IOAN ARDELEANU

AFLORIMENT

2

Colecţia BIBLOS

Pe coperta I: Vladimir Streletz, LESPEDE

(pictură)

© EDITURA ANTHROPOS, TIMIŞOARA, 2005 All rights reserved

SC ANTHROPOS SRL GENERAL MANAGER: LUCIAN ALEXIU

TIMIŞOARA ROMÂNIA

Toate drepturile pentru actuala ediţie

în limba română aparţin Editurii Anthropos.

Reproducerea neautorizată a textului, pe orice fel de suport tehnic, se pedepseşte conform legii.

ISBN 973-7985-03-6

Printed in Romania

3

IOAN ARDELEANU

AFLORIMENT

Poeme

ANTHROPOS

4

5

Chipurile pe care le ţin minte Sunt asemeni crengilor de cedru, Pe care nu le-am văzut niciodată Dar le evoc adeseori: Umbre-ale morţii, lămâi fără rod – Poposesc peste mine, deasupra pământului, Mlădii şi primitoare ca sânii tineri.

6

Pe ultimul drum al verii Asemeni copacului secular în cădere Calci feriga în picioarele desculţe. Ca un soare obosit, ca un vânt Îngheţat în noaptea deşertului, Ochii mei în mânia pământului. Te-ameninţă, din umbră, gheaţa, Lumina cărnii mele te păzeşte, Îţi încălzeşte cerul şi sângele. Doar munţii verzi alcătuiesc altfel Cărări spre vârful lor cu neguri.

7

Cuvintele pe care le scriu Sunt rană deschisă Sângerează ca o flacără bolnavă, Ca un foc ce nu poate să ardă. Nu sunt fulger rotitor în noapte, Nici înger cu trupul pur nu sunt. Şi nici o săgeată străină Nu mi-a străpuns pieptul. Sângerez şi puterea cuvintelor Arde în poeziile mele. Sunt umbră rănită, M-a prins în braţe gerul – Cum iedera străpunge zidul, El singur, dintotdeauna, cast.

8

Mâinile se ascund discret În părul tău, ca fantasme. Şi ochii mei, prea aproape De ochii tăi, de pielea albă Par mâna unui preot astec Când ridică spre lumină Inima prizonierului jertfit... Privirea alunecă-n artere Pe părul tău care pâlpâie în lumina Asfinţitului, topit pe munţi.

9

Să te ascund de moarte În tainiţe, alături de odoare, Lucrează braţul meu nomad În ţara ascunsă, departe. În nopţi cu plăsmuiri secrete Te las să zburzi, cum primăvara cerbul, Când simte azurul în firidă Şi când lumina cade pe carnea lui aprinsă.

10

În mijlocul florilor de măr, În pământul cenuşă Ochilor mei li s-a promis Libertatea privirii în gol; Stau ţintuit în tăceri fără noimă Sunt orb şi ochii mă dor, Îşi strigă durerea, ca o gură de lup, Mă-ncolăceşte sunetul ţâţânii lor Cum şarpele, în umbră, prada... Îmi cântă iuţi şi aspre luminile Neastâmpărate, ale nopţii: Mă strâng ca pe o zestre făgăduită Ochilor mei, demult, în cetate.

11

La capătul dinspre apus al oraşului Mor toate luminile şi chiar Aripile păsărilor se opresc Pe vadul secat al iazului. Singurătatea umbrelor... Toate se duc cu pas sigur, Ca petale uscate de trandafir Spre prundul uscat, Pleacă peste umbrele noastre Şi peste inima lor bolnavă. Ce urgii cu ape Şi trunchiuri smulse A stârnit Din creierii munţilor Fecioara născând?

12

Stau de veghe-n vis La marginea pădurii –, Luminile oraşului Le văd de departe: Înţepenite-n lămpi, Pe chipuri, în ferestre. Adorm ca pasărea Îngheţată pe ram Şi-n somn e cald. La marginea pădurii – Încremenit în strajă, Trimit foşnit un semn Spre catargele burgului – Chemări împodobite În laur verde. Dar, vai, cetatea Se-nchide, cum tulipa Îşi repliază, în întuneric, Mantia stelară, Se prăbuşeşte-n somn Şi stele ard.

13

Un câmp de floare a soarelui În bătaia stinsă a lunii, Tei bolnavi de căderea florii Şi mirosul putred al petalelor. Ochii tăi ca luminile nopţii Şi gura mea aspră pe piept, Laptele din pământul de stele Şi paşii noştri grăbiţi, Durerea din glezne şi vraja Din scrumul de pleoape. Când plec din tine Cred că se sparge În mii de feţe Unicul care am fost – Un puzzle imens Încercând disperat Recompunerea, Într-o cartografie, Ca-ntr-un sistem De sunete alofone.

14

Nu pot fi atent la spaima Ce duhneşte pe drum necunoscut Şi nu ştiu dacă nu spun aberaţii, Nu pot fi atent Şi circulă liber particulele, Mă trădează celulele, sunetul sângelui Care aleargă prin venele mele... Aiurez şi vreau să întrerup delirul, Mi-e imposibil şi populez lumi Alterate de frică şi şuier de şarpe. Sparg zidurile camerei, Mă dor unghiile şi braţele Nu sunt fericite de spargere... Cum să restabilesc pacea Între mine şi cel care am fost? Mă inundă o căldură vecină Cu tăişul baionetei în carnea soldatului, Mă tem de moarte şi ţip Asemeni câinilor când tună.

15

Îmi aleg din mers cuvintele În care am să te-ntâmpin. Când mi se pare prea castă Semnificaţia vocabulei încărcate cu zgură, Îi zgârii crusta şi, mâniat de gest, Mă revolt, îmi smulg braţul drept Şi, muribund, îi dau o nouă putere: Stigmatul de-a-nvia narcotic, În altă lume, cu privire curată Şi furie de lupoaică lăuză.

16

În genunchi, visul meu Îşi prelungeşte agonia, E apă vie peste smicele Dă viaţă pietrei Şi fulgere Cuvântului şi pâlcurilor lui Ca o trenă De împărăteasă tânără în exil.

17

Alerg cu un cuţit în inimă Şi aerul E tot mai rarefiat. Nu mai pot fi lucid Şi carnea, din străfundul ei Melancolic şi cast, Ţipă durerea, Ca un torent fierbinte Plecat din crater Către pradă.

18

Mama despoaie, pentru mine, De umbre pământul Şi scoarţa lui Încremeneşte-n spasm, Ca retina unui animal Omorât la apus – S-a destrămat ziua Sau a venit Imperceptibil Spre mine seara... Sunt parcă liber, Prima oară Şi-n trup căldură simt, Sunt viu. Fără sfârşit îmi pare Întinderea privirii. Şi calmă liniştirea Care reţine asfinţitul Să-şi împlinească somnul... Mă bate vântul Pornit brusc – Cum biciul pe coapsele Iepelor tinere –, Dinspre alunul Din mijlocul grădinii.

19

Vântul rece al nopţii Ţi-a brumat sânii, Un cer capricios, Asemenea toamnei, Se caţără pe sânii Tăi îngheţaţi, Îţi troieneşte pielea Cu picături de sânge Încremenite, cu graţia Crengilor plecate Sub greutatea Luminii galbene A ultimului soare... Libertatea mea dulce, Să sorb apa din brumă, Să nu îţi pun nicicând Întrebări răsucite Ca firul în caier.

20

Apar în fiecare noapte Dezbrăcat pe ţărm, Încerc să mă strecor În iarba rece, Ca hoţul de mirese Printre orbi... Încerc să uit, Să îmi reprim memoria Din nopţile Când mă băteam cu somnul Şi te purtam Pe umerii puternici, Ca pe o pradă De război, bolnavă, Ca pe o toamnă prinsă într-un izvor. Cutreier ţărmul Biciuit pe mâini, De vânt pornit Buimac, spre mal.

21

Primăvara întârzie-n flori, Împiedică rodul, corola cocleşte. Cad ploile, mor ninsorile, Iubirea înfloreşte-n dihănii, Am visat, a bătut ceasul În turla dinspre miazăzi... Livezile îşi cresc alcoolul, Laptele din uger hrăneşte şarpele Ghem aţipit sub lună. Cîini urlă la stele şi vântul Plesneşte cu mânie primăvara Despică în două pieptul rozei. Iubirea-nfloreşte-n dihănii În piatră, în sâni, În rumeneala serii În leneşă trestie, în frigul chiliei, În haita mutilată în amurg.

22

Odată, demult, am căzut, Nu mai ţin minte căderea Şi nici nu ştiu de ce-am căzut. Ştiu doar că se lipeau pe trup Fâşii de solzi murdari şi mă-nţepau Caièle ruginite în iarba rece... Am iubit prea mult şi am pierdut Drumul, era ceaţă de lapte, Un pom se-ndepărta mereu de mine, Boturile caprelor de munte mă adulmecau Şi lupii îmi dădeau târcoale, eram orb... De unde ştiu că n-am fost creste, Sau sori aprinşi în lămpi sordide, De unde ştiu că n-am fost dumicat De o armată moartă în crepuscul. Odată am căzut, dar n-am văzut căderea Tot ce-am putut culege în vertij A fost un soare aspru Spre care bătea vânt.

23

Te chem, Salomeea, cum chem bucuriile lumii, Deşi ştiu bine, fecioară de tetrarh din Galileea, Că porţi pe sâni miresme din pădure Şi ochii-s încărcaţi cu broderii de aur. Dar te chem şi chem din nu ştiu ce adâncuri Şi dansul tău ca o fantasmă, Care aduce moartea – Îţi dărui chiar iertarea, Salomeea. * * * Ard încă în vatra palatului lemnele de cedru Bate toaca în cetate şi făclii aprind Feciorii crailor, îţi devoră Cu pasiune trupul, în noapte. Încins cu focuri ca într-o roată, Profetul numără pe cer cărări. Cad şi zăpezi, în dreapta lui, În stânga, flăcări îşi asmut puterea. Se zvârcoleşte, răscolit, eroul, Într-o maree, în care sânge Împarte în două timpul. * * *

24

Te chem, Salomeea, mi se topeşte glasul, În aburul în clocot al mulţimii Care strigă şi plânge, râde, este vie.

25

Câteodată am nevoie de tine Şi circul subteran către moarte... Altădată, soldat bolnav de glorie, Îmi înrolez în zimţii nopţii energia Şi plec, fără să-ţi spun un cuvânt. Îmi cade timpul printre degete, Intră-n pământul primitor – Şi eu alunec lin, ca o tristeţe Într-un sat părăsit de dobitoace, De umbre blestemate de mame... Care rătăcesc noaptea, se ascund de privire. Câteodată am nevoie de tine, Şi mă las dus de o poftă nebună De viaţă, de un cal pe care Îl călăresc obosit până-n zori. Bate vântul în câmpia aprinsă Şi-mi este sete, nu mai eşti aceeaşi... Cum fuge vremea, arde chiar marea Şi plopii de pe ţărm se prind de stele. E vântul obosit, se lasă noaptea În ramuri, cresc frunze de măslin,

26

Grădina forfotă de floarea albă... Am câteodată nevoie de tine Şi-atunci m-agăţ de noapte, De vântul ei, de-un ram.

27

Cresc amestecat cu fulgerul Care mi-a căzut la picioare Şi mi-a ars pielea: Sunt fiu de zeu Ce-a împodobit câmpia Odinioară, când aici, Pe largi aflorimente Îşi găseau culcuşul Bărbaţi înveşmântaţi În blănuri aspre. Şi crivăţul bătea, Cum câinele de pază La porţi, de alunga străinii, Sau înspre lupii lacomi Ce-adulmecau mirosul, Bătaia coapsei, răscolind pământul... Şi mârâiau, când întindeam săgeata Spre ochii lor, în care zburdau stele Şi fulgere căzute pe pământ.

28

Mă îndemni să scutur bucuria De fructele zemoase, Să nu le-ating, să las Pământului ce e al lui. Îmi dai în taină alte sfaturi: Sunt câteva cuvinte despre şarpe Şi despre fuga prin pustiu... De luciul apei Sub popasul lunii Despre iubire... Îmi spune vocea ceva Mai presus de somn: Pumnal duşman în casa mea Cu gând de pradă Şi îmi devoră ziua, noaptea, Iubirile, pe rând, şi cântul.

29

Când somnul soarbe goluri de lumină, Bătrâna vrăjitoare se bate cu câmpia, Doar mărul dinspre mijlocul pădurii Se miră şi stârneşte vântul rece. Ca un linţoliu acoperă singurătatea Întinderii, din care stele muşcă-în coapsă Şi mute ademenesc bărbaţi îndoliaţi, Cu gura înflorată, tainice fecioare, Le cheamă umbra în iatacuri ferecate. Când somnul soarbe din lumină sânge Şi umbre umplu golul tânăr la amiază, Cum floarea îşi mână spre înălţime seva, M-afund în ceara zilei, cu vechi toiag drept sprijin Şi, fără de cuvinte, stârnesc în semeni soare.

30

Lumina dimineţilor de august Şi volbura stârnită în răstimpuri Mă smulg dintre tomuri, Îmi spulberă pe ziduri desene palide, Cu stele mă împac pe ascuns, Cu zeul, înlănţuit de versuri, Încing în jurul meu cenuşa, Păduri bogate îşi trosnesc coroana.

31

Te alcătuiesc într-o doară Din singurătatea mea, Din duritatea vertebrelor, Din spaima inimii singure... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Dacă nu eşti lumină N-ai cum să străpungi lumina.

32

Îmi sunt aduse ofrandele la mal: Nori negri, prevestitori de ploi. Şi chipuri împietrite de eroi Pe care i-am învins în lupte drepte, Vânt aspru, purtător de frunze Şi ramuri de măslin pe braţe de fecioare. Vin la limanuri scribi purtând în mâini Piei scrise-n limbi lăsate-n urmă de cetate Şi cu aromele din munţi mă-ntâmpină copii, Îmi cresc aripi şi stau înalt la ţărm...

33

Mi-e foame, caut pâinea În fiecare mână întinsă Ca ramul spre lumina toamnei. Am fost pustiu, înfrunzesc acum În negura pe care o poartă râul.

34

Cerneşte, mamă, portul, Sunt orbul care vine Cu sunetul amiezii În trista-ntâmpinare A fiilor pierduţi... E lună nouă, stele ard – Cerneşte, mamă, fruntea Şi plânge braţul meu căzut, Din steaua în ruină Care nu vede, nu mai vede. Cerneşte, mamă, ochii Şi nu lăsa văpaia Să mă răpească În cer bătrân... Sau naşte-mă, din nou, acum.

35

Scriu toate aceste cuvinte Pentru o singură persoană Căreia, dacă îi e sete, Să le bea, Să-şi stâmpere setea. Şi, dacă îi e foame, Să le mănânce, Să nu-i mai fie foame. Şi, dacă îi e greu, Să plângă ele-n locul ei. Toţi ceilalţi pot fi Cititori involuntari, Pot da peste ele într-o zi Din întâmplare. Dar ea, persoana aceea, Trebuie să le citească; Altfel, întregul lumii S-ar prăbuşi în gol.

36

Mă trag spre pământul umed, Spre lutul cu virtuţi ascunse În care mă opresc obosit, Port pe umeri în tranşee reci Un corp străin, rănit în luptă, Nu par obosit, dar greutatea Trupului tânăr Mă ţintuieşte-n aşteptarea orei: Îi este sete, îl las să bea Şi foamea să-şi astâmpere Cu hrana mea puţină şi săracă... Nu pot să mai păşesc, M-acoperă ca o mantie, De catifea brodată, Sudoarea rece, coviltir.

37

De-o vreme, eu şi primăvara Nu cutezăm să-ţi tulburăm drumul Spre care tu te-ndrepţi în fiecare ceas Şi unde e totuna Pământul reavăn al cimitirelor, Lutul în care dorm adânc Bătrâne amfore, Ţărâna spulberată Din rădăcina florii.

38

Steaua tresaltă întâia oară, Când umbra ei coboară pe pământ... Alături femeia Murmură descânt... Murmurul s-a făcut blestem în aer: Să-ţi cadă mâinile şi trupul tău În iască-aprinsă să se facă! Lumina ei îmi arde pielea – M-a cunoscut, îi simt pornirea Să mă preschimbe-n arbore-înflorit. * Spulberă, femeie, numele bolii, Toarnă în mine puterea duminicii, Nu mă lăsa niciodată să dorm Pe drumul străinilor! Sunt hrana ta de zăpadă matură, Iubeşte-mi braţele şi chipul curat, Sunt hrana ta de pământ: Ia în braţe copacii pădurilor mele, Preschimbă-mă în stea, în grâu, În mirt, în secetă sau brumă. * Coboară steaua peste mine Mi-adulmecă pielea, Cum mama tânără Care-şi miroase puiul...

39

Dar eu mă tot îndepărtez – o piatră Pe care apa o împinge în vad, O pribegie, fără de-nţelesuri, Precum ienupărul în glastră, Cum leul stând cuminte în cuşcă... E tot mai grea încercarea stelei Şi ochii mi-i încrunt spre cerul Ce pare încărcat de sori, Simţind apropierea fiarei.

40

Viaţa se ordona geometric Asemenea iluziilor, în singurătate, Dar viaţa e, de fapt, viaţă: Căldură, inerţia viului, Ia forma mea şi crede Că asemănarea cu mine Îi dă dreptul să fie... Dar poate nu există viaţă În exilul pe care forma Îl ia cu sine...

41

Încerc zadarnic să strâng hlamida Asemenea florii ascunse sub zăpadă, Să fug din calea curselor întinse... Din foişorul în care stă la pândă Cel surghiunit sub pânze de păianjen, Aruncă degetele aprinse înspre mine, Îmi pustieşte drumul către somn.

42

Chem în răstimpuri ploaia Să ude cuvintele uscate, În case fără sfârşit – Mă strig cu eunucii Şi le dau, în somn, Speranţe străvezii... Cuvântul rămâne greu Şi chiar în cer o stea Se lasă ademenită – Porneşte spre ocean ca roiul Spre rariştea de tei – Chiar inorogul îşi iuţeşte pasul Spre trupul adormit în iarbă.

43

Adolescentul plânge Şi îşi măsoară pasul Cu vocea lui ca fuiorul, Vine dinspre somnul Unui oraş stăpânit de vântoase Şi ninsori cu pene De îngeri sfârtecaţi În ghearele vulturului. Adolescentul bate oraşul Sub toamna târzie – Animal singur, brumat În fiecare dimineaţă –, Desculţ în iarba rece, Ca mărul căzut în amurg De vântul vânăt al serii... Îi devastează părul ploaia, Pielea de ceară o spală. Adolescentul se pierde-n lumina nopţii.

45

Ca firul de iarbă Îţi alungeai Spre mine dorinţele, Spre mâinile mele, Când m-ai văzut Prima oară. Eram fulger rotitor, Spadă răsucită în piept, Puteam să mă unesc cu tine Ca-ntr-o zvâcnire de aripă – Trupul tău cu al meu O singură inimă lacomă – Eram un foc pe care L-a pornit pădurea, Când cerul toamnei Scutura grădini.

46

Adormi şi dormi, Cumplite ierni N-au să-ţi ştirbească haina, Văzduhul fără margini Va fi numai al tău. Dormi, adormi Iubirea mea e trează. Şi vânt şi ploaie Şi ninsoare multă Îţi dau viaţa lor. Adormi, adormi, Îţi cresc înmiresmate Corolele în sămânţă. * * * Foşneşte peste umeri Un ţipăt şiroit : Dormi, adormi, Îţi creşte în vâltori Coconul, De piatră şi uitare.

47

Stau în genunchi şi sorb pocalul, De vinuri cu tării aprinse, Tu lasă sângele să cânte Ca baterea aripilor tinere Şi zbor de lăstuni dimineaţa... Noaptea a coborât pe pământ Crini negri, Femeile înălbesc pânze în prund, Întreaga vale miroase stins A vin şi sudoare de femeie. Flăcările de pe dealuri ard mocnit – Se întorc la izvorul naşterii În care amuţeşte orice înţeles.

48

Plouă peste un deal din apropiere Şi vreau să pot povesti cu tine despre ploaie. În turnul de alături bat clopotele, Vecernia urcă în turla bisericii Cuvântul care fuge de noi, Ca umbra şopârlei în iarba uscată. Vreau să te nasc din nou, dimineaţa, Dar capul îmi zornăie stins, asemenea clepsidrei, În pulberea drumului copiii ridică praful, Oraşul e alb ca varul... Încerc să te aduc la mine – Trofeu liniştit în braţele mele.

49

Cu gura ta, Cum o fântână Înghiţi moartea. Şi râsul ei Se-mpiedică Pe buzele tale. Cu şolduri străvezii Mă ademeneşti – Asemenea şarpelui În umbra umedă. Mă chemi Sub pleoape Şi-nvolburi Rochii vaporoase.

50

Aşa-mi cântai, împleticindu-ţi limba, Aveam în gene ierburi din adânc Şi flori de măr îmi strangulau privirea, Un soare amar îşi dezvelise crugul Şi-n câmp ploua cu heruvimi. În ceruri, şiroind plămada, Un nor cernea cu stropi de aur, Tu înteţeai spre mine gheara, Din cântul de aducere înapoi: Hai, vino cu lumina-n plisc, Adoarme vulturii din spaţii, Izbeşte cremene de stele Să-ţi lumineze drumul pân’ la mine; Sângele meu cântă, Sângele meu ţipă, Sângele meu creşte; Floare de alun, floare de alun, Adu-l, Doamne, bun! Floare de mălin, floare de mălin, Adu-l, Doamne, lin! Floare din ponor, floare din ponor, Adu-l, Doamne, dor!

51

Floare răscolită, floare răscolită, Adu-mi-l ispită! * * * Sunetele labirintice ale zilei Alunecă în somnul meu.

52

Acoperă-mi corpul, cu goliciunea Trupului tău şi îngroapă-mă În ochii tăi care au trăit Iubirea, înfrângerea, Tăcerea orgolioasă. Am să tresar sub pleoape Ca mânzul de o zi La apropierea fiarei... O să pornească vântul peste noi Cum fluturi negri, coborâţi din stele, Îşi bat aripile cu pulberi, în corole... Şi apele-or să vină dinspre mare. Cu seceta din pântec şi-nsetate Au să sosească pietrele din munte. Acoperă-mi cu goliciunea trupul; Am desluşit, într-un apus cu brize, Tărâmul cu poeţii care plâng – Ca puiul de o zi pierdut în turmă.

53

Până departe, la ţara mea, Nu există adăposturi pentru tine: Ai să vezi doar nori călători – Şi oameni cu pielea sănătoasă În călătoria ta solitară. Să nu ceri nici o informaţie, Oricât de greu are să fie Drumul şi oricâte piedici Îţi vor întinde la răscruci. Să nu asculţi poveţele lor De oameni sfătoşi – Mai ales în amurg. O să-ţi vorbească de răul Din ţara pe care niciodată N-au văzut-o, vor confunda Pasiunea ta cu un capriciu. Să nu te temi de timpul care trece Şi dacă vrei să plângi, plânge, Lasă lacrimile să ţâşnească liber! Eu te aştept acolo, în ţara mea, În care totul e o tainică uitare.

54

Am încercat, ani, să-ţi scriu Dar hârtia izvora doar picături de sânge Şi-n flux incestuos cuvintele nu mai curgeau: Coagulate îşi împietreau semnificaţia, Pagina albă îşi schimba nervura, Părea presărată de urmele luptei Din zorii cu poveste tulbure... Fraze şi cuvinte au pornit şuvoaie Să deseneze alte corpuri, dintr-o singură linie, Mai suple, fără sânge, ca urmele mele Care nu pot să moară, trădate De un singur strop de sânge atârnat De degetul tău arătător învelit în placentă.

55

Vestmântul tău vaporos Se ridică şi lasă Culoarea aramei Să curgă spre mâinile mele, Când eu, umbră Rămasă ca un decor Neterminat, în nisipul Unei arene itale, Mă las pe mâna ta Ca un crepuscul În apa mării Îndrăgostite de somn. În vertijul cutelor Fastuoase ale zilei Ochii mei îţi devoră Corpul, cu pasiunea Unui adolescent, În prima lui noapte de iubire.

56

Noaptea îşi condensează armonic plăcerile, Şi ne face să alunecăm, cum corpul glisează, Într-o nişă umedă, pe un val care se leagănă, Ne topeşte aproape insesizabil şi paşilor Nesiguri le corectează cadenţa, în ritmul Unor acorduri ce par inegale şi imposibile. Carnea ta moare în braţele mele Şi urcă, în liniştea nopţii până unde Mi se dă, asemenea mării, ţărmului, Precum culoarea pânzei ce-şi schimbă textura, Şi lent înghite culoarea, nuanţele, Tot ce se poate vedea: Strigătul de iubire, corpul tău Acoperit de ţesături line, Strania înflorire a intimităţii.

57

Doar eu, ca un crivăţ târziu, Îţi deflorez puritatea buzelor Şi pun, pe pomeţii tăi înroşiţi De frigul iernii ce bate afară, Culoarea nudă şi proaspătă A ochilor mei verzi, care se unesc Cu vestmântul tău vaporos, Cu trupul tău care freamătă.

58

Ca un sărut Pe care oceanul Îl dă cu valul Ce se sparge De stânci, Ţărmului străin – Iubirea mea cu tristeţea Din lacrimile tale, Pe obraz, pe buze, Numai eu rămân Vertij în cutele Rochiei tale Care se-nvolbură În bătaia vântului.

59

Plouă tot mai des Toamnele calde, Cu încă roze aprinse. Cresc ierburi Pe coastele tihnite Şi anemone sălbatice Îşi clatină steaua. Ameninţă ploile reci Ca uraganul marea, Cum blestemele Liniştea adolescentei Care tresare spre uşa Întredeschisă a iatacului, Când paşi tăcuţi Îi tulbură somnul.

60

M-am derobat de dimineţile cu soare Şi m-am surprins iubind o fantasmă, Venită de departe ca o pudoare În ochii fetei care mâna o turmă De cai în câmpie, Înconjurată de lupi sprinteni şi şacali, Cu ochi care sclipesc spre coapsele pline – Mă regăsesc în umbră, cum stigmatul De-a naviga al bătrânului marinar, Al lostriţei la izvoare, Spre umbra rece a naşterii. Scriu pe genunchi o misivă Despre vântul de câmpie. E târziu, conturul zilei Se zdrenţuie spre orizontul Imaculat şi sălbatic : Jumătate hoţ de fecioare, Jumătate casă a sărmanilor; Jumătate inimă vicleană de vulpe, Cealaltă dorinţă ascunsă. Urcare asiduă, străveche Strigare a vieţii, a morţii !

61

Soarele se surpa deasupra noastră, Tu îl numeai sălbatic şi voiai Să-mi spui că nu e domesticit : Ca pisica pe care o mângâi, Cu ochii la legăturile cărţilor vechi... Asemenea calului, cu şira cambrată, Sau câinelui de pază la prisacă, Asfinţitul întârzia iar tu simţeai O exaltare tandră către somn.

62

Stau cu ochii întredeschişi Şi îţi urmăresc freamătul buzelor Pe care au căzut primii stropi, Din roua însângerată A dimineţii – ca un preludiu De armonii extreme Ce ridică, spre strălucirea Irisului, raze stângace De lumină, despuiată Din aurul aprins al verii... Întinde în nisipul plajei Leneşe urme de tineri. Trupurile lor, absente acum, Sărbători cu mine, făgăduite De raza luminoasă a ochilor.

63

Le dau să bea Sângele animalelor tăiate În faptul dimineţii De toamnă putredă, – Lăptuci târzii înfulecă – Îi recunosc după suflarea Pe care un liliac Rătăcit o întrerupe Cu ţipătul lui ascuţit Spre cuibul din hambar – Le dau să bea Şi ceru-mpinge bolta Spre pământ, Când fumul iute Din grămezi de frunze Închide zarea.

64

Încerc să-mi imaginez Dincolo de pliurile rochiei Forma coapselor când alergi Spre mâinile mele întinse. Sunt astru bătrân Care se bucură pe ascuns De culoarea incertă a zorilor, Într-o vale în care doarme Un adolescent rătăcit, După încercări de beţii nocturne Care îi aprind simţirea.

65

Se pregăteşte zeul să treacă râul Şi priveşte la culorile toamnei Cum se joacă cu fructele târzii Peste mormintele de lângă ţărm. Îl înconjoară vântul rece Care, de mal, izbeşte valul, Plutesc în aer cântecele, Şuierele carelor legănate. La ţărm, se răzgândeşte zeul, Îi năpădesc amintirile în ochi : N-am să mă sting şi n-am să ard În frunzele toamnei – alunecări de nori – Pe pământul în care ţipă fulgere, iubito, Oblojeşte rana cu miere şi sare amară.

66

Strigă păunul, cum ţipătul iubirii În inima culorii, din pieptul Sfârtecat al ostaşului Pe o simeză rece... Mereu ţipătul păsării, Ca o vântoasă rece Peste casa poetului bolnav Care recită întruna, La ceas de seară – poeme Care nu se spun niciodată.

67

Se strâng prietenii singuri, Corolă – manta deschisă În poveşti, cu subiect abrupt La mari intervale –, Ca umbrele în pustiu. Împing spre lume Vârtejuri de spaimă, Strigăte de uimire.

68

Femei se strâng La izvoarele calde, În care doar umbra lor Intră desculţă, cum Ar intra în moarte. Gura mea bântuie Pe deasupra iluziei, Pârjolite de spaimă. De scut de zăpadă, De flacără – foc, De flacără – zgură !

69

Rup tot mai des amintirile Şi le dau foc, ca şi cum aş vrea Să scap de morţii din memorie, De ostaşul care plângea în noapte, De iubita care curgea printre flori negre : Mor pe rând în ţarcul cu flăcări, Cu ochii aţintiţi la palmele mele În care s-au aciuat stele şi sori, Ghirlande de iederă şi flori de cânepă Împletite în cununi şi vibraţii.

44

În ape limpezi stele cad, Visează în miez de noapte dansuri, Tălăzuiesc buimace maluri, Cum cerşetorii adolescenţi Îngână psalmi Când cade luna: Doar voi, ca şarpele din munte, Vă îngropaţi în lut sămânţa.

70

Mă gâtuie seara vântul Dar reuşesc să te strig din văzduh, Ca pasărea, la vederea puiului, în noapte, Între o beznă şi-un alt întuneric, În sclipătul rece al fulgerului. Pregăteşte ospăţul, Iar pentru cal culcuşul Aprinde lămpile să ardă... Din vinul vechi şi pâinea rumenită Păstrează pentru mine partea Cu murmur de jăratic Şi clipociri cu fulger.

71

Întotdeauna trupul tău în vale Se preschimbă în flori – Se odihneşte în lăstărişul puhav De somn şi nemişcare... Întotdeauna te opreşti la apele Care te spală Şi-ţi curăţă zgura de arbore uscat Peste care curg umbre – Întotdeauna te joci cu aerul, Cu moartea din el Şi nu ştii că dincolo de privire Plâng îngerii flămânzi.

72

CUPRINS

*** (Chipurile pe care le ţin minte) / 5 *** (Pe ultimul drum al verii ) / 6 *** (Cuvintele pe care le scriu) / 7 *** (Mâinile se ascund discret ) / 8 *** (Să te ascund de moarte ) / 9 *** (În mijlocul florilor de măr) / 10 *** (La capătul dinspre apus al oraşului) / 11 *** (Stau de veghe-n vis ) / 12 *** (Un câmp de floare a soarelui ) / 13 *** (Nu pot fi atent la spaima ) / 14 *** (Îmi aleg din mers cuvintele ) / 15 *** (În genunchi, visul meu ) / 16 *** (Alerg cu un cuţit în inimă ) / 17 *** (Mama despoaie, pentru mine) / 18 *** (Vântul rece al nopţii) / 19 *** (Apar în fiecare noapte ) / 20 *** (Primăvara întârzie-n flori) / 21 *** (Odată, demult, am căzut) / 22 *** (Te chem, Salomeea) / 23 *** (Câteodată am nevoie de tine) / 25 *** (Cresc amestecat cu fulgerul) / 27 *** (Mă îndemni să scutur bucuria) / 28 *** (Când somnul soarbe goluri de lumină) / 29 *** (Lumina dimineţilor de august) / 30 *** (Te alcătuiesc într-o doară) / 31

73

*** (Îmi sunt aduse ofrandele la mal) / 32 *** (Mi-e foame, caut pâinea) / 33 *** (Cerneşte, mamă, portul) / 34 *** (Scriu toate aceste cuvinte) / 35 *** (Mă trag spre pământul umed) / 36 *** (De-o vreme, eu şi primăvara) / 37 *** (Steaua tresaltă întâia oară) / 38 *** (Viaţa se ordona geometric ) / 40 *** (Încerc zadarnic să strâng hlamida) / 41 *** (Chem în răstimpuri ploaia) / 42 *** (Adolescentul plânge) / 43 *** (În ape limpezi stele cad) / 44 *** (Ca firul de iarbă) / 45 *** (Adormi şi dormi) / 46 *** (Stau în genunchi şi sorb pocalul) / 47 *** (Plouă peste un deal din apropiere) / 48 *** (Aşa-mi cântai, împleticindu-ţi limba) / 49 *** (Cu gura ta) / 51 *** (Acoperă-mi corpul, cu goliciunea) / 52 *** (Până departe, la ţara mea) / 53 *** (Am încercat, ani, să-ţi scriu) / 54 *** (Vestmântul tău vaporos) / 55 *** (Noaptea îşi condensează armonic plăcerile) / 56 *** (Doar eu, ca un crivăţ târziu) / 57 *** (Ca un sărut) / 58 *** (Plouă tot mai des) / 59 *** (M-am derobat de dimineţile cu soare) / 60 *** (Soarele se surpa deasupra noastră) / 61

74

*** (Stau cu ochii întredeschişi) / 62 *** (Le dau să bea) / 63 *** (Încerc să-mi imaginez) / 64 *** (Se pregăteşte zeul să treacă râul) / 65 *** (Strigă păunul, cum ţipătul iubirii) / 66 *** (Se strâng prietenii singuri) / 67 *** (Femei se strâng) / 68 *** (Rup tot mai des amintirile) / 69 *** (Mă gâtuie seara vântul) / 70 *** (Întotdeauna trupul tău în vale) / 71

75

Dat la cules: 15 . 03. 2005 Apărut: 2005

Tiparul executat la SC Arbeit SRL Str. Pestalozzi nr. 22

Timişoara România