CUPRINS

CAPITOLUL I - IMPORTANŢA OCROTIRII PATRIMONIULUI PRIN

NORMELE DREPTULUI PENAL

SECŢIUNEA 1: PATRIMONIUL - VALOARE SOCIALĂ APĂRATĂ

PRIN MIJLOACE JURIDICE

SECŢIUNEA a 2 –a: REFERINŢE ISTORICE ŞI ELEMENTE DE

DREPT COMPARAT

SECŢIUNEA a 3-a: CADRUL LEGAL INSTITUIT DE CĂTRE LEGEA

NR.301/2004 PRIVIND ADOPTAREA NOULUI COD PENAL

CAPITOLUL II- INFRACŢIUNEA DE ÎNŞELĂCIUNE

SECŢIUNEA 1: CONŢINUT LEGAL ŞI CARACTERIZARE

SECŢIUNEA a 2-a: CONDIŢII PREEXISTENTE

2.1. Obiectul infracţiunii.

2.2. Subiecţii infracţiunii.

SECŢIUNEA a 3-a: CONŢINUTUL CONSTITUTIV

3.1. Latura obiectivă.

3.2. Latura subiectivă.

SECŢIUNEA a 4-a: FORME. MODALITĂŢI. SANCŢIUNI

4.1. Formele infracţiunii.

4.2. Modalităţile infracţiunii de înşelăciune.

4.3. Regimul sancţionator.

CAPITOLUL III- ASPECTE CRIMINOLOGICE SPECIFICE INFRACŢIUNII

DE ÎNŞELĂCIUNE.

SECŢIUNEA 1: CAUZE ŞI CONDIŢII CARE DETERMINĂ SAU

FAVORIZEAZĂ SĂVÂRŞIREA INFRACŢIUNII DE ÎNŞELĂCIUNE.

1

SECŢIUNEA a 2-a: VICTIME ŞI FĂPTUITORI POTENŢIALI AI

INFRACŢIUNII DE ÎNŞELĂCIUNE. PROTECŢIA VICTIMEI, PRIN

MĂSURI DE PREVENIRE A INFRACŢIONALITĂŢII PRIVIND

ÎNŞELĂCIUNEA.

CAPITOLUL IV- LEGĂTURI ŞI CORELAŢII CU ALTE INFRACŢIUNI.

SECŢIUNEA 1: PROBLEME INTRODUCTIVE

SECŢIUNEA a 2-a: INFRACŢIUNEA DE ÎNŞELĂCIUNE,

ÎNŞELĂCIUNEA LA MĂSURĂTOARE ŞI ÎNŞELĂCIUNEA PRIVIND

CALITATEA MĂRFURILOR.

SECŢIUNEA a 3-a: INFRACŢIUNEA DE ÎNŞELĂCIUNE ŞI TRAFICUL

DE INFLUENŢĂ.

CAPITOLUL V - ASPECTE PROCEDURALE PRIVIND INFRACŢIUNEA

DE ÎNŞELĂCIUNE.

SECŢIUNEA 1: ASPECTE DE DREPT PROCESUAL PENAL.

SECŢIUNEA a 2-a:METODOLOGIA CERCETĂRII INFRACŢIUNII DE

ÎNŞELĂCIUNE.

CAPITOLUL VI - UNELE CONSIDERAŢII PRIVIND INFRACŢIUNEA DE

ÎNŞELĂCIUNE ÎN CONTRACTE.

SECŢIUNEA 1:ÎNŞELĂCIUNEA ÎN CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT-

GAJ FĂRĂ DEPOSEDARE -

SECŢIUNEA a 2-a: ÎNŞELĂCIUNEA ÎN CONTRACTELE INFORMATICE

PRIN INTERMEDIUL INTERNETULUI.

2

CAPITOLUL I

IMPORTANŢA OCROTIRII PATRIMONIULUI

PRIN NORMELE DREPTULUI PENAL.

SECŢIUNEA 1: PATRIMONIUL - VALOARE SOCIALĂ APĂRATĂ

PRIN MIJLOACE JURIDICE

Obiectul juridic generic al infracţiunilor contra patrimoniului îl

constituie relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare sunt

asigurate prin apărarea patrimoniului, mai ales sub aspectul drepturilor reale

privitoare la bunuri şi, implicit, sub aspectul obligaţiei de a menţine poziţia

fizică a bunului în cadrul patrimoniului, acesta făcând parte din gajul general

al creditorilor chirografari.

În terminologia legii penale, noţiunea de “patrimoniu” nu are acelaşi

înţeles ca şi în dreptul civil. Sub aspect civil patrimoniul înseamnă totalitatea

drepturilor şi datoriilor actuale şi viitoare ale unei persoane. Totalitatea

drepturilor în expresia lor bănească alcătuiesc activul patrimonial, iar

totalitatea obligaţiilor, tot în expresia lor bănească, formează pasivul

patrimonial, astfel că patrimoniul are un activ şi un pasiv1.

Patrimoniul este un concept juridic care exprimă ansamblul de drepturi

şi obligaţii ale unei persoane ca o universalitate, ca o totalitate independentă

de bunuri pe care le cuprinde la un moment dat patrimoniul: fie că îl privim ca

o identitate strâns legată de persoana subiectului, fie ca o universalitate de

drepturi, există obligatoriu la orice subiect de drept (chiar când pasivul

depăşeşte activul); el nu se poate niciodată înstrăina, ci se transmite la moartea

1 Ion P. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura Actami, Bucureşti, 1996, p. 9

3

subiectului în momentul când voinţa acestuia care îi dă caracterul de unitate,

se stinge. Din cuprinsul patrimoniului fac parte bunurile corporale şi

incorporale, consumptibile sau fungibile, mobile sau imobile, principale ori

accesorii etc., adică tot ceea ce reprezintă puteri, facilităţi, aptitudini ale

subiectului privite din punct de vedere al valorii lor economice şi a

raporturilor care se nasc din exerciţiul acestor puteri, facilităţi, aptitudini.2

În dreptul penal noţiunea de patrimoniu în legătură cu infracţiunile care

se pot comite împotriva acestuia are un înţeles mai restrâns şi se referă la

bunuri nu ca universalitate, ci în individualitatea lor susceptibilă de a fi

apropiate de făptuitor prin mijloace frauduloase, ori de a fi distruse,

deteriorate, tăinuite, gestionate fraudulos etc.. Uneori activitatea infracţională

poate viza şi patrimoniul privit ca universalitate de bunuri (art. 214 C.pen. -

gestiunea frauduloasă).

Într-o altă părere se afirmă că infracţiunea n-ar putea fi niciodată

împotriva patrimoniului ca universalitate de bunuri pentru că aceasta din urmă

există întotdeauna, indiferent de numărul sau valoarea bunurilor componente

şi chiar dacă subiectul nu posedă nimic ori numai datorii; nici o persoană nu

poate fi lipsită de patrimoniu, ci cel mult de unul sau mai multe din bunurile

care compun patrimoniul său. De aceea, mai corect ar fi să se denumească

aceste infracţiuni ca fiind îndreptate contra bunurilor care fac parte din

patrimoniu3. S-ar putea susţine că patrimoniul, ca universalitate, fiind o

abstracţie nici nu poate fi atins prin faptele concrete ale unei persoane,

infracţiunea putându-se îndrepta numai contra unui bun patrimonial, adică

asupra unei valori care face parte efectiv din activul patrimonial al unei

2 Matei B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura Casa Românească, Bucureşti, 1921, p. 363 Gh.Nistoreanu, V.Dobrinoiu, Al.Boroi, I.Molnar, I.Pascu, V.Lazăr, Drept penal, partea specială, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997, p. 196

4

persoane. Pasivul patrimoniului nu prezintă, de regulă, nici un interes pentru

cei care se dedau la fapte de încălcare a patrimoniului, chiar dacă pasivul face

parte din patrimoniu şi e cuprins în această noţiune.

Este de observat că incriminând faptele care aduc atingere

patrimoniului, legea penală are în vedere acţiunea ilicită a făptuitorului, iar nu

poziţia juridică a victimei. Aceasta înseamnă că infractorul trebuie să

dovedească că avea un drept pe care şi-a întemeiat acţiunea împotriva

patrimoniului, acţiune care i se reproşează şi în raport de care organele de

urmărire penală au făcut dovada caracterului ei ilicit; dacă victima a fost

deposedată ilegal de un bun, aceasta nu este ţinută să facă dovada că avea

calitatea de proprietar sau de posesor ori de detentor legitim al bunului care i-a

fost sustras, însuşit sau distrus prin săvârşirea infracţiunii4.

Legea penală a considerat că, pentru a ocroti patrimoniul şi drepturile

legate de acesta, se impune să fie apărate situaţiile de fapt existente, în sensul

că acestea să fie menţinute în starea în care se aflau până la intervenţia ilicită a

făptuitorului, întrucât orice modificare a lor, prin fapte ilicite, duce la o

imposibilă sau dificilă ocrotire reală a entităţilor patrimoniale care fac obiectul

drepturilor subiective. Este neîndoielnic că, numai atâta vreme cât un bun îşi

păstrează situaţia de fapt stabilită şi cunoscută de cei interesaţi, oricine ar

putea pretinde că are vreun drept asupra acestui bun şi-l va putea valorifica în

mod real. Când bunul şi-a pierdut situaţia de fapt (a fost sustras, ascuns,

distrus etc.) orice valorificare a dreptului privitor la acesta devine nerealizabil.

Aşa se explică şi raţiunea pentru care legea penală pedepseşte uneori chiar pe

proprietar în cazul în care prin acţiunea sa contribuie la schimbarea situaţiei de

fapt al unui bun al său în dauna intereselor legitime ale altor persoane.

4 V.Dongoroz, Iosif Fodor, Siegfried Kahane, Nicoleta Iliescu, Ion Oancea, C-tin Bulai, Rodica Stănoiu, Victor Răşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, vol. III, p. 444

5

Un alt specific al acestei categorii de infracţiuni este că sub denumirea

globală de “infracţiuni contra patrimoniului” există două categorii mari de

bunuri susceptibile a fi ocrotite prin incriminarea faptelor contra

patrimoniului, în raport cu formele felurite de proprietate.

Delimitarea formelor fundamentale de proprietate care fac obiectul

ocrotirii penale este consacrată prin normele constituţionale din art. 135 alin. 2

din Constituţie, care prevede ca “Proprietatea este publică şi privată”, ceea ce

înseamnă că în societatea noastră nu sunt de conceput alte forme de

proprietate şi, pe cale de consecinţă, de patrimoniu, decât cele enumerate în

Constituţie.

În ceea ce priveşte precizarea obiectelor concrete care aparţin uneia sau

celeilalte forme de proprietate, normele constituţionale folosesc o tehnică

diferenţiată: ele nu menţionează în mod direct categoriile de bunuri care

aparţin proprietăţii private, ci numai pe cele care formează proprietatea

publică. Cunoscând aceste categorii de bunuri, ne putem da seama de sfera

bunurilor care aparţin proprietăţii private; în această categorie vor intra toate

bunurile care nu formează obiectul proprietăţii publice.

Potrivit art. 135, alin. 4 din Constituţie, constituie bunuri care fac parte

exclusiv din sfera proprietăţii publice: bogăţiile de orice natură ale subsolului,

căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil

şi acelea care pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială,

resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental. Pe lângă

acestea mai pot intra în categoria bunurilor aparţinând proprietăţii publice şi

alte bunuri. Aşa de pildă, prin Legea5 nr. 18/1991 privind fondul funciar, ca şi

5 Textul iniţial a fost republicat în MONITORUL OFICIAL nr. 1 din 5 ianuarie 1998, fiind modificat şi completat ulterior de: ORDONANŢA DE URGENŢĂ nr. 1 din 23 ianuarie 1998; LEGEA nr. 54 din 2 martie 1998; LEGEA nr. 218 din 25 noiembrie 1998; LEGEA nr. 215 din 23 aprilie 2001; ORDONANŢA DE URGENŢĂ nr. 102 din 27 iunie 2001; LEGEA nr. 545 din 17 octombrie 2001; HOTĂRÎREA nr. 1.172 din 21 noiembrie 2001; LEGE nr. 400 din 17 iunie 2002; ORDONANŢA nr. 36 din 30 ianuarie 2002.

6

prin Legea6 nr. 56/1992 privind frontiera de stat a României sunt enumerate şi

alte bunuri.

Aceste legi lărgesc sfera bunurilor enumerate de Constituţie prin

adăugarea la această enumerare a unor bunuri care formează obiect exclusiv al

proprietăţii publice7.

Un alt procedeu de lărgire a sferei bunurilor aparţinând proprietăţii

publice la care apelează aceste legi speciale este acela de a indica criterii după

care se poate determina apartenenţa bunului la proprietatea publică8.

Aşadar, natura bunurilor ori afectarea lor unei utilităţi publice sunt

principalele criterii prevăzute în legile menţionate prin delimitarea bunurilor

obiect exclusiv al proprietăţii publice. Aceste bunuri, potrivit Constituţiei, ar

putea să se găsească fie în administrarea unei regii autonome, fie a unei

instituţii publice, fie în deţinerea societăţii comerciale căreia i-au fost

închiriate. Dacă legea specială nu prevede astfel, închirierea sau

concesionarea ar putea fi făcută fie unei societăţi comerciale cu capital

majoritar de stat, fie oricărei societăţi comerciale. Caracteristica proprietăţii

publice este faptul că ea este inalienabilă, adică bunurile din această categorie

nu pot ieşi, pe nici o cale in sfera proprietăţii publice. Aceasta nu înseamnă că

nu se admite o anumită circulaţie, adică un anumit transfer al acestor bunuri.

Chiar Constituţia prevede în art. 136, alin. 4 că bunurile proprietate publica

Republicată în temeiul art. VII din Legea nr. 169 din 27 octombrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 299 din 4 noiembrie 1997, dându-se textelor o nouă numerotare. Menţionăm că Legea nr. 169/1997 conţine şi unele articole proprii, numerotate de la II la V, care nu au fost încorporate în textul republicat al Legii nr. 18/1991 şi care sunt reproduse în nota de la pag. 16. De asemenea Legea nr. 169/1997 a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247 din 19 iulie 2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, percum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial nr. 653 din 22 iulie 2005. 6 Republicată în MONITORUL OFICIAL nr. 396 din 24 august 2000. 7 Art. 5 din Legea nr. 18/1991 a fondul funciar şi art. 4 lit. a din Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat.8 Art. 5 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 Republicata şi art. 4 alin. ultim din Legea nr. 18/1991 Republicata.

7

sunt inalienabile, însă în condiţiile legii, ele pot fi date în administrarea

regiilor autonome, instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate.

Potrivit legislaţiei penale în vigoare, patrimoniul public nu mai este ocrotit

diferenţiat, aşa cum a fost anterior. Aceasta înseamnă că, în limitele legale de

sancţionare, judecătorii ar trebui să aibă în vedere calitatea acestor bunuri şi să

trateze mai aspru pe acei care aduc atingere proprietăţii publice. În

perspectivă, credem9 că legiuitorul va trebui să acorde o atenţie sporită

ocrotirii bunurilor proprietăţii publice care satisfac un interes general al

proprietăţii. De altfel, aceasta este şi în tradiţia legislaţiei noastre în perioada

dintre cele două războaie mondiale, când patrimoniul public a fost apărat

diferenţiat de cel privat, existând o lege specială pentru apărarea patrimoniului

public10.

Legiuitorul ar fi îndreptăţit să creeze un regim diferenţiat de ocrotire

pentru bunurile proprietate publică dat fiind interesele generale în slujba

cărora sunt puse aceste bunuri11. O atare ocrotire ar putea fi extinsă într-o

perspectivă mai îndepărtată şi asupra bunurilor aparţinând regiilor autonome

sau societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat, chiar dacă în prezent

aceste bunuri au caracter privat, iar potrivit art. 41, alin. 2 din Constituţie

“Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege indiferent de titularul

ei”. Aceasta va atrage o ocrotire specială şi a bunurilor încredinţate unei regii

autonome sau unei societăţi comerciale cu capital majoritar de stat. În toate

aceste situaţii capitalul societăţii care face astfel de operaţii fiind al statului,

bunurile aparţinând acestuia ar trebui să se bucure de ocrotirea mai deosebită,

chiar prin mijloace de drept penal, întocmai ca şi bunurile aparţinând

proprietăţii publice.

9

? Gh.Nistoreanu şi colectiv, Op. cit., p. 196.10 Publicată în Monitorul Oficial nr. 75 din 31 martie 1943. nr şi denumirea legii_?????11 Gh. Nistoreanu şi colectiv., Op. cit., p. 197.

8

Aceasta s-ar putea realiza chiar numai sub forma unor agravante la

încriminările care ocrotesc proprietatea privată spre a da un instrument mai

eficient organelor juridice de ocrotire a bunurilor de a căror existenţă şi

dezvoltare este interesată întreaga societate şi nu numai persoana fizică sau

juridică proprietară nemijlocită a bunului.

Spre deosebire de bunurile proprietate publică pe care le putem

identifica cu uşurinţă şi în mod direct pe baza normelor constituţionale şi a

legilor speciale, bunurile proprietate privată se identifică pe o cale indirectă,

având acest caracter toate celelalte bunuri necuprinse în sfera proprietăţii

publice. Nu interesează dacă aceste bunuri se găsesc în stăpânirea unei

persoane fizice sau juridice. De asemenea, nu interesează dacă ele se află în

proprietatea statului sau a unor particulari. Ca urmare, proprietatea privată

poate face atât obiectul proprietăţii statului, cât şi obiectul proprietăţii

particulare sau a persoanelor juridice. Bunurile regiilor autonome (altele decât

cele aparţinând proprietăţii publice şi date lor spre administrare) nu constituie

proprietate publică de stat, ci proprietate privată a statului. La fel, bunurile

unei societăţi comerciale la care statul deţine majoritatea capitalului social (cu

excepţia bunurilor aparţinând proprietăţii publice încredinţate sub forma

concesionării ori închirierii).

Potrivit art. 5 din Legea12 nr.15/1990, “Regia autonomă este proprietara

bunurilor din patrimoniul său, iar în exercitarea dreptului de proprietate, regia

posedă, foloseşte şi dispune, în mod autonom, de bunurile pe care le are în

12 Textul iniţial a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 8 august 1990. Aceasta este forma actualizata pana la data de 21 martie 2006, cu modificarile si completarile aduse de: LEGEA Nr. 58 din 14 august 1991; LEGEA Nr. 80 din 23 decembrie 1991; ORDONANŢA nr. 15 din 9 august 1993; LEGEA Nr. 55 din 15 iunie 1995; LEGEA Nr. 21 din 10 aprilie 1996; ORDONANTŢA DE URGENŢĂ nr. 88 din 23 decembrie 1997; LEGEA nr. 219 din 25 noiembrie 1998; ORDONANŢA DE URGENŢĂ nr. 49 din 22 aprilie 1999; LEGEA nr. 136 din 21 iulie 2000; ORDONANŢA DE URGENŢĂ nr. 121 din 04 decembrie 2003.

9

patrimoniu.” Deci, bunurile regiilor autonome şi ale societăţilor comerciale

sunt proprietate privată şi nu publică (chiar dacă la o societate comercială

statul deţine capital majoritar). Fac excepţie numai bunurile care aparţin

proprietăţii publice şi care, potrivit art. 135 alin. 5 din Constituţie, au fost

încredinţate regiilor autonome spre administrare, iar societăţile comerciale sub

formă de concesionare sau închiriere.

10

SECŢIUNEA a 2-a: REFERINŢE ISTORICE SI ELEMENTE DE

DREPT COMPARAT

Legislaţiile din toate timpurile au incriminat şi sancţionat sever

infracţiunile împotriva averii particulare, deosebirile de reglementare şi

tratament datorându-se perioadei istorice şi particularităţilor proprii - dintre

care nu în ultimul rând tradiţiile religioase şi juridice – ale unei societăţi sau

alteia. Legislaţiile penale din orânduirile cu exploatare de clasă nu au

incriminat, însă niciodată faptele prin care minoritatea exploatatoare spoliază

fără cruţare munca celor exploataţi, făcându-i să trudească până la istovire şi

însuşindu-şi toate rezultatele muncii lor, fără a recompensa în vreun fel acest

lucru.

În perioada sclavagistă, erau pedepsite cu asprime furtul, tâlhăria, jaful;

mai puţin cunoscute erau alte forme de atingere a proprietăţii, cum ar fi

înşelăciunea, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, care erau

considerate ca delicte civile.

În perioada feudală se extinde treptat represiunea penală, cuprinzând în

sfera sa toate faptele prin care se puteau aduce atingere patrimoniului. De

regulă, furturile mărunte se pedepsesc cu biciuirea, însă, la al treilea furt se

aplica pedeapsa cu moartea (tres furtileus). Dacă furturile erau grave se putea

aplica această pedeapsă încă de la primul furt. Această asprime a pedepselor

arată frecvenţa infracţiunilor şi gravitatea lor. Împotriva unor asemenea fapte,

stăpânirea era silită să recurgă la cele mai inumane pedepse.

Sistemele de drept penal moderne, deşi au eliminat unele din

exagerările prezentate anterior, au menţinut un regim destul de sever pentru

anumite forme de activitate infracţională îndreptate împotriva patrimoniului.

11

Totodată au extins cadrul incriminator şi la alte fapte specifice relaţiilor

economice din societatea modernă.

În vechiul drept românesc existau reglementări foarte detaliate

referitoare la aceste infracţiuni. Astfel, Pravilele lui Vasile Lupu- „Cartea

pentru învăţături” din 1646- şi Matei Basarab - „Îndreptarea legii” din 1652-,

Codicele penale ale lui Alexandru Sturdza în Moldova - 1862 - şi ale lui

Barbu Ştirbei -1850- în Muntenia, conţineau dispoziţii cu privire la

infracţiunile contra patrimoniului.

Codul penal român din 1864, deşi copiat în mare parte după Codul

penal francez, cuprindea în capitolele referitoare la „Crime şi delicte contra

proprietăţii”, numeroase incriminări inspirate din Codul penal prusac - art.

306-380 - privitoare la apărarea patrimoniului menite să asigure cu mijloace

mai severe ocrotirea acestuia. În Codul penal de la 1864, în grupul

infracţiunilor contra proprietăţii, erau incluse şi unele infracţiuni care aveau

numai indirect legătură cu ocrotirea patrimoniului.

Codul penal român de la 1936 numit „Noul Cod penal Carol II”13 intrat

în vigoare la data de 1 ianuarie 1937 cuprindea această materie în Cartea II,

Titlul XIV intitulat „Crime şi delicte contra patrimoniului” – art. 524-573 -.

Sistematizat în cinci capitole astfel: Cap. I - Furtul; Cap. II - Tâlhăria şi

Pirateria; Cap. III - Delicte contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii;

Cap. IV - Strămutarea de hotare, desfiinţarea semnelor de hotar, stricăciuni şi

alte tulburări aduse proprietăţi; Cap. V -Jocuri de noroc, loteria, specula contra

economiei publice.

După cum se observă, Codul penal din 1936 a restrâns, în limitele sale

fireşti, toate infracţiunile contra patrimoniului, grupându-le pe grupe, în

funcţie de obiectul juridic.

13 Publicat în “Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 65 din 18 martie 1936 .

12

În art. 553 din Codul penal „Carol al II-lea”, inclus în Titlul XIV-„Crime şi

delicte contra patrimoniului”, Secţiunea VII14, era incriminată înşelăciunea

prin cecuri15, ale cărui forme ale actului de executare erau inspirate din art. 84

pct. 2 din Legea16 nr. 59/1934 asupra cecului.

Atât în timpul cât a fost în vigoare Codul penal de la 1864, cât şi sub

imperiul Codului de la 1936, au existat anumite infracţiuni contra

patrimoniului, care erau prevăzute în legi speciale, ca de pildă, în Codul

Justiţiei Militare, în Codul comercial, în Codul silvic ş.a.

În perioada anilor 1944-1989 s-au produs unele schimbări importante,

din punct de vedere legislativ, în toate domeniile dreptului, dar mai ales în

domeniul dreptului penal, în conformitate cu ideologia vremii, şi cu modul de

a concepe existenţa proprietăţii. În acest context a fost adoptat Decretul nr.

192/1950 în conţinutul căruia s-a definit noţiunea de „obştesc” şi aceea de

„avut obştesc”17. Prin acest act normativ a fost introdus în Titlul XIV al

Codului penal din 1936 un nou capitol cu denumirea „Unele infracţiuni contra

avutului obştesc”, căruia, ulterior, i s-au adus modificări, mai ales în privinţa

agravării pedepselor. Acest decret a marcat momentul în care apare pentru

prima oară o ocrotire discriminatorie, după cum acesta era considerat

„particular” sau „obştesc”.

Autorii Codului penal de la 1968 n-au făcut şi nici nu puteau să facă

astfel decât să consacre mai departe această concepţie de ocrotire diferenţiată

14 Tr. Pop, în Codul penal “Carol al II-lea”, adnotat de G.Rătescu ş. a., partea specială.15 art. 553- “Acela care în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust, emite un cec asupra unei bănci sau unei persoane, ştiind că nu are provizia sau acoperirea necesară, ori suficientă, precum şi acela care, în acelaşi scop, după emisiune, retrage provizia în tot sau în parte, sau interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, cauzând prin aceasta o pagubă posesorului cecului, comite delictul de înşelăciune prin cecuri…”16 Publicată în Monitorul Oficial nr. 100 din 1 mai 1934

17 Gh.Nistoreanu, V.Dobrinoiu şi alţii, Drept penal, Partea specială, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997, p. 190.

13

a patrimoniului. De aceea, în Titlul III au fost prevăzute infracţiuni contra

avutului particular, iar în Titlul IV, infracţiuni contra avutului public sau

obştesc. Comparând aceste reglementări cu cele ale Codului penal de la 1936

observăm că în cuprinsul Codului penal în vigoare, numărul incriminărilor în

această materie este mai redus ca urmare a unei concentrări a acestora în

textele incriminatoare corespunzătoare, aşa încât unele fapte care în Codul

penal anterior se încadrau în texte multiple şi diferenţiate, în actualul Cod sunt

prevăzute în acelaşi text.

După 1989, pornind de la necesitatea punerii de acord a legii penale atât cu

principiile constituţionale, cât şi cu realităţile din societatea românească

actuală, s-au adus numeroase modificări Codului penal, ultima şi cea mai

importantă fiind realizată prin Legea18 nr. 140/1996 de modificare şi

completare a Codului penal, prin care, pe lângă modificările substanţiale, se

prevede o reglementare nouă în materia infracţiunilor contra patrimoniului - s-

a modificat şi completat articolul 215 Cod penal cu aliniatele 4 şi 5. Astfel, s-a

modificat denumirea Titlului III din „Infracţiuni contra avutului personal sau

particular” în „Infracţiuni contra patrimoniului”, iar Titlul IV „Infracţiuni

contra avutului obştesc” a fost în întregime abrogat.

Elemente de drept comparat

Toate legislaţiile moderne cuprind reglementări ample care aduc

atingere proprietăţii, consecinţă firească a importanţei pe care o au relaţiile de

proprietate pentru dezvoltarea societăţii şi pentru stimularea interesului

individului la progresul acesteia.

18 Publicată în Monitorul Oficial nr. 289 din 14 noiembrie 1996

14

Cea mai recentă reglementare este aceea a CODULUI PENAL

FRANCEZ, intrat în vigoare la 01.10.1994. Cartea a II-a a acestui cod este

consacrată “Crimelor şi delictelor contra bunurilor”. În capitolul III al acestei

Cărţi este incriminată escrocheria şi alte infracţiuni apropiate acesteia. Astfel,

în art. 313-1 se prevede că escrocheria „este fapta săvârşită fie prin folosirea

unui nume fals sau a unei false calităţi, fie abuzând de o calitate adevărată,

fie prin intermediul unor manevre frauduloase, cu scopul de a înşela o

persoană fizică sau morală şi de a determina în detrimentul său sau a unui

terţ, să încredinţeze fonduri băneşti, valori sau anumite bunuri, să presteze un

serviciu sau să consimtă unul care presupune obligaţii sau eliberări de

obligaţii, pedeapsa fiind de 5 ani închisoare şi 2,5 milioane franci amendă.

Pedeapsa este mai aspră – 7 ani închisoare şi 5 milioane franci amendă-

atunci când este săvârşită de o persoană care este investită cu exerciţiul

autorităţii publice, de o persoană care apelează la public în vederea emiterii

de titluri sau colectării de fonduri în scopul întrajutorării umane şi sociale, în

prejudiciul unei persoane a cărei vulnerabilitate deosebită, boală, infirmitate,

deficienţă fizică sau psihică sau stare de graviditate, este aparentă sau

cunoscută de autorul ei, sau este săvârşită în bandă organizată”.

CODUL PENAL GERMAN, adoptat la 15.05.1971, cu modificările

aduse până la 01.10.1989, reglementează în capitole diferite, atacurile asupra

proprietăţii.

Astfel, în capitolul XXII sunt incriminate înşelăciunea simplă, înşelăciunea

prin computer, înşelăciunea în acordarea subvenţiilor, înşelăciunea în

acordarea creditului, încălcarea încrederii şi altele.

CODUL PENAL SPANIOL, în vigoare din 1973, cu modificările aduse

până în anul 1992, reglementează în Titlul XIII delictele contra proprietăţii.

Printre incriminările cuprinse în acest titlu figurează furtul sub toate formele

15

lui – art. 500-506-, înşelăciunea –art. 528-, infracţiunea contra dreptului de

autor şi de proprietate industrială -art. 534- şi altele.

CODUL PENAL ITALIAN, intrat în vigoare în 1930, reglementează în

Titlul XIII infracţiunile contra patrimoniului. Sunt incriminate fapte contra

patrimoniului comise prin violenţă asupra persoanei şi bunurilor –furt simplu

şi agravat, răpire, sechestrare de persoane în scopul obţinerii de avantaje

materiale- şi fapte contra patrimoniului comise prin fraudă –înşelăciunea,

tăinuirea, însuşirea bunului găsit, camăta şi altele-.

CODUL PENAL POTUGHEZ, intrat în vigoare la 23.09.1982 cu

modificările aduse până la 03.18.1992, reglementează infracţiunile contra

patrimoniului în Titlul IV sub denumirea de „Crime contra proprietăţii”, sunt

incriminate fapte de furt simplu şi calificat, abuz de încredere, înşelăciune,

şantajul etc.

Actualul COD PENAL ELVEŢIAN prevede în art. 146 al. 1, referitor la

escrocherie că „cel care, cu intenţia de a-şi procura sau de a procura unei

terţe persoane o îmbogăţire ilegală, va induce în eroare o persoană prin

afirmaţiile înşelătoare sau prin disimularea adevăratelor fapte sau î-l va

încuraja în greşeala sa şi va provoca astfel victima la acte ce vor prejudicia

interesele sale pecuniare, sau ale unei terţe persoane, va fi pedepsit cu

privare de libertate pentru maximum 5 ani”. Al. 2 prevede o pedeapsă mai

mare dacă autorul îşi face o meserie din escrocherie, iar în al. 3 se stipulează

că escrocheria comisă în dauna rudelor sau persoanelor apropiate va fi

urmărită doar la plângere prealabilă. De asemenea CODUL PENAL

ELVEŢIAN sancţionează înşelăciunea cu cartele bancare şi cărţi de credit,

escrocheria de la hotel-restaurant pedepsită la plângere prealabilă din partea

celui păgubit, precum şi infracţiunea de camătă.

CODUL PENAL AMERICAN – în ediţia 1985- elaborată de Institutul

american de drept în vederea orientării legislaţiei penale în statele

16

americane, reglementează infracţiunile contra proprietăţii în art. 220 şi

următoarele; sunt incriminate faptele de distrugere a proprietăţii prin

incendiere –foc sau explozie-; pătrunderea abuzivă într-o locuinţă în scopuri

criminale; fapte de furt cu violenţă; faptele de furt simplu; furtul de servicii;

folosirea neautorizată a unui autovehicul; înşelăciunea şi contrafacerea;

folosirea de cecuri fără acoperire şi altele.

17

SECŢIUNEA a 3-a: CADRUL LEGAL INSTITUIT DE CĂTRE

LEGEA NR. 301/2004 PRIVIND ADOPTAREA

NOULUI COD PENAL

Comparând reglementările actualului Cod penal cu cele ale Codului

penal anterior observăm că în cuprinsul Codului penal în vigoare numărul

incriminărilor în această materie este mai redus ca urmare a unei concentrări a

acestora în texte incriminatoare mai corespunzătoare, aşa încât unele fapte

care în Codul penal anterior se încadrau în texte multiple şi diferenţiate, în

actualul cod sunt prevăzute în acelaşi text.

Constituţia României prevede în conţinutul său şi norme cu caracter de

principii referitoare la proprietate. Astfel, în art. 135 alin. 2 stabileşte formele

fundamentale de proprietate, şi anume: publică şi privată; de asemenea, sunt

arătaţi cei cărora le aparţin bunurile făcând parte din fiecare formă de

proprietate; astfel, proprietatea publică aparţine statului şi unităţilor

administrativ – teritoriale.

Pornind de la aceste prevederi şi de la necesitatea punerii de acord a legii

penale atât cu principiile constituţionale cât şi cu relaţiile de astăzi ale

societăţii româneşti, parlamentul României a adoptat Legea nr. 140 din 1996

de modificare şi completare a Codului penal prin care, pe lângă alte modificări

substanţiale, se prevede o reglementare nouă în materia infracţiunilor contra

patrimoniului. Astfel, s-a modificat denumirea Titlului III din “Infracţiuni

contra avutului personal sau particular” în “Infracţiuni contra patrimoniului”,

iar Titlul IV “Infracţiuni contra avutului obştesc” în forma pe care a avut-o la

adoptarea Codului penal de la 1969, a fost abrogat în întregime.

18

Într-o opinie19, se afirmă că reglementarea distinctă a “infracţiunilor contra

avutului personal sau particular” şi a “infracţiunilor contra avutului obştesc”

era neştiinţifică şi nejustificată, atâta vreme cât “infracţiunile pereche” (cum

erau denumite) aveau conţinuturi şi structuri identice, deosebindu-se decât

prin natura patrimoniului afectat şi prin regimul sancţionator, mai aspru pentru

cele din urmă.

Modificarea radicală a conţinutului şi sferei bunurilor “avutului obştesc”, a

determinant formularea excepţiei de neconstituţionalitate în cauzele penale la

mai multe instanţe judecătoreşti, susţinându-se, în esenţă, că dispoziţiile art.

224-229 Cod penal au fost abrogate implicit prin art. 150, alin. 1 din

Constituţie, protecţia penală a ceea ce a fost definit ca “avut obştesc” potrivit

art. 145 Cod penal, rămânând fără obiect.

Sesizată cu judecarea excepţiei de neconstituţionalitate, formulată într-un

număr de 8 dosare, Curtea constituţională a admis în toate aceste dosare,

excepţia invocată, constatând că art. 223, 224 şi 229 Cod penal au fost

abrogate parţial, astfel încât prevederile ce reglementează infracţiunile din

aceste texte se vor aplica numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135,

alin. 4 din Constituţie, ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice20.

Împotriva acestei decizii, Procurorul General al Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs, susţinând că, în esenţă,

prevederile din Codul penal referitoare la avutul obştesc nu sunt

neconstituţionale şi nici nu au fost abrogate de Constituţie, deoarece noţiunea

de avut din Codul penal are un conţinut şi o sferă mult mai largă decât

noţiunea de proprietate, fiind asimilată cu cea de patrimoniu din dreptul civil.

De asemenea, că infracţiunile din Codul Penal nu sunt denumite infracţiuni

contra patrimoniului, ci infracţiuni contra avutului, asemănător Codului din

19 Gh. Diaconescu, Infracţiuni în codul penal român, Editura Oscar Print, vol. I, Bucureşti, p. 23220 Decizia nr. 9/03.03.1993 a Curţii Constituţionale

19

1936 care se referea la infracţiuni contra patrimoniului. În sfârşit, s-a mai

susţinut că actualul Cod penal nu contravine Constituţiei deoarece nu neagă

existenţa celor două tipuri de proprietate (publică şi privată), şi nici nu

prevede alte forme de proprietate decât cele menţionate în Constituţie.

Judecând recursul declarat împotriva acestor decizii, Curtea Constituţională,

în complet de 5 magistraţi, a considerat că dispoziţiile Codului penal

referitoare la avutul obştesc, ce au fost atacate în faţa Curţii, sunt

neconstituţionale şi că acestea au fost abrogate în întregime, situaţie care

reclamă intervenţia legiuitorului pentru a da o nouă reglementare

infracţiunilor în discuţie. Soluţiile diferite pronunţate de completul de judecată

format din 3 judecători şi de completul de judecată format din 5 judecători, au

determinat convocarea Plenului Curţii Constituţionale pentru a da o

interpretare unitară în problema constituţionalităţii dispoziţiilor din Codul

penal privitoare la infracţiunile împotriva avutului obştesc.

Curtea constituţională, în Plenul său, a confirmat prin Decizia nr. 1/1993,

practica anterioară.

În consecinţă, Plenul Curţii a trebuit să decidă următoarele aspecte:

a) dacă prevederile din Codul penal privitoare la infracţiunile contra avutului

obştesc sunt constituţionale;

b) dacă decizia Curţii, rămasă definitivă, este obligatorie de la data publicării

în Monitorul Oficial al României sau curtea poate stabili un alt termen, în

viitor, de la care să-şi producă efectele şi eventual sub condiţie.

În legătură cu prima problemă, Plenul Curţii consideră că noţiunea de avut

obştesc nu se confundă cu noţiunea de proprietate, şi că, deşi nu este

nominalizată prin Constituţie, ea nu pare ca neconstituţională, atâta timp cât

desemnează un interes general al societăţii, care ţine de binele comun şi

vizează proprietatea publică.

20

Apare, deci, firesc ca infracţiunile împotriva proprietăţii publice să fie

sancţionate ca infracţiuni împotriva avutului obştesc. Nu categoria avut

obştesc ridică probleme în ce priveşte tratamentul penal, ci sfera acestuia şi,

deci, dimensiunile şi limitele răspunderii penale.

Curtea reţine că proprietatea privată este egal ocrotită de lege, indiferent de

titular21 şi că orice extindere a categoriei avut obştesc la proprietatea privată,

dacă e de natură să contravină acestei dispoziţii, este neconstituţională.

Se poate afirma că sustragerile din proprietatea privată – chiar dacă bunurile

ar aparţine statului – nu mai pot fi calificate furt din avutul public sau obştesc,

aceste noţiuni urmând să se aplice doar proprietăţii publice, definită de art.

135, alin. 4 din Constituţie.

Faţă de prevederile art. 41 şi ale art. 135 din Constituţie, termenul de avut

obştesc nu mai poate fi înţeles ca atare, trebuind raportat la bunurile ce

formează obiectul proprietăţii publice.

Eliminarea completă a protecţiei penale speciale mai riguroasă a bunurilor ce

formează obiectul proprietăţii publice încalcă prevederile constituţionale,

deoarece aceste bunuri sunt inalienabile.

Cu privire la cea de a doua problemă, s-a statuat că deciziile Curţii

Constituţionale pronunţate cu privire la soluţionarea excepţiilor de

neconstituţionalitate devin executorii din momentul în care sunt definitive, cu

respectarea regulilor constituţionale şi legale privind publicarea şi

comunicarea lor, neputându-se stabili un termen ulterior de la care să se

aplice.

Prin adoptarea Legii nr. 140/1996 pentru modificarea Codului penal, toate

aceste dispute rămân fără obiect. Distincţia dintre conceptele obştesc şi privat

rămâne în cazul unor infracţiuni, ca de exemplu abuzul de încredere, gestiunea

21 Art. 41 alin. 2 Constituţie: “Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”

21

frauduloasă sau distrugerea, în care se prevede că, dacă bunul aparţine în tot

sau în parte statului, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.

-

CAPITOLUL II

INFRACŢIUNEA DE ÎNŞELĂCIUNE

SECŢIUNEA 1:CONŢINUT LEGAL ŞI CARACTERIZARE

Infracţiunea de înşelăciune este incriminată de art. 215 Cod penal şi are

următorul conţinut:

Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei

fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a

obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a

pricinuit o pagubă, se pedepse cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.

Înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau de calităţi mincinoase ori

de alte mijloace frauduloase, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani.

Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică

regulile privind concursul de infracţiuni.

Inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane, cu prilejul încheierii sau

executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât fără această eroare cel

înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate, se

sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alineatele precedente, după distincţiile

arătate acolo.

22

Emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau a unei persoane ştiind

că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară,

precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori

de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de

prezentare, în scopul arătat în alin. 1, dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului

cecului, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alin. 2.

Înşelăciunea care a avut consecinţe deosebit de grave se pedepseşte cu

închisoare de la 10 la 20 ani, şi interzicerea unor drepturi.

Din redactarea textului de lege, rezultă că legiuitorul a incriminat această

infracţiune într-o variantă tip, în alineatul 1, două variante speciale, în

alineatele 3 şi 4, şi două variante agravante, în alineatele 2 şi 5.

Raţiunea incriminării înşelăciunii este de a asigura încrederea şi buna credinţă

în relaţiile cu caracter patrimonial şi de a evita producerea unui prejudiciu

persoanei fizice sau juridice.

23

SECŢIUNEA a 2-a: CONDIŢII PREEXISTENTE

2.1.Obiectul infracţiunii de înşelăciune.

a)Obiectul juridic generic.

OBIECTUL JURIDIC GENERIC al infracţiunilor contra patrimoniului îl

constituie relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare sunt

asigurate prin apărarea patrimoniului, mai ales sub aspectul drepturilor reale

privitoare la bunuri şi implicit sub aspectul obligaţiei de a menţine poziţia

fizică a bunului în cadrul patrimoniului, acesta făcând parte din gajul general

al creditorilor chirografari22.

Patrimoniul ocrotit prin normele juridice din această incriminare are ca titular

persoana fizică sau persoana juridică. Acestea nu sunt neapărat proprietarul

bunurilor asupra căreia fapta se săvârşeşte. Legea nu ocroteşte numai dreptul

de proprietate. Posesia este ocrotită în aceeaşi măsură, iar din punctul de

vedere al legii penale, detenţia precară se bucură de acelaşi regim de protecţie.

Aceasta înseamnă că posesia sau detenţia legitimă este ocrotită chiar

împotriva proprietarului23.

b) Obiect juridic special.

22 Gh.Nistoreanu, Al.Boroi, I.Molnar, V.Dobrinoiu, I.Pascu, V.Lazăr, Drept Penal-partea specială-, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1999, p. 193.23 O.Loghin, A.Filipaş, Drept Penal Român-partea specială-, Editura Şansa, Bucureşti, 1992, p. 91.

24

OBIECTUL JURIDIC SPECIAL al infracţiunii de înşelăciune îl formează

relaţiile sociale de ordin patrimonial apărate de norma penală şi bazate pe

bună credinţă şi încredere reciprocă. Buna credinţă şi încrederea celor două

părţi sunt necesare pentru formarea şi desfăşurarea unor relaţii patrimoniale

normale, ele constituind atribute pentru valoarea socială a patrimoniului, fără

de care această valoare nu mai poate genera relaţii sociale normale. Or, tocmai

asigurarea acestor relaţii face obiectul de ocrotire al infracţiunii de la articolul

215 Cod Penal24.

Pe baza acestor atribute, care formează obiectul juridic special al infracţiunii

de înşelăciune, se face deosebire între infracţiunile contra patrimoniului

săvârşite prin sustragere şi cele comise prin fraudă. Totodată, se face distincţie

între infracţiunea de înşelăciune şi cea de abuz de încredere, în sensul că la

înşelăciune încrederea este obţinută prin amăgire, în timp ce la abuzul de

încredere se încalcă, prin abuz, încrederea acordată25, în mod licit. În practica

judiciară se ţine seama de acest element de delimitare. De aceea, Tribunalul

Suprem a statuat că fapta inculpatului care a intrat în posesia unei delegaţii

semnate în alb de conducerea unităţii şi pe care a completat-o s-a prezentat la

o altă întreprindere, pretinzând că este delegat să ridice o parte din aparatura

electronică pe care şi-a însuşit-o, constituie infracţiunea de înşelăciune,

întrucât în cazul abuzului de încredere intrarea în posesia bunului se face licit,

ceea ce în speţă nu s-a realizat26.

O importanţă deosebită se atribuie aliniatului 4, art. 215 Cod penal, al cărui

obiect juridic îl constituie acele relaţii sociale cu caracter patrimonial ce

24 Ion Gorgăneanu, Infracţiunea de înşelăciune, Editura Scaiul, 1993, p. 20.25 Vasile Dongoroz, S.Kohone, I.Oancea, I.Fodor, N.Iliescu, C.Bulai, R.Stănoiu, V.Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Editura Academiei, 1971, vol. III, p. 526.26 Gorgăneanu, Op. cit., p.64.

25

implică încrederea şi buna credinţă a participanţilor care folosesc cecurile, ca

instrumente de plată, în cadrul acestor relaţii27.

c) Obiectul material.

OBIECTUL MATERIAL în cazul infracţiunii de înşelăciune îl constituie

bunurile materiale, mobile sau imobile, precum şi înscrisurile cu valoare

patrimonială care atestă drepturi, obligaţiuni sau acţiuni cu caracter

patrimonial aflate în momentul săvârşirii la dispoziţia, în posesia sau detenţia

victimei.

A fost exprimat punctul de vedere potrivit căruia obiectul material al

infracţiunii de înşelăciune trebuie să întrunească anumite trăsături. Acestea se

referă la existenţa unui bun material sau corporal; în general bunul trebuie să

fie mobil, excepţie făcând câteva infracţiuni unde bunurile pot fi şi imobile

( de exemplu înşelăciunea în cadrul unui contract care are ca obiect un

imobil); bunurile mobile sau imobile să aibă o valoare social-economică sau

de întrebuinţare; să se afle în posesia sau detenţia cuiva şi să aparţină

domeniului public sau privat.

S-a pus problema dacă în structura obiectului material al infracţiunii de

înşelăciune e cuprinsă întreaga clasă a titlurilor privite ca efecte de comerţ

(cambia, biletul la ordin şi CEC-ul) sau sunt cuprinse doar acele instrumente

de plată care sunt cecurile.

Caracteristic cecului este provizia (acoperirea), respectiv disponibilul

financiar din care urmează a se face plata şi care se constituie fie printr-un

depozit bancar, fie printr-un credit bancar, contracte perfectate anterior

emisiunii28.

27 Arpad Czika, Structura şi sfera de incidenţă a infracţiunii de înşelăciune prin emitere de CEC-uri, prevăzută de art. 215, alin. 4 Cod penal, în Dreptul nr.2/1998, p.7328 Idem.

26

Cecurile se prezintă sub forma unor formulare tipizate care trebuie să cuprindă

următoarele menţiuni esenţiale29:

- denumire de CEC;

- ordin necondiţionat de a plăti o sumă de bani, prin indicarea cifrei şi a

monedei în care se face plată;

- numele instituţiei bancare – trasul;

- locul plăţii;

- data şi locul emiterii cecului;

- semnătura emitentului – trăgător;

Titlul căruia îi lipseşte unul din aceste elemente nu va fi socotit cec30.

Examinând caracteristicile cecului ca titlu comercial la ordin, complet, formal

ce incorporează o obligaţie abstractă de a plăti necondiţionat o sumă de bani la

vedere, se observă că unele din aceste caractere se regăsesc şi în cazul altor

titluri sau efecte de comerţ – cambia şi biletul la ordin.

Se pune întrebarea dacă neincluderea acestora în textul de lege- art. 215 alin.

4 C.pen.- a fost o scăpare a legiuitorului sau în mod deliberat s-au avut în

vedere doar cecurile ca instrumente de plată.

Considerăm31 că reglementarea s-a elaborat pe un cadru bine definit şi nu

poate fi extinsă groso modo şi la celelalte titluri, din următoarele considerente:

normele penale sunt de strictă interpretare şi nu pot fi extinse;

prin noţiunea de cec s-a avut în vedere acel titlu care are putere circulatoare şi

serveşte ca instrument de plată în limitele valorii înscrise pe el;

obiectul juridic special al infracţiunii e menit să asigure stabilitatea şi

securitatea relaţiilor patrimoniale ce implică încredere reciprocă şi onestitate

în efectuarea plăţilor, cu precădere prin instrumente de plată cu “limită de

sumă în numerar”;

29 Legea nr.59/1934 asupra C.E.C.-ului, art.130 Idem, art. 2.31 Arpad Czika, Op. cit., p.75

27

o reglementare sine die a celorlalte titluri nu e de dorit, iar preocuparea

legiuitorului în această direcţie, numai în ce priveşte cecurile, a existat din

perioada interbelică, dovadă fiind dispoziţiile cu caracter incriminatoriu din

Legea nr. 59/1935 şi lipsa lor cu desăvârşire din Legea nr. 58/1934 asupra

camerei şi biletul la ordin.

Cecul nu poate fi confundat cu libretul CEC, deoarece acesta nu e apt, prin el

însuşi, să servească la efectuare de plăţi.

Tot referitor la problema privind cecul, în doctrină precum şi în practica

judiciară s-au formulat mai multe opinii cu privire la emiterea de cecuri fără

acoperire, din punct de vedere al încadrării juridice al acestei fapte.

Astfel, într-o opinie se susţine că „emiterea de cecuri fără acoperirea

necesară constituie infracţiunea de înşelăciune şi se încadrează exclusiv în

prevederile art. 215 Cod penal, cu precizarea că după modificarea Codului

Penal prin Legea nr. 140/1996 pedeapsa este mai severă, urmând ca, după caz,

să se facă „aplicarea legii mai favorabile”. Autorul citat nu este de acord cu

unele soluţii din practica judiciară pronunţate până la 14 noiembrie 1996,

când fapta menţionată a fost încadrată în dispoziţiile art. 282 Cod penal În

susţinerea acestei opinii se aduc următoarele argumente:

infracţiunea prevăzută în art. 282, cu denumirea marginală „falsificarea de

monede sau alte valori”, nu are în vedere emiterea de cecuri fără acoperirea

necesară, ci contrafacerea imprimatelor de valoare monedă metalică, monedă

de hârtie, titluri de credit, cecuri, titluri de orice fel, pentru efectuarea plăţilor,

emise de instituţia bancară ori de alte instituţii de credit competente;

aşezarea acestei infracţiuni (art. 282) este în titlul VII al Codului penal

denumit „infracţiuni de fals”;

valorile la care face referire art. 282 Cod penal trebuie emise de bancă sau de

alte instituţii de credit competente, şi nu de trăgător (orice persoană) cum este

cazul la emiterea de cecuri fără acoperirea necesară;

28

valorile la care se referă art. 282 Cod penal trebuie să aibă putere circulatorie (

art. 282 alin. 2 Cod penal), pe când cecul emis în condiţiile Legii nr. 59/1934

nu are încă putere circulatorie, cu excepţia cecului circular.

Într-o altă opinie32 se susţine că, până la modificarea Codului penal prin Legea

nr. 140/1996, se considera că emitentul unui cec fără a dispune la tras de

disponibil, făcând acest lucru cu ştiinţă, pentru a asigura sieşi sau altuia un

folos material injust, creând beneficiarului o pagubă, răspundea atât pentru

săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în convenţii, în formă agravată prevăzută

în art. 215 alin. 2 şi 3, cât şi pentru infracţiunea de falsificare de monedă sau

alte valori prevăzută în art. 282 alin. 1, în concurs real. Dacă trăgătorul punea

în circulaţie cecul astfel emis, răspundea şi pentru săvârşirea infracţiunii

prevăzute în art. 282 alin. 2 ( din moment ce trăgătorul a întreprins manopere

frauduloase pentru a-l înşela pe beneficiar, opinăm că acesta nu avea cum să

nu pună cecul în circulaţie). Această ultimă infracţiune se află în concurs real

cu cea prevăzută în art. 282 alin. 1 şi în concurs ideal cu cea prevăzută în art.

215 alin. 2 şi 3 Cod penal.

În această opinie se mai susţinea că retragerea proviziei după emiterea cecului

şi interzicerea trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare

nu puteau fi încadrate, până la modificarea legii decât în textul art. 215 alin. 3,

eventual cu reţinerea formei agravate prevăzute de art. 215 alin. 2, şi nu în art.

282 alin. 1 şi 2 Cod penal.

În continuare acelaşi autor susţine că după modificarea Codului penal prin

Legea nr. 140/1996, infracţiunea prevăzută în art. 215 alin. 4 este o infracţiune

complexă care cuprinde atât infracţiunea din art. 282 alin. 1, cât şi cea

prevăzută în art. 215 alin. 1. Dacă un astfel de cec va fi pus în circulaţie,

încadrarea juridică corectă ar fi aceea a concursului de infracţiuni, concurs

32 Horaţius Dumbravă, Infracţiunea de înşelăciune. Controverse, în R.D.P. nr.4/1998, p. 33-35.

29

real între art. 215 alin. 4 şi art. 282 alin. 2 Cod penal, deoarece punerea în

circulaţie este ulterioară.

În ceea ce ne priveşte, socotim că ambele opinii sunt susceptibile de unele

observaţii:

în ambele opinii se omite faptul că art. 84 din Legea nr. 59/1934, care prevede

infracţiunea de falsificare a unui cec nu a fost abrogat;

art. 553 din Cod penal din 1936 a prevăzut numai o infracţiune de sine

stătătoare, respectiv infracţiunea de înşelăciune, prin modalităţile prevăzute în

art. 84 din Legea nr. 59/1934; or, o astfel de faptă se încadra corect în art. 553,

în concurs cu art. 84 din Legea nr. 59/1934, mijlocul fraudulos fiind cel

incriminat de art. 84 din Legea nr. 59/1934, mijloc care are o existenţă de sine

stătătoare;

în Codul penal din 1968, înşelăciunea prin cec, prevăzută în art. 553 Cod

penal din 1936 nu a mai fost preluată distinct, considerându-se că aceasta este

inclusă în art. 215 din Cod penal, respectiv numai înşelăciunea nu şi mijlocul

fraudulos;

nici prin Codul penal din 1968 nu au fost abrogate expres şi nici implicit

infracţiunile prevăzute în art. 84 din Legea nr. 59/1934, dispoziţiile codului

având caracter general, iar Legea nr. 59/1934 fiind lege specială;

după 1989, frecvenţa şi periculozitatea înşelăciunii prin cec au determinat

legiuitorul român ca, prin Legea nr. 140/1996 să prevadă de sine stătător

infracţiunea de înşelăciune prin cec, art. 215 alin. 4, sub formele prevăzute în

art 553 Cod penal din 1936, bineînţeles cu o pedeapsă mai mare.

Socotim că din cele prezentate mai sus se impune concluzia că atât art. 553

din Cod penal din 1936, art. 215 şi art. 282 din Cod penal din 1968, precum şi

art. 215 alin. 4 din Codul penal actual, introdus prin Legea nr. 140/1996, nu au

abrogat art. 84 din Legea nr. 59/1934, ci numai au incriminat o faptă de sine

30

stătătoare, infracţiunea de înşelăciune prin modalităţile -mijloacele

frauduloase-, prevăzute în art. 84 din Legea nr. 59/1934.

Sub aspectul obiectului material, al infracţiunii de înşelăciune, există deosebiri

faţă de cel al infracţiunii de abuz de încredere.

Astfel, sfera de bunuri ce pot forma obiectul material al abuzului de încredere

este mai limitat decât la înşelăciune. Constituie obiect material al infracţiunii

de abuz de încredere numai bunurile mobile, ca de pildă: bani, titluri de credit,

obligaţii CEC, haine de protecţie33, echipament sportiv etc., bunuri mobile

prin destinaţie34 (utilaje, agregate de muncă cu utilizări specifice agriculturii),

bunuri mobile prin încorporare35 (ţigle, ţevi, recolte).

Deşi sunt mobile, bunurile consumptibile şi cele fungibile, nu pot forma

obiect material al acestei infracţiuni datorită caracteristicilor lor.

Bunurile ce pot forma obiect material al infracţiunii de abuz de încredere au,

în principiu, o valoare mai mică decât cele ce constituie obiect al înşelăciunii.

De aceea, la abuzul de încredere legiuitorul nu a prevăzut forme agravante

care se raportează de fapt, la valoare bunului ce a format obiectul

infracţiunii36.

Un alt criteriu de deosebire îl constituie locul unde se află obiectul material în

momentul săvârşirii activităţii infracţionale.

Astfel, la infracţiunea de abuz de încredere, bunul se află la făptuitor, în

virtutea unei operaţii legale, de transmitere a deţinerii acestui bun. Deci, bunul

trece la făptuitor ca efect al înţelegerii intervenite între victimă şi făptuitor.

Ulterior, are loc însuşirea bunului de către făptuitor care, profitând de

împrejurarea că bunul se află în mâinile sale, pune stăpânire pe el.

33 I.Gorgăneanu, Op. cit., p.6534 Gh.Nistoreanu, V.Dobrinoiu, I.Molnar, A.Boroi, I.Pascu, V.Lazăr, Drept penal, partea specială, Editura Continent XXI, Bucureşti, 1997, p.21635 V.Dongoroz şi colectiv, Op. cit., p.50836 I.Gorgăneanu, Op. cit., p.65

31

În cazul infracţiunii de înşelăciune, bunul ce formează obiectul material al

acesteia, se afla, de regulă, la persoana vătămată, el urmând să treacă la

făptuitor numai după ce întreprinde acţiunea de inducere în eroare.

2.2. Subiecţii infracţiunii de înşelăciune.

a) Subiectul activ.

SUBIECT ACTIV al infracţiunii de înşelăciune poate fi orice persoană

fizică, care poate răspunde şi care îndeplineşte, în mod nemijlocit, acţiunea de

inducere în eroare. Autor al infracţiunii de înşelăciune poate fi numai

persoana care, prezentând nemijlocit ca adevărate fapte mincinoase sau ca

mincinoase fapte adevărate, induce în eroare o altă persoană, în scopul de a

obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust.

Când subiectul a avut o calitate în raport cu partea vătămată, această calitate

va putea fi reţinută ca o circumstanţă, după caz, agravantă (un superior

ierarhic al celui amăgit) sau atenuantă (rudă apropiată a celui amăgit)37.

Dacă făptuitorul are calitatea de funcţionar, funcţionar public sau alt salariat,

iar acţiunea de amăgire se săvârşeşte în exerciţiul atribuţiilor sale, fapta

constituie abuz în serviciu. Ne aflăm însă în prezenţa infracţiunii de

înşelăciune şi nu a abuzului în serviciu, dacă făptuitorul având calitatea de

funcţionar, face victima să creadă că se află în exerciţiul atribuţiilor sale de

serviciu, deşi, în realitate, nu se află în exerciţiul acestor atribuţii38.

În cazul art. 215, alin. 4 Cod penal, subiectul activ nu poate fi orice persoană,

ea neputând fi săvârşită decât de cel care e deţinător legal al cecului –

trăgătorul – fiind singurul care poate emite cecuri în limita disponibilului.

În situaţia cecului în alb se pune problema39 vinovăţiei sau nevinovăţiei

trăgătorului, în condiţiile în care are disponibil în cont, dar beneficiarul îl 37 V.Dongoroz şi colectiv, Op. cit., p.568.38 George Antoniu, NicolaeVolonciu – coordonatori, Practică judiciară penală, Editura Academiei Române, Institutul de cercetări juridice, Bucureşti, p.133.39 Costel Băbălău, Elemente constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 Cod Penal, în Dreptul nr.9-1997, p.71.

32

completează cu o sumă ce depăşeşte acest disponibil. De obicei, se va adăuga

clauza “înaintea plăţii posesorul va completa cecul fără a depăşi - se indică

suma”40.

Dacă beneficiarul cecului în alb îl completează fără respectarea înţelegerii

avute în acest sens cu trăgătorul, acesta din urmă nu este subiect activ al

înşelăciunii, considerându-se că nu a emis cecul în condiţiile prevăzute de art.

215, alin. 4 Cod penal41.

Infracţiunea de înşelăciune poate fi săvârşită şi în participaţie, participanţii

putând avea calitatea de autori, coautori, instigatori sau complici. Orice alte

acţiuni prin care nu se realizează nemijlocit acţiunea de inducere în eroare prin

prezentarea denaturată a realităţii, pot constitui acte de înlesnire sau de ajutor,

în vederea comiterii acestei infracţiuni, deci acte de complicitate şi nu de

coautorat42.

Deşi sub aspectul subiectului activ, infracţiunea de înşelăciune şi cea de abuz

de încredere se aseamănă considerabil, există particularităţi care le

diferenţiază.

La infracţiunea de abuz de încredere, subiectul activ nu poate fi decât

persoana care are în detenţie, cu orice titlu, un bun al altuia. Făptuitorul

primeşte în mod licit bunul în detenţie, dar abuzează de încrederea celui ce l-a

predat şi şi-l însuşeşte, dispune de el pe nedrept ori refuză a-l restitui.

Infracţiunea de înşelăciune se deosebeşte de abuzul de încredere şi prin faptul

că forma de participaţie a coautoratului la abuz e posibilă numai dacă toţi

făptuitorii au în detenţie licită bunul respectiv43.

40 Idem.41 Idem.42 V.Papadopol, N.Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară penală pe anii 1969-1975, Editua stiintifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p.273, speţa 5, Tribunalul Suprem, secţia penală, dec.nr.5850/1970.43 I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 66.

33

Dacă infracţiunea de înşelăciune se săvârşeşte frecvent în coautorat, abuzul de

încredere deşi susceptibil de coautorat, în realitate, se comite foarte rar în

această formă de participaţie.

Pentru a se reţine coautorat la infracţiunea de înşelăciune, este necesar să se

constate că făptuitorii, intenţionat şi pe baza unei înţelegeri, au executat în

mod nemijlocit acţiunea de inducere în eroare, în scopul obţinerii unui folos

material injust, pricinuind o pagubă. De aceea, s-a apreciat corect că există

coautorat la infracţiunea de înşelăciune, în cazul în care inculpaţii, după ce s-

au înţeles, împreună, au indus în eroare pe magaziner, afirmând că este al lor

geamantanul altei persoane şi, prin această inducere în eroare l-au obţinut

însuşindu-şi lucrurile44. De asemenea există coautorat în cazul săvârşirii

înfracţiunii prin modalitatea ,,şmen”, atunci când unul dintre coautori aflându-

se în derularea unei operaţiuni de schimb valutar ilegal, celălalt distrage

atenţia părţii vătămate chiar în timpul înmânării banilor de către primul

inculpat dându-i acestuia posibilitatea să introducă printre bancnotele reale

mai multe bucăţi de hârtie de aceeaşi dimensiune înşelând astfel partea

vătămată . Bineînţeles, în acest caz trebuie să existe anterior o înţelegere între

cei doi, aşa încât fiecare să aibă reprezentarea de ansamblu a întregii activităţi

infracţionale şi să dorească să acţioneze pentru atingerea scopului propus.

Există complicitate la infracţiunea de înşelăciune ori de câte ori o persoană, cu

intenţie, ajută sau înlesneşte, în orice mod, pe autor să efectueze inducerea în

eroare, act specific acestei infracţiuni. În practica judiciară s-a statuat că acela

care procură adeverinţe fictive de vechime în muncă unor persoane care,

servindu-se de aceste adeverinţe, obţin pensii superioare celor la care ar fi

avut dreptul, este complice la infracţiunea de înşelăciune săvârşită de

beneficiarii adeverinţelor fictive. Actelor de complicitate comise astfel, nu li

se pot aplica prevederile art. 41 alin. 2 şi art. 42 Cod penal privitoare la

44 V.Papadopol, Op. cit., speţa 9, p. 274.

34

infracţiunea continuată, întrucât ele fiind asociate şi subordonate actelor de

autorat, cu care formează un întreg, în măsura în care toţi beneficiarii

adeverinţelor fictive au fost condamnaţi pentru infracţiuni distincte de

înşelăciune, în acelaşi mod trebuie condamnat şi complicele pentru fapte

distincte de complicitate aflate în concurs real, ceea ce atrage aplicarea art. 33

lit. a şi art. 34 lit. a Cod penal1.

Infracţiunea de înşelăciune, cât şi cea de abuz de încredere, pot fi comise şi

sub forma instigării, dar în practica judiciară penală această formă a

participaţiei penale se întâlneşte rar.

Deşi participaţia improprie este posibilă la ambele infracţiuni, în realitate este

întâlnită numai la infracţiunea de înşelăciune. Constituie participaţie

improprie la înşelăciune fapta inculpatului de a cumpăra bilete loto şi

pronoexpres, de a le falsifica făcându-le aparent câştigătoare şi a le vinde unor

persoane, care apoi le-au depus la diferite agenţii loto-prono în vederea

ridicării “premiilor”2, lucru, care ca urmare a activităţii amintite anterior s-a şi

întâmplat.

b)Subiect pasiv.

SUBIECTUL PASIV al infracţiunii de înşelăciune este persoana fizică sau

juridică al cărei patrimoniu a fost lezat, păgubit în mod nemijlocit.

În anumite situaţii se poate distinge un subiect pasiv principal şi altul

secundar. De pildă, dacă proprietarul anumitor bunuri mobile le încredinţează

unei alte persoane să le păstreze în baza unui contract de depozit, iar

făptuitorul induce în eroare pe depozitar, spunându-i că a cumpărat acele

bunuri de la proprietar şi îl determină să i le predea, vom avea un subiect pasiv

principal în persoana proprietarului al cărui patrimoniu a fost diminuat prin

însuşirea acelor bunuri de către făptuitor şi un subiect pasiv secundar, victima

1 I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 672 Gh.Nistoreanu ş. a., Op. cit., p.223

35

subsidiară a amăgirii în persoana depozitarului dacă prin fapta de înşelăciune

s-au produs şi pagube în patrimoniul său45.

Cu privire la calitatea unei persoane de a fi subiect pasiv al infracţiunii de

înşelăciune incriminată în aliniatul 4 Cod penal, s-a pus problema2 dacă,

având în vedere mecanismul de utilizare a cecului care permite transmiterea

lui prin gir, subiectul pasiv n-ar putea fi ultimul posesor care prezintă cecul la

plată – giratorul/girantul care a primit cecul de la trăgătorul de rea-credinţă.

Întrucât infracţiunea de înşelăciune este o infracţiune instantanee care se

consumă în momentul emiterii cecului fără acoperire, subiectul pasiv principal

e beneficiarul cecului emis de trăgător. Giratorul poate fi subiect pasiv

subsidiar, dacă fapta a avut repercusiuni negative şi asupra patrimoniului lui.

De asemenea, şi societatea bancară poate fi subiect pasiv subsidiar dacă fapta

a avut consecinţe negative asupra patrimoniului său.3

Prin compararea infracţiunii de înşelăciune cu cea de abuz de încredere sub

aspectul subiectului pasiv, se constată că la ambele infracţiuni se pot întâlni,

uneori, un subiect pasiv principal şi un subiect pasiv secundar sau subsidiar.

Astfel, în cazul abuzului de încredere, există subiect pasiv secundar atunci

când persoana care a încredinţat bunul făptuitorului este alta decât

proprietarul, însă aceasta a fost victima directă a abuzului de încredere.

Într-o speţă46 s-au pus în discuţie mai multe aspecte care prezintă un

vădit interes teoretic şi practic. Prima chestiune este aceea dacă minora de

45 Idem.2 Costel Băbălău, Op. cit., p.70.3 În acelaşi sens se pronunţă şi Arpad Czika; “în calitate de beneficiar al cecului poate fi subiect pasiv primul posesor al cecului sau garantul ori cesionarul, în cazul cecului transmis – după emitere – prin gir ori cesiune. Dar, întotdeauna, subiectul pasiv va fi ultimul posesor al cecului, persoană fizică sau juridică, ce cade victima înşelăciunii”, Op. cit., p.72.46 Săvârşeşte infracţiunea de înşelăciune cel care, promiţând unei fetiţe că îi va da jucării în schimbul cerceilor din ureche şi a altor bijuterii luate de copil din casă, obţine astfel bunurile respective”, judecătoria Piteşti, secţia penală, decizia nr.3143/1987, în G.Antoniu şi N.Volonciu, Op. cit., p.133

36

zece ani poate fi subiect pasiv al infracţiunii de înşelăciune săvârşită asupra

sa, din moment ce ea nu poate să exprime un consimţământ valabil pentru a

transfera de bună voie în urma înşelăciune, detenţia unui bun asupra

făptuitorului. S-ar putea susţine că legea apară împotriva înşelăciunii orice

persoană, chiar pe nevârstnici, deoarece ceea ce se urmăreşte este să se

împiedice obţinerea pe această cale, de către făptuitor, a unui bun, prin

inducerea în eroare a celui care îl are asupra sa; nu este necesar ca subiectul

pasiv să stăpânească bunul în baza unui titlu juridic şi nici să existe, în

momentul transmiterii, capacitatea acestuia de a consimţi la predarea bunului,

fiind suficient să existe o stăpânire de fapt a bunului de către subiectul pasiv,

iar acesta să-l predea de bună voie făptuitorului. Împrejurarea că subiectul

pasiv a fost uşor convins, datorită vârstei fragede, va fi avută în vedere la

individualizarea pedepsei.

A doua chestiune se referă la înşelăciunea comisă de inculpat prin

determinarea fetiţei să aducă din casă bijuterii care aparţineau altor persoane.

În acest caz, situaţia este oarecum schimbată. Aşa cum s-a arătat, subiectul

pasiv al infracţiunii de înşelăciune transmite autorului bunurile care îi aparţin

(care se află în sfera sa de dispoziţie). El ar putea să remită şi un bun al altei

persoane, cu condiţia ca dispoziţia sa cu privire la acest bun să fie licită47,

adică să fi avut loc cu consimţământul cel căruia îi aparţine bunul ori

făptuitorul să fi avut un mandat din partea acestuia ca să-i administreze

bunurile: în această situaţie, subiectul pasiv principal al infracţiunii devine

persoana în patrimoniul căreia s-a produs paguba, deoarece infracţiunea de

înşelăciune este îndreptată contra patrimoniului, nu contra persoanei48. Dacă

făptuitorul amăgeşte o persoană pentru a o determina să-i dea bunuri ce nu-i

aparţin şi asupra cărora ea nu poate dispune în mod licit, s-ar părea că nu ne

47 Dongoroz, Op. cit., p.527.48 Ibidem.

37

aflăm în faţa unei infracţiuni de înşelăciune, ci a unei instigări la furt (în speţă,

cel instigat fiind un minor de zece ani, va răspunde numai inculpatul, potrivit

art. 31, alin. 249, ca instigator, nu şi autorul nemijlocit al furtului). Nu sunt

aplicabile50 agravante prevăzute în art. 209 lit. a şi art. 75 lit. c, deoarece fapta

de furt s-a comis de minoră singură, în casă, de unde aceasta a luat obiectele

predate ulterior inculpatului, iar prezenţa acestuia, afară, aşteptând ca minora

să aducă lucrurile, nu poate fi asimilată unei participări concomitente la

săvârşirea furtului. Considerăm că există infracţiunea de furt atunci când, de

exemplu, infractorul convinge o fetiţă de 4 ani, ca în schimbul remiterii unor

jucării, să-l lase să-i ia cerceii din urechii sau o convinge pe minoră ca aceasta

să-i dea cerceii de bună voie urmând apoi ca infractorul să şi-i însuşească în

sensul art. 208 C.pen.

SECŢIUNEA a 3-a: CONŢINUTUL CONSTITUTIV

3.1. Latura obiectivă.

a)Elementul material.

Elementul material al infracţiunii de înşelăciune constă în inducerea în

eroare, în amăgirea persoanei faţă de care se îndeplineşte acea acţiune. Textul

art. 215, alin. 1 Cpen. prevede că inducerea în eroare se poate face “prin

prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei

fapte adevărate”51. În realitatea faptică, elementul material poate fi realizat

49 Art. 31 alin. 2 Cod penal - "determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute de lege penală, de către o persoană care comite fapta fără vinovăţie, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune”.50 G.Antoniu şi N.Volonciu, Op. cit., p. 137.51 “A prezenta – ca adevărată o faptă mincinoasă – înseamnă a inventa, a scorni, a face să se creadă ca fiind existent ceva (o anume stare, o situaţie, o întâmplare, un lucru, o persoană etc.) care în realitate nu există"”- V.Dongoroz şi colaboratorii: “Explicaţii teoretice…”, vol.

38

prin folosirea unui singur mod de amăgire, prin utilizarea ambelor moduri,

prin combinarea lor, dar parţial, fie în raport cu situaţia de fapt, fie cu cea a

numărului de victime ori de acţiuni concrete ce le întreprinde subiectul activ al

infracţiunii.

Acţiunea de amăgire poate fi realizată prin orice mijloace apte să

provoace o inducere în eroare. Simpla minciună sau afirmaţie, cât şi simpla

reticenţă sau omisiunea de a releva, pot fi mijloace de amăgire atunci când se

produc în corelaţie cu împrejurări sau fapte care fac ca ele să capete aparenţă

de veridicitate, de concordanţă cu realitatea52.

Nu are importanţă dacă subiectul pasiv s-a lăsat uşor convins. Legea

pedepseşte acţiunea ilicită a celor care induc pe alţii în eroare în scopul de a

trage profit, pentru a apăra pe cei imprudenţi şi încrezători53.

Folosirea mijloacelor de inducere în eroare depinde de abilitatea şi

experienţa autorului(escrocului), de locul şi timpul săvârşirii faptei, de gradul

de credulitate al victimelor etc. Deşi locul şi timpul săvârşirii faptei sunt

irelevante pentru existenţa infracţiunii, totuşi interpuse pe anumite fapte

contribuie la săvârşirea infracţiunii şi trebuie să se ţină cont de ele la

individualizarea pedepsei. De exemplu săvârşirea infracţiunii de înşelăciune

prin ,,şmen” în locuri publice aglomerate- pieţe, târguri sau oboare- va fi mult

mai periculoasă ceea ce justifică o pedepsire mai aspră.

Prezentarea frauduloasă, denaturată sau alterată a realităţii trebuie să fie

aptă a inspira încrederea victimei şi a induce în eroare, a amăgi sau a o

menţine în eroarea produsă anterior54.

În continuare vom analiza elementul material în cazul primei modalităţi

agravante a infracţiuniii de înşelăciunne prevăzută în art. 215 alin. 2 C.pen.

III, p. 52852 V.Dongoroz şi colaboratorii, Op. cit., p. 52853 Idem.54 O.A.Stoica, Drept penal, partea specială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 169.

39

Elementul definitoriu al acestei modalităţi de săvârşire îl reprezintă folosirea

mijloacelor frauduloase. În acest context se pune problema diferenţierii

mijloacelor ,,simple” de inducere în eroare, de mijloacele caracterizate de lege

ca fiind frauduloase.

În literatura de specialitate s-a arătat că deosebirea dintre aceste două categorii

de mijloace este mai mult cantitativă sau de intensitate55, că un mijloc trebuie

considerat fraudulos atunci când este de natură să asigure mai uşor reuşita

acţiunii făptuitorului, când are aparenţa unui mijloc veridic adică atunci când

inspiră încredere şi înlătură orice bănuială56 fără să mai fie nevoie de o

activitate ulterioară de lănurire cu privire la un anumit aspect.

Dintre mijloacele considerate frauduloase, legiuitorul indică cu titlu de

exemplu nume şi calităţi mincinoase. Prin “nume mincinoase” se înţelege un

nume care nu aparţine făptuitorului, indiferent dacă a fost inventat sau dacă

aparţine altei persoane. Prin “calităţi mincinoase” se înţeleg calităţile pe care

şi le atribuie făptuitorul, fără a le avea în realitate.

Legea nu face nici o distincţie, ceea ce înseamnă că aceste calităţi pot fi de

orice natură (de exemplu, făptuitorul îşi atribuie o falsă stare civilă, o falsă

calitate profesională etc.)57. Dacă mijlocul folosit prezintă o mare aparenţă de

veridicitate, legea îl caracterizează ca fiind “fraudulos”, iar folosirea unui

astfel de mijloc determină agravarea infracţiunii. Astfel într-o speţă58 instanta

de judecată a reţinut că, în martie 1997, aflând că mai multe persoane doresc

să meargă la muncă în Israel, inculpatul le-a promis că le va facilita obţinerea

vizelor necesare, în schimbul sumei de 800 de D.M. primite de la două

persoane; procedând în acelaţi mod, în perioada octombrie-noiembrie 1998,

55 Tr.Pop, comentariu, Cod penal adnotat, Bucureşti, 1973, vol.III, p. 551.56 V.Dongoroz şi alţii, Op. cit., vol. III, p.532.57 O.Loghin şi T.Toader, Op. cit., p.274.58 C.S.J. s.pen., dec. nr. 526 din 9 februarie 2000, LEGIS

40

inculpatul a contactat 4 persoane care doreau să lucreze în Germania si le-a

promis că va obţine vizele necesare, primind de la aceştia câte un avans de

100 de dolari, iar în noiembrie 1997 a promis altor persoane, atribuindu-şi

calitatea de reprezentant al firmei "NIRONA" din Bucuresti, că prin

intermediul firmei respective le va facilita plecarea la muncă în Israel, primind

100 de dolari de la fiecare. Atribuindu-şi mincinos calitatea de reprezentant al

unei firme reale ce se ocupa cu plasarea forţei de muncă în străinatate, pentru

înşelarea unor persoane care i-au dat bani pentru obţinerea de contracte de

muncă şi a vizelor necesare, inculpatul a săvârşit infracţiunea de înşelăciune

calificată prevazută de art. 215 alin. 2 din Codul penal.

În rândul mijloacelor frauduloase ar putea intra şi invocarea unor relaţii

cu o persoană ce ar fi în măsură să satisfacă anumite nevoi ori dorinţe ale celui

indus în eroare. Dar, în această privinţă se impune o diferenţiere: dacă

afirmaţiile mincinoase se referă la o persoană suficient de determinată şi

potenţial în măsură să realizeze ceea ce se doreşte, fiind deci credibilă, atunci

ne aflăm în faţa unui mijloc fraudulos; dacă însă făptuitorul invocă în mod vag

unele relaţii, fără nici o precizare de credibilitate a acestora, atunci putem

vorbi numai de un mijloc simplu de amăgire, ceea ce exclude incidenţa

agravantei din art. 215, alin. 2.59 Se poate întâmpla ca mijlocul de inducere în

eroare să constituie prin el însuşi o infracţiune. În acest caz, se aplică regulile

de la concursul de infracţiune. Astfel, s-a decis că, constituie infracţiunea de

înşelăciune calificată (şi nu şantaj60), în concurs cu infracţiunea de uzurpare de

59 G.Antoniu, N.Volonciu – coordonatori, Practică judiciară penală, vol. III, p. 139.60 “Împotriva soluţiei s-ar putea susţine că, prin invocarea calităţii de ofiţer, inculpatul nu a obţinut decât permisiunea de a pătrunde în locuinţa părţii vătămate. Remiterea bunurilor este rezultatul unei acţiuni subsecvente – căreia prima i-a servit doar ca mijloc de realizare – şi anume ameninţării cu întocmirea unui dosar penal sau, cu alte cuvinte, constrângerii psihice a persoanei vătămate. Persoana vătămată a efectuat actul păgubitor nu pentru că a fost indusă în eroare, ci pentru că, sub imperiul ameninţării, libertatea sa psihică de a acţiona a fost îngrădită. În consecinţă – cum ceea ce deosebeşte înşelăciunea de şantaj este modul în care subiectul activ obţine bunul: prin amăgire, în primul caz, şi prin ameninţare, în al II lea caz – în sarcina inculpatului ar fi trebuit să se reţină şantajul în concurs cu

41

calităţi oficiale, fapta unei persoane care, dându-se drept ofiţer de poliţie, a

pătruns în domiciliul unei persoane, sub pretextul efectuării unei percheziţii,

şi, ameninţând-o că-i va face dosar penal şi o va trimite în judecată pentru

săvârşirea de infracţiuni, a determinat-o să-i remită unele bunuri.

În continuare vom analiza elementul material în cazul faptei descrise în

alineatul trei, care se constituie ca prima modalitate de specie a acestei

infracţiuni.

În cazul variantei de specie prevăzute în aliniatul 3 al art. 215 Cod penal,

înşelăciunea poate fi realizată nu numai printr-o acţiune de inducere în eroare,

ci şi printr-o acţiune de menţinere în eroare. Menţinerea în eroare, spre

deosebire de inducerea în eroare, presupune nu crearea, ci păstrarea în mintea

victimei a reprezentării greşite a realităţii61. Menţinerea şi inducerea în eroare

sunt prevăzute alternativ, deci pentru existenţa infracţiunii este suficient să se

săvârşească numai una din aceste acţiuni.

Atât acţiunea de inducere în eroare, cât şi acţiunea de menţinere în eroare

trebuie să aibă loc cu prilejul încheierii sau executării unui contract. Prin

expresia “cu prilejul încheierii unui contract” se înţelege intervalul de timp

care s-ar scurge de la începerea tratativelor şi până la stabilirea acordului de

voinţă, iar prin expresia “cu prilejul executării unui contract”, se înţelege

infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale. În justificarea punctului de vedere adoptat de instanţă s-ar putea susţine că atât pătrunderea făptuitorului în locuinţa persoanei vătămate, în vederea însuşirii unor bunuri, cât şi ridicarea efectivă a bunurilor s-au făcut prin inducere în eroare. Eventualitatea caracterizării faptelor ca infracţiune de şantaj s-ar lovi, se poate susţine, de două obstacole: inculpatul a ameninţat-o pe victimă cu trimiterea în judecată, adică cu folosirea unei căi legale de restabilire a adevărului, ceea ce nu poate constitui, în sensul legii, o ameninţare; pe de altă parte, remiterea unui bun mobil, concomitent cu ameninţarea, ar fi putut constitui (dacă ameninţarea era reală şi nu s-ar fi referit la folosirea unor mijloace legale), infracţiunea de tâlhărie”, G.Antoniu şi N.Volonciu, Practică judiciară penală, Editura Academiei, vol. III, 1997, p. 13861 O.Loghin, T.Tudor, Drept penal român, partea specială, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Şansa, Bucureşti, 1997, p. 272.

42

intervalul de timp în care obligaţiile contractuale se găsesc în faza de aducere

la îndeplinire până la definitiva executare”62.

Deşi textul se referă numai la încheierea sau executarea unui contract, în

literatura juridică63 s-a precizat că cerinţa legii este îndeplinită şi atunci când

acţiunea de inducere în eroare sau de menţinere în eroare s-a produs cu

prilejul rezilierii unui contract. Nu interesează caracterul sau obiectul

contractului; este suficient ca acesta să fie de natură patrimonială.

Din cerinţa săvârşirii unei acţiuni de inducere sau de menţinere în eroare

rezultă că neexecutarea obligaţiilor ce derivă dintr-un contract încheiat nu

constituie infracţiunea de înşelăciune, dacă nu s-a stabilit că s-au folosit

manopere dolosive faţă de creditorul obligaţiei cu ocazia încheierii

contractului64.

Deşi în practică a crescut numărul cazurilor de înşelăciune prin “şmen”, nu

există încă o părere unitară cu privire la încadrarea juridică a acestei fapte.

În esenţă, prin “şmen” se înţelege sustragerea banilor primiţi drept plată şi

înlocuirea acestora cu hârtii fără valoare, în timpul şi după efectuarea operaţiei

de schimb ilegal de valută, profitând de neatenţia păgubaşului potenţial,

urmată de returnarea acestora invocându-se diverse motive.

Într-o opinie se susţine că înşelarea unei persoane cu ocazia schimbului ilegal

de valută, prin înlocuirea banilor sau valutei cu hârtii fără valoare, constituie

contravenţie65 prevăzută în art. 1 lit. a, Legea nr. 12/1990, şi nu infracţiunea de

62 V.Dongoroz şi colectiv, Op. cit.,, vol. III, p. 529.63 Tr.Pop, Comentariu, Cod penal adnotat, Bucureşti, 1973, vol. III, p. 592.64 Dec. nr. 1663/1957 a T.S., col. pen., în CD 1957, p. 437; în acelaşi sens, dec. nr. 672/1973 a T.S., col. pen., în J.N. nr.6/1953, p. 832 .65 “Numitul P.M.L. a convenit cu I.G. să cumpere de la acesta din urmă suma de 4000 mărci germane şi să-i dea în schimb suma de 20.000.000 lei. După ce P.M.L. a înmânat suma în lei şi a primit valuta, i.G. a cerut să mai numere el odată cele 4000 DM; în timpul numărării a substituit 3900 DM cu hârtii de ziar tăiate la dimensiunile unei bancnote de 100 DM, restituindu-i lui P.M.L. hârtiile fără valoare împachetate sub o bancnotă de 100 DM, după care a fugit”, în Revista de Drept Penal nr.1/1995 – Încadrarea juidică a înşelăciunii prin ,,şmen”, Valerică Dabu, p. 75.

43

înşelăciune săvârşită cu prilejul încheierii sau executării unui contract

prevăzută în art. 215 alin. 3 Cod penal.

În susţinerea acestei soluţii, instanţele au afirmat că nu poate fi vorba de

înşelăciune săvârşită cu prilejul încheierii sau executării unui contract,

deoarece contractul de schimb valutar între persoane fizice e interzis66,

operaţiunea de schimb valutar fiind o faptă de comerţ67, deci schimbul de

valută între persoane fizice ca operaţie de comerţ interzisă, ar putea constitui

contravenţie sancţionată conform art. 1 lit. a din Legea nr. 12/1990

republicată.

Pe de altă parte, operaţia de schimb valutar între persoane fizice fiind interzisă

de lege, un astfel de contract are o cauză ilicită; or, obligaţia fondată pe o

cauză nelicită nu poate avea efect, iar un atare contract e sancţionat cu nulitate

absolută68. De aici rezultă că din moment ce contractul e lovit de nulitate

absolută, infracţiunii de înşelăciune îi lipseşte latura obiectivă, deoarece

inducerea sau menţinerea în eroare a victimei trebuie să se producă cu prilejul

încheierii sau executării unui contract.

Analizând efectele unei astfel de opinii putem observa69 influenţa negativă pe

care o are în viaţa socială. Se constată că numărul victimelor creşte pe zi ce

trece, fiind înşelate tot mai multe persoane care îşi pierd încrederea în actul de

dreptate şi chiar în organele statului.

După părerea noastră, această opinie nu rezistă unei analize serioase. În astfel

de cazuri ar trebui să distingem mai multe etape ale desfăşurării faptelor:

- încheierea contractului de schimb valutar presupune: oferta de valută, contra

oferta în lei; negocierea propriu-zisă; acordul de voinţă cu privire la preţ şi la

suma de schimbat;

66 Conform normelor B.N.R., nr. V/44617 din 20 februarie 1992, Anexa 467 Cod comercial, art. 3 pct. 1168 Cod civil, art. 968 raportat la art. 96669 Valerică Dabu, Revista de drept penal, 1/1995, Op. cit., p. 77

44

- executarea contractului de schimb presupune: înmânarea valutei şi a sumei

de bani de către cele două părţi una alteia; proprietatea asupra monedelor s-a

dobândit instantaneu70;

- activitatea de inducere în eroare propriu-zisă, constând în aceea că: agentul

simulează îndoiala cu privire la exactitatea sumei de valută predate, rugând

victima să-i restituie valuta pentru a o renumăra sau reverifica; victima,

restituie suma în valută agentului, care în timp ce număra, înlocuieşte pachetul

de bancnote bune cu altele false, sau cu hârtii fără valoare; agentul/complicii

simulează intervenţia poliţiei, a presei sau a oricărui fapt care să-i justifice

dispariţia de la locul faptei cu ambele sume, pricinuind paguba, ca ultim

element al existenţei infracţiunii de înşelăciune.

Din cele prezentate ar rezulta că în cazurile de mai sus înşelăciunea e

ulterioară executării contractului de schimb şi, deci, nu sunt aplicabile

dispoziţiile art. 215 alin. 3 Cod penal şi ale alin. 2.

E adevărat că ambele persoane, prin schimbul valutar, săvârşesc o încălcare a

legii, dar sancţiunea contravenţională şi confiscarea nu pot interveni decât

atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi dacă fapta e

constatată de organul abilitat. Până în momentul rămânerii definitive a măsurii

sancţiunii contravenţionale şi a confiscării sumei în lei şi a valutei, banii sunt

proprietatea celor care îi deţin; dacă agentul constatator încalcă dispoziţiile

privind constatarea contravenţiilor şi procesul – verbal de constatare se

anulează, suma trebuie restituită celor în drept. Acestea sunt doar câteva

argumente care întăresc concluzia că înşelăciunea e ulterioară stării de fapt

creată prin schimbul de valută. E ştiut că dreptul penal apără starea de fapt şi,

deci, sunt incidente dispoziţiile art. 215, alin. 2 Cod penal, chiar dacă

convenţia e lovită de nulitate.1

70 Cod civil, art. 1909 alin. l1 Valerică Dabu, Op. cit., p.79.

45

Înşelăciunea în convenţii poate avea ca obiect şi unele bunuri imobiliare cum

ar fi: terenuri, case , apartamente şi altele, asupra cărora inculpatul dobândeşte

dreptul de proprietate prin folosirea unor mijloace frauduloase . Astfel în fapt2

s-a reţinut că în anul 1983 P.K. a emigrat în Germania, iar în anul 1985 a

dobândit cetăţenia germană. Manifestându-şi dorinţa de a cumpăra o casă în

România inculpata s-a oferit să cumpere imobilul pe numele ei, urmând ca

atunci când legislaţia va permite, să treacă imobilul pe numele părţii vătămate.

În cele din urmă înţelegerea s-a perfectat inculpata primind 10.000 DM pentru

a cumpăra o casă dobândind dreptul de proprietate şi asupra tenului pe care

era situată casa. Ulterior inculpata a mai primit importante sume de bani

pentru a face multiple reparaţii şi îmbunătăţiri, iar când partea vătămată a vrut

să se mute în casă inculpata i-a spus că nu are nici un drept. Inculpata a

susţinut că a cumpărat casa cu bani de la un prieten din Germania şi că este

proprietara casei. În speţa de faţă există o înşelăciune în convenţii deoarece

inculpata a realizat acţiunea de inducere în eroare cu prilejul încheierii

contractului , spunându-i părţii vătămate că imobilul va trecut numai

provizoriu pe numele ei. De asemenea inculpata a realizat şi acţiunea de

menţinere în eroare cu prilejul executării contractului, adică a lăsat mai

departe ca partea vătămată să aibă o reprezentare greşită a realităţii,

convingerea că inculpata va trece imobilul pe numele ei, lucru care nu s-a

întâmplat fapt ce a determinat partea vătămată să sesizeze organele de poliţie

competente.

Într-o altă părere71 în legătură cu aceeaşi speţă, se consideră că partea

vătămată a cumpărat imobilul prin intermediul inculpatei, realizându-se un

contract de vânzare cumpărare prin interpunere de persoane. În acest sens a

2 Judecătoria Hunedoara, sent. pen. nr. 491 din 24 octombrie 2001 în Mihaela Stoichiţă Înşelăciune în convenţii, R.D.P. nr. 2/2003, p. 125-126 71 Mircea Bădilă, Despre o înşelăciune în convenţii discutabilă, în R.D.P.nr. 2/2003, p. 127-128

46

fost încheiată şi convenţia între partea vătămată şi inculpată, fără să existe o

inducere în eroare a părţii vătămate din partea inculpatei. După cumpărarea

casei, tot conform înţelegerii, partea vătămată a trimis diferite sume de bani

inculpatei care a procedat la reparaţii şi amenajarea imobilului. Faptul că,

ulterior, după câţiva ani de la cumpărarea casei şi după ce s-au efectuat

amenajări şi reparaţii, între părţi au intervenit neînţelegeri, inculpata refuzând

accesul părţii vătămate în imobil, sub motivul că ea este proprietara casei, nu

constituie o faptă care să dovedească decât reaua-credinţă a inculpatei în

raportul de natură civilă cu partea vătămată. Ca urmare, partea civilă va avea

posibilitatea să promoveze o acţiune în constatarea adevăratului proprietar şi

să intre în acest mod în posesia imobilului.

Pentru a reţine în sarcina inculpatei infracţiunea de înşelăciune ar fi trebuit ca

aceasta să realizeze manopere de inducere în eroare a părţii vătămate sau de

menţinere în eroare a acesteia. Inducerea în eroare ar fi trebuit să se realizeze

prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a

unei fapte adevărate, respectiv să se fi prezentat o faptă care, în realitate, nu

există ori o faptă care să existe într-o cu totul altă realitate decât cea prezentată

de făptuitor, iar partea vătămată să fie determinată să creadă că fapta,

inventată sau astfel cum a fost denaturată de făptuitor, există în realitate.

Menţinerea în eroare există în situaţia în care victima nu cunoaşte anumite

fapte, situaţii care existau în realitate sau le cunoaşte într-o formă denaturată.

Pentru a exista înşelăciunea în convenţii, inculpata ar fi trebuit să efectueze în

faza tratativelor, adică până în momentul încheierii convenţiei, sau în faza

executării convenţiei, acte de inducere în eroare a persoanei vătămate.

In realitate a existat o convenţie iniţială între părţi (deoarece partea vătămată

era cetăţean străin şi la acea vreme legea îi interzicea achiziţionarea de

imobile în România) ca să eludeze legea şi, prin interpunerea inculpatei,

partea vătămată să poată achiziţiona imobilul respectiv. Această convenţie s-a

47

încheiat şi executat fără să existe acte de inducere în eroare a persoanei

vătămate din partea inculpatei.

Susţinerile inculpatei, prin care nu mai recunoaşte convenţia, declarând că a

cumpărat casa cu bani de la un prieten din Germania şi că este proprietara

casei, sunt nereale, dar acestea nu au caracterul unor acte de înşelăciune.

În cauză nu este dovedită nici o activitate de inducere în eroare a părţii

vătămate, soluţiile instanţelor bazându-se doar pe prezumţii.

Prin soluţiile instanţelor de fond şi de apel, confirmate prin respingerea

recursului de către Curtea de Apel Alba Iulia, s-a ajuns la o situaţie mai puţin

juridică: inculpata a fost condamnată pentru înşelăciune în convenţii, dar a

rămas cu imobilul dobândit prin infracţiunea reţinută de instanţe, fiind

obligată să plătească victimei numai suma dată de aceasta pentru

achiziţionarea casei. In acest fel a fost confirmat dreptul de proprietate al

inculpatei asupra imobilului şi s-a închis posibilitatea persoanei vătămate de a

intra în posesia şi proprietatea imobilului, întrucât instanţele i-au respins

cererile de a i se elibera imobilul şi de a se anula contractul de vânzare-

cumpărare.

In concluzie considerăm că, nefiind întrunite elemente constitutive ale

infracţiunii de înşelăciune în convenţii, se impunea achitarea inculpatei pentru

că fapta sa era de natură civilă, iar partea civilă ar fi rămas cu posibilitatea ca,

pe calea unui proces civil, să dovedească faptul că este adevăratul proprietar al

acestui imobil şi să intre în posesia lui, pentru că ea este adevărata

cumpărătoare a imobilului, care s-a achiziţionat prin interpunere de persoane,

prin intermediul inculpatei.

În alineatul 4 este prevăzută a doua variantă de specie a acestei

infracţiuni şi anume înşelăciunea prin cecuri. Infracţiunea de înşelăciune

incriminată în art. 215, alin. 4, Cod penal, se poate săvârşi în una din

următoarele modalităţi alternative:

48

a) prin emiterea unui cec asupra trasului fără a avea provizia sau

acoperirea necesară.

“Trasul” este persoana care are mandat sau ordin de la o altă persoană

numită “trăgător” să execute obligaţia de plată a unei sume determinate în

favoarea unei a treia persoane numită beneficiar la împlinirea scadenţei şi în

locul menţionat. Trasul este, aşadar, debitorul unei persoane de la care poate

primi ordin să achite datoria către o terţă persoană (care este creditorul

creditorilor săi) la un anumit termen, când se va prezenta beneficiarul.

Cecul este un document literal şi autonom, ce cuprinde ordinul adresat de

trăgător unei instituţii de credit de a plăti la predare posesorului, o sumă

determinată. Prin excelenţă, el este un instrument de plată, apropriindu-se de

biletul de bancă prin aceasta, şi deosebindu-se prin faptul că emană de la

trăgător.

Prin “emiterea cecului” se înţelege faptul de a completa cecul şi înmânarea

lui beneficiarului, dar şi înmânarea unui cec în alb – instrument de plată care

cuprinde numai semnătura trăgătorului, uneori şi o parte din menţiunile

prevăzute de legea cecului.

Se pune problema momentului în care se consideră că un astfel de cec – în alb

– ar fi emis: cel al înmânării lui către beneficiar sau cel al completării lui de

către beneficiar. Socotim că data emiterii cecului trebuie să fie considerată cea

a completării lui de către beneficiar, nu cea a predării acestuia către

beneficiar72.

Prin noţiunea de “provizie” sau “acoperire necesară”, legiuitorul a avut în

vedere ipoteza în care trăgătorului îi lipseşte cu desăvârşire capitalul, dar şi

ipoteza în care cecul emis depăşeşte în tot sau în parte suma trăgătorului aflată

în depozit la banca trasă.

72 Costel Bănălău, Elemente constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 4 Cod penal, în Dreptul 9/1997, p.72.

49

Rezultă că emiterea cecului de către trăgător implică existenţa unor premise

juridice73:

- existenţa unui disponibil la banca trasă, sub forma unui depozit bancar sau a

unei deschideri de credit în favoarea trăgătorului;

- disponibilul să se prezinte sub forma unei sume de bani certe, lichide şi

exigibile, şi asupra căruia trăgătorul să aibă dreptul de a dispune prin CEC;

- existenţa unei convenţii privind emiterea cecurilor, încheiată între tras şi

trăgător care să dea dreptul emitentului de a dispune de capital prin emiterea

de cecuri sau prin completarea formularelor tipizate emise de către instituţiile

bancare, iar acestea din urmă în calitate de tras, să efectueze plăţile din

disponibil la ordinul trăgătorului;

b) prin retragerea proviziei, în tot sau în parte, după emiterea cecului.

Nu este suficientă simpla intenţie a trăgătorului de a retrage provizia, ci este

necesar ca acesta, fie să retragă efectiv în tot sau în parte acoperirea necesară

cecului, fie să dispună în alt mod de suma de bani necesară plătirii cecului;

c) prin fapta de a interzice trasului să plătească cecul înainte de expirarea

termenului prevăzut pentru prezentarea la plată.

Cecul e plătibil la vedere şi orice stipulaţie contrară se socoteşte nescrisă( art.

29 din legea cecului.). Termenul pentru prezentarea la plată este de 8 zile,

pentru cecul emis în România, dacă se plăteşte chiar în localitatea în care a

fost emis, de 15 zile dacă locul plăţii este altul decât cel al emiterii, de 30 de

zile cel emis într-o ţară străină şi plătibil în România şi de 70 de zile dacă

cecul e emis într-o ţară din afara Europei. Aceste termene curg de la data

înscrisă pe cec, ca dată a emiterii.

Deci, intenţia de a opri trasul să plătească cecul trebuie manifestată expres în

cadrul acestor termene de 8, 15, 30 şi respectiv 70 zile.

73 Arpad Czika, Structura şi sfera de incidenţă a infracţiunii de înşelăciune prin “emiterea de cecuri”, prevăzută în art.215 alin.4 Cod penal, în Dreptul nr.2/1998, p.73.

50

Într-o opinie se susţine că infracţiunea de la art. 215 alin. 4 este una

complexă.1În art. 41, alin. 1 Cod penal se prevede că în cazul infracţiunii

complexe nu există pluralitate de infracţiuni, iar conform alin. 3 al art. 41,

“infracţiunea e complexă când în conţinutul său intră, ca element sau

circumstanţă agravantă, o acţiune sau inacţiune ce constituie prin ea însăşi, o

faptă prevăzută de legea penală”. Examinând alin. 4 al art. 215 Cod penal,

rezultă că în conţinutul acestui text de lege intră ca element acţiunea de

falsificare a unui cec care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea

penală – falsificarea de monede sau de alte valori.2

Ca atare, infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 4 Cod penal e

o infracţiune complexă3, fiind exclusă ideea pluralităţii de infracţiuni. În cazul

infracţiunii de înşelăciune, în condiţiile prevăzute de alin. 4, nu se poate reţine

şi infracţiunea de falsificare de monede sau de alte valori.

Dacă un cec a fost falsificat în alte condiţii decât cele prevăzute expres în art.

215 alin. 4, atunci nu s-ar mai putea vorbi de infracţiunea complexă prevăzută

în acest articol, ci de infracţiunea prevăzută în art. 282 alin. 1. Această

infracţiune s-ar putea săvârşi în concurs cu una din modalităţile prevăzute de

art. 215, cu excepţia alin. 4, dacă sunt întrunite condiţiile legale4.

Într-o altă opinie74 s-a pus problema dacă emiterea unui cec fără acoperiri

constituie infracţiunea prevăzută de art.8475 pct. 2 din legea nr. 59/1934 asupra

1 Ion Dumitru, Infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215, alin. 4 Cod penal, în Dreptul nr. 11/1998, p. 71.2 “Falsificarea de monedă metalică, monedă de hârtie, titluri de credit public, cecuri, titluri de orice fel pentru efectuarea plăţilor, emise de instituţia bancară ori de alte instituţii de credit competente, sau falsificarea oricăror alte titluri sau valori asemănătoare…”, art. 282 alin. a Cod penal.3 Ion Dumitru, Op. cit., p. 72.4 Idem74 Marin Susman, Încadrarea juridică a faptei de emitere de cecuri fără disponibil în cont şi competenţa de cercetare penală, în Dreptul nr. 9/1997, p. 97.75 art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934: “se va pedepsi cu amendă de la 5000-100000 lei şi închisoare de la 6 luni la 1 an, afară de cazul când faptul constituia un delict sancţionat cu o pedeapsă mai mare în care caz se aplică acea pedeapsă”.

51

cecului, art. 282 Cod penal, art. 28976 Cod penal sau art. 215, alin. 4 Cod

penal.

Conform acestei opinii, încadrarea în prevederile art. 282 Cod penal e exclusă

– acest text nu incriminează fapta de a completa un formular cec emis legal cu

date fictive, ci se referă la tipărirea unui formular tip, de cec, în numele unei

instituţii care ar fi avut în mod legal dreptul de emitere, existând astfel o

similitudine cu falsificarea de bancnote.

Între art. 84, pct. 2 din Legea nr. 59/1934 şi art. 215, alin. 4 Cod penal, există

un concurs de texte, dar, întrucât legea cecului prevede că dispoziţiile sale nu

sunt aplicabile “în caz de delict sancţionat cu o pedeapsă mai mare” 77, sunt

evident aplicabile prevederile art. 215, alin. 4 Cod penal.

În ceea ce priveşte art. 289 alin. 1 Cod penal, instanţa supremă s-a pronunţat

în sensul că, completarea unui cec menţionându-se o sumă nereală, mai mare

decât cea aflată în cont, nu constituie infracţiunea prevăzută de art. 289 Cod

penal.

Întrucât în activitatea practică s-au stabilit diverse păreri privind încadrarea

juridică a faptei persoanei, care, în cadrul unor operaţiuni comerciale a

completat şi pus în circulaţie cecuri pentru acoperirea unor debite, dar pentru

care nu există provizia necesară ori există numai o acoperire parţială, s-a

încercat printr-un comentariu78 să se cristalizeze un punct de vedere unitar şi

corect, apelându-se la interpretarea istorică şi sistematică a normelor penale.

Pentru prima oară pe teritoriul României, prin art. 369 din Codul comercial se

dispunea: “Acela care emite un cec fără dată, sau cu o dată falsă sau fără să

76 “Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar sau alt salariat, aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări (…)” – art. 289 alin. 1 Cod penal – fals intelectual.77 Legea nr. 59/1934 asupra cecului, art. 84 pct. 278 Teodor Teodorescu, Consecinţele penale ale emiterii unui cec fără acoperire în total sau în parte, în Dreptul nr. 10/1998, p. 99.

52

existe în mâinile depozitarului suma disponibilă, va fi pedepsit cu o amendă

egală cu zece la sută din suma arătată în cec afară de pedepsele prevăzute în

legea penală dacă ar fi cazul.”

În afară de această sancţiune se făcea şi aplicarea prevederilor din Codul penal

referitoare la înşelăciune.

O dată cu promulgarea Legii nr. 59/1934 asupra cecului, au fost abrogate

implicit dispoziţiile din Codul comercial.

La 18 martie 1936 se promulgă Codul penal Carol al II-lea, care în Secţiunea

I, a Capitolului II – “Falsul în acte”, reglementa “Falsul în acte publice şi

private (art. 401-408), pentru ca în art. 406 alin. 2 pct. 1 să sancţioneze fapta

celor care falsifică…” o cambie, cec sau orice titlu de credit…”.

Originea art. 406, referitor la falsul material în înscrisuri sub semnătură

privată este în art. 127 al Codului din 1864, completat cu dispoziţiile

referitoare la actele de comerţ şi testamente, inspirate din art. 403 Cod penal

transilvănean.

În art. 553 din Codul penal Carol al II-lea, inclus în Titlul XIV – Crime şi

Delicte contra patrimoniului, Secţiunea VII79, era incriminată înşelăciunea80,

iar modalităţile elementului material erau inspirate din art. 84, pct. 2 al Legii

nr. 59/1934 asupra cecului. Paguba trebuia să fie cauzată posesorului –

beneficiarului – cecului, deci subiectul pasiv este identic cu persoana

vătămată. Prin urmare, cel ce emitea un cec fără acoperire, săvârşea

infracţiunea de fals în acte private, prevăzută de art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea

nr. 59/1934, combinat cu art. 406 alin. 2 pct. 1 din Codul penal Carol al II-lea,

79 A se vedea Tr. Pop în Codul penal Carol al II-lea, adnotat de G.Rătescu ş. a., partea specială, vol. III, p. 595.80 “Acela care în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust, emite un cec asupra unei bănci sau unei persoane, ştiind că nu are provizia sau acoperirea necesară, ori suficientă, precum şi acela care, în acelaşi scop, după emisiune, retrage provizia în tot sau în părţi, sau interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, cauzând prin aceasta o pagubă posesorului cecului, comite delictul de înşelăciune prin cecuri…”, art. 553 din Codul penal Carol al II-lea.

53

în concurs cu infracţiunea de înşelăciune, prevăzută în art. 553 din Codul

penal Carol al II-lea.

Codul penal Carol al II-lea a fost înlocuit prin adoptarea la 21 iunie 1968 a

Codului penal al Republicii Socialiste România. Acest cod, cu modificările

suferite în timp, este în vigoare şi azi.

Economia trecând în mâinile statului, era firesc ca, în astfel de condiţii,

infracţiunea de falsificare de cecuri sau titluri de orice fel pentru efectuarea

plăţilor trebuia scoasă din cadrul falsurilor în acte private, întrucât cu astfel de

instrumente nu mai puteau vehicula persoane private.

Titlurile de credit sunt înscrisuri care dau drept titularului să execute la

scadenţă dreptul menţionat în cuprinsul său. În cadrul titlurilor de credit se

include cambia, biletul la ordin, warrantul şi cecul.

Motivele fiind cele enunţate era normal ca fapta avută în vedere să fie trecută

în conţinutul infracţiunii de falsificare de monedă sau alte valori prevăzute de

art. 282 din Codul penal. Astfel, moneda sau valoarea trebuie să fie din cele

arătate în dispoziţiile art. 282 din Codul penal, adică: monedă metalică,

monedă din hârtie, titluri de credit public, cecuri, titluri de orice fel pentru

efectuarea plăţilor, emise de instituţia bancară ori de alte instituţii de credit

cooperatiste, sau oricare alte titluri sau valori asemănătoare81.

Contrar unor păreri82, trebuie arătat că Legea nr. 59/1934 nu a fost

abrogată expres prin Decretul nr. 377 din 20 octombrie 1960 pentru

organizarea şi funcţionarea Notariatului de stat83 chiar dacă existenţa unor

prevederi legale viitoare ar fi sugerat acest lucru. Astfen în “Normele

metodologice privind efectuarea plăţilor între unităţile socialiste nr. 2/1980”

81 V.Dongoroz, Infracţiuni de fals, în “Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, partea specială, vol. IV, 1972, p. 376.82 M. Susman, Încadrarea juridică a faptei de emitere de cecuri fără disponibil în cont şi competenţa de cercetare penală, în Dreptul nr. 9/1997, p. 97.83 art. 3. lit. j din Decretul nr. 377/1960 – “notariatele întocmesc acte de protest ale cambiilor, cecurilor şi a altor titluri la ordin”.

54

se prevedeau ca instrumente de decontare dispoziţia de plată cu factură,

dispoziţia de plată simplă, dispoziţia de încasare cu şi fără factură, talonul –

situaţie de plată şi cecul. Cecurile84 erau cu limita de sumă şi fără limită de

sumă. Pe cecurile cu limită de sumă, banca emitentă înscria suma pentru care

se pot completa blanchetele, astfel că nu putea induce pe nimeni în eroare

completarea lor cu sume mai mari decât disponibilul din cont.

Cecurile fără limită de sumă erau emise numai pentru anumite activităţi

economice, iar ele erau decontate automat pentru orice sumă, întrucât unitatea

bancară credita pe loc trăgătorul. Cecurile aveau un circuit strict, astfel că

falsificarea lor era în mod practic aproape imposibilă.

Legea nr. 59/1934 a fost revigorată prin Legea nr. 83/1994, care i-a

adus unele modificări şi care a avut ca rezultat emiterea de către B.N.R. a

“Normelor – Cadru nr. 7 din 8 martie 1994 privind comerţul făcut de

societăţile bancare şi celelalte societăţi de credit cu cecuri, pe baza Legii nr.

59/1934 modificată prin Legea nr. 83/1994 ”, care au înlocuit “Normele

metodologice nr. 2/1980 .

Trebuie observat că art. 84, alin. 1, pct. 2 din Legea nr. 59/1934 nu

incriminează falsificarea unui cec, ci pe “oricine emite un cec fără a avea la

tras disponibilul suficient sau după ce a tras cecul, mai înainte de trecerea

termenelor fixate pentru prezentare, dispune astfel, în total sau în parte de

disponibilul avut…”

A emite are înţelesul de a pune în circulaţie o bancnotă, o hârtie de valoare

etc85.

84 A se vedea art. 59 din Norme Metodologice privind efectuarea plăţilor între unităţile socialiste nr. 2/1980.85 Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan, Ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 339.

55

Necunoaşterea exactă a înţelesului acestui cuvânt a generat confuzii de genul

“Prin emiterea cecului trebuie înţeles atât faptul de a completa cecul şi

înmânarea lui beneficiarului, cât şi înmânarea unui cec în alb”86.

Opinăm că până la apariţia Legii nr. 83/1994, prevederile art. 84 din Legea nr.

59/1934 erau inoperabile. Fiind o infracţiune contra patrimoniului se aplica

prin raportare la prevederile art. 215 alin. 2 şi 3 din Codul penal, iar după

modificarea Codului penal prin Legea nr. 140/1996, prin raportare la art. 215

alin. 4 din Codul penal, aplicându-se pedeapsa prevăzută în acest ultim text de

lege, fiind mai gravă, întrunind astfel cerinţele art. 84 alin. 1 din Legea nr.

59/1934.

Trebuie arătat că un cec, indiferent de felul său, poate fi falsificat prin

contrafacere, adică se procedează atât la confecţionarea blanchetei, cât şi a

sigiliilor şi a completărilor de rigoare, prin alterare, ca de exemplu

modificarea sumei pentru care este valabil documentul de plată, dar şi prin

alcătuire, în mod fraudulos, ceea ce echivalează cu o plăsmuire parţială87.

Filele de cec, necompletate, aşa cum sunt primite de beneficiari de la bănci, nu

au putere circulatorie, reprezentând doar un formular tipizat cu o anumită

structură. Acest formular, cu completările posesorului, devine mijloc de plată,

având aptitudine circulatorie.

Prin urmare, completarea unui cec cu date necorespunzătoare (nu exista

provizia necesară), creează un titlu de plată cu putere circulatorie fals, faptă ce

cade sub incidenţa ar. 282 alin. 1 Cod penal.2

86 C.Băbălău, Op. cit., p. 72.87 T. S, secţ. pen., dec. nr. 3959/1970 în R.R.D. nr. 4/1971, p. 170; Plenul T.S, dec. îndrumare nr. 1/1970 în R.R.D. nr. 5/1970, p. 116.2 C.S.J., secţ. pen., dec. nr. 646/1996, în “Jurisprudenţa CSJ”, set II/1996 şi dec. nr. 787/1994 set III/1994; C.S.J., secţ. pen., dec. nr. 646/1996, în “Buletinul Jurisprudenţei – Culegere de Decizii 1996”, Editura Proema, 1997, p. 189

56

Dacă cecul astfel falsificat, este pus în circulaţie, se aplică şi prevederile art.

282 alin. 2, în concurs cu infracţiunea prevăzută de art. 215, alin. 4 din Codul

penal, combinat cu art. 84, alin. 1, pct. 1 din Legea nr. 59/1934.

Pus în circulaţie, cecul fals, loveşte în patrimoniul beneficiarului, dar

zdruncină şi încrederea publică acordată titlurilor de credit, deci cecurilor.

Ar mai fi de arătat că în cazul în care trăgătorul emite corect un cec, dar

retrage provizia după aceea, ori interzice trasului de a plăti înainte de

expirarea termenului de prezentare, în scopul de a obţine pentru sine sau

pentru altul un folos material injust, se aplică dispoziţiile art. 215 alin. 4 din

Codul penal combinat cu art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934.

CERINŢELE ESENŢIALE.

Cerinţele esenţiale trebuiesc analizate în raport cu fiecare variantă a

infracţiunii de înşelăciune.

Astfel, o primă cerinţă esenţială constă în faptul că inducerea sau menţinerea

în eroare trebuie să aibă loc cu prilejul încheierii sau executării unui contract.

Deşi textul nu precizează caracterul contractului, se subînţelege că el trebuie

să privească angajamente de ordin patrimonial asumate pentru trecut, prezent

şi viitor. În cadrul acestei cerinţe esenţiale, inducerea sau menţinerea în eroare

poate să se producă cu prilejul încheierii sau executării unui contract.

Expresia “cu prilejul încheierii unui contract” semnifică intervalul scurs de

la începerea tratativelor şi până la realizarea acordului, la perfectarea

convenţiei. Expresia “cu prilejul executării unui contract” semnifică

intervalul de timp în care se derulează contractul, de la primul şi până la

ultimul act de executare. Pot exista convenţii executate printr-o singură

57

acţiune, după cum sunt convenţii ce se execută prin multiple acţiuni simultane

sau succesive88.

A doua cerinţă esenţială pentru existenţa laturii obiecte, în varianta

prevăzută în art. 215, alin. 3, constă în faptul că inducerea sau menţinerea în

eroare să se fi produs “în aşa fel încât fără această eroare cel înşelat nu ar fi

încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate”. Deci inducerea în

eroare să fie determinantă pentru ca persoana înşelată să încheie sau să

execute contractul.

Pentru aplicarea art. 215, alin. 3 Cod penal se cere ca, fie la încheierea

convenţiei, fie pe parcursul executării, inculpatul să fi întreprins acţiuni de

inducere în eroare prin amăgire sau întrebuinţare de mijloace frauduloase şi

numai în acest fel să fi determinat partea cealaltă să încheie sau să execute

convenţia. Simpla neexecutare a unei obligaţii luate în cadrul unei convenţii

civile nu are caracter penal, chiar dacă inculpatul s-a angajat că va executa

obligaţia până la o anumită dată, ştiind că nu-şi va putea respecta

angajamentul, dar nu a uzat de mijloace amăgitoare pentru a convinge partea

adversă că va executa convenţia în termen89. Aşadar, încheierea sau

executarea unui contract fără inducerea sau menţinerea în eroare a celeilalte

părţi nu constituie infracţiune.

Dacă fără inducerea sau menţinerea în eroare a persoanei aceasta tot ar fi

încheiat sau executat contractul, existenţa infracţiunii de înşelăciune este

exclusă, chiar şi în situaţia în care s-ar constata ulterior că a avut de suferit

prejudicii de pe urma acelui contract90.

Pentru ca o faptă să se încadreze în art. 215, alin. 4, teza I, trebuie ca emitentul

cecului să nu aibă provizia sau acoperirea necesară, adică emitentului îi

88 I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 95, nota 1889 Ibidem, p. 24.90 O.Loghin, T.Toader, Op. cit., p. 273.

58

lipseşte cu desăvârşire capitalul sau cecul emis depăşeşte în tot sau în parte

suma trăgătorului aflată în depozit la banca trasă.

Pentru realizarea laturii obiective a faptei prevăzute în art. 215 alin. 4 teza II

se cer îndeplinite cumulativ următoarele condiţii91:

a) provizia trăgătorului trebuie să fie egală cu suma din cec, pentru că, dacă

provizia depăşeşte valoarea cecului, trăgătorul va putea dispune de surplusul

de capital disponibil ce excede cecul tras;

b) fapta trebuie să se săvârşească până la expirarea termenului pentru

prezentare la plată, întrucât interdicţia de-a retrage provizia sau acoperirea

după acest termen ar echivala cu o indisponibilizare a acestei lichidităţi prin

perpetuarea efectelor acestei instituţii;

c) este necesar ca trăgătorul, fie să retragă efectiv, în tot sau în parte,

acoperirea necesară, fie să dispună prin alt mod de capital.

Pentru modalitatea alternativă prevăzută în teza a III a art. 215

alin. 4, fapta de a interzice trasului să plătească cecul trebuie să intervină

înainte de expirarea termenului prevăzut pentru prezentarea la plată, termen

prezentat în secţiunea I, punctul 1 al acestui capitol.

În vederea facilitării diferenţierii între infracţiunea de înşelăciune

şi cea de abuz de încredere, sub aspectul cerinţelor esenţiale, se observă că, la

ambele infracţiuni, pentru realizarea conţinutului lor se cer, în principiu,

anumite condiţii (de exemplu, bunul să fie al altuia). Dar, în timp ce la abuzul

de încredere, întotdeauna, bunul trebuie să se găsească la făptuitor şi să fie

deţinut în baza unui titlu, în cazul înşelăciunii o asemenea cerinţă nu e

necesară decât la înşelăciunea în convenţii.

b) Urmarea imediată.

Urmarea imediată întregeşte conţinutul laturii obiective a infracţiunii

de înşelăciune, în sensul că acţiunea prin care s-a realizat elementul material

91 Arpad Czika, Op. cit., p. 84.

59

al acestuia trebuie să fi avut drept consecinţă imediată, efectuarea sau

omiterea unui act patrimonial care, dacă s-ar fi cunoscut adevărul, nu ar fi

avut loc, crearea unei situaţii de fapt contrarie celei care ar fi trebuit să existe

dacă nu s-ar fi săvârşit acţiunea de inducere în eroare92.

Pentru ca urmarea imediată să aibă eficienţă în conţinutul infracţiunii de

înşelăciune, trebuie să fie îndeplinită o cerinţă esenţială: “să se fi pricinuit o

pagubă”, adică un prejudiciu material. Paguba poate fi produsă celui indus în

eroare sau altei persoane şi poate consta în remiterea unui bun, recunoaşterea

unui drept, eliberarea de o obligaţie etc., prin “pagubă” înţelegându-se

prejudiciul material efectiv şi cert cauzat unei persoane fizice sau juridice.

Paguba efectiv produsă va avea caracter determinant în stăvilirea pericolului

social concret al faptei93.

Consecinţa civilă a faptei – paguba – constituie în cazul variantei simple

prevăzută în alin. 1, o cerinţă esenţială pentru existenţa acestei infracţiuni.

Aceeaşi cerinţă e esenţială şi pentru varianta specială prevăzută în alin.

3, dar şi în alin. 4, astfel încât, în aceste cazuri, pentru întregirea laturii

obiective şi deci pentru existenţa infracţiunii e necesar ca urmarea imediată,

adică schimbarea situaţiei de fapt, rezultată din încheierea sau executarea

contractului94, ori din emiterea unui cec fără a exista provizia sau acoperirea

necesară, ori din retragerea proviziei în tot sau în părţi, sau din interzicerea de

a plăti trăgătorului înainte de expirarea termenului prevăzut pentru prezentarea

la plată, deci urmarea imediată să fie de natură păgubitoare.

Sub aspectul urmării imediate, se afirma95 că acţiunea ce constituie

elementul material al infracţiunii de abuz de încredere are ca urmare imediată

crearea unei situaţii de fapt contrară celei care ar fi trebuit să existe dacă nu ar

92 V.Dongoroz şi colectiv, Op. cit., p. 530.93 Gh.Nistoreanu şi colectiv, Op. cit., p. 225.94 V.Dongoroz şi colectiv, Op. cit., p. 530.95 I.Gorgăneanu , Op. cit., p. 71.

60

fi fost încălcate în mod abuziv încrederea acordată făptuitorului. Şi în cazul

laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune este necesar ca acţiunea de

amăgire ar fi trebuit să existe dacă nu s-ar fi săvârşit inducerea în eroare.

Urmarea imediată nu poate fi confundată cu prejudiciul material. De

aceea, în cazul infracţiunii de abuz de încredere, pentru existenţa laturii

obiective, este suficientă urmarea imediată. Prejudiciul apare odată cu

consumarea infracţiunii, iar acoperirea lui ulterioară sau chiar anticipată, prin

existenţa unei garanţii, nu înlătura existenţa infracţiunii96.

Spre deosebire de abuzul de încredere, în cazul înşelăciunii, pentru ca

urmarea imediată să aibă eficienţă în conţinutul infracţiunii trebuie să fie

îndeplinită o cerinţă esenţială: să fi pricinuit o pagubă.

Dacă fapta de inducere în eroare nu este de natură să cauzeze prejudicii, nu

poate exista infracţiunea de înşelăciune. Astfel, nu constituie infracţiunea de

înşelăciune fapta inculpatului care – falsificând unele menţiuni din cartea de

muncă – reuşeşte să se transfere la o altă unitate, într-o funcţie mai bine

retribuită decât cea la care avea dreptul, de vreme ce a îndeplinit în cele mai

bun condiţii atribuţiile specifice acestei funcţii, iar unitatea nu a suferit nici o

pagubă97.

Dacă prin acţiunea de inducere în eroare s-a produs o pagubă materială

mai mare de 50.000.000 lei sau o tulburare deosebit de gravă a activităţii unui

organ de stat, unei instituţii sau altei persoane juridice sau fizice, fapta va

realiza conţinutul agravat al înşelăciunii prevăzute de art. 215 alin. 5 Cod

penal.

96 Idem.97 I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 71.

61

Nu constituie urmarea imediată a infracţiunii de înşelăciune prejudiciul

moral produs persoanei înşelate (compromiterea victimei faţă de vecini,

colegi)98.

c) Legătura de cauzalitate.

Legătura de cauzalitate este liantul între elementul material (cauza) şi urmarea

imediată (efectul) cerut de lege pentru existenţa infracţiunii. Cu alte cuvinte,

existenţa infracţiunii este condiţionată de legătura de cauzalitate dintre actul

de conduită interzis şi urmarea socialmente periculoasă prevăzută de lege99.

Cercetarea legăturii de cauzalitate este necesară în cazul infracţiunilor

“materiale”100, adică la infracţiunile în care urmarea imediată se materializează

printr-un rezultat, printr-o schimbare în realitatea obiectivă.

Legătura de cauzalitate exprimă relaţia firească dintre elementul

material – acţiunea de inducere în eroare – şi urmare imediată – paguba

pricinuită -, prima fiind cauza şi cea de a doua efectul. Dacă paguba pricinuită

nu este urmarea acţiunii de amăgire, legătura cauzală nu există şi deci latura

obiectivă a infracţiunii de înşelăciune nu este realizată.

Drept urmare, nu comite infracţiunea de înşelăciune cel care solicită şi

obţine un împrumut de la o persoană, obligându-se să o restituie la o anumită

dată, fără să întreprindă acţiuni de inducere în eroare, chiar dacă la data

respectivă nu se achită de obligaţie. Obţinerea împrumutului nu este, deci,

urmarea unei acţiuni de amăgire şi, ca atare, nu s-a realizat una din

componentele laturii obiective a infracţiunii.

În cazul în care paguba produsă se datorează altor cauze decât acţiunii

de amăgire, nu va exista infracţiunea de înşelăciune, deoarece lipseşte legătura

de cauzalitate.98 Gh.Diaconescu, Infracţiunea în Codul penal român, Editura Oscar Print, vol. I, Bucureşti, 1997, p. 434.99 Constantin Mitrache, Drept penal român, partea generală, ediţia a III-a, revăzută şi adăugată, Editura Şansa, Bucureşti, 1997, p. 93.100 I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 25.

62

Atât la infracţiunea de înşelăciune, cât şi la abuzul de încredere,

legătura de cauzalitate rezultă din însăşi realizarea acţiunilor incriminate.

Totuşi, în cazul abuzului de încredere şi al înşelăciunii în convenţii, trebuie

constatată ca fiind îndeplinită şi cerinţa esenţială care să însoţească elementul

material.

Din această prezentare rezultă că între elementele componente ale

laturii obiective există o legătură indisolubilă, o intercondiţionare, lipsa unuia

influenţând existenţa celorlalte, şi că realizarea ei la infracţiunea de

înşelăciune are loc numai când din situaţia faptică rezultă cumulativ toate

aceste componente101.

3.2.Latura subiectivă.

a) Forma de vinovăţie.

Latura subiectivă ca element al conţinutului constitutiv al infracţiunii

cuprinde totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea

conştiinţei şi voinţei infractorilor faţă de faptă şi urmările acesteia, pentru

caracterizarea faptei ca infracţiune.

În doctrina penală, cercetarea laturii subiective se face prin

prisma elementelor sale componente. Se consideră, pe bună dreptate, că un

element important, esenţial al laturii subiective este elementul subiectiv –

vinovăţia – care reprezintă atitudinea psihică a persoanei care a săvârşit o

faptă, faţă de faptă şi urmările acesteia, atitudine exprimată în vinovăţia cerută

de lege pentru existenţa acelei infracţiuni102. Sub acest aspect, infracţiunea de

înşelăciune se comite cu intenţie directă întrucât textul de incriminare cere ca

acţiunea ce formează elementul material să se realizeze în scopul obţinerii

pentru sine sau pentru altul, a unui folos material injust – intenţie calificată

prin scop. Făptuitorul îşi dă seama că desfăşoară o activitate de inducere în

101 Ibidem, p. 26.102 C-tin Mitrache, Op. cit., p. 96.

63

eroare şi că prin aceasta pricinuieşte o pagubă, urmare a cărei producere o

doreşte.

Prin “folos material” se înţelege orice profit, avantaj, care poate

fi evaluat în bani şi care, atunci când este realizat duce la creşterea sau

consolidarea patrimoniului. Folosul este injust atunci când cu privire la acesta

nu există nici o îndreptăţire. În sfârşit, nu interesează dacă făptuitorul

urmăreşte folosul pentru sine sau pentru altul103.

Pentru existenţa laturii subiective a infracţiunii de înşelăciune nu

e nevoie ca folosul material injust să fi fost efectiv realizat, fiindcă cerinţa se

referă la scopul acţiunii, nu la rezultatul ei104.

Conţinutul constitutiv al infracţiunii de înşelăciune nu va fi

realizat, sub aspectul laturii subiective, dacă profitul urmărit nu este de ordin

material (autorul acţiunii de amăgire a urmărit să da în vileag că cel indus în

eroare e traficant de droguri), sau nu este injust.

Condiţia privitoare la profit nu priveşte şi varianta prevăzută în

art. 215 alin. 3; pentru existenţa laturii subiective, în acest caz, este suficient

că se săvârşeşte o acţiune de inducere sau de menţinere în eroare cu ocazia

încheierii sau executării unui contract şi că fără acea acţiune de amăgire

contractul nu ar putea fi încheiat sau socotit ca fiind executat.

În cazul art. 215 alin. 4, forma de vinovăţie este tot intenţia

directă, legiuitorul prevăzând expres că emiterea să se facă “ştiind că pentru

valorificare nu există provizia sau acoperirea necesară”. Deci trăgătorul cu

ştiinţă emite cecul neacoperit, retrage acoperirea sau opreşte trasul să

plătească, înainte d expirarea termenului pentru plată.

Inducerea în eroare din culpă nu poate întregi latura subiectivă a

înşelăciunii. Nu comite infracţiunea de înşelăciune cel care, cu ocazia unor

103 O.Loghin şi T.Toader, Op. cit., p. 271.104 V.Dongoroz şi colectiv, Op. cit., p. 539.

64

relaţii patrimoniale, a socotit în mod imprudent ca veridice, afirmaţiile pe care

le făcea cu privire la existenţa sau inexistenţa unor fapte105.

Instanţele au stabilit că nu este realizat elementul subiectiv al

infracţiunii de înşelăciune atunci când persoana ce se pretinde înşelată a avut

cunoştinţă de neconcordanţa dintre relatările făptuitorului şi realitate, aşa încât

nu se poate reţine că datorită acestor relatări a fost indusă în eroare şi a suferit

un prejudiciu.

În ce priveşte înşelăciunea în convenţii, practica noastră judiciară

este constantă, în sensul că neîndeplinirea pură şi simplă în termenul stipulat

al obligaţiilor stabilite printr-o convenţie nu poate constitui înşelăciune, atâta

timp cât nu se constată existenţa unor manopere dolosive, întrebuinţate fie cu

prilejul încheierii contractului, fie pe parcursul executării lui. Neonorarea

obligaţiei de a prezenta un spectacol de varietăţi nu constituie infracţiunea de

înşelăciune, dacă se stabileşte că inculpatul nu a acţionat cu intenţie

frauduloasă, fapta sa având în această situaţie, caracter civil106.

Autorul îşi dă seama că, în urma prezentării denaturate a realităţii,

persoana vătămată, indusă în eroare, va efectua un act patrimonial păgubitor şi

urmăreşte ca, pe această cale, el sau altă persoană, să obţină un folos material

injust. Din moment ce autorul acţionează cu o asemenea poziţie subiectivă,

este indiferent, sub aspectul aplicării art. 215, ce gândeşte al cu privire la

comportarea sa ulterioară, producerii rezultatului107, care coincide cu

momentul consumării infracţiunii. Prezenţa intenţiei trebuie verificată prin

raportare la urmările faptei, iar acestea, odată produse, determină constituirea

105 Ibidem.106 I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 74.107 “Săvârşeşte infracţiunea de înşelăciune acela care a obţinut o sumă de bani afirmând, în mod mincinos, faţă de persoana vătămată, că vine din partea fratelui acestuia, care îi solicită un împrumut (împrejurarea că făptuitorul intenţiona să restituie suma este irelevantă)” – judecătoria Piteşti, secţia penală, decizia 3143 din 1987, în G.Antoniu şi N.Volonciu, coordonatori, Op. cit., p. 133.

65

infracţiunii în conţinutul său integral. După cum hotărârea autorului de a

restitui, cândva, în viitor, suma obţinută prin înşelăciune nu înlătură existenţa

intenţiei, care se raportează la un moment anterior, tot astfel restituirea

efectivă a acelei sume – în ipoteza că ar avea loc – nu poate afecta existenţa

infracţiunii, care s-a consumat. Unica lor semnificaţie ar putea fi aceea de a

conduce la o atenuare a răspunderii penale.

b)Existenţa mobilului şi scopului.

Pe lângă elementul subiectiv – vinovăţia – în conţinutul unor infracţiuni sunt

prevăzute şi anumite condiţii – cerinţe esenţiale – care întregesc elementul

subiectiv şi pot privi mobilul sau scopul cu care se săvârşesc faptele.

Mobilul sau cauza internă a actului de conduită, desemnează acel

sentiment (dorinţă, tendinţă, pasiune) ce a condus la naşterea în mintea

făptuitorului a ideii săvârşirii unei anumite fapte108. În cele mai multe cazuri,

mobilul nu constituie un element necesar pentru existenţa infracţiunii, cum

este cazul infracţiunii de înşelăciune, dar cunoaşterea lui de către organele

judiciare prezintă importanţă pentru individualizarea pedepsei.

Scopul sau ţelul urmărit prin săvârşirea faptei întregeşte elementul

subiectiv al infracţiunii şi presupune reprezentarea faptei, de către făptuitor.

La unele infracţiuni, scopul reprezintă o cerinţă esenţială a laturii subiective.

Astfel, în cazul infracţiunii de înşelăciune, pentru realizarea laturii

subiective e nevoie de intenţia de a amăgi, de a induce în eroare, iar această

intenţie trebuie să fie însoţită de o cerinţă esenţială, şi anume: să fi efectuat

acţiunea de amăgire în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos

material injust. Din acest punct de vedere, înşelăciunea apare ca o infracţiune

săvârşită cu intenţie directă, făptuitorul urmărind obţinerea unui folos material

108 Constantin Mitrache, Op. cit., p. 98.

66

injust109. Pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune în forma consumată nu

este necesar ca scopul urmărit să fi fost realizat, este suficient că el a existat.

Prin acest scop, se atribuie intenţiei caracter calificat, o vinovăţie

calificată. Cerinţa esenţială vizează scopul acţiunii, respectiv un folos, un

profit material injust. Pentru realizarea conţinutului infracţiunii de înşelăciune

este necesar a se verifica – sub aspectul subiectiv – existenţa scopului urmărit

de infractor, de a obţine un folos material injust…110, nu numai pentru sine,

dar şi pentru altul.

În cazul variantei prevăzută în art. 215, alin. 3 Cod penal, cerinţa cu

privire la scop nu este necesară. În cadrul acestei variante, latura subiectivă

este realizată fiind suficientă “ştiinţa că se săvârşeşte o acţiune de inducere sau

menţinerea în eroare cu ocazia încheierii sau executării unui contract şi că fără

acea acţiune de amăgire contractul nu ar putea fi încheiat sau socotit ca fiind

executat”111.

109 I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 74.110 T. S., secţ. pen., dec. nr. 787/1975, în V. Papadopol, M. Popovici, Op. cit., p. 248, speţa 5.111 Dongoroz, Op. cit., p. 531.

67

SECŢIUNEA a 4-a:FORME. MODALITĂŢI. SANCŢIUNI

4.1.Formele infracţiunii.

a) Actele pregătitoare.

În principiu, orice infracţiune intenţionată, pentru a fi comisă în condiţii

optime, presupune o pregătire prealabilă care poate consta în diferite activităţi

în funcţie de natura şi împrejurările în care se săvârşeşte infracţiunea.

Infracţiunea de înşelăciune poate avea, fie o desfăşurare simplă, fie o

desfăşurare pe faze succesive. Formele variate ale infracţiunii diferă după

stadiul în care se află pregătirea sau executarea elementului material al

acţiunii de amăgire.

Actele pregătitoare, faptic, pot fi foarte diversificate, atât la varianta simplă,

cât şi la celelalte variante. Ele însă nu au relevanţă juridică decât în măsura în

68

care capătă caracterul unor acte de complicitate anterioară (atunci când s-a

trecut la acte de executare, adică la săvârşirea infracţiunii şi aceasta s-a

consumat, actele pregătitoare efectuate de terţi pot deveni acte de complicitate

anterioară)112. Potrivit Codului nostru penal în vigoare, actele pregătitoare nu

sunt incriminate. Ele se sancţionează numai în măsura în care în partea

specială a codului se prevede acest lucru, fiind asimilate, sub raportul

sancţionării, cu tentativa.

Acţiunea de inducere în eroare necesită de cele de mai multe ori o atentă

pregătire. În special în cazul variantei prevăzute la alin. 3, tratativele în

vederea încheierii unui contract, ca şi operaţiile prin care se ajunge la

executarea contractului, oferă inevitabil prilej pentru pregătirea acţiunii de

inducere în eroare113. Şi aşa cum am precizat, ele nu sunt incriminate prin ele

însele.

b) Tentativa

Tentativa, fiind o formă atipică, imperfectă, a infracţiunii pe care

subiectul activ şi-a propus să o săvârşească, reprezintă ansamblul actelor de

executare efectuate între momentul terminării actelor pregătitoare, pe de o

parte, şi momentul producerii rezultatului, pe de altă parte114.

Tentativa, în cazul înşelăciunii, este pedepsită de lege115. Această formă

imperfectă a infracţiunii există atunci când, datorită unor împrejurări

independente de voinţa sa, făptuitorul nu a reuşit să ducă la capăt acţiunea de

inducere în eroare, precum şi atunci când nu a izbutit să inducă în eroare şi să

pricinuiască, prin aceasta, o pagubă. Iată un exemplu de tentativă de

înşelăciune, care a fost însă greşit calificată ca tentativă de furt116: inculpatul,

cu intenţia de a şi-o însuşi, a solicitat călătorilor aflaţi în compartimentul unui 112 I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 75.113 V.Dougoroz şi colectiv, Op. cit., p. 532.114 Gh.Nistoreanu şi colectiv, Op. cit., p. 532.115 “Tentativa infracţiunilor prevăzute în art. 215…se pedepseşte”, art. 222 Cod penal.116 Dec. nr. 288/1960 a T. reg. Cluj., col. I, în L.P. nr. 1/1961 cu notă de O.A.Stoica.

69

vagon de cale ferată, o valiză aparţinând unui călător ieşit din acel

compartiment, lăsată în păstrarea lor, sub pretextul că a fost trimis de

proprietar pentru a i-o duce la vagonul restaurant. Cei solicitaţi nu i-au

încredinţat valiza. Fapta nu constituie tentativă de furt deoarece, în speţă, nu

este vorba de o simplă încercare neizbutită de luare, fără consimţământ, a unui

bun mobil aparţinând altuia, ci de o încercare de inducere în eroare a

călătorilor din compartiment, cărora inculpatul le-a spus că este trimis de

proprietarul valizei, după ce, în prealabil, discutase cu acesta şi aflase unde îşi

lăsase valiza.

Întrucât mijlocul folosit de inculpat, deşi apt de a induce în eroare, s-a dovedit

totuşi a fi ineficient în situaţia dată, fapta nu poate constitui decât tentativă la

infracţiunea de înşelăciune.

În practica judiciară s-au ivit unele probleme, îndeosebi în legătură cu

tentativa improprie117 la infracţiunea de înşelăciune. Astfel, s-a pus problema

încadrării juridice a faptei unei persoane de a falsifica un buletin loto,

înscriind numerele câştigătoare şi de a-l prezenta spre încasarea premiului

corespunzător. În mod constant s-a hotărât că aceasta nu constituie o faptă

imposibilă, ci tentativă de înşelăciune.

Depunerea la agenţia “loto” a unui loz falsificat, ulterior constatat nevalabil în

cazul operaţiei de omologare, constituie tentativă la înşelăciune. Nu pot fi

invocate dispoziţiile art. 20, alin. 3 Cod penal, de nepedepsire, deoarece

neconsumarea infracţiunii nu s-a datorat modului în care a fost concepută

executarea, ci s-a datorat defectuozităţii mijloacelor folosite. Deşi consumarea

infracţiunii de înşelăciune astfel concepută este condiţionată de verificarea

identităţii numerelor înscrise pe talonul II, pe care îl depune judecătorul, cu

117 “Există tentativă şi în cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârşit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află”, art. 20 alin. 2 Cod penal.

70

numerele înscrise pe talonul I, rămas în posesia agenţiei “Loto”, nu este exclus

ca această verificare să se facă defectuos, fie din culpă, fie din rea credinţă, şi

că, în consecinţă, infracţiunea să se poată consuma.

Nu constituie tentativă la infracţiunea de înşelăciune fapta unei persoane de a

prezenta drept câştigător un bilet loto ale cărui cifre au fost modificate în aşa

fel încât falsul apare evident, deoarece actul fiind alterat în asemenea mod, era

absolut impropriu de a induce în eroare pe cei care aveau îndatorirea să

primească şi să verifice valabilitatea acestui bilet118.

Întrucât, în lipsa producerii pagubei, forma tip a înşelăciunii prevăzută în alin.

4 are un conţinut şi o structură asemănătoare cu cea prevăzută de art. 84, pct. 2

din Legea nr. 59/1934, considerăm că119 la aprecierea tentativei, elementul

hotărâtor revine laturii subiective, adică scopului: dacă trăgătorul a urmărit

obţinerea unui folos material injust, suntem în prezenţa tentativei la

înşelăciune prin emitere de cecuri, iar în lipsa acestuia, suntem în faţa

infracţiunii prevăzute de art. 84, pct. 2 din Legea nr. 59/1934.

c) Infracţiunea de înşelăciune - fapt consumat

O infracţiune se consideră consumată în momentul în care actele de executare,

fiind duse până la capăt, s-a produs rezultatul specific acestui tip particular de

infracţiuni: momentul consumării coincide, deci, cu realizarea conţinutului

integral al infracţiunii.

La infracţiunile materiale, cum este cazul infracţiunii de înşelăciune, a cărei

latură obiectivă include, în mod obligatoriu, ca rezultat – o vătămare materială

– consumarea are loc în momentul producerii acestei urmări120.

Infracţiunea consumată în cazul înşelăciunii este considerată din momentul în

care acţiunea de inducere în eroare a reuşit să-l determine pe cel amăgit să

118 I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 50.119 A.Czika, Op. cit., p. 73.120 V.Dobrinoiu şi colectiv, Drept penal, partea generală, Bucureşti, 1998, p. 181.

71

adopte o poziţie patrimonială păgubitoare. Urmarea tipică trebuie să se fi

realizat împreună cu cerinţa sa esenţială: pricinuirea pagubei121.

La înşelăciunea în convenţie, fapta se comite prin inducerea sau menţinerea în

valoare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract,

eroare fără de care persoana vătămată nu ar fi încheiat sau executat convenţia

în condiţiile stipulate.

În practica judiciară s-a considerat că înşelăciunea în convenţii se

consumă întotdeauna la încheierea contractului. Prin urmare, din moment ce

acţiunile făptuitorului trebuie să aibă drept rezultat pricinuirea unei pagube

materiale, acesta este momentul când se consumă infracţiunea de

înşelăciune122. În legătură cu momentul consumării acestei infracţiuni dorim să

mai facem următoarele precizării.

În ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune în practica judiciară într-o

părere se consideră că aceasta se consumă la data producerii pagubei, şi nu la

data inducerii în eroare a persoanei vătămate. Astfel, inculpata a falsificat un

act la data de 9 decembrie 1989 prin care s-a dispus efectuarea unei plăţi la

data de 16 decembrie 1989. Având în vedere că plata s-a făcut la o dată

ulterioară – 26 decembrie infracţiunea de înşelăciune se consumă la această

dată deoarece atunci s-a produs şi paguba123.

Într-o altă speţă124 s-a constatat că inculpatul a vândut persoanei vătămate 15

cupoane agricole false încasând suma de 2.025.000 lei. Încadrarea juridică a

121 V.Dongouroz, Op. cit., p. 530.122 “În speţă, inculpata, gestionară la o unitate de profil alimentar, constatând că are o lipsă în gestiune, a falsificat o factură emisă pe seama unui spital, adăugând la mărfurile real livrate şi altele pe care nu le-a livrat, transformând suma de 600 lei, preţ real datorat, în 6000 lei. Factura a fost emisă la 9.11.1989 şi a fost achitată la 26.12.1989. rezultă că momentul consumării infracţiunii de înşelăciune a avut loc la 26.12.1989”, C.S.J, dec. nr. 1143/1992, în Dreptul nr. 2/1993, p. 79.123 C.S.J., s.pen., d. Nr. 1143 din 30.04.1992, CENTRUL TERITORIAL DE CALCUL ELECTRONIC P. NEAMŢ, APLICAŢIA PE CALCULATOR LEGIS, Modulul jurisprudenţă124 C.S.J., s.pen., d. Nr. 3713 din 29.09.2000, LEGIS

72

faptei este în înşelăciune art. 215 alin. 1 şi 2 C.pen (înşelăciune în convenţii)

şi se consumă în momentul în care făptuitorul a vândut cupoanele şi a primit

banii. Faptul că ulterior partea vătămată observă că cupoanele sunt false şi

cere banii înapoi nu are nici o relevanţă în ceea ce priveşte consumarea

infracţiunii. Paguba se produce în momentul efectuării tranzacţiei, iar

recuperarea banilor de către partea vătămată, echivalează cu o recuperare a

prejudiciului care se situează în timp după momentul consumării. În cauză nu

se putea reţine, o tentativă la înşelăciune decât dacă înainte de a da banii,

partea vătămată observa că cupoanele sunt false şi refuza efectuarea în

continuare a tranzacţiei.

De asemenea într-o altă cauză s-a reţinut infracţiunea de înşelăciune în formă

consumată şi nu tentativă, chiar dacă până la urmă nu s-a produs o pagubă

certă. Astfel inculpaţii s-au prezentat la direcţia de muncă judeţeană cu acte

false din care rezulta că nu posedă terenuri agricole în proprietate pentru a

beneficia de ajutor de şomaj. Sumele constituind valoarea ajutorului de şomaj

au fost virate, dar nu au mai apucat să ajungă la infractori deoarece, faptele

inculpaţilor între timp au fost descoperite125.

Acelaşi raţionament se poate folosi în cazul înşelăciunii prin cecuri, când

infracţiunea se consumă în momentul înmânării cecului ştiind că pentru

valorificarea lui nu există acoperirea necesară. Dacă partea vătămată întârzie

încasarea cecului, iar până să se prezintă la bancă, făptuitorul primise o sumă

de bani de la un debitor al său astfel încât cecul se poate încasa, considerăm că

infracţiunea de înşelăciune este în formă consumată încă de la momentul

încheierii tranzacţiei. Faptul că partea vătămată a putut încasa cecul constituie

doar o întâmplare. La fel de bine se putea deplasa mai devreme să încaseze

cecul şi atunci nu mai era nici un dubiu cu privire la consumarea infracţiunii,

pentru că disponibilul nu exista.

125 Gh.Ivan, Momentul consumării infracţiunii de înşelăciune, R.D. nr. 8/1999, p. 95

73

d) Infracţiunea de înşelăciune -fapt epuizat-

În cazul anumitor categorii de infracţiuni, este posibil ca, după ce fapta s-a

consumat, prin producerea rezultatului specific, acesta să se amplifice, fie în

cadrul unui proces natural, fără nici o nouă intervenţie, a făptuitorului, fie

datorită prelungirii acţiunii sau inacţiunii tipice şi după atingerea momentului

consumativ. Momentul în care amplificarea rezultatului încetează este

momentul epuizării, iar infracţiunile care au cunoscut o asemenea amplificare

a rezultatului sunt fapte penale epuizate126.

Acţiunea de amăgire poate îmbrăca uneori forma unei activităţi infracţionale

continuate, epuizarea infracţiunii de înşelăciune fiind posibilă, mai ales la

varianta specială prevăzută în art. 215, alin. 3 Cod penal, când executarea

contractului se face în mod eşalonat. În aceste cazuri, epuizarea are loc în

momentul executării ultimului act din contract.

Sunt situaţii în practica judiciară când elementul material al laturii obiective se

prezintă sub forma unor acţiuni repetate de inducere în eroare, unele dintre ele

comise în varianta simplă a infracţiunii de înşelăciune, iar altele în variantele

calificate.

Plenul Tribunalului Suprem, pornind de la practica judiciară neunitară a

statuat că, în cazurile când legea penală prevede că anumite efecte juridice se

produc în raport cu data săvârşirii infracţiunii, prin această expresie se înţelege

data actului de executare ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii, iar

nu data consumării acesteia prin producerea rezultatului. La încadrarea

juridică a faptei se va avea în vedere rezultatul produs, în toate cazurile în care

aceasta este condiţionată de producerea unui anumit rezultat127.

126 V.Dobrinoiu şi colectiv, Op. cit., p. 182.127 Plenul Trib.Suprem, dec. de îndrumare nr. 1/1987, în R.R.D., nr. 8/1987, p. 45-48.

74

În cazul infracţiunilor continue, data săvârşirii este aceea a încetării acţiunii

sau inacţiunii, iar în cazul infracţiunilor continuate, aceasta este data comiterii

ultimei acţiuni sau inacţiuni128.

În cazul în care, acţionând în baza aceleaşi rezoluţii, în săvârşirea unora dintre

acţiunile de inducere în eroare, inculpatul, pentru a câştiga încrederea

victimelor, şi-a atribuit o calitate mincinoasă, există o singură infracţiune –

CONTINUATĂ – de înşelăciune, prevăzută în art. 215 alin. 2 Cod penal,

chiar dacă unele dintre acţiunile componente au fost comise în condiţiile

formei de bază, prevăzută în art. 215, alin. 1 Cod penal129.

Potrivit art. 41, alin. 2 Cod penal, acţiunile sau inacţiunile ce alcătuiesc

infracţiunea continuată – întregite, desigur, cu rezultatul şi cu latura subiectivă

– trebuie să prezinte, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Pentru a

se integra în unitatea pe care o constituie infracţiunea continuată, este

indispensabil ca acţiunile sau inacţiunile reiterate la diferite intervale de timp,

considerate individual, să realizeze, fiecare, elementul material al uneia şi

aceleiaşi infracţiuni. Legea condiţionează, aşadar, existenţa infracţiunii

continuate de omogenitatea juridică a termenilor săi constitutivi.

Condiţia omogenităţii juridice nu trebuie înţeleasă, însă, în mod absolut. Ideea

de unitate pe care o implică această cerinţă este contrazisă nu atât de lipsa de

identitate a dispoziţiei legale încălcate prin fiecare dintre acţiunile sau

inacţiunile săvârşite, cât de diversitatea de conţinut specific a acestor acţiuni 128 I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 36.129 Prin sentinţa penală nr. 1085/1983 a Judecătoriei Sect. 5, Bucureşti, inculpatul B.P. a fost condamnat la câte 2 ani închisoare pentru 54 infracţiuni de înşelăciune, prevăzute în art. 215 alin. 1 Cod penal.

Instanţa a reţinut, în fapt, că în perioada aprilie 1981 – august 1982, inculpatul a indus în eroare numeroase persoane, făcându-le să creadă că le va executa lucrări dentare ori le va procura diverse medicamente şi astfel a primit în total, suma de 149.762 lei.

Prin recursul declarat, procuratura Sect. 5 Bucureşti susţine, printre altele, că în mod greşit instanţa n-a făcut aplicarea art.215 alin.2 Cod penal, întrucât în săvârşirea unora dintre faptele de înşelăciune, inculpatul şi-a atribuit calitatea mincinoasă de medic stomatolog.Recursul este întemeiat.

75

sau inacţiuni săvârşite: “Nu întotdeauna infracţiunile cuprinse în acelaşi

articol sunt identice, după cum iarăşi se poate ca, din punct de vedere legal,

infracţiunile prevăzute în articole diferite să fie totuşi identice”130.

Cerinţa ca acţiunile – inacţiunile săvârşite să fie omogene din punct de vedere

juridic nu implică, deci, neapărat încălcarea aceluiaşi text de lege, după cum

violarea aceleiaşi dispoziţii legale nu întotdeauna realizează condiţia

omogenităţii juridice. Ceea ce caracterizează omogenitatea juridică a

acţiunilor sau inacţiunilor ce alcătuiesc infracţiunea continuată este faptul că

ele aparţin, toate, aceluiaşi tip particular de infracţiune, că fiecare dintre

acestea întruneşte acele caracteristici esenţiale fără de care ea nu s-ar putea

încadra în textul de lege care prevede infracţiunea – tip respectivă131.

De aici rezultă că cerinţa omogenităţii juridice nu exclude posibilitatea ca – în

condiţiile unităţii de rezoluţie – în cuprinsul aceleiaşi infracţiuni continuate,

acţiuni – inacţiuni specifice formei de bază, simple, a infracţiunii să coexiste

cu acţiuni – inacţiuni ce corespund uneia sau mai multor forme calificate ale

acesteia, căci şi unele şi altele prezintă trăsăturile aceluiaşi tip particular de

infracţiune.

În teoria juridică şi practica judiciară din ţara noastră este cvasiunanim admis

că, pentru a exista unitate de rezoluţie este de ajuns ca, făptuitorul să-şi fi

reprezentat, în momentul luării hotărârii, activitatea infracţională, desfăşurată

ulterior, în ansamblul ei. Această reprezentare nu implică însă o imagine

exactă a acţiunilor – inacţiunilor ce urmează a se înfăptui, a condiţiilor de

săvârşire sau a urmărilor ce vor surveni; este suficientă chiar şi o prevedere în

linii generale a activităţii infracţionale, a rezultatelor sale, o cunoaştere doar

130 N.B.Buzea, Infracţiunea penală şi culpabilitatea, Alba Iulia, 1944, p.56.131 A se vedea: C.Bulai, Drept penal, partea generală, vol. II, Bucureşti, 1981, p. 148-149; M.Zolyneak, Drept penal, partea generală, vol. II, Iaşi, 1976, p. 204.

76

generică a condiţiilor în care se vor comite acţiunile – inacţiunile

componente132.

Rezoluţia unică ce stă la baza infracţiunii continuate fiind o

reprezentare de ansamblu a activităţii infracţionale, face posibil ca, în timpul

procesului de executare, să aibă loc unele precizări, concretizări şi amplificări

în conţinutul acestei reprezentări cu caracter general, fără a i se afecta unitatea

şi implicit aptitudinea de a constitui elementul subiectiv al unei singure

infracţiuni continuate. De aici rezultă că modificarea condiţiilor de săvârşire

pe parcursul desfăşurării activităţii infracţionale, nu presupune în mod

necesar, o “novare” a rezoluţiei şi că, în cadrul aceleiaşi infracţiuni continuate,

acţiuni – inacţiuni ce corespund formei tipice a infracţiunii pot coexista cu

acţiuni – inacţiuni ce prezintă trăsăturile unor forme agravate ale infracţiunii

respective.

4.2.Modalităţile infracţiunii de înşelăciune.

Modalităţi normative.

Potrivit art. 215 din Codul penal, infracţiunea de înşelăciune prezintă

modalitatea normativă simplă prevăzută în alin. 1, art. 215 din Codul penal în

care este incriminată inducerea în eroare prin prezentarea ca adevărată a unei

fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a

obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit

o pagubă.

132 T.S., secţ. pen., dec. nr.3876/1971, în R.R.D. nr.10/1972, p.181.

77

În alin. 3 al art. 215 din Codul penal este prezentată modalitatea de

specie care constă în inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane, cu

prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită astfel încât cel înşelat,

fără această eroare, nu ar fi încheiat au executat contractul în condiţiile

stipulate.

Cele două modalităţi prezentate sunt diferenţiate, între altele, şi prin forma pe

care o ia raportul juridic patrimonial133 (fără contract sau în legătură cu

încheierea sau executarea unui contract).

În afara acestor două modalităţi, art. 215 alin. 2 din Codul penal

reglementează şi o a treia, ce constituie o formă agravantă a înşelăciunii, fiind

comună primelor două. Această modalitate agravată este în legătură cu

mijloacele folosite pentru inducerea sau menţinerea în eroare, mijloace ce sunt

în măsură să asigure reuşita acţiunii. Rezultă că, atât varianta simplă, cât şi cea

specială sunt susceptibile de a fi comise în această variantă agravantă, în

situaţia în care, în latura faptică, “apar nume ori calităţi mincinoase ori alte

mijloace frauduloase”134.

Dacă mijlocul fraudulos folosit constituie prin el însuşi o infracţiune, se

aplică regulile de la concursul de infracţiuni. Astfel, infracţiunea de

înşelăciune poate fi comisă în concurs cu vreuna din infracţiunile privitoare la:

uzurpare de calităţi oficiale (art. 240 Cod penal), port nelegal de uniforme (art.

241, alin. 2 Cod penal); exercitarea fără drept a unei meserii (art. 281 Cod

penal); fals material sau intelectual (art. 288 şi 289 Cod penal); uz de fals (art.

291 Cod penal).

O altă modalitate normativă este cea a emiterii unui cec fără acoperire,

retragerea, după emitere, a proviziei, în tot sau în parte, ori interzicerea

trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul de a

133 I.Gorgăneanu, Op. cit., p.27.134 Idem.

78

obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust, dacă s-a pricinuit o

pagubă posesorului cecului.

Ultima modalitate normativă, deosebit de agravată, este cea prevăzută

în art. 215 alin. 5 şi se realizează în situaţia în care prin înşelăciune se produc

consecinţele deosebit de grave la care se referă art. 146 din Codul penal.

Regim sancţionator.

Sistemul de sancţionare este cel cuprins în art. 215 Cod penal pentru toate

variantele infracţiunii de înşelăciune. Astfel, pentru varianta simplă, pedeapsa

este închisoarea de la 6 luni la 12 ani.

În cazul primei variante agravante, când s-au folosit mijloace

frauduloase, pedeapsa este închisoare de la 3 la 15 ani. Aceleaşi pedepse, după

caz, sunt prevăzute şi pentru variantele speciale prevăzute în art. 215, alin. 3 şi

4 din Codul penal.

În cadrul formei agravate, dacă mijlocul fraudulos folosit constituie prin

el însuşi o infracţiune, se aplică regulile de la concursul de infracţiuni,

prevăzute în art. 33 şi art. 34 Cod penal.

În situaţia variantei deosebit de greve prevăzute de art. 215, alin. 4 din

Codul penal, pedeapsa este închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor

drepturi.

Pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi se aplică

obligatoriu când fapta a avut consecinţe deosebit de grave, şi facultativ în

toate celelalte cazuri dacă pedeapsa închisorii concret stabilită de instanţă este

de 2 ani sau mai mare şi sunt temeiuri ce justifică aplicarea acesteia135.

În caz de participaţie se aplică regulile prevăzute în art. 23-31 Cod

penal.

135 Gh. Nistoreanu ş. a., Op. cit., p. 251.

79

Tentativa se pedepseşte potrivit regulilor stabilite în art. 21 Cod penal.

La individualizarea pedepselor se au în vedere dispoziţiile generale cuprinse

în Capitolul V din titlul III, partea generală a Codului penal, respectiv cele

privitoare la starea de recidivă (art. 37-40 Cod penal), unitatea infracţiunii

continuate şi complexe (art. 41-42 Cod penal), dispoziţiile privind limitele

generale ale pedepselor (art. 53 Cod penal), precum şi pe cele privind criteriile

generale de individualizare a pedepselor şi de reţinere a circumstanţelor

atenuante şi agravante (art. 72-80 Cod penal).

De asemenea, se vor avea în vedere la stabilirea pedepsei dispoziţiile

din partea specială ori din legi penale speciale, precum şi orientările Curţii

Supreme de Justiţie în materie.

CAPITOLUL III

80

ASPECTE CRIMINOLOGICE SPECIFICE

INFRACŢIUNII DE ÎNŞELĂCIUNE.

SECŢIUNEA 1:CAUZE ŞI CONDIŢII CARE DETERMINĂ SAU

FAVORIZEAZĂ SĂVÂRŞIREA INFRACŢIUNII DE ÎNŞELĂCIUNE.

În ceea ce priveşte aspectele criminologice în materia acestei infracţiuni, de

înşelăciune, problemele pe care le ridică sunt foarte ample şi ridică numeroase

semne de întrebare asupra societăţii în care trăim. Dezvoltarea societăţii

româneşti precum şi mutaţiile politice care au avut loc în Europa de S-E după

1989, odată cu prăbuşirea regimurile comuniste, care încă mai supravieţuiau

în această parte a Europei, au determinat apariţia unor fenomene infracţionale

care au cunoscut o dezvoltare fără precedent în istoria omenirii.

Creşterea ratei infracţionalităţii, după 1989 în această parte a Europei, a fost

determinată, în primul rând, de perioada de tranzaţie, pe care au fost nevoite

să o traverseze statele ex-comuniste de la economia de tip socialist, fără

concurenţă, la cea de tip capitalist, de piaţă. Populaţia acestor state a perceput

foarte greu această schimbare, iar infractorii au profitat pe deplin de această

stare de letargie a societăţilor, reuşind să ridice rata infracţionalităţii la cote

alarmante.

81

În România, revoluţia de la 1989 a dus la schimbarea regimului comunist şi

totodată a economiei care caracterizase până atunci societatea românească.

Această schimbare bruscă, precum şi instabilitatea politică care a caracterizat

România până acum, a determinat o creştere a infracţionalităţii, care în ultimii

ani ai secolului 21 a ajuns la cote alarmante.

Promovarea liberei concurenţe, a spiritului competitiv, a avut, pe lângă

efectele pozitive, un revers nedorit. Numeroşi indivizi, unii chiar cu statut

onest bine definit în trecut, au ales calea infracţiunii, a furtului, a escrocheriei,

a delapidării şi abuzului pentru a se îmbogăţi cu orice preţ.

Procesul de privatizare a economiei naţionale a fost perceput, iniţial, ca o

afacere personală a celor care au avut puterea de decizie. Hotărâţi şi

netemători, ei au obţinut avantaje meteriale enorme din acest proces136. Astfel,

politicul a avut şi are în continuare un cuvânt de spus foarte puternic în ceea

ce priveşte economia naţională137 (s.n.).

În acelaşi timp, perioada scursă de la Revoluţie atestă indubitabil că

organizaţiile criminale din străinătate caută legături în rândul infractorilor

autohtoni şi al unor oameni de afaceri dispuşi a face compromisuri oneroase,

astfel încât actele de contrabandă, traficul de droguri, prostituţia,

proxenetismul, afacerile cu autoturisme furate, spălarea banilor, penetrarea

sistemului financiar, plasarea de valută falsă, sustragerea de opere de artă sau

alte valori din patrimoniul naţional, escrocarea forţei de muncă, introducerea

ilegală în ţară a unor cantităţi mari de deşeuri toxice, precum şi transferurile

ilegale de capital în străinătate şi altele, să dobândească un caracter cât mai

organizat şi o dimensiune internaţională.

136 Gh.Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 2000, p.277.137 Vezi cazul „Caritas”, care a reprezentat cea mai mare escrocherie – în fapt nu era altceva decât o infracţiune de înşelăciune- din istoria post decembristă a statului român.

82

Imaginea acestei noi realităţi interne este întregită de amploarea fără precedent

a actelor de corupţie, a numărului tot mai mare de persoane, unele cu funcţii

de conducere în instituţiile statului, care sunt atrase sau promovează acţiuni de

corupţie. Recent, personalităţi de prestigiu ale lumii politice afirmau că

fenomenul corupţiei costă România peste 2 miliarde dolari anual138.

În ceea ce priveşte infracţionalitatea îndreptată împotriva patrimoniului,

aceasta a cunoscut , poate, cea mai mare creşte dintre toate infracţiunile

incriminate la ora actuală în ţara noastră. Tocmai această dorinţă, orbească a

unora de a se îmbogăţii foarte repede şi foarte mult a determinat această

creştere a infracţionalităţii.

Facilităţile oferite de procesul schimbării politice, sociale şi economice în

România, coroborate cu insuficienţa şi, uneori, ineficienţa controlului legitim,

au favorizat mai ales criminalitatea orientată spre profit, care are tendinţa de a

dobândi caracter global, explosiv şi organizat, agresând patrimoniul în

ansamblul său, structurându-se şi multiplicâdu-se neîncetat, concretizându-se

în fapte penale de o mare diversitate şi complexitate sub aspectul numărului

de participanţi, metodelor folosite, prejudiciilor cauzate şi importanţei

agenţilor economici şi instituţiilor vizate.

După decembrie 1989, criminalitatea economică, în complexitatea sa, a

cuprins practic toate sferele economico-financiare, pornind de la

aprovizionarea tehnico-materială din economie şi terminând cu procesul de

privatizare şi decontare a operaţiunilor financiar bancare.139

Într-un raport al Ministerului de Interne, se prezintă o statistică a ratei

infracţionalităţii din 1989 până în anul 2000 pe diferiţi indicatori140.

Această statistică operativă demonstrează cât se poate de concludent că,

infracţiunile contra patrimoniului reprezintă cele mai des întâlnite infracţiuni

138 Gh.Nistoreanu, Costică Păun, op.cit., p.278.139 Gh.Nistoreanu, Costică Păun, op.cit., p.284.140 Nr. S/1240020 din 30.01.2000.

83

săvârşite pe teritoriul României.

Indicatori 1989 1990 (+/-) 1991 (+/-) 1992 (+/-) 1993 (+/-) 1994 (+/-)

Infracţiuni

în dauna

avutului

privat

9061 22151 13090 56803 34652 60405 3602 88552 28147 106964 18412

1. Gestiune

frauduloasă

948

2. Furt- avut

privat

7767 19115 11348 48718 29603 49935 1217 71962 22027 85444 13482

- din

locuinţe

4361 10544 6183 13031 2487 18623 5592 27947 9324 30348 2401

3.Înşelăciun

e avut privat.

597 540 - 57 2289 1749 3765 1476 6626 2861 8706 2080

4.Distrugere

în dauna

avut privat.

Infracţiuni în

dauna avut

public.

11552 10091 -1461 37740 27649 37115 -625 52653 15238 37804 -

14549

1.delapidare 2665 1509 -1156 3328 1819 3619 291 3726 107 1925 -1801

2.gestiune

frauduloasă.

1611 1611

3.furt avut

public.

4857 10785 5928 27185 16400 23256 -

3929

25762 2506 18589 -7173

4.înşelăciune 563 399 -164 902 503 1168 266 2207 1039 3425 1218

84

avut public.

5.abuz în

serviciu

498 407 -91 1246 839 1859 613 2567 708 2075 -492

6.neglijinţa

în serviciu.

1357 440 -917 1122 682 1502 380 1893 391 1261 -632

7.distrugerea

în dauna

avut public.

0 0

8.infracţiuni

silvice.

1093 610 -483 2201 1591 3874 1673 14093 10165 8069 -5970

Indicato

ri

199

7

(+/-

)

1998 (+/-

)

Infracţiu

ni contra

patrimo

niului

173

913

326

18

1816

05

1.gestiu

nea

312

8

-

154

2324

85

fraudulo

asă.

2.furt-

total.

127

923

262

86

1313

57

- din

locuinţe

313

11

228

7

2940

4

3.înşelăc

iune.

200

51

-

452

2051

2

4.distrug

ere.

107

61

408

1

1299

9

5.delapi

dare.

239

7

934 4530

6.abuz

în

serviciu.

553

7

384

8

7840

7.neglije

nţă în

serviciu.

136

6

634 1707

8.infracţ

iuni

silvice.

784

2

300

2

1332

7

Din această prezentare reiese un aspect care ridică multe semne de întrebare.

Din 1989 şi până în prezent, la guvernare nu s-a găsit aceeaşi formaţiune

politică, iar acest lucru a generat practic acest haos şi vid legislativ care a dat

posibilitatea mai multor persoane de a se îmbogăţii fără a suporta rigorile

legii, reprezentând practic o sfidare morală şi un permanent pericol public. Se

86

observă că la fiecare început de mandat, precum şi la sfârşitul acestuia rata

infracţionalităţii scade simţitor în comparaţie cu ceilalţi ani în care aceste

partide se află la guvernare.

SECŢIUNEA a 2-a:VICTIME ŞI FĂPTUITORI POTENŢIALI AI

INFRACŢIUNII DE ÎNŞELĂCIUNE. PROTECŢIA VICTIMEI, PRIN

MĂSURI DE PREVENIRE A INFRACŢIONALITĂŢII PRIVIND

ÎNŞELĂCIUNEA.

Ca orice fenomen social, criminalitatea reprezintă un sistem cu

proprietăţi şi funcţii proprii, distinctiv calitativ de cele ale elementelor

componente.

Prin aceasta, acest model de analiză evită considerarea criminalităţii ca o

totalitate a infracţiunilor săvârşite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de

timp dată, poziţie care subliniază doar latura cantitativă a fenomenului studiat.

Această analiză operează, de asemenea, o distincţie între criminalitatea reală,

aparentă şi legală.

Criminalitatea reală este un concept cantitativ care presupune totalitatea

faptelor penale săvârşite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp

determinată.

Criminalitatea aparentă cuprinde totalitatea infracţiunilor semnalate

sistemului justiţiei penale şi înregistrate ca atare.

Criminalitatea legală reprezintă totalitatea faptelor penale pentru care s-au

pronunţat hotărâri de condamnare rămase definitive.

Diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea apareantă este denumită

cifra neagră a criminalităţii şi reprezintă faptele antisociale care, din diverse

motive, rămân necunoscute organelor din sistemul justiţiei penale.

Ca element component al sistemului, infracţiunea reprezintă manifestarea

particulară a fenomenului infracţional, având identitate, particularităţi şi

87

funcţii proprii.

Considerăm că includerea faptelor antisociale în obiectul de studiu al

criminologiei trebuie să aibă la bază criteriul normei penale. Extinderea

obiectului prin includerea fenomenului mai larg al devianţei determină

dificultăţi metodologice şi conceptuale141 precum şi o nedorită interferenţă cu

alte discipline, cum ar fi sociologia şi psihologia socială.

Strict juridic, infractorul este persoana care, cu vinovăţie, săvârşeşte o faptă

sancţionată de legea penală. Din punct de vedere criminologic, conceptul de

infractor are o semnificaţie complexă datorită condiţiilor bio-psiho-sociale

care îl determină pe om să încalce legea. Întrucât, până în prezent, nu s-a

dovedit existenţa unor trăsături de ordin bio-antropologic care să diferenţieze

infractorul de non-infractor, persoan care încalcă legea penală este considerată

ca un eşec al procesului de socializare.

Ultimele două decenii au evidenţiat un aspect teoretic nou, de real interes

pentru obiectul criminologiei, anume victima infracţiunii. Pe bună dreptate s-a

reproşat criminologiei că şi-a concentrat eforturile asupra problematicii

referitoare la infractor, neglijând aproape total studiul victimologic.

Pe de altă parte, se susţine142 importanţa pa care studiile de victimizare o

prezintă pentru identificarea dimensiunii criminalităţii reale.

În România criminalitatea apare ca un indicator al stării morale a naţiunii, ca o

consecinţă a ineficienţei controlului social exercitat de cele mai importante

instituţii ale statului sau chiar a implicării acestor instituţii într-o sferă ilicit

privată. Fenomenul infracţional reprezintă o adevărată „maladie” a

ansamblului social, o stare endemică care erodează bazele societăţii civile şi

ale statului de drept, cu atât mai nocivă cu cât, în formele sale rafinate,

141 Nu orice comportament deviant constituie infracţiune, după cum nu orice infracţiune poate fi considerată ca o faptă deviantă. 142 Ph.Robert, Les comptes du crime, Paris, Editura Le Sycomore, 1985, p.5; M.Killias, Précis de criminologie, Berna, Stamempfil and Cie S.A., 1991, p.81-98.

88

orientează finalităţile procesului economic global către interesul privat al unor

persoane sau al unor grupuri de persoane.

Cu privire la infracţionalitatea îndreptată împotriva patrimoniului, consecinţa

practică a unor astfel de fapte o constituie perturbarea gravă a funcţionalităţii

unităţilor cu capital de stat şi consolidarea pe căi ilegale a societăţilor cu

capital privat, concomitent cu pericolul apariţiei şomajului. După opinia

noastră, acesta constituie una din principalele cauze care au determinat

apariţia acestui flagel care macină societatea românească chiar din interiorul

ei. Cei peste un milion de şomeri, care se află la ora actuală în ţara noastră,

constituie cea mai impotantă categorie de victime ale acestor infracţiuni contra

patrimoniului.

Pe de altă parte, practicile evidente de subminare a economiei din sectorul

public sunt ascunse, în multe cazuri prin invocarea blocajului financiar sau

apariţia unor aşa-zise conjuncturi nefavorabile143.

O altă verigă foarte importantă a „dezvotării” acestui flagel o constituie

societăţile comerciale de tip bancar,care după 1990 s-au impus pe piaţa

românească într-un ritm alert şi care ridică multe semne de întrebare în ceea

ce priveşte constituirea lor şi funcţionarea lor. Aceste trusturi financiare au

reuşit într-un timp foate scurt să atragă capitaluri uriaşe, după care s-au

prăbuşit asemenea unui joc de „domino”, foarte multe pesoane ,fizice în

special, rămânând fără economiile pentru care munciseră aproape o viaţă

întreagă. Deşi aceste practici se manifestă încă din primi ani ai perioadei post-

decembriste, autorităţile nu au putut face sau nu au vrut să facă absolut nimic

în faţa unor asemenea „inginerii economice” care au înşelat foarte multă lume,

pe unii aducândui chiar în situaţia de a rămâne fără un adăpost sau, mai rău,

împingându-i spre gesturi disperate. Notorii sunt cazurile „Caritas”- Cluj-

Napoca, 1992; „Safi”-Bucureşti, 1995; F.N.I.-Bucureşti,2000, în care liderii

143 Gh.Nistoreanu, Costică Păun, op.cit., p.284-287.

89

acestor fonduri de investiţii au reuşit să scape de asprimea legii deşi foarte

multor persoane le-a fost înşelată încrederea în momentul în care au venit şi

şi-au depus economiile la aceste fonduri.

De altfel, unul din fenomenele cele mai grave care se manifestă după 1989

este corupţia. Având ca rădăcină cauzală sărăcia, corupţia devine extrem de

periculoasă în circumstanţele perioadei de tranziţie, deoarece infractorii

acţionează fără teama de a fi, eventual, supravegeaţi. Aşa cum rezultă din

analizele efectuate, escaladarea corupţiei în toate sferele vieţii economice şi

comiterea acestor fapte de funcţionarii publici, au condus de multe ori la

dereglarea unor mecanisme economice şi pagube însemnate în sectorul public

şi privat. Astăzi, corupţia nu este un fenomen singular, separat sau izolat de

fenomenele anomice, deviante şi delincvente care se manifestă în societatea

românească, ci el este în corelaţie şi interdependenţă cu acestea. Corupţia este

sensibil influenţată de agravarea stării de anomie care a determinat dereglarea

funcţionalităţii normative şi morale a unor instituţii fundamentale ale statului,

influenţând scăderea eficienţei legii şi justiţiei, creşterea permisivităţii şi

toleranţei faţă de diferitele manifestări şi comportamente coruptive care

însoţesc trecerea la economia de piaţă.

De altfel, în sondajele de opinie principalele instituţii ale statului sunt organele

în care cetăţenii au cea mai puţină încredere; se consideră că printre cele mai

corupte instituţii ale statului, sunt acelea care ar trebui să vegheze la buna

funcţionare a socităţii civile şi la respectarea ordinii de drept. Astfel, justiţia

este considerată coruptă în proporţie de 55%; lucrătorii vamali, în proporţie de

52%, iar poliţia 46%144. Aceste procente denotă faptul că societatea

românească traversează o perioadă foarte dificilă în ceea ce priveşte existenţa

unor structuri democratice, care să-şi îndeplinească atribuţiile în conformitate

144 În Europa, România se află pe locul 4, într-o ierarhie a celor mai corupte state, după unele republici din fosta Uniune Sovietică.

90

cu legislaţia în vigoare, dar şi faptul că această legislaţie încă nu satisface pe

deplin cerinţele unei societăţi democrate.

Pornind de la o simplă prevedere constituţională, art. 16 alin.2 „Nimeni nu

este mai presus de lege”, legislaţia ar trebui armonizată fără a se mai lăsa loc

de interpretări, cum se procedează la ora actuală.

CAPITOLUL IV

LEGĂTURI ŞI CORELAŢII CU ALTE INFRACŢIUNI.

SECŢIUNEA 1: PROBLEME INTRODUCTIVE

Infracţiunea de înşelăciune , poate prezenta, în tot sau în parte, unele

asemănări şi deosebiri faţă de alte infracţiuni reglementate în Codul penal.

Uneori, asemănările şi deosebirile vizează toate elementele constitutive ale

infracţiunii, iar alteori numai unul sau unele din aceste elemente, după cum

poate exista chiar o denumire legală asemănătoare, dar cu un tratament juridic

diferit. Pentru a compara între ele, două sau mai multe infracţiuni, trebuie să

existe cel puţin două elemente juridice esenţiale comune acestora, care să le

91

apropie, să le facă comparabile. Acestea sunt, în primul rând, obiectul şi latura

obiectivă a infracţiunilor comparabile, elemente în baza cărora legiuitorul a

procedat, în procesul legiferării, la alcătuirea grupelor şi subgrupelor de

infracţiuni, având în vedere coeficientul lor de omogenitate. Aşa se explică

faptul că în partea specială a Codului penal există mai multe titluri, iar în

cadrul lor capitole şi secţiuni ce grupează unele infracţiuni care au un obiect

juridic generic comun tuturor infracţiunilor din acest grup.

În cele ce urmează, având în vedere doctrina şi practica judiciară în materie,

vom trata tocmai asemenea deosebiri existente între infracţiunea de

înşelăciune şi alte infracţiuni reglementate de legea noastră penală, evidenţiind

elementele caracteristice, de distingere , dintre ele.

SECŢIUNEA a 2-a:INFRACŢIUNEA DE ÎNŞELĂCIUNE,

ÎNŞELĂCIUNEA LA MĂSURĂTOARE ŞI ÎNŞELĂCIUNEA PRIVIND

CALITATEA MĂRFURILOR.

Infracţiunile de care ne ocupăm fac parte din grupe diferite, chiar dacă

denumirea lor marginală pare a fi asemănătoare.

Astfel, înşelăciunea este reglementată în cadrul infracţiunilor contra

patrimoniului ( art. 215 Cod penal), în timp ce înşelăciunea la măsurătoare şi

înşelăciunea cu privire la calitatea mărfurilor sunt reglementate în cadrul

infracţiunilor cu privire la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice

( art. 296 şi art. 297 Cod penal ). Aşadar, de la bun început se impune

precizarea că obiectul juridic al celor trei infracţiuni este total diferit şi, ca

92

atare, nu se poate face comparaţie între ele. Domeniile în care pot fi săvârşite

sunt, de asemenea, diferite, bine delimitate. De altfel, din denumirea celor

două infracţiuni – înşelăciunea la măsurătoare şi înşelăciunea cu privire la

calitatea mărfurilor- rezultă că ele privesc circuitul economic în general şi

circulaţia bunurilor materiale în special, circulaţie ce implică efectuarea unei

operaţii de măsurare a bunurilor ce fac obiectul acestei activităţi ori o

comportare necorectă a unei persoane ce falsifică sau substituie mărfuri sau

orice alte produse ori le expune spre vânzare sau le vinde, cunoscând că

acestea sunt falsificate sau substituite. Deşi specificul acestor două fapte

constă în inducerea în eroare, în amăgirea unei persoane fizice sau juridice şi,

sub acest aspect se aseamănă cu infracţiunea de înşelăciune, ele privesc însă

cantitatea sau calitatea bunurilor sau a mărfurilor ce fac obiectul circuitului

economic.

Pentru a nu depăşi explicaţiile care ni le am propus a le prezenta, conchidem

că între infracţiunea de înşelăciune şi celelalte două infracţiuni la care ne-am

referit nu există legături de conţinut care să le facă comparabile, rezultând de

aici că, denumirea marginală din Codul penal- înşelăciunea-, nu este suficientă

a le apropia şi a le face comparabile145.

SECŢIUNEA a 3-a: INFRACŢIUNEA DE ÎNŞELĂCIUNE ŞI TRAFICUL

DE INFLUENŢĂ.

Inducerea în eroare a unei persoane, săvârşită în anumite condiţii, poate

realiza conţinutul altei infracţiuni, ceea ce este de natură să ridice uneori

145 I.Gh.Gorgăneanu, Aspecte teoretice şi practice privind infracţiunea de înşelăciune, Serviciul editorial şi cinematografic, Bucureşti, 1984, p. 50-51.

93

dificultăţi în practică, mai ales când se pune problema încadrării unei fapte ca

înşelăciune sau trafic de influenţă.1 Traficul de influenţă2, care este o

infracţiune în legătură cu serviciul, presupune şi el o acţiune de inducere în

eroare, deoarece făptuitorul pretinde că are influenţă asupra unui funcţionar,

deşi în realitate nu are, făcând ca o persoană interesată în cumpărarea

influenţei să-i dea, să-i promită daruri sau orice alt folos. Dar, spre deosebire

de înşelăciune, pentru existenţa căreia este suficientă o activitate de inducere

în eroare urmată de pricinuirea unei pagube, în cazul traficului de influenţă,

făptuitorul obţine folosul în urma promisiunii că va interveni la acel

funcţionar în legătură cu atribuţiile de serviciu ale acestuia, ceea ce înseamnă

că, traficul de influenţă presupune condiţii în plus, care îl particularizează şi

care constituie, în felul acesta, tot atâtea criterii de diferenţiere a acestei

infracţiuni, de înşelăciune.3 Pe baza acestor criterii, în practica judiciară s-a

decis că – de exemplu, nu constituie infracţiunea de trafic de influenţă, ci

infracţiunea de înşelăciune, fapta inculpatului care, sub pretextul de a

recompensa un funcţionar, după ce acesta efectuase un act în cadrul

atribuţiilor sale de serviciu, a pretins reclamantului un dar, pe care şi l-a

însuşit. Fapta nu constituie într-adevăr infracţiunea de trafic de influenţă,

deoarece pentru existenţa acestei infracţiuni este necesar să nu fi îndeplinit

actul care constituie obiectul intervenţiei.

Infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215, alin. 2 nu absoarbe

infracţiunea de fals şi uz de fals146. Când persoana vătămată a fost indusă în

1 O.Loghin şi T.Toader, Drept penal român, partea specială, Editura Şansa, Bucureşti, 1997, p. 217.2 “Primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase, ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar sau alt salariat, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu…” – art. 257 Cod penal.3 O.Loghin, T.Toader, Op. cit., p. 217.146 T.S., decizia de îndrumare nr. 9/1971, în R.R.D. nr. 2/1972, p. 37; T.S., secţ. Pen., dec. nr. 2243/1974, R.1, p. 312.

94

eroare prin uzurpare de calităţi mincinoase, prin fals în declaraţii ori prin fals

privind identitatea147, în sarcina făptuitorului se va reţine doar infracţiunea de

înşelăciune, nu şi vreuna din infracţiunile prevăzute în art. 240, art. 292 şi art.

293148.

Din dispoziţiile art. 215, alin. 2, rezultă că înşelăciunea, în această variantă, nu

poate fi niciodată o infracţiune complexă. Dacă mijlocul fraudulos folosit

pentru a înşela nu are relevanţă penală de sine stătătoare, neconstituind prin el

însuşi, o infracţiune, activitatea infracţională e redusă la o singură infracţiune:

cea prevăzută în art. 215 alin. 2 teza I. Dacă, dimpotrivă, mijlocul fraudulos

prezintă el însuşi elementele unei infracţiuni (exemplu, uz de fals),

înşelăciunea se va afla în concurs cu infracţiunea pe care o reprezintă mijlocul

fraudulos. De aceea soluţiile citate dau expresia unui punct de vedere ce nu

poate fi acceptat. În speţă, inculpatul – atribuindu-şi o calitate mincinoasă

pentru a dobândi, prin înşelăciune, un folos injust şi efectuând acte legate de

acea calitate – va răspunde atât pentru înşelăciune (art. 215, alin. 2), cât şi

pentru uzurpare de calităţi oficiale (art. 240)149.

Cât priveşte înşelăciunea şi abuzul de încredere, ambele sunt infracţiuni

comisive: elementul material constă întotdeauna într-o acţiune – la înşelăciune

– într-o acţiune de inducere sau menţinere în eroare prin care se obţine un

folos, - iar la abuz de încredere – într-o acţiune de însuşire, dispunere ori de

refuz de restituire a bunului150.

Deşi ambele infracţiuni se realizează prin fraudă, pot fi evidenţiate şi elemente

de diferenţiere. Astfel, la abuzul de încredere, iniţial ambii suspecţi sunt de

147 -art. 292 – fals în declaraţii – “declararea necorespunzătoare a adevărului făcută unei organizaţii din cele prevăzute în art. 145, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte pentru producerea acelei consecinţe”.148 T.S., secţ. pen., dec. nr. 2099/1970, în R.R.D nr. 2/1971, p. 182.149 G.Antoniu, N.Volonciu – coordonatori, Practică judiciară penală, Editura Academiei Române, Institutul de cercetări juridice, vol. III, Bucureşti, p. 139.150 I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 70.

95

bună credinţă, pe când la înşelăciune, încă de la început făptuitorul este de rea

credinţă151.

Obiectul juridic special al acestei infracţiuni îl constituie relaţiile sociale

a căror formare şi dezvoltare se întemeiază pe încrederea şi prestigiul de care

trebuie să se bucure orice funcţionar şi orice salariat care exercită o

însărcinare în serviciul unei persoane juridice, cerinţe pentru realizare cărora

este necesară înlăturarea oricăror suspiciuni care s-ar putea crea cu privire la

activitatea acestora prin săvârşirea faptei prevăzută la art. 257 Cod penal

În schimb, obiectul juridic special al infracţiunii de înşelăciune îl constituie

relaţiile sociale privind strict patrimoniul unor persoane fizice sau juridice,

relaţii ce iau naştere şi se desfăşoară pe baza bunei credinţe a subiecţilor

acestor raporturi, a încrederii ce şi-o acordă reciproc între ei fără a implica în

mod real poziţia unor unităţi sau persoane juridice terţe ( ca subiecte pasive

secundare) de către ambii participanţi sau cel puţin de către subiectul activ al

inducerii în eroare.

În cazul infracţiunii de trafic de influenţă, subiectul pasiv este persoana

juridică, sau în subsidiar funcţionarul determinat în a cărui atribuţie de

serviciu intră îndeplinirea unui act anumit sau un funcţionar care poate fi

determinat prin precizarea catului pentru a cărui îndeplinire urmează a se

exercita influenţa: chiar dacă nu a fost indicat expres subiectul pasiv subsidiar

este suficientă determinarea actului, a sferei de atribuţii a unui funcţionar

anume, singurul care are asemenea atribuţii, şi deci făcându-se posibilă

indicarea – chiar imediată- a funcţionarului.

Interesul cumpărătorului de trafic intră în conflict cu interesele sociale,

„ publice”; în lipsa unui interes real, legitim sau chiar nelegitim, fapta va

constitui o înşelăciune sau, eventual, un şantaj, în funcţie de manoperele

151 Idem.

96

folosite, respectiv de metodele folosite de autor în scopul obţinerii folosului

material injust152.

Nu constituie infracţiunea de trafic influenţa afirmată de infractor asupra unor

activităţi ce intră în sfera atribuţiilor legale ale altor organe153, sau după ce

funcţionarul, în cadrul atribuţiilor sale legale, îndeplinise deja actul154.

În asemenea situaţii, faptele pot constitui infracţiunea de înşelăciune, dacă

cumpărătorul de trafic nu a avut cunoştinţă de neconcordanţa dintre relatările

traficantului şi realitate, şi deci a fost indus în eroare155.

Ne apropiem astfel de elementul determinant de delimitare a celor două

infracţiuni, şi anume crearea unei stări de pericol pentru activitatea

persopanei juridice în serviciul căreia se află subiectul pasiv subsidiar, stare de

pericol ce constă în atingerea adusă prin expunerea reputaţiei şi corectitudinii

anumitor funcţionari şi a unor persoabne juridice detrminate la neîncredere şi

suspiciuni156.

Ori de câte ori se constată că o persoană care are influenţă sau lasă să se

creadă că are influenţă asupra unui funcţionar primeşte ori pretinde foloase

sau acceptă promisiuni pentru a-l determina pe acel funcţionar să facă sau să

nu facă un act ce intră în atrbuţiile sale de serviciu, vom fi în prezenţa cel

puţin a unui trafic de influenţă, acesta putând coexista cu alte infracţiuni, în

concurs.

Astfel, în cazul în care traficantul cumpără favoarea unui funcţionar pentru

îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, el se face vinovat

152 A se vedea, de exemplu, T.S. secţ. pen., dec. nr. 2287/1970, în CD/1970, p. 412 şi în RRD. nr. 9/1970, p. 159.153 A se vedea, de exemplu, T.S., col. pen., dec. nr. 41/1970, în CD./1970, p. 381.154 T. reg. Banat, dec. pen. nr. 2034/1963, în J.N. nr. 1/1965, p. 172.155 T.reg. Maramureş, dec. pen. nr. 253/1962, în J.N. nr. 8/1963, p. 170.156 S.Kahane, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Paretea specială, vol. IV, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 156.

97

şi de infracţiunea de dare de mită157, sau de infracţiune de primire de foloase

necuvenite158.

Dacă traficantul intervine efectiv pe lângă funcţionar pentru a-l determina la o

acţiune ilicită, ne aflăm în faţa unui concurs între un tracfic de influenţă şi o

instigare la infracţiunea de abuz în serviciu159.

De asemenea, traficul de influenţă trebuie sancţionat în concurs cu

infracţiunea de înşelăciune dacă traficarea reprezintă un mijloc de amăgire

pentru o inducere în eroare160.

Dar nu orice intervenţie, chiar remuneratorie, este ilicită, persoanele care

intermediază pe lângă autorităţi în virtutea profesiei lor neintrând în cadrul

prohibitiv al legii.

Infracţiunea aduce atigere unor activităţi de interes public, fără a defini

interesul decât prin trimitere la art. 145 Cod penal. Prin interes public, în

sensul art. 145 Cod penal, se înţelege un drept recunoscut de lege reflectând o

necesitate socială ce impune instituirea de activităţi de servicii de utilitate

colectivă de către autorităţile publice prin mijloace de drept administrativ, în

organizarea unor servicii la nivel statal, răspunzând unor nevoi comunitare,

sau uzului public, în serviciul statului şi al societăţii civile.

157 Gh. Dârângă, D. Lucinescu, Comentariu, în Codul penal al R. S. R. comentat şi adnotat. Partea specială, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 102.158 Dacă funcţionarul primeşte foloase după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei şi la care era obligat, dar după ce săvârşise infracţiunea de trafic.159 Remiterea unei sume de bani unui funcţionar, din partea unei persoane, pentru ca aceasta să îndeplinească un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, întruneşte elementele complicităţii la infracţiunea de luare de mită, iar nu ale infracţiunii de trafic de influenţă, întrucât iniţiativa ilicităţii aparţine funcţionarului (T. S., secţ. Pen., dec. nr. 1435/1983, în C. D., p. 247-248).160 Peste plata influenţei, pretinde mincinos un folos şi pentru funcţionar, amăgirea prin care s-a săvârşit şi traficarea constituind prin ea însăşi o înşelăciune, iar traficul serveşte ca mijloc fraudulos pentru realizare amăgirii.

98

Considerăm referirea la instituţii inutilă, aceste entităţi operând în sistem de

autorităţi publice, de autorităţi autonome ale administraţiei locale sau în regim

de regii autonome sau de societăţi comerciale161.

În consecinţă, interesul public priveşte orice persoană juridică, altele decât

societăţile comerciale în relaţii civile sau comerciale.

CAPITOLUL V

ASPECTE PROCEDURALE PRIVIND

INFRACŢIUNEA DE ÎNŞELĂCIUNE.

SECŢIUNEA 1:ASPECTE DE DREPT PROCESUAL PENAL.

Aceste aspecte privesc urmărirea şi judecarea infracţiunilor de înşelăciune.

Astfel, acţiunea penală se exercită din oficiu. În modalităţile prevăzute în art.

215, alin. 1-4 Codul penal, competenţa de cercetare revine unităţilor locale de

poliţie, sub supravegherea procurorului din parchetul de pe lângă judecători,

iar judecarea cauzei în primă instanţă revine în competenţă judecătoriei162.

În modalitatea agravată reglementată de alin. 5, competenţa de cercetare

şi judecare revine însă autorităţile judiciare de la nivelul judeţului, respectiv

municipiului Bucureşti – poliţie, parchet, tribunal163.

Acţiunea penală se exercită în condiţiile prevăzute de art. 9, 10, 234-

235, 262, 335-337 şi 486 din Codul de procedură penală, de către procuror.

161 Cuprivire la domeniul public a se vedea L.Giurgiu, Domeniul public, Editura tehnică, Bucureşti, 1997, p.69.Cu privire la serviciile publice a se vedea A.Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Editura Nemira, Bucureşti, 1996, p.106 şi p.193.162 Gh.Nistoreanu ş.a., Op. cit., p.251163 Idem.

99

În materia probării faptelor, de multe ori se utilizează înscrisuri, se

efectuează expertize tehnico-contabile, se folosesc mijloace materiale de

probă. Pentru a se recupera pagubele produse prin infracţiune, pot fi luate

măsuri asigurătorii.

Când infracţiunea de înşelăciune este continuată, săvârşită în stare de

recidivă ori de concurs de infracţiuni, se aplică dispoziţiile art. 33-42 Cod

penal şi, corespunzător, cele din art. 33-38 Cod de procedură penală, 335 şi

449, lit. c, Cod de procedură penală.

Acţiunea civilă exercitată în procesul penal ca urmare a pagubelor

produse prin infracţiunea de înşelăciune se desfăşoară după regulile prevăzute

în art. 14-21, 346-348 din Codul de procedură penală. Când urmărirea şi

judecarea se realizează după procedura specială pentru unele infracţiuni

flagrante, se au în vedere şi dispoziţiile cuprinse în art. 476 Cod de procedură

penală.

Toate dispoziţiile invocate privesc obiectul şi exercitarea acţiunii civile,

constituirea de parte civilă, introducerea în cauză şi intervenţia din proprie

iniţiativă a părţii responsabile civilmente, exercitarea din oficiu a acţiunii

civile, cazuri de susţinere a ei de către procuror.

Când acţiunea civilă se pune în mişcare şi se exercită din oficiu, şi în

cauză există vreuna din organizaţiile prevăzute în art. 145 Cod penal, organul

de urmărire sau instanţă de judecată cere acestei organizaţii să prezinte situaţia

cu privire la întinderea pagubei, precum şi date referitoare la faptele prin care

paguba a fost pricinuită, iar acestea să le prezinte. În plus, organizaţia

păgubită este obligată să sesizeze de îndată organul de urmărire penală despre

săvârşirea infracţiunii, să prezinte datele arătate mai sus şi să se constituie

parte civilă.1 Instanţa de judecată, la rândul său, are obligaţia să se pronunţe

1 I.Gorgăneanu, Op. cit., p.48; a se vedea art.17 alin.2 şi art.221 alin.4 Cod procedură penal.

100

din oficiu asupra reparării pagubei, chiar dacă organizaţia nu s-a constituit

parte civilă.2 În asemenea cazuri, dacă procurorul participă la judecată, este

obligat să susţină interesele civile ale acesteia chiar şi atunci când nu s-a

constituit parte civilă (art. 18, alin. 2 Cod procedură penală).

Instanţa sesizată cu ambele acţiuni, penală şi civilă, se pronunţă din

oficiu, prin aceiaşi hotărâre, şi cu privire la acţiunea civilă sau la despăgubiri

(art. 17, alin. 1 şi 3, art. 346, alin. 1 şi art. 348 Cod procedură penală).

Rezolvarea separată a acţiunii civile, într-o altă şedinţă de judecată, se poate

face doar când soluţionarea acesteia ar întârzia rezolvarea acţiunii penale (art.

347 Cod procedură penală).

În cazul procedurilor speciale se aplică dispoziţiile art. 476 alin. 2 şi 3

Cod procedură penală, potrivit cărora acţiune civilă va fi rezolvată pe calea

unei acţiuni civile separate, dar scutită de taxa de timbru.

SECŢIUNEA a 2-a:METODOLOGIA CERCETĂRII INFRACŢIUNII DE

ÎNŞELĂCIUNE.

În ceea priveşte metodica şi tactica cercetării acestei infracţiuni, documentele

întocmite pentru a se putea reuşi pedepsirea de către instanţa de judecată a

infractorilor, acuzaţi de săvârşirea unei astfel de infracţiuni, sunt foarte vaste

şi de o deosebită importanţă.

Astfel, într-o cauză judecată la Judecătoria sectorului 1 (D. 13769/2000), la

data de 29.07.1998 învinuitul R.T. – asociat unic al S.C. Inloc & Stef Impex

SRL.- s-a prezentat la sediul S.C. East View Free Mex SRL. pentru a cumpăra

încălţăminte de damă, încheind în acest sens o convenţie cu reprentantul acetei

societăţi – C.V. Astfel, învinuitul a achiziţionat marfă în valoare de

49.668.000 lei, plata urmând a se face prin cecuri pe 30.07.1998 pentru

jumătate din sumă, iar pe data de 28.08.1998 pentru restul sumei. Învinuitul

completează cele 2 cecuri pentru cele două sume, deşi nu avea disponibil în

2 A se vedea art.117 alin.3 Cod procedură penală.

101

cont; mai mult, contul era închis, iar societatea societatea se afla în interdicţie

bancară.

În aceeaşi zi, în prezenţa martorului de la depozitul societăţii East View, cu 2

autoturisme învinuitul a ridicat marfa – cele două autoturisme nu au putut fi

identificate – moment în care i se va pierde urma, cercetările efectuate ulterior

nefiind în măsură să stabilescă modul de valorificare a mărfii.

În drept fapta întruneşte elemenetele constitutive ale infracţiuni de

înşelăciune, iar organele de cercetare penală, pentru punerea în mişcare a

acţiunii penale şi trimiterea în judecată a învinuitului R.T. au procedat la

întocmirea următoarelor documente:

a) proces-verbal de începere a urmăriri penale, încheiat de D.G.P.M.B.-

JCCEF. unde se dispune începerea urmăririi penale în această cauză;

b) declaraţia părţii vătămate, semnată şi înregistrată de către organul de

cercetare penală;

c) cazierul învinuitului, solicitat de către organul de cercetare penală;

d) declaraţiile date de către învinuit, în prezenţa avocatului său, organelor de

cercetare penală, datate şi semnate de către aceştia pe fiecare pagină;

e) declaraţiile martorilor date în faţa organelor de cercetare penală;

f) raportul de expertiză criminalistică, întocmit de serviciul Criminalistic, în

care este examinat copia cecului în litigiu, declaraţiile olografe ale

învinuitului, copiile procesului-verbal cu probe de scris şi specimene de

semnătură ale învinuitului; constatări ale serviciului criminalistic şi concluzia

dată de acesta;

g) la acest raport se anexează o planşă demonstrativă privind scrisul în litigiu

de pe cecul emis şi comparaţia cu scrisul învinuitului, semnătura în litigiu şi

semnătura învinuitului,

h) cecul propriu-zis care constituie una din probe;

102

i) un proces-verbal luat de organul de cercetare penal, cu privire la luarea unor

probe de scris ale învinuitului, pentru a le compara cu scrisul de pe cec, luate

în prezenţa avocatului său şi care trebuie semnate pe fiecare pagină;

j) copia după contractul încheiat de către învinuit cu partea vătămată, care

trebuie să fie legalizată, factura fiscală;

k) o notificare a unităţii bancare unde a fost trimis cecul pentru decontare, care

să adeverească faptul că acesta nu avea acoperire;

l) o copie după chitanţa de restituire a cecului, de către unitatea bancară către

partea vătămată, privind înştiinţarea acesteia cu privire la imposibilitatea

decontării cecului

m) referatul de terminare a urmăririi penale, cu propunerea de trimitere în

judecată, semnat de organul de cecetare penală;

n) rechizitoriul procurorului în vederea punerii în mişcare a acţiunii penale şi

trimiterea în judecată a inculpatului, precuzând şi persoanele care vor fi citate

în cauză.

CAPITOLUL VI

UNELE CONSIDERAŢII PRIVIND

INFRACŢIUNEA DE ÎNŞELĂCIUNE ÎN CONTRACTE.

SECŢIUNEA 1: ÎNŞELĂCIUNEA ÎN CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT-

GAJ FĂRĂ DEPOSEDARE-

În practică se întâlneşte tot mai des situaţia contractelor de credit

încheiate între unităţi bancare şi persoane fizice sau juridice, garantarea

împrumutului obţinut realizându-se sub forma unui gaj instituit prin contractul

103

de credit asupra unor bunuri mobile, bunuri care sunt cel mai frecvent

autoturisme.

Gajul fiind fără deposedare, respectiv fără punerea lucrului gajat în posesia

creditorului, de cele mai multe ori debitorii înstrăinează bunurile gajate înainte

de achitarea integrală a creditlui bancar.

Prevalându-se de menţiunea făcută în contractele de credit prin care debitorul

„se obligă să nu înstrăineze bunurile gajate”, ca urmare a neachitării la termen

a împrumutului, băncile formulează plângerea penală sub aspectul săvârşirii

infracţiunii prevăzute în art.215 alin.3 C.pen., considerând actul de înstrăinare

a bunului gajat drept o acţiune de inducere în eroare cu prilejul executării

contractului de credit.

Acest fapt generează o serie întreagă de discuţii, cu privire la săvârşirea de

către debitor a unei fapte penale.

Contractul de gaj este, după cum se ştie, un contract real, pentru încheierea sa

fiind necesar, pe lângă acordul de voinţă al părţilor, ca debitorul să remită

creditorului bunul mobil care face obiectul gajului164.

Codul comercial, cuprinzând doar anumite reguli speciale, se completează cu

dispoziţiile Codului civil privind contractul de gaj (art.1 C.com.). În acest sens

art.1685 şi art.1686 C.civ. prevăd remiterea bunului gajat creditorului sau unui

terţ ales de părţi ca una din condiţiile contractului de gaj. Ca atare, gajul

implică deposedarea debitorului de bunul său, art.480 C.com. prevăzând că

privilegiul creditorului de a fi satisfăcut cu preferinţă „nu există decât dacă

lucrul s-a pus şi se află în posesiunea creditorului sau a unei alte persoane

aleasă de părţi”165.

De la principiul remiterii efective a bunului gajat există o singură derogare,

reglementată în art.480 alin.4 C.com., care prevede că nu se iau din posesia

164 Cas. I dec.876/1946, Practica judiciară în materie comercială, Editura Lumina, Bucureşti, 1991, p.233.165 C.S.J., s.com., d.769/1995; C.S.J., s.com., d.1436/1996.

104

debitorului „produsele pendinte încă prin rădăcini sau deja culese, precum şi

asupra materiilor industriale prime, în stare de fabricaţiune sau deja fabricate

şi aflate în fabrici sau depozite”, gajul fiind constituit în această situaţie prin

simplul efect al convenţiei între părţi.

Faţă de cele prezentate mai sus, s-ar părea ca fapta de înstrăinare a obiectului

gajat nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune,

unitatea bancară trebuind să-şi recupereze paguba potrivit normelor dreptului

civil.

Fapta proprietarului de a vinde bunul gajat fără deposedare antrenează o

răspundere civilă numai dacă nu se poate dovedi o inducere în eroare sau o

menţinere în eroare a creditorului cu prilejul încheierii sau executării unui

contract, săvârşită în aşa fel încât fără această eroare, cel înşelat nu ar fi

încheiat sau executat contractul, fiind întrunite elementele constitutive ale

infracţiunii prevăzute în art.215 alin.3 C.pen.166

SECŢIUNEA a 2-a: ÎNŞELĂCIUNEA ÎN CONTRACTELE INFORMATICE

PRIN INTERMEDIUL INTERNETULUI.

Evoluţia extraordinar de rapidă a informaticii a făcut posibilă şi în România

săvârşirea unor fraude pe Internet cu numere de cărţi de credit. Folosindu-se

programele existente pe Internet s-au putut cumpăra bunuri în numele unor

posesori de carduri167.

Cu titlu de exemplu, arătăm că în Marea Britanie, în cursul anului 1986,

companiile au avut mai multe fraude cu cecuri şi cărţi de credit decât alte

tipuri de fraude, iar companiile nu raportează decât fraudele cu valori foarte

mari. De cele mai multe ori infractorii sunt insiders168 .

166 A se vedea Dorin Ciuncan, Înstrăinarea de către proprietar a bunului gajat, în R.D.P. nr. 4/1995, p. 76-79, Înşelăciunea. Gaj fără deposedare., Elisabeta Cocârlă, în R.DP. nr. 3/ 1999, p. 103167 Daniel Popa, Tinerii români fură pe rupte din uriaşele magazine virtuale de pe Internet, „Adevărul”, 4 iunie 1998.168 A se vedea Micael Levi, Prevenirea fraudelor, 1995, p.3.

105

Infracţiunile prin computer au costat guvernul american şi industria privată

între 145 şi 730 milioane $ numai în anul 1990169. În anul 1993, pierderile

financiare cauzate de crimele săvârşite cu ajutorul calculatorului s-au ridicat,

în S.U.A. şi în Europa de vest la 140 miliarde $170.

Se ştie că activitatea informatică presupune numaroase forme contractuale

definite generic drept contracte informatice171. Acestea pot fi de mai multe

feluri; contracte de furnizare de echipament (hardware), contracte de furnizare

de programe (software), contracte de asistenţă tehnică (computer service,

maintenance), cele mai variate forme de consultanţă, know-how etc.

Îmbrăcând elementele mai multor categorii de contracte şi elementele noi

specificeactivităţii informatice, aceste contracte innominati, au caracteristice

comune contractelor de prestări-servicii, de asigurare de reţea, ale contractelor

de credit sau de cont curent, ale contractelor de vânzare-cumpărare sau de

tranzacţie. Este şi cazul vânzărilor/cumpărărilor prin Internet.

Prima componentă este abonamentul la reţea, în cadrul unui contract de

prestări servicii. Internetul este o magareţea de calculatoare, o supermagistrală

informatică deschisă cu servicii informatice realizate după modelul „clients-

servers. El a apărut în Statele Unite ale Americii, în 1970, prin unirea a două

reţele de calculatoare, una pentru cercetări aparţinând guvernului

(ARPANET) şi cealaltă militară (MILNET)172 şi s-a impus calităţilor sale

169 L. P. Arbetman, E. L. O’Brien, E. T. McMahan, Street Law, A Course in Practical Law, 4thed, West Publishing Company, St. Paul, N. Y., San Francisco, 1990, p. 82.170 I. Vasiu, Criminalitatea informatică, Editura Nemira, Bucureşti, 1998, p. 135; A. Bequai, Computerlated crime, Council of Europe, Strasbourg, 1990.171 Isabelle de Lamberterie, Les techniques contractuelles suscitées par l’informatique, Paris, 1977, p. 72 şi Les contracts en informatique, Paris, 1983; A. R. Bertrand, Contracts informatiques, Paris, 1983; C. Tapper, Computer Law, London, 1978; E. Bonazzi, Guida ai contratti di informatica, Milano, 1984; V. Hanga, Dreptul şi calculatoarele, Editura Academiei, Bucureşti, 1991, p. 55.172 De exemplu, prof. Larry Schumer, Chris Negus, Utilizare UNIX, 1995, Editura Teora, Bucureşti, p.285.

106

(descentralizarea activităţii informatice, integrarea rapidă a bazelor de date,

conectarea maşinilor eterogene constructiv etc.).

A doua componentă este cadrul; acesta reprezintă un suport de informaţie

standardizat, securizat şi individualizat care conferă accesul la serviciile

oferite de emitent pentru realizarea unui transfer de fonduri (debit transfer sau

credit transfer)173. Posesorul unei cărţi de credit (card) nu mai efectuează plata

direct comerciantului în numerar sau prin cec, ci prezintă cardul şi semnează

factura pe care comerciantul o trimite clientului, de la care va obţine plata. La

rândul său, emitentul cardului se adresează băncii consumatorului care

debitează, cu suma cerută, contul clientului. Aici avem de a face cu două

tipuri de contracte de adeziune, cu clauză prestabilită de bancă, unul de debit

(client/banca sa), celălalt între comerciant şi emitent, care acceptă o astfel de

plată174.

Sunt permise şi ordinele de plată transmise prin telefon sau prin Minitel

(echivelentul francez al unei reţele). Astfel, în cazul cumpărătorilor prin

corespondenţă, este suficient ca deţinătorul să comunice numărul codului şi

datele facturii; printr-o carte bleue debitarea se face chiar şi în absenţa

facturii.

Pentru a evita consecinţele unui abuz din partea unui terţ care ar afla numărul

codului, este prevăzută (în carte bleue) un termen de graţie de contestare în

scris.

Codul persoanl de identificare aferent unui card codificat PIN este un cod

personal atribuit univoc de către emitent unui deţinător de card, pe care

173 A se vedea B.N.R., Regulamentul nr.6/1995, privind principiile şi organizarea plăţilor cu card de către societăţile bancare, publicat în Monitorul Oficial nr.272/1995; I.Turcu, Plata prin card bancar, în RDC., nr.6/1996, p.14 şi urm.; I.Turcu, Operaţiuni şi contracte bancare, Introducere în teoria şi practica dreptului bancar, Editura Lumina Lex, bucureşti, 1994, p.257 şi următoarele. 174 A se vedea Benjamin N. Henszey ş.a., Introducţion to basic Legal Priciples, 5th ed, 1991; Kendal/Hunt, Dubugne, Iowa, în special capitolul Banks, Checks and Electronic Fund Transfere, p.753.

107

utilizatorul poate fi pus în situaţia de a-l reproduce în vederea verificării

identităţii deţinătorului cu ocazia unei plăţi cu card.

Acolo unde plata cu card se poate face prin transfer electronic de date

(EFTPOS), PIN poate fi considerat din punct de vedere al dreptului civil

echivalentul electronic al semnăturii deţinătorului cardului175.

Utilizarea frauduloasă a cardului pierdut sau furat este, în principiu,

imposibilă pentru că numărul de cod confidenţial nu este cunoscut decât de

deţinător176.

Cu toate acestea există posibilitatea ca folosind Internet-ul să se ajungă la

interceptarea comunicării serverului (vănzătorului) şi să se afle numele de

identificare al utilizatorului precum şi parola sa cu care se va face ulterior o

cumpărare.

În general, vânzătorul nu verifică contul deţinătorului (provizia) la

cumpăr[turi mai mici de 100 $, astfel încât se produce o înşelăciune în paguba

unui subiect pasiv principal – proprietarul, posesorul, deţinătorul cardului PIN

– şi aunui subiect pasiv subsidiar – vânzătorul – dacă plata este refuzată.

Elementul definitoriu al infracţiunii, condiţia pagubei, este îndeplinit în

momentul efectuării expediţiei sau al debitării contului. Este indiferent dacă,

ulterior, proprietarul contului refuză sau acceptă plata. Dacă plata va fi

175 Art. 2 pct. 21 din Regulamentul nr. 6/1995 coroborat cu art. 1 pct. 3 din acelaşi regulament. EFTPOS înseamnă Electronic Fund Transfer Point Sale System.176 Curtea de Casaţie franceză (secţia penală, dec. din 24 noiembrie 1983) a decis că răspunde deţinătorul cardului pentru sumele retrase de autorul furtului înainte de anunţarea băncii. În acelaşi sens sunt şi deciziile secţiei comerciale din 18 aprilie 1989 în „Lamy droit économique”, 1989, nr. 2146 şi 2339; pentru 1992, sub nr. 36 şi 40, la p. 7 şi respectiv 14; I. Turcu, op. cit., p. 21. Decretul-lege francez din 30 octombrie 1935 a modificat reglementarea în materie de cecuri şi a cărţilor de pltă, reglementare actualizată prin Legea nr. 91-1382 din 30 decembrie 1991. Ca infracţiuni alăturate înşelăciunii sunt prevăzute contrafacerea sau falsificarea unui cec sau unei cărţi de plată sau de pensii, pedeapsa fiind închisoarea până la 7 ani sau/şi amendă de 5 milioane FF. Există infracţiuni asemănătoare şi cu privire la cecurile bancare, şi la cecurile poştale ( Codul poştelor şi telecomunicaţiilor, Decretul nr. 62-273 şi nr. 62-274 din 22 martie 1962 modificate prin Legea nr. 75-4 din 3 ianuarie 1975 şi Legea nr. 85-695 din 11 iulie 1985).

108

refuzată (returnată) paguba este cantonată la vânzător; dacă plata este

acceptată, paguba este a titularului contului. Mărturisirea făptuitorului

(hacker), împreună cu proba materială a lucrului dobândit prin săvârşirea

infracţiunii face dovada existenţei pagubei, chiar în lipsa unui act contabil,

extras de cont, plângere a păgubitului. Proba poate fi oricând răsturnată prin

davada acceptului titularului, care (anticipat) a cceptat să-l împrumute pe

făptuitor. Dacă (ulterior) proprietarul sau vânzătorul ăşi manifestă intenţia de

a gratula/dona sponsorizarea, fapta îşi păstrează caracterul penal, infracţiunea

fiind consumată în momentul realizării acţiunii tipice: inducerea în eroare.

Acţiunea făptuitorului se realizează prin inducerea în eroare (înşelăciune,

amăgire) a vânzătorului, în cazul unui contract de vânzare-cumpărare, astfel

încât acesta are o reprezentare falsă (denaturată, necorespunzătoare realităţii)

asupra persoanei deţinătorului şi a dreptului său de a face acte juridice prin

card, reprezentare ce este determinantă pentru victimă în luarea unei dispoziţii

de expediere a lucrurilor cumpărate, acţiune care îi cauzează o pagubă.

În concluzie, folosirea frauduloasă a numerelor de cărţi de credit la

cumpărarea de bunuri prin Internet constituie infracţiunea de înşelăciune în

convenţii prevăzută în art. 215 alin. 3 Cod penal, astfel cum a fost modificat

prin Legea nr. 140/1996177.

Fapta constă în inducerea în eroare a vânzătorului cu prilejul încheierii unui

contract de vănzare-cumpărare, fiind săvârşită în aşa fel încât, fără această

eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile

stipulate în protocoale şi în contractele de adeziune în materie, faptă

sancţionată cu pedeapsa prevăzută în alineatul 2 al aceluiaşi articol, cu

închisoare de la 3 la 15 ani, întrucât inducerea în eroare a fost făcută prin

mijloace frauduloase în scopul de a obţine (pentru sine sau pentru altul) un

177 În S.U.A. fapta se încadrează în fals, dar în cele mai multe state fapta constituie o infracţiune de sine stătătoare, de înşelăciune prevăzută în Credit Card Statute sau infracţiunea de înşelăciune ori o înşelăciune prin poştă.

109

folos material injust; chiar dacă nu s-a pricinuit o pagubă cumpărătorului (ea

existând în contul posesorului cardului, dacă acesta acceptă plata),

infracţiunea s-a consumat la data acordului de voinţă.

Nu vor exista consecinţe deosebit de grave întrucât vânzătorul are obligaţia –

la unele contracte – de a verifica provizia cumpărătorului (pentru bunurile ce

depăşesc o anumită valoare). Nu va exista infracţiunea de înşelăciune prin

cecuri, întrucât plata prin card reprezintă un angajament de plată, un ordin al

vănzătorului, un cec emis de cumpărător, ori normele zalin. 4 sunt de strictă

interpretare, limitate la acel titlu, specific determinat numit cec178.

BIBLIOGRAFIE.

1. Constituţia României

2. Codul Penal

3. Cod procedură penală

4. Codul comercial

5. Codul civil

6. Codul poştelor şi telecomunicaţiilor francez

7. Noul Cod Penal Carol al II-lea

8. Legea nr. 18/1991 a fondul funciar

9. Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat

10. Legea nr.59/1934 asupra C.E.C.-ului

11. Lege specială privind apărarea patrimoniului public, publicată în

Monitorul Oficial nr. 75 din 31 martie 1943

12. Decretul nr. 377/1960

178 A. Czika, Structura şi sfera de incidenţă a infracţiunii de înşelăciune prin emiterea de cecuri, prevăzută de art. 215 alin. 4 din Codul penal, în Dreptul nr. 2/1998, p. 100.

110

13. Decretul-lege francez din 30 octombrie 1935 a modificat reglementarea în

materie de cecuri şi a cărţilor de pltă, reglementare actualizată prin Legea nr.

91-1382 din 30 decembrie 1991

14. Decretul nr. 62-273 şi nr. 62-274 din 22 martie 1962 modificate prin

Legea nr. 75-4 din 3 ianuarie 1975 şi Legea nr. 85-695 din 11 iulie 1985

francez

15. Credit Card Statute- reglementând infracţiunea de înşelăciune în Statele

Unite ale Americi

16. Decizia nr. 9/03.03.1993 a Curţii Constituţionale

17. Norme Metodologice privind efectuarea plăţilor între unităţile socialiste

nr. 2/1980

18. Normele B.N.R. nr. V/44617 din 20 februarie 1992, Anexa 4

19. B.N.R., Regulamentul B.N.R nr.6/1995, privind principiile şi organizarea

plăţilor cu card de către societăţile bancare, publicat în Monitorul Oficial

nr.272/1995

20. N.B.Buzea, Infracţiunea penală şi culpabilitatea, Alba Iulia, 1944

21. C.Bulai, Drept penal, partea generală, vol. II, Bucureşti, 1981

22. Matei B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura Casa

Românească, Bucureşti, 1921

23. Gh. Diaconescu, Infracţiuni în codul penal român, Editura Oscar Print,

vol. I, Bucureşti

24. V.Dongoroz, Infracţiuni de fals, în “Explicaţii teoretice ale Codului

penal român”, partea specială, vol. IV, 1972

25. Vasile Dongoroz, S.Kahane, I.Oancea, I.Fodor, N.Iliescu, C.Bulai,

R.Stănoiu, V.Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Editura

Academiei, 1971, vol. III

26. V.Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. III,

Editura Academiei, Bucureşti, 1972

111

27. Ion P. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi

reale, Editura Actami, Bucureşti, 1996

28. Ion Gorgăneanu, Infracţiunea de înşelăciune, Editura Scaiul, 1993

29. O.Loghin, A.Filipaş, Drept Penal Român-partea specială-, Editura

Şansa, Bucureşti, 1992

30. O.Loghin, T.Tudor, Drept penal român, partea specială, ediţia a III-a,

revăzută şi adăugită, Editura Şansa, Bucureşti, 1997

31. Gh.Nistoreanu, V.Dobrinoiu, I.Molnar, A.Boroi, I.Pascu, V.Lazăr, Drept

penal, partea specială, Editura Continent XXI, Bucureşti, 1997

32. Gh.Nistoreanu, V.Dobrinoiu, Al.Boroi, I.Molnar, I.Pascu, V.Lazăr, Drept

penal, partea specială, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997

33. Gh.Nistoreanu, Al.Boroi, I.Molnar, V.Dobrinoiu, I.Pascu, V.Lazăr, Drept

Penal-partea specială-, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1999

34. Tr. Pop în Codul penal Carol al II-lea, adnotat de G.Rătescu ş. a., partea

specială, vol. III

35. Tudor R.Popescu-Brăila, Drept civil, vol. I, imprimat la Romcart,

Bucureşti, 1993

36. O.A.Stoica, Drept penal, partea specială, Editura didactică şi

pedagogică, Bucureşti, 1971

37. O.A.Stoica, Drept penal, partea specială, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1976

38. Gh.Diaconescu, Infracţiunea în Codul penal român, Editura Oscar

Print, vol. I, Bucureşti, 1997

39. Constantin Mitrache, Drept penal român, partea generală, ediţia a III-a,

revăzută şi adăugată, Editura Şansa, Bucureşti, 1997

40. Gh.Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Editura Europa Nova,

Bucureşti, 2000

112

41. Ph.Robert, Les comptes du crime, Paris, Editura Le Sycomore, 1985

M.Killias, Précis de criminologie, Berna, Stamempfil and Cie S.A., 1991

42. I.Gh.Gorgăneanu, Aspecte teoretice şi practice privind infracţiunea de

înşelăciune, Serviciul editorial şi cinematografic, Bucureşti, 1984

43. Gh. Dârângă, D. Lucinescu, Comentariu, în Codul penal al R. S. R.

comentat şi adnotat. Partea specială, vol. I, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1977

44. M.Zolyneak, Drept penal, partea generală, vol. II, Iaşi, 1976.

45. L.Giurgiu, Domeniul public, Editura tehnică, Bucureşti, 1997

46. A.Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Editura Nemira, Bucureşti,

1996

47. Micael Levi, Prevenirea fraudelor, 1995

48. L. P. Arbetman, E. L. O’Brien, E. T. McMahan, Street Law, A Course in

Practical Law, 4thed, West Publishing Company, St. Paul, N. Y., San

Francisco, 1990

49. I.Turcu, Operaţiuni şi contracte bancare, Introducere în teoria şi

practica dreptului bancar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994

50. I. Vasiu, Criminalitatea informatică, Editura Nemira, Bucureşti, 1998

51. A. Bequai, Computerlated crime, Council of Europe, Strasbourg, 1990.

52. Isabelle de Lamberterie, Les techniques contractuelles suscitées par

l’informatique, Paris, 1977

53. Les contracts en informatique, Paris, 1983

54. A. R. Bertrand, Contracts informatiques, Paris, 1983

55. C. Tapper, Computer Law, London, 1978

56. E. Bonazzi, Guida ai contratti di informatica, Milano, 1984

56. V. Hanga, Dreptul şi calculatoarele, Editura Academiei, Bucureşti, 1991

57. Larry Schumer, Chris Negus, Utilizare UNIX, 1995, Editura Teora,

Bucureşti

113

58. Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul

de Lingvistică Iorgu Iordan, Ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic,

Bucureşti, 1996

59. Benjamin N. Henszey ş.a., Introducţion to basic Legal Priciples, 5th ed,

1991

60. Kendal/Hunt, Dubugne, Iowa, în special capitolul Banks, Checks and

Electronic Fund Transfere

61. Marin Susman, Încadrarea juridică a faptei de emitere de cecuri fără

disponibil în cont şi competenţa de cercetare penală, în Dreptul nr. 9/1997

62. Costel Băbălău, Elemente constitutive ale infracţiunii de înşelăciune

prevăzută în art. 215 alin. 4 Cod Penal, în Dreptul nr.9/1997

63. I.Dumitru, Infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 4

Cod penal, în Dreptul nr. 1/1998

64. Arpad Czika, Structura şi sfera de incidenţă a infracţiunii de

înşelăciune prin emitere de CEC-uri, prevăzută de art. 215, alin. 4 Cod

penal, în Dreptul nr.2/1998

65. Teodor Teodorescu, Consecinţele penale ale emiterii unui cec fără

acoperire în total sau în parte, în Dreptul nr. 10/1998

66. V. Dabu, Încadrarea juidică a înşelăciunii prin «şmen», în Revista de

Drept Penal nr.1/1995

67. D.Ciuncan, Falsificarea cecurilor. Încadrarea juridică, în Revista de

Drept Penal nr. 4/1995

68. Horaţius Dumbravă, Infracţiunea de înşelăciune. Controverse, în

Revista de Drept Penal nr.4/1998

69. Elisabeta Ciocârlă, Înşelăciunea.Gaj fără deposedare. În Revista de

Drept Penal ***

70. I.Turcu, Plata prin card bancar, în Revista de Drept Comercial,

nr.6/1996

114

71. C-tin Sima, Calificarea juridică a faptei de a emite un cec asupra unei

instituţii de credit sau asupra unei persoane fără acoperire, în Pro Lege nr.

4/1997

72. G.Antoniu, N.Volonciu – coordonatori, Practică judiciară penală, vol.

III

73. George Antoniu, NicolaeVolonciu – coordonatori, Practică judiciară

penală, Editura Academiei Române, Institutul de cercetări juridice, Bucureşti

74. V.Papadopol, Curtea de Apel Bucureşti, Culegere de practică judiciară

pe anul 1997, Bucureşti, 1997

75. V.Papadopol, N.Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară

penală pe anii 1969-1975, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1977

76. Cas. I dec.876/1946, Practica judiciară în materie comercială, Editura

Lumina, Bucureşti, 1991

77. Dec. nr. 288/1960 a T. reg. Cluj., col. I, în Legalitatea Populară nr.

1/1961 cu notă de O.A.Stoica.

78. Dec. nr. 672/1973 a T.S., col. pen., în Justiţia Nouă nr.6/1953

79. T.reg. Maramureş, dec. pen. nr. 253/1962, în Justiţia Nouă nr. 8/1963

80. Dec. nr. 2034/1963 a T.reg.Banat, în Justiţia Nouă nr. 1/1965

81. Dec. nr. 1663/1957 a T.S., col. pen., în Culegere de Decizii/1957

82. T.S., col. pen., dec. nr. 41/1970, în Culegere de Decizii/1970

83. T. S., secţ. Pen., dec. nr. 1435/1983, în Culegere de Decizii/1983

84. Plenul T.S, dec. îndrumare nr. 1/1970 în Revista Română de Drept nr.

5/1970

85. T.S. secţ. pen., dec. nr. 2287/1970, în CD/1970 în Revista Română de

Drept nr. 9/1970

86. T.S., secţ. pen., dec. nr. 2099/1970, în Revista Română de Drept nr.

2/1971

115

87. T. S, secţ. pen., dec. nr. 3959/1970 în Revista Română de Drept nr.

4/1971

88. T.S., decizia de îndrumare nr. 9/1971, în Revista Română de Drept nr.

2/1972

89. T.S., secţ. pen., dec. nr.3876/1971, în Revista Română de Drept

nr.10/1972

90. Plenul Trib.Suprem, dec. de îndrumare nr. 1/1987, în Revista Română de

Drept nr. 8/1987

91. C.S.J, dec. nr. 1143/1992, în Dreptul nr. 2/1993

92. C.S.J., secţ. pen., dec. nr. 646/1996 şi dec. nr. 787/1994 set III/1994, în

“Jurisprudenţa CSJ”, set II/1996

93. C.S.J., secţ. pen., dec. nr. 646/1996, în “Buletinul Jurisprudenţei –

Culegere de Decizii 1996”, Editura Proema, 1997

94. Curtea de Casaţie franceză-secţia penală, dec. din 24 noiembrie 1983;

secţia comercială, deciziile nr. 2146 şi 2339 din 18 aprilie 1989, în „Lamy

droit économique”, 1989

95. Judecătoriei Sect. 5, Bucureşti, sentinţa penală nr. 1085/1983 -

republicată

96. C.S.J., secţ.com., dec.nr. 769/1995 – republicată

97. C.S.J., secţ.com., dec. nr. 1436/1996 - republicată

98. Daniel Popa, Tinerii români fură pe rupte din uriaşele magazine

virtuale de pe Internet, „Adevărul”, 4 iunie 1998.

1. de verificat pe legis actualizarea tutror legilor citate.

2. de înnoit citate

116

3. 179

179

117