1

R O M Â N I A CURTEA DE APEL TÂRGU MUREŞ Târgu Mureş, str. Justiţiei, nr.1, judeţul Mureş Telefon 0265-263694, fax 0265-269.199, email ca-tgmures@just.ro SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

MINUTA ÎNTÂLNIRII PROFESIONALE

DIN TRIMESTRUL I, 2017 pentru unificarea practicii judiciare şi formarea profesională continuă

1. Achiziții publice. Aspecte procedurale privind aplicarea Legii nr.

101/2016

2. Contencios administrativ. Suspendarea judecării cererii având ca obiect un conflict de interese, de natură administrativă, prin raportare la dispozițiile art. 25 din Legea nr. 176/2010, când s-a început urmărirea penală

3. Contencios administrativ. Drept procesual. Competența de soluționare a litigiilor având ca obiect acordarea unor sume de bani cu titlu de solde, la momentul pensionării

4. Insolvență. Contestație împotriva măsurii practicianului în insolvență de neînscriere a creanței incluzând dobânda, la nivelul stabilit prin contractul de cesiune (încheiat între o bancă și o persoană fizică, cu privire la creditul contractat de debitoare), mai mare decât cel prevăzut de art. 5 din OG nr. 13/2011, contractul de cesiune fiind încheiat după intrarea în vigoare a acestui act normativ

5. Insolvență. Caracterul imperativ sau dispozitiv al prevederii cuprinse în art. 160 din Legea nr. 85/2014

2

6. Insolvență. Desemnarea administratorului/lichidatorului judiciar provizoriu în cazul în care există cereri de deschidere a procedurii insolvenţei formulate atât de debitoare, cât şi de creditori

7. Litigii cu profesioniști. Contestaţie la executare. Notificarea cesiunii de creanţă. Efecte asupra legalităţii procedurii execuţionale

8. Litigii cu profesioniști. Drept procesual. Stabilirea cadrului procesual (obligatoriu sau facultativ) în litigiile prin care se urmărește obținerea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin accidente de autovehicule, atunci când autovehiculul al cărui șofer a cauzat accidentul era asigurat RCA

9. Drept procesual. Dovada achitării taxei judiciare de timbru prin depunerea ordinului bancar de plată. Condiții

10. Drept procesual. Efectele pronunţării unei încheieri interlocutorii cu privire la incompatibilitatea judecătorului, după trimiterea cauzei spre rejudecare, de către instanța de control judiciar

*****

1. Achiziții publice. Aspecte procedurale privind aplicarea Legii nr.

101/2016

Materia: contencios administrativ și fiscal Subcategorie: achiziții publice

Obiect ECRIS: pretenții Acte normative incidente: art. 53, art. 29, art. 10, art. 16 alin. 1, 2, art. 17, art. 31, art.

53, art. 54, art. 69 din Legea nr. 101/2016, art. 78 Cod proc. civ.

a) Admisibilitatea/inadmisibilitatea acțiunii în pretenții rezultând dintr-un contract de achiziții publice, formulată de autoritatea contractantă, întemeiată expres pe îmbogățirea fără justă cauză. Admisibilitatea/inadmisibilitatea acțiunii în pretenții rezultând dintr-un contract de achiziții publice, formulată de autoritatea contractantă, fără a indica o cauză juridică a cererii și fără a invoca neexecutarea contractului, ci doar acte emise ca urmare a efectuării unui control al curții de conturi

3

● Se consideră că, în situația în care autoritatea contractantă își întemeiază cererea de obligare a executantului la plata unei sume de bani pe instituția îmbogățirii fără justă cauză, cererea este inadmisibilă, prin raportare la existența raportului contractual al părților, născut prin încheierea contractului de achiziții publice, litigiul vizând „executarea” contractului, în înțelesul art. 53 alin. 1 din Legea nr. 101/2016 – normă specială potrivit căreia „Procesele şi cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi cele privind executarea, anularea, nulitatea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor se soluţionează în primă instanţă, de urgenţă şi cu precădere, de către secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante, prin complete specializate în achiziţii publice”.

Întemeierea pretențiilor reclamantei (care, în calitate de autoritate contractantă, a încheiat contractul de achiziții publice) pe instituția îmbogățirii fără justă cauză determină caracterul inadmisibil al acțiunii întrucât nu este îndeplinită, în primul rând, condiția caracterului subsidiar al acesteia, impusă de art. 1348 Cod civ., instanța neputând ignora existența contractului, liber consimțit și asumat de părți, după parcurgerea uneia din procedurile de atribuire prevăzute de art. 68 din Legea nr. 98/2016.

Or, prin cererea de chemare în judecată (obiect generic „pretenții”) se solicită obligarea pârâtului la plata unei sume de bani tocmai prin trimitere la obligațiile contractuale – chiar dacă această trimitere este făcută strict prin prisma actelor încheiate de auditorii curții de conturi, cu ocazia controlului efectuat la autoritatea publică ce are/a avut calitatea de autoritate contractantă.

● De asemenea, considerăm că este inadmisibilă cererea autorității

contractante prin care aceasta solicită obligarea pârâtului – având calitatea de „executant”, astfel cum rezultă din contractul părților – la plata unei sume de bani, fără a indica temeiul în drept și fără a invoca neexecutarea contractului de achiziții publice, ci numai faptul că a avut loc un control al curții de conturi, finalizat cu un act prin care autoritatea contractantă a fost obligată să stabilească prejudiciul și să recupereze o sumă de bani.

O astfel de cerere nu se încadrează în dispozițiile art. 53 alin. 1 din Legea nr. 101/2016 pentru că nu vizează nici „despăgubiri” pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire și nici „despăgubiri” referitoare la executarea, anularea, nulitatea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor.

În plus, în măsura în care contractul nu a fost anulat sau nu s-a constatat nulitatea acestuia, iar autoritatea contractantă nu invocă neexecutarea contractului – astfel cum s-a menționat –, ci acest aspect apare doar tangențial, prin trimitere la

4

actele auditorilor curții de conturi, instanța nu are abilitarea legală de a analiza, pe cale incidentală, îndeplinirea sau neîndeplinirea obligațiilor contractuale.

b) Posibilitatea/imposibilitatea legală a schimbării cadrului procesual

stabilit la CNSC, în cadrul plângerii formulate în temeiul art. 29 din Legea nr. 101/2016

În opinia majoritară, se consideră că acest cadru procesual, stabilit în fața Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, nu poate fi schimbat, prevederea art. 29 alin. 2 din Legea nr. 101/2016 fiind imperativă și, implicit, derogatorie de la norma generală cuprinsă în art. 78 Cod proc. civ.

Potrivit art. 16 alin. 1 din Legea nr. 101/2016, contestația se înaintează atât Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, cât şi autorităţii contractante, nu mai târziu de expirarea termenului legal de contestare – sub sancțiunea anulării acesteia ca tardivă, iar conform art. 16 alin. 2, autoritatea contractantă are obligația publicării contestației în SEAP, în termen de o zi de la primirea acesteia.

Prin urmare, câștigătorul procedurii de atribuire are posibilitatea de a lua cunoștință de existența contestației din SEAP și, în măsura în care consideră necesar, pentru apărarea drepturilor sale, poate formula cerere de intervenție voluntară - în termen de 10 zile de la data publicării în SEAP a faptului că s-a formulat contestaţie -, potrivit prevederilor Codului de procedură civilă, astfel cum prevede art. 17 alin. 3 din Legea nr. 101/2016, dobândind, așadar, calitatea de „reclamant”, mai exact de „contestator”, astfel încât își poate valorifica toate drepturile procesuale specifice acestei etape, putând pune în discuție și alte aspecte, în fapt și în drept, decât cele invocate de contestatorul care a învestit Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor (CNSC).

În acest context, se apreciază că norma specială cuprinsă în art. 29 alin. 2 din Legea nr. 101/2016 are prioritate și este incompatibilă cu dispoziția art. 78 alin. 2 Cod proc. civ. Având în vedere cadrul procesual stabilit de Legea nr. 101/2016, în fața CNSC, precum și mijlocul procesual anterior menționat, prin care acest cadru poate fi lărgit, în etapa contestației, faptul că instanța de judecată învestită cu soluționarea plângerii, în temeiul art. 29 alin. 1, art. 32 alin. 1 din Legea nr. 101/2016, trebuie să aibă în vedere (și) scopul stabilit prin art. 2 – și anume acela de a asigura, la nivel național, mecanisme şi proceduri efective, rapide şi eficiente de sesizare şi remediere a neregulilor, care să garanteze respectarea dispoziţiilor legale privind atribuirea contractelor –, nu înseamnă că poate da eficiență juridică normei generale, în detrimentul celei speciale, preeminent, conținute în art. 29 alin. 2 din Legea nr. 101/2016, potrivit căreia în calea de atac a plângerii nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa Consiliului.

Concluzia este susținută și de faptul că intervenientul principal dobândește calitatea de „reclamant”, așa încât, dacă s-ar admite ideea potrivit căreia o astfel de

5

cerere ar putea fi făcută, pentru prima oară, în fața instanței de judecată învestite cu soluționarea plângerii, s-ar ajunge la situația în care intervenientul ar putea pune în discuție alte aspecte decât cele invocate în contestație, având, deci, o poziție privilegiată prin raportare la petent – care, conform art. 30 alin. 2 din Legea nr. 101/2016, nu poate invoca, în plângere, alte motive împotriva actelor autorităţii contractante decât cele cuprinse în contestaţia adresată Consiliului – și, în același timp, dacă s-ar da prioritate normelor generale de procedură privind intervenția principală s-ar putea ajunge, în acest context, la încălcarea regulii stabilite prin art. 29 alin. 2 din Legea nr. 101/2016 (în calea de atac a plângerii nu se poate schimba obiectul contestaţiei şi nici nu se pot formula pretenţii noi).

În acest sens, protejarea drepturilor și intereselor ofertantului desemnat câștigător se poate realiza prin formularea, în etapa contestației, a cererii de intervenție, cu atât mai mult cu cât i se cere să urmărească dacă în SEAP se publică vreo contestație care, art. 16 alin. 2 obligând autoritatea contractantă ca, în termen de o zi lucrătoare de la primirea contestaţiei, să o publice în SEAP.

c) Posibilitatea/imposibilitatea legală a stabilirii legii aplicabile, în

procedura verificării și regularizării desfășurate potrivit normelor speciale incidente în materia achizițiilor publice

Notă: Aspectul discutat privește procedura verificării și regularizării cererilor astfel cum a fost/este prevăzută, în mod simplificat – cu termene reduse și/sau cu eliminarea unor etape, prin comparație cu art. 200 Cod proc. civ. –. în OUG nr. 34/2006 sau în Legea nr. 101/2016, având în vedere celeritatea procedurilor reglementate prin aceste acte normative, în materia achizițiilor publice.

În opinia majoritară se susține că judecătorul nu numai că are abilitarea legală, ci și obligația de a stabili legea aplicabilă, în cauză, atât în situația în care partea care a formulat cererea indică temeiul în drept (OUG nr. 34/2006 sau Legea nr. 101/2016), cât și în situația în care acest temei nu este indicat.

Această îndrituire a judecătorului rezultă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 53, 54, 69 din Legea nr. 101/2016.

S-a subliniat faptul că, în funcție de procedura aplicabilă în cauza cu care instanța a fost învestită, se va stabili taxa judiciară de timbru și se vor avea în vedere anumite termene – a căror nerespectare determină aplicarea sancțiunilor procedurale, existând diferențe, atât în privința modalității de statornicire a drepturilor/obligațiilor procesuale ale părților, a procedurii, în sine, de urmat, cât și în privința duratei termenelor, între reglementările cuprinse în OUG nr. 34/2006 și cele conținute în Legea nr. 101/2016.

Prin urmare, se apreciază că, pe de o parte, în scopul evitării tergiversării cauzei, respectiv pentru a nu crea premisele încălcării dispozițiilor legale, de către

6

instanța de judecată și/sau de părți referitor la termene (în condițiile urgenței ce transpare nu doar din economia, ci și din litera Legii nr. 101/2016), iar pe de altă parte, în scopul evitării parcurgerii unei proceduri de verificare și regularizare care să nu corespundă exigențelor actului normativ incident, în cauză (situație ce creează efecte negative asupra posibilității soluționării cererii „de urgență și cu precădere”), judecătorul trebuie să stabilească, în etapa verificării și regularizării cererii, legea aplicabilă litigiului privind achizițiilor publice. O abordare contrară, în care s-ar da prioritate normelor generale, ar contraveni chiar normei de trimitere conținute în art. 68 din Legea nr. 101/2016, potrivit căreia, această lege se completează cu dispozițiile Legii nr. 134/2010, dar în măsura în care acestea din urmă nu sunt contrare.

d) Modalitatea de calcul a termenului de 5 zile, prevăzut de art. 31 alin. 2

din Legea nr. 101/2016 pentru depunerea întâmpinării. Consecințe

Potrivit art. 31 alin. 2 din Legea nr. 101/2016, intimatul este obligat să comunice instanței și petentului întâmpinarea, în termen de 5 zile de la primirea plângerii, nerespectarea acestui termen atrăgând decăderea din termenul de a mai propune probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică.

Problema momentului de început al calcului termenului de 5 zile se pune în următoarele ipoteze:

i) petentul nu anexează la plângere dovada comunicării acesteia către intimat;

ii) petentul anexează la plângere dovada comunicării către intimat, însă nu și dovada primirii plângerii de către destinatar (indiferent de modalitatea de transmitere: prin poștă, curierat rapid, fax, e-mail – mijloace admise, conform art. 16 alin. 5 din Legea nr. 101/2016);

iii) petentul nu anexează la plângere dovada comunicării către intimat, instanța procedează la comunicarea plângerii, punându-i în vedere intimatului să depună întâmpinare în termenul prevăzut de art. 31 alin. 2 din Legea nr. 101/2016, însă, la termenul de judecată, petentul prezintă dovada comunicării plângerii către intimat, cu confirmare de primire.

Se apreciază că, în condițiile în care nu s-a prevăzut o sancțiune pentru neîndeplinirea, de către petent, a obligației de comunicare a plângerii către intimat, calculul termenului de 5 zile, pentru depunerea întâmpinării, sub sancțiunea decăderii – aplicabilă în temeiul normelor generale de procedură –, începe, în primele două cazuri, de la data primirii, de către intimat, a plângerii comunicate de instanță, iar în cel de-al treilea caz, de la data primirii plângerii transmise de petent, conform art. 31 alin. 2 din Legea nr. 101/2016, în situația în

7

care momentul primirii acesteia (cu confirmare de primire) este anterior celui în care a fost primită plângerea comunicată de instanță.

2. Contencios administrativ. Suspendarea judecării cererii având ca

obiect un conflict de interese, de natură administrativă, prin raportare la dispozițiile art. 25 din Legea nr. 176/2010, când s-a început urmărirea penală pentru aceeași faptă, în materialitatea ei

Materia: contencios administrativ și fiscal

Subcategorie: contencios administrativ Obiect ECRIS: anulare act administrativ

Acte normative incidente: Legea nr. 176/2010, art. 412 alin. 1 pct. 2 Cod proc. civ.

Se are în vedere, în primul rând, că, prin raportare la art. 412 alin. 1 pct. 2 Cod proc. civ., conflictul de interese, de natură administrativă, presupune aspecte legate de îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor ce revin demnitarului, iar infracţiunea ce face obiectul dosarului penal vizează îndeplinirea actului în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

S-a arătat, de asemenea, că problema de drept ce trebuie dezlegată atât de instanţa penală, cât şi de cea de contencios administrativ o constituie săvârşirea actului în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, aspect care este contestat, în egală măsură, în litigiul de contencios administrativ şi în dosarul penal. Fapta este aceeași, în materialitatea ei, iar art. 25 din Legea nr. 176/2010 dă eficienţă principiului non bis in idem, care justifică şi dispoziţia din Codul de procedură penală, conform căreia penalul ţine în loc civilul. Din coroborarea dispozițiilor art. 29 alin. 3 și art. 26 alin. 3 din Legea nr. 176/2010, de la momentul rămânerii definitive a raportului, în termen de 6 luni, este obligatorie aplicarea unei sancţiuni administrative, în caz contrar, fiind sancţionat funcţionarul care nu a procedat în acest sens.

Deci, există un termen imperativ de aplicare a unei sancţiuni administrative, în măsura în care raportul rămâne definitiv. De asemenea, legea prevede că această sancțiune poate fi aplicată în măsura în care fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, astfel încât tocmai pentru respectarea principiului non bis in idem, se impune suspendarea cauzei, în situația în care, în dosarul penal, a fost începută urmărirea penală, soluţia ce se va da în dosarul penal având o înrâurire hotărâtoare asupra contestaţiei administrative, atât din punct de vedere al faptei săvârșite în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cât şi din perspectiva aplicării unei sancţiuni disciplinare, din perspectiva conţinutului raportului final.

Având în vedere argumentele anterior expuse, în opinia majoritară se consideră, așadar, că suspendarea judecării cauzei, de către instanța de contencios

8

administrativ, nu constituie o măsură excesivă care ar bloca parcurgerea procedurii speciale, cu atât mai mult nu este permis să se aducă atenuări principiului non bis in idem, o susținere contrară fiind lipsită de temei.

3. Contencios administrativ. Drept procesual. Competența de soluționare a litigiilor având ca obiect acordarea unor sume de bani cu titlu de solde, la momentul pensionării

Materia: contencios administrativ și fiscal

Subcategorie: contencios administrativ Obiect ECRIS: obligarea emitere act administrativ

Acte normative incidente: Legea nr. 188/1999, art. 95 alin. 1 pct. 1 Cod proc. civ.

Cu privire la acest aspect, s-au conturat trei opinii, și anume: ♦ într-o primă opinie, s-a considerat că este competentă secţia contencios

administrativ şi fiscal, cu argumentul că dreptul la acordarea soldelor nu este derivat din dreptul la pensie, ci are legătură directă cu calitatea de funcţionar public, cu statut special, a reclamantului, fiind aplicabile, la stabilirea competenţei materiale, dispoziţiile Legii nr. 188/1999;

♦ într-o altă opinie, s-a susținut că este competentă secţia civilă, respectiv completele specializate în litigii de muncă şi asigurări sociale, întrucât suntem în prezența unui litigiu de asigurări sociale, sumele având natura unui ajutor social;

♦ în fine, într-o a treia opinie s-a apreciat că este competentă secţia civilă, respectiv completele de drept comun, în motivarea acestei opinii arătându-se că acordarea compensaţiilor la trecerea în rezervă nu este legată de dreptul la pensie, neputând fi încadrată în dispoziţiile speciale cuprinse în Legea nr. 263/2010; ca urmare, s-ar pune problema stabilirii competenţei în favoarea instanţei de drept comun, respectiv tribunalul, în temeiul prevederilor art. 95 alin. 1 pct. 1 Cod proc. civ.

În sprijinul competenței secţiei civile - complete specializate în litigii de

muncă şi asigurări sociale, s-a făcut trimitere la considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2965/7 martie 2013, referitoare la soluționarea unui conflict de competenţă, prin care s-a stabilit că sumele cuvenite (cu titlu de solde, la momentul pensionării) au natura juridică a unui ajutor social de care beneficiază cadrele militare, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special, la trecerea în rezervă sau direct în retragere, sumele neavând, deci, natura juridică a unor drepturi

9

salariale cuvenite funcţionarilor publici în activitate, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999.

S-a mai argumentat, în plus, că prevederile art. 109 fac referire expresă la modificarea, suspendarea şi încetarea raporturilor de serviciu, în toate celelalte cazuri competenţa revenind instanţei de drept comun, și nu celei specializate în materia contenciosului administrativ. Această distincţie nu este singulară, fiind amintită situaţia litigiilor având ca obiect drepturi/carierea magistraţilor, care se judecă de către secţia de contencios administrativ în ceea ce priveşte aspectele ce ţin de promovare, sancţionare, etc., în timp ce aspectele ce ţin de salarizare se judecă de către secţia civilă.

Însă, în sprijinul opiniei care susține competența secţia contencios

administrativ şi fiscal, cu argumentul că dreptul la acordarea compensaţiilor constând în solde este stabilit în considerarea raportului special de serviciu, iar nu derivând din calitatea de pensionar, s-a invocat tot jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv Decizia nr. 5012/27 octombrie 2011, pronunțată de Secţia de Contencios Administrativ și Fiscal. Prin această hotărâre s-a stabilit că reclamantul şi-a desfăşurat activitatea în calitate de funcţionar public cu statut special, ca ofiţer de poliţie, constatându-se, aşadar, că, în speţă (reclamantul solicitând plata unor sume de bani de tipul celor în discuție), s-a identificat un act administrativ al unei autorităţii publice judeţene (inspectoratul de poliție al județului, căruia i s-a transmis obligaţia de plată), de competenţa materială a tribunalului potrivit art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004. Instanța supremă a făcut referire și la competența materială între instanțele de contencios administrativ, în funcție de poziția emitentului actului administrativ (iar nu în funcție de calitatea părților chemate în judecată).

Au fost invocate, de asemenea, aspectele reţinute în Decizia nr. 198/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secţia de Contencios Administrativ și Fiscal, în acord cu care obiectul litigiului îl constituie elemente ale raportului de serviciu existent între reclamant, funcţionar public în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, şi această din urmă instituţie, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, astfel că instanţa de fond a stabilit în mod corect competenţa de judecată în favoarea instanţei de contencios administrativ.

În acest context, în opinia majoritară, s-a menționat că salarizarea, cuprinzând şi dreptul la ajutorul acordat sub forma soldelor la momentul pensionării, este un element esenţial al raportului de serviciu, în virtutea căruia secţia contencios administrativ şi fiscal este competentă în soluţionarea cauzelor, fiind stabilită această competenţă specială, în materie, derogatorie de la dreptul comun.

În acest sens, s-a precizat că și în situația intervenirii unor accidente în timpul unor misiuni, având ca efect vătămarea sau decesul funcționarului public (cadru

10

militar, poliţist sau funcţionar public cu statut special), drepturile materiale de care acesta sau familia acestuia beneficiază sunt considerate și tratate ca „drepturi conexe”, la acordare ținându-se seama și de specificul funcției. Pentru solicitarea/obținerea acestor drepturi este prevăzută o procedură specială (fiind constituite comisii de verificare, iar acestea emițând acte care au natura unor acte administrative). Acordarea respectivelor sume ține de structurile angajatorului – în același fel fiind tratată, din perspectiva juridică a naturii dreptului, și norma de hrană acordată cadrelor militare, poliţiştilor şi funcţionarii publici cu statut special (constituind tot un drept specific funcției îndeplinite).

Dacă dreptul în discuție ar avea natura unui ajutor social nu ar constitui manifestarea expresă de voință a autorității publice care are obligația legală de a verifica situația, în fapt și în drept, precum și de a decide, în consecință.

Așadar, în opinia majoritară, s-a subliniat că nu are relevanță momentul acordării respectivului drept, ci faptul că este în legătură cu statutul funcționarului public. Dreptul, legalmente prevăzut, la acordarea soldelor, la momentul pensionării, are rolul de a stimula funcționarul public să rămână în respectivul post, pentru ca, la finalul perioadei de activitate, să fie „premiat” prin valorificarea dreptului la care ne referim.

În plus, s-a subliniat că, în principiu, poate fi reținută competența materială a instanței de drept comun, cu excluderea competenței materiale a instanței specializate/completului specializat, numai dacă nu există argumente în sprijinul competenței acesteia din urmă. Însă, cu privire la aspectul supus dezbaterii, s-a stabilit, astfel cum rezultă din argumentele anterior redate, că acesta are legătură cu încetarea raportului de serviciu al funcționarului public, derivând din chiar statutul acestuia (la fel ca norma de hrană, indemnizația acordată pentru misiuni în străinătate, etc.).

4. Insolvență. Contestație împotriva măsurii practicianului în insolvență de neînscriere a creanței incluzând dobânda, la nivelul stabilit prin contractul de cesiune (încheiat între o bancă și o persoană fizică, cu privire la creditul contractat de debitoare), mai mare decât cel prevăzut de art. 5 din OG nr. 13/2011, contractul de cesiune fiind încheiat după intrarea în vigoare a acestui act normativ

Materia: civil Subcategorie: insolvență și preinsolvență

Obiect ECRIS: contestație Acte normative incidente: art. 59 alin. 5, art. 63 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, art.

5 din OG nr. 13/2011, art. 1568 Cod civ.

11

Se susține, pe de o parte, că are prioritate norma specială cuprinsă în art. 5 din OG nr. 13/2011, potrivit căreia, „în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi, în sensul art. 3 alin. 3 din Codul civil, dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an”, prevedere preluată.

Prin urmare, efectele intrării în vigoare a OG nr. 13/2011 nu pot fi ignorate întrucât constituie o normă specială, având preeminență față de art. 1568 Cod civ., cu atât mai mult cu cât părțile nu pot invoca necunoașterea legii la data încheierii contractului de cesiune de creanță.

S-ar pune și problema analizării, din oficiu, a unei clauze abuzive având ca obiect sau efect acordarea posibilității profesionistului de a-și transfera drepturile și obligațiile contractuale, dacă prin această clauză se stabilește, în mod absolut, faptul că profesionistul are dreptul de a transfera fie doar drepturile, fie atât drepturile cât și obligațiile prevăzute în contract, și fără ca o atare cesiune să fie condiționată de obligația cedentului și a cesionarului de a-și asuma faptul că printr-un astfel de transfer nu s-ar reduce garanțiile pentru consumator - dar și fără a se stabili obligația de a solicita acordul expres al consumatorului la momentul realizării transferului, deși dreptul UE ar putea impune, prin litera (p) din Anexa la directiva 93/13/CEE, necesitatea ca cesiunea să se realizeze printr-un contract trilateral, de fiecare dată când un astfel de transfer ar putea servi la reducerea garanțiilor pentru consumator.

Se subliniază, pe de altă parte, că nu suntem în prezența unui contract

obișnuit, ale cărui efecte nu încetează la momentul realizării cesiunii de creanță, așa încât nu poate fi aplicată volens nolens, în materie, jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu referire expresă la Decizia nr. 985 din 12 martie 2013 a Secţiei a II-a Civile. Conform acestei hotărâri, prin efectul cesiunii, creanţa rămâne neschimbată, păstrându-şi natura, dar şi eventualele garanţii ce o însoţesc, întrucât în conformitate art. 1396 Cod civ. (art. 1568 din Noul Cod civ.), vinderea sau cesiunea unei creanţe cuprinde şi accesoriile acesteia, iar cesionarul se subrogă în toate drepturile cedentului, urmând a recupera întreaga valoare a creanţei; faţă de faptul că părţile au inserat în contract o clauză penală, este legală includerea, în conţinutul creanţei cesionate, pe lângă valoarea nominală, şi a penalităţilor de întârziere rezultate din activarea clauzei penale.

Astfel cum s-a menționat anterior, în cazul contractelor de credit bancar, înaintea momentului cesiunii de creanță – cu precizarea că transmiterea calității de creditor, în sensul art. 645 alin. 2 Cod proc. civ., prin cesiune de creanță, constituie, în termenii art. 1568 Cod civ., un mod de transmitere a obligației, și nu un mod de naștere a acesteia –, instituția bancară trebuie să declare debitul ca fiind scadent.

În aceste condiții, la întrebarea vizând posibilitatea cesionarului de a continua executarea contractului s-a răspuns negativ, având în vedere faptul că

12

persoana cesionarului nu are calitatea de „instituție bancară” și, oricum, după declararea scadenței anticipate a debitului se cesionează o creanță pură și simplă care nu se bucură de drepturi similare cu cea anterioară, garantată.

În plus, referitor la dobândă, s-a specificat faptul că, în contractele bancare, aceasta este evidențiată separat, la „soldul creditului”. Or, după realizarea cesiunii de creanță nu mai există un „sold”. În același sens, s-a punctat că, la momentul declarării scadenței anticipate a debitului, instituția bancară a făcut toate socotelile și a valorificat toate clauzele din contractul de credit prevăzute în favoarea sa, făcând respectivele calcule până la sfârșitul perioadei contractuale – indiferent cu cât înainte a avut loc procedura declarării scadenței anticipate. Deși instituția bancară putea proceda la executarea silită a tuturor sumelor scadente, a optat pentru scadența anticipată care constituie o formă specială și specifică de încetare a efectelor contractului.

În condițiile în care efectele contractului au încetat, nu se poate aplica dispoziția din art. 1563 Cod civ., de vreme ce contractul nu mai produce efecte neputându-se cere daune moratorii (pentru „executarea cu întârziere”).

5. Insolvență. Caracterul imperativ sau dispozitiv al prevederii cuprinse în art. 160 din Legea nr. 85/2014

Materia: civil Subcategorie: insolvență și preinsolvență

Obiect ECRIS: contestație Acte normative incidente: art. 160 din Legea nr. 85/2014

În conformitate cu art. 160 din Legea nr. 85/2015, la fiecare 3 luni,

calculate de la data începerii lichidării, lichidatorul judiciar va prezenta comitetului creditorilor un raport asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea de creanţe, precum şi un plan de distribuire între creditori, dacă este cazul. Raportul şi planul se înregistrează la grefa tribunalului şi se publică în BPI. Raportul va prevedea şi plata onorariului său şi a celorlalte cheltuieli prevăzute la art. 159 alin. 1 pct. 1 sau art. 161 pct. 1, după caz.

Rezultă așadar, că lichidatorul judiciar este obligat să întocmească atât raportul asupra sumelor obţinute din lichidare, cât şi planul de distribuire, la fiecare 3 luni, atunci când se încasează sume de bani din lichidare, plata sumelor urmând să se realizeze în ordinea prevăzută de art. 159 alin 1 sau art. 161 pct. 1 din Legea nr. 85/2014.

Se apreciază, în opinia majoritară, că aceste dispoziţii nu au caracter imperativ, lichidatorul judiciar având posibilitatea să întocmească numai raportul asupra fondurilor obţinute din lichidare, nu şi planul de distribuire, atunci când o

13

astfel de măsură este justificată de necesitatea acoperirii cheltuielilor aferente procedurii.

Nu se consideră că, astfel, sunt eludate dispoziţiile art. 160 alin 5 din Legea nr. 85/2014, în condiţiile în care creditorii au posibilitatea de a contesta măsura lichidatorului judiciar, în cadrul procedurii reglementate de art. 59 alin 5 din Legea nr. 85/2104.

Referitor la cheltuielile aferente procedurii (inclusiv onorariul lichidatorului judiciar), s-a subliniat, deci, că pentru acestea nu este necesară întocmirea unui plan de distribuire, ci aceste cheltuieli trebuie să se regăsească, în mod clar, în raportul lunar pe care practicianul în insolvență este obligat să îl redacteze, în temeiul art. 59 alin. 1 din Legea nr. 85-2014. În acelaşi sens, s-a arătat că, în situația în care cheltuielile de procedură au fost incluse în rapoartele consecutive, timp de 3 luni – care, potrivit art. 59 alin. 1, cuprind descrierea modului în care practicianul în insolvență şi-a îndeplinit atribuţiile, justificarea cheltuielilor efectuate cu administrarea procedurii sau a altor cheltuieli efectuate din fondurile existente în averea debitorului – a pretinde și un raport distinct, pentru perioada celor 3 luni, numai cu privire la cheltuielile aferente procedurii, constituie o interpretare excesiv de formalistă.

S-a precizat, însă, atunci când există și alte sume, în perioada de referință, în afara cheltuielilor de procedură, acestea trebuie cuprinse în raportul prevăzut de art. 160 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, act ce se impune, prin urmare, a fi întocmit, având în vedere și faptul că distribuirea unor sume de bani în procedură, la un anumit moment, reprezintă o măsură de oportunitate a cărei transparență trebuie asigurată. De asemenea, o astfel de măsură, în ipoteza concret vizată, trebuie cuprinsă într-un raport întocmit de practicianul în insolvență, pentru a le da posibilitatea creditorilor să o conteste, în temeiul art. 160 alin. 5 din Legea nr. 85/2014, dacă ei consideră că îi vatămă.

6. Insolvență. Desemnarea administratorului/lichidatorului judiciar provizoriu în cazul în care există cereri de deschidere a procedurii insolvenţei formulate atât de debitoare, cât şi de creditori

Materia: civil Subcategorie: insolvență și preinsolvență

Obiect ECRIS: deschidere procedură Acte normative incidente: art. 66 alin. 7 din Legea nr. 85/2014

Într-o opinie, se apreciază că, prin Legea nr. 85/2014, s-a stabilit, în mod neechivoc, ordinea de soluţionare a cererilor de deschidere a procedurii de insolvenţă, în cazul în care atât debitorul, cât şi creditorii formulează astfel de

14

cereri. În acest sens, conform art. 66 alin. 7, în această situaţie se va proceda la soluţionarea, în procedură necontencioasă, a cererii debitorului, iar soluţionarea cererilor creditorilor de deschidere a procedurii va fi cu putinţă doar în situaţia respingerii cererii debitorului.

Aşadar, nu este incident art. 45, lit. d teza a 4-a din Legea nr. 85/2014, reglementare care se aplică în situaţia în care, în procedura de insolvenţă este deschisă la cererea creditorilor, când se acordă prioritate practicianului în insolvenţă propus de către creditor, faţă de cel pe care l-ar propune debitorul prin întâmpinare, potrivit art. 72 alin. 3. Este firesc să fie aşa deoarece, admiţând cererea debitorului de deschidere a procedurii de insolvenţă, judecătorul sindic nu mai poate proceda la verificarea creanţelor persoanelor (creditorilor) care au formulat, la rândul lor, cerere de deschidere a procedurii, acest lucru fiind de competenţa administratorului judiciar şi, implicit, judecătorul sindic nu poate aprecia, în procedura necontencioasă, asupra calităţii de creditori îndreptăţiți să participe la procedură a celor care au formulat respectivele cereri.

Într-o altă opinie, se consideră că desemnarea administratorului/lichidatorului

judiciar provizoriu se realizează în condiţiile art. 45 alin 1 lit. d, dându-se prevalenţă cererii creditorului. Se susține că dispoziţiile art. 66 alin 7 din Legea nr. 85/2104, care prevăd, în mod expres, soluţia de urmat în cazul cumulului de cereri şi stabilesc soluţionarea în procedură necontencioasă a cererii debitoarei - cererile creditorilor urmând a fi calificate drept declaraţii de creanţă, în cazul admiterii debitoarei -, nu împiedică adoptarea acestei soluţii, ci chiar o impun.

■ În cadrul dezbaterilor s-a punctat, în primul rând, premisa de lucru, potrivit

art. 66 alin. 7 din Legea nr. 85/2014, și anume situația în care cererea de deschidere a procedurii este formulată de debitor, după care sunt înregistrate și cereri formulate de creditori, prin care aceștia solicită deschiderea procedurii, precum și desemnarea unui/unor administrator/i judiciar/i sau lichidator/i judiciar/i. Cererea debitorului se analizează cu prioritate, cererile creditorilor fiind calificate drept declarații de creanță (art. 66 alin. 7).

În privința desemnării practicianului în insolvență s-a susținut, într-o opinie, că nu s-ar putea aplica dispoziția art. 45 lit. d teza a III-a din Legea nr. 85/2014 („În cazul în care atât debitorul, cât şi creditorul au solicitat desemnarea câte unui administrator judiciar/lichidator judiciar va avea prevalenţă cererea creditorului.”), în condițiile în care s-a soluționat cererea debitorului, iar creditorilor nu li s-a dat cuvântul, ci s-a procedat doar la simpla calificare a cererilor acestora ca fiind declarații de creanță. Cererile creditorilor nu au putut fi analizate nici măcar în aparență, pentru a se putea constata întinderea drepturilor pretinse, existența unor garanții, titluri de preferință, etc.

15

Or, în acest context, care ar fi criteriile după care se procedează la desemnarea administratorului judiciar/lichidatorului judiciar, mai ales în cauzele în care, după înregistrarea cererii debitorului, de deschidere a procedurii, sunt formulate și depuse zeci/sute de cereri de deschidere a procedurii, de către creditori?

S-a precizat și faptul că, în condițiile art. 66 din Legea nr. 85/2014, cererea debitorului trebuie soluționată în integralitate, adică inclusiv cu privire la solicitarea vizând desemnarea practicianului în insolvență.

În replică și într-o altă opinie, s-a subliniat că legiuitorul se referă, în art. 45 lit. d din Legea nr. 85/2014, la creditorul care a depus cererea, și nu la creditorul căruia i s-a soluționat cererea. Pe de altă parte, s-a arătat că, în prima adunare, creditorii pot să numească un alt practician în insolvență, dar, susținătorii celeilalte opinii au solicitat să nu se ignore măsurile – uneori cu efecte grave – care pot fi luate până la momentul primei adunări a creditorilor.

Notă: Întrucât s-a subliniat existența, la nivelul instanței de control judiciar, a

unor cauze în care se pune această problemă juridică, aflate în etapa pronunțării hotărârii, s-a stabilit prorogarea discutării acestei temei pentru următoarea întâlnire de învățământ profesional - pentru unificarea practicii judiciare şi formarea profesională continuă -, până la care vor fi aduse și detalierii ale argumentației, în cazul ambelor opinii.

7. Litigii cu profesioniști. Contestaţie la executare. Notificarea cesiunii de creanţă. Efecte asupra legalităţii procedurii execuţionale

Materia: civil

Subcategorie: executare silită Obiect ECRIS: contestaţie la executare

Act normativ incident: art. 1575 Cod civ., art. 1578 Cod civ.

Premisă: Situaţia de fapt care a condus la punerea în discuție a acestei probleme de

drept este des întâlnită în practică şi vizează cesionarea creanţelor neperformante de către instituţiile financiare, urmată de punerea în executare a titlurilor executorii.

În cadrul contestaţiilor la executare împotriva acestor executări silite, nu puţine au fost cazurile în care debitorii au invocat inopozabilitatea cesiunii de creanţă, pe considerentul că nu au fost notificaţi în prealabil, astfel cum impun prevederile Codului Civil. În aceste condiții, se ridică următoarea întrebare: ce efecte produce lipsa notificării cesiunii de creanţă asupra procedurii execuţionale demarate de cesionar?

16

Argumente: Se apreciază că lipsa notificării cesiunii de creanţă conduce la anularea

actelor de executare silită. Această opinie ţine cont de consecinţele neîndeplinirii formalităţilor de

opozabilitate faţă de terţi. Notificarea cesiunii de creanţă, reprezintă o operaţiune esenţială care asigură, în cele din urmă, finalitatea actului juridic intervenit între cesionar şi cedent. Pe această cale, debitorul cedat este ţinut să plătească direct cesionarului.

Până la îndeplinirea acestei formalităţi, fără de care cesiunea de creanţă ar fi incompletă, sunt incidente prevederile art.1575 alin. 1 Cod civ., potrivit cărora cesiunea de creanţă produce efecte între cedent şi cesionar, iar acesta din urmă poate pretinde tot ceea ce primeşte cedentul de la debitor, chiar dacă cesiunea nu a fost făcută opozabilă debitorului.

Cât timp nu a fost făcută dovada comunicării sau acceptării cesiunii de către debitorul cedat, nu se poate proceda la punerea în executare a titlului executoriu, întrucât debitorul cedat este legat din punct de vedere juridic de cedent. În acest sens, art. 1578 alin. 2 Cod civ. prevede că, înainte de acceptare sau de primirea comunicării, debitorul nu se poate libera decât plătind cedentului. Aşadar, dacă la momentul punerii în executare a titlului executoriu, formalitatea de opozabilitate nu era îndeplinită faţă de debitorul cedat, executarea silită este lovită de nulitate.

Așa fiind, nu a fost acceptată, în opinia majoritară, susținerea potrivit căreia faptul că nu s-a probat comunicarea către debitorii cedați a notificării cesiunii de creanțe nu este relevant pentru că înștiințarea debitorului cedat despre cesiunea efectuată nu ar reprezenta o condiție de valabilitate a cesiunii, ci ar viza doar valabilitatea plăților efectuate de debitor și momentul nașterii obligației sale de plată către cesionar.

În condițiile în care nu au fost efectuate formalitățile impuse de art. 1578 Cod civ., cesiunea de creanță nu a devenit opozabilă debitorului, acesta nefiind obligat să-i plătească cesionarului, neavând calitatea de debitor al cesionarului – concluzie care nu poate fi schimbată pe motiv că, cel mai târziu cu prilejul comunicării întâmpinării, la care au fost anexate atât contractul de cesiune de creanțe, cât și notificarea adresată debitoarei cedate, contestatorii au luat la cunoștință de cesiunea efectuată (în condițiile în care, eventuale plăți anterioare către cedentă nu au fost probate), astfel încât, din această perspectivă, nu sunt prejudiciați.

În consecință, întreaga executare silită împotriva contestatoarei apare ca fiind îndreptată împotriva unei persoane ce nu are calitatea de debitor al intimatei, fiind lovită de nulitate.

După cum s-a reţinut în doctrină, forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi este obligatorie, și nu facultativă, iar în cazul nerespectării acesteia, sancţiunea

17

constă în inopozabilitatea actului juridic, adică în posibilitatea terţului interesat de a ignora actul juridic invocat de părţile acestuia sau de una dintre ele, împotriva sa.

În schimb, pot fi purtate discuţii cu privire la situaţia în care reiese că debitorul cedat cunoaşte cu certitudine existenţa cesiunii (plăţi parţiale direct către cesionar, probate prin înscrisuri fără dată certă), dar nu a acceptat-o printr-un înscris cu dată certă (art. 1578 alin. 1 lit. a C.civ.) sau nu a primit comunicarea scrisă a cesiunii (art. 1578 alin. 1 lit. b C.civ.).

În ce privește ipoteza cesiunii de creanță intervenite în timpul procedurii de

executare silită, în opinia majoritară se consideră că notificarea acestei cesiuni este valabil făcută de către executorul judecătoresc care operează în numele cesionarului – art. 1578 Cod civ. neobligând cesionarul să facă personal notificarea, ci doar ca aceasta, și anume „comunicarea scrisă” cerută de norma generală, să răspundă cerințelor legale, astfel cum sunt enumerate în art. 1578 alin. 1 lit. b.

8. Litigii cu profesioniști. Drept procesual. Stabilirea cadrului procesual (obligatoriu sau facultativ) în litigiile prin care se urmărește obținerea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin accidente de autovehicule, atunci când autovehiculul al cărui șofer a cauzat accidentul era asigurat RCA

Materia: civil Subcategorie: cauze societare

Obiect ECRIS: pretenții Acte normative incidente: Legea nr. 136/1995, art. 49, art. 54, art. 55 alin. 1

Într-o opinie, se consideră că, în aceste cauze, cadrul procesual trebuie

stabilit în acord cu dispoziţiile art. 49, art. 54 şi art. 55 alin. 1 din Legea nr.136/1995. Prin urmare, reclamantul păgubit are o acţiune directă împotriva asiguratorului de răspundere civilă auto, motiv pentru care calitatea procesuală de pârât îi revine asiguratorului de răspundere civilă auto. Persoana răspunzătoare de producerea accidentului va avea calitatea procesuală de terţ intervenient, în acest sens fiind dispoziţiile exprese cuprinse în art. 54 din Legea nr. 136/1995.

Reclamantul (persoana păgubită sau unitatea sanitară care a acordat asistenţă medicală victimei accidentului) nu poate opta pentru a se îndrepta exclusiv împotriva celui vinovat de producerea accidentului.

Textul art. 54 din Legea nr. 136/1995 este suficient de clar, având o formulare imperativă, astfel încât dacă persoana păgubită decide să-și realizeze dreptul la despăgubire pe cale judecătorească, iar cel responsabil de producerea accidentului de circulație este asigurat în condițiile legii, valorificarea creanței de despăgubire se face direct împotriva societății de asigurare, creditorul neavând drept

18

de opțiune (între persoana vinovată de producerea accidentului și societatea de asigurare). În acest sens, textul legal mai sus amintit stipulează că drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă. Legea nu stabilește că drepturile se pot exercita.

Prin urmare, răspunderea asigurătorului în baza art. 54 din Legea nr. 136/1995 este o răspundere directă (prevăzută expres de lege), creditorul având posibilitatea de a solicita despăgubiri de la cel vinovat de producerea accidentului doar pentru prejudiciul ce depășește limita obligației asigurătorului, limită stabilită prin norme aprobate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

În aceeași ordine de idei, și calitatea procesuală a persoanei vinovate de producerea accidentului este expres reglementată, fără drept de apreciere din partea persoanei păgubite ori din partea instanței, respectiv cea de intervenient forțat ce se citează obligatoriu în cauză. Dacă până recent aplicarea obligatorie a art. 54 din Legea nr. 136/1995 era supusă unor interpretări diferite ale instanțelor de judecată, odată cu pronunțarea Deciziei nr. 1/2016 a Înaltei Curte de Casație și Justiție – Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, pare că instanța supremă a adus lămuriri care nu mai permit ignorarea textului de lege menționat. Deși această decizie interpretează art. 86 din Codul de procedură penală, urmărind stabilirea calității procesuale pasive a asigurătorului în procesele penale, considerentele aduse de Înalta Curte de Casație și Justiție sunt valabile și în cadrul procedurilor civile urmate de victima accidentului auto, creând cel puțin aparența că impune aplicarea art. 54 din Legea nr. 136/1995 fără alte „derogări”.

De asemenea, dacă acceptăm că acest cadru procesual este unul special față de normele generale în limitele cărora se judecă acțiunea în răspundere civilă delictuală, atunci, în mod evident, textul din legea asigurărilor are prioritate și derogă de la norma generală, iar persoana îndreptățită nu poate justifica un drept de opțiune între calea judiciară specială și cea generală.

Nu în ultimul rând, în asemenea tipuri de litigii, s-ar putea ridica problema eludării cadrului procesual obligatoriu stabilit de Legea nr. 136/1995 prin simpla declarare de către reclamant a faptului că nu cunoaște asigurătorul de răspundere civilă auto al pârâtului. O asemenea posibilitate nu poate fi primită, întrucât în momentul de față identificarea asigurătorului este extrem de facilă și se poate realiza într-o modalitate cvasioficială, orice persoană interesată având acces la site-ul Autorității de Supraveghere Financiară – Baza de date CEDAM.

Într-o altă opinie, se susține că, în litigiile civile prin care se urmărește

obținerea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin accidente de autovehicule, atunci când autovehiculul al cărui șofer a cauzat accidentul era asigurat RCA,

19

reclamantul poate alege să introducă cererea de chemare în judecată fie împotriva asiguratorului de răspundere civilă auto, fie împotriva autorului accidentului.

Principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil permite o astfel de opţiune, autorul accidentului având posibilitatea să formuleze o cerere de chemare în garanţie împotriva asiguratorului de răspundere civilă auto. Această soluţie este în acord cu considerentele Deciziei nr. 1/2016 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, prin care s-au interpretat dispozițiile art. 49 și ale art. 55 din Legea nr. 136/1995, ce instituie răspunderea exclusivă a asigurătorului pentru prejudiciile cauzate de asigurat, în condiţiile în care, prin admiterea cererii de chemare în garanţie, cel care plăteşte, în final, este asigurătorul.

Notă: Având în vedere că, după dezbateri, nu s-a ajuns la o opinie majoritară,

precum și necesitatea lămuriri unor aspecte în plus, s-a decis prorogarea discutării acestei teme pentru următoarea întâlnire de învățământ profesional - pentru unificarea practicii judiciare şi formarea profesională continuă -, până la care instanța ce a propus-o, respectiv Tribunalul Specializat Mureș, va aduce precizări suplimentare, în sensul lămuririi aspectelor care au determinat prorogarea.

9. Drept procesual. Dovada achitării taxei judiciare de timbru prin depunerea ordinului bancar de plată

Materia: civil Subcategorie: litigii cu profesioniști

Obiect ECRIS: acțiune în pretenții Acte normative incidente: art. 33 alin. 1, 2 din OUG nr. 80/2013

Se apreciază că ordinul de plată face dovada achitării taxei judiciare de

timbru pentru că acesta se întocmeşte şi se eliberează, ca regulă, numai ca urmare a achitării unei sume de bani.

Mai exact, ordinul de plată face dovada achitării taxei judiciare de timbru numai dacă acesta poartă, în original, ștampila băncii și semnătura operatorului bancar. Prin urmare, anterior depunerii la dosar, trebuie îndeplinească aceste formalități, în scopul dovedirii îndeplinirii obligației de plată a taxei judiciare de timbru. Ștampilarea și semnarea ordinului se face, în această situație, în urma verificărilor făcute de către angajatul băncii care, în acest context, atestă virarea efectivă a sumei de bani.

Însă, în cazul operațiunilor de plată făcute online, cerința prezentării ordinului de plată la bancă pentru semnare și ștampilare - anterior depunerii la dosar -, este excesivă, având în vedere, pe de o parte, faptul că autorul plății online

20

poate depune un extras de cont, imprimat de el și certificat pentru conformitate cu originalul (existent online).

Pe de altă parte, nu poate fi ignorat specificul acestor plăți, respectiv procedura utilizată de instituțiile bancare în cazul plăților online. Chiar și în situația în care, după realizarea efectivă a plății, de către partea căreia îi revine obligația achitării taxei judiciare de timbru, în înscrisul informatic apare mențiunea „operațiune așteptare”, nu înseamnă că, până la transferul efectiv al sumei de bani a cărei plată a fost ordonată de titularul contului, acesta poate să revină asupra operațiunii, mai exact să își readucă suma de bani în cont, renunțând la plată.

În această ipoteză, dacă partea prezintă un document online din care rezultă că „operațiunea este în așteptare” – trebuind să depună documentul la dosar, chiar cu această mențiune, pentru a nu risca să i se anuleze cererea, pe temeiul art. 200 alin. 4 Cod proc. civ. –, instanța poate solicita și depunerea, ulterioară, a unui alt extras de cont (imprimat de respectiva parte) din care să rezulte plata efectivă (fără mențiunea anterioară), acordând un termen în acest sens.

S-a punctat și faptul că aspectul adus în dezbatere ține de probațiune, precum și că, în acest context, nu se cere o formalitate anume pentru dovedirea plății taxei judiciare de timbru – art. 33 alin. 2 din OUG nr. 80/2013 referindu-se doar la obligația reclamantului de a transmite instanţei dovada achitării taxei judiciare de timbru –, ci doar aducerea unei probe din care să rezulte, cu certitudine, îndeplinirea obligației de plată.

10. Drept procesual. Efectele pronunţării unei încheieri interlocutorii, cu privire la incompatibilitatea judecătorului, după trimiterea cauzei spre rejudecare, de către instanța de control judiciar

Materia: civil

Subcategorie: litigii cu profesioniști Obiect ECRIS: abținere, recuzare

Acte normative incidente: art. 41 alin. 1 Cod proc. civ.

Premisă: Se pune problema dacă pronunţarea unei încheieri interlocutorii constituie o

condiţie suficientă, prin ea însăşi, pentru a atrage incompatibilitatea judecătorului de a participa la judecarea cauzei după trimiterea acesteia spre rejudecare, cu referire concretă la situaţiile în care judecătorul a soluţionat cauza prin admiterea unei excepții - fie că este vorba despre o excepţie de procedură, fie că este vorba despre o excepţie de fond -, prin urmare, fără a proceda la cercetarea fondului, iar cauza este trimisă, spre rejudecare, în urma admiterii căii de atac, de către instanța de control

21

judiciar, și a stabilirii că soluția referitoare la admiterea respectivei excepții nu subzistă.

Argumente: Se consideră că, de vreme ce instanța de control judiciar a admis calea de

atac tocmai pentru că prin încheierea interlocutorie atacată s-a făcut o greșită aplicare a legii, în sensul că excepția admisă de primă instanță nu era întemeiată, respectiva excepție nu mai poate face obiectul analizei instanței, cu ocazia soluționării cauzei, ca urmare a trimiterii acesteia spre rejudecare.

Faptul că, în cauză, ar putea fi invocate alte excepții – neavute în vedere în prima etapă procesuală sau nesoluționate de prima instanță tocmai ca efect al admiterii excepției prin care a tranșat litigiul –, anterior intrării în cercetarea fondului cauzei, nu determină incidența art. 41 alin. 1 Cod proc. civ., fiind vorba despre aspecte juridice distincte, cu privire la care judecătorul nu s-a pronunțat.

PREȘEDINTE,

Dr. Andreea Ciucă