ISTORIA EVULUI MEDIU

I.Introducere in istoria evului mediu Devenirea cosmosului medieval Istoricii sunt de acord asupra faptului ca trei forte creatoare au determinat epoca medievala: cultura antica, religia crestina si noua ordine politica instaurata ca urmare a migratiei popoarelor. Termenul de ev mediu apare pentru prima data utilizat de catre umanistii italieni in a doua jumatate a secolului al XV-lea cu denumirile de media aetas, media tempora, medium aevum. Christoph Keller (Cellarius), profesor la Universitatea din Halle, a publicat o serie de manuale care au impus denumirea pe termen lung: Historia antiqua (1685), Historia medii aevi (1688), Historia nova (1696). Conceptul de ev mediu s-a aplicat initial la Europa occidentala pentru a defini din punct de vedere cultural perioada dintre sfarsitul Imperiului roman de Apus si Renastere. Ev mediu desemneaza o epoca istorica, iar conceptul de feudalism (secolele X-XIII) vizeaza structura socialeconomica. Periodizarea istoriei evului mediu Ca data de inceput a evului mediu intra in discutia specialistilor anul 395 (Partitio Imperii Roman) si anul 476 (caderea Imperiului roman de Apus), respectiv secolul al V-lea. Ca data a incheierii evului mediu unii istorici opteaza argumentat pentru anul 1453 (caderea Constantinopolului), altii pentru 1492 (descoperirea Americii, cu toate urmarile acesteia), mai ales istoricii germani pentru anul 1517 (Reforma lutherana), ori 1648 (Revolutia burgheza din Anglia). Problema periodizarii evului mediu se pune diferit de la o zona geografica la alta, in functie si de conditiile dezvoltarii istorice, de structurile politice, social-economice, culturale sau religioase care au existat in spatiile respective. In acest context etapizarea evului mediu este de asemeni o chestiune delicata. Fie ca sunt luate in considerare doua etape: evul mediu timpuriu si evul mediu tarziu, fie, cel mai frecvent, trei etape: evul mediu timpuriu -haut moyen age (fr.), Fruhes Mittelalter (germ.), Early Middle Ages (engl.) -intre secolele V-X/XI; evul mediu dezvoltat sau clasic -moyen age classique (fr.), Hochmittelalter (germ.), High Middle Ages (engl.) -intre secolele XI/XII-XIII/XIV; evul mediu tarziu -bas moyen age (fr.), Spatmittelalter (germ.), Late Middle Ages (engl.) -intre secolele XIV/XV-sfarsitul secolului al XV-lea/secolul al XVI-lea /mijlocul secolului al XVII-lea. 2

De la Roma la Bizant Un fenomen care a marcat profund noua epoca istorica a fost retragerea imperiului din vest in est si transformarea treptata a Imperiului roman in Imperiul Bizantin. In 330 orasul Constantinopol este inchinat de catre Constantin cel Mare (306-337) lui Iisus Hristos. Iulian Apostatul (361-363) a fost antipodul lui Constantin si ultimul imparat al dinastiei constantiniene. Dupa Constantin nu s-a mai ajuns la autocratie decat in scurte perioade. Constantiu (337-361) a ramas singurul dintre cei cinci mostenitori ai lui Constantin, el ridicandu-si indata rudele la rangul de coregenti. Valentinian I (364-371) si fratele sau (co-imparat) Valens (364-378), precum si Gratian (367-383) si fratele acestuia Valentinian II (375-392) sunt exemple de conducere a imperiului din doua centre (vest si est). Teodosius (379-395) imparte imperiul in 395 intre Arcadius (395-408), imparat la Constantinopol, si Honorius (395-423), fratele mai tanar, imparat in vest, nu la Roma, ci la Milano si mai apoi, din 404, la Ravenna. Caderea Imperiului roman de Apus Fenomenul esential care a dus la sfarsitul Imperiului roman de Apus a fost faptul ca magister militum (comandantul armatei) devenise mai puternic decat imparatul insusi care de acum se afla in umbra. Astfel, francul Arbogast sub Valentinian II, semivandalul Stilichon alaturi de Honorius, ucis in 408 din ordinal imparatului dupa ce aparase Italia in fata invaziei germanicilor, din cauza faptului ca fusese banuit ca ar fi vrut sa-l puna pe tronul imperial pe fiul sau, Aetius, general sub Valentinian III (+455), urmas si nepot al lui Honorius, ii invinge pe huni langa Troyes (451), pentru ca trei ani mai tarziu sa fie ucis din ordinul lui Valentinian. Un an mai tarziu este asasinat Valentinian insusi, stingandu-se o data cu el dinastia theodosiana. Acum jefuiesc vandalii Roma lipsita de aparare. Ultimele doua decenii ale Imperiului Roman de Apus sunt o trista stingere, calificata de majoritatea istoricilor ca fiind lipsita de demnitate. Faptul ca nobilimea senatoriala din Galia a dorit sa refaca ordinea arunca lumina asupra mandriei si constiintei imperiale a galoromanilor. In 455 Avitus, nobil gal, este proclamat imparat la Arles, in anul urmator este silit insa de catre suebul Ricimer, magister militum, sa renunte la tron, acesta fiind pana la moartea sa (472) patricius si in consecinta adevaratul stapanitor al Romei. Gundobald, nepotul burgund al lui Ricimer, ii urmeaza in calitate de magister militum. In cele din urma, generalul roman si patriciul Orestes l-a proclamat pe fiul sau Romulus imparat, numit dispretuitor Augustulus. In 476 3

Orestes este inlaturat in urma unei revolte a germanilor care serveau in armata romana, aflati sub conducerea lui Odoacru, iar imparatul care n-a apucat sa stea nici un an pe tron a fost exilat la Neapole. Senatul roman a trebuit sa legalizeze actul lui Odoacru si a transmis official la Bizant ca vestul nu mai avea in consecinta nevoie de imparat, fiind suficient unul singur, un autocrator la Constantinopol. In realitate, Romulus Augustulus nu a fost totusi ultimul imparat din apus. Abia in 480 moare in Dalmatia imparatul numit de catre Bizant in 474 pentru vest, Iulius Nepos. Pana in 486 a mai existat in Gallia un ultim teritoriu condus de romani, imperiul lui Syagrius, pe care surse mai tarzii il numesc rex Romanorum. Teritoriul stapanit de el era intr-adevar un imperiu, deoarece deja tatal lui Syagrius, galul Aegidius (+464), s-a contrapus constient lui Ricimer si curtii imperiale a acestuia de la Ravenna. Resedinta lui Syagrius, Soissons, cade abia in anul 486 in mainile regelui francilor, Clovis. In 490 Odoacru l-a numit pe fiul sau, Thela, imparat roman (caesar) in contextul razboiului purtat cu ostrogotul Theoderic, trimis de Bizant impotriva sa. In 493, dupa cucerirea Ravennei si uciderea tatalui sau, este exilat in Gallia si in cele din urma -dupa o noua tentativa de a relua stapanirile italiene -este executat ca uzurpator. Anul mortii sale nu este cunoscut, astfel ca nici sfarsitul Imperiului roman de Apus nu poate fi datat cu precizie. Semnificatiile sunt impotante pentru Imperiul roman de Rasarit, respectiv Imperiul bizantin aflat in formare. Formarea Imperiului Bizantin Intre istoria romana si istoria bizantina nu exista o ruptura. Istoria Bizantului apare ca o continuare fireasca a istoriei romane pana la incercarea lui Iustinian de a reface unitatea imperiului. Istoria bizantina este continuatoarea celei romane , dupa cum statul bizantin a insemnat dezvoltarea imperiului roman. Cu cat ne indepartam cronologic de bazele initial romane, ne intampina doua elemente fundamentale: grecizarea si crestinarea imperiului. Retragerea imperiului din vest in rasaritul elenistic si crestinarea Imperiului au fost factorii transformarii treptate a Imperiului Roman in Imperiu Bizantin. Pana in ultimele sale clipe, statul bizantin a fost constient de legatura sa cu vechea Roma. Cetatenii acestui imperiu se numesc romani, conducatorii sai se considera imparati romani, ca urmasi si mostenitori ai cezarilor romani. Dreptul roman a ramas in toate timpurile baza jurisdictiei sale. Prin ideea de stat romana s-a putut pastra imperiul care era atat de heterogen sub raport etnic. Ca mostenitor al Imperiului Roman, Bizantul se doreste a fi singurul imperiu, sa stapaneasca de acum peste toate tarile care au apartinut vreodata Imperiului si care intra de acum in ecumenia crestina. 4

Conceptia superioara asupra statului rezida in imparat: el intruchipa imperiul; demnitatea sa era personala si neingradita. Persoana sacra a imparatului constituie insusi conceptul intregii puteri a statului. Ceea ce numim cezaro-papism a fost in realitate o perpetuare a conceptiei antice care excludea o autonomie a sferei religioase a vietii. In Bizant ca si in Occident, biserica s-a impus ca forta autonoma fata de conducatorul incoronat, dar precumpanirea imparatului bizantin fata de biserica a fost o trasatura permanenta a istoriei bizantine. Destramarea puterii imperiale in Apus a avut drept rezultat o descentralizare a autoritatii, ceea ce lasa libertate evolutiilor regionale, in vreme ce imparatii bizantini au mentinut un strans control autocratic asupra tuturor aspectelor vietii laice si religioase. Persoana suveranului era absoluta si sacra, asemeni celei divine. De la Constantin la Iustinian, imparatii impartisera puterea cu biserica, iar dupa inabusirea rascoalei Nika de catre Iustinian, imparatii au devenit autocrati absoluti. Curtea de la Constantinopol avea o multime de greutati si nevoi de trecut. Si aici, imparatii romani erau slabi, iar comandantii barbari ai armatei romane erau puternici. Imparatul Theodosius II (408-450), care i-a urmat tatalui sau Arcadie la tron, a fost de-a lungul intregii sale domnii controlat in miscari de sora sa Pulcheria si de sotia Eudoxia. Pulcheria a si mostenit stapanirea si a transmis-o sotului Marcian (450-457). Theodosius a fost ultimul imparat din rasarit al dinastiei theodosiene. In 438 Codex Theodosianus, o importanta codificare a dreptului roman, care a avut valabilitate si in vest, marcheaza din nou unitatea imperiului. Alanul Aspar ca magister militum dobandeste deja sub Theodosius II influenta asupra conducerii statului, reusind chiar sa introneze imparati, iar mai apoi tinde sa dea fiului sau demnitatea imperiala. In 471, Aspar este rasturnat de la putere si ucis. Locul sau in armata si la curtea imperiala este luat mai intai de catre gotul Theoderich Strabo, apoi de un principe isaurian, Zenon, chemat in ajutor de imparatul Leon I (457-474) in Bizant, casatorit cu fiica lui Leon si in cele din urma el insusi imparat. Abia sub urmatorul imparat, Anastasios I (491518), ivit din randul aristocratiei functionaresti bizantine, ia sfarsit -nu fara lupte la inceput -stapanirea barbara in Bizant. Curand, politica imperiala se intereseaza din nou pozitiv si activ de soarta apusului, politica ce isi va avea punctul culminant in epoca urmatoare a restauratiei iustiniene. Bizantul aproape ca a salutat caderea Imperiului roman de Apus. Nu Romulus, cu Iulius Nepos din Dalmatia fusese augustus recunoscut de catre Bizant pentru apus. Zenon a ajutat domniei acestuia prin trimiterea gotilor sub conducerea amalului Theoderic in Italia. In acest fel a fost eliberata Peninsula balcanica de pericolul got, iar in al doilea rand Odoacru a fost inlaturat, 5

Italia revenind sub Theoderic in stapanirea Bizantului, iar in al treilea rand estul s-a debarasat de pericolul militar germanic, fiind rasturnata astfel o institutie primejdioasa. Zenon nu s-a putut ocupa mai indeaproape si mai intens de apus, in parte din cauza primei schisme intre biserica romana si cea bizantina, criza ce a luat sfarsit abia dupa 35 de ani, in 519, dupa domnia macedoneanului Iustin I in Bizant, a carui politica a fost decisa de la bun inceput de nepotul si ulterior urmasul sau genial Iustinian cel Mare (527-565). Perceperea si stapanirea prezentului La sfarsitul secolului al IV-lea exista la Roma un cerc de filosofi, retori si literati, orientati spre vechea traditie romana, al carui conducator era prefectul orasului Symmachus, cel care in 484 va inainta senatului un protest provocat de indepartarea altarului zeitei Victoria. Alaturi de el se aflau poetul Claudian, panegiristul lui Stilichon, provenit din Alexandria, Ammianus Macellinus, ofiter si istoric, venit din Siria, un infocat admirator al imparatului Iulian Apostatul. Toti faceau apel la religiozitatea si bunele moravuri impamantenite care facusera odinioara posibila cucerirea lumii de catre Roma. O alta orientare incerca sa lupte cu toate mijloacele impotriva expansiunii crestinismului. Intre reprezentantii acesteia se afla Libanus, retor si sofist antiochian. Paulus Orosius, de origine din Braga, scrie la 417, din coltul cel mai vestic al imperiului, Historia adversus paganos pentru a apara crestinii impotriva reprosurilor de a fi pagani si vinovati de caderea Imperiului roman. Episcopul de Milano, Ambrosius, prin a carui influenta la curtea imperiala rugamintile lui Symmachus au fost respinse, a cautat sa identifice barbarii goti cu trupele lui Gog, care conform traditiei biblice urmau sa apara la sfarsitul vremurilor drept unelte ale judecatii divine. Salvian din Marsilia (+480) a vazut in migratia popoarelor o pedeapsa a lui Dumnezeu. Totusi, in opera sa de capatai, De gubernatione Dei, a infatisat contemporanilor ca model moral pe vandali, iar infruntarea popoarelor o intelegea ca pe o piesa a planului divin care urma sa mantuiasca atat pe romani cat si pe germanici. Apollinaris Sidonius (+479), stapanit de puternice sentimente antigermanice si apartinator nobilimii senatoriale din Gallia, a fost ginerele imparatului Avitus, ceea ce nu l-a oprit sa implore prin maguleli favoarea regelui vizigotilor pentru a scapa de exil si a se intoarce in patrie. Germanizarea imperiului Federatii erau atrasi de Roma printr-un tratat juridic (foedus). Prin primirea gotilor crestini in imperiu de catre imparatul Valens teritoriul imperial a fost pentru prima data lasat in raspunderea strainilor. 6

Incheierea unor asemenea tratate de colonizare a adus ordine in relatiile cu barbarii si a dat o anumita legalitate punerii in posesie cu pamant a germanicilor. Aceasta a fost reglementata prin ius hospitalitatis, care a folosit si anterior armatei romane ca baza juridica pentru incartiruiri. Astfel a luat nastere regatul burgund la granita Rinului. Fictiunea continuitatii Imperiului roman si transformarea ideii imperiale In contextul amintit s-au manifestat doua orientari majore, renuntarea la idea imperiala si schimbarea polului stapanirii (Roma -barbari), pe de o parte, si conservarea unei lumi aparente si a ideii imperiale. Functionarii romani intra in slujba regilor germanici sau devin episcopi ai bisericii. Inainte de toate, biserica crestina a fost cea care a oferit romanilor cultivati posibilitati multiple de a avea preocupari onorabile si si-a atras adesea episcopii din randul celor care anterior ocupasera functii inalte in administratia statului. Functiile ecleziastice erau atractive nu numai dintr-o tendinta de fuga din fata lumii reale, ci de multe ori si expresia realizarii faptului ca trecutul a dezamagit si a convingerii ca noul drum spre o lume mai buna a fost gasit. In spirit crestin, stapanirea barbara -germanica -putea fi acceptata, putanduse pastra deopotriva traditia romana. In noua forma crestina, ideea imperiala castiga posibilitati mai largi de actiune, iar Roma ca oras sfant al apostolilor devine din nou Urbs aeterna, inlocuind Imperiul roman cazut, urmand conceptiilor ganditorilor crestini sa devina un imperiu cu adevarat universal, mai durabil decat o simpla forma politica, fiind un imperium christianum. Edictul de toleranta de la Milan (313), cunoscut dintr-un ordin al coimparatului Licinius (307-324) pentru jumatatea rasariteana a imperiului, a fost hotararea executiva a tolerantei proclamate de inaintasul lui Constantin, Galerius (293-311) care punea capat persecutiei crestinilor in Imperiul roman. Constantin a fost intreaga sa viata deopotriva pontifex maximus al religiei pagane romane de stat. Imparatii au renuntat la acest titlu abia in 379 si 382. Treptat se ajunge la revers, la favorizarea bisericii crestine si tolerarea religiei pagane. Deciziile anticrestine ale lui Iulian Apostatul (361-363) raman episodice. In 380, edictul de la Tessalonic al lui Theodosius cel Mare obliga pe toti locuitorii imperiului sa treaca la crestinism. Organizarea ideii imperiale Dupa plamadirea noii constructii politice se produce si organizarea ideii imperiale. Descentralizarea bisericii este reflectata si de un nou element, faptul ca preotii de tara obtin atributii episcopale, cum este dreptul de a 7

boteza. In secolul al IV-lea se dezvolta organizarea bisericilor cu drept de botez, deci a filialelor parohiale care se constituie intr-o retea din ce in ce mai deasa de parohii. Preotii celor mai vechi biserici cu drept de botez devin arhipresbiteri, numiti apoi in apus si decani. Episcopii capitalelor de provincie vor avea intaietatea, ei fiind cei care convoca adunarile (concilii si sinoade). Imparatii s-au interesat indeaproape de conducerea Bisericii. In 325 la Niceea are loc primul conciliu ecumenic care recunoaste si intaietatea oraselor care erau insemnate si din punct de vedere politic: Roma, Alexandria, Antiochia, Ierusalim (locul Patimilor si sediul comunitatii crestine primare), Constantinopol -cu cinci episcopi supremi pentru care s-a aplicat in secolul al V-lea titlul imprumutat din Biblie de patriarh. Rivalitatea romano-bizantina In 381, prin al doilea conciliu ecumenic de la Constantinopol, noua Roma dobandeste rangul doi in ierarhia bisericeasca, vechea Roma rangul prim. In 451, conciliul de la Chalcedon aseaza cele doua biserici la acelasi rang. Ele vor evolua diferit, in secolul al VI-lea episcopul constantinopolitan devenind patriarh ecumenic (Ioan al IV-lea Postitorul), iar episcopul Romei papa (Grigore cel Mare -servus servorum Dei). Roma, nemaifiind resedinta imperiala, are o evolutie libera. Deasemeni, Occidentul nu a fost atat de puternic atras in disputele dogmatice din secolele IV-V ca Orientul. Intemeierea primatului papal Titlul de papa apare deja sub Siricius (384-398). Sub urmatorii papi, biserica romana devine caput omnium ecclesiarum, cu accent pe apostolicitatea Romei, recurgandu-se si la vechea idee romana a principatului. Actele falsificate ale conciliului de la Niceea, din timpul papei Leon cel Mare (441-461) postuleaza primatul bisericii romane. Papa Symmachus (498-514) recurge la falsificate: prima sedis nu poate fi judecata de nimeni in afara de Dumnezeu, principiu invocat intr-un proces inaintea lui Theodoric cel Mare. Papa Gelasius (492496) elaboreaza teoria celor doua puteri: sacrata auctoritas pontificum suprapusa puterii lumesti, regalis poestas. Patriarhul din Bizant era mai aproape de curtea imperiala, era deopotriva si episcop al curtii si implicit mai puternic expus exercitarii puterii imperiale. Imparatul este regentul suprem al bisericii. Constantin este episcop si supraveghetor al chestiunilor externe, iar Constantiu spune la 355 ca vointa imperiala este similara unei hotarari sinodale. Episcopatul si conciliile devin instrumente ale stapanirii imperiale, luand astfel nastere cezaro-papismul Imperiului bizantin. Codificari imperiale 8

Dreptul in epoca analizata se sprijina pe autoritatea apostolilor. Canoanele, hotarari ale sinoadelor, se structureaza in dreptul canonic, in vreme ce decretele episcopilor romani dobandesc importanta mai mare. Papa Siricius exprima pretentia ca statuta sedis apostolicae sa aiba aceeasi putere si obligativitate in intreaga crestinatate precum canoanele. Cele doua forme sunt reunite: in apus decrete papale si hotarari ale conciliilor, in rasarit legea imperiala si canonul (nomocanon). Ioan Scolasticul -Johannes Skolastikos, la 565 patriarh de Constantinopol -creaza o sinagoga dupa modelul lui Corpus uris Civilis al lui Iustinian, mai tarziu expusa si conturata intr-un nomocanon. Dionysius Exiguus, in secolul al VI-lea alcatuieste asa-numita Collectio Dionysiana, Collectio canonum et decretalium. Conflicte si dispute dogmatice In 311 apare schisma in biserica africana. Orientarea mai moderata a lui Caecilian, careia i se opunea partidul radical-rigorist al donatistilor, a fost recunoscuta de Constantin. Arie, presbiter in Alexandria, si-a facut formatia teologica in Antiohia (adoptionism -Hristos nu este adevarat Dumnezeu, ci adoptat de Dumnezeu). Conform arianismului, Hristos este logos, cuvantul, prima creatie divina, zamislita inaintea vremurilor din nimic. La intrupare, Hristos ar fi primit trup omenesc si a fost facut Dumnezeu ca urmare a luptei sale pentru perfectiune. Arie a fost excomunicat si demis in 318. S-au format doua tabere, pentru si impotriva lui Arie. In 325 conciliul de la Niceea, convocat de Constantin, proclama principiul homousiei, al unitatii intru fiinta. In 358 la sinodul de la Ankara arienii impun inlocuirea conceptului cu cel de homoiusios, asemanator intru fiinta, deci nu unul in fiinta. Dupa edictul de la Thessalonic (380) care interzicea arianismul in jumatatea orientala a imperiului, al doilea conciliu ecumenic de la Constantinopol (381) condamna definitiv arianismul, iar dogma ortodoxa isi afla ultima formulare. Patriarhul Constantinopolului dobandeste al doilea rang in biserica, dupa episcopul Romei, avand preeminenta fata de episcopii Alexandriei, Antiohiei si Ierusalimului. Zece ani mai tarziu toate cultele pagane si sectele crestine heterodoxe din imperiu au fost interzise, iar crestinismul devine religie oficiala unica in imperiu. Ortodoxia devine nu o simpla chestiune religioasa, ci si una de natura politica, fiind puse astfel bazele doctrinei bizantine cu privire la raporturile dintre biserica si stat (cezaro-papism). In aceeasi vreme, cea mai mare autoritate a bisericii din Apus, Ambrozie, episcopul Milanului, militeaza pentru independenta puterii spirituale fata de cea temporala. Dupa victoria asupra arianismului, biserica din rasarit s-a confruntat cu 9

problema cristologica cu privire la raportul naturii divine cu cea umana a lui Iisus Hristos. Disputa i-a avut ca protagonisti pe patriarhul Constantinopolului, Nestorie si pe cel al Alexandriei, Chiril. Nestorie sustinea doctrina antiohiana, potrivit careia cele doua naturi ale lui Hristos sunt distincte, natura umana fiind precumpanitoare. Sinodul al treilea din Efes (431) a dat castig de cauza lui Chiril care sustinea unitatea naturilor divina si umana in persoana lui Hristos. In lupta contra lui Nestorie a aparut si secta monofizita care propovaduia doar natura divina a lui Hristos. Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon (451) a formulat clar dogma celor doua naturi ale lui Hristos. Papa Leon cel Mare (440-461), cel care a accentuat primatul bisericii romane, a trimis delegati la acest sinod. Doctrina bisericii a celor doua firi din persoana lui Iisus Hristos a fost definita printr-o marturisire de credinta: Iisus Hristos este Dumnezeu adevarat si om adevarat, avand suflet rational si trup, de o fiinta cu Tatal dupa dumnezeire si de o fiinta cu oamenii dupa umanitate, in afara de pacat. Cele doua naturi sunt complete si nedespartite, deosebirea dintre ele nefiind distrusa prin unire, pastrandu-se insusirea fiecareia intr-o singura persoana. Noua formula (dyophisitism) combatea astfel atat nestorianismul, cat si monofizismul. Doctrina despre unirea personala sau ipostatica a celor doua naturi are insemnatate si pentru chestiunea mantuirii, ea fiind posibila prin aceea ca Iisus este Dumnezeu adevarat si deopotriva om adevarat. Constantinopolul a castigat nu doar o victorie dogmatica, ci si o importanta victorie politica. Prin canonul 28 al conciliului de la Calcedon se proclama egalitatea intre scaunele episcopale din Roma si Constantinopol, papa pastrand doar primul rang onorific in biserica crestina datorita vechimii scaunului sau. Faptul anunta viitoarea lupta pentru suprematie dintre cele doua biserici. Urmarea a fost ca Egiptul si Siria, chiar zone din Asia Mica au ramas credincioase monifizismului, distantandu-se astfel de Constantinopol. Teologia patristica Patristica sau patrologia isi trage numele de la parintii bisericii, titlul onorific al scriitorilor bisericesti. Treptat filosofia se transforma in teologie crestina. Neoplatonismul care a influentat mai ales mistica (Dionysius Areopagita) il are, in secolul al V-lea, ca reprezentant pe Proclus (+485). In Apus, Boetius, patrician roman, devine mentorul unor generatii ulterioare in mai toate disciplinele. Opera sa fundamentala, De consolatione philosophiae a fost scrisa in inchisoare. Filosofia sa se sprijina pe Aristotel si neoplatonism si este tivita cu spiritualitate crestina. Se poate spune ca epoca patristica se intinde pana la Boetius 10

si intr-o anumita masura dupa Grigore cel Mare, iar in biserica rasariteana pana in secolul al VIII-lea. Secolele IV-V sunt insa cele mai rodnice din literatura paleocrestina si stau sub semnul bizantinilor, distingandu-se aici Athanasie din Alexandria, cunoscut drept parintele ortodoxiei, apoi Vasile din Caesareea (+379), Grigore de Nyssa (+395), fratele lui Vasile, Grigore de Nazianz (+391) -cunoscuti ca cei trei capadocieni, si Ioan Hrisostomul (+407), renumit ca predicator. In Apus, Ambrosie de Milano (+397), nascut la Trier, orator, guvernator al Italiei, a fost ales in 374 episcop de Milano, trebuind sa contracareze arianismul. Ieronim de Stridon (+420) din Dalmatia este cel care a realizat Vulgata. Aurelius Augustinus (Sf. Augustin), nascut in 354 in Thagaste in Numidia ca fiu al unui functionar roman si al unei mame crestine, devine profesor de retorica la Milano si intra in legatura cu Ambrosie, de ale carui predici a fost influentat. Confessiones constituie prima autobiografie crestina (cautarea adevarului in filosofie, astrologie, dualism, maniheism, convertirea la crestinism). Intors in Africa, este numit impotriva vointei sale -preot (391) al orasului Hippo Regius, devine in 395 episcop si supravietuieste aici invaziei vandalilor. Moare in 430 in timpul asedierii resedintei sale episcopale. Opera sa fundamentala , De civitate Dei, in 22 de carti, constituie o combatere a paganismului politeist si a filosofiei neoplatoniste, Augustin realizand o schema antagonica: civitas Dei si civitas terrena. Destramarea puterii imperiale a avut ca rezultat in Apus o descentralizare a autoritatii, lasand libertate de variatie evolutiei locale si regionale, pe cand imparatii bizantini au mentinut un strans control autocratic asupra tuturor aspectelor vietii laice si religioase. Ravenna Felix, asa cum apare pe monedele romane, a fost resedinta ultimilor imparati romani din Apus, capitala regatului ostrogot si centrul occidental al Imperiului roman de Rasarit. Honorius paraseste in 402 Roma, gasind in izolata Ravenna -in mijlocul unui tinut mlastinos -o fortareata care se putea bine aproviziona prin portul apropiat, Classe. Ravenna a rezistat barbarilor doar pana in 476, cand Odoacru a reusit sa patrunda in orasul aparent inexpugnabil. In secolul al VI-lea, Ravenna era locul de desfasurare a luptei in trei, dusa de un rege barbar, campion al culturii romane, un imparat bizantin -care isi asuma prerogativele epocii de aur trecute -si un pontif roman, cu o slaba forta militara, dar cu o mare inraurire bazata pe succesiunea apostolica. Conflictul se disputa intre un liberalism laic luminat, un traditionalism teocratic si o noua institutie spirituala, dispusa la compromis. Principiul autoritatii nu era strain crestinismului. O data instaurat ca religie oficiala a imperiului, sub protectia imparatilor, organizarea crestina reflecta tot mai mult caracterul autoritar al carmuirii 11

imperiale. Filosofi romani crestini, ca Boetius ori Cassiodor, invocau autoritatea lui Platon si Aristotel in toate chestiunile. Teologii acceptau autoritatea Sfintei Scripturi si comentariile facute de catre parintii Bisericii. Gandirea epocii se exprima printr-o necontenita citare, interpretare si reinterpretare a vechilor autori evrei, greci, latini si paleocrestini. Nimeni nu voia, sau nu putea sa-si asume raspunderea deplina; in toate chestiunile se citau precedente stravechi pentru pozitia luata. Climatul intelectual generat de acest mod de gandire patristica a deschis calea unei ample lupte pentru autoritatea politica si spirituala. Mai ramanea de vazut ce forma va lua aceasta autoritate si cine o va exercita. Iustinian, care pretindea autoritatea si rangul semidivin al vechilor imparati romani, traia intr-o atmosfera atat de statica si conservatoare, incat la curtea sa cuvintele originalitate si innoire se foloseau ca termeni de repros. Principalele energii creatoare ale omului bizantin s-au canalizat in expresia estetica, mai ales pentru ca nu exista o alta cale de urmat. Doar in arta se mai gasea o anumita libertate si varietate, desi arta, ca si biserica se aflau sub patronajul unic imperial. Conceptul bizantin de autoritate se intruchipa in schema arhitectonica si ornamentala aplicata la Sf. Sofia si San Vitale. Biserica de tip central, cu neta ei impartire ierarhica stabilind locul barbatilor si femeilor, al clerului si mirenilor, aristocratilor si oamenilor de rand, era foarte potrivita pentru a reda principiul autoritatii imperiale. Axa verticala culmina intr-o cupola ce il coplesea pe bizantin, amintindu-i, cand se afla in prezenta autoritatii supreme, de umilul sau loc in oranduirea lucrurilor. Augustele portrete imperiale din sanctuar ii aratau ca, in afara de cler, doar imparatul, imparateasa si cei situati pe treptele de sus puteau sa se apropie de altarul divinitatii. El nu putea nici macar indrazni sa-si aduca ofranda la altar in timpul procesiunii. Cum toate bunurile materiale erau in puterea Caesarului, inalta sarcina de a aduce ofrande ii revenea exclusiv acestuia. Smerenia trebuia aratata nu numai lui Dumnezeu, ci si reprezentantilor sai pamantesti. Prin ritualul solemn din biserica si de la curte bizantinului de rand i se impunea de sus autoritatea, atat spirituala, cat si laica. Aparitia monasticismului Parintele monasticismului este egipteanul Antonius (+356) care, sub impresia unei predici din istoria biblica despre tanarul risipitor, se retrage in pustiul de la rasarit de Nil pentru a atinge perfectiunea crestina si ia cursul vietii de ascet. In jurul sau s-a infiripat o colonie de anahoreti. Viata ascetica a fost initial lasata propriei oranduiri individuale. Fiecare calugar avea o coliba (kalia, celula), acestea fiind dispuse in forma de ulita (lawra). Zidul din jurul coloniei (mandra) 12

inchidea un coenobium (claustrum). De la mandra deriva si numele conducatorului calugarilor, arhimandrit. Coptul Pachom (+346), care a construit in 323 langa Tabennisi pe Nil, in apropierea Tebei, o manastire pentru discipolii sai, a lasat reguli simple. Sora sa Maria intemeiaza in apropiere prima manastire de maici. In anul 451, conciliul de la Calcedon a subordonat manastirile fiecarei dioceze autoritatii episcopale, cu scopul de a contracara excesele -instrainarea prin idealul monastic si asceza exagerata. Unele personalitati ale bisericii au fost purtatori ai spiritualitatii ascetice, cum este cazul lui Vasile din Caesareea, care intemeiase o comunitate monastica inaintea alegerii sale ca episcop. Martin din Tours, nascut in Pannonia, este intemeietorul monasticismului apusean, prin infiintarea primei manastiri din Gallia, langa Poitiers. Honoratus (+429) creeaza o manastire insula la Lerins (Gallia de sud). Johannes Cassian (+435) o manastire de calugari si maici in Marsilia si scrie Institutio coenobiorum. Lerins si Marsilia devin rapid mari scoli ale clerului apusean. Augustin indeamna clerul din Hippo Regius catre vita communia, dupa exemplul calugarilor. Benedict de Nursia (+560), pater monachorum, care studiase la Roma, s-a asezat ca anahoret la Subiaco, apoi, fiind alungat de aici, intemeiaza la Monte Cassino viitoarea manastire fundamentala a Apusului. Regula Benedicti stipuleaza ora et labora. Cassiodor (+583), consilierul lui Teoderic, intemeiaza la Vivarium (Calabria) o manastire. Misticismul Accentul pus pe simbolism a deschis drumul stilurilor medievale care aveau sa vina. Fizicul era inlocuit de psihic, calea rationala spre cunoastere prin revelatia intuitiva. Baia romana a devenit baptisteriul crestin, unde sufletul se curata de pacatul originar, iar bazilica publica era reproiectata pentru tainele bisericii. Viziunile mistice se puteau percepe doar prin simboluri. Daca stiintele naturii statusera la temelia filosofiei antice, teologia simbolica a devenit baza filosofiei crestine. Negarea trupului si exaltarea sufletului condamna corporalitatea clasica si pune accent pe incorporabilitatea abstracta. Marea creatie si mijlocul din aceasta epoca pentru a reda transcendentul a fost liturghia. Continutul de idei, actiunea si succesiunea riturilor a determinat in buna masura planurile arhitectonice, simbolismul mozaicurilor, formele sculpturale si muzicale. Continutul a secole de speculatie teoretica s-a imbinat in stradania practica a nenumarate generatii de scriitori, arhitecti, muzicieni, dand nastere liturghiei bizantine in Rasarit si sintezei gregoriene in Apus. 13

Statul franc merovingian si carolingian. Restaurarea carolingiana a imperiului La sfarsitul secolului al V-lea si inceputul celui urmator, prin cucerirea aproape in intregime a Galiei romane de catre franci, s-a constituit si s-a consolidat regatul franc, condus de dinastia Merovingienilor, care a ajuns cel mai puternic stat din Europa apuseana a vremii. La moartea intemeietorului statului franc Chlodovech / Clovis (511), cei patru fii ai sai -Clodomir, Childebert, Clotar si Thierry -potrivit conceptului patrimonial germanic despre stat, au dezmembrat statul franc (regnum francorum) in patru regate separate, cu resedintele la Orleans, Paris, Soissons si Reims, devenite ulterior, cu anumite modificari teritoriale, regatele Neustriei, Austrasiei si Burgundiei. Dupa o perioada de lupte interne purtate intre urmasii lui Chlodovech, fiul acestuia Clotar I a reusit sa reunifice la mijlocul secolului al VI-lea regatul franc. Desi statul franc era confruntat cu lupte interne, acesta si-a continuat politica de expansiune teritoriala, cucerind Thuringia (531) si Burgundia (532-534), a izbutit sa obtina de la ostrogoti Provence(536), profitand de dificultatile regatului ostrogot aflat in lupta cu Imperiul bizantin, iar la mijlocul secolului al VI-lea si-a impus dominatia asupra saxonilor, bavarezilor si suebilor. Razboiul pentru suprematie intre cele trei regate france a fost insotit si de lupta din interiorul fiecarui regat intre regalitate, care tindea sa-si sporeasca autoritatea si aristocratie, care dorea limitarea intaririi acesteia. Politica regalitatii de intarire a propriei puteri a luat forme violente in timpul reginei Brunehilda, vaduva regelui Sigibert al Austrasiei, regenta ulterior si in Burgundia, in timpul minoratelor urmasilor sai (573-613). Tendintele separatiste din cele trei regate au fost accentuate de razboiul intern, intre acestea existand si deosebiri etnice si in privinta componentei sociale. Razboiul intern a luat sfarsit abia in anul 613, in urma intelegerii incheiate intre regale Neustriei, Clotar al II-lea si aristocratia din Austrasia si Burgundia, nemultumita de politica de intarire a autoritatii regale din vremea regentei Brunehilda, aceasta fiind inlaturata de la putere si executata. Clotar al II-lea a fost recunoscut ca rege al statului franc reunificat, recunoastere conditionata de satisfacerea revendicarilor aristocratiei neustriene, austrasiene si burgunde. Prin edictul din 614, Clotar al II-lea a confirmat stapanirea domeniilor si privilegiile judiciare si administrative dobandite anterior de catre aristocratie. Reunificarea regatului in timpul domniei lui Clotar al II-lea (613-629) a marcat in fapt victoria 14

marii aristocratii din Galia. Fiul sau Dagobert I (629-639), ultimul suveran merovingian de facto, a incercat sa stavileasca acest proces in interesul intaririi autoritatii regale. La moartea sa, statul s-a dezmembrat din nou in regatele care nu fusesera reunite decat intr-o forma personala. Din a doua jumatate a secolului al VII-lea, decaderea puterii regale merovingiene s-a accelerat. Decaderea puterii regale s-a datorat slabirii bazei sale materiale, prin reducerea necontenita a fondului funciar al regalitatii, din cauza practicii daniilor in proprietate deplina facute fidelilor regali (leudes) si a scaderii vertiginoase a veniturilor regale in urma restrangerii circulatiei banesti si a privilegiilor de imunitate fiscala acordate. Regii merovingieni, lipsiti de mijloace de exercitare efectiva a puterii s-au transformat in regi trandavi, locul lor la conducerea statului fiind luat de marea aristocratie funciara, indeosebi de gruparea aristocratiei de la palatul regal, condusa de majordom (administratorul palatului). Institutiile statului franc Din contopirea organelor de conducere gentilice cu institutiile publice romane, care au evoluat in noile conditii ale prefacerii societatii, au rezultat institutiile regatului franc. Cresterea puterii regalitatii merovingiene la sfarsitul secolului al V-lea si la inceputul secolului al VI-lea s-a datorat cuceririi Galiei si implicit a insusirii de bunuri si privilegii. Imensa proprietate funciara, precum si veniturile obtinute din impozite, vami, amenzi judiciare au constituit baza materiala a puterii politice si militare a regalitatii. Abilul act politic al lui Chlodovech de a trece la catolicism (496) i-a asigurat sprijinul bisericii si a pus bazele aliantei intre puterea laica si cea spirituala. Statul nu mai era considerat -ca in epoca romana -o institutie publica, ci o posesiune patrimoniala regala, de care regele putea dispune dupa regulile de succesiune germanice (france), impartindu-l dupa cum s-a observat -intre urmasii sai. Locuitorii nu mai erau socotiti cetateni ai statului, ci supusi personali ai regelui. Desi regele merovingian purta titlul de rex francorum, in realitate devenise suveranul intregii Galii, puterea regala devenind aproape neingradita, ea exercitandu-se in toate domeniile vietii publice. Organul central de carmuire il constituia, dupa modelul roman, palatul (sacrum palatium), format din consilieri (inalti prelati, aristocrati franci si nobili galo-romani), dregatori personali, intre acestia un rol de seama avandu-l majordomul, comitele palatului si seful cancelariei (referendarul). Principala forta a puterii regale o constituiau cetele armate alcatuite din aristocrati si ostasi germanici legati de rege prin juramant de 15

credinta (antrustiones si leudes), rasplatiti prin prazi de razboi, daruri, danii funciare si slujbe. Reprezentantii locali ai puterii centrale erau comitele (comes, grafio), reprezentant al regelui intr-un tinut (civitas, pagus) care pastrase de obicei limitele vechii circumscriptii administrative romane. In Galia franca existau circa 120 de comitate. Comitele cumula atributii militare, judiciare, fiscale si administrative, fiind ajutat de un loctiitor (vicarius) si de agenti executivi. Concomitent cu comitele existau si duci (duces), cu atributii militare, acestia comandand cetele de razboinici din mai multe comitate. Adunarile generale si locale isi aveau originea in vechea adunare a poporului a triburilor germanice. Adunarea generala anuala a tuturor francilor liberi, capabili de a purta armele, numita dupa data convocarii Campurile din Martie, fusese redusa ca urmare a sporirii autoritatii regale si a formarii unor institutii noi la rolul unei inspectii militare. Ea s-a pastrat vreme mai indelungata numai in Austrasia, regiune in care s-a mentinut mai mult decat in alte regiuni taranimea franca libera. Locul ei a fost luat treptat, pe masura avansului procesului de feudalizare a societatii france, de adunarea marilor proprietari laici si ecleziastici (placitum), pe care regele o consulta in problemele fundamentale ale tarii. Adunarile locale (mallus) se tineau in fiecare suta (centena), denumire ce desemna initial un grup de 100 de familii, apoi o subdiviziune a unui tinut. Ele aveau caracterul unui tribunal popular local la care participau atat franci, cat si galo-romani. Instaurarea dinastiei carolingiene In statul merovingian, in conditiile completei decaderi a autoritatii regale, puterea efectiva era exercitata de majordomi, exponenti ai intereselor marii aristocratii, indeosebi ale celor de la palat. Din ultimele decenii ale secolului al VII-lea un rol crescand a revenit majordomilor din regatul Austrasiei, alesi din randurile familiei Arnulfilor, mai ales lui Pepin al II-lea de Herstal (680-714). In lupta pentru preponderenta dintre regatele Neustriei, Austrasiei si Burgundiei, purtata acum de majordomii regatelor respective, Pepin al II-lea a infrant pe neustrieni la Tertry (687). Victoria i-a permis sa refaca unitatea statului franc, care s-a realizat sub forma conducerii efective a Galiei de catre majordomul Pepin al II-lea al Austrasiei si a recunoasterii autoritatii pur nominale a regelui Neustriei, Thierry al IIIlea. S-a pastrat, de asemeni, functia de majordom al celorlaltor doua regate. Dupa moartea lui Pepin al II-lea, functia de majordom al Austrasiei a fost preluata de fiul sau natural, Carol Martel (715-741), de la al carui nume provine denumirea dinastiei carolingiene. Carol Martel a 16

restabilit unitatea statului franc, iar prin victoria repurtata impotriva arabilor la Poitiers (732) a oprit expansiunea acestora la nord de Pirinei, desi arabii si-au pastrat pozitiile in Septimania si sa mai faca incursiuni de prada in sudul Galiei si in anii urmatori. Prin luptele purtate in rasaritul si nordul regatului, Carol Martel a restabilit dominatia franca asupra bavarezilor, alamanilor si frizonilor. Dupa consolidarea puterii sale efective, Carol Martel nu a mai mentinut functia de majordom in Neustria si Burgundia, carmuind ca majordom unic. Initial Carol Martel a recunoscut autoritatea nominala a regelui Thierry al IV-lea (721-737), pe care de altfel tot el il ridicase la domnie, dar dupa moartea acestuia nu a mai asezat pe tron vreun alt suveran merovingian. Carol Martel a carmuit indeosebi in ultimii ani ca un adevarat suveran, caruia nu-i mai lipsea decat titlul de rege, motiv pentru care papa Grigore al III-lea l-a calificat drept subregulus. Pentru a alcatui o oaste numeroasa si puternica, Carol Martel a procedat la masive expropieri de pamanturi bisericesti si la confiscari de domenii ale aristocratiei razvratite, pe care le-a acordat fidelilor sai sub forma de beneficii sau danii conditionate de indeplinirea serviciului militar si civil, masuri ce vor fi continuate si reglementate de urmasii sai, Pepin cel Scund si Carol cel Mare. Caracterul quasi-regal al puterii majordomale s-a manifestat si prin impartirea regatului intre urmasii lui Carol Martel. Fiul sau Pepin cel Scund, ramas din anul 747 majordom unic si carmuitor efectiv al regatului, a pregatit inlocuirea la tron a dinastiei merovingiene cu cea carolingiana. Pepin cel Scund, aflat in bune raporturi cu papalitatea, a trimis in 750 o solie papei Zaharia al II-lea, pentru a-i afla opinia in legatura cu urcarea sa pe tron. Papa ar fi raspuns, potrivit analelor france, ca mai bine este sa fie intitulat rege acela care detine puterea, decat acela care este lipsit de putere regeasca. Cu aceasta incuviintare a papei, Pepin a convocat in noiembrie 751 o adunare a aristocratiei si inaltilor prelati la Soissons, care a depus pe ultimul rege merovingian Childeric al III-lea si l-a ales ca rege pe Pepin cel Scund. Apoi pentru a consacra spiritual actul, Pepin cel Scund a fost uns cu ulei sfintit de catre episcopi, procedeu inaugurat de carolingieni si continuat de catre capetieni. Amenintat de catre regele longobard Aistolf, papa Stefan al II-lea, care nu se putea astepta la sprijin de la imparatul bizantin iconoclast, a cautat ajutor la proaspatul rege al Galiei, caruia papalitatea ii usurase si consacrase ascensiunea la tron. Cu prilejul plecarii papei in Galia, cancelaria pontificala a recurs si la celebrul falsificat Donatio Constantini, act prin care imparatul Constantin cel Mare ar fi daruit papei Silvestru I Italia, cu Roma si restul apusului Europei. Alianta dintre Pepin cel Scund si papa, consolidata prin interese reciproce, a fost urmata de doua expeditii france impotriva longobarzilor in 754 si 17

756, incheiate cu infrangerea acestora din urma, longobarzii fiind siliti sa cedeze papalitatii exarhatul Ravennei. Ducatul Romei si exarhatul Ravennei au devenit astfel nucleul statului papal. Dupa consolidarea puterii sale, Pepin cel Scund a recucerit Septimania de la arabi (752-759) si a restabilit dominatia franca din Aquitania (760-768) si in Bavaria (757). Restaurarea imperiului in timpul lui Carol cel Mare La moartea lui Pepin cel Scund regatul franc a fost impartit potrivit vechiului concept patrimonial asupra statului intre cei doi fii ai sai Carol cel Mare si Carloman. Moartea timpurie a lui Carloman (771) i-a dat posibilitatea lui Carol sa refaca fara dificultate unitatea regatului. In timpul domniei sale Carol cel Mare a purtat numeroase campanii de cucerire, desfasurate in interesul aristocratiei si bisericii catolice din statul franc, care au primit in teritoriile cucerite domenii funciare intinse, demnitati militare, civile si posturi ecleziastice. Campaniile de cucerire ale lui Carol cel Mare s-au desfasurat in Italia, Spania si regiunile nord-vestice si sud-estice ale Germaniei, avand drept rezultat o extindere fara precedent a statului franc. In Italia, Carol cel Mare a continuat politica de interventie dusa de Pepin cel Scund, prilejuita si de aceasta data de conflictul dintre longobarzi si papalitate. Patrunderea ostilor longobarde ale regelui Didier in statul papal si atacarea Romei, la inceputul anului 773, au determinat pe papa Adrian sa solicite ajutorul regatului franc. In urma campaniei din 773-774, regele longobard a fost invins si in urma asedierii Paviei a capitulat si s-a predat. Astfel statul longobard a fost alipit statului franc, Carol cel Mare luandu-si titlul de rege al francilor si al longobarzilor si patriciu al romanilor. Regatul longobard si-a pastrat autonomia in cadrul statului franc, in 781 Carol cel Mare incoronand pe fiul sau Pepin drept rege al Italiei longobarde. Dominatia franca era asigurata prin comiti franci substituiti vechilor duci longobarzi, prin vasali regali si detasamente france. Ducatul longobard de Spoleto a fost si el alipit in 789 regatului Italiei longobarde. Papalitatea, datorita ajutorul statului franc a eliminat primejdia longobarda si si-a largit si consolidat statul pontifical. In acelasi timp, patriciul romanilor devine dintr-un aliat si protector un stapan care tinde sa subordoneze din punct de vedere politic papalitatea intereselor sale. Profitand de luptele interne din Spania araba, francii au facut in anul 778 o expeditie la sud de Pirinei, dar esecul din fata Zaragozei i-a silit sa se retraga. Cu prilejul retragerii, ariergarda franca condusa de 18

Hruotland a fost surprinsa si nimicita in defileul de la Roncevaux de catre bascii din Gasconia, episod care a constituit subiectul poemului epic Cantecul lui Roland. In urma unor noi expeditii dintre 785-812, francii au cucerit de la arabi partea de nord-est a Spaniei, cu Barcellona, punand bazele marcii hispanice. O rezistenta crancena a intampinat expansiunea franca din partea saxonilor, care ocupau tinuturile din nord-vestul Germaniei, expeditii care au durat mai mult de trei decenii (772-804). Campaniile militare france, insotite de o intensa actiune misionara a bisericii catolice urmarea un scop intreit: supunerea triburilor saxone, cotropirea pamanturilor si aservirea taranimii libere saxone si convertirea la crestinism. Apoi, francii au organizat impotriva avarilor, care isi aveau centrul stapanirii in Pannonia, mai multe expeditii intre 791-808, in urma carora acestia au fost infranti, o parte din tinuturile lor fiind organizate in marca avarica, nucleul viitoarei Austrii. Astfel, la sfarsitul secolului al VIII-lea, in cuprinsul statului franc se aflau reunite Galia, Italia nordica si centrala si Spania de nord-est, care facusera odinioara parte din Imperiul roman de Apus, precum si tinuturile de la est de Rin care nu apartinusera imperiului. Statul franc reunea in cuprinsul sau cea mai mare parte a Imperiului roman de Apus, inclusiv Italia, teritoriul nucleu al imperiului, si era totodata cel mai mare si mai puternic stat din Europa apuseana. In acelasi timp Imperiul bizantin, detinatorul de drept al traditiei imperiale era micsorat teritorial si framantat de criza iconoclasta. Papalitatea se afla sub protectia si supravegherea suveranului franc. Erau create in consecinta conditiile favorabile restaurarii imperiului in Europa apuseana, in folosul monarhului aflat la conducerea statului franc. O data cu formarea regatelor crestine, in secolele VI-VII, autoritatea politica a imparatilor bizantini a devenit practic inexistenta in apusul Europei. Influenta spirituala a aripii occidentale a Bisericii s-a extins simultan, mai ales in timpul pontificatului papei Grigore I (590-604). Prestigiul politic al Bizantului intra in declin, iar papalitatea se opune tot mai mult interferentei autoritatii seculare si ecleziastice de la Constantinopol in practicile bisericii apusene. In 649 papa Martin a tinut un mare conciliu la Roma la care au participat 105 episcopi, majoritatea apartinand bisericii apusene. Din perspectiva teologica, sinodul s-a aflat sub influenta dogmelor rasaritene, papa insa nu s-a supus acestora. Constans II a planuit ca Exarhul Ravennei sa-l aresteze pe papa. Exarhul Olympios, vazand atmosfera de la Roma, a schimbat planul, dorind sa obtina independenta Italiei fata de Bizant. A reusit chiar sa porneasca o expeditie navala in directia Siciliei, Bizantul neputand intreprinde nimic, fiind ocupat de luptele navale cu arabii. Episodul s-a incheiat cu moartea naturala a lui Olympios in 652. Un an mai tarziu, papa Martin 19

a fost capturat si dus la Constantinopol unde i s-a intentat un proces politic, fiind acuzat de inalta tradare, pentru ca l-ar fi ajutat pe Olympios. Papa a fost exilat la Chersones, in Crimeea, unde a murit in 655. In mod asemanator au fost judecati si alti adeversari politici si religiosi ai imperiului. In 691/692 a avut loc un conciliu (Quinisext, al V-VI-lea, sau al II-lea Trullan -in Trullo) care a stabilit canoane ce reglementau diferite aspecte ale organizarii bisericii, ale ritului, punand accent deosebit pe morala crestina a mirenilor si clerului. Diferite practici au fost condamnate din considerente morale sau pentru ca aveau origine pagana (calendele, brumaliile, ghicitul, procesiunile mascatilor), canoanele oferind o imagine destul de fidela asupra vietii cotidiene. Preotilor de rang inferior li s-a permis sa se casatoreasca. Papa Sergius I a refuzat sa sanctioneze hotararile din Quinisextum, intrevazand incercarea de a impune bisericii apusene randuielile celei rasaritene. Iustinian II, imparatul Bizantului credea ca poate reglementa rapid disensiunile, trimitand un sol care sa-l aresteze pe papa, dar autoritatea imperiului nu mai avea fundamentul scontat in Occident, in vreme ce pozitia papei se consolidase. Militiile din Roma si Ravenna s-au impotrivit actului salvandu-l pe papa. Discordia la care s-a ajuns intre cele doua aripi ale Bisericii a atins proportii critice in timpul domniei imparatului Leon al III-lea care a fost adeptul iconoclasmului. Rezistenta papala impotriva decretelor lui Leon a culminat cu o ruptura cu Constantinopolul (730-732). Papa Grigore II (715-731) a condamnat vehement deciziile lui Leon III, care a raspuns: eu sunt basileu si, totodata, preot! Papa Grigore III (731-741) a condamnat neconditionat iconoclasmul in sinodul de la Lateran din 731. Flota lui Leon III a actionat de indata in zona coastelor Italiei, privilegiile posesiunilor papale din peninsula fiind retrase, iar impozitele au inceput sa fie varsate in visteria Bizantului. Eparhiile Romei din Grecia, Dalmatia, Calabria si Sicilia au fost transferate sub jurisdictia patriarhului constantinopolitan. Miscarea a slabit imperiul prin incurajarea conflictelor interne si exacerbarea diferentelor fata de papalitate care a inceput sa abandoneze politica de relativa fidelitate fata de Bizant si sa caute o alianta cu francii. Papalitatea, desprinsa de Bizant, nutrea visul unui Imperiu roman de Apus renascut. Cu prilejul venirii lui Carol cel Mare la Roma, pentru a pune capat conflictului dintre papa Leon al III-lea si adversarii sai, papa l-a incoronat, iar poporul roman l-a aclamat potrivit traditiei romane pe suveranul franc ca imparat roman la 25 decembrie 800. Renovatio Romani imperii, dupa cum o caracterizeaza o bula sigilara de pe o diploma emisa de Carol cel Mare, reprezinta insa o restaurare a Imperiului roman numai cu numele, deoarece ea a avut loc in conditii 20

istorice care confereau noului imperiu un caracter cu totul deosebit fata de vechiul Imperiu roman de Apus. Prin structura sa teritoriala si institutiile sale politice noul imperiu era in fapt un imperiu franc carolingian, o continuare a regatului merovingian. Imperiul carolingian nu includea decat o parte din Imperiul roman de Apus, Galia, Italia nordica si centrala, Spania nord-estica, stapanind in timp teritoriile germanice de la Rin pana la Elba. Centrul imperiului se deplasase, tocmai prin structura acestuia din zona mediteraneana inspre Galia si zonele germanice. Incoronarea lui Carol cel Mare la Roma a afectat considerabil Imperiul Bizantin, deschizandu-se in doctrina politica medievala problema celor doi imparati. Carol cel Mare ar fi trebuit sa obtina confirmarea de catre Bizant. In 802 solia imparatului apusean sosea la Constantinopol, dar inlaturarea Irinei de la domnie (31 octombrie 802) a amanat chestiunea recunoasterii imperiului apusean, fapt petrecut in 812. Slabirea si dezmembrarea statului carolingian Compozitia etnica eterogena a noii structuri politice, la fel ca si sistemul patrimonial au determinat si dezmembrarea la scurta vreme a imperiului. Spre sfarsitul domniei, Carol cel Mare, prin division regnorum din 806, hotarase sa imparta statul in trei regate distincte, de sine statatoare care urmau sa revina fiilor sai: Carol, Pepin si Ludovic. Moartea lui Pepin (810) si a lui Carol (811) a anulat insa acest proiect, statul carolingian revenind in intregime, cu titlul de imparat unicului mostenitor in viata, lui Ludovic in anul 814. Slabirea si dezmembrarea imperiului carolingian a avut loc in timpul domniei fiului lui Carol cel Mare, Ludovic cel Pios si al fiilor sai. Ludovic cel Pios (814-849), un suveran sovaielnic, supus inrauririi Bisericii si anturajului de la palat, a reglementat problema succesiunii la tron la scurta vreme dupa ce a ajuns la tron prin Ordinatio imperii din anul 817, care reprezenta un compromis intre ideea unitatii imperiului si practica succesiunii patrimoniale. Prin Ordinatio imperii, statul si titlul de imparat reveneau fiului cel mare, Lothar, iar celorlalti doi fii, Pepin si Ludovic, Aquitania si respectiv Bavaria, cu titlul de regi. Recasatorirea lui Ludovic cel Pios si nasterea unui nou fiu, Carol (823) a complicat chestiunea succesiunii si a impartirii imperiului, ajungandu-se la discordii dinastice, agravate si de interesele gruparilor de la curte. O revolta a fiilor sai mai mari, Lothar, Pepin si Ludovic, l-a silit in 830 pe Ludovic cel Pios sa confirme Ordinatio imperii din 817, si sa cedeze puterea efectiva fiului sau Lothar. Reluarea puterii efective de catre Ludovic cel Pios si o noua impartire succesorala (831) au provocat din nou revolta fratilor mai mari impotriva tatalui. Parasit de armata sa la Campul minciunii in Alsacia (833), Ludovic cel Pios a fost detronat si inchis in manastire. Reluarea puterii de catre Ludovic 21

cel Pios (834) a fost urmata in anii care au succedat de noi reglementari succesorale, in 835, 837 si 839, ca si de noi conflicte si impacari intre imparat si fiii sai, in timpul carora au murit Pepin (838) si Ludovic cel Pios (840). Dupa moartea lui Ludovic cel Pios, lupta a continuat intre cei trei fii ai sai ramasi in viata, Lothar, Ludovic si Carol. Lothar, ca fiu mai mare, si potrivit reglementarilor din Ordinatio imperii -devenit imparat, dar tendintele sale de a-si subordona fratii au dus la coalizarea acestora din urma impotriva sa. Lothar a fost infrant in batalia de la Fontenoy (841). Alianta dintre Ludovic si Carol a fost confirmata in 842 prin juramantul de la Strasbourg, prin care cei doi frati se angajau solemn, Ludovic in limba romana, adica in vechea franceza, pentru a fi inteles de ostasii romanici din Francia Occidentis, iar Carol in limba tudesca, adica germana veche, inteleasa de cei din Francia Orientis. Actul, reprodus in cronica contemporana a lui Nithard, reprezinta si un important monument lingvistic. Prin tratatul de la Verdun (843), statul franc carolingian (Francia) a fost impartit in trei state separate. Lui Lothar i-au fost atribuite Italia si tinuturile cuprinse intre Rhone si Rin, devenite ulterior Lotharingia sau Lorena, lui Ludovic Germanicul -regiunile de la est de Rin, Francia Orientis, (viitoarea Germanie), iar lui Carol cel Plesuv -tinuturile de la vest de Rhone si Meusa, adica Francia Occidentis (viitoarea Franta). Restaurarea ottoniana. Imperiul si papalitatea - lupta pentru investitura Premise La originea statului german medieval sta desprinderea teritoriilor cuprinse in Francia Orientis din statul carolingian, in urma tratatului de la Verdun (843). Procesul de feudalizare se afla intr-o faza incipienta aici, spre deosebire de Francia Occidentis. Nici institutia vasalitatii nu cunostea aceeasi amploare. La est de Rin au fost mentinute ducatele etnice (Stammesgerzogtumer), fiind de pe acum puse bazele principatelor teritoriale Franconia, Saxonia, Suabia si Bavaria, care corespundeau vechilor uniuni tribale existente in faza anterioara cuceririi france. La sfarsitul secolului al XI-lea, ducii, stapani peste o etnie si reprezentanti ai aristocratiei de sange, detin controlul unor regiuni intinse. Conducator militar si sef al aristocratiei regionale, ducele reuseste sa supuna clerul autoritatii sale si aspira la ereditatea functiei. La scurt timp dupa stingerea dinastiei carolingiene in Germania (in anul 911, la moartea lui Ludovic Copilul), din cauza slabirii puterii centrale, precum si a atacurilor maghiare si normande, care 22

constituiau o mare primejdie, a fost ales de catre aristocratia francona si saxona ducele Franconiei, Conrad I (911-918), ca rege, el izbutind sa impuna si ducilor Bavariei si Suabiei recunoasterea sa. Incursiunile ungare in regiunile estice si sudice ale regatului nu au putut fi insa oprite. Regatul francilor de est (Germania), condus competent de catre Henric I si fiul sau Otto I, a avansat treptat inspre cea mai mare putere a Europei vremii. Henric I Pasararul al Germaniei (919-936) a fost primul din linia saxona a regilor germani. In 912, Henric i-a succedat tatalui sau ca duce de Saxonia. In urma decesului lui Conrad I, Henric a fost ales rege de catre nobilii franconi si saxoni. Bavaria, Suabia si Lotharingia au refuzat la inceput sa-l recunoasca in aceasta calitate, Henric obtinand recunoasterea sa de catre toate ducatele germane abia in anul 925. In anul urmator, Henric a incheiat un armistitiu cu maghiarii pe noua ani, perioada in care a transformat multe din oraselele germane in orase fortificate, dotate cu armate antrenate de cavaleri. Pregatirile sale militare au fost probate cu succes in razboiul contra venzilor din 929. Atunci cand maghiarii au atacat Thuringia in 933, Henric I Pasararul i-a respins definitiv. Regele german i-a infrant pe danezi in anul urmator, incorporand statului teritorii care apartinusera acestora. Astfel, Henric I si-a consolidat pozitia in regat si a obtinut de la ducii germani promisiunea alegerii fiului sau Otto ca rege. Henric I Pasararul a fost primul care a creat o Germanie unificata si -cu toate ca nu a primit niciodata coroana imperiala -este considerat drept unul din sfintii imparati romano-germani. Restaurarea ottoniana Lui Henric i-a urmat la tron fiul sau, Otto I, numit Otto cel Mare (936973). Dupa ce a supus nobilii rasculati, incitati de fratele sau, Otto consolideaza regatul acordand ducate rudelor si curtenilor credinciosi. In anul 951 a inaintat in mars spre Italia, pentru a o ajuta pe Adelaide, regina vaduva a Lombardiei, impotriva lui Berengar al II-lea care uzurpase regatul. Otto I l-a infrant pe Berengar si s-a casatorit cu Adelaide, devenind astfel conducatorul Italiei de nord. Intors in Germania, a trebuit sa zdrobeasca din nou o rebeliune a nobililor condusi de fiul sau Liudolf si sa stopeze o invazie maghiara in 955 la Lechfeld langa Augsburg. Otto cel Mare a cautat sa subordoneze biserica autoritatii statului, dar a ajutat raspandirea crestinismului in regat. Pe langa faptul ca a fost un suveran capabil si ambitios, Otto I cel Mare era si un ardent sustinator al bisericii romane, ceea ce reiese din numirea clericilor in functii inalte, din activitatile sale misionare la rasarit de Elba, dar si din campaniile sale militare intre 951-952 in favoarea papei Ioan al XII 23

lea, impotriva lui Berengar al II-lea de Ivreea. In spiritul traditiei carolingiene de dominatie politica in Italia si de exercitare a controlului asupra autoritatii pontificale, Otto a mai intervenit in Italia in anul 962, inlaturandu-l pe Berengar. Drept recunoastere a meritelor si serviciilor sale, papa Ioan al XII-lea l-a incoronat pe Otto, oferindu-i titlul imperial (2 februarie 962). Otto a pastrat capitala la Aachen, conform traditiei carolingiene, si interpretarea imperiului ca superregalitate. Otto cel Mare a respins titlul de imperator Romanorum in favoarea celui de imperator augustus, iar bula sa poarta inscriptia renovatio regni Francorum. Dupa incoronarea lui Otto ca imparat, Ioan al XII-lea a conspirat insa impotriva lui, acuzandu-l ca si-ar fi asumat prerogative papale. Otto a convocat un conciliu care l-a depus pe papa Ioan in anul 963 si la ales pe Leon al VIII-lea drept nou papa. Ioan al XII-lea a reusit sa fuga, dar dupa plecarea lui Otto in Germania s-a intors si s-a razbunat pe aderentii lui Leon. Inainte ca Otto cel Mare sa poata interveni in sensul reinstalarii lui Leon, Ioan al XII-lea a murit subit de paralizie si a fost succedat de Benedict al V-lea. Acest curs a antrenat regalitatea germana pentru trei secole intr-o politica italiana, straina, si de cele mai multe ori pagubitoare intereselor societatii si insasi regalitatii germane. Urmand modelul bizantin, Otto I a impus asocierea fiului sau minor la domnie si apoi proclamarea acestuia ca rege in anul 967. Astfel, facand apel la doua principii aparent contradictorii, cel electiv si cel ereditar, primii doi regi saxoni au izbutit sa puna bazele unei dinastii proprii care avea sa dainuiasca pentru mai bine de un secol (9191024). Otto I cel Mare a negociat fara succes insa cu imparatul bizantin Nikephoros al II-lea Phokas o alianta intre Bizant si Imperiul german. In 968, o solie, condusa de episcopul Liutprand din Cremona, a luat drumul Constantinopolului. Otto nu a cerut doar recunoasterea imperiului apusean, ci a expus si dorinta ca fiul sau sa se casatoreasca cu o Porphyrogeneta, o sora de-a imparatului, care sa aduca astfel Imperiului german Italia de sud drept dota. Curtea bizantina l-a tratat pe Liutprand ca pe un captiv, transmitandu-i-se ca imparatul sau nu este imparat roman, ci un simplu barbar, si ca nu putea fi vorba de o casatorie cu o fiica din familia imperiala, nascuta in purpura. In 972, Otto cel Mare poate insa mijloci casatoria intre fiul Sau si printesa bizantina Theophano. Otto al II-lea (967-983) a continuat politica realista a tatalui sau, reusind ca deja in 967 sa suprime o rebeliune condusa de varul sau Henric al II-lea, ducele Bavariei. Doi ani mai tarziu, fiind atacat de Lothar, regele Frantei, Otto a reusit sa obtina controlul asupra Lorenei (Lotharingiei). Otto al II-lea a atacat 24

apoi sudul Italiei, dobandind posesiunea asupra Neapolelui, Salerno si Tarent, dar a fost infrant zdrobitor de bizantini si sarazini la Cotrona in anul 982. In acelasi timp, rascoala slavilor a zadarnicit misiunea de crestinare intreprinsa intre Elba si Oder. Sotia sa, Theophano (+991), care a adus rafinamentul si cultura bizantine la curtea germana, precum si bunica sa Adelheid (+999) au meritul de a fi stabilizat situatia in timpul minoratului lui Otto al III-lea. Otto al III-lea (983-1002), sub influenta arhiepiscopului de Reims Gerbert de Aurillac a dezvoltat un concept imperial si de conducere politica ce a fost cel mai adesea calificat drept nerealist, dar care a constituit si o culme a politicii imperiale. El s-a indepartat de linia politica a inaintasilor sai, imbratisand interpretarea romana a ideii imperiale, prin renovatio imperii Romanorum, avand Roma drept capitala, iar el ca imparat sa reuneasca puterea laica si ecleziastica, revendicand astfel puterea universala. Mutarea resedintei sale pe Aventin, introducerea de functii si demnitati precum si a ceremonialului de curte de inspiratie romano-bizantin, apoi crearea de structuri bisericesti in Polonia (1000) si Ungaria (1001) legate nemijlocit de Roma si nu de biserica imperiala germana dovedesc seriozitatea cu care Otto al III-lea isi urmarea planul. Ideea crearii unei monarhii universale nu-si avea insa un temei concret in realitatile politice ale vremii, imparatul esuand in cele din urma mai ales din cauza opozitiei populatiei Romei care in 1001 s-a rasculat impotriva sa. Ajungerea pe tron a lui Henric al II-lea cel Sfant (1002-1024), a ultimului imparat din dinastia saxona, este din punct de vedere istoricconstitutional de o importanta deosebita. Cand varul sau, Otto al IIIlea a murit fara a avea urmasi, Henric a fost ales de ducii germani ca succesor. La alegere au participat pentru prima data si mai marii bisericii, ceea ce va avea importanta si pentru viitor. Din 1004 pana in anul 1018, Henric al II-lea a purtat razboaie intermitente cu Boleslav I, regele Poloniei, recastingand astfel Boemia. In 1004 Henric a invadat Italia si a fost incoronat ca rege al Lombardiei. Reintors in Germania, l-a convins pe Rudolf al III-lea regele Burgundiei, sa fie de acord cu unirea Burgundiei cu Germania dupa moartea acestuia. Dupa o a doua campanie in Italia (1013/1014), Henric a fost incoronat ca imparat de catre papa Benedict al VIII-lea. In 1021, la cererea papei, Henric a intreprins o a treia expeditie in Italia, purtand lupte impotriva bizantinilor din sudul peninsulei, dobandind Capua si Salerno. Henric al II-lea nu a abandonat asadar ideea imperiala, dar a pus accent pe expresia carolingiana a acesteia, abandonand universalismul la care se incumetase inaintasul sau. 25

Renumit prin evlavie, Henric al II-lea cel Sfant a activat in sensul reformarii Bisericii si a intemeiat mai multe manastiri, episcopia Bamberg si scoli, pentru meritele sale fiind canonizat in 1146. La tron i-a succedat Conrad al II-lea (1024-1039), intemeietorul dinastiei salice sau francone. Conrad al II-lea, inainte de a fi ales imparat fusese duce de Franconia. Conrad a suprimat revoltele din nordul Italiei, devenind in 1026 rege al Lombardiei, a mostenit regatul Burgundiei de la Rudolf al III-lea, iar papa l-a incoronat ca imparat in 1027. Conrad a transmis puterea fiului sau, viitorului imparat Henric al III-lea, urmasii sai conducand imperiul pana in 1125. Henric al III-lea, numit cel Negru, rege (1028-1056) si imparat (10391056), a impus ducelui Bretislav al Boemiei suzeranitatea sa in 1041, profitand de conflictele pe care acesta le avea cu Polonia. Intre 1043 si 1045 Henric a dus o campanie incununata cu succes pentru a reintrona pe regele Ungariei, aceasta tara devenind implicit vasala Germaniei. Henric s-a preocupat indeaproape de reformarea Bisericii. In 1046 a intreprins o campanie in Italia, indreptandu-se spre Roma, pentru a pune capat conflictului iscat intre trei pretendenti rivali la scaunul pontifical. Indepartand pe cei trei antipapi, a numit un episcop german, cunoscut cu numele de papa Clement al II-lea. Acesta l-a incoronat in 1046 pe Henric ca imparat. In anii urmatori a mai numit alti trei papi, toti germani. In spatiul german s-a confruntat insa cu numeroase razmerite si rebeliuni. Henric al III-lea a sprijinit demersurile Bisericii de a pune capat abuzurilor clerului, sporind si prerogativele papale, ceea ce a adus dezavantaje fiului sau Henric al IV-lea. Henric al IV-lea (1056-1106), nascut la Goslar, a succedat tatalui sau la varsta de sase ani, in decursului minoratului mama sa fiind regenta. La varsta de 15 ani, in 1065, a zdrobit o razmerita in Saxonia, vreme in care izbucnise si conflictul intre imparat si papa pentru putere temporala in imperiu. Lupta pentru investitura Disputa majora intre Biserica si imperiu din secolele XI-XII cu privire la rolul jucat de principii laici in cadrul ceremoniilor prin care episcopii si abatii erau instalati in functie a dus la fenomenul luptei pentru investitura. Conflictul pentru suprematie intre papalitate si imperiu nu a fost doar o lupta politica, ci si o infruntare de principii. Practica investirii laicilor s-a dezvoltat in evul mediu timpuriu, atunci cand regii si imparatii au incercat sa-si atraga bogatia si autoritatea prelatilor, oferindu-le in schimb protectie. Practica a constituit de aceea o excrescenta organica a sistemului feudal, in care prelatii erau 26

adesea deopotriva conducatori seculari si in consecinta, in aceasta calitate, vasali ai regelui. Principii laici erau adesea mai preocupati de loialitatea episcopilor si abatilor decat de moralitatea acestora. Spre mijlocul secolului al XI-lea, miscarea de reformare a Bisericii s-a afirmat mai ales in regiunile Frantei si Germaniei. Recunoscand ca investitura laicilor nu era concordanta cu vechile legi ale Bisericii, reformatorii au atribuit acestei practice morala scazuta a clerului din vremea lor, mai ales simonia -goana dupa slujbe si vanzarea slujbelor ecleziastice -si concubinajul. Intr-adevar clerul se laicizase, in functiile bisericesti si manastiresti aflandu-se oameni fara vocatie religioasa, ceea ce ameninta prestigiul clerului. Pe de alta parte, feudalizarea din interiorul Bisericii a scos la iveala tendintele centrifuge ale clerului inalt fata de scaunul papal. Miscarea de reformare a Bisericii a fost promovata la Roma in timpul pontificatului papei Leon al IX-lea, un adept al reformei de la Cluny, sprijinit in a fi ales papa chiar de catre Henric al III-lea (1039-1056). Imparatul imbratisase idea reformarii Bisericii fara a-i banui consecintele. Papii au devenit in curand forta locomotorie a reformei. Investirea laicilor a fost condamnata de papa Nicolae al II-lea, in 1059, care in acelasi timp l-a exclus pe imparat de la participarea efectiva la alegerile papale. Cand in 1075 papa Grigore al VII-lea a interzis expres orice investire laica, a provocat furia imparatului Henric al IV-lea. Astfel s-a dezlantuit cel mai violent episod din intreaga controversa, deoarece papa si imparatul s-au angajat intr-o serie de depozitii reciproce si excomunicari. Aceasta ciocnire frontala a luat sfarsit o data cu moartea papei Grigore in exil in 1085 si cu aparenta infrangere a campaniei acestuia impotriva investirii laicilor. Cu papa Grigore al VII-lea (1073-1085) se deschidea o noua etapa in afirmarea puterii spirituale. Papa si-a expus programul sau in Dictatus papae (1074), cu 22 de teze in care se sublinia intaietatea pontifului in raport cu puterea laica si se definea caracterul autoritatii de la Roma: episcopul roman inscaunat canonic prin meritele Sf. Petru -al carui urmas se considera -dobandeste negresit sfintenia; el singur in lume este numit papa; el nu poate fi judecat de nimeni; sentinta data de el nu poate fi respinsa de nimeni, el singur poate respinge sentinta tuturor. Acestea erau postulate care adanceau doctrina infailibilitatii papale. Papa putea, prin tezele dictatului, sa dispuna de insemnele demnitatii imperiale, putea introna si detrona imparati si dezlega pe supusi de juramantul de fidelitate fata de suveran. Papa alesese bine momentul expunerii principiilor sale: minoratul lui Henric al IV-lea dusese la slabirea puterii centrale, iar slavii de pe Elba se rasculasera (1057). In ciuda unui decret papal care interzicea numirea functionarilor ecleziastici de catre imparat, Henric a numit in 1075 prelati in mai 27

multe parti ale Italiei. Fiind admonestat de papa Grigore al VII-lea, Henric a convocat in 1076 un conciliu la Worms pentru a-l depune pe papa. Actul a avut drept rezultat excomunicarea imparatului, papa dezlegand pe supusii acestuia de juramantul de credinta. Nobilii au format o coalitie, amenintand ca nu-l vor recunoaste pe Henric, daca nu va obtine iertarea papei in termen de un an (februarie 1077). Parasit de supusi, in iarna anului 1077, imbracat ca penitent, descult, imparatul a stat trei zile in zapada in fata castelului de la Canossa (nordul Italiei) unde se afla papa Grigore. Abia astfel, obtinand iertarea papei, Henric a fost readmis in comuniunea Bisericii. Nobilii germani il alesesera totusi pe Rudolf, ducele Suabiei, pentru a-l inlocui pe excomunicatul Henric, alegere care a cauzat un razboi civil. In 1080, papa a recunoscut regalitatea lui Rudolf si l-a excomunicat din nou pe Henric, care la randul sau l-a declarat pe papa Grigore depus, si a facut ca arhiepiscopul italian Giubert de Ravenna sa fie ales in locul acestuia ca papa Clement al III-lea. Rudolf a fost asasinat in acelasi ani, iar Henric a recastigat controlul asupra Germaniei. Imparatul a inaintat cu trupe in Italia si a capturat Roma (1084), unde a fost incoronat ca imparat de catre Clement al III-lea. O armata normanda, condusa de Robert Guiscard, a venit in ajutorul papei Grigore, alungandu-l pe Henric din Roma. Henric al IV-lea a revenit in Germania unde a fost nevoit sa infrunte mai multe razboaie civile, luptand chiar impotriva propriilor fii. In 1105 a fost luat prizonier de catre fiul sau Henric, mai apoi imparatul Henric al V-lea, si fortat sa abdice. Evadand in anul urmator, Henric al IV-lea a solicitat ajutor din mai multe parti, inclusiv Anglia, Danemarca si Franta. A murit in 1106 la Liege (Belgia), incercand sa-si stranga o oaste. Henric al V-lea, rege (1098-1125), imparat (1106-1125), a fost ultimul suveran salic, cel care a extins imperiul si a pus capat razboiului civil. Temandu-se ca succesiunea la tron ii este periclitata, el s-a razvratit impotriva tatalui sau, dar dupa moartea acestuia, in 1106, succesiunea sa nu mai era disputata. In 1110, Henric a fost de acord sa respecte decretul Papei Paschal al II-lea impotriva investirii laicilor, cu conditia respectarii dublei investituri. Deoarece pretentia lui Henric al V-lea a declansat furie in randul clerului, aceasta fiindu-le anuntata in ziua incoronarii, Paschal a refuzat sa-l incoroneze. Regele a parasit Roma, luandu-l pe papa ca prizonier. Pentru a-si castiga libertatea, papa a concedat lui Henric puterea de a investi si l-a incoronat ca imparat, dar in 1112 a retractat concesiile facute. Din 114 in 1121, multi principi germani s-au razvratit impotriva lui Henric al V-lea. Desi nordul Germaniei era cuprins de revolte, in 1116, Henric a invadat Italia pentru a lua in stapanire teritoriile ce fusesera lasate papalitatii de catre Matilda, contesa de Toscana. 28

Dupa ce l-a alungat din Roma pe papa Paschal, Henric a fost reincoronat in 1117 de catre Maurice Bourdin, arhiepiscop de Braga, pe care l-a instalat drept antipapa cu numele de Grigore al VIII-lea (+1137), dupa moartea lui Paschal in 1118. Henric a fost insa din nou excomunicat de succesorul lui Paschal, de catre papa Gelasius al II-lea (1118-1119). Intorcandu-se in Germania, Henric a incheiat pace in 1121 cu fostii dusmani din interiorul imperiului in Dieta de la Wurzburg. Succesorii lui Grigore, avand multe idealuri asemanatoare, au fost mai flexibili in incercarea de a gasi solutii. Interesul esential al Bisericii era de a exclude pe viitor posibilitatea ca conducatorii laici sa oficieze serviciul divin. Interesul esential al regilor era ca episcopii care urmau sa devina deopotriva conducatori laici sa recunoasca autoritatea suveranului laic. Concordatul de la Worms din 1122 intre papa Callistus al II-lea si imparatul Henric al V-lea a reflectat o solutie aflata la 1107 de Sf. Anselm, arhiepiscop de Canterbury, care prin concordatul de la Westminster reusise sa incheie lupta pentru investitura si conflictul intre Biserica si Henric I al Angliei. Concordatul a constituit un compromis bazat pe diferentierea intre temporalia (acordarea de bunuri lumesti) si spiritualia (demnitati spirituale) la care s-a ajuns cu ajutorul teologilor si juristilor francezi, intre care un rol de seama l-a avut Ivo de Chartres. Prin concordat, care avea sa devina un model cu privire la relatiile viitoare intre Biserica si conducatorii temporali, Biserica urma sa aiba dreptul de a alege episcopi, iar investitura cu inel si carja episcopala sa fie efectuata de catre cler. Alegerile urmau sa fie facute in prezenta imparatului, care putea conferi feude si venituri, investindu-l pe episcop, in calitate de vasal, cu sceptru, simbol fara conotatii spirituale. Se ajungea astfel la o dubla investitura. In ciuda concordatului, Biserica nu a ajuns sa aiba in evul mediu control deplin asupra numirii episcopilor, iar problema a revenit in diverse forme. Astfel, investiture a fost o problema fundamentala in controversele galicane din Franta secolului al XVII-lea, si o controversa pana de curand in Spania. Prin dezamorsarea dependentei fata de imparat sistemul ecleziastic imperial ottonian a fost eliminat, episcopii devenind din functionari ai imperiului, vasali ai imperiului. O alta urmare a fost sporirea puterii principilor in Germania si a oraselor din Italia nordica si centrala. O data cu concordatul de la Worms s-a pus capat primei etape a conflictului pentru suprematie dintre papalitate si imperiu. Toti imparatii erau regi germani, insa indatoririle si ambitiile imperiale, care ii solicitau, interesele germane locale au fost in mare masura neglijate. 29

Drept rezultat, Germania, care ar fi putut deveni un stat puternic, centralizat, a degenerat intr-o multitudine de state minore, aflate sub controlul aristocratilor. In secolele XII-XIII conflictul dintre papalitate si imperiu va cunoaste o noua etapa, cea a luptei intre sacerdotiu si imperiu. Cruciadele Cruciadele au fost expeditii militare intreprinse de crestinii din vestul Europei incepand cu anul 1095, de obicei la cererea papei, pentru a recuceri Ierusalimul si alte locuri de pelerinaj din Palestina prima provincie cucerita de arabi Pamanturile Sfinte. Istoricii nu au cazut de acord cu privire la data incheierii cruciadelor si au propus date intre 1270 si 1789, cand Napoleon I a cucerit Malta de la cavalerii ospitalieri ai Sf. Ioan (ioaniti), ordin militar creat in timpul cruciadelor. Numele de cruciada (din crux, emblema cruciatilor) s-a aplicat mai cu seama in secolul al XIII-lea razboaielor purtate impotriva paganilor, ereticilor crestini si dusmanilor politici ai papalitatii. Prin extensie, termenul este folosit pentru a desemna orice razboi religios sau miscare politica si morala. Originea cruciadelor se afla in ridicarea politica rezultata din expansiunea turcilor selgiucizi in Orientul mijlociu la mijlocul secolului al XI-lea. Cucerirea Siriei si Palestinei de catre musulmanii selgiucizi a alarmat crestinatatea apuseana. Turcii au patruns adanc in Imperiul bizantin si au supus stapanirii lor multi crestini greci, sirieni si armeni. Cruciadele au fost in parte o reactie la aceste evenimente. Au fost insa si rezultatul ambitiilor papale de extindere a puterii politice si religioase, iar armatele cruciate au fost intr-un sens bratul militar al politicii papale. In efortul de a intelege participarea larga la cruciade si originea lor, istoricii au scos in evidenta cresterea puternica a populatiei europene si a activitatii comerciale intre secolele XII-XIV. In acest sens, cruciadele sunt explicate drept creatoare de zone de expansiune pentru a primi o parte a acestei populatii aflate in crestere si drept posibilitate de a oferi o descarcare a ambitiilor cavalerilor si nobililor insetati de pamant, chestiune explicata si prin dreptul de primogenitura care prima in unele regiuni ale Europei. Expeditiile au creat deopotriva oportunitati comerciale pentru negustorii din orasele aflate in crestere ale Apusului, mai ales orasele italiene Genova, Pisa si Venetia. Desi aceste explicatii sunt partial valide, avansul in cercetarea problematicii indica faptul ca cruciatii nu cautau anume cruciadele cu toata gama lor de amenintari boli, marsuri lungi peste zone intinse, moartea in lupta, departe de casa. Familiile ramase in Europa aveau des de luptat pentru a face fata activitatilor de pe domenii si 30

proprietati pentru lungi durate de timp. Ideea ca cruciatii au castigat mari bogatii este greu de justificat, cruciadele fiind o chestiune extrem de scumpa pentru un cavaler care intentiona sa serveasca in Rasarit: daca se finanta singur, trebuia sa cheltuiasca echivalentul venitului sau pe cel putin patru ani. In ciuda acestor argumente, cruciadele au fost populare, fapt care poate fi perceput doar prin intelegerea societatii care le-a produs. Era o societate de credinciosi, multi cruciati crezand ca vor obtine mantuirea personala in luptele contra paganilor. Raspandirea legendelor despre bogatiile Orientului a jucat si ea un anumit rol, la fel ca si conceptia ca teritoriile sunt usor de cucerit. Cruciada I (1095-1099) Cruciadele au inceput formal marti 27 noiembrie 1095, pe un camp in afara zidurilor orasului Clermont-Ferrand. In aceasta zi, papa Urban al II-lea a tinut o predica multimii de laici si clerici aflati la conciliul de la Clermont. Conciliul fusese convocat si pentru ca Filip I, regele Frantei, vroia sa divorteze, ceea ce se putea obtine doar cu acordul papei. Va divorta, iar sotia sa se va casatori cu regele Angliei, ceea ce va avea urmari serioase asupra destinului celor doua tari. In predica sa, papa a schitat un plan de cruciada si a facut apel la credinciosi sa se alature randurilor sale ideea o avusese chiar Grigore al VII-lea. Promite tuturor bogatie, suspendarea urmaririi pentru datorii, iertarea dobanzilor fata de camatari, eliberarea din serbie, protejarea familiilor ramase acasa, si nu in ultimul rand iertarea pacatelor. Raspunsul a fost pozitiv si coplesitor. Papa Urban a insarcinat apoi pe episcopii prezenti la conciliu sa se intoarca in zonele in care pastoresc si sa inregimenteze alti oameni in cruciada. A schitat de asemenea o strategie de baza: grupurile individuale de cruciati sa-si inceapa expeditia in august 1096. Fiecare grup se va autofinanta si va avea un conducator propriu. Grupurile isi vor parcurge drumul separat si se vor intalni la Constantinopol. De aici vor ataca alaturi de trupele imparatului bizantin pe turcii selgiucizi care cucerisera Anatolia, apoi vor lupta impotriva musulmanilor din Siria si Palestina, avand drept tinta finala recucerirea Ierusalimului. Prima cruciada s-a conformat in linii mari schemei inchipuite de papa. Recrutarea a avut loc la sfarsitul anului 1095 si primele luni ale anului urmator. Cinci armate nobiliare de baza s-au adunat in vara tarzie a anului 1096 spre a porni la cruciada. Majoritatea erau din Franta (Vermadois, comandata de fratele mezin al regelui Frantei, Hugo Capet); din Normadia porneste si o armata condusa de Robert, (unul din cei trei fii ai lui Wilhelm Cuceritorul), sudul Italiei (a normanzilor 31

din sudul Italiei si Sicilia, condusa de Bohemund de Tarent si Tancred de Sicilia), Lorena (Godfroy de Bouillon), Burgundia si Flandra-Frizia (condusa de o ruda a contelui Flandrei, Robert de Flandra). In 1096 cruciatii au pornit din Apus spre Palestina, in dorinta de a elibera aceasta tara si Sfantul Mormant, ducand razboaie de cucerire impotriva turcilor selgiucizi. Deja in 1095, solii lui Alexios I Comnenul au cerut ajutor contra turcilor, in conciliul de la Piacenza, tinut in prezenta papei Urban al II-lea. Papa nu prevazuse entuziasmul popular starnit de cruciada sa in randul orasenilor simpli si ai taranimii. Paralel cu cruciada nobililor s-a format o cruciada a saracilor. Cel mai mare si mai important grup al cruciatilor saraci era recrutat si condus de un predicator cunoscut drept Petru Eremitul, originar din Amiens. Desi au fost numerosi, doar o mica parte a reusit sa ajunga in Orientul mijlociu, putini au supravietuit ca sa vada capturarea crestina a Ierusalimului in 1099. Au plecat in cete neorganizate, pe Rin, pradand pe drum pe evreii care erau cei mai bogati, Dunare, Peninsula balcanica. In Peninsula balcanica au atacat orasele Philipopoli si Adrianopole. In octombrie 1096 au ajuns la Constantinopol. Imparatul Alexios nu le-a deschis portile, le-a oferit insa corabii pentru a ajunge in Asia Mica. Desi au fost preveniti de bizantini sa nu se angajeze in lupte directe cu turcii, pentru ca nu aveau sanse, ajung la Niceea unde peste 3000 de crestini au fost masacrati. Cei putini ramasi in viata s-au reimbarcat. Armatele nobililor cruciati au sosit la Constantinopol intre noiembrie 1096 si mai 1097. Imparatul bizantin Alexios I Comnenul a facut presiuni asupra cruciatilor de a-i ceda toate fostele teritorii bizantine care urmau sa fie recucerite. Conducatorii nu au fost de acord cu aceste cereri, si, desi majoritatea s-au supus in cele din urma primeau de la bizantini corabii si provizii in schimbul juramantului de fidelitate -, Bizantul nu le-a acordat incredere. In mai 1097, au atacat primul obiectiv major, capitala turcilor anatolieni, Niceea. In iunie, orasul s-a predat in primul rand bizantinilor, prin tratative separate, si abia apoi cruciatilor, ceea ce a confirmat suspiciunile acestora ca Alexios intentiona sa-i foloseasca pe cruciati pentru a-si atinge propriile scopuri. Curand dupa caderea Niceei, cruciatii au intalnit principala armata selgiucida a Anatoliei la Dorylaeum. La 1 iulie 1097, cruciatii au obtinut o importanta victorie aici si aproape au anihilat forta turceasca. Ca rezultat cruciatii au intampinat doar o rezistenta scazuta de-a lungul restului campaniei in Asia Mica. Urmatorul obiectiv a fost Antiohia, in nordul Siriei. Orasul a fost asediat in 21 octombrie 1097, dar nu a fost capturat decat la 3 iunie 1098. Cruciatii au fost curand dupa aceea atacati de o armata de 32

intarire din Al Mawsil (acum in Irak), armata care sosise prea tarziu in ajutorul aparatorilor turci ai Antiohiei, pe care au respins-o totusi la 28 iunie. Dar, de acum inainte, Bohemund nu mai era dispus, departe de Constantinopol, sa mai cedeze ceva imperiului. El a creat aici un principat independent de Bizant. Acest fapt a creat disensiuni in chiar tabara cruciatilor si a dus la izbucnirea unui razboi bizantinonormand (1099-1100). Capturarea Ierusalimului Odihnindu-se in Antiohia pe timpul verii si toamnei timpurii, cruciatii au pornit spre obiectivul final in ultima parte a lunii noiembrie 1098. Au evitat sa atace orasele si pozitiile fortificate pentru a-si pastra fortele. In mai 1099 au ajuns la hotarele nordice ale Palestinei, iar in seara de 7 iunie si-au asezat tabara in fata zidurilor Ierusalimului. Orasul se afla sub control egiptean, avand aparatori numerosi si bine pregatiti de asediu. Cruciatii au atacat , cu ajutorul intaririlor de trupe din Genova si noilor masini de asediu, cucerind in 15 iunie Ierusalimul. Aproape intreaga populatie a fost masacrata, in viziunea cruciatilor orasul fiind purificat in sangele paganilor invinsi. O saptamana mai tarziu armata a ales pe unul din conducatori, Godfroy de Bouillon, duce al Lorenei inferioare, drept comandant al orasului. Sub conducerea sa, armata a purtat ultima sa campanie, infrangand armata egipteana la Ascalon in 12 august. Curand dupa aceea, majoritatea cruciatilor s-au intors in Europa, lasandu-l aici pe Godfroy si o mica armata pentru a organiza teritoriul sub control latin (vest-european). Apogeul puterii latine in rasarit Dupa ce cruciatii au cucerit Ierusalimul si au intemeiat regatul Ierusalimului si sistemul de state cruciate, profitand de luptele acestora cu selgiucizi, grecii au ocupat, pe coastele Siriei, Laordicea si Tripoli. In mare, prima cruciada nu a distrus imperiul grec, ci l-a consolidat, desi in Anatolia interioara selgiucizii au ramas pe pozitie. Revigorarea acestora in secolul al XII-lea, la care se adauga presiunea mongola din secolul urmator, va duce la pierderea definitiva a Asiei Mici de catre Bizant. In 1107, Bohemund a mai incercat o data sa ocupe Dyrrachion si zona din jur. Fiind insa infrant, pericolul normand a scazut, Bohemund recunoscand suzeranitatea greaca asupra principatului Antiohiei. Confruntarea grecilor cu cavalerii occidentali a lasat la primii o teama fata de occidentali, fapt determinant pentru politica bizantina fata de Apus. Alexios a stiut deocamdata sa foloseasca prima cruciada in interesul imperiului, sa gaseasca o formula de coexistenta cu cruciatii si formatiunile lor din Orient ii recunosteau in general suzeranitatea. 33

Ca urmare a primei cruciade, colonistii latini din Levant au format patru state. Cel mai mare si mai puternic a fost Regatul latin al Ierusalimului, urmat de comitatul Tripoli pe coasta siriana, de principatul Antiohiei, in valea Orontes, aflat dincolo de Tripoli, iar mai spre est de comitatul Edessei, populat mai ales cu crestini armeni. Victoriile primei cruciade s-au datorat in buna masura izolarii si relativei slabiciuni a puterilor musulmane. Generatia urmatoare primei cruciade a trait insa reunificarea musulmana in Orientul mijlociu sub Imad ad-Din Zangi, conducatorul oraselor Al Mawsil si Halab, aflate acum in Siria de nord. Sub Zangi, fortele musulmane au obtinut prima victorie importanta impotriva cruciatilor, capturand orasul Edessa in 1144, demanteland astfel sistematic statul cruciat din aceasta regiune. Cruciada a II-a Raspunsul papalitatii la aceste evenimente papa Eugen al II-lea, prin intermed