Upload
annamariamusica
View
241
Download
0
Embed Size (px)
Citation preview
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 1/61
SPECIALIZARE MASTER: MANAGEMENT FINANCIAR-BANCAR
MANAGEMENTUL ACTIVITĂŢII DE CREDITARE
PETROŞANI2010
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 2/61
Subiecte deschise:
1 Conceptul de credit şi formele creditului în economia de piaţă
2 Conţinutul şi funcţiile creditului
3 Principiile care stau la baza activităţii de creditare în domeniul bancar 4 Analiza calitatii portofoliului de credite
5 Constituirea, regularizarea si utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit
6 Tipologia creditelor bancare
Examenul pentru evaluarea cunoştinţelor se va desfăşura astfel:
- un subiect selectat dintre cele menţionate;
- teste grilă din tot cursul.
Conf. univ. dr. ec. ILIE RĂSCOLEAN
2
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 3/61
CAPITOLUL I
CREDITUL ÎN ECONOMIA CONTEMPORANĂ
1.1. Conceptul de credit şi formele creditului în economia de piaţă
Relaţiile de credit au apărut pe o anumită treaptă a dezvoltării producţiei de
mărfuri, şi anume atunci când această dezvoltare a permis trecerea mărfurilor de la
vânzător la cumpărător, fără ca în acel moment să aibă loc şi un transfer de valoare în
sens invers, acest transfer urmând să se facă ulterior, cu un decalaj de timp.
În literatura de specialitate, conceptul de credit este abordat din două puncte de
vedere, şi anume:
- unul juridic, potrivit căruia creditul exprimă o convenţie între creditor şi
debitor care serveşte procesul de producţie şi de circulaţie a mărfurilor;
- unul economic, conform căruia creditul exprimă relaţii de repartiţie a unei
părţi din venitul naţional în vederea satisfacerii unor anumite nevoi de capital.
Definiţia creditului şi accepţiunile care i se acordă în literatura de specialitate,
străină şi română, sunt multiple şi diferite, dintre care amintim câteva. Un modsimplu de a defini conceptul de credit este acela prin care “creditul este o formă
specială de mişcare a valorii, vânzarea de mărfuri cu plata amânată sau cu
transferarea temporară de monedă cu titlu de împrumut”. În concepţia economistului
român Virgil Madgearu, noţiunea de credit este legată de faptul că pe piaţă se
schimbă nu numai mărfurile şi serviciile între ele, ci şi bunurile prezente contra unor
obligaţii viitoare. Una din cele mai complete definiţii este cea dată de economistul
german F. Wagner conform căruia “creditul se concretizează în acel act de schimb
privat-economic, prin care un subiect cedează unui alt subiect valori economice ca:
bunuri materiale sau monedă, cu rezervarea dreptului de a avea pretenţii asupra lor”.
În esenţă, creditul reprezintă schimbul unei valori monetare prezente contra
unei valori monetare viitoare. Deci, creditul este o "relaţie bănească ce apare în
legătură cu acordarea de credite unor persoane juridice sau fizice, care urmează a se
rambursa ulterior, la scadenţă" .
3
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 4/61
Operaţiunea de acordare a creditului exprimă o conexiune directă între
producător şi consumator, între ofertă şi cerere şi între cei doi agenţi economici
reprezentativi ai economiei: furnizorul şi beneficiarul, această relaţie dintre cei doi
parteneri definind întreaga relaţie a procesului de creditare. Sub un alt aspect, creditula apărut din necesitatea stingerii obligaţiilor dintre diferiţi agenţi economici, proces
căruia nu-i poate face faţă moneda lichidă, din aceasta perspectivă creditul
reprezentând o pârghie a desfăşurării oricărui proces economic. La nivelul agentului
economic se constată că, pe lângă capitalul propriu, acesta contractează şi
împrumuturi, în particular bancare, sub forma creditului. Lărgirea şi modernizarea
producţiei spre care tinde orice manager, crearea condiţiilor pentru a rezista
concurenţei şi, nu în ultimul rând, obţinerea unui profit care să-i asigure desfăşurarea
normală a activităţii sunt de neconceput fără existenta creditului.
Victor Slăvescu, oferind o amplă motivare a creditului, accepta unele
interferenţe ale sferei acestuia cu sfera noţiunii de bani, surprinzând totuşi elemente
de conţinut specific ale acestui concept (scadenţa, dobânda). Astfel, în opinia lui V.
Slăvescu, creditul şi operaţiunea de credit constituie acel fapt economic prin care se
cedează o suma de bani, efectuata la un moment dat din partea unui subiect economic,
în folosinţa altui subiect economic, cu obligaţia acestuia din urmă de a restitui mai
târziu, la un termen fixat, suma primită, plus o sumă de bani, care se cheamă interes
sau dobândă.
Cu toata complexitatea şi varietatea lor, relaţiile de credit au o esenţă comună
dată de trăsăturile lor caracteristice:
- subiecţii relaţiei de credit;
- dobânda;- promisiunea de rambursare;
- acordarea creditului;
- rambursabilitatea;
- consemnarea şi tranferabilitatea acestuia.
Formele principale cu care se prezintă creditul în economia de piaţă sunt:
- credit bancar;
- credit comercial;
4
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 5/61
a) Creditul comercial este acea formă a creditului de la care pleacă celelalte
relaţii de credit în economia de piaţă. Se individualizează în ansamblul relaţiilor de
credit prin următoarele caracteristici :
- participanţii la relaţia de credit comercial sunt întreprinzători activi din diverseramuri ale economiei care se împrumută reciproc;
- obiectul creditului comercial îl constituie transmiterea de capital de împrumut sub
formă de marfă (vânzare pe datorie a mărfurilor, fără ca în acel moment să fie
transmisă şi suma echivalentă de la cumpărător la vânzător). Capitalul transmis
apare sub formă de marfă, iar transmiterea îmbracă forma bănească şi se
concretizează în documente corespunzătoare (cambii, bilete la ordin) care conţin
valoarea rezultată prin însumarea valorii mărfii vândute pe datorie cu dobânda
cuvenită;
- posibilităţile de acordare a creditului cresc direct proporţional cu creşterea
volumului capitalului industrial.
Deşi reprezintă baza creditului în economia de piaţă, creditul comercial se
confruntă cu anumite limite:
-are volumul limitat la cel mult capitalul disponibil sub formă de marfă;
- proporţiile sale sunt limitate de frecvenţa cu care se întorc la creditor sumele
acordate sub formă de credit;
- direcţiile sale de mişcare se limitează la sensurile mişcărilor mărfurilor în
economie între diversele ramuri/domenii şi între diferiţii întreprinzători
participanţi la astfel de relaţii comerciale .
Aceste limite duc la imposibilitatea creditului comercial de a asigura toate
nevoile de capitaluri din economie, fapt pentru care un rol deosebit de important îl
joacă creditul bancar.
b) Creditul bancar prezintă anumite trăsături ce-l deosebesc de creditul
comercial:
- subiectele raportului de credit sunt pe de o parte băncile, iar pe de altă parte
persoanele fizice sau juridice, adică debitorii;
-
obiectul creditului bancar îl constituie transmiterea de capital de împrumut subformă bănească;
5
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 6/61
- creditul bancar poate servi la redistribuirea capitalului în orice direcţie;
- creditul bancar poate fi privit în două sensuri: ducând la sporirea capitalului
real (dacă vizează obiective de investiţii) sau numai servind mişcarea
capitalului, reprezentând doar simple împrumuturi de sume băneşti.-
1.2 Conţinutul şi funcţiile creditului
Pentru definirea creditului, este necesară prezentarea a trei opinii care s-au
conturat cu privire la acest concept, respectiv:
• creditul ca încredere;
• creditul ca expresie a relaţiilor de redistribuire;
• creditul ca formă a relaţiilor de schimb.
Creditul ca încredere: este o concepţie care plasează la baza relaţiilor de
credit ideea de încredere, de unde rezultă caracterul subiectiv al acestora.
Considerarea creditului ca încredere se fundamentează pe definiţiile date acestui
concept. Termenul credit îşi are originea în cuvintele latine „creditum", „de
credere"care desemnează încrederea în ceva sau cineva. In practică, această
încredere se concretizează în relaţiile dintre creditor şi debitor, în sensul că cel din
urmă trebuie să prezinte o anumită bonitate, astfel încât să genereze încredere din
partea creditorului.
Creditul ca expresie a relaţiilor de schimb, reprezintă „un acord prin care
anumite bunuri, servicii sau o cantitate de monedă sunt cedate în schimbul unei
promisiuni de plată viitoare".
Unei asemenea abordări a creditului, îi sunt aduse contraargumente dintre carecel mai puternic, acela potrivit căruia creditul nu este o formă a schimbului, nici din
punct de vedere al scopului şi nici al conţinutului material al valorii.
Creditul ca expresie a relaţiilor de redistribuire reprezintă o abordare care
porneşte de la conţinutul economic specific al creditului, respectiv transferul unei
părţi din produsul social de la unii din participanţii la circuitul economic către alţi
participanţi la acest circuit. Spre deosebire de alte forme ale relaţiilor de redistribuire
a veniturilor, ca de exemplu impozitele şi taxele, care au caracter definitiv, creditul
6
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 7/61
este o formă particulară a acestor relaţii, prin caracterul temporar al transferului din
economie.
Definirea completă a creditului poate fi realizată prin luarea în considerare şi
corelarea acestor trei abordări, ceea ce poate duce la următoarea formulare:Creditul reprezintă o categorie economică, ce exprimă relaţii de
repartiţie a unei părţi din PIB sau din venitul naţional, prin care se
mobilizează şi se distribuie disponibilităţile din economie şi se creează noi
mijloace de plată, în scopul satisfacerii unor nevoi de capital şi al realizării
unor obiective ale politicii economice.
În esenţă, creditul reprezintă schimbul unei valori monetare actuale contra unei
valori monetare viitoare.
Conţinutul şi semnificaţia acestui concept rezultă şi din funcţiile care sunt
atribuite creditului, şi care în funcţie de opiniile care s-au conturat, pot fi grupate
astfel:
a) o primă grupă de opinii abordează funcţiile creditului în acelaşi mod ca şi
funcţiile finanţelor, respectiv funcţiile de repartiţie şi control. Potrivit acestei idei,
relaţiile de credit fac parte din relaţiile financiare în sens larg;
b) o a doua grupă de opinii consideră trei funcţii caracteristice ale creditului
(cele două precedente) plus funcţia de emisiune;
c) a treia grupă analizează funcţiile creditului ca: funcţie de mobilizare şi
funcţie de redistribuire;
d) a patra grupă de opinii apreciază creditul prin aceea că este însoţit
permanent de dobândă, atribuindu-i-se funcţia de purtător de dobândă.
Dintre toate aceste opinii exprimate cu privire la funcţiile creditului, reţin atenţia celecare atribuie creditului următoarele funcţii: - de repartiţie; de control; de emisiune
1.3. Elementele şi trăsăturile creditului
Pentru evidenţierea funcţiilor şi caracteristicilor creditului, este necesară
prezentarea
elementelor incluse în relaţiile de credit, astfel:
7
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 8/61
- participanţii la raportul de credit;
- promisiunea de rambursare;
- scadenţa;
- dobânda (preţul creditului).• Participanţii la raportul de credit, creditorul şi debitorul sunt denumiţi în
literatura de specialitate cu termenul „subiecte ale raportului de credit".
Analiza participanţilor la raportul de credite evidenţiază marea diversitate a
acestora şi dimensiunile ample ale creditării. Dacă se procedează la gruparea în trei
categorii principale a creditorilor şi debitorilor, se disting: populaţia; statul, agenţii
economici.
Agenţii economici deţin o importantă poziţie în rândul creditorilor, în cazul în
care obţin rezultate financiare pozitive, pentru care caută cele mai eficiente modalităţi
de plasare pe piaţa monetară sau de capital. Disponibilităţile monetare degajate de
întreprinderi se constituie în resurse de creditare a activităţilor unităţilor deficitare, fie
în mod direct, fie prin intermediul băncilor şi al altor instituţii financiare.
Potenţialul de economisire, implicit de creditare al întreprinderilor poate fi
evidenţiat prin analiza disponibilităţilor în depozite la termen şi ale portofoliilor de
titluri deţinute ca participaţii la capitalul social al altor agenţi economici şi ca
subscriptori la titlurile emise de stat.
Populaţia participă la procesul de creditare în dublă calitate, de creditor si
debitor, remarcându-se prin rolul important în asigurarea resurselor de creditare.
Participarea statului în calitate de creditor nu poate fi analizată decât în
situaţia înregistrării de excedente bugetare şi a disponibilizării în economie a unor
importante sume, dirijate către sistemul asigurărilor şi protecţiei sociale ori către altedestinaţii.
În schimb, calitatea de debitor a statului este bine definită în toate economiile
contemporane, ca urmare a înregistrării de deficite bugetare.
• Promisiunea de rambursare reprezintă angajamentul debitorului de a
rambursa, la scadenţă, valoarea capitalului împrumutat, plus dobânda, ca preţ al
creditului.
8
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 9/61
Datorită unei conjuncturi nefavorabile, interne sau externe, debitorul se poate
afla în incapacitate de plată, sau poate întârzia plata sumelor ajunse la scadenţă. Din
acest motiv, este necesar, ca la nivelul creditorului să se adopte măsurile necesare
pentru prevenirea şi eliminarea riscului de nerambursare, printr-o analiză temeinică asolicitantului de credite, din mai multe puncte de vedere: poziţia pe piaţa internă şi în
cadrul ramurii, situaţia financiară, gradul de îndatorare, forma juridică şi raportul cu
ceilalţi participanţi pe piaţă.
Strâns legată, şi decurgând din promisiunea de rambursare apare garantarea
creditului.
• Garantarea creditelor constituie o caracteristică legată de rambursabilitatea
acestora, în funcţie de natura elementelor care constituie obiectul garanţiei, se poate
face distincţie între garanţia reală şi garanţia personală.
Garanţia reală are la bază garantarea sau „gajarea" creditului cu valori
materiale, prin a căror valorificare se pot obţine sumele necesare achitării creditului.
O formă distinctă de garantare reală o constituie ipoteca, actul prin care
debitorul acordă creditorului dreptul asupra unui imobil, fără deposedare.
Garanţia personală reprezintă angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti
suma ajunsă la scadenţă, în cazul incapacităţii de plată a debitorului.
Cea mai adecvată formă de garantare a creditelor o constituie garantarea
financiară, fapt care este posibil prin asigurarea în viitor a unor fluxuri de venituri
suficiente pentru acoperirea cheltuielilor legate de rambursarea creditului şi dobânda
aferentă. In acest scop, se procedează la garantarea creditului cu elementele
patrimoniale ale debitorului (active fixe şi circulante).
În practică se utilizează metoda garantării creditelor pe seama portofoliului deefecte comerciale deţinute de agentul economic solicitant de credite.
• Scadenţa sau termenul de rambursare stabilit în contract este diferit în
funcţie de particularităţile sectorului de activitate şi de nivelul eficienţei activităţii
beneficiarilor de credite.
Astfel, există o diversitate a termenelor scadente, de la 24 ore (în cazul pieţei
interbancare) până la durate medii şi lungi (20 sau 30 ani) în cazul împrumuturilor
obligatare.
9
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 10/61
Între scadenţă şi modul de rambursare al creditului se poate stabili o corelaţie,
astfel: creditele pe termen scurt sunt rambursabile integral la scadenţă, în timp ce
creditele pe termen mijlociu şi lung implică rambursarea eşalonată.
• Dobânda reprezintă o caracteristică a creditului şi constituie, după cum sedesprinde din literatura de specialitate, preţul capitalului utilizat, sau „chiria", pe care
o plăteşte debitorul pentru dreptul care i se acordă, cel de a folosi capitalul
împrumutat. În general, nivelul dobânzii se corelează cu rata profitului obţinută de
întreprinzător. Cuantificarea dobânzii se realizează prin utilizarea ratei dobânzii, care
se constituie într-un instrument de influenţare a cererii şi ofertei de credite.
Un nivel redus al ratei dobânzii antrenează o cerere sporită de credite, ceea ce
determină efecte favorabile asupra producţiei şi economiei, după cum un cost ridicat
al creditelor, respectiv o rată a dobânzii ridicată, generează diminuarea cererii de
credite. Luarea în considerare a ratei inflaţiei, comparativ cu rata dobânzii utilizată în
contractul de credit, conduce la constatarea faptului, că în perioadele cu inflaţie
sporită, creditele constituie pentru debitori o modalitate perfectă de finanţare.
În funcţie de acelaşi element, inflaţia, se utilizează în raporturile de credit,
două tipuri de dobândă: fixă şi variabilă.
Dobânda fixă este stabilită în contractul de credit şi este valabilă pe întreaga
durată a creditului.
Dobânda sensibilă (variabilă) se modifică periodic în funcţie de presiunile
inflaţioniste şi de evoluţia nivelului dobânzii pe piaţă.
Pentru conturile curente ale clienţilor se calculează atât dobânda debitoare, cât şi
dobânda creditoare, ca preţ plătit de client, sau de bancă, pentru utiliza
1.4. Tipologia creditelor bancare
În conformitate cu prevederile legale în domeniu, băncile comerciale din
România, persoane juridice române şi sucursalele băncilor străine, acordă clienţilor
credite în lei şi valută atât persoanelor juridice (agenţi economici), cât şi persoanelor
fizice solicitante. Aceste credite, din punct de vedere al duratei de acordare, pot fi
împărţite în:
10
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 11/61
- credite pe termen scurt - a căror durată de rambursare nu depăşeşte 12 luni;
- credite pe termen mediu - cu durata de rambursare între 1 an şi 5 ani;
- credite pe termen lung - a căror durată de rambursare este mai mare de 5 ani.
Principalele categorii de credite acordate de bănci agenţilor economici sunt:
1. Credite pe termen scurt :
- credite globale de exploatare – acordate pentru acoperirea necesarului
de fonduri în vederea realizării producţiei programate care are desfacere
asigurată prin contracte şi comenzi ferme;
- utilizări din deschideri de credite permanente - linii de credit – care
funcţionează după sistemul revolving, fiind acordate în vederea unei utilizăride fonduri în mod fracţionat, în funcţie de nevoile clientului;
- credite pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor temporare –
acordate în condiţiile existenţei unor cauze economice care au determinat
formarea cheltuielilor şi stocurilor temporare;
- credite pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor sezoniere - acordate
pentru stocurile de provenienţă agricolă şi agroalimentară ce se consumă într-o
perioadă cuprinsă între un trimestru şi un an pentru crea există contracte şi
comenzi ferme;
- credite pentru prefinanţarea exporturilor – acordate pentru satisfacerea
necesităţilor curente sau excepţionale ale clienţilor ocazionate de fabricarea
produselor destinate exportului în cazul unor contracte sau comenzi de export
ferme;
-credite pentru exportul de produse garantate cu creanţe asupra
străinătăţii – acordate exportatorilor pentru desfăşurarea corespunzătoare a
activităţii curente pe perioada de la livrarea produselor şi până la încasarea
contravalorii lor de la partenerii externi;
- credite de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie –
acordate pentru produsele a căror cicluri tehnologice de execuţie, de la
lansarea în fabricaţie şi până la obţinerea produsului finit, durează mai mult de
12 luni;
11
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 12/61
- credite de scont – acordate pentru finanţarea activităţilor comerciale
prin cumpărarea de către bancă a efectelor de comerţ, cu reţinerea din valoarea
nominală a taxei scontului;
- credite pe documente de plată aflate în curs de încasare – acordate pe baza prezentării documentelor de plată aflate în curs de încasare pentru
produsele expediate, serviciile prestate, lucrările executate, în baza contractelor
existente între părţi;
- factoringul – contractul încheiat între o parte denumită “aderent”,
furnizoare de mărfuri sau prestatoare de servicii, şi o bancă sau instituţie
financiară specializată, denumită “factor”, prin care aceasta din urmă asigură
finanţarea, urmărirea creanţelor şi protecţia riscului de credit, iar aderentul
cedează factorului, cu titlu de vânzare/gaj, creanţele născute din vânzarea de
bunuri sau prestarea de servicii pentru terţi;
- credite pentru facilităţi de cont – acordate pe perioade scurte (maxim
30 de zile) agenţilor economici cu situaţii economico-financiare foarte bune,
atunci când aceştia, din anumite cauze justificate economic, nu pot face
temporar faţă plăţilor;
- credite pe descoperit de cont - overdraft – acordate pe perioade foarte
scurte (maxim 7 zile) pentru achitarea unor obligaţii stringente privind
aprovizionarea cu materii prime, combustibil, energie, impozite, taxe şi alte
obligaţii curente.
-
2. Credite pe termen mediu şi lung:
- credite pentru echipament în completarea surselor proprii – acordate în
completarea surselor proprii, a surselor din bugetul de stat şi/sau bugetele
locale şi din fonduri speciale, necesare acoperirii cheltuielilor prevăzute în
proiectele de investiţii aprobate;
- credite pentru cumpărarea de acţiuni şi active – acordate pentru
investiţii financiare în valori mobiliare emise de societăţi comerciale la care
statul este acţionar;
12
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 13/61
- credite promotori – acordate persoanelor juridice specializate şi
autorizate în construcţia şi vânzarea de locuinţe, ce poartă denumirea de
promotori imobiliar, în scopul facilitării construirii de locuinţe;
- credite ipotecare – acordate persoanelor juridice române care au caobiect de activitate construirea, reabilitarea, consolidarea sau extinderea
imobilelor cu destinaţie locativă, industrială sau comercială, precum şi
persoanelor juridice române care doresc să construiască locuinţe de serviciu
sau de intervenţie salariaţilor lor;
- credite pentru activitatea de leasing – acordate în scopul achiziţionării
de maşini, utilaje, mijloace de transport şi alte bunuri, în vederea închirierii lor
pe o perioadă determinată, contra unei chirii dinainte determinate;
- credite de forfetare – forfetarea este operaţiunea derulată între bancă şi
clientul său, prin care aceasta vinde băncii creanţele în valută pe care le are faţă
de un cumpărător sau beneficiar, în vederea recuperării sumelor înainte de
scadenţă, contra unei taxe de forfetare.
Principalele categorii de credite acordate de bănci persoanelor fizice sunt:
1. Credite pe termen scurt:
a) pentru populaţie:
- credite de trezorerie – punte – acordate unui client, proprietar legal al unei
locuinţe, care solicită o finanţare temporară în scopul achiziţionării altei
proprietăţi imobiliare, vânzând apoi locuinţa deţinută anterior;
- credite de trezorerie pentru plata unor tratamente medicale şi a unor forme de
şcolarizare;
- credite de trezorerie, nenominalizate – maxim 6 salarii sau pensii nete lunare;
- credite pentru petrecerea de sejur în străinătate;
- credite pentru participarea la simpozioane şi conferinţe în străinătate;
- credite pentru cumpărarea de produse tehnico-medicale pentru uz personal .
b) pentru persoane fizice autorizate:
- credite pentru achiziţionarea de materii prime, materiale şi mărfuri.
2. Credite pe termen mediu şi lung:
13
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 14/61
a) pentru populaţie:
- credite pentru cumpărarea de bunuri de echipament menajer ;
- credite pentru cumpărarea de materiale de construcţii, obiecte şi instalaţii
sanitare;
- credite pentru cumpărarea de autoturisme, motociclete şi bărci cu motor noi;
- credite pentru cumpărarea sau construirea de locuinţe şi/sau pentru cumpărarea
de terenuri în intravilan;
- credite ipotecare;
- credite pentru amenajări şi reparaţii de locuinţe;
- credite pentru plata unor forme de şcolarizare în străinătate;
- credite pentru plata unor tratamente medicale în străinătate;
- credite pentru achiziţionarea din import a unor bunuri de folosinţă îndelungată.
b) pentru persoane fizice autorizate:
- credite pentru achiziţionarea de inventar agricol mecanic;
- credite pentru procurarea de animale de producţie şi reproducţie, plantaţii
pomicole şi viticole;
- credite pentru realizarea de investiţii – autovehicule, spaţii, utilaje;
- credite pentru achiziţionarea din import de utilaje de strictă specialitate.
1.5. Principiile care stau la baza activităţii de creditare în domeniul bancar
Creditarea este o activitate de bază care poate genera profituri importante
pentru bancă, dacă este practicată corect, dar care poate duce şi la pierderi. Prin
urmare, creditarea trebuie abordată într-o manieră structurală şi logică. Astfel că, în
14
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 15/61
cazul în care o bancă acordă credit unui client persoană fizică sau juridică, iar aceasta
din anumite motive nu va putea să-şi achite obligaţiile (restituirea creditului plus
dobânda aferentă), banca va înregistra pierderi pe care trebuie să le suporte din profit.
Pentru a reduce la minim pierderile rezultate din credite neperformante, lucrătorii bancari implicaţi în activitatea de creditare trebuie să procedeze cu responsabilitate la
evaluarea riscurilor pe care le presupune acordarea împrumutului.
Creditarea nu este o ştiinţă exactă; nu este posibil ca prin utilizarea unei
formule sau aplicarea unei teorii să se garanteze că suma acordată unui client va fi
rambursată cu dobânda aferentă. Există totuşi principii generale de creditare care dacă
sunt aplicate consecvent permit reducerea gradului de incertitudine şi a riscului
implicat în creditare. Băncile, pe de o parte, atrag fondurile economisite şi
disponibilităţile, iar, pe de altă parte, satisfac nevoile financiare ale societăţii. În
calitatea lor de intermediari, băncile lucrează în principal cu banii deponenţilor. În
consecinţă, operaţiunile de aprobare şi acordare a creditelor au la bază prudenţa
bancară, ca principiu fundamental ce caracterizează întreaga activitate bancară.
Prudenţa bancară presupune că, în primul rând, procesul de luare a deciziilor de
creditare să se bazeze pe cunoaşterea şi înţelegerea activităţii clienţilor băncii.
Cunoaşterea şi analiza activităţii desfăşurate în perioada anterioară, precum şi
a prevederilor pentru viitor, dau posibilitatea băncii, pe de o parte să ofere acestuia
serviciile şi produsele bancare adecvate, iar pe de altă parte, să ia măsuri pentru
diminuarea riscului, în vederea recuperării creditelor şi a încasării dobânzilor. În acest
fel, activitatea de creditare devine avantajoasă atât pentru bancă, ce prin extinderea şi
diversificarea portofoliului de credite obţine profit suplimentar atât pentru bancă, cât
şi pentru client, care pe seama creditelor poate să-şi dezvolte afacerile şi să obţină profit.
La acordarea creditelor băncile urmăresc ca solicitanţii să prezinte
credibilitate, ceea ce înseamnă că în această activitate, trebuie avute în vedere o serie
de principii de bază pentru rambursarea acestora la scadenţă. Aceste principii se
referă la:
1. Solicitantul creditului - acceptul unei bănci de a acorda un credit reflectă
punctul ei de vedere privind capacitatea de rambursare prezentă şi viitoare a
15
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 16/61
clientului. Prin urmare, este esenţial ca banca să obţină cât mai multe informaţii în
legătură cu situaţia financiară a potenţialului client şi să fie sigură că se poate baza pe
toate informaţiile oferite de acesta. În această analiză banca trebuie să ia în
considerare măsura în care îl cunoaşte pe client. Analiza se face diferenţiat pentru unclient nou şi pentru un client tradiţional. Dacă solicitantul este deja un client al băncii,
banca va lua în considerare evidenţele sale referitoare la acesta (de exemplu, referitor
la creditele anterioare: a fost respectat graficul de rambursare a ratelor şi dobânzilor).
Orice solicitant de reînnoire a unui credit se bazează pe relaţiile anterioare cu clientul.
Solicitările noilor clienţi trebuie tratate diferit. Dacă cel care solicită creditul nu este
un client al băncii, trebuie să se obţină referinţe satisfăcătoare despre integritatea şi
situaţia financiară a persoanelor care conduc afacerea. Problemele cheie asupra cărora
banca trebuie să se concentreze când analizează situaţia unui client care a solicitat un
credit se referă la: domeniul de activitate, situaţia financiară, calitatea
managementului, performanţele viitoare. În practică, analiza creditului din punct de
vedere al solicitantului creditului este cunoscută şi sub denumirea de caracterul şi
capacitatea de rambursare a clientului.
2. Cererea de creditare - aspectele care vor fi luate în considerare atunci când
se analizează cererea de creditare se referă la: competenţa legală a solicitantului,
destinaţia creditului (obiectul creditului), estimarea sumei ce ar fi necesară clientului
(valoarea creditului), durata creditării, eşalonarea ratelor scadente, garantarea
creditului solicitat, marja de profit pe care o va încasa banca din credit (dobânda
percepută pentru creditul acordat). De asemenea, banca trebuie să ia în considerare
dacă împrumutul solicitat se înscrie în politica de ansamblu de creditare al băncii.
Destinaţia creditului trebuie clar definită şi înţeleasă atât de către client, cât şi de bancă. Este esenţial ca banca şi clientul să cunoască valoarea creditului pentru că
riscul de nerambursare a unui credit există atât în situaţia în care se solicită un credit
prea mic, cât şi atunci când un client împrumută prea mulţi bani.
3. Rambursarea creditului - prognoza fluxului de fonduri disponibile va
indica durata realistă a acestuia. Pentru ca o afacere să aibă succes, ea trebuie să aibă
suficiente lichidităţi. Dacă clientul încearcă să ramburseze creditul prea repede, s-ar
putea să rămână fără lichidităţi şi să nu-şi poată desfăşura corespunzător activitatea în
16
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 17/61
continuare sau chiar să dea faliment. Perioada de rambursare este legată şi de durata
de viaţă a obiectului creditului. Dacă de exemplu un echipament cu o durată de
funcţionare de cinci ani este achiziţionat pe bază de credit, durata rambursării
creditului nu trebuie să depăşească cinci ani. Tipul de finanţare trebuie să fie adecvatdestinaţiei creditului.
4. Remunerarea creditului (dobânzi şi comisioane) - este foarte importantă
deoarece constituie una dintre modalităţile principale prin care banca realizează
profit. Băncile trebuie să se asigure că percep o rată a dobânzii care să asigure
profitabilitatea fiecărei activităţi de creditare. Riscul asumat prin acordarea unui
credit trebuie reflectat în “recompensa” pe care o primeşte banca. Dacă un credit
presupune un risc mai mare este normal ca banca să perceapă o dobândă mai mare.
Cu toate acestea, banca trebuie să-i permită clientului să dispună de suficient numerar
pentru a putea să-şi desfăşoare activitatea. În caz contrar, stabilirea unei rate de
dobândă prea mare poate determina un risc de credit sporit.
5. Garantarea creditului - pentru a putea stabili o rată de dobândă mai mică şi
totuşi să reducă pe cât posibil riscul de credit, banca trebuie să solicite debitorului
garanţii. Orice decizie privind creditarea unui client trebuie să ia în considerare
capacitatea prezentă şi viitoare a clientului de a rambursa creditul din resurse proprii.
Decizia de creditare trebuie să fie luată înainte de a se aduce în discuţie garanţia.
Banca va trebui să ia în considerare valoarea care se poate atribui în mod realist
oricărei garanţii oferite de client şi cât de uşor va fi să transforme în numerar garanţia,
în cazul că apare necesitatea executării ei.
Operaţiunile de aprobare şi acordare a creditelor se bazează pe prudenţa
bancară ca principiu fundamental , precum şi pe analiza viabilităţii şi realismuluiafacerilor în vederea evaluării capacităţii debitorului de a rambursa creditul contractat
şi de a plăti dobânda aferentă. De asemenea, cu ocazia acordării unui credit, banca
trebuie să ţină seama de influenţa factorilor externi asupra proiectelor propuse de
solicitanţii de credite, adică aspectele nefinanciare care pot avea efecte neprevăzute
asupra desfăşurării afacerilor şi rambursării creditelor.
Înainte de aprobarea acordării creditului solicitat, banca va analiza toate actele
şi documentele solicitantului de credit din care rezultă natura activităţii desfăşurate,
17
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 18/61
situaţia patrimonială, rezultatele economico-financiare, capacitatea managerială,
credibilitatea, potenţialul economic, organizatoric şi financiar cu scopul de a evita
înregistrarea unor pierderi însemnate ca urmare a nerambursării creditului de către
debitor. Aceasta deoarece operaţiunile de creditare se derulează pe seama resurselor proprii şi a celor atrase, iar obţinerea unor pierderi din activitatea de creditare
afectează în mod negativ profitul bancar şi întreaga activitate a băncii.
CAPITOLUL II
CALITATEA PORTOFOLILUI DE CREDITE ELEMENT
PRINCIPAL ÎN ANALIZA RISCULUI ÎN ACTIVITATEA DE
CREDITARE
2.1 . Evaluarea riscului global de credit
18
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 19/61
Băncile comerciale se confruntă cu o serie de riscuri legate de operaţiunile lor
curente, iar expunerea acestora la risc poate fi o expunere inerentă activităţii obişnuite
sau o expunere suplimentară, generată de dorinţa de a obţine profit mai mare decât cel
normal. În cazul primei expuneri este vorba de riscuri pure, iar în cel de-al doilea cazde riscuri speculative.
În funcţie de caracteristicile bancare , riscurile se pot clasifica in :
– riscuri financiare – sunt cele mai importante riscuri din aceasta categorie. A
gestiona incorect riscurile financiare inseamna a falimenta treptat o societate bancara .
Principalele riscuri financiare care pot afecta activitatea unei societati bancare
sunt:
- riscul de lichiditate ( de finantare );
- riscul de faliment ( de capital ).
Acestea doua tipuri de risc pot fi analizate sistematic, in stransa lor
interdependenta . Astfel , un risc sporit de creditare genereaza riscul lichiditatii, iar
in conditiile in care societatea bancara in cauza nu poate atrage rapid de pe piata
resurse, apare riscul de faliment ( de capital). O politica excesiva de creditare ,
corelata cu o lichiditate inadecvata , reprezinta o cauza foarte frecventa a falimentului
bancar.
In categoria riscurilor financiare pot fi incluse si riscurile specifice ansamblului
bancilor ,denumit risc sistemic.Acesta este gestionat de catre autoritatea bancara
centrala ( prin reglementari privind rezervele minime obligatorii, indicele de adecvare
a capitalului , indicatorii lichiditatii, creditele de refinantare, acoperirea datoriei
publice ,etc.).
– riscuri de prestare - sunt cele care afecteaza sfera serviciilor bancare.
Acestea pot fi:
19
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 20/61
- riscul operational ,respective incapacitatea bancii de a asigura servirea
profitabila a clientilor;
- riscuri generate de introducerea de noi produse bancare ;
- riscul tehnologic, asociat structurii ofertei de produse financiare;
- riscul strategic , determinat de probabilitatea de a nu alege strategia
optima perioadei si conditiilor date (economice, monetare,financiar-
bancare,valutare,sociale, politice ).
– riscuri ambientale – cuprind acea clasa a riscurilor care este considerateca avand un puternic impact asupra performantei bancare,dar asupra carora
societatea bancara are un control limitat. Aceasta grupa de riscuri cuprinde :
- riscul de frauda ( de ordin intern si extern ) ;
- riscul economic , determinat de evolutia mediului economic in
care functioneaza atat intregul sistem bancar, cat si clientii ;
- riscul concurential , datorat in special modificarii conditiilor de
pe piata , generand schimbarea raportului de forte intre banci ;
- riscul legal – se refera la faptul ca activitatea oricarei societati
bancare trebuie sa se desfasoare in conditii de deplina legalitate
( acest risc se manifesta atat in ceea ce priveste incertitudinea
evolutiei viitoare a cadrului normative ,cat si explozia informatiilor in
acest domeniu ).
2.2. Analiza calitatii portofoliului de credite
Principala operatiune bancară este creditarea, creditele situându-se pe primul loc
între plasamentele băncilor .Felul în care banaca alocă fondurile pe care le
20
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 21/61
gestionează poate influenta în mod hotărâtor dezvoltarea economica la nivel local sau
national .Pe de alta parte, orice bancă îsi asumă , într-o oarecare masură riscuri atunci
când acorda credite şi, în mod cert, toate băncile înregistreaza în mod curent pierderi
la portofoliul de credite , atunci când unii debitori nu îsi onorează obligaţiile .Oricarear fi însă nivelul riscurilor asumate , pierderile la portofoliul de credite pot fi
minimizate daca operatiile de creditare sunt organizate şi gestionate cu
profesionalism.
Riscul de credit (denumit şi risc de insolvabilitate a debitorului sau risc de
nerambursare) exprimă probabilitatea încasării efective, la scadenţă, a fluxului de
numerar anticipat, determinat de creditare. El este asumat de toate băncile şi poategenera probleme serioase atât băncii în cauză, cât şi întregului sistem bancar, dacă
expunerea la risc este substanţială.
Din acest punct de vedere ,cea mai importantă functie a conducerii băncii este
de a controla calitatea portofoliului de credite. Aceasta , deoarece slaba calitate a
creditelor este principala cauza a falimentului bancar.
Este necesara existenta unei informari permanente a conducerii băncii despre
rezultatele procesului de analiza a calitatii creditelor , astfel încât cele cu probleme sa
fie detectate şi corectate ( in limita posibilitatilor ) din timp.
Procesul de analiza a calitatii portofoliului de credite constituie o actiune care se
repeta , parcurgand mai multe momente , dintre care se detaseaza doua:
- a) momentul care precede acordarea creditului şi care include , în principal,analiza finnaciară a clientului , respectiv analiza internă , la care se aduc în
completare şi aspecte nefinanciare ;
- b) etapa acordarii şi postacordarii creditului ,care presupune o atentă
supraveghere a clientului beneficiar de împrumut , a modului în care se
ramburseaza ratele de credit şi dobanzile .
21
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 22/61
Analiza se concentrează , în principal, asupra eventualelor modificări ale
calitatii portofoliului de credite , faţă de momentul acordarii împrumuturilor şi
condiţiile initiate stabilite de bancă pentru derularea acestora, datorita unor factori
imprevizibili. Înainte de toate ,sunt câteva conditii reglementate de care orice bancătrebuie sa tina seama permanent .Ele sunt reglementate atat de catre Banca Natională ,
în virtutea functiei sale de supraveghere bancara , cât şi de propriile norme şi
proceduri .
Politicile de diminuare a riscului de credit, au în vedere limitarea accesului la
credite al agenţilor economici care au rezultate financiare nesatisfăcătoare, desfăşoară
activităţi în sectoare economice cu probleme sau au datorii nereglementate faţă de alţicreditori.
În conformitate cu prevederile Legii nr. 58/1998, cu modificările şi completările
ulterioare, ale Regulamentului Băncii Naţionale a României nr. 3/2009 privind
clasificarea creditelor şi a plasamentelor, instituţiile de credit, sunt obligate ca în
scopul protejării capitalului băncii, precum şi a depozitelor persoanelor fizice şi
juridice şi a acoperirii eventualelor credite care prezintă certitudini în recuperare, săconstituie provizioane specifice de risc de credit şi dobândă. De asemenea, serviciul
datoriei reprezintă capacitatea debitorului de a-şi onora datoriile la scadenţă şi se
exprimă ca număr de zile de întârziere la plată de la data scadenţei, iar performanţa
financiară evidenţiază potenţialul economic şi soliditatea financiară a unei entităţi
economice şi se determină pe baza datelor din situaţiile financiare periodice.
Serviciul datoriei unui agent economic faţă de banca va fi unic şi se va stabili înfunctie de modul de achitare a datoriilor împrumutatului (credite si dobânzi ) ,
indiferent daca acestea provin de la creditele în lei sau de la cele in valută . De
asemenea , serviciul datoriei unui agent economic este determinat de vechimea cea
mai mare a creditelor şi/sau a dobanzilor neplâtite .
Iniţierea de proceduri juridice este reprezentată de cel puţin una dintre
următoarele măsuri adoptate în scopul recuperării creanţelor:
22
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 23/61
• darea de către instanţă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului;
• declanşarea procedurii de executare silită faţă de persoanele fizice şi
juridice.
Instituţiile de credit încadrează debitorii din afara sectorului instituţiilor de
credit în categorii de performanţă financiară, care se notează de la A la E, în ordinea
descrescătoare a calităţii acesteia.
Evaluarea performanţei financiare a unui debitor, persoană fizică, se realizează
potrivit criteriilor stabilite de instituţiile de credit prin norme interne, pornindu-se de
la procedura de clasificare a clientelei pe categorii de risc de nerambursare, elaborată
de acestea.
Evaluarea performantei financiare a unui debitor, persoana juridica, din afara
sectorului institutiilor de credit se realizeaza potrivit normelor interne ale institutiilor
de credit, pe baza de punctaj atribuit unor factori cantitativi si calitativi.
Factorii cantitativi se refera in principal la urmatorii indicatori, acolo undeacestia pot fi determinati: lichiditate, solvabilitate, profitabilitate si risc, inclusiv
riscul valutar. Factorii calitativi se refera cel putin la aspecte legate de modul de
administrare a entitatii analizate, de calitatea actionariatului, de garantiile primite
(altele decat cele care sunt acceptate la diminuarea expunerii fata de debitor), de
conditiile de piata in care aceasta isi desfasoara activitatea
Indicatorii prevazuti de apreciere a factorilor cantitativi se calculează pe baza datelor cuprinse în situatiile financiare ale debitorului, iar categoria de
performanţă financiară se determina şi contribuie la stabilirea categoriei de clasificare
a creditelor în luna urmatoare celei în care institutiei de credit i se prezintă raportarile
respective.
In cazul in care institutiile de credit se gasesc in imposibilitate de a evalua
performanta financiara a unui debitor, persoana juridica, din afara sectoruluiinstitutiilor de credit, aceasta se incadreaza direct in categoria E.
23
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 24/61
Frecventa cu care se determină categoria de performanţă financiara a unui
debitor, persoană juridică, din afara sectorului institutiilor de credit coincide cu
frecvenţa cu care se întocmesc situatiile financiare.
In vederea clasificarii creditelor, pe perioada cuprinsa intre doua intocmiri ale
situatiilor financiare, se mentine ultima categorie de performantă financiară
determinată.
Prima clasificare a creditelor pentru debitorii, persoane juridice, din afara
sectorului institutiilor de credit, ia in considerare categoria de performantă financiară
determinată în functie de ultimele situatii financiare.
In cazul debitorilor din sectorul instituţiilor de credit, performanta financiara se
incadreaza direct in categoria A.
Stabilirea performanţei financiare a solicitanţilor de credite are la bază un sistem
de analiză şi clasificare a acestora în cinci categorii, după cum urmează:
– categoria „A – standard “ – performanţele financiare prezente şi prognozate,
sunt foarte bune şi permit achitarea la scadenţă a dobânzii şi a ratei de credit;
– categoria „B în observaţie“ – performanţele financiare sunt bune sau foarte
bune, dar acest nivel nu se poate menţine într-o perspectivă mai îndelungată;
– categoria „C substandard“ – performanţele sunt satisfăcătoare, dar au o
evidentă tendinţă de înrăutăţire;
– categoria „D îndoielnic“ – performanţele financiare sunt scăzute şi cu o
evidentă ciclicitate la intervale scurte de timp;
– categoria „E pierdere“ – performanţele financiare arată pierderi şi există
perspective clare că nu pot fi plătite nici ratele de credit, nici dobânzile.
24
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 25/61
Corespondenţa dintre categoriile de clasificare şi cele criteriile de clasificare a
creditelor se stabileşte astfel:
Criterii de încadrare pe categorii de clasificare pentru expunerile din credite
înregistrate de instituţiilr de credit faţă de debitori din afara sistemului instituţiilor de
credite
Performanţa
financiară/
Serviciul
datoriei
A B C D E
0-15 zile Standard În observaţie Substandard Îndoielnic Pierdere
16-30 zile În observaţie Substandard Îndoielnic Pierdere Pierdere
31-60 zile Substandard Îndoielnic Pierdere Pierdere Pierdere
61-90 zile Îndoielnic Pierdere Pierdere Pierdere Pierdere
minim 91 de
zilePierdere Pierdere Pierdere Pierdere Pierdere
Dacă s-au iniţiat proceduri judiciare, toate creditele acordate sectorului
nebancar, indiferent de performanţa financiară a clienţilor, se consideră
credite „pierdere“;
Criterii de încadrare pe categorii de clasificare pentru expunerile din credite
înregistrate de instituţiilr de credit faţă de alte instituţii de credite
25
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 26/61
performanta financiara
serviciul datoriei A
banciorganizatii cooperatiste decredit
0 - 7 zile lucratoare 0 - 10 zile lucratoarestandard
minim 8 zilelucratoare minim 31 zile lucratoare
pierdere
Dacă s-au iniţiat proceduri judiciare, toate creditele sunt clasificate ca şi
credite „ pierdere”.
Creditele acordate unui debitor (entitati de risc ) si/sau plasamentele constituite
la acesta , se incadreaza intr-o singura categorie de clasificare pe baza principiuluideclasarii prin contaminare , respectiv prin luarea in considerare a celei mai slabe
dintre categoriile individuale de clasificare.
2.3 Constituirea, regularizarea si utilizarea provizioanelor specifice de risc de
credit
O forma de asigurare impotriva riscului este provizionarea . Sistemul de
provizionare in cadrul bancilor comerciale , reglementat de normele in vigoare , este
destinat protejarii capitalului bancii , protejarii depozitelor persoanelor fizice si
juridice , acoperirii eventualelor credite cu incertitudini in recuperare.
26
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 27/61
Provizioanele specifice de risc sunt aferente fiecarui credit aprobat, in curs de
derulare la unitatile bancii , si sunt destinate acoperirii eventualelor credite care, in
urma analizei performantelor financiare ale imprumutatilor si a serviciului datoriei ,
prezinta incertitudine in recuperarea lor.
Operaţiunile de provizionare se împart în trei categorii : constituirea,
regularizarea şi utilizarea provizioanelor.
Constituirea de provizioane specifice de risc de credit se referă la crearea
acestora şi se realizează prin includerea pe cheltuieli a sumei reprezentand nivelul
necesarului de provizioane specifice de risc de credit.
Regularizarea provizioanelor specifice de risc de credit se referă la modificarea
nivelului existent al acestora în vederea restabilirii egalitatii dintre nivelul existent şi
cel al necesarului şi se realizează prin includerea pe cheltuieli sau prin reluarea pe
venituri a sumei reprezentând diferenta dintre nivelul existent în sold al
provizioanelor specifice de risc de credit şi nivelul necesarului.
Utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit se referă la anularea
provizioanelor specifice de risc de credit şi se realizează prin reluarea pe venituri asumei reprezentând nivelul existent în sold al provizioanelor specifice de risc de
credit aferente creditelor/plasamentelor pentru care este îndeplinită una dintre
urmatoarele conditii:
- au fost epuizate posibilitătile legale de recuperare ori s-a împlinit termenul de
prescripţie;
- au fost transferate drepturile contractuale aferente respectivului credit/plasament.
Împrumutatorii constituie şi/sau regularizează lunar provizioanele specifice de
risc de credit aferente creditelor/plasamentelor evidentiate în sold la finele lunii
respective, prin includerea pe cheltuieli şi/sau prin reluarea pe venituri, indiferent de
rezultatul financiar inregistrat al perioadei.
Împrumutatorii constituie, regularizeaza şi utilizeaza provizioanele specifice
de risc de credit, utilizand moneda de exprimare a creditelor/plasamentelor pe care
le corectează.
Coeficienţii de provizionare aferenţi categoriilor de clasificare sunt următorii:
27
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 28/61
coeficienti de provizionarecredite inregistrate in valutasau indexate la cursul uneivalute acordate debitorilor,
persoane fizice, expusi lariscul valutar
alte creditedecat cele din
coloana precedentacategorii de clasificare
standard 0,07 0in observatie 0,08 0,05substandard 0,23 0,2indoielnic 0,53 0,5
pierdere 1 1
2.4. Acord de la Basel (Basel II )
De la sfârşitul anului 2006 băncile din Uniunea Europeană s-au aliniat
prevederilor Noului Acord de la Basel (Basel II), care vor fi obligatorii şi pentru ţările
aflate în procesul de aderare la Uniunea Europeană, aşa cum este România.
Propunerile privind arhitectura Acordului Basel II se bazează, pe trei pilonistrâns legaţi între ei, respectiv:
• cerinţe minime de fonduri proprii (volumul fondurilor proprii trebuie să se
situeze la un nivel acceptabil; evaluarea riscurilor se face prin prisma ratingurilor
interne şi externe; luarea în calcul a riscurilor operaţionale);
• procesul de supraveghere prudenţială (solvabilitatea trebuie să corespundă
profilului de risc; supraveghetorii trebuie să evalueze calitatea modelelor de
gestionare a riscurilor; deţinerea de fonduri proprii trebuie să depăşească nivelurile
minime);
• disciplina de piaţă (băncile trebuie să comunice informaţii despre: nivelul
fondurilor proprii, practicile de gestionare a riscurilor şi profilul de risc).
28
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 29/61
Definirea fondurilor proprii şi nivelul minim al indicatorului de adecvare a
capitalului au rămas la fel ca în cazul lui Basel I. Însă, spre deosebire de acordul
anterior, în calculul cerinţelor minime de capital a fost introdus, pe lângă riscurile de
credit şi de piaţă şi riscul operaţional.
Ceea ce s-a modificat substanţial a fost faptul că pentru a evalua riscul de credit,
băncile pot să opteze între două metode:
- metoda standardizată
- metoda bazată pe ratinguri sau sisteme interne de notare.
În cazul metodei standardizate, ponderile de risc sunt atribuite de instituţii
externe de rating care, pentru a fi recunoscute de către autorităţile naţionale de
supraveghere trebuie să îndeplinească anumite criterii. Noutatea faţă de prevederile
Acordului Basel I constă în introducerea celei de-a cincea clase de risc – 150%,
pentru activităţile foarte riscante, şi în creşterea flexibilităţii. Astfel, dacă în cazul lui
Basel I, pentru toate creditele acordate se aplica o pondere de risc universală de sută
la sută, prin metoda standardizată a Noului Acord, ponderile de risc conferite
creditelor acordate oscilează între 20% şi 150%, în funcţie de solvabilitatea şi
performanţa fiecărei firme.
În cazul celei de-a doua metode, bazate pe ratinguri sau sisteme interne de
notare, ponderile de risc atribuite creditelor acordate vor fi stabilite chiar de către
băncile comerciale. În această situaţie fiecare bancă comercială, va trebui să dezvolte
sisteme performante de măsurare a riscului de credit, bazate pe observaţii istorice şi
modele probabilistice şi validate de către autorităţile de supraveghere bancară.
Avantajul principal al metodei bazate pe ratinguri sau sisteme interne de notare constă
în faptul că oferă o mai bună corelaţie între profilul de risc şi fondurile proprii
alocate. Studiile efectuate în acest sens sugerează că, în ciuda faptului că necesită o
infrastructură sofisticată şi baze de date pe perioade lungi de timp, cerinţele minimede capital solicitate sunt mai reduse decât prin aplicarea metodei standardizate.
29
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 30/61
Noul Acord are in vedere patru principii:
Principiul I :
Bancile trebuie sa aiba procese si proceduri interne pentru evaluarea capitalului
total al bancii, in conformitate cu profilul de risc al acesteia si o strategie pentru
mentinerea capitalului la un nivel acoperitor.
Acestea includ: politici si proceduri care sa ia in calcul toate riscurile importante ale
bancii; proceduri care sa lege strategiile bancii de nivelul capitalului (stabilit in
functie de risc); controale interne, supraveghere si audit care sa asigure integritatea
sistemului de management global.
Responsabilitatea respectarii acestui principiu revine managementului bancii.
Principiul II
Autoritatile de supraveghere trebuie sa evalueze procedurile interne ale bancilor
referitoare la adecvarea capitalului, strategiile aferente ca si capacitatea acestora de a
monitoriza si a respecta cerintele stabilirii ratelor de capital reglementate.
De asemenea, acestea trebuie sa intreprinda actiuni corespunzatoare atunci cand nu
sunt satisfacute de rezultatele analizelor de mai sus.
Principiul III
Autoritatile de supraveghere trebuie sa se astepte ca bancile sa-si desfasoare
activitatea peste ratele minime de capital reglementate si trebuie sa aiba abilitatea de a
solicita bancilor sa dispuna de capital superior valorii minime.
Astfel, autoritatile de supraveghere pot sa stabileasca anumite tinte ale ratelor de
capital sau sa defineasca anumite categorii superioare ratelor minime de capital
reglementate, cum ar fi de exemplu banca bine capitalizata sau adecvat capitalizata.
De asemenea, anumite tari pot alege sa stabileasca rate superioare celor reglementate
de prezentul Acord.
30
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 31/61
Principiul IV
Autoritatile de supraveghere trebuie sa intervina din timp pentru a preveni scaderea
capitalului sub nivelurile minime solicitate pentru a acoperi caracteristicile de risc ale
unei anumite banci si trebuie sa solicite actiuni de remediere rapida in conditiile in
care volumul capitalului nu este mentinut corespunzator.
Printre mijloacele de aplicare ale acestui principiu se numara: intensificarea
monitorizarii activitatii bancii; restrictionarea platii dividendelor; solicitarea pregatirii
si implementarii de catre banca a unui plan de imbunatatire al nivelului capitalului;
solicitarea ca banca sa-si majoreze imediat capitalul.
2.5. Masurile necesare pentru alinierea la standardele nationale/internationale:
In vederea administrarii riscurilor semnificative care îi pot afecta activitatea si
performantele financiare, instituţia de credit trebuie să întreprindă demersurile
necesare în scopul identificarii surselor de risc, evaluarii si monitorizarii expunerii
bancii, stabilirii de limite de expunere la risc si monitorizarii acestora etc.
Riscurile semnificative sunt identificate si evaluate atat pe ansamblul bancii, cat
si la toate nivelele organizatorice ale acesteia, de la initierea fiecarei tranzactii pana la
finalizarea acesteia, pentru toate activitatile si avand in vedere posibilitatea aparitiei
unor noi activitati.
Pentru identificarea si evaluarea riscurilor semnificative se au in vedere atat factorii interni (ex. complexitatea structurii organizatorice, natura activitatilor
desfasurate, calitatea personalului si fluctuatia acestuia) cat si factorii externi (ex.
conditii economice, schimbari legislative sau legate de mediul concurential in
sectorul bancar, progrese tehnologice).
Procesul de evaluare a riscurilor include identificarea atat a riscurilor care sunt
controlabile de catre banca, cat si a celor necontrolabile.
31
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 32/61
In cazul riscurilor controlabile, banca stabileste daca isi asuma aceste riscuri
sau masura in care doreste sa le reduca prin proceduri de control.
In cazul riscurilor necontrolabile, banca decide daca le accepta, fara a fi
afectati indicatorii de prudenta bancara, sau daca elimina ori reduce nivelul
activitatilor afectate de riscurile respective.
Banca efectueza sistematic o evaluare a riscurilor semnificative, care tine cont si
de :
o implicatiile corelarii fiecarui risc semnificativ cu celelalte riscuri
semnificative la care este expusa;
o previzionarile profitului si fondurilor proprii pe baza unor scenarii
alternative, inclusiv in conditii de criza, care cuprind si o cuantificare a
pierderilor maxime in conditii extreme.
Pentru administrarea corespunzatoare a riscurilor semnificative
banca utilizeaza:
• un sistem de proceduri de autorizare a operatiunilor afectate de riscurile
respective, constand in modul de stabilire a competentelor/limitelor de
autoritate pentru: acordarea de credite si produse tip credit, plasamente
interbancare, operatiuni cu instrumente financiare derivate etc.;
•
un sistem de stabilire a limitelor de expunere la risc si de monitorizare aacestora, care reflecta profilul de risc ales, in conformitate cu legislatia si
reglementarile in vigoare (constand in modul de stabilire a limitelor de expunere
pe clienti, pe ramuri de activitate, pe tari, banci, societati de factoring, societati de
asigurare-reasigurare etc.); Limitele sunt stabilite in contextul profilului de risc
global al bancii, pentru a reflecta aspecte precum adecvarea capitalului,
lichiditatea, calitatea portofoliului de credite etc.
32
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 33/61
• un sistem de raportare a expunerilor la riscuri, precum si a altor aspecte
legate de riscuri, catre nivelele de conducere corespunzatoare (periodic sau ori
de cate ori este nevoie, se inainteaza informari asupra evolutiei expunerii
bancii la riscurile semnificative, modului de incadrare in limitele stabiliteetc.);
• un sistem de proceduri pentru situatii neprevazute/de criza, referitor la
riscurile semnificative, cuprinzand masurile necesar a fi intreprinse de banca,
in vederea depistarii cauzelor crizei respective si limitarii/reducerii efectelor
acesteia;
• un sistem de proceduri care sa previna utilizarea necorespunzatoare a
informatiei, prin care sa se evite :
prejudicierea, directa sau indirecta, a reputatiei bancii;
dezvaluirea informatiilor secrete sau confidentiale;
utilizarea informatiilor de catre personalul bancii pentru obtinerea
unor beneficii personale.
• criterii de recrutare si remunerare a personalului, care sa prevada standarde
ridicate privind pregatirea, experienta si integritatea acestuia;
• programe de instruire a personalului.
Banca intreprinde masurile necesare in vederea mentinerii unui sistem de
informare adecvat pentru identificarea, evaluarea, monitorizarea si documentarea
sistematica a riscurilor semnificative, atat la nivelul bancii, cat si la nivelul
compartimentelor si sediilor secundare.
Evaluarea riscurilor se realizeaza de catre specialisti din cadrul bancii, care nu au
responsabilitati directe in realizarea performantei comerciale si financiare a acesteia,
urmarindu-se repartizarea corespunzatoare a atributiilor la toate nivelele
33
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 34/61
organizatorice si sa se asigure ca personalului nu ii sunt alocate responsabilitati care
sa duca la conflicte de interese (ex. responsabilitati duale ale unei persoane in
domenii cum ar fi: desfasurarea activitatii atat in front-office cat si in back-office,
aprobarea tragerii fondurilor si tragerea efectiva, evaluarea documentatiei de credit simonitorizarea clientului dupa contractarea creditului, etc.).
Banca asigura o monitorizare sistematica a conformitatii cu procedurile
stabilite pentru riscurile semnificative si intreprinde demersurile necesare in vederea
solutionarii deficientelor constatate.
CAPITOLUL III
FALIMENTUL – CONSECINŢĂ A UNUI MANAGEMENT BANCAR DEFECTUOS
3.1. Falimentul bancar – conţinut, cauze şi consecinţe
În dicţionare sau publicaţii de specialitate, conceptul de faliment se explică
într-o accepţiune mai largă sau mai restrânsă. Astfel, Dicţionarul explicativ al limbii
române defineşte falimentul ca fiind situaţia de insolvabilitate în care se află un agent
economic, declarată de o instanţă de judecată, iar prin „a da faliment” se înţelege
incapacitatea de a mai face plăţi. În Dicţionarul de macroeconomie, noţiunea de
faliment apare ca o stare de insolvabilitate sau imposibilitatea unui agent economic
debitor de a-şi mai onora obligaţiile faţă de creditor, stare declarată de instanţa
judecătorească. Potrivit Dicţionarului enciclopedic, falimentul reprezintă situaţia
debitorului a cărui încetare de plăţi a fost stabilită de tribunal şi a cărui bună credinţă
34
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 35/61
nu mai este recunoscută. Acelaşi dicţionar face trimitere la limba latină unde „fallo,
fallere” înseamnă a trăda, a înşela, a falsifica, a se feri, a evita etc.
În ultimele decenii, un număr tot mai mare de specialişti şi-au îndreptat atenţia
asupra conceptului de faliment, publicaţiile de specialitate dând numeroase definiţiiale falimentului. Literatura în domeniu este extrem de variată în opinii şi abordări,
totuşi se poate spune că există premizele ajungerii la un consens privind scopul
falimentului şi cele mai importante caracteristici ale unei proceduri de faliment
eficiente.
În ceea ce priveşte legislaţia privind falimentul a cunoscut în multe ţări o
evoluţie în paralel cu transformarea structurală a economiei şi cu dezvoltarea istorică
a societăţii în general. Prevederile legislaţiilor naţionale privind falimentul trebuie
adaptate specificităţilor fiecărei ţări. Joseph Stiglitz susţine că nu există nici o
legislaţie naţională privind falimentul care să fie în mod evident cea mai bună pentru
toate părţile interesate din societate.
Dacă regimul privind falimentul nu este unic, în schimb scopurile falimentului
sunt relativ universale. Astfel, Banca Mondială, în cadrul iniţiativelor sale de a
dezvolta cooperarea internaţională în domeniul insolvabilităţii, şi de a stabili o serie
de principii şi recomandări generale, sugerează trei scopuri fundamentale pe care le
are falimentul:
- maximizarea valorii totale distribuite creditorilor, acţionarilor, angajaţilor şi
celorlalte părţi interesate. Firma în cauză poate fi reorganizată, vândută sau
lichidată – oricare dintre opţiuni poate fi aleasă dacă generează maxim de
eficienţă;
- reabilitarea afacerilor viabile şi lichidarea celor neviabile. Legislaţia privindfalimentul nu trebuie să fie nici prea dură cu firmele care pot avea un viitor, nici
prea îngăduitoare cu firmele care au doar trecut;
- prioritizarea cât mai simplă, mai predictibilă, a creanţelor. Creditorii cu credite
garantate ar trebui plătiţi primii, în acest mod consolidându-se instituţia creditului
şi reducându-se semnificativ costurile de creditare.
Plecând de la premiza că un regim funcţional al falimentului este esenţial
pentru eficienţa unei economii de piaţă, J. Stiglitz rezumă 3 principii ale falimentului:
35
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 36/61
- rolul central al falimentului în economiile capitaliste moderne este acela de a
încuraja reorganizarea firmelor;
- în multe ţări nu mai poate fi pus semnul egalităţii între faliment şi lichidare,
simplul transfer de proprietate de la debitor la creditor;- falimentul nu îi afectează doar pe debitori şi creditori, ci şi pe alte părţi interesate
angajaţii firmei debitoare, consumatorii, mai ales în cazul monopolurilor sau
utilităţilor publice.
Producerea riscurilor bancare, ca rezultat al unui management bancar
defectuos, determină reducerea profitului bancar şi, în ultimă instanţă, ieşirea din
afaceri a băncii prin faliment. Falimentul bancar constituie, prin urmare, o expresie a
lipsei de abilitate a managementului unei instituţii bancare, fiind principala afirmare a
riscului asigurat şi a cărui eventualitate este avută în vedere la constituirea şi
dimensionarea fondului de asigurare.
Falimentul bancar presupune închiderea băncii insolvabile de către organele de
supraveghere bancară abilitate. Noţiunea de faliment bancar trebuie abordată în
strânsă corelaţie cu conceptele de insolvabilitate, incapacitate de plată, risc de
insolvabilitate. Insolvabilitatea reprezintă acea stare a instituţiei bancare aflate în una
dintre următoarele situaţii: incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu
disponibilităţile băneşti; scăderea sub 2% a indicatorului de solvabilitate a instituţiei
de credit; retragerea autorizaţiei de funcţionare a instituţiei de credit, ca urmare a
imposibilităţii de redresare financiară a unei instituţii de credit aflate în administrare
specială.
Astfel, o bancă este insolvabilă atunci când valoarea obligaţiilor sale este mai
mare decât valoarea realizabilă a activelor sale şi situaţia netă este negativă. O bancăeste ilichidă când nu este în măsură să facă faţă obligaţiilor sale scadente. Instituţiile
bancare pot înregistra pierderi mult mai mari decât capitalul lor (insolvabilitate
tehnică), putând rămâne lichide atâta timp cât fluxurile lor nete de trezorerie sunt
pozitive. De fapt, falimentul bancar reprezintă consecinţa materializării riscului de
insolvabilitate care exprimă probabilitatea ca fondurile proprii ale băncii să fie
insuficiente pentru a acoperi pierderile rezultate din activitatea curentă, instituţia
bancară ajungând în incapacitate de plată. Riscul de insolvabilitatea al este determinat
36
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 37/61
de slaba calitate a portofoliului de investiţii, de manifestarea unuia sau mai multor
riscuri financiare pe care banca nu le-a prevenit şi constituie riscul ca aceasta să nu
dispună de suficient capital pentru a-şi continua activitatea.
Cauzele care pot duce la falimentul bancar sunt multiple, sistemele bancarefiind puse adeseori în situaţia de a face faţă unor politici macroeconomice sau
sectoriale nefundamentate şi ineficiente promovate de autorităţi care nu au avut în
vedere evoluţiile economice şi financiare externe, segmentul de piaţă extern, precum
şi nivelul pieţei interne şi capacitatea ei de absorbţie. Principalele deficienţe în
funcţionarea sistemelor bancare naţionale privesc rigiditatea în orientarea activităţii şi
capacitatea limitată de adaptare rapidă la cerinţele clienţilor, desfăşurarea unor
activităţi cu o prudenţă redusă, ponderea sporită a creditelor neperformante acordate
unor clienţi din raţiuni politice, unor acţionari neloiali, unor afacerişti corupţi sau
datorate unui management defectuos. Toate acestea pot determina grave probleme de
lichiditate şi solvabilitate instituţiilor bancare, cu efecte dezastruoase asupra
întregului sistem bancar.
Falimentul bancar, consecinţă extremă a riscului de insolvabilitate, este strâns
legat de activitatea de creditare deoarece creditele au cea mai mare pondere în totalul
activelor bancare, iar nerespectarea contractului de credit de către clientul debitor
poate aduce băncii o pierdere definitivă de capital, afectând solvabilitatea acesteia.
În literatura de specialitate se consideră că factorii principali care conduc la
starea de faliment a unei bănci sunt pierderile semnificative înregistrate din activitatea
de creditare care, la rândul lor, determină lipsa de lichiditate. Pierderile din credite pot
duce la faliment în condiţiile în care deponenţii, percepând riscul instituţiei, solicită
restituirea fondurilor.Riscul de lichiditate devine o problemă pentru bancă în situaţia în care
condiţiile existente pe piaţă fac imposibilă onorarea solicitărilor creditorilor instituţiei
bancare, determinând incapacitatea de plată a acesteia. Astfel, se consideră drept
cauză principală a falimentului bancar calitatea inferioară a activelor, care este
prezentă în 98% din situaţii.
La rândul său, aceasta constă în:
- practici liberale în acordarea creditelor;
37
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 38/61
- excepţii de la fundamentarea creditelor prin analiza situaţiei financiare;
- supracreditare;
- excepţii de la controlul aprofundat al garanţiilor;
- deficienţe ale garanţiei de bază a creditelor;- creşterea relativ excesivă a cheltuielilor de management;
- angajarea băncii în sfere din afara preocupărilor sale.
Ceilalţi factori consideraţi ca fiind cauzele falimentului bancar se referă la:
- insuficienţe în planificarea politică şi management,
- abuzuri interne privind preferenţierea,
- influenţa deficienţelor mediului economic, lipsa de corectitudine a reviziei,
controlului şi sistemelor interne,
- fraude materiale, tentative de mascare şi înşelăciune,
- cheltuieli nefundamentate.
Există, de asemene, numeroase cazuri în care frauda a fost factorul
determinant al falimentului unei bănci care, împreună cu managementul inadecvat al
riscurilor financiare, lipsa de informare a conducerii a determinat falimentul unor
bănci mari, cu tradiţii.
În general, sectorul bancar este privit ca fiind mult mai vulnerabil la efectul de
contagiune al falimentului unei societăţi din sistem ca oricare alt sector, dat fiind
faptul că activitatea bancară este considerată foarte riscantă şi, prin urmare,
predispusă la eşec. Din această perspectivă, pentru a identifica consecinţele pe care le
generează falimentul bancar, trebuie abordate, mai întâi, motivele pentru care băncile
sunt considerate instituţii speciale.
Pornind de la particularităţile activităţii bancare şi efectele deosebit denegative generate de falimentul bancar, se poate spune că industria bancară este
unică, iar asigurarea unui sistem bancar sănătos necesită mai multe intervenţii cu
caracter reglator. Numeroase măsuri au fost iniţiate cu scopul de a îmbunătăţii
stabilitatea sistemului bancar, asigurând pentru instituţiile bancare o combinaţie
optimă între disciplina oficială şi cea de piaţă. De asemenea, un punct de vedere larg
răspândit este acela conform căruia disciplina oficială, implementată prin
38
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 39/61
supraveghere şi reglementare, ar trebui direcţionată, în ultimă instanţă, spre
asigurarea stabilităţii întregului sistem bancar.
În general, sectorul bancar este privit ca fiind mult mai vulnerabil la efectul de
contagiune al falimentului unei societăţi din sistem ca oricare alt sector, dat fiindfaptul că activitatea bancară este considerată foarte riscantă şi, prin urmare,
predispusă la eşec. Din această perspectivă, pentru a identifica consecinţele pe care le
generează falimentul bancar, trebuie abordate, mai întâi, motivele pentru care băncile
sunt considerate instituţii speciale.
O primă raţiune rezidă în structura financiară a unei bănci, având în vedere
scadenţa diferită a principalelor elemente de activ şi pasiv. În timp ce majoritatea
depozitelor bancare sunt constituite pe termen scurt, creditele acordate pot fi adeseori
pe termen mediu şi lung. Această neconcordanţă, specifică activităţii bancare, dintre
volumul şi scadenţa resurselor şi plasamentelor face ca banca să fie vulnerabilă la
retragerile masive de disponibilităţi din partea deponenţilor, expunându-se la riscul de
lichiditate.
De aici rezultă o altă particularitate a activităţii bancare, şi anume dependenţa
de câştigarea şi menţinerea încrederii deponenţilor. Pierderea încrederii clienţilor are
efecte negative asupra băncii pentru că generează un val masiv de solicitări de
retragere a depozitelor, afectând solvabilitatea şi stabilitatea băncii. Dacă mulţi clienţi
procedează simultan în acest mod, băncile nu vor mai putea restitui sumele tuturor
solicitanţilor, intrând în incapacitate de plată.
În plus, există o strânsă conexiune între băncile din sistem prin expunerea
directă în cadrul pieţei monetare interbancare şi a sistemului de plăţi, astfel încât
problemele financiare cu care se confruntă una sau mai multe bănci afectează şicelelalte instituţii din sistem. Astfel, orice evoluţie negativă a unei bănci se transmite
prin contagiune cu mare rapiditate în întregul sistem. În condiţii de incertitudine la
nivel macroeconomic, valoarea de piaţă a băncilor este dependentă de variabile pe
care nu le pot controla (rata dobânzii pe piaţa monetară, preţul activelor), apărând
astfel greutăţi în a distinge băncile insolvabile de cele solvabile.
O prăbuşire la scară largă a băncilor duce la costuri economice şi sociale
imense. Crizele bancare au demonstrat nu numai faptul că băncile îşi asumă adesea
39
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 40/61
riscuri excesive, dar şi faptul că modul de asumare a acestor riscuri diferă de la o
instituţie la alta. Unele bănci se angajează în operaţiuni riscante care depăşesc nivelul
capitalului necesar pentru a acoperii pierderile rezultate ca urmare a materializării în
întregime a riscurilor asumate. În acest caz, respectivele bănci necesită intervenţie din partea autorităţii bancare sau trebuie chiar să fie închise. Alte bănci sunt mai
prudente, având capacitatea să facă faţă unei crize din sistemul bancar.
Necesitatea cunoaşterii, reducerii şi eliminării riscurilor bancare decurge din
rolul pe care îl joacă băncile în economie, cunoscut fiind faptul că situaţia economică
şi financiară a agenţilor economici şi persoanelor fizice sunt strâns legate de sistemul
bancar, orice destabilizare în cadrul acestuia putând provoca multiple fenomene de
criză în întreaga economie naţională.
Dereglările din activitatea unei bănci prezintă un puternic pericol de
contagiune. Falimentul unei bănci generează grave repercusiuni în întregul sistem,
având ca primă reacţie scăderea credibilităţii sectorului bancar. Prima consecinţă a
falimentului bancar o reprezintă pierderile financiare mari suportate de creditorii
băncii intrate în stare de faliment, urmată de întreruperea sistemului de plăţi datorită
faptului că o parte din reţeaua bancară va înceta să opereze.
Mult mai gravă este situaţia în care are loc prăbuşirea în acelaşi timp a mai
multor societăţi din sistemul bancar, dat fiind faptul că băncile sunt elementul central
al sistemului de plăţi, iar clienţii lor îşi onorează obligaţiile băneşti prin intermediul
sistemului bancar, iar falimentul mai multor instituţii de credit poate genera un gol în
urma căruia întreaga societate are de suferit.
O altă consecinţă negativă a falimentului bancar constă în pierderea încrederii
publicului în serviciile bancare, ca mijloc de investiţie, determinând importantemutaţii în structura consumului şi destinaţia economiilor. Asemenea modificări
structurale au în vedere:
- orientarea economiilor băneşti către investiţii neproductive (achiziţionarea
de obiecte de artă, aur etc.);
- acordarea din economii a unor credite către public, ceea ce constituie o
ameninţare a atribuţiilor de intermediere financiară a băncilor, determină
scăderea rentabilităţii acestora, periclitând stabilitatea lor;
40
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 41/61
- migrarea economiilor în afara graniţelor ţării unde ar putea exista şansa unei
investiţii mai sigure;
- achiziţionarea de proprietăţi imobiliare sau titluri de valoare.
Prin urmare, falimentul bancar poate genera implicaţii grave asupraagregatelor monetare, cu toate efectele negative care decurg dintr-o asemenea situaţie,
deteriorarea imaginii băncilor ducând la pierderea controlului monetar.
Alături de consecinţele directe şi vizibile, arătate mai sus, falimentul bancar
provoacă o serie de consecinţe indirecte, mai puţin perceptibile, concretizate în
afectarea lichidităţii, rentabilităţii şi solvabilităţii celorlalţi participanţi pe piaţă, ceea
ce conduce la reducerea credibilităţii şi capacităţii acestora de a se confrunta cu
probleme deosebite.
Odată cu abordarea poziţiei băncii în sistem, problematica riscului şi
falimentului se mută de la nivelul instituţiei sau al unor relaţii bilaterale, la nivelul
ansamblului de relaţii existent în cadrul sistemului bancar, apărând astfel riscul
sistemic generat de interacţiunea unei multitudini de factori politici, economici şi
sociali, manifestându-se ca o realitate complexă care afectează orice economie.
Riscul sistemic reprezintă probabilitatea ca dificultăţile financiare apărute la o bancă, care determină creşterea posibilităţii de intrare în stare de faliment, să
genereze efecte negative asupra întregului sistem bancar. Fără nici o îndoială, riscul
sistemic poate apărea în sectorul bancar, ca de altfel în toate componentele sectorului
financiar.
De fapt, băncile sunt privite ca fiind sursa riscului sistemic datorită rolului lor
central în cadrul sistemului de plăţi şi în alocarea resurselor financiare, la care se
adaugă şi fragilitatea structurii lor financiare, băncile dispunând, în general, de pasive
relativ pe termen scurt sub forma depozitelor şi de active relativ ilichide sub forma
creditelor acordate agenţilor economici pe termen mediu şi lung.
O criză financiară poate fi considerată sistemică dacă mai multe bănci intră în
stare de faliment în acelaşi timp sau dacă falimentul unei bănci se propagă prin
contagiune determinând falimentul mai multor instituţii din sistem. Costul economic
şi social al unei asemenea crize este substanţial, astfel încât scopul reglementărilor
41
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 42/61
prudenţiale din domeniul bancar ar trebui să fie asigurarea unei stabilităţi a sistemului
bancar ca întreg şi a băncilor individuale ca părţi componente ale acestui sistem.
Principala provocare constă în stabilirea celor două surse ale riscului sistemic.
Mai întâi, băncile pot avea expuneri corelate şi un şoc economic advers poatedetermina multiple falimente bancare în mod simultan. Apoi, riscul sistemic poate
surveni ca urmare a efectului de contagiune determinat de falimentul unei bănci care
vizează două direcţii, şi anume: cea de expunere reală din cadrul pieţei interbancare şi
sistemului de plăţi şi direcţia informaţională ce constă în faptul că vestea rea cu
privirea la starea unei bănci cu probleme se răspândeşte cu rapiditate, publicul
trăgând concluzia că şi celelalte bănci din sistem se confruntă cu dificultăţi similare.
Insolvabilitatea unei bănci determină o reacţie în lanţ în cadrul sistemului
determinând şi falimentul altor bănci prin producerea a ceea ce în literatura de
specialitate este cunoscut sub numele de „efectul de domino”. Colapsul sistemului
bancar duce la falimentul întregii economii naţionale.
Efectul de domino se produce prin trei mecanisme care arată modul de
propagare a dificultăţilor financiare ca urmare a falimentului unei bănci.
- deponenţii, fie ei persoane fizice, agenţi economici, bănci sau alte
instituţii, care şi-au plasat disponibilităţile băneşti în banca intrată în stare de
faliment, îşi pierd parţial sau total sumele de bani depuse, ceea ce le va afecta
lichiditatea sau chiar rentabilitatea; pierderile suportate de aceşti clienţi ai
băncii falimentare vor determina sporirea vulnerabilităţii lor la şocurile
economice imediate sau viitoare;
- clienţii care şi-au completat disponibilităţile băneşti prin credite, vor fi
de asemenea afectaţi de falimentul băncii; este vorba de acele credite ipotecare pentru care debitorul a garantat prin ipotecarea activelor sale de valori
însemnate care, fiind oferite drept garanţie, nu pot fi scoase de sub incidenţa
ipotecii înainte de achitarea creditului; dar rambursarea creditului este posibilă
doar prin contractarea unui nou credit de la o altă bancă care va solicita garanţii
suplimentare; acest cerc vicios, combinat cu imperfecţiunile sistemului juridic,
costul şi timpul necesar radierii ipotecii, poate fi fatal clientului băncii
falimentare;
42
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 43/61
- pierderea încrederii în viabilitatea şi stabilitatea unei bănci generează
fenomenul de migraţiune a depozitelor, sistemul bancar, perceput de public ca
nesigur, confruntându-se cu o scădere însemnată a resurselor ca urmare a
retragerilor de fonduri de către clienţi; efectul acestui fenomen constă înscăderea lichidităţii bancare, ceea ce poate duce la falimentul băncii respective,
pe fondul unor dificultăţi financiare.
Pornind de la particularităţile activităţii bancare şi efectele deosebit de
negative generate de falimentul bancar, se poate spune că industria bancară este
unică, iar asigurarea unui sistem bancar sănătos necesită mai multe intervenţii cu
caracter reglator. Numeroase măsuri au fost iniţiate cu scopul de a îmbunătăţii
stabilitatea sistemului bancar, asigurând pentru bănci o combinaţie optimă între
disciplina oficială şi cea de piaţă.
De asemenea, un punct de vedere larg răspândit este acela conform căruia
disciplina oficială, implementată prin supraveghere şi reglementare, ar trebuii
direcţionată, în ultimă instanţă, spre asigurarea stabilităţii întregului sistem bancar.
Teoretic, falimentul bancar, ca mecanism de ieşire de pe piaţă, eliberează
resurse care se transferă către utilizări mai productive. În realitatea însă, în cadrul
economiilor în care falimentul are o natură sistemică, pieţele riscă să fie incapabile să
absoarbă noi resurse. Rezultatul net este fie că activele îşi pierd din valoare în
procesul de lichidare sau în aşteptarea unui cumpărător care să ofere o sumă aproape
de valoarea lor nominală, fie că sunt vândute la doar o fracţiune din acea valoare.
Astfel, scopul falimentului de maximizare a valorii totale distribuite nu mai poate fi
atins în cazul falimentului sistemic.
3.2. Soluţionarea falimentului în activitatea bancară
Atunci când, sub efectul unor evoluţii macroeconomice sau microeconomice
defavorabile, o bancă înregistrează o deteriorare puternică a capitalului său, este
necesar să fie luate rapid măsuri corective. În cazul unui deficit de capital, autorităţile
bancare încearcă mai întâi să găsească modalităţi de întărire a bazei de capital a
băncii pentru a evita lichidarea acesteia. În absenţa recapitalizării întreprinse de
43
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 44/61
acţionari, succesul acestor încercări depinde, printre altele, de mărimea deficitului de
capital şi de posibilitatea determinării corecte a acestuia.
Totodată, autorităţile vor analiza dacă prăbuşirea instituţiei bancare în cauză
poate pune în pericol întregul sistem bancar prin riscul de sistem. În perioadaredresării, banca este supusă supravegherii B.N.R., urmărindu-se raportările lunare
înaintate judecătorului sindic. Dacă este clar că situaţia financiară a instituţiei bancare
nu poate fi restabilită, fiind constate pierderi în această perioadă, şi că prăbuşirea ei
nu va crea probleme celorlalte societăţi din sistemul bancar, se va solicita tribunalului
suspendarea continuării activităţii şi declararea procedurii de lichidare judiciară.
După ce lichidarea judiciară a fost admisă de tribunal, B.N.R. retrage autorizaţia de
funcţionare a băncii insolvabile şi se trece la lichidarea propriu-zisă, conform
procedurii falimentului. Această decizie se justifică prin aceea că, într-o economie de
piaţă, libertatea antreprenorială are drept contrapartidă responsabilitatea managerilor
şi a acţionarilor.
Dacă până în anul 1995 procedura falimentului a fost prevăzută prin Codul
comercial român, din august 1995 a intrat vigoare Legea nr.64 privind procedura
reorganizării şi lichidării judiciare, iar din 28 februarie 1996 au intrat în vigoare
Normele Metodologice nr.3 ale B.N.R. privind procedura de reorganizare şi lichidare
judiciară a băncilor. În momentul actual, sectorul bancar are reglementări proprii
legiferate în acest sens, şi anume O.G. nr.10/2004 privind procedura reorganizării
judiciare şi a falimentului instituţiilor de credit , aprobată şi modificată prin Legea
nr.278/2004.
Procedura falimentului se aplică unei bănci aflate în stare de insolvabilitate ca
urmare a incapacităţii vădite de plată a datoriilor exigibile cu disponibilităţile băneşti,scăderii sub 2% a indicatorului de solvabilitate, retragerii autorizaţiei de funcţionare
ca urmare a imposibilităţii de redresare financiară a băncii aflate în administrare
specială.
Falimentul este declarat de către un tribunal care se sesizează în urma unei
cereri introduse de către instituţia bancară debitoare, de către creditori ai acesteia sau
de către B.N.R. Procedura de lichidarea judiciară se declanşează, de regulă, după ce
B.N.R. constată că măsurile de supraveghere specială nu au putut conduce la evitarea
44
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 45/61
insolvabilităţii. Falimentul băncilor legal constituite în România şi aflate în stare de
insolvabilitate se desfăşoară potrivit unei proceduri particulare instituită prin O.G.
nr.10/2004.
După parcurgerea tuturor etapelor legale, hotărârile tribunalului sunt definitiveşi executorii. Hotărârea tribunalului de începere a falimentului este comunicată
Fondului de garantare a depozitelor din sistemul bancar, în vederea aplicării
reglementărilor privind plata depozitelor garantate. B.N.R. va primi, de asemenea, o
comunicare a hotărârii de începere a procedurii de faliment a băncii debitoare.
Imediat sunt închise conturile băncii respective deschise la Banca Naţională a
României şi se deschide un nou cont cu menţiunea “bancă în faliment” prin care se
vor desfăşura în continuare toate operaţiunile financiare ale instituţiei bancare în
faliment.
Procedura falimentului va fi închisă atunci când judecătorul sindic a aprobat
raportul final, când toate fondurile sau bunurile din averea băncii ajunse în stare de
faliment au fost distribuite şi fondurile nereclamate au fost depuse la B.N.R.
Hotărârea judecătorului sindic de închidere a procedurii falimentului va fi comunicată
în scris tuturor creditorilor, băncii debitoare şi Băncii Naţionale a României, care va
închide contul “bancă în faliment” şi va vira eventualele sume rămase în cont la
bugetul de stat.
Modul de soluţionare a falimentului bancar a condus la două opţiuni şi anume:
lichidarea totală a băncii falimentare; asistenţa bancară deschisă care promovează
continuitatea.
Majoritatea specialiştilor susţin că închiderea băncilor insolvabile este singura
soluţie viabilă, aducând o serie de argumente. În opinia acestora, opţiunea pentrulichidare are în vedere şi faptul că, de regulă, o instituţie bancară care şi-a pierdut
capitalul în întregime sau mare parte din acesta, operează în condiţiile unei structuri
de stimulente mult diferite de cea aplicabilă băncilor sănătoase, putând ameninţa
starea financiară a întregului sistem bancar.
Permisiunea acordată unei bănci insolvabile de a funcţiona în situaţia în care
acţionarii nu mai deţin fonduri supuse riscului încurajează operaţiuni imprudente. În
acest sens, o bancă cu probleme financiare poate oferi rate ale dobânzii mai ridicate
45
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 46/61
decât băncile concurente, pentru a atrage depozite ce vor fi folosite doar la acoperirea
costurilor operaţionale.
O asemenea situaţie introduce distorsiuni competitive în sistemul bancar şi
contribuie la o alocare greşită a resurselor financiare. În scopul obţinerii unei profitabilităţi ridicate, băncile nesănătoase acordă, de regulă, credite cu rate ale
dobânzii mult mai înalte decât cele practicate de alte bănci. Aceste rate determină o
selecţie adversă a clienţilor întrucât ele sunt acceptate doar de clienţii aflaţi în
dificultate şi care nu îşi pot onora obligaţiile. Prin urmare, toate acestea vor contribui
la agravarea situaţiei financiare a băncii insolvabile, cu efecte negative asupra
întregului sistem bancar.
Pentru ca încrederea publicului în sistemul bancar să nu fie afectată, se impune
închiderea timpurie a băncilor cu probleme în scopul de a evita producerea de pierderi
depunătorilor. Cea mai bună protecţie a depunătorilor este scoaterea băncilor
neviabile din sistem cu puţin înainte de epuizarea capitalului prin procedura de
lichidare.
În general, închiderea băncilor şi lichidarea activelor acestora este în viziunea
tuturor o consecinţă firească a falimentului unei bănci. Există însă şi păreri conform
cărora lichidarea nu este o soluţie favorabilă din punct de vedere al duratei de
efectuare şi al gradului de recuperare. Astfel, specialiştii americani, de exemplu,
consideră că durata medie a lichidării unei bănci intrate în stare de faliment este de 12
ani, situându-se între 4-23 ani. De asemenea, analizele efectuate de aceşti specialişti
subliniază faptul că pierderile rezultate prin lichidare se situează în jurul a 30% din
active, în timp ce alte procedee care nu implică lichidarea, ci continuitatea în termeni
iniţiali ai relaţiilor de credit, implică pierderi de numai 20% din active.Prin urmare, specialiştii americani care susţin continuitatea consideră necesară
restrângerea cât mai mult a soluţiilor de lichidare totală, procedee mai agresive şi mai
păgubitoare, şi de a extinde soluţiile de continuitate prin preluarea de către alte
instituţii de credit, soluţii mai puţin costisitoare.
Operaţiunile de salvare au, în opinia specialiştilor americani, anumite funcţii
bine definite:
46
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 47/61
- evitarea sau reducerea pericolului de contaminare a altor bănci şi a altor
sfere de activitate care să afecteze încrederea în stabilitatea sistemului
bancar;
- evaluarea pagubelor prin inventarierea valorică şi documentară asupra bunurilor păgubite, respectiv asupra stării creditelor acordate de băncile
falimentare;
- managementul eficient al activelor în scopul protejării sau sporirii valorii
lor;
- vânzarea la preţuri convenabile (adică la cel mai înalt nivel de recuperare)
prin căutarea cumpărătorilor potenţiali, prin documentări asupra nivelului
preţurilor;
- organizarea de licitaţii şi soldări.
În stabilirea soluţiilor de rezolvare a falimentului bancar (lichidare sau
continuitate) trebuie să se aibă în vedere unele cerinţe cu implicaţii economice şi
sociale:
- necesitatea de a dezvolta încrederea publică în bănci şi stabilitatea
sistemului bancar;
- necesitatea de a asigura imparţialitatea în tratamentul tuturor creditorilor;
- necesitatea de a respecta disciplina de piaţă.
Cele mai utilizate metode de soluţionare a falimentului bancar sunt:
- metoda lichidării şi restituirii depozitelor este cea care corespunde cel mai
bine disciplinei de piaţă, dar nu îndeplineşte cerinţele de confidenţialitate,
stabilitate şi imparţialitate; Fondul de garantare, ca lichidator al băncii
declarată în stare de faliment, trece la lichidarea activelor şi procedează iniţialla restituirea depozitelor în limitele asigurate; după recuperarea cheltuielilor
lichidatorului, se trece la împărţirea sumelor rămase în mod proporţional
creditorilor neasiguraţi; acţionarii băncii vin în ultimul rând la masa
falimentului şi adesea pot rămâne nerambursaţi;
- metoda cumpărării şi asumării este o metodă care asigură confidenţialitate,
stabilitate şi imparţialitate; în cadrul acestei metode, lichidatorul contactează o
bancă competitivă în scopul cumpărării activelor băncii falimentare şi a
47
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 48/61
preluării responsabilităţii asupra tuturor pasivelor; preluarea se face prin
licitaţie la care participă un grup restrâns de amatori, metoda nesatisfăcând
astfel integral cerinţele disciplinei de piaţă, dar oferă avantajul protecţiei
pentru toţi creditorii şi continuitatea oferirii serviciilor bancare către clienţi;- transferul depozitelor asigurate este o formă derivată a metodei lichidării şi
restituirii depozitelor în care depozitele asigurate şi alte pasive garantate sunt
transferate unei alte bănci; organul de asigurare plăteşte o sumă egală
pasivelor preluate acestei bănci care, dacă este interesată în preluarea unor noi
active din patrimoniul băncii falimentare, poate realiza acest lucru prin
efectuarea plăţii imediate;
-asistenţa bancară deschisă este o soluţie care asigură continuitatea şi poate fi
adoptată atunci când costul ei este mai redus decât cel al lichidării, luându-se
în considerare şi lipsa impactului negativ asupra sistemului bancar privind
încrederea şi stabilitatea bancară; opţiunea pentru o asemenea soluţionare a
falimentului bancar implică mai multe posibilităţi şi anume:
o infuzie de capital (disponibilităţi);
o
facilitarea realizării unei fuziuni;o facilitarea unei achiziţii de către o bancă puternică.
Asistenţa bancară deschisă se realizează de o bancă-pod, fiind o soluţie care
promovează continuitatea existenţei băncii sub un fanion provizoriu, acela al băncii-
pod care funcţionează cu toate atributele sale pe baza băncii falimentare până la
găsirea unei soluţii, cea optimă fiind găsirea unui cumpărător care să preia banca cu
toate caracteristicile sale.
Analizând soluţiile adoptate în sistemul bancar american pentru rezolvarea
falimentelor în ultima perioadă, rezultă clar preponderenţa metodelor care
promovează continuitatea şi anume metoda cumpărării şi asumării şi asistenţa
bancară deschisă care împreună reprezintă aproape 80% din total.
Urmărind ca finalitate adoptarea unor soluţii optime pentru rezolvarea
diferitelor cazuri de faliment bancar, autorităţile bancare trebuie să ţină cont de
particularitatea fiecărui caz în parte. În scopul evitării pierderilor continue, în cazul
existenţei unui număr considerabil de bănci cu probleme financiare în sistem, soluţia
48
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 49/61
pentru care optează autoritatea bancară este, de obicei, oferirea de sprijin pentru a
asigura salvarea a cât mai multor bănci aflate în pragul falimentului.
În situaţia în care numărul falimentelor este redus, aceste bănci pot fi
achiziţionate de alte bănci din sistem. Însă, pe măsură ce numărul băncilor falimentare creşte, în timp ce cel al băncilor viabile este în continuă descreştere,
oportunităţile investiţionale ale celor din urmă cresc, dar capacitatea investiţională a
băncilor sănătoase se diminuează. Astfel, în această situaţie, cel mai probabil
autoritatea bancară va opta pentru lichidarea anumitor bănci falimentare şi salvarea
celorlalte.
Un studiu realizat asupra soluţiilor adoptate în rezolvarea a 33 de crize
sistemice din lume înregistrate în perioada 1977-2002 arată că, atunci când au de a
face cu falimente bancare individuale, autorităţile bancare urmăresc adoptarea unor
măsuri care să nu afecteze contribuabilii, pierderile fiind suportate de acţionari,
manageri şi creditorii neasiguraţi.
Totuşi, intervenţia guvernamentală a fost o caracteristică importantă a
proceselor de soluţionare a crizelor bancare sistemice de-a lungul timpului. Sprijinul
financiar oferit de băncile centrale şi garanţiile guvernamentale acoperitoare au fost
acordate băncilor aflate în dificultate pe seama resurselor bugetare, opţiunile pentru
lichidarea bancară fiind foarte puţine, în timp ce apelarea la fuziuni bancare se realiza
numai la finalul procesului de restructurare.
În ceea ce priveşte sistemul bancar românesc, un exemplu decizional pozitiv
referitor la soluţionarea falimentului bancar, în care s-a optat nu pentru lichidare, ci
pentru continuitate, a fost cel oferit de fuziunea bancară dintre B.C.R. şi Bancorex.
În baza O.U.G. nr.39/29.07.1999 a Guvernului României, Banca ComercialăRomână a preluat toate activele şi pasivele Bancorex, în contextul în care statul s-a
îngrijit ca B.C.R. să nu aibă de suferit în urma acestui proces de fuziune prin
absorbţie. În conformitate cu această ordonanţă, la data de 31 iulie 1999 s-a retras
autorizaţia de funcţionare a Bancorex, în acest fel devenind activă perspectiva
unificării, prin fuziune, a celor două bănci.
De la început s-a pus problema stabilirii băncii absorbante şi a celei absorbite.
Dacă s-ar porni de la faptul că în momentul decretării fuziunii prin ordonanţa de
49
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 50/61
urgentă, situaţia financiară a Bancorex era negativă, activele fiind mai mici cu 300
mil. USD decât pasivele băncii, ar rezulta că Bancorex era o bancă falimentară şi că
prin această fuziune s-a urmărit concomitent crearea condiţiilor pentru consolidarea
poziţiei B.C.R., cu perspectiva de a domina piaţa financiar-bancară românească.Aşadar fuziunea între cele două mari bănci ale României a condus la dispariţia
uneia dintre băncile româneşti reprezentative care, chiar şi în condiţii de profundă
criză, dispunea şi beneficia de cel mai mare număr de bănci internaţionale
corespondente. Comercianţii români, dar şi străini, îşi amintesc cu precizie faptul că
orice acreditiv deschis în favoarea unui agent economic român era acceptat numai
dacă era efectuat prin Bancorex.
Un alt exemplu din cadrul sistemului nostru bancar în care s-a optat pentru
continuitate şi nu pentru lichidare este cazul Băncii Agricole. Banca Agricolă a
înregistrat o evoluţie tipică pentru toate băncile româneşti în primii ani ai tranziţiei
1990-1994. Alături de celelalte bănci, Banca Agricolă a devenit instituţia care atrăgea
şi rula mari sume de bani, însă managementul acestei extraordinare oportunităţi a fost
defectuos, având în vedere lipsa experienţei şi rigoarea în lansarea unor politici de
creditare sau de plasamente solide ale resurselor.
Toate acestea au obligat B.N.R. şi Ministerul de Finanţe să convertească la
sfârşitul anului 1997 creditele neperformante acordate de Banca Agricolă, alături de
Bancorex, în titluri de stat în valoare de 8.000 miliarde lei (adică 1 miliard dolari), ca
modalitate de recapitalizare a celor două bănci. Banca Agricolă a reprezentat însă un
caz particular în sectorul bancar românesc, având în vedere faptul că aproximativ
80% din creditele sale neperformante proveneau de la un singur debitor, şi anume
S.C. Comtim S.A.În aceste condiţii în perioada 1996-1997, fluxurile monetare ale Băncii
Agricole au început să aibă un singur sens major, acela dinspre bancă spre marii
clienţi, iar rambursarea creditelor se realiza din ce în ce mai anevoios, determinând
intrarea băncii în stare de insolvabilitate. Ca urmare, în anul 1999 B.N.R. a luat
decizia trecerii Băncii Agricole în regim de supraveghere, considerând această
măsură ca fiind singura opţiune de a amâna pentru moment, pericolul iminent al
falimentului.
50
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 51/61
Astfel, a fost anulat dreptul băncii de a mai acorda credite până la clarificarea
volumului mare al creditelor neperformante, s-au redus costurile de funcţionare, de la
6 milioane dolari/lună la 3 milioane dolari/lună, s-au vândut peste 80 de sedii ale
băncii din localităţile unde nu se justifica menţinerea lor, s-a redus aproape la jumătate personalul, s-a continuat programul de informatizare şi procesul de
recâştigare a încrederii clienţilor în Banca Agricolă prin asigurarea unei oferte
atractive de produse şi servicii bancare.
În ceea ce priveşte costul acestui demers de salvare a Băncii Agricole, cifra
este impresionantă, un miliard de dolari, fiind trecută pe datoria publică pentru
recapitalizarea şi salvarea Băncii Agricole. Numai în anul 2001, costul recapitalizării
băncii s-a ridicat la 4.000 mld. lei. S-a pus şi întrebarea dacă nu ar fi fost mai puţin
costisitoare în asemenea condiţii, lichidarea Băncii Agricole.
Răspunsul oferit de specialişti este însă categoric negativ, ei arătând, pe baza
diferitelor calcule, că lichidarea băncii ar fi însemnat pentru buget o cheltuială
aproape dublă faţă de efortul financiar pentru recapitalizare şi vânzare. De asemenea,
trebuia luat în calcul şi aspectul psihologic, pornind de la considerentul că, după şirul
lung de falimente bancare de după anul 1995 care au afectat sistemul bancar
românesc, încă un faliment ar fi determinat pierderea pe termen lung a încrederii
publicului în băncile româneşti.
Astfel, procesul de restructurare demarat de fapt în anul 1998, a avut ca
finalitate restructurarea şi apoi privatizarea Băncii Agricole, soluţie apreciată ca fiind
mai oportună decât lichidarea băncii. Privatizarea s-a realizat în anul 2001 prin
cumpărarea Băncii Agricole de către banca austriacă Raiffeisen Zentralbank şi
Fondul de Investiţii Româno-American. La data respectivă, privatizarea BănciiAgricole a fost considerată un succes, ţinând seama de situaţia precară în care a ajuns
această bancă cu tradiţie în România, iar pasul pe care l-au făcut bancherii austrieci a
fost apreciat ca un act de curaj, ei investind 52 mil. de dolari, cu hotărârea de a
revitaliza reţeaua acestei bănci aflată în dificultate. Numele ales pentru noua instituţie
a fost de Banca Agricolă-Raiffeisen.
Ca urmare a adoptării Ordonanţei de urgenţă privind finalizarea procesului de
privatizare a Băncii Agricole, aceasta a trecut definitiv în proprietatea privată a
51
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 52/61
prestigioasei bănci austriece Raiffeisen Zentralbank, fiind salvată de la faliment.
Acest lucru a fost rezultatul unei decizii manageriale majore, pe care şi-a asumat-o
Guvernul României, dar şi al unui gest de curaj şi încredere din partea unui investitor
străin redutabil, de talia Raiffeisen Zentralbank, alături de Fondul de InvestiţiiRomâno-American, pentru ca anul 2002 să marcheze încheierea cu succes a
procesului de fuziune dintre Banca Agricolă-Raiffeisen şi Raiffeisenbank Romania şi
dispariţia definitivă din peisaj a numelui Băncii Agricole.
3.4. Posibilităţi de diminuare a falimentelor bancare
Băncile centrale au fost întotdeauna implicate în soluţionarea crizelor care
afectau sistemele bancare, fiind considerate „manageri ai crizelor” care au
posibilitatea de a salva instituţiile bancare care întâmpină dificultăţi financiare. De-a
lungul timpului, băncile centrale prin natura atribuţiilor avute au luat şi unele măsuri
de prevenire a crizelor bancare, inclusiv de combatere a apariţiei falimentelor bancare
sau de reducere a numărului acestora. Există două motive esenţiale care justifică
intervenţia autorităţii bancare în sistemul bancar şi anume necesitatea protejării
deponenţilor şi existenţa riscului sistemic în sectorul bancar.Astfel, cu scopul de a preveni şi reduce falimentele care ar putea afectat
sistemul bancar, băncile centrale elaborează reglementări prudenţiale şi asigură
supravegherea bancară. Pe de o parte, datorită lipsei de informaţii, clienţii bancari nu
au posibilitatea evaluării siguranţei şi sănătăţii instituţiilor financiare, astfel încât
sarcina protejării deponenţilor revine autorităţii bancare, iar, pe de altă parte,
ameninţarea riscului sistemic care ar putea afecta întregul sistem bancar, reprezintă
motive suficiente pentru a demonstra necesitatea reglementărilor prudenţiale şi a
supravegherii exercitate din parte autorităţii bancare. Dacă reglementările prudenţiale
au drept scop asigurarea solvabilităţii şi viabilităţii sistemului bancar, supravegherea
bancară se concentrează asupra evaluării modului în care instituţiile bancare îşi
desfăşoară activitatea.
În ceea ce priveşte reglementările prudenţiale în cadrul ţărilor membre ale
Uniunii Europene, acestea au ca scop reducerea numărului falimentelor bancare şi
52
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 53/61
diminuarea posibilităţii apariţiei unei crize bancare sistemice. Cele mai importante
măsuri adoptate în acest sens privesc:
- reglementarea capitalului bancar - în conformitate cu prevederile Acordului de
la Basel, instituţiile bancare sunt obligate să asigure un raport optim întrenivelul capitalului şi riscurile pe care le implică portofoliul lor;
- elaborarea reglementărilor privind capitalul minim - are drept scop diminuarea
asumării unor riscuri excesive din partea băncilor;
- asigurarea transparenţei - accesul publicului la informaţii privind starea
instituţiilor bancare le determină să devină mai disciplinate, reducându-se în
acest fel posibilitatea asumării unor riscuri excesive inutile;
- reglementări privind lichiditatea - cu scopul de a face faţă solicitărilor
clienţilor de restituire a depozitelor constituite, instituţiile bancare sunt
obligate să deţină o parte a activului bancar sub formă de lichidităţi pentru a
preveni posibilitatea de a ajunge în incapacitate de plată ca urmare a unor
retrageri din partea deponenţilor;
- reglementarea expunerilor mari - datorită faptului că expunerea peste măsură
faţă de o firmă sau un sector induce băncii vulnerabilitate, stabilirea unor
reguli privind expunerile mari urmăreşte limitarea riscului sistemic;
- asigurarea depozitelor - în cazul falimentului unei instituţii bancare, guvernul
garantează în mod direct sau indirect restituirea depozitelor bancare, astfel
încât se reduce probabilitatea asaltării de către deponenţi a băncii intrate în
incapacitate de plată; acordarea facilităţilor de creditare, în cadrul politicii sale
monetare şi de credit, banca centrală poate acţiona ca împrumutător de ultimă
instanţă prin asigurarea lichidităţilor necesare instituţiilor bancare cu problemefinanciare, reducând în acest fel posibilitatea ca o problemă de lichiditate să
degenereze în una de solvabilitate.
În România, în general, majoritatea reglementărilor privind activitatea bancară
au menirea de a asigura protecţia băncilor împotriva riscurilor determinate de
calitatea clienţilor şi acţiunile lor, a clienţilor împotriva incompetenţei şi agresivităţii
managementului bancar, a intereselor acţionarilor faţă de un management defectuos al
53
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 54/61
echipei de conducere a instituţiei bancare, a intereselor societăţii faţă de instabilitatea
sistemului bancar, decurgând dintr-un management neechitabil şi agresiv.
Asemenea reglementări prudenţiale sunt absolut necesare pentru a preveni
înclinaţia managerilor către profituri mari şi rapide care implică renunţarea la celemai elementare măsuri preventive, aceste reglementări având menirea să descurajeze
asumarea riscurilor extreme şi nejustificate. Creşterea continuă a riscurilor bancare
concomitent cu intensificarea relaţiilor de colaborare, a determinat
internaţionalizarea reglementărilor, în sensul elaborării unor norme naţionale potrivit
principiilor acceptate de mai multe ţări, de genul grupurilor internaţionale de studii
organizate de Banca Reglementelor Internaţionale de la Basel sau aplicarea normelor
comunitare, elaborate sub forma directivelor europene.
Ca şi legislaţia altor ţări, legea bancară română stabileşte, prin intermediul
reglementărilor, cerinţele prudenţiale ca norme minime de reducere a expunerii la
risc, de constituire a unor resurse de acoperire a pierderilor rezultate din
materializarea riscurilor sau ca măsuri de limitare a efectelor negative ale realizării
riscurilor în domeniul bancar. Normele bancare impun băncilor un anumit
comportament obligatoriu, vizând aspecte concrete ale activităţii bancare şi asigură,
astfel, o protecţie directă în anumite domenii specifice, cum ar fi creditele, expunerea
valutară, lichiditatea bancară. În scopul reducerii acestui risc instituţiile bancare sunt
obligate să respecte anumite reglementări prudenţiale care se referă la valoarea
minimă absolută a capitalului bancar şi la rata solvabilităţii bancare.
Băncile trebuie să menţină în permanenţă capitalul social şi fondurile proprii
cel puţin la nivelurile minime stabilite de autoritatea bancară. Normele referitoare la
capitalul minim al băncilor sunt actualizate periodic ca urmare a procesuluiinflaţionist. Norma nr.11/2003 privind supravegherea pe bază individuală şi
consolidată a fondurilor proprii reglementează nivelul minim al capitalului iniţial şi al
fondurilor proprii, la nivel individual şi consolidat, precum şi metodologia de calcul
şi de raportare a acestora, abrogând Norma nr.16/2002 privind capitalul minim al
băncilor şi al sucursalelor băncilor străine care introducea pentru prima dată condiţia
ca şi fondurile proprii ale instituţiilor bancare să se situeze cel puţin la acelaşi nivel cu
capitalul social.
54
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 55/61
Având în vedere riscul insolvabilităţii cu care se confruntă orice instituţie
bancară, adecvarea capitalului reprezintă principala modalitate de reducere a acestui
tip de risc. Capitalul este considerat ca fiind adecvat atunci când oferă posibilitatea
reducerii la minim a riscului viitoarei insolvabilităţi. Deoarece diferitele reglementărinaţionale impuneau condiţii diferite de la ţară la ţară, s-a ajuns la un acord
internaţional în domeniul acestor norme de capitalizare, reglementările
concretizându-se în sistemul de norme Cooke. Reglementările hotărâte la Basel între
băncile centrale din grupul celor 10 privind norma Cooke - Directiva 89/647/CEE -
au găsit o deplină înţelegere în întreaga lume, astfel că aderarea a depăşit graniţele
Europei comunitare, fiind aplicată în marea majoritate a ţărilor.
În ţara noastră, adecvarea capitalului constituie o cerinţă prudenţială prin care
B.N.R. obligă băncile să asigure în permanenţă un nivel corespunzător de
solvabilitate, măsură ce reflectă preocuparea de apropiere a sistemului bancar
românesc de standardele europene. Astfel, indicatorul de solvabilitate, calculat ca
raport între totalul activelor şi al elementelor din afara bilanţului, ponderate în funcţie
de gradul de risc şi capitalul bănci, trebuie să reprezinte cel puţin 8%.
Supravegherea sistemului bancar reprezintă o altă cale de diminuare a
numărului falimentelor din sectorul bancar. În cadrul Uniunii Europene, acordurile cu
privire la supravegherea pieţei financiare se bazează pe principiul controlului intern şi
al recunoaşterii mutuale, precum şi pe cooperarea dintre autorităţile naţionale de
supraveghere. Conform principiului controlului intern, fiecare bancă are posibilitatea
să-şi deruleze activitatea pe toată suprafaţa zonei euro pe baza unei singure autorizaţii
de funcţionare emisă de autoritatea bancară, iar cooperarea are loc atât la nivel
bilateral, cât şi multilateral.Menţinerea unui sistem bancar sănătos şi stabil presupune desemnarea de
fiecare ţară a autorităţii răspunzătoare de supravegherea prudenţială a instituţiilor
bancare. În mod tradiţional rolul asigurării supravegherii bancare revine băncii
centrale, considerându-se că, atâta timp cât menirea supravegherii este asigurarea
viabilităţii sistemului bancar, banca centrală reprezintă locul rezonabil de amplasare a
autorităţii de supraveghere. În ultima perioadă însă s-a manifestat tendinţa generală
de înfiinţare a unor instituţii care asigură supravegherea întregului sector financiar
55
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 56/61
(sistemul bancar, sectorul asigurărilor şi piaţa de capital). Astfel, în majoritatea
statelor membre ale Uniunii Europene există o singură autoritate care asigură
supravegherea întregii pieţe financiare. Doar Grecia, Portugalia şi Spania dispun de
trei autorităţi separate pentru asigurarea supravegherii sistemului bancar, a pieţei decapital şi a sectorului asigurărilor.
Având în vedere faptul că dereglarea mecanismului unei bănci poate provoca
convulsii masive, iar falimentul consecutiv al mai multor bănci dintr-un sistem aduce
grave prejudicii economiei în ansamblul ei, dezechilibrând societatea atât din punct
de vedere economic, cât şi social, se acordă o atenţie sporită supravegherii bancare şi
în ţara noastă în care autoritatea în acest domeniu este B.N.R.
În sectorul bancar, cadrul de reglementare respectă, în general, principiile de la
Basel. Cadrul de supraveghere s-a îmbunătăţit substanţial şi a fost modificat în paralel
cu evoluţiile de pe piaţa creditelor, dar trebuie realizată în întregime supravegherea pe
baze consolidate, iar activitatea birourilor de credite trebuie să se extindă. Pentru a
sprijini dezvoltarea sectorului financiar nebancar, autorităţile au întărit cadrul de
reglementare şi supraveghere.
Încă din anii '80 au început să apară idei legate de un sistem unitar de
supraveghere bancară. În timp, sistemul a evoluat şi în perioada 1999-2000 deja
prindea rădăcini în diferite ţări ale lumii. Sistemul Uniform de Rating Bancar,
instrument specific al activităţii de supraveghere, îşi are originea în SUA, fiind
preluat apoi şi de autorităţile de supraveghere din Germania, Italia, Marea Britanie,
care merg pe componente considerate influenţabile de moment în sistemul lor bancar,
pentru ca mai târziu sistemul să fie preluat de marea majoritate a băncilor centrale din
Uniunea Europeană. În ţările unde se aplică, sistemul s-a dovedit a fi util, având învedere faptul că este un model matematic care lucrează pe bază de date bilanţiere
furnizate de bănci prin raportările periodice către băncile centrale. Singura
componentă considerată interpretabilă este managementul, care până la urmă este
judecat însă tot prin intermediul cifrelor.
În România, Sistemul Uniform de Rating Bancar a început să fie implementat
de B.N.R. din anul 2000, componentele specifice analizate fiind: adecvarea
capitalului (C), calitatea activelor (A), managementul (M), profitabilitatea (P),
56
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 57/61
lichiditatea (L), iar din anul 2005 senzitivitatea (S). De aici, prescurtat, sistemul se
numeşte CAMPL. Fiecare componentă este evaluată pe o scară de valori cuprinsă
între 1 şi 5, astfel încât 1 reprezintă cel mai performant nivel, iar 5 cel mai scăzut.
Evaluarea acestor componente specifice de performanţă reprezintă criteriul esenţial pe care se bazează stabilirea ratingului compus, care presupune acordarea pentru
fiecare bancă a unui punctaj de la 1 la 5. Pe baza datelor agregate ale indicatorilor
economico-financiari şi de prudenţă bancară se stabileşte un rating compus pentru
sistemul bancar.
De exemplu, având în vedere Sistemul de rating bancar şi de avertizare
timpurie elaborat de Direcţia Supraveghere din B.N.R. şi datele cuprinse în bilanţul
contabil şi contul de profit şi pierdere al băncii comerciale „X” se pot caracteriza
componentele cuantificabile CAPL care stau la baza determinării poziţiei de risc
global pentru banca respectivă:
1. Adecvarea capitalului (C):
- raportul de solvabilitate
=⋅=⋅=
10001058889220
3289988300
100 p
p
N A
C
Rs 31,07%
=⋅=⋅=+
10001464767500
37439107001001
p
p
N A
C Rs 25,56%
- rata capitalului propriu
10001847248200
3289988300100 ⋅=⋅=
TA
C Ep
p
N =17,81%
10002448929230
3743910700
1001⋅=⋅=
+ TA
C
Ep
p
N =15,29%
- raportul dintre capitalul propriu şi capitalul social
1002119692500
3289988300100/ ⋅=⋅=
s
p
N C
C CsCp =155,21%
1002119692500
3743910700100/ 1 ⋅=⋅=
+
s
p
N C
C CsCp =176,63%
- patrimoniul net 32899883000151824937001847248200 =−=−= ai N S TA Pn LEI
57
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 58/61
374391070002074538160024489292301 =−=−=+ ai N S TA Pn LEI
2. Calitatea activelor (A):
- credite acordate clientelei în total active
10001847248200
7882238300100/ ⋅=⋅=
TA
Cr TACr cl
N cl =42,67%
10002448929230
01028877800100/ 1 ⋅=⋅=
+
TA
Cr TACr cl
N cl =42,01%
- credite acordate clientelei în total surse atrase şi împrumutate
1003289988300-01847248200
7882238300100/ ⋅=⋅
−
=
p
cl N aicl
C TP
Cr S Cr =51,91%
1003743910700-02448929230
01028877800100/ 1 ⋅=⋅
−
=+
p
cl N aicl
C TP
Cr S Cr =49,60%
- plasamente şi credite la alte bănci în total active
10001847248200
784532100100/ ⋅=⋅=
TA
Cr TACr bc
N bc =4,25%
10002448929230
751640100100/ 1 ⋅=⋅=
+
TA
Cr TACr bc
N bc =3,07%
3. Profitabilitatea (P):
- rata rentabilităţii economice (ROA)
10001847248200
274233100100
Pr ⋅=⋅=
TA ROA n
N =1,48%
10002448929230
631423400100
Pr 1 ⋅=⋅=
+
TA ROA n
N =2,58%
- rata rentabilităţii financiare (ROE)100
3289988300
274233100100
Pr ⋅=⋅=
p
n N
C ROE =8,34%
1003743910700
631423400100
Pr 1 ⋅=⋅=
+
p
n N
C ROE =16,87%
- rata rentabilităţii activităţii de bază
1001216383100
1759914900100 ⋅=⋅
−
−
=
pe
pe
N ChCh
V V Rrab =144,68%
58
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 59/61
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 60/61
3. Plasamente şi credite la alte bănci în total active 4,25 3,07 1 1
III. Profitabilitatea (P)
1. Rata rentabilităţii economice 1,48 2,58 4 42. Rata rentabilităţii financiare 8,34 16,87 2 13. Rata rentabilităţii activităţii de bază 144,68 193,94 2 14. Rata profitului 21,72 37,8 2 2
IV. Lichiditatea (L)
1. Lichiditatea imediată 51,41 54,43 1 1
2.Credite acordate clienţilor / depozite constituite declienţi
56,50 58,50 1 1
Analiza datelor din tabelul nr.3.4. evidenţiază faptul că, atât în anul N, cât şi în
anul N+1, cu excepţia profitabilităţii, toate celelalte componente cuantificabile ale
Sistemului Uniform de Rating Bancar sunt de rating 1, ceea ce arată faptul că bancacomercială „X” are un nivel puternic al capitalului comparativ cu profilul de risc al
băncii, calitatea activelor şi practicilor de administrare a creditului sunt adecvate,
deficienţele identificate fiind minore şi expunerea la risc referitoare la protecţia
capitalului fiind modestă.
Lichiditatea de rating 1 indică faptul că banca prezintă niveluri de lichiditate
puternice şi practici de administrare a fondurilor bine dezvoltate. Instituţia are acces
sigur la suficiente surse pentru constituirea de fonduri în termeni favorabili pentrunevoile de lichidităţi prezente şi anticipate.
Profitabilitatea de rating 2 desemnează venituri satisfăcătoare care sunt
suficiente să suporte costul operaţiilor, menţinerea adecvării capitalului şi nivelurile
de alocare considerate necesare asigurării calităţii activelor, creşterea acestora şi alţi
factori care afectează calitatea, cantitatea şi trendul veniturilor.
60
8/2/2019 Managementul Operatiunilor de Creditare 18.05.10
http://slidepdf.com/reader/full/managementul-operatiunilor-de-creditare-180510 61/61
BIBLIOGRAFIE
1. 1. Basno C., coordonator – Monedă, credit, bănci, Editura Didactică şi Pedagogică,Bucureşti, 19992. Berea A., Stoica E. - Creditul bancar: coordonate actuale şi perspective, Editura
Expert, Bucureşti, 20033. Cocris V.; Chirlesan D. - Tehnica operaţiunilor bancare, Editura Universiăţii
"Al.I.Cuza", Iaşi, 20064. Cocris V., Chirlesan D. - Managementul bancar şi analiza de risc în activitatea de
creditare, Editura Universiăţii "Al.I.Cuza", Iaşi, 20065. Dăianu D. (coord.) - Aspecte ale falimentului în economia românească, Institutul
European din România, Bucureşti, 2004
6. Dănilă N. - Retail Banking , Editura Expert, Bucureşti, 20047. *** Regulament BNR nr.5 din 22 iulie 2002 privind clasificarea creditelor şi plasamentelor, precum şi constituirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor specificede risc de credit
8. *** O.G. nr.10/2004 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului
instituţiilor de credit , aprobată şi modificată prin Legea nr.278/2004.