Max+Weber-Politica,+o+vocatie+si+o+profesie

5/12/2018 Max+Weber-Politica,+o+vocatie+si+o+profesie - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/maxweber-politicaovocatiesioprofesie 1/7

Motroc GabrielaGrupa 7Anul II

MAX WEBER -Politica, o vocaţie şi o profesie-

Ce înţelegem noi prin politică?

Noţiunea este extrem de largă, înglobează orice fel de activitate de conducereautonomă. Se vorbeşte de politica bancară a devizelor, de politica unui sindicat în grevă;se poate vorbi de politica şcolară a unui oraş sau a unei comune etc.

Bineînţeles că nu o notiune atât de vastă va fi obiectul consideraţiilor noastre. Vremsă ne referim doar la conducerea sau influenţarea conducerii unei uniuni politice,respectiv, în ziua de astăzi, a unui stat.

Ce este un stat ?

Statul modern nu poate fi definit sociologic decât printr-un anume instrument ce-ieste propriu şi care constituie o prerogativă a sa şi a tuturor uniunilor politice:constrângerea fizică . « Orice stat se întemeiază pe constrângere » a spus cândva Troţkii.Dacă ar fi existat doar uniuni politice cărora constrângerea, ca instrument, să le fi fostnecunoscută, însăşi noţiunea de stat ar fi dispărut, căci s-ar fi instalat, fără îndoială, ceea

ce se numeşte « anarhie ». Constrângerea nu constituie, desigur, instrumentul normal sauunicul instrument al statului, dar constituie instrumentul sau specific. Şi, îndeosebi înzilele noastre, relaţia dintre stat şi constrângere este deosebit de intimă.

Statul este acea asociere umană care îşi arogă dreptul de a avea, în graniţele unuianumit teritoriu, monopolul asupra constrângerii fizice legitime.

A face politică înseamnă, deci, pentru noi : a te strădui să participi la putere sau a testrădui să influenţezi împărţirea puterii, fie între state, fie, în cadrul unui stat, întregrupările de oameni pe care acesta le înglobează.

Cine şi de ce face politică ?

Politica se face din două motive. Primul este pentru ca persoanele care fac politicăsă se poată folosi de putere ca mijloc în slujba altor ţeluri, iar cel de-al doilea se referă la putere « de dragul puterii », de dragul plăcerii pe care o dă prestigiul social.

Statul constituie un raport de dominare a oamenilor de către oameni, bazat peinstrumentul exercitării legitime a constrângerii. Pentru ca statul să existe, trebuie aşadar ca cei dominaţi să se supună autorităţii celor ce se pretind a fi dominatorii.

Există trei justificări interioare. Prima este autoritatea eternului « de altă dată », adatinii consfinţite ca fiind calea cea bună prin însăşi imemoriala vechime a practicării

1



sale şi prin deprinderea pe care aceasta a creat-o. Este vorba aici de o dominaţie« tradiţională », aşa cum au exercitat-o patriarhii şi domintorii de viţă veche. A doua justificare este autoritatea dată de neobişnuitul har al unei persoane (harisma), adicăînzestrarea sa strict persoanală şi încerederea celorlalţi în calităţile sale, în eroismul sautalentele sale de conducător. Aceasta este dominaţia « harismatică », exercitată de profet

sau de domitorul ales, respectiv de şeful de partid. Ultima justificare este cea a dominaţieiîn virtutea « legalităţii », în virtutea credinţei în valabilitatea unui statut legal şi a unei« competenţe » efective, întemeiate pe reguli raţional elaborate, aşadar o dominaţie bazată pe o atitudine de supunere în îndeplinirea îndatoririlor legale. Aceasta estedominaţia exercitată de « omul de stat » modern şi de toţi acei exponenţi ai puterii ce i seaseamănă.

Pe noi ne interesează cel de-al doilea tip de dominaţie : dominaţia în virtuteadevotamentului supuşilor faţă de « harisma » strict persoanlă a « conducătorului ». Căciaici îşi are rădăcinile ideea de vocaţie politică, în forma sa cea mai pregnantă.Devotamentul oamenilor faţă de harisma profetului sau a conducătorului de oştidemonstrează faptul că acesta trece drept o persoană « chemată » să-i conducă, o

persoană cu « vocaţie » de conducător, oamenii supunându-i-se nu în virtutea datinii saua legilor, ci în virtutea credinţei în persoana lui. El însuşi trăieşte, de fapt, pentru cauzalui, « îşi vede de opera sa », dacă este mai mult decât un parvenit obtuz al momentului.

Occidentului îi este propriu însă un tip de conducător care ne este mai familiar : maiîntât, conducătorul politic în persoana « demagogului » independent, apărut în contextuloraşului-stat specific civilizaţiei apusene şi apoi şeful de partid parlamentar, dincontextul, de asemenea prin excelenţă apusean, al statului de drept.

Cum încep să se afirme forţele politice dominante ?

Corpul administrativ, care constituie aspectul exterior al mecanismului de

dominaţie, nu este, desigur, supus deţinătorilor puterii numai în virtutea acestor imaginiale legitimităţii despre care tocmai am vorbit. Aici intervin alte două instrumente, careapelează la interesul personal : răsplata materială şi statutul social .

O uniune politică în care mijloacele materiale de administrare se află, parţial sautotal, în stăpânirea unui personal administrativ dependent de stăpân, o vom numi o uniunearticulată după o « ierarhie a stărilor ».

EXEMPLU : În cadrul formaţiunii politice feudale, vasalul făcea faţă prin propriilelui mijloace cheltuielilor administraţiei şi justiţiei pe teritoriul feudei sale, se echipa şi seaproviziona singur pentru război. Această situaţie avea totuşi consecinţe asupra puteriisuzeranului, putere ce se baza doar pe legământul de credinţă al vasalului şi pe faptul cădreptul de a stăpâni feuda şi rangul social al vasalului erau « legitimate » de suzeran.

(suzeranul împărţea puterea cu vasalul)Dar în toate structurile politice, chiar şi în cele mai timpurii, găsim şi o regie personală a stăpânului. Prin oameni ce depind de el personal-sclavi, slujitori, sevitori aicasei etc.-, stăpânul încearcă să ţină în propria sa mână administraţia, făcând faţăcheltuielilor administrative prin propriile sale mijloace, creând o armată dependentă de el,ecipată şi aprovizionată din hambarele şi arsenalele sale.

În timp ce în unitatea bazată pe « ierarhia stărilor », stăpânul domneşte cu ajutorulunei « aristocraţii » de sine stătătoare, împărţindu-şi, deci, puterea cu aceasta, aici el se

2



sprijină fie pe oamenii casei, fie pe plebei, pe categorii sociale lipsite de avere sau rang,în întregime dependente material de el.

Pretutindeni, dezvoltarea statului modern începe prin aceea că este pusă la cale, decătre principe, o expropriere a celorlalţi deţinători « privaţi » ai puterii administrative.

Statul modern este o unitate de dominaţie instituţionalizată, care încearcă în cadrul

unui anumit teritoriu, să monopolizeze, ca instrument al dominaţiei, constrângerea fizicălegitimă, concentrând în acest scop mijloacele materiale ale administraţiei în mâinile unuiconducător, privându-i în acest scop pe toţi funcţionarii autocraţi « cu stare », dedrepturile lor anterioare asupra acestor mijloace şi aşezându-l în locul lor, în frunteaierarhiei, pe acest conducător.

Tipuri de politicieni

Prima categorie este cea a « politicienilor cu chemare », de data aceasta în alt sens,în sensul de « politicieni profesionişti », căci aceşti oameni nu voiau să devină ei înşişistăpâni, precum conducătorul harismatic, ci să intre în serviciul stăpânilor politici. Stând

la dispoziţia principilor în luptele lor politice, ei şi-au făcut din îndrumarea politiciiacestora un mod de a-şi câştiga existenţa materială, pe de o parte, şi un mod de a daconţinut existenţei lor spirituale, pe de altă parte.

Cea de-a două categorie aparţine « politicienilor de ocazie ». Şi noi facem parte dinaceastă categorie, atunci când punem buletinul de vot în urnă sau când ne manifestămvoinţa politică în vreun alt fel : aplaudând sau protestând la o adunare « politică », ţinândun discurs « politic ».

« Politicienii ca ocupaţie secundară » sunt astăzi toţi oamenii de încredere saumembrii conducerii unir partide politice, care îşi exercită aceste funcţii numai în caz denevoie, şi nu « trăiesc » nici material, nici spiritual de pe urma acestei ocupaţii.

Cum se face o profesie din politică ?

Există două moduri de a-ţi face o profesie din politică : fie să trăieşti « pentru » politică, fie « din » politică. De regulă se fac ambele lucruri deodată, cel puţin pe planspiritual, dar de cele mai multe ori şi pe plan material.

Cel ce trăieşte « pentru » politică, « trăieşte lăuntric » din asta, fie că o face din pura plăcere de a poseda puterea pe care o exercită, fie că îşi susţine echilibrul interior şirespectul de sine din conştienţa faptului că viaţa sa capătă sens fiind pusă în slujba unei« cauze ». În această privinţă, a vieţii interioare, orice om serios care trăieşte pentru ocauză, trăieşte, desigur, şi din acea cauză.

Pentru ca cineva, în acest sens economic, să poată trăi « pentru » politică, trebuie să

fie îndeplinite câteva condiţii foarte banale : omul respectiv trebuie, într-o situaţienormală, să fie independent de veniturile pe care politica i le-ar putea aduce. Adică, pur şisimplu : trebuie să aibă avere sau să aibă o situaţie care-i asigură venituri îndestulătoare.

Conducerea unui stat sau a unui partid de către oameni care trăiesc exclusiv pentru politică şi nu din politică, presupune necondiţionat o recrutare « plutocratică » aconducătorilor politici. Politicianul profesionist care trăieşte din politică poate fi pur şisimplu « subvenţionat » sau poate fi « salariat ». El poate fi retribuit cu onorarii sau taxe

3



pentru anumite servicii (bacşişuri si mite) sau poate avea un venit fix în natură sau în banisau poate avea ambele forme de câştig.

Luptele dintre partide nu sunt doar lupte pentru promovarea unor programe politice, ci mai cu seamă lupte pentru controlul asupra repartizării posturilor (vânători de posturi). Acea administraţie a diletanţilor, a politicienilor hrăpăreţi, care în Statele Unite

ducea la schimbarea a sute de mii de funcţionari-până şi a factorilor poştali-, în funcţie deultimele alegeri prezidenţiale, şi care nu cunoştea funcţionarii profesionişti ce-şi practicămeseria o viaţă întreagă, a fost de mult înlăturată, în mare parte, prin ceea ce s-a numitCivil Service Reform.

Funcţionarii şi ascensiunea lor

O dată cu ascensiunea funcţionarilor profesionişti, s-a ivit şi figura« conducătorului politic ». Desigur, consilierii politici influenţi ai principilor au existatîntotdeauna şi pretutindeni.

Au apărut mai întâi instanţele administrative supreme colegiale. Teoretic şi, în tot

mai mică măsură, practic ele se întruneau sun conducerea principelui însuşi, el fiind celcare urma să ia deciziile.Interesul funcţionarilor era ca toate posturile de conducere, inclusiv cele de miniştri,

să poată fi ocupate de ei, aşadar ca ei să poată fi avansaţi, în cariera lor, până la cele maiînalte posturi. Monarhul, la rândul lui, avea interesul să poată numi miniştri după bunulsău plac, din rândurile funcţionarilor devotaţi lui. Monarhul, spre a rămâne, măcar formal, în afara rivalităţilor dintre partide şi la adăpost de atacurile lor, avea nevoie de unom care să poarte toate răspunderile şi să-l acopere, de o personalitate care să discute cu parlamentul şi să-l înfrunte şi care să se ocupe de partide. Toate interesele acesteaconlucrând în aceeaşi direcţie, a apărut un ministru-funcţionar, al cărui rol era să deaunitate conducerii. Creşterea puterii parlamentului a dus la necesitatea unei unificări a

conducerii, astfel că parlamentul a devenit mai puternic decât monarhul.În acest caz, s-a format un « cabinet » avându-l pe preşedintele parlamentului, pe« leader » în frunte. Cabinetul acesta era un fel de comitet al acelei puteri care, deşiignorată de reglementările oficiale, era, în fapt, singura forţă politică decisivă : partidul majoritar .

Transformarea politicii într-o « întreprindere » cu cadre calificate în lupta pentru putere şi în metodele acestei lupte, aşa cum este practicată ea de partidele moderne, a dusla împărţirea funcţionarilor publici în două categorii : « funcţionarii profesionişti », pe deo parte, şi « funcţionarii politici », pe de alta.

« Funcţionarii politici » puteau fi oricând transferaţi, destituiţi sau « suspendaţi ». ÎnGermania, accesul la posturile din administraţie era consiţionat de studii universitare,

examene de specialitate şi de un anumit stagiu pregătitor.Tipuri de « politicieni profesionişti »

« Politicienii profesionişti » au apărut în istorie în cursul luptei principilor cu stările,şi anume în serviciul celor dintâi.

In lupta sa împotriva stărilor, principele s-a sprijinit pe pături utilizabile politic cenu aparţineau stărilor. O astfel de pătură a fost reprezentată de cler , deoarece clericii erau

4



ştiutori de carte. Clericii, în special cei celibatari, erau în afara angrenajului normal alintereselor politice şi economice, nefiind supuşi tentaţiei de a râvni, în detrimentulstăpânului lui, la o putere politică transmisibilă propriilor urmaşi, aşa cum se întâmpla încazul vasalilor.

O altă pătură de acest fel era constituită din literaţii de formaţie umanistă . A fost o

vreme când se învăţa retorică, latină şi versificare greacă numai pentru a deveni consilier politic sau autor de scrieri politologice la curtea unui principe.A treia pătură a fost nobilimea de curte. După ce reuşea să-i deposedeze pe nobili

de puterea lor politică din cadrul ierarhiei stărilor, principele îi atrăgea la curte şi-ifolosea în serviciul său politic şi diplomatic.

A patra categorie a fost specific englezească : un patriciat , înglobând mica nobilimede la ţară şi rentierii citadini, purtând numele de « gentry », o pătură pe care, iniţial, principii au atras-o în lupta lor împotriva baronilor şi au pus-o în slujbele « self government »-ului, făcând-o apoi din ce în ce mai dependentă de ei.

Ultima pătură, proprie Occidentului şi în special Europei continentale, a fost de oimportanţă capitală pentru întreaga structură politică a acesteia : juriştii de formaţie

universitară (avocaţi).« Demagogul » este tipul conducătorului politic din Occident. Neavând nicio

funcţie sau având singura funcţie conferită în urma unor alegeri, cea de strateg suprem, elconducea adunarea poporului, suverană în Atena. Demagogia modernă se bazează pediscursuri, dar se serveşte şi de cuvântul tipărit. Ziaristul înpărtăşeşte aceeaşi soartă cutoţi demagogii : el scapă oricărei categorisiri sociale precise.

Orice politician de oarecare însemnătate are nevoie de influenţă asupra presei, derelaţii cu presa. Dar ridicarea unui conducător de partid din rândurile presei a constituit orară excepţie. Motivul constă în pronunţata « lipsă de disponibilitate » a ziariştilor, înspecial a celor neînstăriţi.

Dacă ziaristul are ca tip de politician deja în spate un trecut considerabil, figurafuncţionarului de partid aparţine doar istoriei ultimelor decenii şi, în parte, istorieiultimilor ani.

Partidul

In toate uniunile politice ceva mai mari, adică în cele ce depăşesc, ca domeniu şi ca problematică, micile cantoane rurale, şi în care deţinătorul puterii este periodic desemnat prin alegeri, întreprinderea politică este inevitabil o întreprindere colectivă a celor interesaţi de putere. Asta înseamnă că un număr relativ mic de oameni direct interesaţi înviaţa politică îşi alcătuiesc grupuri de aderenţi voluntari, îşi prezintă candidatura în

alegeri, adună fondurile necesare şi încep campania de obţinere a voturilor.« Partidele » oraşelor medievale erau grupări de aderenţi ai unor persoane particulare.

Mai târziu, preoţii, învăţătorii, profesorii, avocaţii, medicii, farmaciştii, ţăraniiînstăriţi (gentlemen) s-au constituit mai întâi în uniuni ocazionale, în cluburi politicelocale. Conducerea cluburilor se desfăşura ca o ocupaţie secundară sau o funcţieonorifică. Numai ziaristul era un politician profesionist remunerat şi, de altfel, numaiziaristica era o activitate politică neîntreruptă.

5



Astăzi, politicienii de profesie neparlamentari preiau întreprinderea politică.Adunările membrilor unor partide organizate aleg candidaţii şi delegă membrii înadunările instanţelor superioare, astfel că puterea este în mâinile celor care lucreazăcontinuu în cadrul acestui angrenaj. Conducător poate fi numai cel pe care maşina îl

ascultă, chiar trecând peste parlament. Alcătuirea unor maşini de felul acesta înseamnă,cu alte cuvinte, introducerea democraţiei plebiscitare.Aderenţii partidului se aşteaptă, bineînţeles, în caz că şeful lor câştigă, la

recompense : posturi sau alte privilegii.La oraş, partidele se delimitau după opinii de natură parţial economică, parţial

religioasă şi parţial ţinând, pur şi simplu, de tradiţia familială. Dar notabilităţile erau încontinuare principalii exponenţi ai mecanismului politic. Deaspura acestora se situa parlamentul şi partidele cu cabinetul şi cu « leader »-ul, care era preşedintele consiliuluide miniştri sau al opoz sau al opoziţiei, după caz. Acest leader avea alături de el pe ceamai importantă personalitate profesionistă în politică din organizaţia de partid, pe « omul cu biciul » (whip). El avea în mână patronajul posturilor. Pe lângă el a apărut şi un

« election agent », a cărui existenţă era indispensabilă în cadrul legislaţiei engleze, pentruasigurarea corectitudinii alegerilor.

Ce este boss-ul ?

Boss-ul este un întreprinzător politic capitalist, care, pe socoteala sa proprie şi periscul său propriu, face rost de voturi. Primele sale relaţii le poate obţine datorită poziţieisale de avocat, cârciumar sau proprietar de întreprindere sau,eventual, acordând credite.Apoi, îşi extinde legăturile, până ajunge să « controleze » un anumit număr de voturi.Ajuns în acest stadiu, ia legătura cu boss-ul vecin. Boss-ul este indispensabil înorganizarea partidului, care, practic, e centralizată în mâna lui.

Rolul lui esenţial este să adune fonduri. Reuşeşte acest lucru parţial din cotizaţii (înmare parte prin impozitarea salariilor acelor funcţionari care şi-au căpătat posturiledatorită lui sau partidului lui) ; apoi, prin bacşişuri (cine vrea să încalce nepedepsit unadin numeroasele legislaţii, are nevoie de bunăvoinţa boss-ului).

El caută exclusiv putere, putere ca sursă de bani, dar şi putere de dragul puterii. Ellucrează din umbră, spre deosebire de leader-ul englez. Vocea lui nu se aude în public ; elsugerează oratorilor ce ar fi de dorit să spună. Boss-ul nu are « principii » politice clare,el este complet amoral şi se întreabă doar : ce anume ar putea aduce voturi ?

In Germania, principalele aspecte ale mecanismului politic au fost până acum : lipsade putere a parlamentului, posturile administrative nu puteau fi ocupate decât de oameni

cu studii şi partidele politice cu doctrină. Cele două partide principale erau : centrul, pede o parte şi social-democraţii, pe de alta.

Trăsăturile unui politician

Există trei calităţi deosebit de importante pentru un politician : pasiunea(devotament), simţul responsabilităţii şi intuiţia.

6



Vanitatea este o trăsătură de caracter foarte răspândită. In cazul politicienilor,aspiraţia la putere este un instrument indispensabil.

Există doar două tipuri de păcate capitale în politică : absenţa unei cauze şi lipsaresponsabilităţii.

Toate activităţile etic orientate pot fi puse sub semnul a două precepte fundamentaldiferite din punct de vedere etic şi, indiscutabil, contrare : ele pot fi orientate după o« etică a convingerilor » sau după o « etică a responsabilităţii ».

Cel ce profesează etica responsabilităţii ţine seama de toate defectele curente aleoamenilor, el nici nu are dreptul să-i considere pe oameni buni şi perfecţi.

Eticianul convingerilor nu suportă iraţionalitatea etică a lumii. El este un« raţionalist » al eticii acosmice.

Concluzii

Cel care vrea să facă politică, şi mai cu seamă cel care vrea să facă din politică

profesia sa, trebuie să fie conştient de aceste paradoxuri etice şi de ceea ce poate devenisub presiunea lor. El intră în cârdăşie cu forţele diabolice care pândesc orice putere.Intr-adevăr, politica se face cu capul, dar, neîndoielnic, nu numai cu capul. Etica

responsabilităţii şi etica convingerii nu se exclud reciproc, ci se completează. Doar împreună alcătuiesc omul adevărat, acel om care poate avea o « vocaţie politică ».

BIBLIOGRAFIE :

MAX WEBER - « Politica, o vocaţie şi o profesie », Editura Anima, 1992

7

Documents

Max+Weber-Politica,+o+vocatie+si+o+profesie