1

R O M Â N I A CURTEA DE APEL TÂRGU MUREŞ Târgu Mureş, str. T. Vladimirescu, nr.69, judeţul Mureş Telefon 0265-263694, fax 0265-269.199, email ca-tgmures@just.ro SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

MINUTA ÎNTÂLNIRII PROFESIONALE

DIN TRIMESTRUL IV, 2018 pentru unificarea practicii judiciare şi formarea profesională continuă

1. Civil. Pretenţii Aquaserv. Contravaloare serviciu de alimentare cu apă.

Caracterul de titlu executoriu al facturii individuale;

2. Drept procesual civil. Competenţa funcţională de soluţionare a apelurilor formulate în cauzele având ca obiect cereri privitoare la înlocuirea amenzii cu muncă în folosul comunităţii;

3. Drept procesual civil. Incidenţa dispoziţiilor procedurale prevăzute de

OUG 34/2006 sau a celor menţionate de Legea 101/2016, în contextul soluţionării litigiilor privind contracte de achiziţie publică încheiate sub imperiul OUG 34/2006 (abrogată de Legea 98/2016);

4. Contencios administrativ şi fiscal. Procedura de comunicare a actelor

administrativ-fiscale. Aplicabilitatea Deciziei CCR 536/2011 în cazul procedurii de comunicare prevăzute de Legea 207/2015;

5. Insolvenţă. Deschiderea procedurii de insolvenţă la cererea debitoarei,

societate cu răspundere limitată, în situaţia în care pentru a face dovada îndeplinirii cerinţelor art. 5 pct. 72 teza finală din Legea nr. 85/2014, debitoarea se prevalează de o creanţă constatată printr-o ordonanţă de

2

plată emisă împotriva sa la cererea asociatului care deţine controlul asupra societăţii debitoare;

6. Civil. Necesitatea analizării îndeplinirii condiţiei existenţei unui

dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor (conform art. 4 al. 1 din Legea 193/2000) în ipoteza clauzelor care prevăd dreptul operatorilor de telefonie mobilă la a pretinde despăgubiri egale cu valoarea abonamentului pentru perioada rămasă până la expirarea duratei convenite prin contract în cazul denunţării unilaterale. Posibilitatea/imposibilitatea constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale independent de existenţa unui asemenea dezechilibru semnificativ;

7. Contencios administrativ. Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie în ceea ce priveşte aplicarea sancţiunii contravenţionale în cazul contravenţiei prevăzute de art. 83 alin. 1 Cod fiscal vechi;

8. Drept procesual civil. Taxa de timbru în cazul acţiunilor formulate de administratorul judiciar având ca obiect cererea de anulare a unei decizii de impunere emisă de ANAF;

9. Contencios administrativ. Posibilitatea instanţei de a dispune asupra

repunerii petentului în termenul de 48 ore de achitare a jumătate din cuantumul minim al amenzii stabilite prin procesul verbal atacat;

10. Insolvenţă. Interpretarea dispoziţiilor art. 133 alin. 4 lit. e din Legea nr.

85/2014, în sensul acceptării/neacceptării posibilităţii ca planul de reorganizare a debitorului să poată prevedea eşalonarea la plata a creanţelor curente (inclusiv a celor bugetare). Subtemă: În cazul interpretării restrictive, indicarea mijloacelor legale de cenzurare de către judecătorul sindic a planului de reorganizare care conţine prevederi de eşalonare la plată a creanţelor curente, plan votat de creditori cu respectarea dispoziţiilor art. 137-139 din legea nr. 85/2014;

11. Civil. Interesul furnizorul de utilităţi de a promova acţiune în

pretenţii/cerere de valoare redusă constând în contravaloarea facturilor pentru servicii de furnizare de apă potabilă şi colectarea apelor uzate;

3

12.Civil. Urmărirea silită a unei creanţe rezultând dintr-un contract de credit, cu privire la care, anterior, printr-o altă hotărâre judecătoreasca definitivă a fost constatat caracterul abuziv al unor clauze contractuale şi s-a dispus restituirea sumelor încasate in temeiul acestora, fără individualizarea sumelor, respectiv situaţia formulării concomitent a contestaţiei la executare şi a cererii de constatare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale în temeiul cărora s-au calculat sumele urmărite silit. Posibilitatea efectuării expertizei contabile în cadrul judecării apelului formulat împotriva soluţiei date in contestaţia la executare ce vizează contestarea caracterului cert şi lichid a creanţei urmărite;

13. Insolvenţă. Contestaţie a creditorului faţă de situaţia creanţei unui alt creditor înscris în tabelul preliminar de creanţe. Soluţia judecătorului sindic de admitere a contestaţiei şi de modificare a tabelului prin reducerea cuantumului acelor creanţe contestate sau prin eliminarea lor. Interesul practicianului în insolvenţă în declararea căii de atac împotriva acestei hotărâri a judecătorului sindic, scopul urmărit fiind acela de a menţine tabelul în forma înregistrată iniţial (cu menţiunea că acei creditori ale căror creanţe au fost afectate de hotărârea judecătorului sindic au declarat la rândul lor calea de atac);

14. Drept procesual civil. Necesitatea reiterării în calea de atac a alegerii de

domiciliu efectuate în faţa primei instanţe conform art. 158 Cod procedură civilă.

4

1.Civil. Pretenţii Aquaserv. Contravaloare serviciu de alimentare cu apă. Caracterul de titlu executoriu al facturii individuale

Materia: Civil Subcategorie: Drepturi de creanţă Obiect ECRIS: Pretenţii/Cerere de valoare redusă/Ordonanţă de plată Act normativ incident: art. 31 alin. (17) din Legea nr. 241/2006, art. 33 C. proc. civ.

Potrivit opiniei unanim exprimate, formularea unei acţiuni în pretenţii/cereri de valoare redusă/ordonanţe de plată prin care furnizorul de utilităţi solicită obligarea pârâtului la plata sumei de bani reprezentând contravaloarea facturilor emise pentru servicii de furnizare de apă potabilă, colectarea apelor uzate este lipsită de interes.

Argumente:

Conform dispoziţiilor art. 31 al. 17 din Legea nr. 241/2006 privind serviciul de

alimentare cu apă și de canalizare, factura individuală pentru serviciul de alimentare cu apă şi de canalizare constituie titlu executoriu.

Prevederile normative anterior citate reprezintă dispoziţii speciale derogatorii de la dreptul comun reprezentat de art. 641 alin. 1 teza I C. proc. civ. potrivit căruia înscrisurile sub semnătură privată sunt titluri executorii, numai dacă sunt înregistrate în registrele publice, în cazurile şi condiţiile anume prevăzute de lege.

Instanţa investită cu astfel de acţiuni în pretenţii/cereri de valoare redusă/ordonanţe de plată nu este chemată a examina dacă facturile individuale pentru serviciul de alimentare cu apă şi de canalizare îndeplinesc condiţia prevăzută de art. 641C. proc. civ. pentru a deveni titluri executorii, atât timp cât prin dispoziţie normativă expresă, opţiunea legiuitorului este de a atribui facturilor respective valoarea de titluri executorii.

Mai mult, se vor avea în vedere şi prevederile art. 638 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora sunt, de asemenea, titluri executorii şi pot fi puse în executare silită: [...] titlurile de credit sau alte înscrisuri cărora legea le recunoaşte putere executorie. Această categorie de „alte titluri executorii“ este una mai largă şi cuprinde şi acele înscrisuri cărora legea le recunoaşte putere executorie. În cazul acestora din urmă, pentru a fi titluri executorii, este necesar şi suficient ca legea să le recunoască putere executorie sau, mai exact, să prevadă că pot fi puse în executare silită. În acest context, se constată că facturile emise de reclamantă se încadrează în categoria prevăzută de Codul de procedură civilă ca

5

fiind „alte titluri executorii“ şi cărora legea, respectiv prevederile art. 31 alin. 17 din Legea serviciului de alimentare cu apă şi de canalizare nr. 241/2006, republicată le recunoaşte putere executorie,.

În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională în paragraful nr. 24 al Deciziei nr. 188 din 21 martie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 31 alin. (17) din Legea serviciului de alimentare cu apă şi de canalizare nr. 241/2006, republicată, în cuprinsul căruia s-a reţinut că prevederile art. 31 alin. (17) din Legea nr. 241/2006, care prevăd că „factura individuală pentru serviciul de alimentare cu apă şi de canalizare constituie titlu executoriu”, se încadrează în categoria prevăzută de Codul de procedură civilă ca fiind „alte titluri executorii" şi cărora legea le recunoaşte putere executorie.

Cerința înregistrării unui înscris sub semnătură privată într-un registru public pentru a avea valoare de titlu executoriu a fost introdusă ca urmare a modificării codului de procedură civilă prin Legea 17/2017 publicată în Monitorul Oficial în data de 17.03.2017. Prin Legea nr. 17/2017 nu au fost operate modificări ale Legii nr. 241/2006 ce conferă în mod expres valoarea de titlu executoriu facturii individuale emise pentru serviciul de alimentare cu apă și canalizare. Interpretând forma actuală a art. 641 C.proc. civ. se apreciază că aceasta este aplicabilă doar acelor înscrisuri sub semnătură privată cu privire la care legea instituie în mod expres obligativitatea înscrierii în astfel de registre publice pentru a dobândi valență de titlu executoriu. În cazul facturilor emise pentru servicii de alimentare cu apă și canalizare nu este prevăzută o astfel de obligație, astfel încât acestea constituie titluri executorii fără a fi înregistrate într-un astfel de registru. De altfel, în condițiile în care, în prezent, nu există astfel de registre publice în care pot fi înregistrare aceste facturi, în măsura în care o astfel de înregistrare ar constitui o condiție pentru dobândirea valorii de titlu executoriu, prevederile Legii nr. 241/2006 ar deveni practic inaplicabile. Or, conform celor expuse inițial, prin Legea nr. 17/2017 nu a fost operată o modificare a Legii nr. 241/2006 în sensul instituirii unei astfel de condiții suplimentare pentru dobândirea calității de titlul executoriu.

În consecinţă, reclamanta nu justifică interes pentru obținerea unei sentințe judecătorești de obligare a pârâtului la plata contravalorii acestor servicii de vreme ce poate pune în executare facturile emise aferent acestor servicii prestate, fără a apela la procedura judiciară. Dispoziţii normative speciale, asemănătoare celor prevăzute de art. 13 alin. 17 din Legea nr. 241/2006 ce califică factura individuală pentru serviciul de alimentare cu apă şi canalizare ca fiind titlu executoriu, sunt prevăzute în cazul facturilor emise pentru toate serviciile de utilităţi publice. În acest sens, sunt prevederile art. 42 alin. 6 din Legea nr. 51/2006, modificată prin Legea nr. 225/2016, ce enunţă expres că factura emisă pentru serviciile de utilităţi publice

6

constituie titlu executoriu. Raţionamentul anterior expus privind lipsa de interes este valabil şi în situaţia formulării unei acţiuni în pretenţii/cereri de valoare redusă/ordonanţe de plată prin care furnizorul de utilităţi solicită obligarea pârâtului la plata sumei de bani reprezentând contravaloarea facturilor emise pentru toate serviciile de utilităţi publice. Având în vedere opţiunea neechivocă a legiuitorului privind calificarea facturii emise pentru serviciile de utilităţi publice ca fiind titlu executoriu, se apreciază ca fiind lipsită de relevanţă juridică, sub aspectul analizat, argumentul privind augmentarea taxei judiciare de timbru aferente cererii furnizorului de utilităţi de încuviinţare a executării silite a mai multor facturi emise faţă de acelaşi utilizator.

2. Drept procesual civil. Competenţa funcţională de soluţionare a apelurilor formulate în cauzele având ca obiect cereri privitoare la înlocuirea amenzii cu muncă în folosul comunităţii

Materia: Drept procesual civil Subcategoria: căi de atac: apel Obiect ECRIS: obligaţie de a face

Legislaţia incidentă: OG 2/2001, art. 95 C. proc. civ.

Această temă a fost supusă dezbaterii la precedenta întrunire profesională, astfel că reiterăm opinia conturată şi argumentele avute în vedere în cadrul întrunirii profesionale din trimestrul al III-lea 2018 (tema 5). Competenţa funcţională de a soluţiona apelurile promovate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în cauze având ca obiect înlocuirea sancţiunii amenzii contravenţionale cu muncă în folosul comunităţii, aparţine, potrivit opiniei majoritare, secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul tribunalului. Argumente:

În afara litigiilor date în competenţă sa de art. 95 alin. 2 C.proc.civ. şi art. 10 din Legea nr. 554/2004, secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului mai judecă şi litigiile date în competenţa sa de dispoziţii cuprinse în legi speciale. O astfel de dispoziţie este cuprinsă în conţinutul art. 34 alin 2 din OG nr. 2/2001, privind regimul juridic al contravenţiilor, potrivit căreia „dacă prin lege nu se prevede altfel, hotărârea prin care s-a soluţionat plângerea poate fi atacată numai cu apel. Apelul se soluţionează de secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului."

7

Litigiile având ca obiect înlocuirea sancţiunii amenzii contravenţionale cu muncă în folosul comunităţii, fiind reglementate expres de prevederile OG nr. 2/2001, urmează a fi asimilate plângerilor contravenţionale, calea de atac şi instanţa competentă fiind determinate conform prevederilor art. 34 din OG nr. 2/2001. Chiar în condiţiile în care se specifică expres că doar apelul împotriva hotărârii prin care se soluţionează plângerea contravenţională se soluţionează de către instanţa de contencios administrat, se are în vedere că aceste litigii sunt izvorâte şi subsecvente încheierii unui proces verbal de contravenţie, ca atare competenţa rămâne cea stabilită pentru acest tip de cauze.

3. Drept procesual civil. Incidenţa dispoziţiilor procedurale prevăzute de OUG 34/2006 sau a celor menţionate de Legea 101/2016, în contextul soluţionării litigiilor privind contracte de achiziţie publică încheiate sub imperiul OUG 34/2006 (abrogată de Legea 98/2016)

Materia: procesual civil Subcategorie: achiziţii publice

Obiect Ecris: litigiu privind achiziţiile publice Legislaţie incidentă: art. 24 C. proc. civ, Legea nr. 101/2016, OUG nr. 34/2006

Opinia unanim exprimată este în sensul incidenţei dispoziţiilor procedurale prevăzute de Legea 101/2016, în contextul soluţionării litigiilor privind contractele de achiziţie publică încheiate sub imperiul OUG 34/2006 (abrogată de Legea 98/2016).

Argumente: Dispoziţiile tranzitorii ale Legii nr. 101/2016 reglementează modul de aplicare în timp a dispoziţiilor sale procedurale. În acest sens, prezintă relevanţă prevederile art. 69 din actul normativ anterior menţionat, potrivit cărora: (1) Contestaţiile/Cererile/Plângerile aflate în curs de soluţionare la Consiliu/instanţa de judecată la data intrării în vigoare a prezentei legi continuă să fie soluţionate în condiţiile şi cu procedura prevăzute de legea în vigoare la data la care au fost depuse. (2) Dispoziţiile prezentei legi se aplică numai contestaţiilor/cererilor/plângerilor formulate după intrarea ei în vigoare. (3) Contestaţiile depuse, în condiţiile legii, la poştă, înainte de data intrării în vigoare a prezentei legi, rămân supuse soluţionării conform legii în vigoare la data la care au fost depuse, chiar dacă sunt înregistrate la Consiliu/instanţa de judecată după această dată.

8

(4) Termenele procedurale aflate în curs la data intrării în vigoare a prezentei legi rămân supuse legii în vigoare la data la care au început să curgă.

Faţă de dispoziţiile exprese ale art. 69 din Legea 101/2016, acest act normativ se aplică ca atare contestaţiilor/cererilor/plângerilor formulate după intrarea legii în vigoare, fără a interesa dispoziţiile de procedură aplicabile la momentul încheierii contactului de achiziţie publică. În condiţiile în care normele tranzitorii confirmă soluţia aplicării imediate a normelor de procedură prevăzute de Legea nr. 101/2016 nu se identifică nici un temei legal pentru a justifica ultraactivitatea dispoziţiilor OUG 34/2006.

4. Contencios administrativ şi fiscal. Procedura de comunicare a actelor adminstrativ-fiscale. Aplicabilitatea Deciziei CCR 536/2011 în cazul procedurii de comunicare prevăzute de Legea 207/2015.

Materia: contencios administrativ şi fiscal Subcategorie: fiscal Obiect Ecris: anulare act administrativ

Acte normative incidente:art.47 din Legea nr. 207/2015, Decizia CCR nr. 536/2011

Potrivit opiniei unanim exprimate, Decizia CCR nr. 536/2011 nu este

aplicabilă şi în cazul procedurii de comunicare prevăzute în noul Cod de procedură Fiscală – Legea 207/2015.

Argumente:

Decizia CCR 536/2011 s-a pronunţat în raport de dispoziţiile art. 44 alin. (2)

litera a-d din OG 92/2003, forma anterioară modificărilor introduse acestui act normativ prin OUG 29/2011, act normativ care a menţionat expres caracterul subsidiar al comunicării prin publicitate.

În mod similar, în actuala reglementare – Legea 207/2015, dispoziţiile art. 47 alineat 3 şi 4, stabilesc precis caracterul subsidiar al comunicării prin publicitate în raport de obligaţia comunicării prin poştă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, dispoziţii legale care se impun a fi aplicate ca atare de judecătorul cauzei, în condiţiile în care nu s-a constatat neconstituţionalitatea acestora.

Suplimentar se reţine că dispoziţiile art. 44 alin. (2) din OG 92/2003 au fost declarate neconstituţionale în considerarea faptului că nu stabileau explicit o anumită ordine de comunicare a actelor administrativ-fiscale, fapt care permitea o interpretare a practicii administrative sau judecătoreşti de natură să încalce considerentele din Decizia CCR nr. 667 din 30 aprilie 2009, prin care se respinsese excepţia de neconstituţionalitate a acestui text de lege.

9

În concluzie, se reţine, pe de o parte, faptul că dispoziţiile art. 47 alineat 3 şi 4 Cod procedură fiscală nu au fost declarate neconstituţionale iar, pe de altă parte, faptul că noua reglementare prevede expres caracterul subsidiar al comunicării prin publicitate în raport de obligaţia organului fiscal de a comunica actul administrativ fiscal prin poştă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, fiind exclusă posibilitatea unei interpretări contrarii Deciziei CCR 667/2009.

5. Insolvenţă. Deschiderea procedurii de insolvenţă la cererea debitoarei, societate cu răspundere limitată, în situaţia în care, pentru a face dovada îndeplinirii cerinţelor art. 5 pct. 72 teza finală din Legea nr. 85/2014, debitoarea se prevalează de o creanţă constatată printr-o ordonanţă de plată emisă împotriva sa la cererea asociatului care deţine controlul asupra societăţii debitoare.

Materia: civil Subcategorie: insolvenţă şi preinsolvenţă Obiect Ecris: contestație la tabelul preliminar de creanţe Legislaţie incidentă: art. 5 pct. 72 din Legea nr. 85/2014

Opinia majoritară este în sensul că, în principiu, nu se poate respinge cererea de deschidere a procedurii insolvenţei la cererea debitoarei, societate cu răspundere limitată, în situaţia în care pentru a face dovada îndeplinirii cerinţelor art. 5 pct. 72 teza finală din Legea nr. 85/2014, debitoarea se prevalează de o creanţă constatată printr-o ordonanţă de plată emisă împotriva sa la cererea asociatului care deţine controlul asupra societăţii debitoare.

Argumente: Soluţia de admitere a cererea de deschidere a procedurii are ca fundament

caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei asociatului constat printr-o ordonanţă de plată, prevederile art. 66 din Legea nr. 85/2014 privind obligaţia debitorului aflat în insolvenţă, de a cere deschiderea procedurii şi prevederile art. 435 Cod pr. civilă privind obligativitatea şi opozabilitatea hotărârii judecătoreşti.

Potrivit prevederilor art. 5 pct. 72, teza finală, din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, când cererea de deschidere a procedurii de insolvenţă este introdusă de debitor, cuantumul creanţelor bugetare trebuie să fie mai mic de 50% din totalul declarat al creanţelor debitorului.

Conform art. 5 pct. 20 din Legea nr. 85/2014, creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei este creditorul a cărui creanţă asupra patrimoniului debitorului este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 60 de zile. Prin creanţă certă, în sensul prezentei legi, se înţelege acea creanţă a cărei existenţă

10

rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul. Creditorii vor putea solicita deschiderea procedurii insolvenţei doar în cazul în care, după compensarea datoriilor reciproce, de orice natură, suma datorată acestora va depăşi suma prevăzută la pct. 72;

Potrivit art. 5 pct. 72 din Legea nr. 85/2014 valoarea-prag reprezintă cuantumul minim al creanţei, pentru a putea fi introdusă cererea de deschidere a procedurii de insolvenţă. Valoarea-prag este de 40.000 lei atât pentru creditori, cât şi pentru debitori, inclusiv pentru cererile formulate de lichidatorul numit în procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru creanţe de altă natură decât cele salariale, iar pentru salariaţi este de 6 salarii medii brute pe economie/salariat. Când cererea de deschidere a procedurii de insolvenţă este introdusă de debitor, cuantumul creanţelor bugetare trebuie să fie mai mic de 50% din totalul declarat al creanţelor debitorului.

Problema de drept expusă reflectă, prin ipoteză, îndeplinirea cerinţelor art. 5 pct. 72 teza finală din Legea nr. 85/2014, având în vedere cuantumul creanţei asociatului unic, constată printr-o ordonanţă de plată, în concurenţa cu creanţa bugetară.

De asemenea, se apreciază că pot exista şi situaţii concrete de excepţie, ce pot face posibilă, în funcţie de probele administrate, dovedirea abuzului de drept cu finalitatea respingerii cererii de deschidere a procedurii.

6. Civil. Necesitatea analizării îndeplinirii condiţiei existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor (conform art. 4 al. 1 din Legea 193/2000) în ipoteza clauzelor care prevăd dreptul operatorilor de telefonie mobilă la a pretinde despăgubiri egale cu valoarea abonamentului pentru perioada rămasă până la expirarea duratei convenite prin contract în cazul denunţării unilaterale. Posibilitatea/imposibilitatea constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale independent de existenţa unui asemenea dezechilibru semnificativ

Materia: civil Subcategorie: dreptul consumatorului Obiect ECRIS: acţiune în răspundere contractuală Acte normative incidente: Legea nr.193/2000

Potrivit opiniei unanim exprimate, chiar dacă o clauză poate fi încadrată în rândul celor din anexa Legii nr. 193/2000, pentru constatarea caracterului său abuziv este necesară analizarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 din

11

menţionatul act normativ, inclusiv cea referitoare la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor.

Argumente: Anexa la Legea nr. 193/2000 cuprinde o listă neexhaustivă a clauzelor care

pot fi considerate ca fiind abuzive, având caracterul unei liste „gri“, iar nu a unei liste„negre“.

Dincolo de controversele exprimate în doctrina de specialitate, se apreciază că nu este suficient ca o clauză să se încadrează în rândul celor din anexa la Legea 193/2000, pentru a fi considerată în mod automat abuzivă, fără a mai fi necesară analizarea în mod separat a condiţiilor de la art. 4 din lege.

În acest sens, se reţine că printre clauzele prevăzute de Anexa la Legea nr. 193/2000, figurează la litera i, clauza ce obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist.

În concret, stabilirea caracterului disproporţionat de mari al sumelor la care se obligă consumatorul implică, în mod necesar, o analiză a dezechilibrului semnificativ între drepturi şi obligaţiile părţilor, deci a condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

7. Contencios administrativ. Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie în ceea ce priveşte aplicarea sancţiunii contravenţionale, în cazul contravenţiei prevăzute de art. 83 alin. 1 Cod fiscal vechi

Materia: contencios administrativ şi fiscal Subcategorie: drept contravenţional Obiect Ecris: anulare proces verbal de contravenţie Acte normative incidente: OG nr. 2/2001, Legea nr. 571/2003

Termenul de prescripţie în ceea ce priveşte aplicarea sancţiunii

contravenţionale în cazul contravenţiei prevăzute de art. 83 alin. 1 Cod fiscal vechi începe să curgă, conform opiniei unanim exprimate, din momentul expirării termenului legal fără a fi îndeplinită obligaţia depunerii declaraţiei fiscale.

Argumente: Potrivit art. 13 al. 1 şi 2 din OG 2/2001, aplicarea sancţiunii amenzii

contravenţionale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei. În cazul contravenţiilor continue, termenul prevăzut la alin. (1) curge de la data încetării

12

săvârşirii faptei. Contravenţia este continuă în situaţia în care încălcarea obligaţiei legale durează în timp.

Fapta de a nu depune o anumită declaraţie nu este o faptă care durează în timp, ci se săvârşeşte chiar la momentul în care a expirat termenul prevăzut de lege pentru depunerea declaraţiei. Altfel spus, petentul are la dispoziţie un anumit interval de timp, stabilit în mod expres de lege, să depună declaraţia şi ulterior împlinirii acestui termen se consumă faptul contravenţional incriminat de lege. Nu se poate aprecia, în acest caz, că obligaţia legală durează în timp pentru a ne afla în ipoteza contravenţiei continue prevăzută de art. 13 alin.2 din OG nr.2/2001, aceasta deoarece obligaţia legală are un termen de îndeplinire şi încălcarea acestui termen duce la existenţa contravenţiei. Nu se poate aprecia astfel că petentul se va afla într-o stare contravenţională continuă, până la descoperirea faptei, deoarece acest lucru ar duce la situaţia în care o persoană să fie sancţionată după un interval mare de timp, chiar mai mare decât termenul de drept comun în materie fiscală (5 ani), pentru că nu a depus o anumită declaraţie, ceea ce ar împiedica cu desăvârşire realizarea scopului prescripţiei.

Încălcarea în timp a obligaţiei presupune un element material din partea petentului, pentru că doar astfel vorbim de o încălcare. În cazul de faţă elementul material al contravenţiei constă într-o inacţiune (nedepunerea declaraţiei), inacţiune care duce la săvârşirea contravenţiei în prima zi de la expirarea termenului. Petentul poate fi sancţionată contravenţional chiar în acea zi sau ulterior împlinirii acestui termen, în limitele impuse de art. 13 al. 1 din OG 2/2001, dar tot pentru inacţiunea săvârşită în momentul expirării termenului.

Trebuie precizat că această inacţiune (nedepunerea declaraţiei) este circumscrisă unui element material obiectiv, săvârşit printr-o acţiune (obţinerea de venituri). Or, termenul de depunere a declaraţiei este legat tocmai de obţinerea acestor venituri, astfel încât contravenţia se consumă la expirarea termenului pentru depunerea declaraţiei cu privire la venitul realizat.

În plus, potrivit art. 91 al. 1 şi 2 din vechiul cod de procedură fiscală, dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani şi începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală.

În aceste condiţii, legislația fiscală raportează momentul începutului termenului de prescripţie de la data naşterii creanţei fiscale, iar potrivit art. 23 din acelaşi act normativ dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează.

Se observă astfel cu uşurinţă că în materie fiscală nu se pune problema unei prelungiri a momentului din care începe să curgă termenul de prescripţie, deoarece chiar din acest moment organul fiscal este în drept să procedeze la stabilirea şi

13

executarea creanţei, fiind fără relevanţă dacă a aflat sau nu de constituirea bazei de impunere.

A admite o altă soluţie în materie contravenţională ar duce la necorelarea momentului de început al termenului de prescripţie şi la situaţia în care un termen de cinci ani în care se prescrie stabilirea obligaţiei fiscale ar putea să se împlinească înaintea termenului de 6 luni prevăzut de art. 13 din OG 2/2001 în care se prescrie aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale pentru nedepunerea declaraţiei fiscale în discuţie.

Astfel, dacă organul fiscal ar afla despre constituirea bazei de impunere după un termen mai mare de 5 ani nu ar mai fi în drept să stabilească obligaţii fiscale, deoarece acestea sunt prescrise, dar ar putea sancţiona contravenţional pe contribuabil, aspect care, după cum s-a arătat mai sus, ar încălca scopul prescripției.

8. Drept procesual civil. Taxa de timbru în cazul acţiunilor formulate de administratorul judiciar având ca obiect cererea de anulare a unei decizii de impunere emisă de ANAF

Materia: contencios administrativ şi fiscal Subcategorie: drept fiscal Obiect Ecris: anulare act administrativ Acte normative incidente: OUG nr. 80/2013, Legea nr. 85/2014

Potrivit opiniei majoritare, sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru acţiunile formulate de administratorul judiciar având ca obiect anularea unei decizii de impunere emisă de ANAF.

Argumente:

Conform art. 115 al. 1 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă sunt scutite de taxe de timbru acţiunile introduse de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar în aplicarea dispoziţiilor prezentului capitol, inclusiv pentru recuperarea creanţelor. Deşi cererea având ca obiect anularea unei decizii de impunere emisă în sarcina debitoarei societate comercială nu se încadrează strict în prevederile mai sus citate, s-a considerat că şi în acest caz o astfel de cerere este scutită de plata taxei de timbru, în condiţiile în care prin aceasta administratorul sau lichidatorul urmăresc să prezerve patrimoniul debitoarei prin scăderea sumelor datorate creditorilor, inclusiv cele datorate bugetului de stat.

În acest sens este şi practica judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Astfel, în considerentele Deciziei nr. 70/14.01.2014, ICCJ evidenţiază că în privinţa timbrajului acţiunii promovate de admnistratorul judiciar al societăţii în insolvenţă

14

având ca obiect anulare Proces verbal de control întocmit de Direcţia Generală de Inspecţie Socială sunt incidente dispoziţiile art. 77 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora „Toate acțiunile introduse de administratorul judiciar sau de lichidator în aplicarea dispozițiilor prezentei legi, inclusiv pentru recuperarea creanțelor, sunt scutite de taxe de timbru", aceste dispoziții având caracter special, derogatoriu, de la dreptul comun în materia taxelor judiciare de timbru reprezentat de Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare, și O.G. nr. 32/1995, cu modificările și completările ulterioare, avute în vedere în mod eronat de instanța de fond la pronunțarea sentinței recurate.

A statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că din analiza acestui text de lege, rezultă că scutirea de la plata taxei judiciare de timbru are caracter general, în sensul că privește toate acțiunile promovate de către administratorul judiciar, indiferent care este felul și natura cererii formulate, astfel încât niciuna dintre aceste acțiuni nu poate fi anulată ca netimbrată.

Raţionamentul expus de ÎCCJ în considerentele Deciziei nr. 70/14.01.2014 privind interpretarea art. 77 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 este aplicabil şi în ce priveşte dispoziţiile similare prevăzute de noua lege a insolvenţei, respectiv art. 115 al. 1 din Legea nr. 85/2014.

9. Contencios administrativ. Posibilitatea instanţei de a dispune asupra repunerii petentului în termenul de 48 ore de achitare a jumătate din cuantumul minim al amenzii stabilite prin procesul verbal atacat

Materia: contencios administrativ şi fiscal Subcategorie: drept contravenţional Obiect Ecris: anulare proces verbal de contravenţie Acte normative incidente: art. 28 din OG nr. 2/2001

În măsura în care se constată că procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei nu conţine menţiunea potrivit căreia contravenientul are posibilitatea de a achita în termen de 48 de ore jumătate din cuantumul minim al amenzii, iar contravenientul a probat vătămarea suferită prin nemenţionarea acestei posibilităţi, potrivit opiniei unanim exprimate, instanţa va anula procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei.

Argumente: Prin ipoteză, petentul a invocat în plângerea contravenţională, ca motiv de

nulitate al procesului verbal de constatare a contravenţie că agentul constatator nu a

15

prevăzut posibilitatea acestuia de a achita jumătate din minimul amenzii pentru fapta constatată, conform dispoziţiilor art. 28 alin. 1 din OG nr. 2/2001 (forma înainte de modificarea prin Legea nr. 203/2018). Problema juridică priveşte strict cazul unor contravenţii pentru care legea prevede posibilitatea de a achita jumătate din minimul amenzii, nu şi contravenţiile pentru care această posibilitate este interzisă expres.

S-a apreciat că fiind vorba despre o nulitate relativă (nefiind prevăzută de art. 17 din OG nr.2/2001, pentru a fi calificată ca fiind nulitate absolută), petentul trebuie să facă dovada vătămării suferite prin nemenţionarea acestei posibilităţi. Astfel, nu ar fi suficient să se invoce faptul că nu a fost în măsură să achite această sumă redusă, ci ar fi nevoit să probeze acest aspect, respectiv că s-a prezentat la sediul autorităţii publice locale, dar că s-a refuzat încasarea sumei.

Instanţa nu poate suplini această lipsă din procesul verbal prin repunerea petentului în termenul de achitare a jumătate din minimul amenzii şi termenul de la care începe să curgă o astfel de măsură. Printr-o astfel de măsură, instanţa ar completa în fapt procesul verbal atacat, depăşindu-şi atribuţiile stabilite prin lege. În măsura în care se constată că o astfel de menţiune lipseşte, iar petentul a probat vătămarea suferită, singura soluţie a instanţei este de a anula procesul verbal, iar nu de a suplini măsurile care nu au fost dispuse legal de către organul constatator. Dispoziţiile art. 177 alin. 1 C. proc. civ. se referă doar la acte de procedură, neconferind instanţei de contencios administrativ prerogativa de a completa actul administrativ contestat.

10. Insolvenţă. Interpretarea dispoziţiilor art. 133 alin. 4 lit. e din Legea nr. 85/2014, în sensul acceptării/neacceptării posibilităţii ca planul de reorganizare a debitorului să poată prevedea eşalonarea la plata a creanţelor curente (inclusiv a celor bugetare). Subtemă: În cazul interpretării restrictive, indicarea mijloacelor legale de cenzurare de către judecătorul sindic a planului de reorganizare care conţine prevederi de eşalonare la plată a creanţelor curente, plan votat de creditori cu respectarea dispoziţiilor art. 137-139 din legea nr. 85/2014.

Materia: civil Subcategorie: insolvenţă şi preinsolvenţă Obiect Ecris: confirmare plan de reorganizare Legislaţie incidentă: art. 102, 133-139 din Legea nr. 85/2014

Dispoziţiile art. 133 alin. 4 lit. e din Legea nr. 85/2014 se interpretează în sensul acceptării posibilităţii ca planul de reorganizare a debitorului să poată

16

prevedea eşalonarea la plata a creanţelor curente, născând discuţii juridice ipoteza în care debitoare şi creditorii au prevăzut clauze contractuale contrarii (menţionând expres scadenţa) în acordul de voinţe ce reprezintă fundamentul creanţelor curente în discuţie.

Argumente: S-a apreciat că o abordare restrictivă a dispoziţiilor art. 133 alin. 4 lit. e din

Legea nr. 85/2014 poate constitui în practică o piedică în găsirea unor soluţii realiste de reorganizare, în funcţie de specificul de activitate al fiecărui debitor.

Mai exact, de vreme ce prin plan se poate concepe reorganizarea şi prin modalitatea lichidării tuturor sau a unora dintre bunurile averii debitorului, separat ori în bloc (art. 133 alin. 5 lit. E) este posibil ca activitatea pe care debitorul ar continua să o desfăşoare să nu fie suficientă pentru procurarea veniturilor necesare achitării creanţelor curente. În acest caz, prin plan se poate prevedea acoperirea creanţelor curente din valorificări de bunuri care să se facă, de exemplu, spre sfârşitul perioadei de reorganizare.

Este de observat că în aceasta manieră nu sunt afectate interesele creditorilor curenţi deoarece: pentru creditorii curenţi din perioada de observaţie - există protecţia oferită de art. 75 alin. 4 din Legea nr. 85/2014; ulterior planului în care s-ar include o dispoziţie votată de creditori în sensul amânării/eşalonării la plata a creanţelor curente, nu sunt afectate interesele acestora deoarece ei au putut cunoaşte dispoziţiile planului de reorganizare şi au acceptat să intre în raporturi contractuale în perioada de reorganizare cu debitorii, acceptând implicit condiţiile de plată pe care debitorul este ţinut prin planul de reorganizare să le ofere.

De asemenea, estimările legate de fluxul de numerar prefigurat prin plan pot fi depăşite de realităţi economice şi fiscale complexe şi în continuă modificare ( de ex. o majorare de impozit, o modificare a cotei de TVA, o majorare a preţului la materialele necesare derulării activităţii de producţie, etc.). Acest lucru ar putea impieta asupra modului de derulare a procedurii de reorganizare. Prin indicarea unei modalităţi generale de amânare/eşalonare a acestor creanţe (inclusiv bugetare) creditorii votanţi ai planului ar putea institui o maniera rezonabilă şi realistă de funcţionare a debitorului şi implicit succesul unei proceduri de reorganizare.

Împrejurarea că o asemenea eşalonare pentru creanţele bugetare ar avea efectul unei facilităţi de plata fiscale nu echivalează cu o interferenţă pe dispoziţiile de drept fiscal, şi oricum de cele mai multe ori creditorul bugetar curent este şi creditor definitiv votant al planului.

Legiuitorul indică în concret condiţiile în care planul este confirmat şi anume cele prevăzute de art. 139 din Legea nr. 85/2014. Odată îndeplinite aceste condiţii, chiar daca planul ar cuprinde o dispoziţie de eşalonare/amânare la plata a creanţelor

17

curente (cu indicarea concretă a respectivelor creanţe sau de o manieră generală), judecătorul sindic nu poate refuza confirmarea, nefiind vorba despre încălcarea unor norme imperative/nulităţi absolute, voinţa creditorilor exprimată în planul de reorganizare aprobat în condiţiile legii impunându-se tuturor, inclusiv instanţei. Chestiunea sustenabilităţii este în mare parte o chestiune de apreciere şi în plus, este evident că un plan de reorganizare în care se prevede eşalonarea unor creanţe curente este mai sustenabil decât unul în care s-ar indica obligativitatea debitorului de a achita deîndată şi cu prioritate creanţele curente.

De vreme ce în discuţie sunt doar interese de ordin privat, nefiind vorba despre încălcarea unor dispoziţii imperative de ordine publică, judecătorul sindic nu ar avea din oficiu mijloacele legale de cenzurare la momentul confirmării planului de reorganizare care conţine prevederi de eşalonare la plată a creanţelor curente, art. 139 din Legea nr. 85/2014 indicând condiţiile în care planul este confirmat de judecătorul sindic.

În condiţiile în care debitoare şi creditorii au prevăzut clauze contractuale contrarii prevederilor planului de reorganizare (menţionând expres scadenţa) în acordul de voinţe ce reprezintă fundamentul creanţelor curente în discuţie, nu mai este incident argumentul potrivit căruia respectivii creditori au putut cunoaşte dispoziţiile planului de reorganizare şi au acceptat în condiţiile prevăzute de planul de reorganizare să intre în raporturi contractuale cu debitorul.

11. Civil. Interesul furnizorul de utilităţi de a promova acţiune în pretenţii/cerere de valoare redusă constând în contravaloarea facturilor pentru servicii de furnizare de apă potabilă şi colectarea apelor uzate

Materia: civil

Subcategorie: litigii cu profesionişti Obiect Ecris: pretenţii/cerere de valoare redusă

Legislaţie incidentă: art. 31 al. 17 din Legea nr. 241/2006 Art. 638 alin. 1, pct. 4 , art. 641 C. proc. civ.

Tema 11 este identică cu prima temă din punctajul de dezbateri aferent

Întrunirii profesionale trimestriale din decembrie 2018, opinia exprimată şi argumentele ce o fundamentează fiind cele expuse la respectiva temă.

12. Civil. Urmărirea silită a unei creanţe rezultând dintr-un contract de credit, cu privire la care, anterior, printr-o altă hotărâre judecătoreasca definitivă a fost constatat caracterul abuziv al unor clauze contractuale şi s-a dispus restituirea sumelor încasate in temeiul acestora, fără

18

individualizarea sumelor, respectiv situaţia formulării concomitent a contestaţiei la executare şi a cererii de constatare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale în temeiul cărora s-au calculat sumele urmărite silit. Posibilitatea efectuării expertizei contabile în cadrul judecării apelului formulat împotriva soluţiei date in contestaţia la executare ce vizează contestarea caracterului cert şi lichid al creanţei urmărite.

Materia: civil Subcategorie: litigii cu profesionişti

Obiect Ecris: contestaţie la executare Legislaţie incidentă: art. 628, art. 712 şi urm. C. proc. civ.

Potrivit opiniei unanim exprimate, în situaţia în care creditorul nu face

dovada cuantumului creanţei urmărite, inclusiv prin realizarea de către executorul judecătoresc a atribuţiilor conferite de art. 628 C. proc. civ. la momentul demarării executării silite, se impune a fi admisă contestaţia la executare şi anulate actele de executare (cu excepţia încuviinţării executării silite ce rămâne valabilă), urmând ca executorul judecătoresc să realizeze calculul creanţei ţinând cont de existenţa hotărârii/soluţiei de stabilire a caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit-titlu executoriu, la momentul reluării executării silite.

În ipoteza în care părţile solicită încuviinţarea efectuării unei expertize judiciare specialitatea contabilitate în cadrul judecării apelului formulat împotriva soluţiei date in contestaţia la executare ce vizează contestarea caracterului cert şi lichid al creanţei urmărite, opinia unanim exprimată este în sensul că nu există interdicţie procedurală de administrare a unei astfel de probe, însă, în concret, judecătorul cauzei, va pune în balanţă, toate argumentele pro şi contra, inclusiv, caracterul urgent al procedurii deduse judecăţii, caracterul indispensabil al probei, ş.a.

Argumente: Prezintă relevanţă dispoziţiile art. 628 alin. 2 C. proc. civ., în temeiul cărora

în cazul în care prin titlul executoriu au fost acordate dobânzi, penalităţi sau alte sume, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de executorul judecătoresc, potrivit legii.

Prin admiterea contestaţiei la executare şi anularea actelor de executare se sancţionează lipsa de diligenţă a creditorului urmăritor, căruia îi revine sarcina probei câtimii creanţei urmărite la momentul declanşării executării silite. Dispoziţiile precitate ale art. 628 alin. 2 C. proc. civ. indică expres obligativitatea executorului judecătoresc de a realiza şi expune modul de calcul al sumelor cu privire la care cuantumul nu este stabilit expres prin titlul executoriu.

19

De asemenea, se retine că efectuarea unei expertize în fata instanţei (de fond sau apel) ar conduce la prelungirea soluţionării contestaţiei la executare, ce trebuia analizată în procedură de urgenţă, cel interesat de reluarea executării silite, urmând să realizeze în dosarul execuţional demersurile necesare pentru clarificarea cuantumului creanţei urmărite (inclusiv, ca urmare a lipsirii de efecte a clauzelor declarate abuzive şi în temeiul cărora au fost solicitate o parte/toate sumele contestate). În consecinţă, încuviinţarea efectuării unei expertize contabile judiciare deşi neinterzisă de normele procedurale în vigoare, reclamă o apreciere raportată la circumstanţele particulare ale cauzei, cu luarea în considerare a caracterului urgent al procedurii deduse judecăţii.

13. Insolvenţă. Contestaţie a creditorului faţă de situaţia creanţei unui alt creditor înscris în tabelul preliminar de creanţe. Soluţia judecătorului sindic de admitere a contestaţiei şi de modificare a tabelului prin reducerea cuantumului acelor creanţe contestate sau prin eliminarea lor. Interesul practicianului în insolvenţă în declararea căii de atac împotriva acestei hotărâri a judecătorului sindic, scopul urmărit fiind acela de a menţine tabelul în forma înregistrată iniţial (cu menţiunea că acei creditori ale căror creanţe au fost afectate de hotărârea judecătorului sindic au declarat la rândul lor calea de atac).

Materia: civil Subcategorie: insolvenţă şi preinsolvenţă Obiect Ecris: contestație la tabelul preliminar de creanţe Legislaţie incidentă: art. 111 din Legea nr. 85/2014 Practicianul în insolvenţă, potrivit opiniei majoritate, nu justifică interes în promovarea apelului împotriva hotărârii judecătorului sindic prin care s-au admis contestaţii împotriva tabelului preliminar de creanţe, fiind modificat tabelul prin reducerea cuantumului acelor creanţe contestate sau prin eliminarea lor.

Argumente:

S-a apreciat că nu este în interesul procedurii şi nici al debitorului, în situaţia particulară descrisă, exercitarea apelului de către practician, acesta reprezentând interesele generale ale procedurii şi nu ale unui anumit creditor în contra debitorului sa în contra altui creditor.

O astfel de măsură pare să îl plaseze pe practician alături de creditorii ale căror creanţe au fost micşorate sau înlăturate din tabel, nefiind justificat nici interesul augmentării masei credale, cu atât mai mult cu cât este în interesul debitoarei în insolvenţă diminuarea masei credale.

20

Practicianul trebuie să apere în mod echidistant şi imparţial interesele tuturor celor implicaţi în procedura de insolvenţă iar prin o astfel de manifestare se încalcă această obligaţie (fiind în discuţie periclitarea tratamentului egal al creditorilor de acelaşi rang).

14. Drept procesual civil. Necesitatea reiterării în calea de atac a alegerii de domiciliu efectuate în faţa primei instanţe conform art. 158 Cod procedură civilă.

Materia: procedură civilă

Subcategorie: procedură civilă-căi de atac Obiect Ecris: toate categoriile de obiecte Legislaţie incidentă: art. 158 C. proc. civ.

NOTĂ: Având în vedere imposibilitatea formulării unei opinii majoritare, în contextul relevării importanţei practicii unitare la nivelul secţiilor non-penale din cadrul Curţii de Apel Tg. Mureş cu privire la problema de drept procesual civil în discuţie, s-a stabilit prorogarea discutării acestei teme, pentru următoarea întâlnire profesională trimestrială.

Prezentarea problemelor juridice şi a soluţiilor juridice posibile

Într-o opinie s-a arătat că în lipsa unei dispoziţii legale exprese (cum este

cazul dispozițiilor art. 411 alineat 2 Cod procedură civilă) şi în lipsa unei manifestări de voinţă a părţii prin care se revine asupra alegerii de domiciliu, se impune citarea şi comunicarea actelor de procedură la domiciliul procesual ales. În acest sens, sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă (care are dispoziţii similare în materia alegerii de domiciliu) doctrina şi practica judiciară au interpretat constant prevederile art. 93 Cod procedură civilă în sensul că alegerea de domiciliu făcută în faţa primei instanțe rămâne valabilă şi în cazul exercitării căilor de atac, cu excepţia promovării căilor extraordinare de atac (revizuire, contestaţie în anulare). Într-o altă opinie s-a susţinut că modificările aduse de noul Cod de procedură civilă, respectiv art. 172 ( „ Dacă în cursul procesului una dintre părţi şi-a schimbat locul unde a fost citată, ea este obligată să încunoştinţeze instanţa, indicând locul unde va fi citată la termenele următoare, precum şi partea adversă prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar odată cu cererea prin care se înştiinţează instanţa despre schimbarea locului citării. În cazul în care partea nu face această încunoştinţare, procedura de citare pentru

21

aceeaşi instanţă este valabil îndeplinită la vechiul loc de citare. „) impun citarea părţii la domiciliul real în calea de atac în măsura în care nu se reiterează alegerea de domiciliu de la fond.

În condițiile în care, este considerată valabil îndeplinită procedura de citare la vechiul loc indicat de parte, în cazul în care aceasta omite să înştiinţeze instanţa despre schimbarea locului citării, doar în faţa instanţei la care s-a făcut o alegere de domiciliu, în situaţia exercitării căilor de atac (fie ele ordinare sau extraordinare) partea nu are practic nici o obligaţie procedurală de a înştiinţa cu privire la locul comunicării actelor de procedură. Prin urmare, în cazul citării părţii la domiciliul procesual ales în faţa primei instanţe şi în condiţiile în care aceasta nu are obligaţii procesuale de informare a instanţei cu privire la locul citării, hotărârile pronunţate în calea de atac sunt susceptibile de a fi atacate cu contestaţie în anulare conform art. 503 alineat 1 Cod procedură civilă. Citarea părţii intimate la domiciliul real, în calea de atac se justifică atât prin prisma faptului că citarea la domiciliu este regula în materia comunicării actelor de procedură cât şi prin prisma faptului că apelantul/recurentul are obligaţia de a indica în cerere domiciliul/reședința părţii adverse, în vederea îndeplinirii procedurilor de citare.

PREȘEDINTE SECŢIE, Dr. Marlena Boancă-Ivan