termină printr-un horn care ne scoate pe tăpşanele ce preced creasta lată a masivului. De aici, înaintăm chiar pe linia de cumpănă şi ajungem pe Vîrful Şerbota (2331 m) în circa 2 l/2 ore.

Un stîlp indicator ne arată direcţia traseului marcat cu bandă albastră spre cabana Negoiu (tr. 33). Desprinderea traseului se află însă în dreptul unei stînci, cîteva zeci de metri mai jos.

Dincolo de ramificaţie, traseul nostru coboară susţinut, aproape pe 200 m diferenţă de nivel, pînă în şaua largă a Şerbotei (2123 m). Ea delimitează Căldarea Mare a Şerbotei (nord) de Căldarea Mieilor din bazinul Izvorul Negoiului (sud).

Din Şaua Şerbotei pînă în Şaua Scării, creasta Făgăraşului descrie un uriaş arc de cerc, cu deschiderea către Valea Şerbota. Este Muntele Mîzgavul din Creastă, care are trei vîrfuri.

În urcuş susţinut, ajungem pe vîrful sau estic (2212 m), pe crestetul căruia întîlnim un stîlp de marcaj. Coborînd de pe vîrf, atingem o mica şa, dincolo de care traversăm o porţiune stîncoasă cu o îngrămădire haotică de blocuri de piatră, printre care marcajul ne poartă fără dificultăţi. Ajungem astfel în apropierea vîrfului de mijloc al Mîzgavului din Creasta (2277 m), din care se lasă spre sud Piscul lui Cazan, între Izvorul Scării (vest) şi Izvorul Negoiului (est). Traseul de creasta ocoleşte vîrful pe versantul său nordic şi ajunge ceva mai departe la o strungă, prinsă între acest vîrf şi vîrful de vest al Mîzgavului (2264 m).

Lăsîndu-se acum pe clina sudică, poteca ocoleşte acest vîrf, revenind dincolo de el pe linia crestei, în Şaua Scării (2146 m). Aici, la intersecţia cu marcajul cruce albastră, sfîrşeşte etapa a VII-a.

Trasee de legătură: spre nord, cabana Negoiu (tr. 49); spre sud, Izvorul Scării cu legătură la Lacul Vidraru sau localitatea Sălătruc (tr. 49; descris în sens invers); spre Şaua Surului (vest), traseul de creasta E - V, etapa a VIII-a.

ETAPA a VIII-a. Şaua Scării - Şaua Surului

Durata: 4 - 4 1/2 oreIarna, după ninsori mari, traseul este periculos, mai ales pe porţiunea Scărişoara - Gîrbova - Lacul Avrig -

Şaua Avrigului, unde se produc avalanşe.

Descrierea traseului. Pornim din Şaua Scării, însoţiţi de marcajul bandă roşie, urmînd linia de creastă către vest. În urcuş uşor, atingem Vîrful Puha (2177 m), punct culminant pe creastă al culmii nordice cu acelaşi nume. Continuăm urcuşul, avînd în dreapta Căldarea Porumbăcelului.

Poteca, bine conturată, se depărtează de linia de creastă, evitînd Vîrful Scărişoara (2261 m), din care se desprinde spre nord Muchia Scărişoarei. Depăşim vîrful pe versantul sudic al muntelui şi urcăm apoi pînă pe Vîrful Scara (2306 m), punctat de un stîlp de marcaj. Orizontul se lărgeşte mult jur-îrnprejur. Privirea ne este atrasă de Masivul Ciortea, ridicat cu semeţie spre SV. Peretele său, sfîrtecat de torenţi şi înecat spre bază de grohotişuri,

străjuieşte Lacul Avrig, cuibărit în căldare, sub creasta principală. Către est, zarea este dominată de Vf. Negoiu, în timp ce, către nord, privirea se odihneşte pe culmea domoală a Scărişoarei, ce se pierde undeva, jos, în Ţara Oltului.

Fig 08De pe vîrf coborîm pînă în preajma curmăturii estice a Gîrbovei. Din ea se desprinde spre dreapta (NE)

poteca marcată cu semnul cruce roşie (tr. 38) pe Culmea Scărişoarei, ce duce la cabana Bărcaciu, cu legătura pentru Poiana Neamţului. Intrarea în traseu este marcată cu stîlp indicator.

Din curmătura estică a Gîrbovei, poteca ne conduce spre SV, ocolind pe la sud Vîrful Gîrbova (2187 m). Pasajul ocolitor sfîrşeşte în curmătura vestică a Gîrbovei (2140 m), în apropierea stîlpului de marcaj. De aici părăsim linia crestei, coborînd în căldare către Lacul Avrig.

Atenţie! Din curmătura vestică a Gîrbovei, un vechi marcaj, bandă roşie, urmează firul crestei, urcînd din greu cei aproape 300 m diferenţă de nivel pînă în Ciortea. El atinge astfel Vîrful Ciortea II (2422 m), din care se desprinde Culmea Mîzgavului, pe care se găseste un alt vîrf al Ciortei - Capul Bîlei sau Boiu (2426 m). Culmea amintită cuprinde Munţii Boia - Mîzgavu - Petriceaua - Titescu -Sf. Ilie, lăsîndu-se spre sud pînă în preajma munţilor Frunţi şi Coziei.

Marcajul urmăreşte spre vest porţiunea de creastă dintre vîrfurile Ciortea II şi Ciortea I (2427 m), pentru a coborî apoi pe direcţia sud - nord, pînă în Portiţa Avrigului. Înainte de a ajunge în "portiţă", el depăşesţe Turnul Lacului (2247 m).

În Ciortea s-au descoperit cinci peşteri, între care Peştera Mare, lungă de 37 m, se află la 2424 m altitudine, fiind din acest punct de vedere grota situată la cea mai mare altitudine din Carpaţii româneşti. :

Urmînd marcajul către dreapta, coborîm spre Lacul Avrig; traversăm cîteva vîlcele stîncoase, adîncite pe abruptul nordic al Ciortei şi depăşim porţiuni mai dificile, în care poteca este roasă de ape. Intervalul sfîrşeşte în Căldarea Avrigului, pe malul Lacului Avrig. Un stîlp indicator punctează aici ramificaţia traseului 39 (marcaj punct albastru), spre cabana Bărcaciu.

De pe malul Lacului Avrig, urcăm susţinut spre Portiţa Avrigului, profilată între Vîrful Vîrtopul Roşu (nord) şi Turnul Lacului (sud).

Traversînd grohotişurile ruginii ale Vîrtopului Roşu, ajungem în Portiţa Avrigului sau Şaua Lacului (2178 m), după aproape 30 minute.

Din acest loc, poteca se orientează către dreapta. Urcînd, traversăm de-a coasta faţa sudică a Vîrtopului Rosu şi atingem o mica şa, deasupra Văii Vîrtoapelor (spre nord).

Dincolo de aceasta, urcăm în serpentine, pe pantele sudice ale Budislavului (Racoviceanu Mare). După 30 minute, atingem spinarea rotunjită a muntelui, ceva mai la sud de vîrf. Din Budislavu (2371 m), se desprinde spre nord un scurt picior priporos (Piscul Roşu), ce desparte Valea Roşiilor de cea a Vîrtoapelor. Către sud, Budislavul delimitează Izvorul Budislavului de cel al Surului, spre care ne îndreptăm. De sus ne atrage atenţia forma de trapez a Surului, cu cele două vîrfuri ale sale: Suru (2283 m) şi Capul Surului (2274 m). În stînga lui, dincolo de Şaua Surului, se ridiră Vîrful Gă-vanu sau Lăcustele (2 135 m), pe al cărui picior sudic se zăreşte Colţul Miclăuşului (2049 m). O ultimă privire înapoi ne dezvăluie vîrfurile Ciortei şi Negoiului, pe care nu le vom mai zări dincolo de Budislavu.

De pe culme coborîm susţinut către vest. Poteca, jalonată cu cîţiva stîlpi de marcaj, ne scoate în Şaua Budislavului (circa 2200 m). Spre nord se adînceşte sub noi unul din ultimele circuri glaciare ale masivului.

În continuare, străbatem de-a coasta versantul sudic al Muntelui Suru, trecînd, pe rînd, pe sub Curmătura Roşilor (circa 2225 m), Vîrful Capul Surului şi Vîrful Suru. În acest sector se află cîteva izvoare, ultimul fiind "Şipotul lui Glasie". Ajungem în Şaua Surului (2110 m), după aproape două ore de mers de la Lacul Avrig. În dreapta desluşim Vîrful Suru, iar în stînga, Vîrful Găvanu (Lăcustele). Din acest punct se desprinde, spre NV, traseul marcat cu triunghi roşu (tr. 42) ce coboară spre cabana Suru, cu legătura pentru comuna Sebeşu de Sus sau Avrig. Un stîlp indicator, situat în şa, ajută la orientare.

Trasee de legătură: spre cabana Suru (tr. 42); spre halta C.F.R. Valea Mărului din Valea Oltului, traseul de creastă E - V, etapa a IX.

ETAPA a IX-a. Şaua Surului - Halta C.F.R. Valea Mărului (Valea Oltului)

Durata: 6 l/2 - 7 oreIarna, traseul poate fi parcurs şi pe schiuri.

Descrierea traseului. Din şaua Surului, marcajul bandă roşie se îndreaptă către vest. Primul vîrf de pe creastă, Vîrful Găvanu (2135 m), rămîne în stînga, poteca ocolindu-1 pe versantul său nordic. Mergînd mai mult de-a coasta pe la partea superioară a acestui versant, ajungem deasupra Căldării Găvanului ce se deschide larg în dreapta. Ajungem astfel în preajma Muntelui Cocorîciu. Vîrful său, denumit şi Vîrful Moaşei (2034 m), reprezintă ultima cotă ce depăşeşte 2000 m în drumul nostru către vest. Prin aceste locuri, poteca ne poartă pe coastele nordice ale muntelui, lăsînd vîrful în stînga. Traversăm astfel porţiunea terminală a Muchiei Moaşei. În acest sector, ceva mai la vest de vîrf, întîlnim marcajul cu triunghi albastru (tr. 46, Grebleşti - cabana Suru).

Poteca, marcată acum şi cu triunghi albastru, ne conduce în continuare către pantele înierbate de pe versantul sudic al muntelui. Cele două semne, care se succed, ne conduc mai mult în coborîre, ocolind în general

micile denivelări ale crestei. Mergînd astfel, ajungem în Şaua Apa Cumpănită (1807 m), din dreptul căreia se conturează, către nord, Valea Cumpenei, iar către sud cea a Sterminoasei (Cocorîciului). Din şa se desprinde spre sud, pe Piciorul Coţilor, traseul 46, numit şi "Traseul Memorial General Praporgescu" (descris în sens invers). Mai departe un urcuş pieptiş ne scoate pe Vîrful Tătaru (1890 m), de unde coborîm în Curmătura Tătarului. În continuare, trecem pe lîngă cele două piscuri ale lui Făt (1871 m - 1836 m) şi ajungem la est de Vîrful Chica Fedeleşului, la refugiul alpin (practic distrus).

Conduşi în continuare de potecă, ocolim Vîrful Chica Fedeleşului (1820 m) şi revenim pe creastă. Din Chica Fedeleşului, către stînga, se desprinde Muchia Zănoagele Cîinenilor, pe care marcajul cu semnul cruce roşie (tr. 44) conduce în comuna Cîineni.

De sub Chica Fedeleşului urmăm poteca în coborîre. Trecem astfel de Chica Lacului (1649 m) şi ajungem, înainte de Chica Pietrelor (1606 m), la un stîlp indicator, dispus la punctul de desprindere spre dreapta a traseului 43 către Turnu Roşu, marcat şi el tot cu semnul cruce roşie, ca şi traseul 44.

Din punctul de bifurcaţie amintit, marcajul cu bandă roşie continuă singur pe creasta Muntelui Chica Pietrelor. În acest sector, unde întîlnim inscrise cu vopsea pe blocuri de calcar indicaţii asupra traseului, poteca evită pe la nord un prim vîrf al muntelui, revine într-o mică curmătură cu aflorimente calcaroase, se lasă puţin pe partea stînga a culmii şi continuă printre grohotişuri. Prin ulucul Văii Curpănului, aflat în stînga, zărim Munţii Lotrului.

Revenind pe rulme, ocolim pe la nord Vîrful Chica Pietrelor (1606 m). Poteca urcă apoi pe Piscul Strîmbanu şi intră în pădurea de molid, puţin în dreapta culmii principale. Este recomandabil însă ca Vîrful Strîmbanu să fie ocolit pe la nord, pe poteca ciobănească, printr-un mic pîlc al pădurii de molid. Urmează, în continuare, o porţiune de creastă mai dificilă, dar scurtă. Pasajul este îngust şi plin cu stîncării. El lasă în stînga, spre Valea Curpănului, un perete abrupt. Atenţie la marcaje! Odată depăsită această mica barieră, traseul pînă în valea Oltului nu mai prezintă dificultăţi.

Printr-un urcuş scurt, răzbim pe o curmătură a Strîmbanului. De-aici intrăm în pădure şi ajungem dincolo de ea în păşunea de pe Strîmbanu. Este locul de unde se ramifică spre stînga vechiul drum de creastă pentru halta C.F.R. Valea Fratelui sau Valea Boului (Rindiboului), traseu abandonat. Noul marcaj ne va conduce în continuare pînă la halta C.F.R. Valea Mărului.

Aşadar, de la stîlpul indicator traversăm spre nord-vest poiana şi prindem culmea înierbată şi punctată cu pietre de calcar a Strîmbanului.

O vreme mergem în lungul culmii. Apoi poteca ne conduce spre o poiana cu o stînă. Poiana este delimitată în dreapta de împrejmuirea unei plantaţii. Mergînd pe lîngă gard, ajungem în şaua dintre Strîmbanu şi Vîrful Păului.

Dincolo de şa, ocolim în urcus Vîrful Păului (1172 m) pe un versant împădurit cu mesteceni. Din pădure ieşim sub Vîrful Păului într-o frumoasă poiană în care se află o stînă. Spre vest vedem vîrfurile Muma şi Prejba, iar spre SV creasta Vîrfului Mare - Sterpu - Voineagu Cătănesii.

Traversăm poiana în diagonală către dreapta şi coborîm aproape o oră pe dunga dealului, numit Muchia Plăieţului.

Dintr-un punct cu stîlp indicator, poteca părăseşte culmea Plăieţului şi, orientată către dreapta, coboară în pantă accentuată pînă în drumul pentru căruţe. De-aici, înaintăm către stînga printre livezi şi ajungem în preajma haltei C.F.R. Valea Mărului.

TRASEUL DE CREASTĂ EST - VEST

Marcaj: bandă roşie(vezi schiţele de la traseul de creastă est - vest)

ETAPA I. Halta C.F.R. Valea Mărului - Şaua Surului

Durata: 7-8 oreÎn timpul iernii, deplasarea se poate face şi cu schiurile.

Descrierea traseului. Chiar din faţa haltei C.F.R. Valea Mărului, un stîlp de marcaj arată intrarea în traseu. Initial mergem 5 minute prin livezi de-a lungul unui drum pentru căruţe. Ne orientăm apoi la dreapta (NE) şi, urcînd susţinut, ajungem în circa 10 minute pe culmea înierbată a Plăieţului.

Ţinînd linia de cumpănă a Plăieţului, urcăm prin păşuni către Vîrful Păului (1172 in). După circa 1 1/4 oră ajungem în poiana de sub Vîrful Păului, unde se află o stînă.

Din poiană putem admira panorama munţilor din jur; către vest se detaşează vîrfurilc Muma şi Prejba, iar către SV, culmea Vîrful Mare - Sterpu - Voineagu Cătănesii.

În continuarea traseului străbatem un mestecăniş şi, coborînd, ajungem în şaua care separă Vîrful Păului de Culmea Strîmbanului. Nu departe de şaua amintită, pătrundem într-o poiană delimitată în stînga de împrejmuirea unei plantaţii. Trecem pe lîngă o stînă, dincolo de care străbatem o zonă de calcare. În amonte de pasaiul cu pietre, ne abatem la dreapta către un stîlp de marcaj, care indică locul de intrare în pădure. Întîlnim acum, desprinsă către dreapta, vechea poteca de creastă, spre halta C.F.R. Valea Fratelui, astăzi abandonată.

Printr-un urcuş scurt, ajungem în Curmătura Strîmbanului. Avem în dreapta, spre Valea Curpănului, prăvălişurile unui perete de calcar. Un urcuş mai susţinut ne scoate în Chica Pietrelor, ale cărei vîrfuri le ocolim, pe versantul nordic, pe la obîrşia Văii Vulcului. Curînd ajungem în şaua ce precede Chica Lacului. De-aici, se ramifică spre stînga, coborînd în serpentine, poteca traseului 43 (marcaj cruce roşie) spre Turnu Roşu.

Continuăm să urcăm spre Chica Fedeleşului (1820 m), aflată pe creastă către est, conduşi în paralel de marcaje cu bandă şi cruce roşie. Din Chica Fedeleşului se desprinde spre dreapta (sud) Muchia Zănoagei, pe spinarea căreia, de-a lungul unei poteci de păstori, conduce pînă în comuna Cîineni, poteca traseului 44, marcată tot cu cruce roşie.

Ocolim Vîrful Chica Fedeleşului, trecînd pe versantul nordic. Pe parcurs lăsăm în stînga Muchia lui Schiau, care delimitează Pîrîul lui Ionel de Valea lui Făt, trecem pe lîngă un izvor şi ajungem din nou pe creastă, dincolo de Chica Fedeleşului, lîngă refugiul alpin (deteriorat).

De la refugiu, reluăm urcuşul, ocolim pe la sud cele două vîrfuri ale Piscului lui Făt (1871 m şi 1836 m) şi ieşim în Curmătura Tătarului. Avem în stînga Valea Tătarului şi în dreapta Valea Coţilor. În continuare, un urcuş scurt ne scoate pe Vîrful Tătaru (1890 m). Poziţia lui dominantă ne prilejuieşte un tur de orizont. Spre sud, privirea urmează Muchia Coţilor desprinsă din vîrful pe care ne găsim; în spate, dincolo de defileul Oltului, se profilează Munţii Lotrului. Către nord, se alungeşte Plaiul Tătarului, pe a cărui creastă coboară o potecă ciobănească spre Sebeşu de Sus.

Părăsim Vîrful Tătaru şi coborîm în Şaua Apa Cumpănită (1807 m), între izvoarele Sterminoasei (dreapta) şi Pîrîul Cumpenei (stînga). Sîntem în punctul de desprindere spre sud a traseului marcat cu triunghi albastru (tr. 46) care vine dinspre Grebleşti pe Muchia Coţilor. Urcăm în continuare susţinut, cînd pe linia crestei, cînd pe sub ea, pentru a ocoli unele obstacole, avînd călăuză cele două semne care se succed: bandă roşie şi triunghi albastru.

Depăşim un mamelon şi continuăm pe culmca presărată ici-colo cu stînci. Lăsăm în stînga versantul Pietrelor Albe, striat de izvoarele Moaşei şi ajungem în zona Muntelui Cocorîciu, al cărui vîrf de 2034 m este primul din seria vîrfurilor ce depăşesc 2000 m altitudine.

Din dreptul vîrfului amintit se desprinde, către nord, Muchia Moaşei, în lungul căreia coboară, spre cabana Suru, poteca traseului 46 (marcaj triunghi albastru).

Dincolo de Muntele Cocorîciu, poteca ne conduce pe versantul nordic al crestei. Ocolim şi lăsăm în dreapta Vîrful Găvanu sau Lăcustele (2135 m) şi ajungem în Şaua Surului (2110 m).

Din dreptul unui stîlp indicator se desprinde către stînga marcajul triunghi roşu prin Căldarea Găvanului, spre cabana Suru.

Trasee de legătură: spre cabana Suru cu legătura pentru halta C.F.R. Sebeş-Olt sau localitatea Avrig (tr. 42); spre Şaua Scării cu legătura pentru cabana Negoiu, traseul de creastă V - E, etapa a II-a.

ETAPA a II-a. Şaua Surului - Şaua ScăriiDnrata: 4 - 4 1/2 ore Iarna, după ninsori abundente, traseul este periculos, mai ales în porţiunea Şaua Avrigului - Scărişoara.

Descrierea traseului. Din Şaua Surului, creasta Făgăraşului se orientează către NE, culminînd în cele două vîrfuri ale Muntelui Suru, Vîrful Suru (2283 m) şi Capul Surului (2274 m), unite printr-o creastă lungă de peste 700 m.

Poteca, marcată cu bandă roşie, evită urcuşul pe aceste vîrfuri. Ea străbate de-a coasta versantul sud - estic al muntelui, traversînd grohotişurile revărsate spre adîncul Izvorului Surului (Căldarea Surului). În dreapta, dincolo de Valea Surului, se ridică muchia rotunjită a Muntelui Budislavu. Ne îndreptăm către aceasta, întîlnind în drum izvoare (primul din ele - "Şipotul lui Glasie"), pe marginea cărora, toamna, înfloreşte în tufe dese omagul (Aconitum napellus). Traversîndu-le, poteca se apropie în urcuş de un vîlcel pietros, ce scapă către sud din Curmătura Roşilor (circa 2225 m), situată în creasta, la est de Capul Surului. Depăşim un mic vîrf (2202 m) şi ieşim în Şaua Budislavului. Zărim în dreapta, pe spinarea Bărcaciului, cabana cu acelaşi nume.

În continuare, urcăm pe latura vestică a Budislavului (Racoviceanu Mare). Urmînd poteca ce descrie serpentine scurte, adîncite în coastele muntelui, depăşim pe rînd trei stîlpi de marcaj şi ajungem, după aproape 30 minute, în preajma vîrfului. El desparte - prin piciorul său sudic - Căldarea Izvorului Surului de Valea Budislavului. Vîrful propriu-zis (2371 m) se află mai la nord de punctul atins de noi. Din el se desprinde către nord Piscul Roşu.

Privind în urmă, către SV, privirea se opreşte pe Vîrful Miclăuşu (2049 m), situat pe piciorul desprins spre sud din Vîrful Găvanu. În faţă, Ciortea îşi etalează povîrnişurile, îmbrăcate în grohotişuri. Pe creasta principală putem zări vîrful de vest al Ciortei (2427 m). Din dreptul lui, Capul Gemenilor (2395 m) lasă spre sud un picior lung (Culmea Olanului). În stînga Ciortei apare pentru prima data Negoiul.

Dincolo de spinarea Budislavului, poteca se conturează pe coastele sud-estice, coborînd în serpentine strînse pînă în şaua ce-l desparte de Vîrtopul Roşu. În dreptul ei, spre nord, se deschide Valea Vîrtoapelor, afluent al Racoviţei. Dincolo de această şa, poteca devine mai domoală, aşternîndu-se pe versantul sudic, înierbat. Depăşim astfel Vîrful Vîrtopul Rosu (2242 m), ce rămîne în stînga şi ajungem la poalele Ciortei în Şaua Avrigului (2178 m), denumită şi "Portiţa Avrigului" sau Şaua Lacului.

Sub noi, într-o căldare glaciară sălbatică, dominată de povîrnişurile nordice ale Ciortei, îşi unduieşte apele Lacul Avrig, din care îşi trage viaţa Rîul Mare al Avrigului.

Din Şaua Avrigului, creasta Făgăraşului se îndreaptă către sud şi, dincolo de vîrful Turnul Lacului (2247 m), culminează în Vîrful Ciortea I sau Vîrful Dracului (2427 m). Apoi ea se arcuieşte către NE şi, după ce atinge Vîrful Ciortea II (2422 m), coboară în curmătura vestică a Gîrbovei.

Poteca noastră, marcată cu bandă roşie, nu urcă pe Ciortea. Ea se lasă pe versantul nord-estic al crestei, coborînd peste rîurile de grohotiş ruginiu, scurse din coasta Vîrtopului Roşu. După 10 - 15 minute, ea ne scoate pe malul Lacului Avrig, la 2211 m (2 ore din Şaua Surului).

Atenţie! Din Şaua Avrigului un vechi marcaj cu bandă roşie urmează linia crestei pînă pe Ciortea, coborînd apoi spre curmătura vestică a Gîrbovei. Deoarece parcurgerea acestei porţiuni este foarte dificilă, nu recomandăm efectuarea ei decît turiştilor experimenţaţi, şi numai pe vreme frumoasă. Speologii amatori ai cercului "Emil Racoviţă" Bucureşti au descoperit în zona Vîrfului Ciortea cinci peşteri. Dintre acestea, Peştera Mare din Ciortea (37 m lungime) este situată la cea mai mare altitudine din Carpaţii româneşti (2424 m).

Lîngă lac întîlnim un stîlp indicator care marchează punctul de desprindere a traseului 39 ce conduce, prin Valea Avrigului, pînă la cabana Bărcaciu (marcaj punct albastru). Lăsăm în stînga acest traseu şi, după ce traversăm firul pîrîului ce-şi trage apele din lac, ne angajăm, în urcus susţinut, la început în serpentine, apoi de-a coasta, pe poteca conturată pe versantul nord-vestic al Ciortei.

Traversăm cîteva vîlcele priporoase ce scapă din peretele către Căldarea Mare a Avrigului şi, după ce depăşim doi stîlpi de marcaj, atingem din nou linia crestei principale în curmătura vestică a Gîrbovei (2140 m, 45 minute), în dreapta noastră, creasta se ridică spre Vîrful Ciortea II.

Lăsînd în urmă Ciortea, înaintăm pe poteca ce traversează feţele înierbate ale versantului sud - estic al Gîrbovei şi ieşim în şaua dintre acest vîrf şi cel al Scării (curmătura estică a Gîrbovei - 2150 m). Ceva mai sus întîlnim doi stîlpi de marcaj care indică desprinderea din traseul de creastă a traseului 38 spre cabana Bărcaciu (marcaj cruce roşie).

Lăsînd ramificaţia drumului către Bărcaciu în stînga, urcăm vreme de 30 de minute pînă pe Vîrful Scara (2306 m - stîlp de marcaj). Odată ajunşi sus, vedem pentru prima dată grandioasa panoramă a marilor înălţimi ale Făgăraşului.

Privirea ne este atrasă mai ales de vîrfurile Negoiu şi Călţun, înălţate spre est. Cînd vremea permite, putem vedea pînă dincolo de Muchia Tunsului, spre Vînătoarea lui Buteanu. Către nord se lasă culmea domoală a Scărişoarei, pe care se poate zări poteca ce coboară spre Bărcaciu. Orizontul este închis către sud de creasta principală dintre Vîrtopul Rosu şi Ciortea, pe care distingem Portiţa Avrigului. Ciortea impresionează prin aspectul său ruiniform şi prin faţa sa brăzdată de torenţi de pietre.

Din Vîrful Scara, poteca de creastă ne conduce către est, spre Vîrful Scărişoara (2201 m), pe care-l ocolim pe versantul sudic. Dincolo de vîrf ieşim din nou pe linia de creastă, deasupra văii glaciare largi şi primitoare a Porumbăcelului. Urmează un urcuş care ne scoate în cîteva minute pe Vîrful Puha (2177 m), punctul de joncţiune al Piciorului Puha cu creasta principală (pe vîrf stîlp metalic). De-aici, coborîm pînă în Şaua Scării, care este mărginită în stînga (nord) de Căldarea Vestică a Şerbotei, iar în dreapta (sud) de Căldarea Scării. Aici este şi punctul de întîlnire cu traseul 49, marcat cu cruce albastră, care face legătura între Valea Topologului şi cabana Negoiu.

Pentru cei care parcurg creasta Făgăraşului cu cortul, recomandăm ca loc de bivuac Căldarea Vestică (mică) a Şerbotei (situată pe versantul nordic), în care se întîlnesc izvoare. Durata de coborîre, circa 15 minute.

Trasee de legătură din Şaua Scării: spre cabana Negoiu (tr. 49); spre Valea Topologului (tr. 49; descris în sens invers); spre Negoiu cu legătura pentru cabana Negoiu, traseul de creastă V - E, etapa a III-a.

ETAPA a III-a. Şaua Scării - Vîrful Negoiu

Durata: 4 - 5 oreIarna, Custura Sărăţii se parcurge rar. Alpiniştii o ocolesc pe la sud, coborînd în Căldarea Mioarelor şi

apui urcînd pe coastele sudice pînă pe Vîrful Negoiu.

Descrierea traseului. Din Şaua Scării pînă în Vîrful Şerbota, creasta Făgăraşului descrie un arc de cerc, cu deschiderea către nord. Este rcgiunea Muntelui Mîzgavu din Creastă, cu cele trei vîrfuri ale sale. Pornind din şa, urmăm poteca ce se angajează în urcuş pe linia de creastă deasupra căldării vestice (Căldarea Mică) a Şerbotei. Ea se abate apoi pe versantul sudic, lăsînd în stînga primul vîrf al Mîzgavului (vîrful vestic), cu cei doi colţi ai săi (cel mai înalt de 2246 m). Dincolo de acesta ajungem într-o mică strungă, din dreptul căreia trecem pe versantul nordic al muntelui.

Străbătînd o zonă stîncoasă, ajungem în dreptul celui de al doilea vîrf al Mîzgavului (2277 m). Din acest vîrf se desprinde spre sud Piscul lui Cazan, delimitînd Izvorul Scării (vest) de Izvorul Negoiului (est).

Depăşind vîrful sudic pe un brîneag, deasupra Căldării Mari a Şerbotei, revenim pe linia crestei şi traversăm o îngrămădire haotică de blocuri de stîncă. Urmînd marcajul, urcăm şi coborîm pe culmea îngustă, ieşind dincolo de ea într-o şa înierbată, la baza celui de al treilea şi ultim vîrf al Mîzgavului (de est - 2212 m). Avem acum în dreapta Căldarea de vest a Izvorului Negoiului (Căldarea Mieilor).

Poteca ne poartă în continuare, în urcuş susţinut, pînă pe acest ultim vîrf al Muntelui Mîzgavu, pe care îl atingem, după aproape o oră de la plecarea din Şaua Scării (pe vîrf se află un stlîp de marcaj). Coborînd ajungem în şaua înierbată a Şerbotei (2123 rn). Un scurt popas înainte de a urca pe vîrf ne permite să privim spre nord, către

Valea Şerbotei, cu căldările sale glaciare, mărginite la vest de piciorul Muntelui Puha, iar la est de Culmea Şerbotei, pe care se găseşte cabana Negoiu.

În continuare traseul urcă pieptiş diferenţa de nivel de circa 200 m (45 min ) ce ne desparte de Vîrful Şerbota. Cu cîţiva zeci de metri înainte de a ajunge pe vîrf întîlnim, în stînga, marcajul bandă albastră (tr. 33), care vine de la cabana Negoiu şi conduce în Vîrful Şerbota.

Din acest punct, poteca cu ambele marcaje ne conduce în cîteva minute pe Vîrful Şerbota (2331 m).De pe acest vîrf se deschide, către Negoiu şi Călţunu, una din cele mai măreţe şi copleşitoare perspective.

Între noi şi vîrfurile către care ne îndreptăm, se profilează, sălbatică, linia de creasta pe care trebuie s-o urmăm. Ea desparte căldările Sărăţii, adînci şi neprimitoare (nord), de căldările Izvorului Negoiului, la fel de sălbatice (sud). Custura Sărăţii este singura cale de urmat pentru a ajunge direct pe Vîrful Negoiu. Privită de jos, din căldările şi Valea Sărăţii sau de la cabana Negoiu, ea apare ca un meterez inaccesibil. De aici, de sus, din Vîrful Şerbota, aspectul său nu este mai puţin sălbatic şi spectaculos. Turnuri, ace, lespezi uriaşe de stîncă, într-o mare dezordine, par a face imposibilă parcurgerea ei.

Totuşi, marcajul de creastă - căci de potecă nu poate fi vorba - se strecoară abil şi ne poartă fără mari probleme prin această lume de piatră, pînă la Negoiu (se cere totuşi prudenţă în parcurgerea acestei creste şi evitarea ei pe timp cu ceaţă).

Pornind din vîrf, creasta se lasă vertiginos spre est, pe primii cîţiva zeci de metri. O urmăm şi, trecînd o serie de lespezi, ajungem în dreptul unui mic horn, pe care-1 coborîm către versantul nordic al crestei. De la horn traversăm cîteva tăpşane de iarbă şi-apoi, printr-un alt horn, revenim în linia de creasta, ocolind mai mulţi colţi pe feţele sudice. Trecînd apoi printre blocuri de stînci imense, de culoare negricioasă, revenim în linia de creastă, ocolim în continuare un pinten şi un colţ vertical, pentru a coborî apoi printr-o suită de hornuleţe şi tăpşane pe versantul nordic. Am făcut pînă acum 45 de minute din Vîrful Şerbota şi sîntem în punctul cel mai de jos al custurii (2177 m). Sub noi, către sud, apare Căldarea Pietroasă a Izvorului Negoiului, covîrşită de blocuri de piatră. De aici depăşim, urcînd sau mergînd de-a coasta, o înlănţuire de obstacole care cer mai multă atenţie la căutarea prizelor pentru mîini sau pentru picioare. Pentru a evita marile obstacole ale custurii, marcajul trece de pe un versant pe altul sau urmează, după caz, linia crestei. Feţele care se traversează au prize bune, dar lasă sub ele verticale ameţitoare.

În zona terminală a traseului escaladăm, fără mari emoţii, scocul unei vîlcele şi un horn. După 2 ore, socotite din Vîrful Şerbota, ajungem în Şaua Popasul lui Mihai. Un stîlp indicator semnalează desprinderea către stînga a traseului 30 spre cabana Negoiu (descris în sens invers).

Din şaua în care ne aflăm, poteca, bine conturată, ne conduce pînă pe Vîrful Negoiu. Ea încinge ca o brînă versantul sudic, înierbat, trecînd pe sub Negoiul Mic (2485 m), punctul de joncţiune al Muchiei Tunsului cu creasta principală. Depăşindu-l, ieşim într-o mică strungă ce desparte Vîrful Negoiul Mic de Negoiu. Un urcuş susţinut ne scoate pe creştetul celui de al doilea vîrf ca înălţime al Carpaţilor româneşti, Negoiu (2535 m).

Priveliştea ce se dezvăluie din înaltul vîrfului este de o rară frumuseţe. Spre SE, aproape la fel de înalt ca Negoiu, Călţunul ascunde, sub sălbaticul său povîrniş de nord, Lacul Călţun, din care nu putem zări decît o parte.

Urmînd cu privirea spre sud marele picior de munte Podeanu - Marginea, ce se desprinde din Călţun, putem zări - dacă vizibilitatea este bună -, lacul de acumulare de la Vidraru. Tot spre sud se deschide, sub vîrf, Căldarea Mioarelor, din complexul glaciar al Izvorului Negoiului. Spre vest, printr-un frumos arc de cerc, Custura Sărăţii se leagă de Vîrful Şerbota; dincolo de el, din ce în ce mai îndepărtate, se profilează vîrfurile Ciortea, Budislavu şi Suru.

Deschizîndu-se sub noi, spre nord, căldările glaciare ale Laiţei au un aspect sălbatic. Spre fundul lor coboară rîuri imense de pietre din versanţii ruiniformi ai Muchiei Scoreiului, ai Laiţei şi ai Lăiţelului. Se disting departe în zare, ca pe o imensă hartă în relief, satele şi ogoarele Ţării Oltului. Înspre est, ne aşteaptă Lăiţelul, Laiţa, Paltinu şi Vînătoarea lui Buteanu.

Trasee de legătură: spre cabana Negoiu (tr. 30; descris în sens invers); spre Lacul Vidraru prin Izvorul Negoiului (tr. 47; descris în sens invers); spre Şaua Caprei cu legătura pentru cabana Bîlea, traseul de creasta V -E, etapa a IV-a.

ETAPA a IV-a. Vîrful Negoiu - Şaua Caprei

Durata: 4 1/2 - 5 oreIarna, traseul este periculos, recomandîndu-se numai alpiniştilor experimentaţi în ascensiunile de iarnă.

Descrierea traseului. Din Vîrful Negoiu, creasta Făgăraşului se arcuieşte către SE, fiind tăiată de două strungi, despărţite de Vîrful La Strunga Dracului (2485 m): Strunga Dracului, prin care este dirijat marcajul de creastă bandă roşie şi Strunga Doamnei, prin care conduce marcajul bandă albastră (variantă).

Pornim din vîrf, coborînd circa 10 minute pînă într-o mică şa. Din acest loc marcajele se despart: banda roşie continuă pe creastă (sud), către Strunga Dracului, iar banda albastră, la dreapta către Strunga Doamnei.

Varianta prin Strunga Doamnei. Marcaj: bandă albastră;Durata: 45 minute Acest parcurs dublează drumul de creastă pe o mica porţiune, evitînd coborîrea prin hornul La Strunga

Dracului. Pornind de la ramificaţia traseelor, aflată în preajma vîrfului Negoiu, ne orientăm spre dreapta, coborînd

cîţiva zeci de metri, pe un vîlcel pietros, înspre Căldarea Mioarelor a Izvorului Negoiului. În continuare, poteca se orientează spre stînga, ocolind de-a lungul unui pasaj, cu aspect de bîrnă, Vîrful La Strunga Dracului, pe versantul său sud-vestic.

Traversăm piciorul sudic al Negoiului, ce se desprinde din acest vîrf spre SV, despărţind Căldarea Mioarelor de cea a Berbecilor.

Mergînd pe versantul Căldării Berbecilor, ajungem - cam cu 250 m înainte de Strunga Doamnei - într-un punct, de unde, în coborîre, se desprinde un marcaj, tot cu semnul bandă albastră. El traversează Căldarea Berbecilor, prinde Culmea Podeanu (tr. 48) şi sfîrşeşte după un parcurs lung în localitatea Arefu sau la Cumpăna.

De la ramificaţia amintită, urcăm şi ajungem curînd în Strunga Doamnei, adîncită pe linia crestei între Vîrful La Strunga Dracului şi Vîrful Călţun. De-aici, pe verticala unui horn adîncit pe versantul nordic al crestei, coborîm şi reîntîlnim, după aproape 45 de minute socotite de la Vîrful Negoiu, marcajul traseului de creastă, bandă roşie.

Urmînd marcajul de creastă, urcăm puţin şi întîlnim după cîţiva metri un stîlp indicator, situat în Strunga Dracului. Sîntem la capătul superior al Hornului La Strunga Dracului (Hornul Turiştilor), ce brăzdează peretele estic al muntelui, prin care coborîm în Căldarea Superioară a Laiţei.

Coborîrea este uşurată de cablurile ajutătoare, montate pe mari porţiuni în pereţii hornului. Ea trebuie făcută totuşi cu atenţie, pentru a evita dislocarea pietrelor, ce ar putea accidenta eventualii turişti aflaţi mai jos. După aproape 20 minute de coborîre, ajungem la baza hornului, în amfiteatrul căldărilor Văii Laiţei. De-aici, poteca se orientează spre dreapta, în coborîre uşoară. În curînd traversăm o porţiune mai expusă, înclinată, şi coborîm peste un grup de lespezi. Puţin mai departe întîlnim, venind din dreapta, poteca marcată cu bandă albastră a variantei ce trece prin Strunga Doamnei.

Continuînd de la punctul amintit, ajungem, după aproape 10 minute, în dreptul unui stîlp indicator, unde poteca se uneşte cu cea marcată cu cruce roşie (tr. 32), ce face legătura cu cabana Negoiu prin Strunga Ciobanului.

Mai departe traseul de creastă traversează o pînză de grohotiş şi ne scoate în Portiţa Călţunului (circa 2180 m).

Din Portiţa Călţunului coborîm prin haosul de lespezi de pe versantul sudic pînă în Căldarea Călţunului, pe malul Lacului Călţun.

Aici aflăm stîlpul cu săgeţi indicatoare, care semnalează ramificaţia traseelor marcate spre Transfăgărăşan - gura tunelului dinspre sud (tr. 53) şi spre Cantonul Piscul Negru prin Izvorul Călţunului (tr. 52). Pe malul opus al lacului, la circa 50 m, se află refugiul Călţun, adăpost modest, pînă la care conduce marcajul punct roşu.

De la răspîntia drumurilor începem să urcăm pe coastele Muntelui Lăiţel, puţin către stînga. Este cel mai obositor pasaj al etapei. El sfîrşeşte pe Vîrful Lăiţel (2390 m), de unde putem privi fără oprelişte lumea mirifică a stîncilor golaşe sau abia acoperite cu licheni, sculptate de gheţari într-o inimaginabilă bogăţie de forme. Privind înapoi, vedem Negoiul. Este auster şi sobru, de o frumuseţe aspră ca şi vecinul lui dinspre stînga, Călţunu. Cicatricile rănilor lăsate de gheţari, haosul stîncilor goale şi întunecate le conferă un aspect sălbatic. De pe creştetul întunecat al coloşilor, privirea cade vertical şi se opreşte pe luciul apelor cu colorit de ghinţură al Lacului Călţun. Dincolo de Valea Laiţa se înalţă, desprinsă din Negoiu, Muchia Tunsului, cu căldările La Strunga Dracului, La Strunga Ciobanului, a Podeiului şi ale Burianului Mare şi Mic. Spre sud, zărim, dincolo de Căldarea Mare a Paltinului şi de Valea Caprei, piciorul Buda - Muşeteica - Piscul Negru, alungit spre sud către apele Lacului Vidraru.

Din Vîrful Lăiţel coborîm în serpentine scurte cătne est. Atingem linia crestei în Şaua Laiţei. În continuare, creasta devine mai accidentată şi mai îngustă. Poteca coboară sub linia crestei, fiind însoţită, în dreptul a două pasaje mai dificile, de cabluri metalice ajutătoare. Apoi, cu ajutorul a încă două cabluri, urcăm din nou pe linia crestei, ajungînd ceva mai departe într-o altă şa, largă şi înierbată. Urmăm pe culme un plai comod, pe care-l străbatem fără efort. Depăşim astfel Vîrful Laiţa (2397 m), ridicat în stînga noastră pe creasta principală (din el se desprinde către nord Piscul Doamnei) şi ajungem în Şaua Doamnei (2294 m), deasupra Căldării Pietroase a Văii Doamnei (o oră din Vîrful Lăiţel).

Privirea cuprinde acum Piscul Bîlei şi Muchia Buteanului cu Vîrful Vînătoarea lui Buteanu. Ceva mai la dreapta zărim munţii Paltinu şi Lepşiţa (Pisica), iar sub ei, în creasta principală, ca un dom de piatră - Turnul Paltinului, denumit şi Colţul Negru, Claia sau Paltina Mică.

Lăsîndu-ne către Căldarea Pietroasă, pe versantul nordic al crestei, străbatem o zonă de stîncării, evitînd astfel o porţiune mai dificilă a crestei. În apropierea Turnului Paltinului, marcajul traversează din nou linia crestei, ocolind pe o brînă un imens bloc de piatră. Pe această porţiune a traseului este fixat un cablu metalic ce ajută la parcurgerea unei feţe mai expuse, situată deasupra Căldării Mari a Paltinului. Dincolo de aceasta, poteca coboară într-un găvan, bogat în izvoare (stîlp de marcaj). Din acest loc se desprinde către dreapta, în coborîre, poteca marcată cu punct albastru (tr. 54) prin Izvorul Paltinului la cantonul Piscul Negru.

Orientîndu-ne acum spre stînga, urcăm printr-un vîlcel stîncos, pe sub coastele Muntelui Lepşiţa (Pisica), ridicat în dreapta. În stînga, stîncăriile crestei principale delimitează pe la sud izvoarele Văii Doamnei. Cîţiva metri mai sus întîlnim culmea înierbată, în şaua Paltinului, în care se află un stîlp indicator, ce punctează ramificaţia traseului 27 (marcaj bandă albastră) spre Lacul Bîlea. Majoritatea drumeţilor nu mai parcurg porţiunea de creastă dintre Vîrful Paltinului şi Şaua Caprei, ci urmează traseul cu bandă albastră la Lacul Bîlea.

Conduşi de marcaj, pornim din Şaua Paltinului spre Şaua Caprei, ocolind Vîrful Paltinului pe versantul sudic şi revenim pe linia crestei, înaintînd pînă în Fereastra Bîlei (2286 m). În stînga noastră, către nord, se

deschide în toată splendoarea Valea Bîlei, delimitată de Piscul Bîlei (vest) şi Muchia Buteanului (est). Se zăresc Transfăgărăşanul, lacul şi cabana Bîlea, linia telecabinei, cabana Paltinu. De partea cealaltă a crestei, spre sud, Căldăruşa Lungă adăposteşte două mici lacuri glaciare. În continuare, poteca încinge Muntele Iezerul Caprei pe versantul său sud-estic, pe deasupra Lacului Capra, şi iese în Şaua Caprei (2315 m) punctată de un stîlp indicator.

Trasee de legătură: spre stînga, în coborîre, cabana Bîlea-Lac (tr. 24); spre dreapta, în coborîre, Lacul Vidraru prin Valea Caprei (tr. 50); înainte (est) pe creastă, Vîrful Vînătoarea lui Buteanu (tr. 25); tot către dreapta spre Şaua Podragului cu legătura pentru cabana Podragu, traseul de creasta V - E, etapa a V-a.

ETAPA a V-a. Şaua Caprei - Şaua Podragului

Durata: 4 - 5 oreIarna, traseul este periculos din cauza avalanşelor.

Descrierea traseului. Din Şaua Caprei, poteca marcată cu bandă roşie ne conduce în coborîre prin Căldarea Iezerului Caprei. Curînd ajungem pe malul Lacului Capra (2230 m). Lîngă el s-a ridicat un monument în amintirea unor alpinişi luaţi de avalanşe. Lacul este dominat la nord de Vîrful Capra (2494 m), vecinul vîrfului Vînătoarea lui Buteanu. Dincolo de lac lăsăm în dreapta marcajul bandă albastră (tr. 50) spre Lacul Vidraru.

De la ramificaţia amintită, urcăm fără dificultate spre culmea desprinsă din Vîrful Capra spre sud. El desparte Căldarea Iezerul Caprei de Valea Fundul Caprei.

Dincolo de cumpănă coborîm, urmînd serpentinele strînse, descrise de potecă, pînă la baza peretelui sudic al Crestei Arpăşelului. Urmează o porţiune acoperită cu grohotişuri, desprinse din acest perete către adîncul Căldării Fundul Caprei. Traversarea cere un plus de atenţie în perioadele în care, pe anumite sectoare, se mai păstrează încă zăpadă.

La capătul acestui tronson, poteca se înscrie în urcuş susţinut pe un pinten înierbat, apoi se conturează către stînga, scoţîndu-ne în Portiţa Arpaşului (Strunga Mică). Situată în creasta principală a Făgăraşului, sub Cetatea Vîrtopelului ridicată în stînga, aceasta reprezintă partea terminală a unei custuri, ce desparte Căldarea Pietroasă a Văii Arpaşului Mare (nord) de Căldarea Fundul Caprei (sud). În stînga "portiţei", într-un perete de calcare cristaline se găseşte o mică spărtură, denumită Fereastra Zmeilor. În portiţă un stîlp indicator semnalează desprinderea către stînga traseului 20 (marcaj bandă albastră) spre cabana Podragu.

Din Portiţa Arpaşului pînă la baza abruptului vestic al vîrfului Arpaşul Mic, creasta Făgăraşului prezintă o porţiune mai dificilă. Din cauza aspectului ei sălbatic, acest sector, relativ scurt, a fost denumit "La trei paşi de moarte". Pentru siguranţa înaintării, Salvamontul a revizuit cablurile vechi, montînd suplimentar, tot sub forma unor balustrade, lanţuri. Folosind balustradele existente, înaintăm de-a lungul custurii de la un obstacol la altul. La capătul ei, sîntem sub Vîrful Arpaşul Mic. De-aici, ne orientăm către stînga pentru a evita vîrful şi străbatem de-a coasta pantele nord - vestice ale muntelui. Ajungem în acest fel pe Piciorul Arpaşului Mic, un scurt contrafort desprins către nord, care delimitează Căldarea Pietroasă de Căldarea Vîrtopului, ambele făcînd parte din complexul glaciar al Văii Arpaşului Mare.

Pînă aici se poate ajunge şi pe o cale ocolită, marcată recent cu punct roşu, care evită pasajul "La trei paşi de moarte". Varianta începe din Portiţa Arpaşului şi coboară către nord în Căldarea Pietroasă, avînd iniţial parcurs comun cu tr. 20, marcat cu bandă albastră, spre cabana Podragu. Din Căldarea Pietroasă părăsim poteca marcată şi, orientîndu-ne spre NE, urcăm printre stînci pe piciorul Arpaşului Mic, pînă întîlnim marcajul cu bandă roşie al traseului de creastă. Nu recomandăm parcurgerea itinerarului variantă pe ceaţă.

În continuarea drumului trecem pe versantul opus al Piciorului Arpaşului, pe deasupra Căldăruşei Frunţii (un mic circ glaciar suspendat), apropiindu-ne de creasta principală. Un horn scurt ne scoate pe un tăpşan înierbat, la baza abruptului estic al vîrfului Arpaşul Mic. Locul este marcat de monumentul Nerlinger. Dincolo de el, catre sud, se adînceşte Căldarea Budei, în care odihnesc apele lacului cu acelaşi nume.

De la monument mergem pe linia crestei, depăşind, la intervale scurte, cîteva pasaje stîncoase, de o dificultate ceva mai mare, dintre care Vîrful La Parul de Fier. Dincolo de el, ajungem în Şaua Vîrtopului, dominată spre est de Vîrful Vîrtopu sau Arpaşul Mare (2467 m). Către sud se desprinde, formînd cumpăna dintre Izvorul Podul Giurgiului (est) şi Izvorul Buda (vest), Piciorul Mircii. Poteca urcă de-a coasta pe picior cîteva sute de metri, pînă într-o şa mică, situată pe culme. Din dreptul ei, ne orientăm la stînga şi, părăsind creasta, coborîm în serpentine printre grohotişuri şi aflorimente de roci pînă pe malul Lacului Podul Giurgiului (2226 m).

De pe malul lacului, în continuare, poteca se înscrie în urcuş uşor pe sub linia Crestei Podrăgelului, desfăşurată în stînga şi deasupra noastră, între vîrfurile Arpaşul Mare şi Podragu. Ajungem astfel pe faţa sudică a Muntelui Podragu şi, de-aici, urcăm uşor, în traversare, pînă în Şaua Podragului, situată între vîrfurile Podragu şi Tărîţa (2414 m).

Trasee de legătură: spre stînga (nord) în coborîre, cabana Podragu (tr. 19); spre dreapta (sud), în coborîre, Lacul Vidraru prin Valea Budei (tr. 56); spre vest, în continuare, Fereastra Mare cu legătura pentru cabana Valea Sîmbetei, traseul de creastă V - E, etapa a VI-a.

ETAPA a VI-a. Şaua Podragului - Fereastra Mare a Sîmbetei

Durata: 7 ore

Iarna, traseul este foarte periculos; se produc avalanşe.

Descrierea traseului. Din Şaua Podragului pornim către est, lăsăm în stînga Vîrful Tărîţa şi traversăm pe potecă feţele înierbate ale Căldării Podul Giurgiului, pînă în şaua adîncită pe culmea Muntelui Podul Giurgiului.

Dincolo de şa, pătrundem la obîrşia Orzănelei Mici şi coborîm pînă în Şaua Ucea Mare (2200 m). Avem, în stînga, abruptul sălbatic, prăvălit spre Hîrtopul Ucei Mari, iar în dreapta, valea primitoare a Orzănelei Mici. Din Şaua Ucei Mari urcăm în continuare, traversînd oblic coastele Muntelui Corabia, al cărui vîrf (2407 m) îl lăsăm în stînga. La capătul acestui urcuş se desprind către dreapta, în coborîre, serpentinele vechiului drum al Dorobanţilor care trecea cîndva din Ţara Românească în Transilvania prin Şaua Corăbiei (2364 m). Poteca evită şi în continuare linia crestei cu vîrfurile Ucei Mari (2421 m, 2434 m), strecurîndu-se pe feţele sudice ale muntelui. În curînd, ea pătrunde la obîrşia Orzănelei Mari şi, ocolind spre stînga, iese către Şaua Ucişoarei. În prim-plan, dincolo de căldările Orzănelei Mari, apare imaginea copleşitoare a trapezului Viştea-Moldoveanu. Desprins din "Cioacă", Piciorul Moldoveanului se afundă cu repeziciune spre confluenţa Orzănelelor cu Izvorul Moldoveanului. Dincolo de vale, spre sud, se profilează Culmea Coastele Mari - Picuiata.

Urcăm pentru puţină vreme pieptiş spre spinarea Ucei, printr-un arc de cerc deschis spre Orzăneaua Mare şi apoi răzbim în creastă, în Şaua Ucişoarei (2312 m). În stînga, muntele se năruie, vertical, la obîrşia uneia din cele mai tipice văi glaciare ale Făgăraşului: Ucişoara. Stearpă, invadată de grohotişuri, ea prezintă un profil transversal în forma de "U" cu umeri ampli, tăiaţi în coastele Gîrdomanului (stînga) şi Viştei Mari (dreapta).

Poteca, bine conturată, dă ocol vîrfului Orzănelei (Ucişoara - 2418 m), lăsîndu-se spre dreapta şi-apoi revenind pe buza prăpastiei transilvane, în Fereastra Orzănelei (2305 m). Din fereastră către dreapta, în coborîre, se desfăşoară marcajul cu punct albastru (tr. 57) pînă la stînele din Podul Giurgiului, cu legătura pentru Lacul de baraj Vidraru.

Dincolo de Fereastra Orzănelei urcăm cel mai obositor pasaj al etapei. El măsoară 222 m diferenţă de nivel şi sfîrşeşte pe Vîrful Viştea Mare (2527 m).

Spre vest, orizontul este închis de vîrfurile Lespezi, Negoiu, Scara, Şerbota şi Ciortea. Culmea Ciocanu - Năneasa se stinge în depărtări, sub zidul Albinei. Masivul Iezer - Păpuşa închide zarea la SE. De o parte şi de alta, la răsărit şi la apus, de-a lungul axei centrale a munţilor apare un neasemuit front de vîrfuri alpine. Se înşiră, de la vest spre est, Vînătoarea lui Buteanu, Arpaşu Mare, Podragu, Tărîţa, Ucea, Hîrtopu Ursului, Galbenele, Gălăşescu Mare, Vîrful la Fundul Bîndei, toate trecînd de 2400 m. Din seninările şi cotloanele lor, apele se adună înspumate şi se aruncă, năvalnice, în cascade.

Din Vîrful Viştea Mare se desprinde spre sud, spre Moldoveanu, o potecă turistică, marcată cu punct roşu. Urmînd-o, trecem dincolo de Spintecătura Moldoveanului şi, în circa 25 minute, ajungem în vîrf (2544 m). Şi aici avem aceeaşi minunată şi grandioasă privelişte alpină.

Trasee de legătură din Vîrful Moldoveanu: spre Slatina (Nucşoara) peste Vîrful Scărişoara Mare (tr. 60); spre staţiunea Brădet prin Valea Vîlsanului (tr. 61); spre staţiunea Brădet peste Vîrful Picuiata (tr. 62).

Din Vîrful Viştea Mare, ne orientăm spre NE, coborînd în pantă accentuată pe piciorul Viştei. Trecem dintru început prin ulucul unui mic sohodol, străjuit pe partea dreaptă de un parapet stîncos şi coborîm apoi printr-un păienjeniş de "scurtături", frînte şi încrucişate, timp de 30 minute, pînă în Şaua Viştei Mari, la Portiţa Viştei (2310 m). Avem spre dreapta perspectiva Văii Rele, la obîrşia căreia vedem oglinda triunghiulară a Iezerului Moldoveanului. Dincolo de iezer, desprins din Moldoveanu, se ridică vîrful piramidal al Piscului Roşu. Un stîlp metalic, fixat la Portiţa Viştei, indică, printr-o săgeată, ramificaţiile traseului marcat cu triunghi roşu, care conduce, pornind de aici către nord, stînga, prin valea Viştei Mari, în oraşul Victoria (tr. 15), iar către sud, dreapta, prin Valea Rea la Slatina (tr. 59).

În Căldarea Văii Rele a Moldoveanului, la 2140 m, se află refugiul din Valea Rea, unde pot dormi, în condiţii de bivuac, 6 - 7 persoane.

De la această răscruce de drumuri, pornim mai departe, înaintînd de-a coasta pe versantul sudic al Muntelui Hîrtopul Ursului. Peste puţin timp, intersectăm coama sa sudică (Muchia Hîrtopului), desprinsă din Hîrtopul Ursului (Vîrful La Padina Oţelei, 2461 m) şi intrăm în sectorul de obîrşie a Văii Rele a Gălăşescului. Sîntem deasupra primei căldări a acestei văi, pe al cărei fund zărim un minuscul ochi de apă, pierdut printre stînci. Depăşim apoi Fereastra de la Hîrtopul Ursului (2358 m) şi, continuînd pe faţa sudică, pietroasă, a Muntelui Galbenele, al cărui vîrf se ridică în stînga (2456 m), pătrundem în Căldarea Mioarelor. În fundul căldării, îşi unduieşte apele Lacul Mănăstirii (2168 m).

Coborîm în continuare în Şaua Viştişoarei (2291 m). Sub noi, spre nord, se rupe un perete vertical şi umed, spintecat de hornuri şi şurloaie, prin care rîuri de grohotiş se scurg înspre adîncurile Văii Viştişoarei. În dreapta văii, pereţii Muchiei Drăguşului se pierd, înecaţi către bază în imense pînze şi conuri de grohotiş. Aflăm în stînga văii, adînc zimţată în creştet şi sfîrtecată în zeci de hornuri şi viroage, Muchia Zănoagei, desprinsă din "Spintecătura Zănoagei" de sub Vîrful Galbenele. Pe prispa superioară a căldării se află Iezerul Viştişoarei.

Din curmătura în care ne aflăm, începem a urca de-a coasta, pe feţele sudice ale Gălăşescului Mare. După o vreme, intersectăm piciorul sudic al Culmii Gălăşescului Mare, lăsăm în stînga cele două vîrfuri (2471 m şi 2455 m) şi ieşim deasupra Căldării Mari (răsăritene) a Gălăşescului. Printr-un ocol pe la obîrşiile căldării amintite, ne apropiem din nou de creasta principală. O atingem în Fereastra Răcorelelor. În stînga noastră se adînceşte Valea Sîmbetei.

De sub abruptul Gălăşescului Mare se desprinde către nord Muchia Drăguşului, ultima dintre marile

custuri nordice.Din Fereastra Răcorelelor, orientaţi către SE, urcăm în pantă domoală pînă pe spinarea rotunjită a

Piciorului Gălăşescului Mic. Trecînd puţin la sud de vîrful său (2410 m), intrăm în Căldăruşa Gălăşescului, înierbată şi primitoare. Coborîm şi ajungem curînd în dreptul hornului central al Ferestrei Mici a Sîmbetei. De aici putem coborî la cabana Valea Sîmbetei, urmînd traseul 13.

Urcăm pe spinarea sudică a Muntelui Slănina (Glemea sau Budru), lăsînd vîrful în stînga. În faţa noastră, spre SE, se desfăşoară panorama obîrşiilor Văii Bîndei, pînă sub vîrfurile Urlei şi Fundului Bîndei. Coborîm în continuare, pe piciorul sudic al Slăninei şi, într-un sfert de oră ajungem în Fereastra Mare (2188 m), sub Colţul Bălăceni (stîlp indicator).

Trasee de legătură: spre stînga (nord), în coborîre, la cabana Valea Sîmbetei şi Complexul turistic Sîmbăta (tr. 11); spre Curmătura Zîrnei, traseul de creastă E - V, etapa a VII-a.

ETAPA a VII-a. Fereastra Mare a Sîmbetei - Curmătura Zîrnei

Durata: 3 - 3 1/2 oreIarna, traseul se poate parcurge mai uşor cu schiurile.

Descrierea traseului. Privită din Fereastra Mare, porţiunea de creastă, de-a lungul căreia se desfăşoară iniţial drumul nostru, se prezintă sub forma unui imens arc de cere, deschis către SV, dînd ocol, pe la obîrşie, văii glaciare a Bîndei.

Din Fereastra Mare a Sîmbetei, poteca porneşte spre est, urcînd în pantă domoală pe clina sudică a muntelui. Depăşim Colţul Bălăceni (2285 m), Colţanul din Mijloc (2293 m) şi celelalte ţancuri de pe linia crestei, aruncîndu-ne privirea prin deschiderile dintre ele, către Căldarea Mare a Sîmbetei. Ajungem în curînd sub Vîrful Cheia Bîndei (2383 m), în punctul din care se desprinde, către stînga, traseul 12 (marcaj punct roşu) spre cabana Valea Sîmbetei.

Din punctul de ramificaţie, poteca ne conduce - cu foarte mici abateri de la curba de nivel - aproximativ pe la 2350 m, către Vîrful Urlea. Trecem prin şaua de vest a Mogoşului (2230 m), admirînd spre nord "Căldăruşa Închisă", depăşim pe la sud Vîrful lui Mogoş (2395 m) şi revenim la creastă, în şaua estică a aceluiaşi munte (2344 m). Abrupturile Căldării Fundul Mogoşului contrastează izbitor cu calmul plaiurilor dinspre Bîndea.

Un stîlp de marcaj situat în şaua unde ne aflăm indică direcţia spre cabana Urlea (tr. 5, descris în sens invers).

Lăsăm poteca amintită şi, orientaţi spre dreapta, pe coastele nord-vestice ale Urlei, evitînd vîrful, înaintăm pe la obîrşiile Văii Bîndei, către Custura Urlei.

Treptat, poteca devine pietroasă şi ne conduce către sud. Faţa culmii pe care urcăm este tot mai priporoasă. În curînd ajungem la o mica portiţă, care permite trecerea în Valea Urlei. Un stîlp indicator ne atrage atenţia asupra drumului spre Lacul Urlea, care este marcat cu semnul bandă albastră (tr. 8).

Conduşi de marcajul nostru, străbatem în continuare o porţiune ceva mai dificilă, pe care o depăşim în traversare oblică, evitînd Vîrful Iezerului (2429 m).

Pe măsură ce ne apropiem de linia crestei, dominată de Vîrful La Fundul Bîndei, cunoscut din bătrîni drept "La Crucea Dării" (2450 m), faţa Văii Izvorul Bîndei, pe care s-a înscris poteca noastră, îşi pierde din asperitate. Într-o strungă mică, urcuşul ia sfîrşit. De-aici depăşim cumpăna muntelui şi, lăsîndu-ne puţin pe versantul opus, zărim Lacul Urlea. Pe marginea potecii, strecurată acum pe sub Vîrful La Fundul Bîndei, întîlnim un izvor. Urmînd poteca, începem să urcăm către ţinutul înierbat al Munţilor Leaota - Zîrna. Ieşiţi pe culmea rotunjită, avem în dreapta Căldările (hîrtoapele) Leaotei, ce adăpostesc numeroase lacuri alpine.

Dincolo de Hîrtoapele Leaotei se înalţă Culmea Muşetescu - Boureţu, desprinsă din cetatea de piatră a Darei (2500 m). Am părăsit definitiv splendidul ţinut al Bîndei şi al custurilor alpine. Pretutindeni în jurul nostru, munţii îşi dezvoltă poduri mari, largi, şi plaiuri primitoare, cu nesfîrşite pajişti alpine.

În faţa noastră, Munţii Leaota - Zîrna înşiră de-a lungul crestei principale patru mici ţîfle (2390 m, 2360 m, 2311 m şi 2216 m), ale căror prelungiri nordice compartimentează circurile glaciare, suspendate deasupra Văii Urlei (ultima, "Căldarea de deasupra Priporului").

Conduşi de poteca şi marcaje, depăşim platoul larg al Leaotei şi ajungem deasupra Văii Zîrna, pe al cărei fund strălucesc apele lacului cu acelaşi nume. De-aici coborîm spre Curmătura Zîrnei (1923 m), punct de desprindere a traseului 7 spre cabana Urlea.

Din faţă şi din stînga ne întîmpină priveliştea ulucului suspendat al Văii Langa, care, în apropierea confluenţei cu Valea Pojortei, formează o cascadă. Dincolo de adîncurile Văii Pojorta se ridică stîncăriile Colţilor Brezii. În preajma lor, în Poiana din Curmătura Colţilor, zărim cabana Urlea.

În continuare, la mai puţin de 100 m pe creastă, dincolo de cîteva bălţi permanente aflăm refugiul Curmătura Zîrnei, la care pot înnopta, în condiţii de bivuac, 8 persoane.

Trasee de legătură: spre stînga, tr. 7. la cabana Urlea; spre Şaua Lerescului Mic cu legătura pentru cabana Plaiul Foii; traseul de creastă V - E, etapa a VIII-a.

ETAPA a VIII-a. Curmătura Zîrnei - Curmătura Lerescului Mic

Durata: 6 - 6 1/2 oreIarna, traseul se poate parcurge şi pe schiuri.

Descrierea traseului. Din Curmătura Zîrnei, poteca de creastă ne conduce prin faţa refugiului alpin. Dincolo de el, începem să urcăm serpentinele potecii conturate pe faţa sud-vestică a muntelui. Evităm, prin ocoluri spre dreapta, două mameloane şi, după ce depăşim Vîrful Faţa Unsă (2246 m), ieşim, tăind de-a coasta, la obîrşia Văii Ludişorului, în şaua cu acelaşi nume (2200 m). Spre nord putem privi, pentru ultima oară, ulucul săpat de apele pîrîului Langa.

În continuare, ocolim Vîrful La Fundul Lăngii (2240 m), trecînd pe coastele sudice şi revenim în creastă, deasupra căldării Văii Dejanilor. În faţa noastră îşi desfăşoară înălţimile Muntele Ludişoru. Ne angajăm în urcuş pe pantele lui şi curînd răzbim în mica înşeuare din creştetul muntelui. Avem în stînga Vîrful Radului (2302 m) şi în dreapta Vîrful Ludişor (2302 m).

Lăsînd în urma noastră plaiurile înierbate şi primitoare ale Ludişorului, coborîm serpentinele descrise de potecă pe o faţă plină de grohotişuri pînă în Curmătura Brătilei (2122 m).

Zărim în dreapta, într-o zăpodie pe cumpăna de ape, Lacul Brătila. Către sud se adînceşte Valea Brătilei, iar către nord Valea Radului sau a Dejanilor. Dincolo de lac, un stîlp indicator semnalează punctul de desprindere din poteca de creastă a traseului 81, peste Culmea Mezea - Oticu către Masivul Iezer - Păpuşa.

Orientaţi către est, evităm pe la nord Vîrful Brătila (2274 m) şi trecem din bazinul de obîrşie al Rîului Doamnei (ultimul afluent estic al său fiind Brătila), în cel al Dîmboviţei.

Mergem o vreme pe versantul nordic al Muntelui Brătila, apoi ajungem în Curmătura Vladului (2182 m), deasupra văii cu acelaşi nume. În stînga avem încă Valea Dejanilor.

Urmează o lungă traversare pe sub culmea punctată de mai multe vîrfuri. Primul, avînd agăţat pe sub culme cîteva circuri abia schiţate, este Pietrele Popii (2229 m), din care se desprinde către nord Culmea Babei. Urmează Vîrful Belia Mică (2233 m), Şaua Beliei Mici (1990 m) şi Muchia dintre Belii (2200 m). Lăsînd în urmă aceşti străjeri ai crestei, ne apropiem de ultimul bastion alpin, punctat de vîrfurile Piţele sau Belia Mare (2295 m) şi Berivoiul Mare (2300 m). În ocolul pe care-1 face poteca pe sub aceste vîrfuri, vedem, către dreapta, refugiul Berevoescu. Curînd ajungem pe cumpăna unui picior al Berevoescului, de unde vom coborî pe faţa estică a muntelui. Aici, din dreptul unui stîlp cu săgeată, se desprinde spre dreapta, jalonată cu stîlpi metalici, poteca marcată cu bandă albastră care, în 2 - 3 minute, sfîrşeste în faţa refugiului Berevoescu. Prevăzut iniţial cu 24 de locuri la priciuri, refugiul nu mai poate asigura acum decît 6 locuri.

Trecuţi pe versantul estic al Berivoiului Mare, coborîm serpentinele descrise de potecă. Coborîrea sfîrşeşte pe linia de cumpănă a Făgăraşului, în preajma punctului de obîrşie a Văii Luţelor (dreapta). Urmînd cumpăna apelor, coborîm către Munţii Buzduganu - Luţele (2176 m - Vîrful Buzduganu). Sînt ultimele înălţimi mai mari de 2000 m. Formele glaciare se sting de-aici înainte cu totul. Domoliţi, munţii se acoperă pretutindeni cu nesfîrşite pajişti, jnepenisuri şi afinişuri. La orizont, se profilează silueta elegantă a Pietrei Craiului.

În dreapta, dincolo de Valea Dîmboviţei, se ridică Masivul Păpuşa, cu splendide circuri glaciare, agăţate sub linia culmii.

Coborîm continuu spre Vîrful Comisu (1883 m). În stînga, zărim Valea Groapelor, un afluent al Văii Sebeşului, iar în dreapta, Valea lui Aron şi Plaiul Hoţului, pe care o potecă ciobănească conduce către Dîmboviţa şi Valea Comisului.

Lăsăm în stînga Vîrful Comisu şi ne abatem pe piciorul drept al muntelui, ajungînd la stîlpul indicator care ne vesteşte că la 300 m către stînga se află un izvor. Din dreptul lui şi pe aceeaşi potecă, sînt inserate două marcaje diferite: unul conduce spre comuna Sebeş (tr. 1), celălalt la Rudăriţa, cu legătura pentru cabana Plaiul Foii (tr. 65, descris în sens invers).

De la ramificaţie coborîm în Curmătura Comisului (1650 m), după care urcăm în Vîrful Lerescu Mare (1690 m). Din dreptul stîlpului de marcaj, aflat pe vîrf, urmăm la stînga poteca conturată printr-o pădure tînără de molid.

Intrăm mai jos într-o zonă defrişată, de unde putem privi, dincolo de Valea Lerescului, spre Muntele Văcăriei Mari. Avem în faţă, şi uşor către dreapta, zidul alb al Pietrei Craiului. Ne afundăm apoi în pădurea de molid, coborînd mereu pe culme, pînă în Şaua Lerescului Mare (1390 m - stîlp de marcaj).

Lăsăm de-aici creasta (atenţie!) şi urmăm poteca către stînga pe coasta muntelui. Un culoar prin pădurea de molid ne conduce în poiana din Curmătura Lerescului Mic, la un stîlp de marcaj care indică ramificaţia traseului 64 spre Rudăriţa.

În mod obişnuit, spre a ajunge la cabana Plaiul Foii, drumeţii nu mai parcurg şi tronsonul Curmătura Lerescului Mic - Curmătura Foii, ci, coborînd, conduşi tot de marcajul cu bandă roşie (în proiect cruce roşie), ajung în Valea Lerescului (Rudăriţei). Un drum forestier, construit în aval, conduce la punctul Rudăriţa (posibilităţi de cazare la cantonul silvic). De la Rudăriţa la Plaiul Foii, tot pe şosea, mai sînt 9 km.

Trasee de legătură: spre Curmătura Foii cu legătura pentru cabana Plaiul Foii, traseul de creasta V - E, etapa a IX-a; marcaje succesive: bandă roşie pînă în Curmătura Foii şi triunghi roşu pînă la cabana Plaiul Foii,

ETAPA a IX-a. Curmătura Lerescului Mic - cabana Plaiul Foii

Marcaje succesive: bandă roşie pînă în Curmătura Foii, apoi triunghi roşu pînă la cabana Plaiul Foii

Durata: 3 ore

Descrierea traseului. Conduşi de marcajul cu bandă roşie pe linia de cumpănă a culmii Tămaşului Mare, intrăm în pădure. Timp de aproape o oră, poteca ne conduce printr-o zonă puţin umblată, în care depăşim vîrfurile Făgetul Caprei (1513 m), Piscul Mănăstirii (1613 m) şi Ciocanu (1631 m).

Poteca, strecurată uneori printre afinişuri, se îndreaptă către cel mai înalt vîrf, al etapei, Tămaşul Mare (1735 m). Inainte de a ajunge la vîrf, din poteca de creastă se desprinde către stînga marcajul cu bandă galbenă, dispus pe Plaiul Runcului (Muchia Tînţărenilor) către cabana Plaiul Foii. Dincolo de ramificaţie, urcăm panta mai înclinată pînă la baliza de pe Vîrful Tămaşul Mare.

De pe vîrf avem în dreapta, peste ulucul adînc al Dîmboviţei, perspectiva Masivului Păpuşa şi a căldărilor sculptate de gheţari în coastele lui nordice. În fata, orizontul este închis de abruptul vestic al Pietrei Craiului cu pereţii năruiţi şi tiviţi la poale de nesfîrşitele grohotişuri (dreapta) şi de abruptul nord-vestic cu Padina lui Călineţ, Ciorînga Mare şi Padina Popii (stînga).

Avînd direcţia generală de mers către est, coborîm de pe Tămaşul Mare şi urmăm o adevărată alee înierbată în lungul culmii. O oră bună mergem astfel, străbătînd poieni şi pîlcuri de pădure. Apoi marcajul nostru intersectează o poteca turistică marcată cu bandă albastră, care vine din dreapta, dinspre Valea Dîmboviţei, traversează culmea Tămaşului Mare şi continuă către Plaiul Foii pe piciorul Plaiului Mare.

Marcajul etapei noastre continuă pe culme şi, conducîndu-ne printr-un sector cu pădure deasă, ne scoate după o coborîre mai accentuată, în Curmătura Foii, punct de răscruce a mai multor trasee turistice marcate.

Trasee de legătură din Curmătura Foii: spre Piscul Baciului pe la Umerii Pietrei Craiului - La Zaplaz - Lanţuri, bandă roşie; spre abruptul Marelui Grohotiş - Cerdacul Stanciului - Şaua Funduri, triunghi albastru; Drumul Grănicerilor - Valea Dîmboviţei - Sătic - Podul Dîmboviţei, triunghi roşu; spre dreapta, Valea Tămaşului - Valea Dîmboviţei, triunghi galben; spre stînga, Plaiul Mare - Plaiul Foii, triunghi roşu şi triunghi albastru (drumul nostru).

Conduşi către stînga de marcajele triunghi roşu şi albastru, coborîm prin pădure pînă în Valea Bîrsei Tămaşului. Din punctul de întîlnire cu apa mergem în aval pe drumul forestier şi ajungem în circa 15 minute la cabana Plaiul Foii.

De la cabană pînă la Zărneşti sînt 13 km.

Trasee turistice nemarcate, de dificultate medie, şi trasee alpine

Munţii Făgăraşului şi-au cîştigat faima turistică datorită altitudinii lor mari, gradului exceptional de dezvoltare a reliefului glaciar şi obstacolelor relativ dificile pe care le opun drumeţului de-a lungul crestei principale, între vîrfurile Urlea şi Suru.

Exceptînd sectoarele cu vădit caracter alpin (cum ar fi, bunăoară, crestele Arpăşelului şi Vîrtopelului), creasta principală este practic marcată în întregime. În capitolele precedente s-au prezentat traseele marcate pe creastă, inclusiv cele mai dificile şi mai puţin umblate, cum ar fi cazul Ciortei sau al Custurii Sărăţii. Se poate afirma deci că, sub raportul itinerarelor posibile, creasta principală a Făgăraşului este prezentată integral în această lucrare.

Există însă şi itinerare extrem de spectaculoase şi interesante, înscrise de-a lungul muchiilor şi culmilor secundare, care nu sînt decît în mica măsură marcate şi foarte rar parcurse de turişti.

Dintre traseele nemarcate recomandăm Muchia Drăguşului, Muchia Zănoagei şi Muchia Viştei Mari, care, cu un material minim (o coardă de 40 m), pot fi parcurse în timpul verii în echipe de drumeţi bine antrenaţi, al căror conducător trebuie să cunoască tehnica de căţărare.

În ceea ce priveste alpinismul propriu-zis, Munţii Făgăraşului nu oferă posibilităţi deosebite, deoarece constituţia lor petrografică (şisturi cristaline) nu a permis dezvoltarea unor pereţi verticali de mare anvergură, cum este cazul în masivele calcaroase. Ca atare, în cuprinsul lor nu se găsesc nici pe departe trasee alpine de valoarea celor din Munţii Bucegi, Piatra Craiului sau Hăşmaş. Încercările alpiniştilor de a pune totuşi în valoare masivul şi sub acest raport s-au soldat cu stabilirea unor astfel de trasee, a căror dificultate nu depăşeste însă gradul 5 A. Sînt de amintit, în acest sens, ca mai interesante: sectoarele Valea Sîmbetei, Ucea Mare - Podragu, Arpăşel - Buteanu, precum şi Negoiu - Gîrbova.

În sfîrşit, este important de ştiut faptul că, din cauza caracterului accidentat al crestei Făgăraşului, îngustimii sale şi abisurilor care o mărginesc la tot pasul, aceasta devine în anotimpul zăpezilor o încercare alpină de mare valoare (gradul 5 B).

TRASEE TURISTICE NEMARCATE DE DIFICULTATE MEDIE

66. Muchia Drăguşului

Traseul prezintă două porţiuni cu aspecte diferite: una, între satul Viştişoara (circa 700 m alt.) şi Curmătura Răcorelelor (2298 m) străbătută de o veche potecă pastorală, în general uşor de parcurs şi lipsită de pericole, şi alta din curmătura amintită pînă în creasta principală, accidentată, cu porţiuni de escaladare care

comportă cunoştinţe elementare de alpinism; grad de dificultate: 1 B; materiale necesare: o coardă de 40 m; durata pentru 3 coechipieri: 6 - 7 ore. Traseul sfîrşeşte în creasta Făgăraşului, pe Vîrful Gălăşescu Mare; cabana cea mai apropiată este Valea Sîmbetei, situată la circa 2 ore. Iarna, ascensiunea durează 2 zile.

67. Muchia Zănoagei

Traseul începe de la Viştişoara şi urmăreşte culmea. El este relativ uşor şi lipsit de pericole pînă în preajma crestei principale, în Spintecătura Zănoagei. Singura dificultate pe aceasta porţiune rămîne orientarea.

Din Spintecătura Zănoagei pînă în creasta principală, înaintarea se poate face numai cu ajutorul materialelor tehnice. Din acest loc, traseul impune 80 m coborîre pe primul perete al Spintecăturii şi circa 200 m diferenţă de nivel urcare pe celălalt perete, respectiv pe peretele nordic al Vîrfului Galbenele. Traseul este nepitonat şi cere două corzi a 40 m lungime, 10 - 15 pitoane, carabiniere şi ciocan. Durata medie pentru o echipă de 3 persoane: drumul forestier (Viştişoara) - Spintecătura Zănoagei: 6-7 ore; Spintecătura Zănoagei - creasta principală: 2-3 ore.

Variantă. Porţiunea finala, respectiv peretele nordic al Galbenelor, poate fi evitată. În acest caz, există două posibilităţi:

- coborîre liberă către dreapta, în lungul unui vîlcel, pînă în Valea Viştei Mari, străbătută de traseul 15 şi în continuare ieşirea la creastă pe traseul amintit;

- coborîre liberă spre stînga (est), în Valea Viştişoarei, străbătută de o bună potecă pastorală şi ieşirea la creasta principală, în Fereastra (şaua) Viştişoarei (în traseul de crcastă, etapa a IV-a, E - V şi etapa a VI-a, V - E), prin escaladarea hornului situat în extrema dreaptă a văii (stînga cum urcăm).

În ambele situaţii, coborîrea pînă în firul văilor amintite durează 1 - 2 ore. Din cele două văi se mai poate ajunge, în coborîre, în şoseaua forestieră ce leagă oraşul Victoria de Complexul turistic Sîmbăta.

Cu excepţia peretelui Galbenelor, traseul este de gradul 1 B. În peretele Galbenelor sînt porţiuni de gradele 2 B şi 3 A.

Iarna, ascensiunea pe Muchia Zănoagei pînă la creasta principală a Făgăraşului se poate efectua în 2 zile, prin înlocuirea escaladării peretelui nordic al Galbenelor cu varianta prin Valea Viştişoarei. Pentru parcurgerea traseului de iarnă se cer, în plus, colţari, piolet. ochelari cu lentile fumurii, materiale de bivuac.

68. Muchia Viştei Mari

Muchia Viştei Mari prezintă trei sectoare distincte, de interes diferit:- un prim sector în zona pădurilor, începînd din drumul forestier de pe Valea Viştei Mari (km 1,100) pînă

în punctul Şeuţa din Muchie (1670 m); el este străbătut de o potecă puţin umblată; la circa 1100 m altitudine se află o casă de vînătoare, care, de obicei este închisă;

- un al doilea sector, în continuarea primului, pînă la 2104 m altitudine, din sus de limita pădurilor (1700 - 1750 m); acest sector este invadat de jnepenişuri compacte care împiedică în largă măsură drumeţia;

- ultimul sector, traseul alpin propriu-zis, situat la peste 2100 m altitudine, pînă în Spintecătura Viştei aflată în apropierea crestei principale. Din punctul nostru de vedere interesează numai acest ultim sector. La el se ajunge, venind pe Valea Viştei Mari pînă mai sus de stînă, urmînd traseul 15, după care se escaladează versantul estic al muntelui pe un vîlcel, care ne scoate pe culme, aproximativ la 1970 m. În felul acesta se evită primele două sectoare, care ridică dificultăţi de orientare, mai ales în etajul jnepenişurilor.

Traseul de creastă (sectorul 3) are gradul de dificultate 2 A; materiale: o coardă de 40 m. Durata escaladei pentru o echipă de 3 persoane: stîna din Valea Viştei Mari - Spintecătura Viştei 3 - 4 ore; coborîrea pe Valea Viştei Mari pînă în oraşul Victoria, 4 - 5 ore.

Iarna traseul este dur şi comportă materiale suplimentare: piolet, colţari, cort. Durata pe timp de iarnă: 2 zile. Atenţie! Pe prima porţiune a traseului de coborîre se produc avalanşe.

TRASEE ALPINE

S e c t o r u l V a l e a S î m b e t e i

Unul din cele mai spectaculoase trasee alpine se află la obîrşia Văii Sîmbetei, lîngă Fereastra Mare, care este străjuită la extremităţi de vîrfurile Glemea, Slănina sau Budru, la vest, şi Colţul Bălăceni sau Sfinxul, la est.

69. Muchia Colţului Bălăceni

Colţul Bălăceni domină Fereastra Mare cu circa 100 m (2285 m faţă de 2188 m). Pe cît de domol şi de liniştit este acest colţ pe versantul lui sudic, pe atît de abrupt şi de spectaculos este spre nord, unde trimite o splendidă muchie dinţată şi surplombantă, separînd, în Valea Sîmbetei, Căldarea Mare de Căldarea La Fereastra Mare. Acest contrafort sălbatic a fost luat în evidenţă de alpinişti, care au stabilit pe verticala lui cel mai dificil traseu alpin din masiv, Muchia Colţului Bălăceni. Grad de dificultate: 5 A; materiale: două corzi a 40 m, 20 carabiniere, 8 - 10 pitoane, scăriţe. Traseul este rar pitonat şi are 11 l.c. 1 Durata pentru trei echipieri: 3-4 ore; roca

este friabilă; abundă pasaje surplombante. La circa 1 1/2 oră în aval de punctul final al traseului se află cabana Valea Sîmbetei.

S e c t o r u l U c e a M a r e - P o d r a g u

În pereţii nordici de la obîrşia văilor Ucea Mare şi Podragu sînt stabilite cîte două trasee:- în Valea Ucea Mare: Fisura Surplombantă şi Traseul 23 August;- în Valea Podragu: Hornul din peretele nordic al Vîrfului Tărîţa şi muchia nord-estică a Vîrfului Tărîţa.

70. Fisura Surplombantă

Punctul de intrare pe traseu îl găsim, plecînd din Căldarea Hîrtopului, luînd ca reper scocul unui vîlcel înzăpezit tot anul. Urcînd către el, vizăm porţiunea centrală de sub Şaua Ucei Mari, unde se conturează linia traseului. Intrarea este marcată cu un piton de rapel. Gradul de dificultate: 3 B; materiale: o coardă de 40 m, 15 carabiniere, 4 - 5 pitoane, scăriţe. Traseul este pitonat şi are 3 l.c. Durata pentru 2 echipieri: 1 l/2 - 2 ore; unele pasaje sînt înierbate. La circa o oră de punctul final al traseului se află cabana Podragu.

1 l.c. = lungimi de coardă

71. Traseul 23 August

Traseul 23 August este situat în peretele central (nord-vestic) al Vîrfului Corabia. Linia lui este uşor de identificat. Grad de dificultate: 4 A; materiale: două corzi a 40 m, 15 carabiniere, 10 - 15 pitoane, scăriţe. Traseul are pitoane jalon. Durata pentru trei echipieri: 3 - 4 ore; roca este uşor friabilă. La circa o oră de punctul final al traseului se află cabana Podragu.

72. Hornul din peretele nordic al Vîrfului Tărîţa

Hornul din peretele nordic al Vîrfului Tărîţa (Căldarea Podragului) se evidenţiază perfect, deschiderea lui spintecînd central peretele ridicat deasupra Lacului Podragu. Grad de dificultate: 2 A; materiale: o coardă de 40 m, 3 - 4 pitoane, 10 carabiniere. Traseul nu este pitonat. Durata pentru doi echipieri: 1 - 2 ore; roca este uşor friabilă; pasajele surplombante se ocolesc. Cabana se află în Căldarea Podragului la circa 1/2 oră de punctul final al traseului.

73. Muchia nord-estică a Vîrfului Tărîţa

Muchia nord-estică a Vîrfului Tărîţa (Căldarea Podragului) începe din Strunga Iezerului, numită şi Fereastra Răsăritului. Ea se înalţă din fereastra amintită ca un contrafort al crestei principale. Grad de dificultate: 2 A; materiale: o coardă de 40 m, 5 - 6 pitoane, 10 carabiniere. Traseul are 2 l.c. şi nu este pitonat. Durata pentru doi echipieri: 1 - 2 ore. Din punctul final al traseului se ajunge în circa 1/2 oră la cabana Podragu.

S e c t o r u l A r p ă s h e l

Linia de creastă a Munţilor Făgăraşului, cuprinsă între Portiţa Arpaşului (est) şi Vîrful Capra (vest), prezintă pentru alpinişti zona cea mai prielnică pentru practicarea sportului îndrăgit de ei. Porţiunea prezintă două sectoare deosebite atît prin nume, cît şi prin gradul de dificultate. Creasta Vîrtopelului are gradul 1 B, iar Creasta Arpăşelului gradul 3 A. În cele ce urmează le prezentăm separat, deşi, prin înlănţuirea lor firească, alpiniştii le parcurg, în majoritatea cazurilor, împreună.

74. Creasta Vîrtopelului

Creasta Vîrtopelului începe din Portiţa Arpaşului (2175 m) şi sfîrşeşte dincolo de Vîrful Vîrtopel (2385 m) în Şaua Vîrtopelului, de unde se poate coborî pe un vîlcel în Căldarea Fundul Caprei, aflată către sud (stînga). Escalada din lungul crestei se face prin căţărare liberă. Obstacolele nu sînt dificile. Ele sînt înşirate, cînd pe linia crestei, uneori mai îngustă, cînd pe feţe înclinate şi uşor înierbate. În general, traseul permite căţărătorului să-şi aleagă pasajele, în funcţie de pregătirea sa tehnică şi fizică. Grad de dificultate: 1 B; materiale: o coardă de 40 m. Durata pentru trei echipieri: 1 - 2 ore. Iarna, traseul este mai dur şi comportă materiale suplimentare (colţari, piolet); de obicei se parcurge combinat cu Creasta Arpăşelului. Atenţie! Nu coborîţi iarna pe vîlcelul dinspre Căldarea Fundului Caprei, unde se produc avalanşe, ci preferaţi înapoierea pe ruta urcată.

75. Creasta Arpăşelului

Creasta Arpăşelului este numele celui mai accidentat sector aflat pe desfăşurarea crestei principale a Făgăraşului. Ea începe din Şaua Vîrtopelului şi sfîrşeşte în preajma Vîrfului Capra. Sensul de mers ales pentru

escaladă schimbă mult gradul de dificultate al traseului. Venind dinspre Vîrful Capra (vest), vom avea de escaladat obstacole la coardă dublă; venind în sens invers, aceleaşi obstacole vor fi coborîte în rapel. Iarna, în majoritatea cazurilor, Creasta Arpăşelului se parcurge de la est la vest, combinat, după cum s-a mai spus, cu parcurgerea Crestei Vîrtopelului. Sensul de mers este ales astfel, nu pentru ca alpiniştii să-şi uşureze escalada, ci pentru că traversarea feţelor înzăpezite din Căldarea Fundul Caprei sînt mai puţin susceptibile avalanşelor dimineaţa decît după amiaza, cînd ar urma să se execute înapoierea spre cabana Bîlea-Lac, aleasă întotdeauna ca bază de plecare - sosire. Grad de dificultate: 3 A, vara; materiale: două corzi a 40 m, 2 - 3 pitoane, ciocan, 10 carabiniere, scăriţe; iarna: colţari, piolet, ochelari, haine călduroase. Traseul este pitonat şi prezintă, cînd se parcurge în sensul vest - est, 4 l.c. şi, facultativ, 2 rapeluri. Durata pentru trei echipieri, în cazul cînd se coboară pe Creasta Vîrtopelului: cabana Bîlea-Lac - Vîrful Capra o oră pe traseele 24, 25; Vîrful Capra - Creasta Arpăşelului - Şaua Vîrtopelului 2 - 3 ore; Şaua Vîrtopelului - Creasta Vîrtopelului - Portiţa Arpaşului - cabana Bîlea-Lac 3 - 3 1/2 ore; total 6 - 7 ore; iarna, în funcţie de antrenament, condiţii meteorologice şi starea zăpezii: 6 - 16 ore.

Fiind o tură de prestigiu, pe care în timpul iernii şi-o programează frecvent alpiniştii, îi redăm descrierea în amănut.

De la cabana Bîlea-Lac pînă în preajma Vîrfului Capra (învecinat cu Vîrful Vînătoarea lui Buteanu) urmăm descrierea traseelor 24 şi 25. Ocolind pe la sud Vîrful Capra, coborîm în pantă pronunţată pînă în Strunga Mare numită şi Portiţa, Strunga Arpaşului sau Marea Spărtură (2303 m). În această şa îngustă (iarna blocată de cornişe impresionante, dar nu periculoase), ne regrupăm, urmînd să începem escalada propriu-zisă.

Prima l.c. Abătîndu-ne iniţial către dreapta, părăsim Strunga Mare, urcînd prin căţărare faţa peretelului, orientată uşor către Căldarea Fundul Caprei. Prizele bune şi pitoanele existente ne ajută să înaintăm pînă la nivelul unui prag de piatră. Ajunşi pe el, îl urmăm către stînga. În porţiunea sa finală, sub tavanul unei surplombe, executăm regruparea, folosind pitoanele de rapel, fixate în acest scop.

În a doua l.c., printr-o mică traversare spre dreapta, depăşim din nou un obstacol (cu roca uşor friabilă), dincolo de care ne căţărăm frontal, urcînd creasta abia schiţată spre Vîrful Portiţa, cel mai vestic turn al Crestei Arpăşelului, unde ne regrupăm. De-aici înainte continuăm escalada numai pe linia crestei, executînd regrupările din 40 în 40 m.

Primul şi poate cel mai expus pasaj de creastă (mai ales iarna) îl întîlnim după coborîrea de pe Vîrful Portiţa. Este vorba de parcurgerea matematică a unei muchii înguste, lungă de circa 100 m, mărginită pe ambii versanţi de prăvălişuri verticale. Apoi creasta unduieşte pe sute de metri, punînd uneori probleme de tehnică alpină.

Dincolo de Strunga Mica, aproximativ la începutul ultimei treimi a traseului, întîlnim Urechile de Iepure, două turnuri apropiate, care blochează parcurgerea normală a crestei. Primul turn, Urechea Vestică, are peretele uşor căzut şi întrerupt, după circa 15 m, de o mica strungă. Escalada lui ia sfîrşit 40 m mai sus. Pitonul de rapel pentru coborîrea în Strunga Urechilor se află la circa 6 m dreapta şi mai jos. Rapelul măsoară 10 - 12 m şi este facultativ.

Escalada Urechii Estice, mai dură, şi de aceea prevăzută cu pitoane, se desfăsoară pe verticala unui diedru care, în partea finală, are aspect de horn. Dincolo de acesta ne căţărăm liber şi, după circa 30 m, sîntem în Vîrful Urechii Estice. Urmează un rapel de aproximativ 15 m, executat pe corzile fixate după voie pe unul din cele două pitoane de rapel existente.

Ultima porţiune a traseului îşi pierde din duritate, creasta prezentînd spre final chiar un mic platou odihnitor. La capătul lui, şi dincolo de Vîrful lui Adam (2370 m), ajungem la Strunga Vîrtopelului, unde escalada ia sfîrşit. Pentru coborîre, vara, ne orientăm din Strunga Vîrtopelului la dreapta şi, urmînd firul unui vîlcel ajungem în poteca traseului de creasta, din Căldarea Fundului Caprei (etapa a V-a est - vest). Tot din Strunga Vîrtopelului putem continua traseul, coborînd de-a lungul Crestei Vîrtopelului, recomandat iarna pînă în Portiţa Arpaşului, unde întîlnim traseul de creasta est - vest (etapa a V-a).

S e c t o r u l B u t e a n u - P a 1 t i n u

În apropierea cabanei Bîlea-Lac alpiniştii au stabilit două trasee alpine: peretele vestic al Vînătorii lui Buteanu şi Turnul Paltinului.

76. Peretele vestic al Vînătorii lui Buteanu

De la cabana Bîlea-Lac urmăm traseul 26, urcînd pe Valea Văiugii pînă la jumătatea ei. Aici părăsim poteca marcată, ne abatem către stînga prin grohotişuri, pînă la baza peretelui prăvălit din creştetul Buteanului. În ansamblu, traseul urmează o succesiune de fisuri punctate cu pitoane jalon. Traseul se escaladează la coardă simplă. Grad de dificultate: 2 A; materiale: o coardă de 40 m, 10 carabiniere, 4 - 5 pitoane, scăriţe. Durata pentru doi echipieri: 1 - 2 ore; de pe Vîrful Vînătoarea lui Buteanu la cabană: 30-40 minute.

77. Turnul Paltinului

Claia Paltinului (2372 m), Paltina Mică, Colţul Negru sau Turnul Paltinului se ridică în creasta principală a Făgăraşului sub forma unei cuşme uriaşe, a unei imense căpiţe de piatră, la est de Şaua Doamnei. Este un monolit stîncos, sterp şi întunecat, puţin explorat. Poteca turistică a traseului de creastă îl ocoleşte pe la sud.

Pentru a ajunge la baza lui, alpiniştii, aflaţi la cabana Bîlea-Lac, urmează traseul 27 pînă în Vîrful Paltinului (2398 m). Din punctul de întîlnire cu marcajul traseului de creastă, se orientează către dreapta (vest) pînă la baza turnului. Escalada pînă pe vîrf nu se desfăşoară pe un traseu anume. Deci alpiniştii, în funcţie de materiale, îl pot ataca după voie. Pasajele desfăşurate pe traseul clasic, lung de 30 m, nu depăşesc gradul 1 A; materiale: o coardă de 20 m. Durata pentru doi echipieri: 1/2 oră; coborîrea se face liber. Traseul nu a fost omologat de federaţia de specialitate.

S e c t o r u l N e g o i u

Negoiul este unul din punctele majore ale lanţului făgărăşan. Peretele său nordic şi muchiile prelungite din vîrfurile învecinate Călţunu şi Lăiţelu au atras atenţia alpiniştilor, ele fiind puse în valoare prin realizarea cîtorva trasee alpine. În ciuda aspectului măreţ şi sălbatic, traseele stabilite n-au putut, prin dificultate, să se înscrie în rîndul turelor cu grad superior. Alegem ca mai interesante Peretele nord-estic al Negoiului şi Traseul din Căldarea Superioară a Laiţei. Pentru a fi scutiţi de marşul de apropiere de la cabana Negoiu pînă la baza traseelor, alegem ca adăpost refugiul Călţun, la care dormim în condiţii de bivuac.

78. Peretele nord-estic al Negoiului

Intrarea pe traseu este situată în porţiunea centrală a Căldării la Strunga Ciobanului. Ca reper, aflat la circa 400 m distanţă către stînga de poteca marcată, avem un găvan, din care se înalţă, spintecînd peretele, un scoc plin cu grohotişuri în lungul căruia desfăşurăm prima lungime de coardă. Escalada nu are un traseu distinct. Orientarea în perete este greoaie. Grad de dificultate: 2 A - 3 B; materiale: două corzi a 40 m, 6 - 8 pitoane, 15 carabiniere. Traseul are 10 l.c.; nu este pitonat. Prizele, cu mici excepţii, sînt bune şi suficiente; domină căţărarea liberă. Durata pentru trei echipieri: 2 - 4 ore. Traseul sfîrşeşte în preajma Vîrfului Negoiu (2535 m). Iarna, ruta nu a fost urcată.

79. Traseul din Căldarea Superioară a Laiţei

Partea nord-vestică a Muntelui Lăiţelu este formată dintr-o succesiune de muchii, care coboară abrupt către Căldarea Superioară a Laiţei. În acest sector alpiniştii au stabilit sau au început escalada mai multor trasee. Printre acestea se numără şi TraseuI din Căldarea Superioară a Laiţei. Grad de dificultate: 2 A; materiale: o coardă de 40 m, 5 - 6 pitoane, 15 carabiniere. TraseuI este pitonat şi are 5 l.c. Durata pentru trei echipieri: 2 ore.

S e c t o r u l G î r b o v a

Peretele nord-vestic al Piscului Gîrbova (2187 m) se ridică din Căldarea Lacului Avrig. Pînă la el se poate ajunge mai uşor pornind de la cabana Bărcaciu.

80. Traseul Central din Peretele nord-vestic al Piscului Gîrbova

Acest traseu s-a stabilit pe linia de cea mai mare pantă a peretelui amintit, de către alpiniştii sibieni. Nefiind omologat, el se escaladează rar. Grad de dificultate: 3 A; materiale: două corzi a 40 m, 6 - 8 pitoane, 15 carabiniere, scăriţe. Traseul, desfăşurat pe 5 l.c., are pitoane - jalon. Durata pentru trei echipieri: 2 - 3 ore.

Creasta munţilor Făgăraşului iarna

Se ştie că, pe timp de iarnă, parcurgerea integrală a crestei Munţilor Făgăraşului reprezintă o adevărată performanţă alpină, ea fiind una din normele de iarnă obligatorii pentru alpiniştii de categoria I (gradul 5 B).

Cu un conducător bun, versat în drumurile de iarnă, pot merge de-a lungul crestei şi turişti cu experienţă, obisnuiţi cu rucsacuri grele şi înnoptări în cort, pe timp de iarnă. Sînt cunoscute unele cazuri, ce-i drept izolate, cînd distanţele dintre cabanele Bîlea şi Podragu sau dintre Negoiu şi Bîlea au fost parcurse de turişti pe zăpadă, dar nu în condiţii aspre de iarnă (viscol, ceaţă, temperatură scăzută, zăpadă proaspătă pe porţiuni susceptibile avalanşelor).

Iarna, principalele dificultăţi în parcurgerea drumului de creastă constau în:- lungimea traseului;- diferenţele de nivel foarte obositoare ce trebuie urcate;- nenumăratele traversări de-a lungul feţelor cu orientarea spre sud, care, în timpul zilei, prezintă pericole

de avalanşe;- greutatea rucsacului şi a schiurilor, la urcuş;- înnoptările în cort, pe zăpadă, în condiţii aspre;- orientarea în teren cu ajutorul busolei şi al hărţilor;- necesitatea adaptării perfecte la efort, în condiţiile cerute de anotimp, cînd hrana se consumă (rece) din

rucsac, de regulă dimineaţa şi seara, iar apa se obţine din topirea zăpezii.La toate acestea se adaugă capriciile iernii şi necesitatea unui echipament adecvat, care nu stă la îndemîna

oricui.Întrucît pe linia de creastă vînturile dominante sînt cele de nord-vest, este recomandabil să parcurgem

traseul de la vest la est.Timpul de mers cuprins între cabanele de la capetele traseului, respectiv cabana Suru la vest şi cabana

Plaiul Foii la est, nu poate fi calculat precis. Cînd s-a stabilit premiera de iarnă, au fost necesare 21 de zile, din care, pentru deplasare, s-au folosit efectiv numai 10 zile.

Au existat cazuri cînd echipele au stat imobilizate de viscol 3 - 5 sau chiar 13 zile, aşteptînd vremea bună, dar şi cazuri cînd, pe vreme bună, echipele au parcurs distanţa cabana Suru - cabana Valea Sîmbetei în două zile (traseul menţionat fusese, în parte, deschis de alte echipe şi parcurs în luna martie, cînd ziua este mai lungă, iar temperatura mai ridicată).

În această situaţie, nu poate fi vorba de o planificare a etapelor şi a alimentelor ce trebuie luate. Experienţa ne-a arătat însă că 5 zile/hrană/om sînt suficiente pentru a străbate distanţele dintre o cabană şi alta, chiar dacă vremea este nefavorabilă.

Echipamentul. Pentru marile expediţii alpine, firmele de specialitate au confecţionat echipamente uşoare, călduroase şi rezistente. În ţara noastră au fost realizate, de asemenea, echipamente bune, corespunzătoare pentru munţii noştri care au altitudini relativ mici.

Cînd s-a efectuat traseul integral, în premiera de iarnă, alpiniştii erau îmbrăcaţi normal: bocanci obişnuiţi, schiuri fără canturi, legături obişnuite şi beţe de alun. Îmbrăcămintea consta în: pantaloni de schi, pulover, hanorac de bumbac şi căciulă. Ei aveau cort izoterm, saltele pneumatice şi saci de dormit umpluţi cu puf. În prezent, majoritatea echipelor posedă pantaloni şi haine umplute cu puf, dublate de pantaloni şi hanorac pentru vînt, bocanci de cea mai bună calitate, schiuri cu canturi şi legături de cele mai noi tipuri; ele sînt, de asemenea, dotate cu corturi izoterme, saltele pneumatice, saci de dormit şi primus cu pompă de presiune. Alpiniştii sibieni au parcurs în luna aprilie distanţa Sîmbăta - Bîlea bivuacînd în iglu. Acest sistem, practicat arareori, prezintă avantaje şi dezavantaje, despre care nu este cazul să vorbim aici.

DESCRIEREA TRASEULUI

Etapa I. Din comuna Turnu Roşu începem ascensiunea, urmărind descrierea traseului 43 şi, în continuare, traseul de creastă vest-est (etapa I). Prima porţiune a drumului, circulată curent de localnici (pînă la limita pădurii), prezintă, de regulă, zăpadă puţină şi deci nu permite mersul pe schiuri.

De la limita superioară a pădurii, poteca, deşi conturată pe linia crestei, se observă mai greu. De aceea păstrăm întotdeauna direcţia arătată de stîlpii indicatori, jalonaţi la mari distanţe.

Pînă sub Vîrful Tataru, la care ajungem după circa 6 - 7 ore, nu sînt pericole de avalanşe (exceptînd, evident, primele 24 de ore după ninsorile mari). După 8 - 9 ore de mers ne aflăm în apropierea punctului Şaua Surului. Rucsacurile grele, diferenţa de nivel mare, urcată în această primă etapă, şi adaptarea la efort sînt motivele pentru care recomandăm ca bivuacul să se facă aici. Montarea cortului (amenajarea platformei, ancorarea lui cu schiurile şi beţele, construirea unui parapet în jurul adăpostului pentru a-l feri de vînt etc.) cere, în prima zi, un timp mai îndelungat şi de aceea trebuie să ne oprim cu cel puţin două ore înainte de venirea întunericului, ştiut fiind că un bivuac bine întocmit asigură o odihnă bună.

Etapa a II-a. Din Şaua Surului, sau din apropierea ei, drumul de creastă începe să puna probleme de ordin tehnic, iar orientarea, mai ales dacă nu avem vizibilitate bună, devine foarte dificilă. De aceea e bine să pornim la drum în primele ore ale dimineţii, cînd zăpada este întărită şi vizibilitatea mai bună. Cînd starea zăpezii permite, ocolim Vîrful Suru pe versantul lui sudic. Trecerea peste Budislavu şi Vîrtopu Roşu ne obligă la un ocol larg, de la stînga la dreapta. Ocolul nu este periculos, dar diferenţele de nivel ce trebuie urcate sînt obositoare. Mersul pe schi fără piei de focă, dar ceruite cu ceară pentru urcuş, este cel mai indicat pentru acest sector.

Porţiunea de creastă a Vîrfului Ciortea (care urmează) se parcurge foarte rar iarna.Drumul nostru coboară din Şaua Avrigului în Căldarea Lacului Avrig, pe panta foarte înclinată şi parţial

înierbată care, în perioada marilor zăpezi, poate favoriza formarea avalanşelor. Sînt perioade cînd, în zona despre care vorbim, vîntul spulberă complet zăpada şi coborîrea devine astfel elementară. Rămîne însă pericol pentru urcarea porţiunii din fundul căldării pînă în Şaua Gîrbovei. Această parte trebuie atacată după o judicioasă cercetare, ascensiunea făcîndu-se de regulă pe unul din jgheaburile ce brăzdează povîrnişul nordic al Muntelui Ciortea1.

Din Şaua Gîrbovei evităm Vîrful Gîrbova, ocolindu-l pe versantul său sud-estic şi ţinîndu-ne cît mai aproape de linia crestei. De reţinut că aici avem unul din punctele cele mai dificile ale etapei, datorită înclinării şi orientării pantei, pe care se produc uneori avalanşe. Odată ce depăşim acest punct, mersul pe schiuri este uşor, pînă dincolo de Şaua Scării, de unde creasta se îngustează, prezentînd pe alocuri trepte stîncoase, îmbrăcate în zăpadă îngheţată, peste care mersul cu piciorul este mai cu spor. Această porţiune ia sfîrşit în apropierea Vîrfului Şerbota. Continuarea drumului din vîrful amintit prezintă patru variante, alegerea uneia din ele făcîndu-se în funcţie de starea vremii şi a zăpezii, gradul de antrenament al echipierilor, gradul de umezeală a echipamentului (cortul şi sacii de dormit) şi ora la care am ajuns pe vîrf. Foarte multe echipe preferă să coboare la cabana Negoiu (pe Piscul Şerbotei) şi să reia drumul de acolo. Dacă rămînem pe creastă, şi dacă timpul permite, ne continuăm traseul,

alegînd una din următoarele trei variante posibile:1. trecerea către Vîrful Negoiu pe Custura Sărăţii, care comportă mersul asigurat de-a lungul unor pasaje

de traversare care prezintă pericol;2. coborîrea în Căldarea Pietroasă (Izvorul Negoiului) situată pe versantul sudic al masivului (initial panta

este foarte înclinată, dar, mai jos, se domoleşte, devenind o buna pîrtie de schi);3. coborîrea de-a lungul muchiei ce se desprinde chiar din Vîrful Şerbota către sud. Varianta nu prezintă

accidente pe parcurs, cu excepţia punctului de coborîre la firul Izvorului Negoiului, unde întîlnim un horn de circa 20 - 30 m, ce trebuie coborît.

1 Unii alpinişti evită această porţiune, urcînd pe creastă direct în Vîrful Scara, urmînd Muchia Scărişoarei.

Bivuacul pentru ultimele două variante se face de obicei în vale, pe terasa largă de sub panta ce precede Vîrful Negoiu.

Etapa a III-a. Urcarea pe Vîrful Negoiu se alege în funcţie de starea zăpezii, prin zonele unde se văd ieşite stîncile. Ajunşi pe vîrf, sîntem obligaţi să coborîm către Căldarea Lacului Călţun. Ca şi de pe Vîrful Şerbota, coborîrea de pe Vîrful Negoiu prezintă două variante:

1. coborîrea prin Hornul de la Strunga Dracului, care iniţial este foarte înclinat, şi-apoi traversarea către dreapta pe peretele Căldării Laiţei pînă în Portiţa Călţunului. Ea prezintă două porţiuni cu tehnică diferită, care, în ansamblu, sînt deosebit de dificile;

2. coborîrea prin Strunga Doamnei. Ea este mai puţin dificilă, dar mai lungă şi pune probleme de orientare delicate, mai ales cînd nu avem vizibilitate bună.

Pentru cea de-a doua variantă, drumul începe din dreptul Strungii Dracului şi urmează linia de creastă, punctată de cîteva accidente de mică înălţime. După circa 15 minute întîlnim o strungă ce ne permite să pătrundem în Căldarea Berbecilor, adîncită pe versantul sudic. Drumul se strecoară o vreme printre jnepeni, coborînd de-a lungul unor jgheaburi ce sfîrşesc la nivelul unui prag. În continuare, el încinge întreaga căldare pînă la linia de creastă. Urmînd aproximativ traseul potecii, ascunsă acum de zăpadă, ajungem între doi "jandarmi" ce străjuiesc Strunga Doamnei. Coborîrea prin strungă spre căldările Văii Laiţei se face "la colţari". Urmează o traversare, trecerea prin Portiţa Călţunului, şi apoi coborîrea în căldarea în care se găseşte lacul acoperit şi el iarna de zăpadă.

De la Lacul Călţun urcăm pînă în Vîrful Lăiţel, pe un traseu obositor, dar lipsit de pericole. Coborîrea de pe vîrf şi trecerea prin zona cablurilor, pînă sub Vîrful Laiţa, comportă însă pentru capul de coardă o muncă susţinută, el avînd de tăiat trepte (uneori în zăpada îngheţată) atît la coborîre, cît şi la traversarea pe sub linia crestei, unde prezenţa cablurilor de oţel fixate în perete este de un real folos. Dincolo de aceste obstacole, problemele de ordin tehnic s-au terminat practic, itinerarul ocolind Vîrful Laiţa, pe versantul sudic. La obîrşia Văii Doamnei, părăsim creasta principală, pentru a coborî pe versantul nordic, în valea sus-amintită. Pentru a evita declanşarea unei avalanşe, coborîm pe linia unor boldani care jalonează din loc în loc drumul prin căldarea de obîrşie. Ajunşi pe patul văii, unde panta s-a mai domolit, ne orientăm către dreapta şi, urcînd în diagonală, traversăm feţele înclinate şi înierbate, ajungînd, în circa 30 minute, în Şaua Paltinului. Din acest punct zărim Căldarea Bîlei, în care coborîm pe schiuri, spre cabană.

Etapa a IV-a. Pentru a evita pericolul de avalanşe, plecăm de la cabană în zori, după ce, în prealabil, ne-am uscat cortul, saltelele şi sacii de dormit.

Urcuşul la Şaua Caprei şi traversarea căldării care urmează sînt elementare. În schimb, coborîrea şi traversarea Căldării Fundului Caprei creează probleme, datorită posibilităţii declanşării avalanşelor. De aceea, nu coborîm pe traseul de vară, ci prin strunga aflată în amonte de acest punct. Panta este iniţial foarte înclinată, dar nu periculoasă. Ea se domoleşte mai jos, unde întîlneşte, venind din dreapta, traseul de vară. Din acest loc începem traversarea Căldării Fundul Caprei, evitînd Creasta Arpăşelului, ridicată în stînga. Pe această distanţă găsim cîteva viroage şi o faţă extrem de înclinată pe care le traversăm, în funcţie de starea zăpezii, la colţari sau pe schiuri. Curînd dăm de muchia unui pinten uşor evidenţiat, pe care urcăm pînă în Portiţa Arpaşului.

O variantă mai puţin dificilă ca probleme tehnice, dar cu orientare mai grea, ne poate conduce din portiţă prin căldările nordice ale masivului, la cabana Podragu. Marcajul acestui traseu (bandă albastră), fiind dispus pe pietre şi nu pe stîlpi, nu poate fi urmărit, din cauza stratului de zăpadă.

Traseul urmează către dreapta linia de creastă, de-a lungul unui pasaj foarte îngust prevăzut cu lanţuri (porţiunea este denumită "La Trei Paşi de Moarte"). Dincolo de aceste obstacole ocolim Vîrful Arpaşul Mic, ridicat în dreapta şi, printr-o traversare mai lungă, ajungem la monumentul Nerlinger. Pînă pe Vîrful Mircii urmează o porţiune de creastă cu diferenţe de nivel mari, ce trebuie urcate şi coborîte uneori pe muchii înguste. Coborîrea de pe vîrf pînă la Iezerul din Podul Giurgiului şi traversarea ce urmează pe sub Vîrful Podragu pînă în Şaua Podragului pun probleme de securitate deosebite, zăpada în această zonă prezentînd, în zilele călduroase sau la 24 de ore după ninsori, pericole de avalanşe.

Din Şaua Podragului, marcată cu un stîlp indicator, pînă la cabana Podragu, traseul nu este periculos, dar comportă, în porţiunea iniţială, multă atenţie, căci traversarea pe sub faţa estică a Vîrfului Podragu se execută pe o pantă foarte înclinată.

Etapa a V-a. Distanţa dintre Şaua Podragului şi Fereastra Mare a Sîmbetei se parcurge, în mod obişnuit, pe schiuri. Traseul se desfăşoară, în general, pe versantul sudic al crestei, ocolind, pînă la Viştea Mare, toate vîrfurile (Tărîţa, Podul Giurgiului, Corabia, Ucea Mare, Ucişoara sau Orzăneaua). Pe această distanţă, dar mai ales pe porţiunile Vîrful Tărîţa - Şaua Podul Giurgiului şi Vîrful Ucea Mare - Şaua Orzănelei, alpiniştii pot fi surprinşi de avalanşe.

Urcarea şi, respectiv, coborîrea Vîrfului Viştea Mare, pe distanţa Şaua Orzănelei - Portiţa Viştei (Portiţa Turiştilor), se face pe linia crestei, unde pericolul de avalanşe este minim.

Urmează străbaterea ultimei porţiuni a etapei, care prezintă trei posibilităţi:1. parcurgerea crestei propriu-zise, între Vîrful Hîrtopul Ursului şi Vîrful Gălăşescu Mare, de unde apoi

ocolim pe versantul sudic toate vîrfurile pînă la Fereastra Mare a Sîmbetei (itinerarul are diferenţe de nivel mari şi prezintă, pe alocuri, puncte de trecere dificile);

2. traversarea pe sub linia crestei, de-a lungul traseului de vară, pe feţele înclinate şi măturate frecvent de avalanşe;

3. ocolirea porţiunii de creastă Hîrtopul Ursului - Vîrful Slănina.Întrucît ni se pare că această din urmă variantă este cea mai sigură, o prezentăm în cele ce urmează.Iniţial, traversăm pe sub Vîrful Hîrtopul Ursului către dreapta, pînă pe cumpăna piciorului sudic, desprins

din vîrful amintit (Muchia Hîrtopului). De-aici urmăm creasta circa 500 m, pînă unde avem posibilitatea de a coborî către est, în Căldarea Văii Rele a Gălăşescului. Ajunşi pe fundul văii, ne orientăm jumătate la dreapta, angajîndu-ne în urcuş pe versantul vestic al Culmii Gălăşescului. Printr-un ocol larg, mai mult de-a coasta, traversăm culmea şi coborîm în Căldarea Mare a Gălăşescului. Din acest loc urcăm în diagonală către stînga şi depăşim Coama Gălăşescului Mic, pemru a ajunge în Căldăruşa Gălăşescului.

Din Căldăruşa Gălăşescului vedem stîlpii jalonaţi de-a lungul drumului de vară, pe care-l urmăm către dreapta. După coborîrea Vîrfului Slănina ajungem în Fereastra Mare, unde alegem locul cel mai ferit de vînt şi procedăm la montarea cortului. (Atenţie! Nu coborîţi la cabana Valea Sîmbetei, dacă doriţi să ajungeţi a două zi la Rudăriţa).

Etapa a VI-a. Distanţa dintre Fereastra Mare şi cabana Plaiul Foii poate fi parcursă într-o zi, dacă alpiniştii cunosc traseul şi sînt buni schiori. Altfel se poate înnopta la cabana forestieră din punctul Rudăriţa.

Avînd în vedere lungimea traseului, trebuie să plecăm foarte devreme (cel tîrziu la ora 6). Parcursul, desfăşurat tot pe versantul sudic, ocoleşte marea căldare a Bîndei, adîncită în dreapta. El trece pe sub vîrfurile Cheia Bîndei, Mogoş, Urlea, Fundul Bîndei, înşirate de-a lungul inflexiunii către sud a crestei principale, care formează, în acest fel, coronamentul obîrşiei Văii Bîndei. Dincolo de această porţiune a traseului depăşim Vîrful Zîrnei şi coborîm în Curmătura Zîrnei, de unde creasta începe să-şi piardă din măreţie. Din acest loc, problemele tehnice alpine sînt practic terminate; orientarea pe vreme închisă rămîne însă o problemă, mai ales pe distanţa dintre Curmătura Brătilei şi Vîrful Berivoiul Mare.

Cam din dreptul Vîrfului Buzduganu începem coborîrea, care, pînă în Şaua Comisului, este pentru schiorii buni o adevărată desfătare. Ultima porţiune a drumului, peste Muntele Lerescu pînă în Curmătura Lerescului Mic, unde părăsim creasta către stînga (locul este marcat cu un stîlp cu săgeţi indicatoare), se desfăşoară mai mult prin pădure. Din dreptul stîlpului indicator, panta se înclină mult, pădurea obligînd, chiar şi pe schiorii buni, să coboare cu piciorul. După circa 20 minute sîntem în Valea Lerescului, de-a lungul căreia coborîm pînă la cantonul silvic din punctul Rudăriţa.

O şosea forestieră, desfăşurată pe 21 km, leagă acest punct de oraşul Zărneşti, trecînd şi pe la cabana Plaiul Foii, aflată la 9 km de Rudăriţa.

PÎRTII DE SCHII

Munţii Făgăraşului reprezintă un minunat teren pentru practicarea schiului, atît datorită stratului gros de zăpadă care persistă în zona înaltă începînd din luna noiembrie pînă către sfîrşitul lunii mai, cît şi pantelor din văile adăpostite. Exceptînd Valea Bîlei, în care se află o telecabină, care dă posibilitatea schiorilor să efectueze mai multe coborîri, în masiv nu există amenajări speciale pentru schi.

La cabana Urlea (1533 m) se poate schia în poiana din Curmătura Colţilor; în zona înaltă recomandăm Şleaul Musuleţii, circa 1 1/2 oră de la cabana; mai sus zona este periculoasă.

Valea Sîmbetei oferă, în amonte de cabană (1401 - 1700 m) terenuri ferite de pericole. Ele pot fi găsite în firul văii sau pe versantul Muchiei Sîmbetei; primăvara, cînd zăpada este stabilă, se schiază şi în Căldările Sîmbetei; în această zonă, iarna se produc avalanşe.

Căldarea Superioară a Podragului reprezintă cel mai vast teren de schi, aflat în preajma unei cabane făgărăşene. Prin poziţia ei, (2136 m), cabana Podragu poate fi aleasă ca o bază pentru vacanţele de iarnă. Cînd zăpada este bună se pot face coborîri de sub creasta principală a Făgăraşului pînă la cabana Turnuri (750 m diferenţă de nivel); ieşirea la creasta principală a masivului este periculoasă. Căldările învecinate, Podrăgelu şi Arpaşu, sînt recomandate numai bunilor cunoscători ai regiunii. Coborîrea din Muchia Turnurilor Podragului în Valea Podrăgelului declanşează uneori avalanşe.

Valea Bîlei. Datorită telecabinei şi cabanei din căldarea Bîlei (2027 m), pîrtiile de schi din această vale sînt căutate de schiori. În Căldarea Bîlei se poate schia atît pe pîrtia de sub Şaua Caprei, cît şi pe cea de sub Curmătura Bîlei. Schiorii avansaţi coboară şi pe Valea Bîlei, dar de la nivelul cascadei în jos au probleme, pîrtia pînă la hotelul Bîlea-Cascadă fiind impracticabilă din cauza materialului de excavaţie, aruncat de pe Transfăgărăşan. În această situaţie, ei coboară cu piciorul pe şosea sau pe scurtătura, destul de accidentată, pînă la staţia de jos a telecabinei. În Căldarea Bîlei funcţionează uneori un teleschi; sînt în proiect instalaţii de transport pe cablu pentru pîrtiile din zonă.

Valea Doamnei păstrează zăpada mai uniform decît Valea Bîlei. În lungul ei, coboară schiorii avansaţi,

buni cunoscători ai regiunii. De la cabana Bîlea-Lac în Valea Doamnei se ajunge, urcînd în Curmătura Bîlei, de unde începe coborîrea pe Valea Doamnei. De la capătul ulucului glaciar al văii (limita superioară a pădurii), la hotelul Bîlea-Cascadă se merge mai bine cu piciorul (pe Valea Doamnei s-a proiectat pentru viitor o instalaţie de transport pe cablu).

Cabana Negoiu (1546 m). Pîrtiile de schi din împrejurimile cabanei se află în căldările învecinate: Şerbota şi Porumbăcelul. Iarna sînt pericole de avalanşe, fapt pentru care schiorii vin aici mai mult primăvara. În Căldarea Porumbăcelului se schiază pînă la sfîrşitul lui iunie.

Cabana Bărcaciu (1550 m) are în preajmă o mică pîrtie de schi. Primăvara schiorii merg in Căldarea Porumbăcelului, unde pot schia pînă la sfîrşitul lunii iunie.

Cabana Suru (1450 m) are în preajmă golul înierbat de pe Culmea Moaşei, în care se poate schia. Schiorii merg şi în Căldarea Găvanului. Faptul că în sector s-au produs avalanşe cu urmări grave, ne obligă să nu recomandăm practicarea schiului aici decît spre sfîrşitul lunii martie.

În preajma cabanei Capra (1500 m) se poate schia pe pantele Văii Fundul Caprei şi pe versantul vestic al Culmii Muşeteica - Rîiosu. În porţiunea superioară a Văii Fundul Caprei, iarna se produc avalanşe.

Trasee de legătură spre alte masive

81. Curmătura Brătilei - Vîrful Oticu - Vîrful Roşu - Iezerul Mare - cabana Voina

Marcaje succesive: triunghi roşu pînă pe Vîrful Roşu; bandă roşie: Vîrful Roşu - Crucea Ateneului - cabana Voina; punct albastru: Crucea Ateneului - refugiul Iezer

Durata: 9 ore pînă la refugiul Iezer; 13 ore pînă la cabana Voina Iarna, traseul se poate parcurge şi pe schiuri; după ninsori mari se produc avalanşe

Descrierea traseului. Din Curmătura Brătilei, părăsim marcajul de creastă bandă roşie, luîndu-ne drept călăuză pe cel cu triunghi roşu. El ne conduce către dreapta - sud - în coborîre, de-a lungul unei poteci ce ocoleşte pe versantul vestic vîrfurile Brătila şi Căţunu (2206 m), sfîrşind în Şaua Mezea (1856 m).

Din şa, ne îndreptăm către Muntele Mezea. Conduşi de marcaj urcăm pe culmea acestui munte, depăşind vîrfurile de 2004 m şi 2031 m şi-apoi urcăm pe vîrful principal, la 2130 m altitudine, de unde zarea se deschide, fără oprelişti, către versantul nordic al Masivului Iezer - Păpuşa.

De pe Vîrful Mezea coborîm în Şaua Păişului şi apoi, ocolind vîrfurile Muntelui Oticu pe versantul său estic, ajungem la Izvorul Oticului. De la izvor în continuare, ocolim, conduşi de potecă, alte cîteva vîrfuri ale muntelui, după care, urcînd în pantă ceva mai pronunţată, ajungem în Curmătura Oticului (1865 m).

Dincolo de curmătură, depăşim un vîrf din care se desprinde, către stînga (est), piciorul secundar al Oticului Dîmboviţean şi răzbim într-o a doua şa, ceva mai înaltă.

Avem acum în stînga Izvorul Boarcăşului, obîrşia Dîmboviţei către Iezer, iar în dreapta (spre sud), domeniul Izvorului Roşu, numit mai jos al Cremenii şi, ceva mai jos, al Văsălatului (bazinul hidrografic al Rîului Doamnei),

Poteca ne poartă o buna bucată de vreme pe culme, prin pajişti cu ienuperi, iar după aceea începe să urce destul de susţinut pe piciorul Muntelui Roşu, acoperit cu lespezi de piatră, răspîndite pretutindeni. În această zonă, dintr-un mic umăr al muntelui se desprinde, spre dreapta, Piscul cu Hotar. Încă un urcuş şi, după circa 7 ore, socotite din Curmătura Brătilei, răzbim pe mica platformă a Vîrfului Roşu (2469 m), semnalată de un stîlp de marcaj. Sîntem pe culmea principală a Masivului Iezer - Păpuşa. Întîlnim aici marcajul de creastă, bandă roşie. El ne conduce către dreapta, în coborîre, pînă în punctul numit Crucea Ateneului, de unde coborîm către stînga, avînd pe acest parcurs marcajul cu punct albastru şi ajungem în 30 minute la refugiul Iezer, situat în căldarea Iezerului Mare, lîngă Lacul Iezer.

Marcajul bandă roşie continuă de la Crucea Ateneului pe culmea prelungă a Muntelui Văcarea, la cabana Voina; durata 3 1/2-4 ore.

Sumar

PREZENTARE GENERALĂ ........ 5Localizare, delimitare, întindere ........ 5Geologia ........ 6Relieful ........ 8Reţeaua hidrografică ........ 13Rîurile şi lacurile de baraj ........ 13Lacurile alpine ........ 18Clima ........ 23

Flora şi vegetaţia ........ 28Fauna ........ 35Populaţia şi aşezările ........ 39

TURISM ........ 42Căi de acces şi puncte de plecare ........ 42Căi de acces şi puncte de plecare pentru traseele de pe versantul nordic ........ 42Căi de acces şi puncte de plecare dinspre vest ........ 47Căi de acces şi puncte de plecare pentru traseele de pe versantul sudic ........ 48Căi de acces şi puncte de plecare dinspre est ........ 50Cabane şi refugii ........ 51Cabane pe versantul nordic ........ 52Cabane pe versantul sudic ........ 55Alte cabane ........ 56Refugii ........ 56

TRASEE TURISTICE DE PĂTRUNDERE ÎN MASIVTrasee turistice pe versantul nordic ........ 621. Satul Sebeş - sub vîrful Comisu, prin Valea Sebeşului ........ 622. Satul Breaza - cabana Urlea, prin Valea Pojortei ........ 653. Satul Breaza - cabana Urlea, prin Plaiul Colţilor ........ 654. Satul Breaza - cabana Urlea, prin Valea Brescioarei ........ 665. Cabana Urlea - Curmătura Mogoşului, prin Curmătura Moşului şi Vîrful Urlea ........ 676. Cabana Urlea - Curmătura Zîrnei, prin Pîrîul Calului şi Valea Urlei ........ 697. Curmătura Zîrnei - cabana Urlea, prin Valea Urlei şi Pîrîul Calului ........ 708. Portiţa Iezerului - Lacul Urlea - Valea Urlei (cu legătura pentru cabana Urlea sau curmătura Zîrnei) ........ 729. Cabana Urlea - satul Breaza, prin Plaiul Colţilor ........ 7210. Comuna Sîmbăta de Jos - Complexul turistic Sîmbăta - cabana Valea Sîmbetei ........ 7311. Cabana Valea Sîmbetei - "La Cruce" -Fereastra Mare ........ 7512. "La Cruce" - sub Vîrful Cheia Bîndei ........ 7613. "La Cruce" - Fereastra Mică a Sîmbetei ........ 7714. Cabana Valea Sîmbetei - Piatra Caprei ........ 7815. Oraşul Victoria - Portiţa Viştei Mari, prin valea Viştei Mari ........ 7916. Oraşul Victoria - "La Şipot" (cu legătura pentru cabanele Turnuri şi Podragu) ........ 8217. Cabana Arpaş - "La Şipot" - cabana Podragu, prin Muchia Tărîţei ........ 8218. Oraşul Victoria - cabana Podragu priu Valea Podragului ........ 8519. Cabana Podragu - Şaua Podragului ........ 8820. Cabana Podragu - Portiţa Arpaşului, pe la Lacul Podrăgel ........ 9021. Comuna Arpaşu de Jos - Glăjărie - hotelul Bîlea-Cascadă ........ 9122. Hotelul Bîlea-Cascadă - cabana Bîlea-Lac, peste Muchia Buteanului ........ 9323. Hotelul Bîlea-Cascadă - cabana Bîlea-Lac, prin Valea Bîlei (drumul de vară) ........ 9524. Cabana Bîlea-Lac - Şaua Caprei ........ 9625. Şaua Caprei - Vîrful Vînătoarea lui Buteanu ........ 9726. Şaua Văiugii - cabana Bîlea-Lac, prin Căldarea Văiugii ........ 9827. Cabana Bîlea-Lac - Şaua Paltinului ........ 9928. Cabana Bîlea-Lac - hotelul Bîlea-Cascadă, prin Valea Doamnei ........ 10029. Comuna Porumbacu de Jos - cabana Negoiu, prin Valea Rîului Mare al Porumbacului ........ 10130. Cabana Negoiu - Vîrful Negoiu, pe la Piatra Prînzului ........ 10331. Piatra Prînzului - Lacul Călţun (refugiul Călţun), prin Strunga Ciobanului ........ 10532. Lacul Călţun (refugiul Călţun) - cabana Negoiu, pe la Strunga Ciobanului şi Piatra Prînzului ........ 10733. Cabana Negoiu - Vîrful Şerbota ........ 10934. Cabana Negoiu - Şaua Scării ........ 11035. Cabana Negoiu - cabana Bărcaciu ........ 11236. Comuna Avrig - cabana Poiana Neamţului - cabana Bărcaciu ........ 11437. Cabana Bărcaciu - cabana Negoiu ........ 11538. Cabana Bărcaciu - sub Vîrful Scara ........ 11739. Cabana Bărcaciu - Lacul Avrig ........ 11840. Comuna Avrig - cabana Suru, prin Poiana Florilor ........ 12041. Halta C.F.R. Sebeş-Olt - comuna Sebeşu de Sus - cabana Suru ........ 12142. Cabana Suru - Şaua Surului ........ 123

Trasee din Valea Oltului ........ 12443. Turnu Roşu - Chica Pietrelor (Petrilor) ........ 124

44. Comuna Cîinenii Mici - Chica Fedeleşului, prin Zănoaga Cîinenilor ........ 12845. Comuna Cîinenii Mici - stîna din Ciungi, prin Valea Coţilor ........ 12946. Satul Grebleşti - cabana Suru, prin Muchia Coţilor - Apa Cumpănită ........ 130

Trasee turistice pe versantul sudic ........ 13247. Cabana Cumpăna - Vîrful Negoiu, prin Muntele Marginea - Valea Topologului - Izvorul Negoiului ........ 13248. Muntele Marginea - Strunga Doamnei sau Vîrful Negoiu, prin Culmea Florea - Podeanu ........ 13649. Confluenţa pîrîului Scara cu Izvorul Negoiului - Şaua Scării - cabana Negoiu ........ 13850. Lacul Vidraru - cabana Capra - Şaua Caprei ........ 14151. Cantonul Piscul Negru - Şaua Podeanu Florea, cu legătura spre Vîrful Negoiu ........ 14352. Cantonul Piscul Negru - Lacul Călţun, prin Izvorul Călţunului ........ 14453. Lacul Călţun - tunelul Transfăgărăşanului (intrarea dinspre sud) ........ 14654. Cantonul Piscul Negru - Şaua Paltinului, prin Izvorul Paltinului ........ 14755. Cantonul Piscul Negru - cantonul Muşeteica, peste munţii Piscul Negru - Ciocanu - Năneasa ........ 14856. Lacul Vidraru (Gura Oticului) - Şaua Podragului, prin Valea Budei şi Izvorul Podul Giurgiului ........ 15057. Stînele din Podul Giurgiului - Şaua Orzănelei, prin Valea Orzănelelor ........ 15358. Stînele din Podul Giurgiului - Curmătura Galbena, prin Izvorul Moldoveanului ........ 15459. Satul Slatina - Portiţa Viştei, prin Valea Cernatului - Curmătura Maliţei -Valea Rea ........ 15660. Vîrful Moldoveanu - satul Slatina, prin Culmea Scărişoara - Valea Lungă - Maliţa - Preotesele ........ 15961. Staţiunea Brădet - Vîrful Modoveanu, prin Valea Vîlsanului ........ 16362. Vîrful Moldoveanu - staţiunea Brădet, prin Culmea Coastele Mari - Zănoaga ........ 167

Trasee turistice în sectorul de est ........ 17163. Cabana Plaiul Foii - Rudăriţa ........ 17164. Rudăriţa - Curmătura Lerescului Mic, prin Valea Rudăriţei ........ 17265. Rudăriţa - Curmătura Comisului, peste Muntele Văcăria Mare ........ 172

TRASEE DE CREASTA ........ 174

Traseul de creastă est - vest ........ 174Etapa I. Cabana Plaiul Foii - Curmătura Lerescului Mic ........ 174Etapa a II-a. Curmătura Lerescului Mic - Curmătura Zîrnei ........ 176Etapa a III-a. Curmătura Zîrnei - Fereastra Mare a Sîmbetei ........ 180Etapa a IV-a. Fereastra Mare a Sîmbetei - Şaua Podragului ........ 183Etapa a V-a. Saua Podragului - Şaua Caprei ........ 187Etapa a VI-a. Şaua Caprei - Vîrful Negoiu ........ 192Etapa a VII-a. Vîrful Negoiu - Şaua Scării ........ 197Etapa a VIII-a. Şaua Scării - Şaua Surului ........ 199Etapa a IX-a. Saua Surului - Halta C.F.R. Valea Mărului (Valea Oltului) ........ 204

Traseul de creastă vest - est ........ 207Etapa I. Halta C.F.R. Valea Mărului - Şaua Surului ........ 207Etapa a II-a. Saua Surului - Saua Scării ........ 209Etapa a III-a. Şaua Scării - Vîrful Negoiu ........ 214Etapa a IV-a. Vîrful Negoiu - Şaua Caprei ........ 217Etapa a V-a. Şaua Caprei - Şaua Podragului ........ 223Etapa a VI-a. Şaua Podragului - Fereastra Mare a Sîmbetei ........ 226Etapa a VII-a. Fereastra Mare a Sîmbetei - Curmătura Zîrnei ........ 230Etapa a VIII-a. Curmătura Zîrnei - Curmătura Lerescului Mic ........ 233Etapa a IX-a. Curmătura Lerescului Mic - cabana Plaiul Foii ........ 236

TRASEE TURISTICE NEMARCATE, DE DIFICULTATE MEDIE, ŞI TRASEE ALPINE ........ 239

Trasee turistice nemarcate de dificultate medie ........ 24066. Muchia Drăguşului ........ 24067. Muchia Zănoagei ........ 24168. Muchia Vistei Mari ........ 242

Trasee alpine ........ 243S e c t o r u l v a l e a S î m b e t e i ........ 24369. Muchia Colţului Bălăceni ........ 244S e c t o r u l U c e a M a r e - P o d r a g u ........ 24470. Fisura Surplombantă ........ 244

71. Traseul 23 August ........ 24572. Hornul din peretele nordic al Vîrfului Tărîţa ........ 24573. Muchia nord-estică a Vîrfului Tărîţa ........ 246S e c t o r u l A r p ă s h e l ........ 24674. Creasta Vîrtopelului ........ 24675. Creasta Arpăşelului ........ 247S e c t o r u l B u t e a n u - P a l t i n u ........ 25076. Peretele vestic al Vînătorii lui Buteanu ........ 25077. Turnul Paltinului ........ 250S e c t o r u l N e g o i u ........ 25178. Peretele nord-estic al Negoiului ........ 25179. Traseul din Căldarea Superioară a Laiţei ........ 252S e c t o r u l G î r b o v a ........ 25280. Traseul Central din peretele nord-vestic al Piscului Gîrbova ........ 252

CREASTA MUNŢILOR Făgăraşului IARNA ........ 253Descrierea traseului ........ 255Pîrtii de schi ........ 263TRASEE DE LEGĂTURĂ SPRE ALTE MASIVE ........ 26681. Curmătura Brătilei - Vîrful Oticu -Vîrful Roşu - Iezerul Mare - cabana Voina ........ 266

Redactor: RODICA MARIA NICULESCU Tehnoredactor: ECATERINA ALBICIBun de tipar: 10 iunie 1984 Coli de tipar: 11,5 + 1 hartă

Întreprinderea poligrafică Sibiu Şos. Alba lulia nr. 40 Republica Socialistă România

Scanare şi OCR : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.comAlte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/Corectură : Alexandru GheorghiescuCarte obţinută prin bunăvoinţa domnului Cristian Malide