La vârsta preşcolarităţii, jocul are o dublă semnificaţie:

a)Pe de o parte, el este cadrul în care se manifestă, se exteriorizează întreaga viaţă psihică a copilului, satisfăcându-şi dorinţele şi eliberându-se, descătuşându-se tensional;

b)Pe de altă parte, jocul constituie principalul instrument de formare şi dezvoltare a capacităţilor psihice ale copilului, nici una dintre funcţiile şi însuşirile lui psihice neputând fi concepute şi imaginate în afara jocului.

Jocul are un caracter universal, fiind o manifestare în care este evidentă o luptă a contrariilor, un efort de depăşire, având rol de propulsare în procesul obiectiv al dezvoltării; jocul este o realitate permanentă, cu mare mobilitate pe scara vârstelor. Evoluţia sa în raport cu dezvoltarea preşcolarităţii, cu alte activităţi umane, cu unele mecanisme ale vieţii sociale îi determină, în diverse momente, loc şi rol diferite, dar cert este faptul că el nu lipseşte, indiferent de vârsta omului.

În consens cu această afirmaţie, pedagogul elveţian Edouard Claparède precizează că „jocul este însăşi viaţa "Jocul îndeplineşte în viaţa copilului funcţii formative esenţiale. Prin joc se îmbogăţeşte sfera cognitivă, afectivă şi creativă a vieţii psihice a copilului, se formează interesele şi se incită

curiozitatea. Tot prin joc se extinde aria relaţiilor psihosociale interpersonale prin imitarea ludică a rolurilor socioprofesionale, copilul începe să pătrundă sensul activităţii productive a adultului.

Numeroşi autori subliniază importanţa jocului ca tip fundamental de activitate şi definitoriu al perioadei preşcolare. O contribuţie „ importantă şi utilă o are jocul care stimulează la maximum activitatea copilului" (Claparède). Jocul este o pârghie foarte puternică a învăţării la copii, deoarece „ copilul care se joacă îşi dezvoltă percepţiile, inteligenţa, tendinţa de a experimenta instinctele sale sociale... "(J. Piaget)

„Jocul exprimă copilul în esenţa lui de copil. Copilul care nu se joacă este expus la nevroze, iar copilul care se joacă rămâne un copil" (Chateau).

Deci, jocul pune în evidenţă explicit forţele pe care trebuie să se sprijine educaţia preşcolară. Jocurile nu se desfăşoară la întâmplare. Ele implică reguli care prescriu modul de comportare a copiilor.

Dacă aceste reguli sunt încălcate, jocul se dezorganizează sau se întrerupe.

Se ştie că în grădiniţă jocul este îmbinat, la tot pasul, cu formele muncii accesibile preşcolarului.

A ne pune întrebarea „de ce se joacă un copil?", înseamnă a ne întreba de ce este copil. Aproape

orice activitate este joc pentru copil, anticipând conduitele superioare. Un copil care nu ştie să se joace reeditează imaginea unui „mic bătrân"''.

Prin joc, copilul pune în mişcare inerente structuri ale sale individuale. Tot prin joc se actualizează potenţele virtuale, se dezvoltă funcţiile latente, încât „fiinţa cea mai înzestrată este aceea care se joacă cel mai mult. Pentru copii, jocul are acelaşi rol pe care munca îl are pentru adult.

Graţie funcţiilor sale, jocul mijloceşte dobândirea autonomiei, personalităţii şi chiar a modelelor practice care vor fi solicitate de activitatea lui de adult. Istoria jocului infantil este „istoria personalităţii care se dezvoltă şi a voinţei care se formează treptat "(Jean Chateau).

Din propria experienţă, fiecare ştim cu câta seriozitate copilul îşi realizează rolul asumat în joc, cât de mult este absolvit în ocupaţia sa, cum se identifică cu personajul pe care-1 joacă.

Jocul a fost, este şi va rămâne un instrument de autoafirmare a eului, este forma de activitate conducătoare în dezvoltarea psihică a copilului.

Jocul este o activitate specific umană, dominantă în copilărie, prin care omul îşi satisface imediat, după posibilităţi, propriile dorinţe, acţionând conştient şi liber în lumea imaginară ce şi-o creează singur.

Jocul deschide în faţa copilului nu doar universul

activităţii, ci şi universul extrem de variat al relaţiilor interumane, oferind prilejul de a pătrunde în intimitatea acestora şi dezvoltând dorinţa copilului de a se comporta ca adulţii; el dă posibilitatea preşcolarului de a-şi apropia realitatea înconjurătoare, de a-şi însuşi funcţia socială a obiectelor, de a se familiariza cu semnificaţia socio-umană a activităţii adulţilor, de a cunoaşte şi a stăpâni lumea ambientală - jocul formează, dezvoltă şi restructurează întreaga viaţă psihică a copilului.

În procesul de învăţământ, jocul este conceput ca mijloc de instruire şi educare a copiilor, ca procedeu metodic de realizare optimă a sarcinilor concrete pe care şi le propune grădiniţa şi, în sfârşit, ca formă de organizare a activităţii de cunoaştere şi de dezvoltare a capacităţilor psiho-fizice pe toate planurile.