Embed Size (px)
Citation preview
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI TINERETULUIUNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEISPECIALIZAREA PSIHOLOGIE
LUCRARE DE LICENŢĂ2010
CONTROL PSIHOLOGIC MATERN ŞI RELAŢIA CU AGRESIVITATEA ÎN FUNCŢIE DE GEN LA COPIII CU
VÂRSTE CUPRINSE ÎNTRE 7-11 ANI
COORDONATOR Conf. Univ. Dr. ANCA DOBREAN ABSOLVENT
ONIGA (SAVULI) IOANA-VALENTINA
CUPRINS
REZUMAT...............................................................................................................................3
SUMMARY..............................................................................................................................4
1. PARTEA TEORETICĂ......................................................................................................5
1.1. Stilurile parentale............................................................................................................5
1.1.1. Definiţia stilului parental.........................................................................................51.1.2. Modele ale stilului parental.....................................................................................51.1.3. Clasificarea stilurilor parentale................................................................................61.1.4. Stiluri parentale şi practici parentale.......................................................................8
1.2. Disciplinarea...................................................................................................................9
1.2.1. Definiţia disciplinării...............................................................................................91.2.2. Clasificare şi tipuri de disciplinare........................................................................111.2.3. Control psihologic şi control comportamental......................................................13
1.3. Disciplinarea şi problemele emoţionale şi comportamentale ale copiilor....................15
1.3.1. Temperament şi emoţionalitate..............................................................................151.3.2. Strategii parentale de disciplinare şi probleme de internalizare ale copiilor.........171.3.3. Strategii parentale de disciplinare şi probleme de externalizare ale copiilor........20
1.4. Diferenţele de gen în exprimarea tulburărilor comportamentale şi emoţionale la copii
.............................................................................................................................................21
2. PARTEA METODOLOGICĂ.........................................................................................25
2.1. Designul cercetării........................................................................................................25
2.2. Participanţi....................................................................................................................26
2.3. Procedura......................................................................................................................27
2.4. Instrumentele utilizate în cercetare...............................................................................27
2.5. Metode de analiză.........................................................................................................29
3. REZULTATE SCONTATE..............................................................................................32
4. CONCLUZII ŞI DISCUŢII..............................................................................................33
6. BIBLIOGRAFIE................................................................................................................40
2
REZUMAT
Lucrarea de faţă are ca scop investigarea impactului stilului parental matern (control
psihologic) asupra copiilor, şi a modului în care acesta se relaţionează cu apariţia
problemelor de internalizare/externalizare la copii, relaţie analizată în funcţie de genul
copilului.
Ipotezele studiului se bazează pe considerentul că, încă din perioada copilăriei, modul în
care sunt educaţi, coroborat cu componenta genetică asociată genului, duc la o dezvoltare
diferită a copiilor, atât în ceea ce priveşte atitudinile, cogniţiile, cât şi comportamentele.
Designul propus în studiu este unul bifactorial, cu două variabile independente, fiecare
având câte două modalităţi: genul copilului (fată/băiat) şi strategia de disciplinare maternă
(negativă/pozitivă), fiind urmărite două variabile dependente: problemele de
internalizare/externalizare şi agresivitatea relaţională/fizică la copii. Referitor la
instrumentele utilizate, în cazul mamelor se aplică o scală a controlului psihologic, adaptată
după Casas et al (2006), problemele de internalizare şi agresivitatea copiilor vor fi evaluate
pe baza ASEBA/6-18 (Sistemul Achenbach al Evaluării Bazate Empiric) adaptat în România
(Dobrean, 2009), iar pentru evaluarea agresivităţii relaţionale/fizice se foloseşte un
instrument adaptat după cel utilizat de Crick şi Grotpeter (1995). Pentru compararea datelor
se apelează la analiza dispersională ANOVA bifactorială, iar pentru evidenţierea diferenţelor
de gen între copii se utilizează analiza post hoc între subgrupele formate din modalităţilor
variabilelor luate în considerare.
Rezultatele obţinute în urma realizării studiului preconizăm că susţin ipoteza conform
căreia mamele care utilizează strategii de disciplinare negativă de tip control psihologic au
copii care manifestă probleme de internalizare/externalizare mai ridicate decât cei a căror
mame adoptă strategii adecvate de disciplinare. În ceea ce priveşte diferenţele de gen, fetele
vor manifesta în principal probleme de ordin internalizat şi agresivitate relaţională, iar băieţii
vor adopta preponderent agresivitatea fizică în relaţiile cu egalii.
Studiul de faţă oferă o înţelegere mai bună, atât a aspectele legate de strategiile parentale
de disciplinare, a celor legate de adoptarea comportamentelor antisociale de către copii, cât şi
a modului în care acestea sunt relaţionate.
3
SUMMARY
The hereby writing aims to investigate the maternal parental style impact
(psychological control) on children, and the way it relates with the
internalization/externalization issues occurrence to children, a relationship analyzed
accordingly to the child’s gender.
The study hypothesis are based on the view that, even since childhood, they way they
are raised, related with the genetic component associated to the gender, lead to a different
development among children, equally regarding the attitudes, cognitions and the behaviors.
The suggested design within the study is bifactorial, comprising two independent variables,
each with two modes: the child’s gender (girl/boy) and the maternal disciplinary strategy
(negative/positive), are followed two dependent variables: the internalization/externalization
issues and relational/physical aggressiveness to children. In relation with the used
instruments, in the case of mothers we applied a scale of the psychological control, adapted
after Casas et al (2006), the children’s internalization and aggressiveness issues will be
assessed on the basis of ASEBA/6-18 (Achenbach System of Empirically Based Assessment)
adapted in Romania (Dobrean, 2009), and for the relational/physical aggressiveness
assessment we used an instrument adapted after Crick and Grotpeter’s one (1995). For data
comparison, we call in the bifactorial ANOVA dispersional analysis, and to point out the
gender differences between children we used the post hoc analysis between subgroups made
of considered variables modes.
On the outcome of the study we proclaim the hypothesis that mothers using negative
disciplinary strategies of psychological control type have children manifesting more serious
internalization/externalization issues than those with mothers adopting appropriate
disciplinary strategies. As for gender differences are concerned, girls will mainly show
internalization issues and relational aggressiveness, whereas boys will adopt predominantly
physical aggressiveness in relationships with equals.
The hereby writing provides a better comprehension, both of sides connected with the
disciplinary parental strategies, and with the adoption of antisocial behaviors by children, and
the way all these are related.
4
1. PARTEA TEORETICĂ
1.1. Stilurile parentale
1.1.1. Definiţia stilului parental
În ultimii ani s-a acordat o foarte mare importanţă mediului familial şi stilului parental, în
ceea ce priveşte relaţionarea acestora cu dezvoltarea copiilor, deoarece un stil parental
disfuncţional poate duce la apariţia unor probleme de natură socială, educaţională, şi chiar de
sănătate a copiilor.
”Stilul parental este o activitate complexă ce include o serie de comportamente specifice
care, atât individual cât şi împreună, influenţează rezultatele copiilor”(Darling, 1999). Stilul
parental este definit ca “o constelaţie de atitudini în ceea ce priveşte copilul ce comunică cu
acesta şi care, luate împreună, crează un climat emoţional în cadrul căruia se exprimă
comportamentul părinţilor”(Darling şi Steinberg, 1993, pag. 493).
După Maccoby şi Martin (1983), apud Darling şi Steinberg (1993), stilul parental a fost
conceptualizat ca reflectând două procese specifice de bază: numărul şi tipul solicitărilor
părinţilor şi contingenţa întăririlor parentale.
Stilul parental are trei dimensiuni importante asupra cărora s-au focusat cercetările de
până acum: relaţia emoţională părinte-copil, practicile şi comportamentele parentale şi
sistemul de credinţe parentale.
1.1.2. Modele ale stilului parental
În literatura de specialitate există mai multe modele care tratează aceste stiluri parentale
din perspective diverse. Dintre acestea, se pot aminti: modelul psihodinamic (Schaefer,
Symonds) - este un model unidirecţional care se axează pe relaţia emoţională părinte-copil şi
pe influenţa acesteia asupra dezvoltării psihosexuale, psihosociale şi de personalitate ale
5
copiilor; modelul învăţării (Maccoby, Levin, Child) - se focusează mai degrabă pe practicile
decât pe atitudinile parentale; în acest caz analiza factorială poate fi utilizată pentru a ajuta la
identificarea controlului ca fiind un atribut comportamental ce stă la baza paternului de
corelaţii între practici parentale ca: pedeapsa fizică, sancţionarea agresivităţii, eşecul în
aplicarea regulilor, etc. (Darling şi Steinberg, 1993).
Figura nr.1: Modelul contextual al stilului parental, preluat după Darling şi Steinberg, (1993)
1.1.3. Clasificarea stilurilor parentale
În ceea ce priveşte dezvoltarea copiilor, nu sunt atât de importante practicile parentale
specifice, cât mai ales paternul de stil parental. Diana Baumrind este cercetătoarea care a
clasificat stilurile parentale în funcţie de două dimensiuni cheie: responsivitatea parentală
(căldură şi suport parental) şi solicitarea parentală (control comportamental), constructul
nereferindu-se la stilurile parentale deviante, ci la variaţiile normale întâlnite în mod obişnuit
în creşterea şi educarea copiilor. Maccoby şi Martin, (1983), apud Hoeve et al (2008)
consideră că suportul este definit prin căldură, acceptanţă, afecţiune, responsivitate parentală
iar controlul prin pedeapsă, restrictivitate, supervizare, parenting inductiv şi cereri de
6
Scopuri şi valori parentale
Stil parental
Practici parentale
Rezultatele obţinute de la adolescenţi
Dorinţa adolescenţilor de a se socializa
conformare. Astfel, stilurile parentale pot fi clasificate astfel: autoritar, autoritativ, indulgent
şi neimplicat.
- Părinţii indulgenţi (permisivi) “Sunt mai mult responsivi decât solicitanţi.
Netradiţionali şi toleranţi, nu cer un comportament matur de la copiii lor, le permit
acestora autoreglarea, evitând confruntările.”; nivel crescut de suport şi scăzut de
control.
- Părinţii autoritari ”Au cerinţe foarte ridicate de la copiii lor şi dau ordine, dar nu
sunt responsivi. Sunt orientaţi spre supunere necondiţionată (nu e voie să se ceară
explicaţii) şi menţinerea unui statut stabilit.”; nivel scăzut de suport şi crescut de
control.
- Părinţii autoritativi ”Sunt şi solicitanţi şi suportivi. Monitorizează şi comunică
standarde clare în ceea ce priveşte comportamentul copiilor lor. Sunt asertivi, nu sunt
intruzivi sau restrictivi. Metodele de disciplinare utilizate sunt mai degrabă suportive
decât punitive. Doresc asertivitate din partea copiilor lor, să fie responsabili social,
cooperativi şi capabili de autoreglare.”; nivele crescute de suport şi control.
- Părinţii neimplicaţi “Au atât responsivitatea, cât şi solicitările la nivel redus. În
cazuri extreme, acest stil parental poate să fie constituit din ambele variante:
respingere-neglijare şi neglijare, deşi majoritatea părinţilor de acest tip sunt
consideraţi ca fiind situaţi între limite normale."; nivele scăzute de suport şi control.
(Baumrind, 1991, pag. 62, apud Darling, 1999).
Deoarece stilul parental este mai degrabă o tipologie, decât o combinaţie liniară între
responsivitate şi solicitări, fiecare stil parental este mai mult decât suma părţilor sale
componente (Baumrind, 1991). Elementul-cheie al rolului parental din perspectiva acestei
7
abordări tipologice a fost socializarea copiilor şi conformarea lor la solicitările din partea
celor din jur, în timp ce îşi menţin un sens al integrităţii personale. Lewis, (1981), apud
Darling şi Steinberg, (1993) a reinterpretat tipologia lui Baumrind:
- orice tipologie parentală (inclusiv cea a lui Baumrind) conţine o configuraţie a
practicilor parentale, fiind dificil de specificat ce aspect al parentingului afectează un
anume rezultat developmental;
- noţiunile extinse referitoare la procesele prin care stilul parental influenţează
dezvoltarea copilului sunt mai degrabă speculative decât cu fundament empiric.
1.1.4. Stiluri parentale şi practici parentale
Stilurile parentale se descriu în termeni de climat emoţional oferit de către părinţi.
Practicile parentale fac referire la comportamentele adoptate de către părinţi în scopul de a
atinge ţinte specifice de socializare: monitorizare parentală a activităţilor în şcoală, strategii
parentale de disciplinare, etc. Relaţiile între cele două sunt complexe, practicile parentale
fiind doar o modalitate prin care părinţii îşi manifestă stilurile parentale.
Comportamentele parentale includ comportamente specifice, direcţionate spre obţinerea
unor scopuri clare, cu ajutorul cărora părinţii îşi îndeplinesc responsabilităţile (practicile
parentale) şi comportamente spontane, de tipul: gesturi, schimbări în tonul vocii, expresii
spontane ale emoţiilor, etc.
Figura nr.2: Relaţia sistemelor de credinţe parentale cu practicile de creştere şi dezvoltarea copiilor (Schaffer, 2007, pag.34)
8
Sistemul de credinţe parentale
Practici parentale de creştere a copiilor
Sistemele de credinţe ale copilului
Dezvoltarea comportamentală a copilului
Schaefer, (1965), apud Mc Kee, Colletti, Rakow, Jones şi Forehand (2008), a desprins
trei dimensiuni ca fiind constructe-cheie ale parentingului: căldura, ostilitatea şi controlul
comportamental.
Căldură Control comportamental Comportament ostil
acceptanţă; grijă; implicare; afecte pozitive; comportament pozitiv; suport pozitiv; preţuire; (retragere)a
directive comportamentale; control ferm; monitorizare; reguli; supervizare; (lipsă de laxitate)b
agresivitate; furie; aversivitate; criticism; dezaprobare; intruzivitate; iritabilitate; afecte negative; hiperreactivitate; pedeapsă verbală
Tabelul nr.1: Indicatori comportamentali ai celor trei constructe de parenting; a-nivel scăzut indică control comportamental; b-nivel scăzut indică un comportament pozitiv
Unii cercetători conceptualizează căldura şi ostilitatea ca fiind limite opuse situate pe
acelaşi continuum (Child’s Report of Parental Behavior Inventory; Schaefer, 1965;
Schludermann & Schludermann, 1970, apud Mc Kee, Colletti, Rakow, Jones şi Forehand,
2008), în timp ce alţii le consideră ca fiind comportamente complet separate (INTERACT
Coding System; Dumas 1984, apud Mc Kee, Colletti, Rakow, Jones şi Forehand, 2008):
retragerea, sau absenţa căldurii fiind limita opusă căldurii pe continuum, iar absenţa ostilităţii
este limita opusă ostilităţii.
1.2. Disciplinarea
1.2.1. Definiţia disciplinării
Practicile parentale sunt foarte importante în ceea ce priveşte dezvoltarea sănătoasă a
copiilor, a achiziţiei de deprinderi şi comportamente prosociale şi a adaptării psihosociale
adecvate. Studiile arată că practicile parentale care includ: întăriri pozitive, exprimarea liberă
a căldurii şi afectivităţii în familie, implicarea activă a părinţilor în activităţile copiilor lor se
9
relaţionează cu rezultate pozitive ale acestora: obţinerea de competenţe academice, creşterea
stimei de sine, stabilirea unor relaţii sociale corespunzătoare şi apariţia unui număr foarte mic
de probleme comportamentale (Kotchick şi Forehand, 2002).
În cadrul practicilor parentale, disciplinarea se referă la strategiile specifice pe care le
utilizează părinţii în cadrul educării copiilor pentru a întări regulile şi a promova valorile
considerate a fi importante (Cumming et al, 2000, apud Ballash, Leyfer, Buckley şi
Woodruff-Borden, 2006).
Disciplinarea parentală este, după Locke şi Prinz, (2002), apud Stoolmiller şi Snyder,
(2004) un construct care se pare că are o contribuţie la apariţia problemelor de
comportament, în dezvoltarea comportamentelor antisociale şi a altor forme de inadaptare la
copii şi adolescenţi. Conform acestor autori, disciplinarea este formulată în termeni de “sus-
jos”, în funcţie de cum manageriază părinţii comportamentele problematice ale copiilor, şi de
modul în care aceste comportamente parentale contribuie la riscul adoptării de către copii a
problemelor de conduită şi a altor comportamente inadecvate.
„Disciplinarea presupune învăţarea comportamentului dorit în paralel cu eliminarea
comportamentului inadecvat, prin metode specifice”(Botiş şi Tărău, pag. 12).
Din perspectiva teoriei coerciţiei (Patterson, 1982, apud Stoolmiller şi Snyder, 2004) şi a
abordărilor developmentale ale disciplinei (Sameroff, 1992, apud Stoolmiller şi Snyder,
2004), influenţa în relaţia părinte-copil este bidirecţională şi tranzacţională, copiii influenţând
acţiunile disciplinare ale părinţilor în două moduri: prin nesupunerea la cerinţele părintelui -
în ceea ce priveşte un episod relaţionat de un comportament inadecvat, şi prin modul în care
s-a comportat copilul în trecut - dacă are un istoric comportamental bun sau dimpotrivă, este
cunoscut ca având probleme comportamentale.
10
1.2.2. Clasificare şi tipuri de disciplinare
Practicile parentale pot fi pozitive şi negative. Dintre practicile parentale negative putem
aminti: controlul psihologic, disciplinarea inconsistentă, disciplinarea dură, slabă
monitorizare şi supervizare; iar dintre cele pozitive: întăririle pozitive şi implicarea parentală.
“Disciplina pozitivă se referă la măsura în care părinţii valorizează comportamentul
adecvat al copiilor şi dau explicaţii în ceea ce priveşte motivele pentru care un comportament
nu este dezirabil.” (Verhoeven, Junger, Van Aken, Dekovic şi Van Aken, 2007, pag. 1664),
iar “pedeapsa fizică se referă la tendinţa părinţilor de a-şi plesni copiii atunci când aceştia nu
au un comportament adecvat” (Verhoeven, Junger, Van Aken, Dekovic şi Van Aken, 2007,
pag. 1667).
Disciplinarea pozitivă se adresează comportamentului, nu persoanei, scopul fiind acela de
responsabilizare a copilului, prin oferirea de alternative din care acesta să aleagă.
Disciplinarea pozitivă presupune astfel şi învăţarea de comportamente noi, dezirabile.
Parentingul pozitiv poate fi operaţionalizat cu ajutorul câtorva principii, astfel:
Asigurarea unui mediu sigur
A avea grijă de tine ca părinte Crearea unui mediu pozitiv pentru învăţare
Expectanţe realiste Utilizarea disciplinei asertive
Figura nr.3: Operaţionalizarea parentingului pozitiv, după Sanders, (2008)
11
În ceea ce priveşte disciplinarea dură, în Larzelere şi Kuhn, (2005), autorii, în urma unei
metaanalize realizate pe 26 studii de specialitate, evidenţiază existenţa a 4 tipuri de pedeapsă
fizică:
- plesnirea condiţionată: pedeapsa fizică ce a fost utilizată într-o manieră controlată cu
scopul principal de a susţine o altă strategie de disciplinare, mai uşoară (raţionament
sau time-out), ea fiind aplicată în urma unor comportamente de tipul sfidării;
- pedeapsa fizică uzuală: utilizată în mod obişnuit de către părinţi, fără a se accentua
severitatea sau predominanţa ei;
- pedeapsa fizică foarte severă: scuturare, plesnire severă, plesnire la furie;
- utilizarea predominantă a pedepsei fizice: atunci când aceasta este prima opţiune de
disciplinare.
În cadrul acestei metaanalize, autorii au concluzionat că plesnirea condiţionată este
favorizantă, în comparaţie cu alte 10-13 tactici alternative de disciplinare, pentru a reduce
noncomplianţa şi comportamentele antisociale ale copiilor, numai ultimele două tipuri de
pedepse fizice sunt mai rele decât tacticile alternative, iar pedeapsa fizică uzuală este, din
punct de vedere al efectului produs, la fel cu tacticile alternative, cu excepţia uneia.
„Prin pedeapsă se înţelege exercitarea unui control exterior, prin forţă, asupra copiilor cu
scopul de a le modifica un comportament problematic” (Botiş şi Tărău, pag. 10).
Conform lui Pettit et al (1997), apud Pettit şi Arsiwalla, (2008), parentingul pozitiv şi
negativ sunt considerate dimensiuni separate şi nu repere pe un continuum, astfel încât un
nivel scăzut de parenting pozitiv poate fi asociat puternic cu probleme comportamentale, la
fel ca şi un nivel crescut de parenting negativ.
12
1.2.3. Control psihologic şi control comportamental
Conform lui Barber, (1996, 2002) şi Steinberg, (1990), apud Shek, (2006), controlul
parental poate fi psihologic şi comportamental.
Controlul psihologic, care “se referă la încercările de control intruzive în dezvoltarea
psihologică şi emoţională a copiilor” (Barber, 1996, pag. 3296) prin utilizarea practicilor
parentale, ca de exemplu: inducerea vinei, retragerea dragostei sau inducerea ruşinii, este o
altă dimensiune prin care diferă stilurile parentale.
După Smetana şi Daddis, (2002, pag. 563), apud Shek, (2006), controlul psihologic se
referă la “încercarea părinţilor de a controla activităţile copiilor în moduri care afectează
negativ dimensiunea psihologică a copiilor şi datorită acestui fapt subminează dezvoltarea
psihologică a copilului“. Acesta include expresii verbale de constrângere, existenţa unor
sentimente fără suport, atacuri personale, inducerea vinei, retragerea dragostei şi
comportamente instabile emoţional.
“Controlul psihologic reprezintă măsura în care părinţii ridică vocea la copii şi le retrag
afecţiunea sau atenţia, ca răspuns la un comportament disruptiv” (Verhoeven, Junger, Van
Aken, Dekovic şi Van Aken, 2007).
Tacticile retragerii dragostei sunt de tipul: “Dacă nu te comporţi corespunzător în
magazin, mama nu te va mai iubi.” Aceste strategii, completate de un comportament
emoţional lipsit de stabilitate şi consistenţă, duc la eficientizarea controlului asupra copilului,
care simte că nu face nimic bine, dorinţa de a fi pe placul părinţilor maximizând controlul ;
rezultă că aceste strategii de control psihologic devin un predictor pentru achiziţia şi
manifestarea comportamentelor caracterizate prin agresivitate relaţională.
13
Controlul psihologic constituie o dimensiune foarte importantă ce diferenţiază stilurile
parentale autoritar şi autoritativ. Ambele stiluri parentale sunt caracterizate de solicitări
ridicate în ceea ce priveşte copiii şi expectanţele sunt ca ei să se comporte corespunzător,
respectând regulile parentale. Totuşi, părinţii autoritari au expectanţe în ceea ce priveşte
acceptarea de către copii a judecăţilor, valorilor şi scopurilor fixate de către ei, fără a-i
chestiona asupra acestora; în contrast, părinţii autoritativi sunt mult mai predispuşi să facă uz
de explicaţii. De aceea, deşi părinţii autoritativi şi autoritari au acelaşi nivel ridicat de control
comportamental asupra copiilor lor, cei autoritativi tind să aibă un control psihologic scăzut,
pe când controlul psihologic al celor autoritari tinde să fie ridicat. Harakeh et al (2004), apud
Shek, (2006) au descoperit existenţa unei relaţii negative între încredere şi controlul
psihologic.
Controlul comportamental este relaţionat cu existenţa unor “reguli, regulamente şi
restricţii impuse de către părinţi copiilor lor”, cunoscute obişnuit sub denumirea de
monitorizare parentală, Smetana şi Daddis, (2002), apud Shek, (2006) realizează o
diferenţiere între monitorizarea parentală şi cunoaşterea de către părinţi a activităţilor
copiilor, în cadrul căreia informaţiile sunt obţinute voluntar de la aceştia, “relaţiile părinte-
copil fiind fundamentul din care apar” (Crouter şi Head, 2002, pag. 472, apud Shek, 2006).
Caron et al (2006), apud Barry, Frick şi Grafeman, (2008), în urma unui studiu ce a
vizat investigarea asocierii dintre comportamentul parental observat şi trăsăturile
internalizate şi externalizate la copii, au ajuns la o serie de concluzii: controlul psihologic
(ameninţările, inducerea vinei) este foarte important ca factor predictiv, atât în ceea ce
priveşte problemele de internalizare, cât şi cele de externalizare, mai ales dacă părinţii
manifestă un grad scăzut de căldură în relaţia cu copiii lor.
14
Unii cercetători acreditează ideea conform căreia utilizarea de către părinţi a strategiilor
de control bazate pe pedepse corporale pot induce copiilor lor cogniţii conform cărora
comportamentele caracterizate de agresivitate fizică sunt acceptabile şi acceptate în cadrul
interacţiunile interumane (Hart, 1992, apud Casas et al, 2006). Analog, părinţii permisivi,
atunci când nu-şi pedepsesc copiii când aceştia manifestă agresivitate fizică în relaţiile cu
alţii, le pot transmite mesajul că acest tip de comportament este permis. Permisivitatea
maternă faţă de agresivitatea copiilor a fost cel mai bun predictor al agresivităţii fizice în
copilărie iar strategiile de control asertive bazate pe putere au fost asociate cu
comportamentul caracterizat de agresivitate fizică, manifestat de copii faţă de colegii lor
(Olwens, 1980, apud Casas et al, 2006).
1.3. Disciplinarea şi problemele emoţionale şi comportamentale ale copiilor
1.3.1. Temperament şi emoţionalitate
“Deşi psihologii sunt de acord cu originile biologice ale emoţionalităţii copiilor, mai este
mult de înţeles în ceea ce priveşte cât de susceptibilă este aceasta la schimbare şi cum
mecanismele comportamentale şi fiziologice favorizează această schimbare. Conceptul de
temperament, în cadrul căruia reactivitatea emoţională şi reglarea sunt aspecte-cheie, creşte
importanţa constituirii genetice” (Propper şi Moore, 2006, pag. 428).
Emoţionalitatea este un aspect fundamental al dezvoltării umane, ce joacă un rol
important în conceptualizările recente ale temperamentului uman (Goldsmith şi Campos,
1982; Malatesta, 1990, apud Propper şi Moore, 2006).
Temperamentul a fost definit ca o caracteristică biologică de bază a funcţionării
comportamentale individuale (Lamb, Barnstein şi Teti, 2002, apud Propper şi Moore, 2006)
sau un set de trăsături de personalitate moştenite, observabile încă de la începutul vieţii (Buss
15
şi Plomin, 1984, apud Propper şi Moore, 2006). Răspunsurile emoţionale, ca o caracteristică
a temperamentului, sunt considerate mai degrabă ca tendinţe comportamentale decât ca acte
comportamentale discrete (Goldsmit et al, 1987, apud Propper şi Moore, 2006).
Rothbart şi Derryberry, (1981), apud Propper şi Moore, (2006) consideră că două
procese sunt fundamentale pentru conceptul de emoţionalitate: reactivitatea şi reglarea
emoţională.
Reactivitatea emoţională se referă la răspunsul individual la schimbarea stimulului sau a
mediului, reflectată la nivelul sistemului somatic, endocrin şi autonom nervos. Reglarea
emoţională este conceptualizată prin procesele care modulează reactivitatea, cu ajutorul
abordării, evitării, inhibării, sau a mecanismelor atenţionale. Diferenţele individuale se
consideră a fi de origine genetică, şi deci ne aşteptăm să-şi păstreze stabilitatea în timp şi în
diferite contexte. Emoţiile preexistente pot afecta perceperea situaţiei de către copil
(predispoziţia este de a căuta şi interpreta informaţii concordante cu starea emoţională
curentă).
Propper şi Moore, (2006); Wood et al (2003), apud Rankin Williams et al, (2009), arată
că stilurile parentale negative (autoritar şi permisiv) pot creşte riscul adoptării unui
comportament disruptiv de către copiii cu un temperament extrem.
Experenţierea emoţiei poate fi internă şi externă. Procesele reglatorii încep încă din
stadiul prenatal, iar copiii învaţă repede după naştere despre reglarea emoţiilor, cu ajutorul
celor care au grijă de ei (Kopp, 1989, apud Propper şi Moore, 2006). Părinţii sunt cei care
influenţează modul în care copiii interpretează situaţiile, cu ajutorul lor diminuează emoţiile
negative, întăresc emoţiile pozitive şi structurează mediul în care copilul experenţiază emoţia
(Thompson, 1994, apud Propper şi Moore, 2006). De aceea, strategiile parentale de
16
disciplinare sunt esenţiale în apariţia şi dezvoltarea emoţionalităţii la copii. Calkins et al,
(1998), apud Propper şi Moore, (2006), în urma unui studiu efectuat pe un lot de copii cu
vârsta de 2 ani a evidenţiat faptul conform căruia controlul matern negativ a fost asociat cu
strategii de reglare emoţională mai puţin adaptative ale copiilor, (autorii sugerând faptul că
aceşti copii sunt obişnuiţi cu reglarea externă a emoţiilor, independent de situaţie, copii
neavând achiziţionate toate strategiile eficiente de reglare şi lipsindu-le flexibilitatea necesară
pentru a utiliza strategia optimă corespunzătoare unei anumite situaţii).
1.3.2. Strategii parentale de disciplinare şi probleme de internalizare ale copiilor
Încă este neclar în ce măsură distincţia dintre parentingul negativ şi absenţa parentingului
pozitiv poate furniza informaţii utile de ordin clinic în ceea ce priveşte funcţionarea
diferitelor arii emoţionale şi comportamentale. Cercetările nu au aprofundat mecanismele
vizând emoţionalitatea şi comportamentul copiilor, din perspectiva acestora, în ceea ce
priveşte relaţionarea cu stilul parental (Barry, Frick şi Grafeman, 2008).
Deşi practicile parentale disfuncţionale au fost mai des asociate (pe baza studiilor), cu
adoptarea de către copii a unor comportamente externalizate de tipul problemelor de conduită
şi delicvenţă (Dishion et al 1991; Loeber şi Dishion, 1983, apud Barry, Frick şi Grafeman,
2008 ), există şi dovezi în ceea ce priveşte asocierea acestora cu trăsături vizând probleme de
internalizare, de tipul depresiei (Dallaire et al, 2006, apud Barry, Frick şi Grafeman, 2008).
Autoevaluarea este una dintre metodele des utilizate pentru a obţine informaţii în ceea ce
priveşte caracteristicile problemelor de internalizare la copii. Acest lucru se datorează
faptului că informaţiile obţinute astfel sunt dintr-o perspectivă unică, ce nu poate fi surprinsă
de către un observator extern (Kamphaus şi Frick, 2005, apud Barry, Frick şi Grafeman,
2008).
17
S-a dovedit că, atât caracteristicile de internalizare, cât şi cele de externalizare: ODD
(Oppositional Defiant Disorder), CD (Conduct Disorder), delicvenţa manifestată prin
violenţă, infracţiunile legate de proprietate, consumul de droguri, etc, se asociază atât cu
practicile parentale negative, cât şi cu lipsa practicilor parentale pozitive.
Carlson (2006), apud Gryczkowski, Jordan şi Mercer, (2009) a evidenţiat faptul că
implicarea taţilor (ca dimensiune a parentingului) se relaţionează semnificativ cu simptome
de internalizare, atât la fete cât şi la băieţi, iar Nelson şi Coyne (2009) asociază căldura şi
responsivitatea paternă cu mai puţin distres emoţional la băieţi, pe când controlul psihologic
patern se asociază cu creşterea distresului la băieţi.
Rose (2002), apud Nelson şi Coyne, (2009, pag.1830) a propus definirea unui nou
construct, cel de “co-ruminare”, care se referă la “discutarea extensivă şi revizuirea
problemelor, specularea pe marginea problemelor şi centrarea pe sentimente negative”.
Mamele se implică mai mult în co-ruminare cu fetele lor, ceea ce poate conduce la
exacerbarea emoţiilor negative, pe când taţii mai intoleranti la emoţii negative se pot angaja
în strategii de disciplinare mai dure (ex. plesnit), ceea ce poate duce la limitarea afişării
emoţiilor de către copiii lor. De aceea, reacţiile parentale la exprimarea emoţionalităţii
copiilor sunt un factor important ce contribuie la funcţionarea optimă a acestora. Întărirea
negativă sau descurajarea emoţionalităţii poate duce la împiedicarea autoreflectării asupra
emoţiilor şi deci, este implicit o barieră în calea autocunoaşterii. Pe de altă parte, acordând
atenţie emoţiilor, recunoaşterea şi responsivitatea la emoţiile copiilor îi pot ajuta pe aceştia să
înveţe mai multe despre propriile emoţii, dar şi despre cele ale altora, ceea ce duce la
creşterea competenţei sociale (Denham, Mitchell-Copeland, Strandberg, Auerbach şi Blair,
1997).
18
În ceea ce priveşte adoptarea comportamentelor dezirabile, spre deosebire de tehnicile
inductive, pedeapsa fizică nu oferă alternative copilului, mesajele percepute de acesta duc la
focusarea atenţiei lui doar pe evitarea de a fi prins, fără a fi interesat de consecinţele
comportamentului asupra celor din jur. Adiţional, se poate presupune că acest tip de
pedeapsă împiedică internalizarea, datorită percepţiei copilului care poate fi aceea că un
comportament adecvat este mai degrabă impus din exterior, decât motivat de factori interni
(Dix şi Grusec, 1983; Grusec şi Goodnow, 1994, apud Kerr, Lopez, Olson şi Sameroff,
2004). De asemenea, “fetele şi băieţii pot să difere în ceea ce priveşte nivelul de internalizare
morală” (Kerr, Lopez, Olson şi Sameroff, 2004, pag. 371). În copilăria mică, fetele au un
nivel mai crescut de vinovăţie, empatie şi maturitate cognitivă socială, ceea ce duce la
favorizarea internalizării.
Bongers et al (2003), apud Rankin Williams et al, (2009) au ajuns la concluzia că, în
medie, problemele de internalizare cresc şi problemele de externalizare scad odată cu vârsta
copilului; unii copii prezentând stabilitate în timp a problemelor.
Grover, Ginsburg şi Ialongo, (2005), Shaw et al, (1997) susţin că, un temperament dificil
al copiilor (măsurat la 6-11 luni) a fost un predictor important pentru internalizare la vârsta
de 5 ani, măsurată pe Child Behavior Checklist (CBCL)18. Sanford et al, (1995), apud
Sheeber, Hops şi Davis, (2001) ajung la concluzia conform căreia implicarea paternă scăzută
este un predictor pentru durata crescută a episoadelor depresive la copii.
Rutter, (1989), apud Mc Kee, Colletti, Rakow, Jones şi Forehand, (2008) susţine că
problemele de conduită şi depresia s-ar putea să aibă o serie de determinanţi comuni, printre
care şi parentingul dezorganizat sau lax.
19
De asemenea, constructul de control a fost clar relaţionat cu dezvoltarea anxietăţii la
copii. Rapee (1997), apud Ballash, Leyfer, Buckley şi Woodruff-Borden, (2006) acreditează
ideea conform căreia comportamentele de control ale părinţilor pot învăţa copiii că
evenimentele sunt în afara controlului lor. Exagerarea controlului poate contribui la creşterea
anxietăţii în două moduri: îi induce copilului ideea că există o ameninţare constantă la adresa
lui, ceea ce-l face pe acesta fricos şi hipervigilent; al doilea mod fiind prin limitarea
oportunităţilor copilului de a învăţa strategii adaptative de coping, prin aceasta împiedicând
dezvoltarea unor expectanţe realiste, atât faţă de el, cât şi faţă de lume. Wood et al (2003),
apud Ballash, Leyfer, Buckley şi Woodruff-Borden, (2006) sugerează un mecanism similar
prin care copiii sunt împiedicaţi să dezvolte comportamente specifice vârstei, ceea ce duce la
o lipsă a autonomiei, a autocontrolului copilului, el devenind astfel dependent de părinţi şi
predispus la o posibilă anxietate de separare.
1.3.3. Strategii parentale de disciplinare şi probleme de externalizare ale copiilor
La copii, comportamentele externalizate de tipul: agresivitate, noncomplianţă,
comportament opoziţionist sunt relativ des întâlnite, dar, trecute cu vederea, se pot asocia cu
o serie întreagă de rezultate negative la vârsta copilăriei şi adolescenţei, şi care se pot
perpetua sub forma unor probleme reale la vârsta adultă.
Patterson et al (1992), apud Pettit şi Arsiwalla, (2008), cu ajutorul modelului coerciţiei,
explică faptul că diadele formate dintr-un copil dificil, cu comportament opoziţionist şi un
părinte incapabil, stresat, duc la o serie de tranzacţii care alimentează dezvoltarea
comportamentelor antisociale. Favorizante sunt întăririle administrate copiilor cu
comportamente aversive de către părinţii care se lasă influenţaţi şi eşuează în administrarea
consecinţelor negative pentru comportamentele inadecvate. Acest fapt duce la deteriorarea
20
relaţiei părinte-copil, copiii eşuând în achiziţionarea deprinderilor necesare pentru o
relaţionare pozitivă cu cei din jur, iar părinţii nemaireuşind să le ofere suport şi îndrumare,
ceea ce poate duce la apariţia unor probleme comportamentale antisociale serioase.
Conform lui Degnan et al, (2008), apud Rankin Williams et al, (2009), în cazul copiilor
dificili sau uşor de frustrat, controlul parental poate exacerba aceasta frustrare şi poate duce
la intensificarea comportamentului externalizat, iar Van Leeuwen et al (2004), apud Rankin
Williams et al, (2009) constată că problemele de externalizare au fost intensificate în
prezenţa controlului parental negativ pentru copiii caracterizaţi ca fiind necontrolaţi (cu
nivele scăzute de conştiinciozitate şi bunăvoinţă).
Russell et al (2003), apud Rankin Williams et al, (2009) aduc dovezi privind asocierea
dintre sociabilitatea scăzută a copilului şi un parenting autoritar, care duc la scăderea
comportamentelor prosociale.
1.4. Diferenţele de gen în exprimarea tulburărilor comportamentale şi emoţionale la
copii
“Teoria selecţiei sexuale localizează originile agresivităţii fizice masculine mai
pregnante în istoria evoluţiei umane, ca o consecinţă a investiţiei parentale inegale ce a dus la
o competiţie în ceea ce priveşte reproducerea, mai mare în cazul bărbaţilor decât al femeilor,
ceea ce a avut ca rezultat o agresivitate directă mai mare” (Trivers, 1972, apud Archer,
2004). Conform acestei teorii, diferenţele de gen în ceea ce priveşte agresivitatea sunt
explicate ca fiind o caracteristică general valabilă a speciei umane.
Diferenţele de gen apar încă din perioada intrauterină, (Fishbein, 1992; Taylor, 1985,
apud Bennett, Farrington şi Huesmann, 2005) astfel încât creierul uman este, atât din punct
de vedere structural, cât şi din punct de vedere chimic, feminin sau masculin, chiar dinainte
21
de naştere. ”Mediul genetic şi biologic din uter furnizează baza pentru diferenţele de gen,
chiar din stadiul incipient al creierului, atât din punct de vedere morfologic, fiziologic,
chimic, cât şi al dezvoltării sistemului nervos. Ar fi surprinzător dacă aceste diferenţe nu ar
contribui la diferenţe de gen în ceea ce priveşte abilităţile cognitive, temperament, şi, în cele
din urmă, la comportamentul normal sau antisocial” (Daly şi Wilson, 1988; Fishbein, 1992;
Taylor, 1985, apud Bennett, Farrington şi Huesmann, 2005). Totuşi, nu se cunosc foarte
multe în ceea ce priveşte modul în care aceste diferenţe structurale influenţează funcţionarea
creierului.
”Studiile arată că diferenţele de gen în ceea ce priveşte sexualitatea apar relativ repede,
de la vârsta de aproximativ 2 ani, având o cauză iniţială necunoscută, şi pot să implice un
efect direct al testosteronului prenatal în dispoziţia de a acţiona agresiv”(Archer, 2004, pag.
292).
Conform lui Bussey şi Bandura, (1999), cercetările referitoare la gen au relevat şi
importanţa contextului în crearea, ştergerea şi chiar inversarea diferenţelor psihologice de
gen.
“În imaginea de sine a copilului este încorporat şi un simţ al apartenenţei la anumite
grupuri. Cea mai bazală categorie de acest fel este genul (termen care desemnează diferenţele
psihologice dintre bărbaţi şi femei, în timp ce sexul se referă la diferenţele fizice). Un copil
se naşte de sex masculin sau feminin; felul în care el sau ea va fi tratat după aceea depinde
foarte mult de sexul căruia îi aparţine. Ca rezultat, copiii vor dobândi foarte curând un simţ al
identităţii de gen” (Schaffer, 2007, pag. 322-323). Conform aceluiaşi autor, consistenţa de
gen apare în jurul vârstei de 5-6 ani. “Diferenţele comportamentale între sexe sunt minime
atunci când copiii sunt observaţi sau testaţi individual. Diferenţele între sexe apar în primul
22
rând în situaţii sociale, natura lor variind cu compoziţia de gen a diadelor şi grupurilor”
(Maccoby, 1990, pag. 513).
“Există câteva dovezi care arată că băieţii au o agresivitate mai mare decât fetele; şi
totuşi, dacă luăm în considerare şi agresivitatea non-fizică alături de cea fizică, diferenţele
devin minime” (Schaffer, 2007, pag. 324).
Totuşi, unii cercetători argumentează faptul că aceste diferenţe între cele două genuri nu
sunt atât de profunde cum s-a susţinut până de curând. Coroborând datele din literatura, Hyde
(1984, pag. 732), în cadrul unei metaanalize concluzionează că: “se pare că diferenţele de
gen în ceea ce priveşte agresivitatea, la fel ca în cazul diferenţelor cognitive de gen, nu sunt
atât de mari cum s-ar putea crede din ceea ce este deja bine-cunoscut din diverse cercetări şi
studii”. Ipotezele similarităţilor de gen susţin faptul că bărbaţii şi femeile sunt asemănători în
multe, dar nu în toate variabilele psihologice, iar în cazul agresivităţii se indică o diferenţă de
gen moderată ca magnitudine (Hyde, 2005).
Eagly şi Steffen, (1986) susţin faptul că femeile şi bărbaţii gândesc diferit în ceea ce
priveşte agresivitatea şi sugerează că aceste credinţe diferite sunt mediatori importanţi în
diferenţele de gen care apar în cadrul comportamentelor agresive. Femeile se simt mai
vinovate şi mai anxioase, ca o consecinţă a agresivităţii, mai interesate în ceea ce priveşte
răul produs victimei, şi mai preocupate decât bărbaţii în ceea ce priveşte neplăcerile pe care
agresivitatea le poate aduce victimelor lor.
Campbell, (1999), apud Archer şi Coyne, (2005) susţine faptul că, deoarece costurile
agresivităţii directe sunt mai mari pentru femei decât pentru bărbaţi, femeile vor fi mai
predispuse să caute forme alternative prin metode indirecte, pentru a câştiga competiţiile
(mai ales cele sociale) cu alte femei. Agresivitatea inaparentă (covert aggression), poate să
23
cauzeze neplăceri şi să provoce rău prin răspândire de bârfe, zvonuri, ignorare sau excludere
din grup. Ea a fost denumită indirectă (Lagerspetz, Bjorkqvist şi Peltonen, 1988, apud Archer
şi Coyne, 2005), relaţională (Crick şi Grotpeter, 1995, apud Archer şi Coyne, 2005) şi socială
(Cairns et al, 1989, apud Archer şi Coyne, 2005). Dacă un copil este expus frecvent la
comportamente parentale bazate pe agresivitate relaţională (ex. retragerea dragostei), este
posibil ca el să înceapă să utilizeze acelaşi gen de comportamente în interacţiunile cu colegii
săi (Laible et al, 2004, apud Casas et al, 2006) şi (Grotpeter, 1997, apud Casas et al, 2006).
Copiii ai căror părinţi utilizează frecvent controlul psihologic au fost mai probabil autori
ai unor acte de agresivitate fizică şi relaţională, o dimensiune importantă de studiu fiind atât
genul copiilor, cât şi al părinţilor (Casas et al, 2006).
24
2. PARTEA METODOLOGICĂ
Scopul lucrării este acela de a realiza un studiu al impactului stilului parental matern
(controlul psihologic) asupra copiilor şi a modului în care problemele de internalizare
(depresie/anxietate) şi de externalizare (agresivitate) la copii sunt relaţionate cu acesta. Vom
analiza această relaţie (stilul parental matern şi probleme de internalizare/externalizare) în
funcţie de genul copiilor.
În cadrul acestei lucrări s-a urmărit atingerea următoarele obiective:
1) Analiza relaţiei dintre problemele de internalizare/externalizare ale copiilor şi strategiile
de disciplinare materne (controlul psihologic);
2) Analiza diferenţelor dintre problemele de internalizare/externalizare în funcţie de genul
copilului.
În concordanţă cu obiectivele enunţate mai sus, ipoteza de lucru poate fi formulată astfel:
Copiii a căror mame utilizează strategii de disciplinare negativă de tip control psihologic
vor manifesta probleme de internalizare/externalizare mai ridicate decât cei a căror mame
adoptă strategii adecvate de disciplinare. În ceea ce priveşte diferenţele de gen, fetele vor
manifesta în principal probleme de ordin internalizat şi agresivitate relaţională, iar băieţii vor
adopta preponderent comportamente de agresivitate fizică în relaţiile cu egalii.
2.1. Designul cercetării
Designul ales pentru acest studiu este unul bifactorial, în cadrul căruia variabilele sunt:
Variabile independente
VI1: genul copilului (variabilă etichetă) cu două modalităţi (fată/băiat)
VI2: strategia de disciplinare, având două modalităţi:
Strategie de disciplinare pozitivă
Strategie de disciplinare negativă - control psihologic
25
În urma selecţiei vor rămâne 4 loturi de participanţi, conform tabelului de mai jos:
Tabelul nr.2: Loturile de participanţi la studiu
Genul copilului Strategie de disciplinare
pozitivă
Strategie de disciplinare
negativă-control psihologic
Fete N=30 (Lot 1) N=30 (Lot 3)
Băieţi N=30 (Lot 2) N=30 (Lot 4)
Variabile dependente
VD1: probleme de internalizare/externalizare
VD2: agresivitate relaţională/fizică
2.2. Participanţi
Cercetarea se va realiza pe familii monoparentale (diadă mamă-copil), cu un singur copil.
Studiul va include 120 familii monoparentale, cu copii cu vârsta cuprinsă între 7-11 ani,
dintre care 60 fete şi 60 băieţi. Mamele incluse în studiu au vârste cuprinse între 35-45 ani,
trăiesc în mediul urban, au SSE de nivel mediu (stabilit pe baza completării unui chestionar)
şi studii de nivel peste medie (diplomă de colegiu-facultate), fiind încadrate în câmpul
muncii.
Selecţia iniţială va avea loc urmărind criteriilor enumerate mai sus, pe bază de
voluntariat, în cadrul a 4 şcoli din mediul urban, urmând o selecţie ulterioară pe baza unui
chestionar de practici parentale, în urma căreia vor fi selectate 60 diade mamă-copil (30 fete
şi 30 băieţi) în cadrul cărora strategiile de disciplinare au fost pozitive, şi 60 de diade mamă-
copil (30 fete şi 30 băieţi) în care strategia de disciplinare utilizată de către mame este
negativă, de tip control psihologic.
26
2.3. Procedura
Mamelor din diadele selectate li se va aplica un interviu semistructurat format dintr-o
serie de întrebări privitoare la caracteristici familiale socio-demografice (SSE, studii, etc) şi
de mediu familial (ex. dacă în ultimul an aţi avut în familie probleme de sănătate
mentală/decese/probleme legale/traume). Mamele vor identifica de asemenea toţi membrii de
familie care vin în contact cu copilul-ţintă (cu gen, vârstă, relaţie cu copilul).
De asemenea, se vor exclude din cercetare copiii care prezintă un risc individual sau
familial crescut, care poate depăşi şi cele mai subtile efecte luate în discuţie (de ex. copii cu
probleme de sănătate cronice, cu deficienţe cognitive, etc).
2.4. Instrumentele utilizate în cercetare
Strategia de disciplinare
În cazul mamelor se poate aplica o scală a controlului psihologic, adaptată după Casas et
al, (2006, pag. 214), scală ce conţine 7 subscale ce evaluează:
- comportamentul emoţional instabil
- retragerea dragostei
- inducerea vinei
- infirmarea sentimentelor
- atacuri personale (la stima de sine, AE, etc)
- dirijarea comportamentului
- constrângerea exprimării verbale
27
Subscalele utilizate sunt de tip Likert, cu cotarea de la 1 (niciodată) la 5 (întotdeauna), la
sfârşit răspunsurile însumându-se pentru fiecare, în final reţinându-se pentru studiu doar
mamele cu scoruri mari la utilizarea controlului psihologic ca strategie de disciplinare.
În ceea ce priveşte datele obţinute de la copii, privind tipul de strategie matern de
disciplinare, se poate aplica un chestionar de tipul MPSY (ex. după Barber, 1996, 2002, apud
Shek, 2006)
Problemele de internalizare/externalizare
Problemele de internalizare şi agresivitatea vor fi evaluate pe baza ASEBA/6-18, iar
pentru evaluarea agresivităţii relaţionale/fizice se poate folosi un instrument cu 19 itemi,
adaptat după cel utilizat de Crick şi Grotpeter, (1995, tab. 1, pag. 713), format din 4 subscale
care evaluează: agresivitatea relaţională, agresivitatea directă (fizică şi verbală),
comportamentul prosocial şi izolarea, instrument care poate fi adaptat şi pentru populaţia din
România. Din ASEBA/6-18 (Sistemul Achenbach al Evaluării Bazate Empiric), adaptat în
România (Dobrean, 2009) s-a urmărit în special partea de Anxietate/Depresie (I) şi
Comportament Agresiv (VIII). Sistemul de evaluare oferă următoarele instrumente pentru
grupa de vârstă vizată de acest studiu (7-11 ani): o evaluare realizată de către părinte prin
chestionarele CBCL (cu 113 itemi) şi o evaluare realizată de către un cadru didactic al
copilului prin chestionarele TRF (cu 113 itemi). Acestea sunt forme paralele care evaluează
aceleaşi aspecte ale funcţionării unui copil, însă în contexte diferite, permiţând astfel
compararea comportamentului. Pentru Anxietate/Depresie (I) avem la CBCL 13 itemi şi la
TRF 16 itemi, iar pentru partea de Comportament agresiv (VIII), avem la CBCL 18 itemi şi
la TRF 20 itemi. Scala utilizată este de la 0 la 2 (0=Fals; 1=Uneori adevărat, alteori fals;
28
2=Adevărat), itemii fiind formulaţi în termeni de probleme apărute în decursul ultimelor 2
luni.
2.5. Metode de analiză
În vederea analizării datelor obţinute, se poate utiliza programul statistic SPSS cu ajutorul
căruia se realizează o analiză statistică cantitativă.
Pentru compararea datelor se apelează la analiza dispersională ANOVA bifactorială,
deoarece avem două variabile independente: prima VI-etichetă (genul) cu două modalităţi şi
o a doua VI cu două modalităţi (strategia de disciplinare), rezultând astfel un design ANOVA
2x2.
Tabelul nr.3: Designul ANOVAB1 B2
A1 A1B1 A1B2 Medie A1
A2 A2B1 A2B2 Medie A2
Medie B1 Medie B2
Unde: variabila A-genul copilului variabila B-strategia de disciplinare
Tabelul sumar ANOVA 2x2 factorial poate fi sintetizat astfel:
Tabelul nr.4: Tabelul sumar ANOVASursa dispersiei
SS df MS F p
Între grupuri Linii (A) SSA dfA MSA=SSA/dfA FA=MSA/MSrez
Coloane (B) SSB dfB MSB=SSB/dfB FB=MSB/MSrez
Interacţiune AxB
SSAB dfAB MSAB=SSAB/dfAB FAB=MSAB/MSrez
În interiorul grupurilor
SSrez dfrez MSrez=SSrez/dfrez
Totală SSg dfg
Unde: SS-suma pătratelor (suma abaterilor standard) MS-media pătratică (dispersia eşantionului) df- numărul de grade de libertate p- pragul ales
29
Interesul major în acest tabel îl reprezintă valoarea lui F. Aceasta vine raportată la tabelul
lui F pentru nivelele de semnificaţie de .05 sau .01. Dacă valoarea lui F obţinută de noi este
mai mare decât valoarea lui F tabelar, aceasta înseamnă că raportul F obţinut este
semnificativ statistic, ipoteza nulă fiind respinsă, concluzia fiind că există diferenţe între
mediile grupelor.
Ipotezele testate în cercetarea noastră vor fi:
Pentru interacţiunea celor două variabile AB
- H0: interacţiunea variabilelor A si B nu este semnificativă (efectul strategiei de
disciplinare utilizate nu se modifică în funcţie de genul copilului)
- H1: interacţiunea variabilelor A si B este semnificativă (efectul strategiei de disciplinare
utilizate se modifică în funcţie de genul copilului)
Pentru variabila A (genul copilului)
- H0: genul copilului nu este semnificativ (mediile liniilor nu diferă semnificativ)
- H1: genul copilului este semnificativ (mediile liniilor diferă în mod semnificativ)
Pentru variabila B (strategia de disciplinare)
- H0: strategia de disciplinare nu este semnificativă (mediile coloanelor nu diferă
semnificativ)
- H1: strategia de disciplinare este semnificativă (mediile coloanelor diferă semnificativ)
Regula de respingere a ipotezei nule este:
(A) FA≥F1-p; dfA; dfrez
(B) FB≥F1-p; dfB; dfrez
(AB) FAB≥F1-p; dfAB; dfrez
30
Se calculează cele trei teste statistice F: unul pentru a se găsi efectul principal al primei
variabile independente, al doilea pentru efectul principal al celei de-a doua variabile
independente, iar cel de-al treilea test pentru a măsura interacţiunea dintre ele.
În urma prelucrării datelor estimăm că ipoteza nulă va fi respinsă de către ANOVA, dar
că nu vom putea preciza care grupuri au mediile diferite. În acest sens, pentru evidenţierea
grupurilor care diferă ca medie, vom putea utiliza analiza post hoc, care este formată din
tehnici de comparaţie multiplă între subgrupele formate din modalităţilor variabilelor luate în
considerare.
Ne aşteptăm ca, interpretând valorile lui F, să putem afirma că diferenţele dintre grupe nu
se datorează hazardului.
În continuare, pentru a decide importanţa practică a rezultatelor obţinute, se va calcula
mărimea efectului cu ajutorul formulei de mai jos (în acest caz avem trei mărimi ale
efectelor):
unde: r-coeficientul de corelaţie Bravais-Pearson F- valoarea testului omnibus F=t2
Dacă r este pozitiv, între variabile există o corelaţie directă, pozitivă.
Ulterior se poate calcula coeficientul de determinare r2 care ne va arăta procentul din
dispersia VD care este influenţat de VI (Sava, 2004).
31
3. REZULTATE SCONTATE
Datele obţinute vor fi trecute în tabelul de mai jos, unde cu roşu sunt evidenţiate
expectanţele privind valori crescute la tipuri de probleme în funcţie de strategia de
disciplinare şi genul copilului:
Tabelul nr.5: Datele obţinute în cadrul cercetăriiGenul copilului Strategie de disciplinare pozitivă Strategie de disciplinare negativă
Instrumente de evaluare/Valori obţinute
Tip de probleme
Instrumente de evaluare/Valori obţinute
Tip de probleme
Fete CBCL
Scala pentru tipul de agresivitate
InternalizareExternalizareAgresivitate fizică
Agresivitate relaţională
CBCL
Scala pentru tipul de agresivitate
InternalizareExternalizareAgresivitate fizică
Agresivitate relaţională
Băieţi CBCL
Scala pentru tipul de agresivitate
InternalizareExternalizareAgresivitate fizicăAgresivitate relaţională
CBCL
Scala pentru tipul de agresivitate
InternalizareExternalizareAgresivitate fizicăAgresivitate relaţională
Preconizăm că fetele cu mame care utilizează strategii de disciplinare negativă vor
manifesta semnificativ mai multe probleme de de internalizare/agresivitate relaţională, decât
băieţii, care vor manifesta preponderent probleme de externalizare şi agresivitate fizică.
În ceea ce priveşte comportamentele internalizate, de tipul depresiei, preconizăm că mai
multe mame vor raporta existenţa unor simptome de internalizare la copiii lor, iar numărul
fetelor care prezintă aceste simptome va fi superior numărului de băieţi observaţi cu aceste
tipuri de comportamente.
32
4. CONCLUZII ŞI DISCUŢII
Deşi agresivitatea este un concept ce a preocupat de foarte mult timp cercetătorii şi
specialiştii din diverse domenii, fiind o temă de cercetare des abordată, ea a fost, în mod
tradiţional, greu de definit, poate şi datorită complexităţii conceptului în sine, dar şi
multitudinii de comportamente şi concepte care i se asociază.
Agresivitatea este un construct preponderent comportamental, distinct de ostilitate şi
furie, îndreptat asupra fiinţelor vii (nu asupra obiectelor neînsufleţite).
De-a lungul timpului s-au elaborat o serie de definiţii ale agresivităţii, în funcţie de
perspectiva din care se încearcă operaţionalizarea acestui concept.
Din perspectivă istorică, una dintre cele mai larg acceptate definiţii a fost cea dată de
Buss, care consideră că agresivitatea este “un răspuns care transmite stimuli nocivi către un
alt organism” (Buss 1961, pag.1, apud Parrott şi Giancola, 2007). Alţi cercetători o definesc
astfel: ”un act al cărui răspuns-ţintă este prejudicierea unui alt organism” (Dollard, Dobb,
Miller, Mowrer şi Sears, 1939, pag.11, apud Parrott şi Giancola, 2007), sau ca fiind “un
comportament care are scopul de a face rău sau a prejudicia altă persoană sau persoane”
(Parke şi Slaby, 1983, pag. 550, apud Deptula şi Cohen, 2004).
Mai mult, Baron şi Richardson definesc agresivitatea ca fiind: ”orice formă de
comportament direcţionat către scopul de a face rău sau a prejudicia o altă fiinţă umană care
are o motivaţie pentru a evita un astfel de comportament” (Baron şi Richardson, 1994, pag.7,
apud Parrott şi Giancola, 2007).
În ceea ce priveşte comportamentele agresive, iniţial acestea au fost clasificate în două
categorii: directe/indirecte şi active/pasive. Ulterior, în cadrul acestor tipuri s-au evidenţiat
mai multe subtipuri ale agresivităţii.
33
De-a lungul timpului numeroşi cercetători au elaborat o serie de teorii care încearcă să
ofere explicaţii, atât în ceea ce priveşte adoptarea sau nu a comportamentelor agresive, cât şi
să explice diferenţele interindividuale care apar în ceea ce priveşte modul de manifestare a
acestora.
Printre diferenţele care au suscitat un interes constant de-a lungul timpului au fost cele
relaţionate cu genul persoanei care manifestă comportamentul agresiv. Constant, studiile
vizând agresivitatea au încercat să răspundă la întrebări de tipul: Bărbaţii manifestă mai des
decât femeile comportamente agresive?, Modul de manifestare a agresivităţii bărbaţilor este
diferit de cel al femeilor? Dacă există diferenţe de gen în ceea ce priveşte comportamentele
agresive, de când încep acestea să se manifeste, şi care sunt cauzele?, etc.
În urma analizei datelor obţinute, şi în acord cu o serie de studii anterioare (Crick, Casas
şi Ku, 1999; Casas et al, 2006) şi cu ipoteza de lucru enunţată la început, se observă faptul că
strategia maternă negativă de disciplinare (control psihologic) se asociază cu un risc crescut
al copiilor de a adopta comportamente agresive, atât relaţional cât şi fizic. Acest fapt este
relaţionat şi cu genul copilului, datele obţinute conducând la concluzia că fetele sunt mai
predispuse să adopte un comportament agresiv relaţional, iar băieţii unul preponderant
agresiv fizic-în concordanţă cu studiile effectuate de Crick în cazul preşcolarilor (Crick,
Casas şi Ku, 1999), ceea ce poate contribui la întărirea ipotezei conform căreia acest
comportament agresiv are o continuitate în timp.
Mills şi Rubin, (1998), apud Casas et al, (2006) au avansat ipoteza conform căreia
mamele care adoptă controlul psihologic ca strategie de disciplinare este mai probabil să aibă
copii care adoptă un comportament retras, care, prin analiză şi investigare poate fi relaţionat
de simptome de internalizare.
34
Copiii transferă stilul de relaţie părinte-copil relaţiei cu colegii, prietenii, persoanele de
aceeaşi vârstă din anturaj. O strategie de disciplinare negativă poate fi considerată ca fiind un
obstacol în însuşirea de către copii a unui comportament social adecvat (datorită modelului
defectuos utilizat în învăţare), în timp ce o strategie pozitivă de disciplinare poate servi ca
model pentru dezvoltarea unor relaţii sociale corespunzătoare în anturajul social, cu egalii.
Grotpeter, (1997), apud Casas et al, (2006) ajunge la concluzia că aceste comportamente
inadecvate (de tipul agresivităţii relaţionale) pot fi învăţate de către copii în familie, de la
părinţi, ulterior fiind adoptate în relaţiile cu colegii. Totodată o serie de studii: Shek, (2006);
Bean et al, (2003), apud Shek, (2006), arată că există o corelaţie negativă între controlul
psihologic ca strategie de disciplinare parentală şi calitatea relaţiei părinte-copil.
Tipul strategiei de disciplinare poate avea o influenţă asupra copiilor şi în ceea ce vizează
modul de gândire, elaborarea schemelor cognitive, a mecanismelor de coping, a deprinderii
de a adopta o gândire şi un comportament flexibil, adaptabil, ceea ce poate duce la o
percepţie greşită a mediului înconjurător, şi, implicit a propriei persoane. În acest sens, de
exemplu, coruminarea mamă-fiică (Rose, 2002, apud Nelson şi Coyne, 2009) poate scădea
capacitatea fetelor de a se adapta emoţional la anumite situaţii, ceea ce, în timp, poate duce la
apariţia simptomelor de internalizare şi a apariţiei comportamentului agresiv.
Pe baza unor cercetări anterioare efectuate la vârsta preşcolară (Werner, Senich şi
Przepyszny, 2006) s-a evidenţiat faptul că răspunsul emoţional al mamelor la agresivitatea
relaţională/fizică a copiilor este diferit. Acest fapt poate sugera că, atât mamele, cât şi copiii,
au convingeri diferite în ceea ce priveşte acceptanţa socială a adoptării comportamentului de
tip agresiv relaţional/fizic, primul fiind perceput ca fiind mult mai acceptabil de către
societate, fiind considerat mult mai puţin dăunător decât cel de-al doilea, aceste percepţii în
35
coroborare cu teoria rolului social, conducând la acceptarea de către fete mai degrabă a
agresivităţii relaţionale decât a celei fizice, iar de către băieţi a agresivităţii fizice, mai
degrabă decât a celei relaţionale (conform rolurilor sociale de gen atribuite filogenetic), ceea
ce duce la răspunsuri cognitive, afective şi comportamentale diferite, în cazul fetelor şi
respectiv a băieţilor. Încă din perioada copilăriei, modul în care sunt educaţi, coroborat cu
componenta genetică asociată genului, duc la o dezvoltare diferită a copiilor, atât în ceea ce
priveşte atitudinile, cogniţiile, cât şi comportamentele. În acest sens, Mills şi Rubin, (1992),
apud Werner, Senich şi Przepyszny, (2006) au condus un studiu longitudinal în urma căruia
au concluzionat că mamele de fete raportează răspunsuri emoţionale negative mai pronunţate
decât mamele de băieţi, atunci când copiii lor adoptă comportamente de tip agresiv, aceste
diferenţe accentuându-se odată cu creşterea copiilor. Aceasta poate contribui la adoptarea
mai frecvent de către fete a unor comportamente indirect agresive, şi datorită faptului că
adoptarea agresivităţii fizice produce reacţii mult mai serioase, atât afective cât şi
comportamentale (pedepsire, comunicarea faptului că s-a încălcat o regulă, etc) din partea
mamelor lor, pe când adoptarea comportamentelor agresive relaţional au ca efect doar
distragerea atenţiei copilului, liniştirea copilului, etc.
Există studii care arată că există o relaţionare între controlul parental psihologic (atât
matern, cât şi patern) şi agresivitatea relaţională manifestată de către fete (Nelson şi Crick,
2002, apud Casas et al, 2006). “În cazul băieţilor, controlul psihologic matern nu a fost
asociat cu agresivitatea relaţională” (Casas et al, 2006, pag. 224).
Conform lui Domitrovich şi Bierman (2001), apud Nelson şi Coyne, (2009), parentingul
pozitiv poate acţiona ca o protecţie împotriva atribuirii intenţiilor ostile şi permite copilului
36
să dezvolte strategii de coping adaptative, ajutând la flexibilizare în adaptarea acestuia în
funcţie de situaţia socială contextual-specifică.
În acord cu teoria acceptanţei-respingerii parentale a lui Rohner (PAR-Theory, Khaleque
and Rhner 2002, apud Nelson şi Coyne, 2009), ostilitatea şi agresivitatea sunt citate ca fiind
reacţii primare ale copiilor la perceperea respingerii parentale, iar conform lui Hart et al,
(1990); Pettit et al, (1991), apud Nelson şi Coyne, (2009), copiii crescuţi cu aplicarea unor
strategii parentale de disciplinare negativă pot experenţia un sentiment de respingere din
partea părinţilor lor, ceea ce poate duce la adoptarea unor comportamente inadecvate, de tipul
celor agresive, deoarece nesiguranţa din relaţia părinte-copil se transmite şi relaţiilor cu
prietenii.
Marsee, (2007) a condus un studiu pe fete cu vârsta cuprinsă între 12-18 ani care a
concluzionat că agresivitatea reactivă (cea utilizată ca răspuns comportamental la o
provocare) este asociată cu o reglare emoţională slabă şi cu furie îndreptată spre provocarea
percepută, în timp ce agresivitatea proactivă (cea spontană, fără să existe o provocare) a fost
relaţionată cu trăsături vizând insensibilitatea - lipsa emoţionalităţii, conform acestui studiu
agresivitatea relaţională prezentând o legătură puternică cu aceste trăsături.
Totuşi, studiile de specialitate în ceea ce priveşte adoptarea de către copii a agresivităţii
relaţionale/fizice conduc la concluzii diferite: Crick, Casas şi Ku, (1999), apud Michiels,
Grietens, Onghena şi Kuppens, (2008) susţin faptul că agresivitatea relaţională este mai des
adoptată de către fete, datorită importanţei mari pe care o au pentru acestea relaţiile strânse,
cu un grad ridicat de intimitate, de foarte multe ori de tip diadă, în cadrul cărora încrederea şi
împărtăşirea sentimentelor şi trăirilor emoţionale este foarte importantă. Studii precum ale
cercetătorilor Crick şi Grotpeter, (1995) ajung la concluzia conform căreia fetele sunt mai
37
predispuse decât băieţii să utilizeze agresivitatea relaţională; alte cercetări susţin că nu există
diferenţe de gen în ceea ce priveşte adoptarea aceluiaşi tip de comportament (Putallaz,
Grimes, Foster, Kupersmidt şi Coie, 2007, apud Michiels, Grietens, Onghena şi Kuppens,
2008), iar un număr mic de studii chiar acreditează ideea conform căreia băieţii adoptă mai
des decât fetele comportamente agresive relaţional (Goldstein, Tisak şi Boxer, 2002, apud
Michiels, Grietens, Onghena şi Kuppens, 2008; Tomada şi Schneider, 1997).
După Weisz et al, (1988) aceste rezultate pot fi explicate şi prin asumpţia conform căreia
culturile sunt caracterizate şi de diferenţe între nivelele de toleranţă privind agresivitatea
copiilor; de exemplu în cadrul societăţii italiene agresivitatea este încurajată în cazul băieţilor
şi bărbaţilor, ca o pregătire pentru rolul dominant pe care trebuie să îl adopte aceştia în
decursul vietii. (Tomada şi Schneider, 1997)
Nelson şi Crick, (2002), apud Casas et al, (2006) susţin faptul că o serie de aspecte ale
constructului control psihologic sunt relaţionate de strategiile care utilizează agresivitatea
relaţională: retragerea dragostei şi comportamentul emoţional lipsit de consistenţă sunt două
dimensiuni care au ca esenţă manipularea afecţiunii într-o relaţie. Comportamentul emoţional
lipsit de consistenţă are rolul de a creşte controlul părintelui asupra copilului, accentuând
astfel efectul controlului psihologic asupra comportamentelor adoptate de către copil.
38
5. DIRECŢII VIITOARE DE CERCETARE
În urma analizării datelor obţinute în acest studiu se poate concluziona faptul că
strategiile parentale negative, în acest caz cele care utilizează controlul psihologic, ca parte
importantă a stilului parental, pot fi un factor catalizator al apariţiei şi dezvoltării agresivităţii
la copii, factori importanţi în tipul de agresivitate adoptat de către copii sunt atât genul
copilului, cât şi cel al părintelui.
Totuşi, în cadrul acestui studiu nu am avut ca scop să investigăm aspectele legate de
furie, de existenţa unei provocări adresate copiilor, aspecte care pot fi investigate în studii
ulterioare, mai aprofundate, vizând aceste aspecte. De asemenea, în viitor ar fi oportun de
studiat dacă, şi în ce circumstanţe se modifică acest comportament agresiv al copiilor, cât şi
asocierea lui cu alte comportamente antisociale, precum şi contextele în care acestea emerg.
Studiul se poate extinde şi pe familii cu mai mulţi copii, pentru a vedea în ce măsură există
diferenţe între adoptarea comportamentelor antisociale între fraţi, în relaţie cu strategia de
disciplinare utilizată de către părinţi, totodată urmărindu-se şi rolul strategiei de disciplinare
paternă în adoptarea comportamentului antisocial de către copii.
E important de investigat şi modul în care se modifică/nu se modifică acest
comportament agresiv al copiilor în cazul în care are loc o schimbare a strategiei parentale.
Înţelegerea mai bună, atât a aspectele legate de strategiile de disciplinare, a celor legate
de adoptarea comportamentelor antisociale de către copii, şi mai ales a modului în care
acestea sunt relaţionate, duce la perspectiva reală a îmbunătăţirii unor metode deja existente
şi aplicate în practica psihologică, sau la elaborarea unor metode noi de consiliere
psihologică mai eficiente, ţinând cont de toţi factorii implicaţi în această relaţie atât de
complexă: aceea între părinte-copil.
39
6. BIBLIOGRAFIE
Archer, J. (2004). Sex differences in aggression in real-world settings: A Meta- Analytic
review. Review of General Psychology, 8(4) , 291-322.
Archer, J., Coyne, S. M. (2005). An integrated review of indirect, relational, and social
aggression. Personality and Social Psychology Review, 9(3), 212-230.
Ballash, N., Leyfer, O., Buckley, A. F., Woodruff-Borden, J. (2006). Parental control in
the etiology of anxiety. Clinical Child and Family Psychology Review, 9(2), 113-133
Baumrind, D., (1991). The influence of parenting style on adolescent competence and
substance use. Journal of Early Adolescence, 11(1), 56-95.
Barber, B.K., (1996). Parental psychological control: Revisiting a neglected construct.
Child Development, 67(6), 3296-3319.
Barry, C. T., Frick, P. J., Grafeman, S. J. (2008). Child versus parent reports of parenting
practices: Implications for the conceptualization of child behavioral and emotional
problems. Assessment, 15(3), 294-303.
Bennett, S., Farrington, D. P., Huesmann, L. R. (2005). Explaining gender differences in
crime and violence: The importance of social cognitive skills. Aggression and Violent
Behavior, 10, 263-288.
Botiş, A., Tărău, A. (2004). Disciplinarea pozitivă sau Cum să disciplinezi fără să
răneşti. Cluj-Napoca: Editura ASCR.
Bussey, K., Bandura, A. (1999). Social cognitive theory of gender development and
differentiation. Psychological Review, 106(4), 676-713.
Casas, J. F., Weigel, S. M., Crick, N. R., Ostrov, J. M., Woods, K. E., Jansen Yeh, E. A.,
Huddleston-Casas, C. A. (2006). Early parenting and children’s relational and
physical aggression in the preschool and home contexts. Applied Developmental
Psychology, 27, 209-227.
Crick, N. R., Grotpeter, J. K. (1995). Relational aggression, gender, and social-
psychological adjustment. Child Development, 66, 710-722.
Crick, N. R., Casas, J. F., Ku, H.-C. (1999). Relational and physical forms of peer
victimization in preschool. Developmental Psychology, 35(2), 376-385.
40
Darling, N., Steinberg, L. (1993). Parenting style as context: An Integrative Model.
Psychological Bulletin, 113(3), 487-496.
Darling, N. (1999). Parenting style and its correlates. ERIC DIGEST, Clearinghouse on
Elementary and Early Childhood Education. EDO-PS-99-3.
http://ceep.crc.uiuc.edu/eecearchive/digests/1999/darlin99.pdf.
Denham, S. A., Mitchell-Copeland, J., Strandberg, K., Auerbach, S., Blair, K. (1997).
Parental Contributions to preschoolers’ emotional competence: Direct and Indirect
Effects. Motivation and Emotion, 21(1), 65-86.
Deptula, D. P., Cohen, R. (2004). Aggressive, rejected, and delinquent children and
adolescents: a comparison of their friendships. Aggression and Violent Behavior, 9,
75-104.
Dobrean, A. (2009). Tulburarea de atenţie şi hiperactivitate la copii. Metode de evaluare
şi diagnostic. Cluj-Napoca: Editura Casa Cărţii de Ştiinţă.
Eagly, A. H., Steffen, V. J. (1986). Gender and aggressive behavior: A Meta-Analytic
review of the social psychological literature. Psychological Bulletin, 100(3), 309-330.
Grover, R. L., Ginsburg, G. S., Ialongo, N. (2005). Childhood predictors of anxiety
symptoms: A Longitudinal Study. Child Psychiatry and Human Development, 36(2),
133-153.
Gryczkowski, M. R., Jordan, S. S., Mercer, S. H. (2009). Differential relations between
mothers’ and fathers’ parenting practices and child externalizing behavior. Journal of
Child and Family Studies. (publicat online în 14 noiembrie 2009)
http :// www.springerlink.com /content/232n753g6l5130n6/fulltext.pdf
Hoeve, M., Blokland, A., Semon Dubas, J., Loeber, R., Gerris, J. R. M., van der Laan, P.
H. (2008). Trajectories of delinquency and parenting style. Journal of Abnormal
Child Psychology, 36, 223-235.
Hyde, J. S. (1984). How large are gender differences in aggression? A Developmental
Meta-Analysis. Developmental Psychology, 20(4), 722-736.
Hyde, J. S. (2005). The gender similarities hypothesis. American Psychologist, 60(6),
581-592.
41
Kerr, D. C. R., Lopez, N. L., Olson, S. L., Sameroff, A. J. (2004). Parental discipline and
externalizing behavior problems in early childhood: The roles of moral regulation and
child gender. Journal of Abnormal Child Psychology, 32(4), 369-383.
Kotchick, B. A., Forehand, R. (2002). Putting parenting in perspective: A discussion of
the contextual factors that shape parenting practices. Journal of Child and Family
Studies, 11(3), 255-269.
Larzelere, R. E., Kuhn, B. R. (2005). Comparing child outcomes of physical punishment
and alternative disciplinary tactics: A Meta-Analysis. Clinical Child and Family
Psychology Review, 8(1), 1-37.
Maccoby, E. E. (1990). Gender and relationships, a developmental account. American
Psychologist, 45(4), 513-520.
Marsee, M. A., Frick, P. J. (2007). Exploring the cognitive and emotional correlates to
proactive and reactive aggression in a sample of detained girls. Journal of Abnormal
Child Psychology, 35(6), 969-981.
Mc Kee, L., Colletti, C., Rakow, A., Jones, D. J., Forehand, R. (2008). Parenting and
child externalizing behaviors: Are the associations specific or diffuse? Aggression
and Violent Behavior, 13, 201-215.
Michiels, D., Grietens, H., Onghena, P., Kuppens, S. (2008). Parent-child interactions
and relational aggression in peer relationships. Developmental Review, 28, 522-540.
Nelson, D. A., Coyne, S. M. (2009). Children’s intent attributions and feelings of
distress: Associations with maternal and paternal parenting practices. Journal of
Abnormal Child Psychology, 37, 223-237.
Parrott, D. J., Giancola, P. R. (2007). Addressing “ The criterion problem” in the
assessment of aggressive behavior: Development of a new taxonomic system.
Aggression and Violent Behavior, 12, 280-299.
Pettit, G. S., Arsiwalla, D. D. (2008). Commentary on special section on “Bidirectional
parent-child relationships”: The continuing evolution of dynamic, transactional
models of parenting and youth behavior problems. Journal of Abnormal Child
Psychology, 36, 711-718.
Propper, C., Moore, G. A. (2006). The influence of parenting on infant emotionality: A
multi-level psychobiological perspective. Developmental Review, 26, 427-460.
42
Rankin Williams, L., Degnan, K. A., Perez-Edgar, K. E., Henderson, H. A., Rubin, K. H.,
Pine, D. S., Steinberg, L., Fox, N. A. (2009). Impact of behavioral inhibition and
parenting style an internalizing and externalizing problems from early childhood
through adolescence. Journal of Abnormal Child Psychology, 37, 1063-1075.
Sanders, M., R. (2008). Triple P-Positive Parenting Program as a public health approach
to strengthening parenting. Journal of Family Psychology, 22(3), 506-517.
Sava, F. (2004). Analiza datelor în cercetarea psihologică. Metode statistice
complementare. Cluj-Napoca: Editura ASCR.
Schaffer, H. R. (2007). Introducere în psihologia copilului. Cluj-Napoca: Editura ASCR.
Sheeber, L., Hops, H., Davis, B. (2001). Family processes in adolescent depression.
Clinical Child and Family Psychology Review, 4(1), 19-35.
Shek, D. T. L. (2006). Perceived parent-child relational qualities and parental behavioral
and psychological control in chinese adolescents in Hong-Kong. Adolescence,
41(163), 563-581.
Stoolmiller, M., Snyder, J. (2004). A multilevel analysis of parental discipline and child
antisocial behavior. Behavior Therapy, 35, 365-402.
Tomada, G., Schneider, B. H. (1997). Relational aggression, gender, and peer acceptance:
Invariance across culture, stability over time, and concordance among informants.
Developmental Psychology, 33(4), 601-609.
Verhoeven, M., Junger, M., Van Aken, C., Dekovic, M. and Van Aken, M. A. G. (2007).
Parenting during toddlerhood: Contributions of parental, contextual, and child
characteristics. Journal of Family Issues, 28, 1663-1691.
Weisz, J. R., Weiss, B., Walter, B. R., Suwanlert, S., Chaiyasit, W., Wibulswasdi
Anderson, W. (1988). Thai an american perspectives on over-and undercontrolled
child behavior problems: Exploring the threshold model among parents, teachers, and
psychologists. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 56(4), 601-609.
Werner, N. E., Senich, S., Przepyszny, K. A. (2006). Mothers’ responses to preschoolers’
relational and physical aggression. Applied Developmental Psychology, 27, 193-208.
43
