Indisolubilitatea absolută a căsătoriei - caiete.ftcub.rocaiete.ftcub.ro/2007/Caiete 2007 Pal.pdf · Canonul 1752 din actualul Cod de drept canonic stabileşte că legea supremă

Indisolubilitatea absolută a căsătoriei

Salus Animarum: Suprema Lex in Ecclesia

Maximilian Pal

Introducere

Canonul 1752 din actualul Cod de drept canonic stabileşte că legea supremă a Bisericii este salus animarum, lege după care se călăuzeşte întreaga doctrină catolică şi care trebuie să fie ca un instrument ce tinde să creeze o ordine armonioasă atât în viaţa Bisericii cât şi în cea a fiecărui creştin1.

1 IOAN PAUL II PP., Constituţia Apostolică Sacrae disciplinae legis din 25 ianuarie 1983, în AAS 75 (1983) II, 1-3. Canonul 1752 se inspiră din unul din cele mai vechi izvoare juridice medievale pe care îl găsim în Decretul lui Yves de Chartres. În Prolog el afirmă că scopul legilor bisericeşti este mântuirea sufletului: Omnis institutio ecclesiasticarum legum ad salutem referenda est animarum. Cfr. Decretum, în PL 162, 74 şi toată disciplina bisericească în spirit de caritate are menirea să se îngrijească de mântuirea aproapelui: Huius edificationis magistra est caritas quae saluti proximorum consulens id precipit aliis fieri, quod sibi quisque vult ab aliis impendi. Vezi în această privinţă ultima Enciclică a papei Benedict al XVI-lea, Deus caritas est din 25 ianuarie 2006.

Deja înainte de promulgarea actualului Cod de drept canonic, unii jurişti au manifestat un interes deosebit în tratarea acestui argument. Vezi de pildă: U. NAVARRETE, Conflictus inter forum internum et forum externum in matrimonio, în Investigationes theologico-canonicae, Romae 1978, 333-346; V. DE PAOLIS, Natura e funzione del foro interno, ibidem, 114-142; W. BERTRAMS, De natura iuridica fori interni Ecclesiae, în Quaestiones fundamentales iuris canonici, Romae 1978, 183-207; F. COCCOPALMERIO, Ecclesiologia Vaticani II et iuridicitas fori interni qua fori remissionis peccatorum, în Periodica 69 (1980), 163-189; G. VIRT, Epikie – verantwortlicher Umgang mit Normen. Eine historisch-systematische Untersuchung zu Aristoteles, Thomas von Aquin und Franz Suarez, (Tü-binger Theologischen Studien 21), Mainz 1983. După 1983 mulţi canonişti au

Caietele Institutului Catolic VI (2007) 69-94

70 Maximilian Pal

Relevanţa juridică a acestui canon are o importanţă deo-sebită nu numai pentru aceia care s-au angajat în pastoraţia familială ci şi pentru soţii care trăiesc experienţa unei căsătorii iremediabil falimentare. Schimbările profunde ale societăţii ro-mâneşti din ultimul deceniu ne oferă un număr impresionant de situaţii de acest gen, mai ales datorită fenomenului emigrării în alte zone ale Europei, în Asia şi Statele Unite. Însă nu trebuie să pierdem din vedere că în spatele acestui număr mare de căsătorii falimentare pe care statisticile ni le oferă se găsesc

abordat chestiunea despre salus animarum în dreptul canonic. Vezi: V. DE PAOLIS, Aspectus theologici et iuridici in sistema poenali canonico, în Periodica 76 (1986), 221-254; V. BERTOLONE, La „salus animarum” nell’ordinamento giuridico della Chiesa, Romae 1987; F.J. URRUTIA, Il criterio di distinzione tra foro interno e foro esterno, în Vaticano II – Bilancio e prospettive venticinque anni dopo, Roma 1988, 546-570; P. ERDÖ, ´Aequitas´ im geltenden Kirchenrecht, în Folia Theologica 2 (1991) 109-118; Idem, Teologia del diritto canonico. Un approccio storico-istituzionale, (Collana di studi di diritto canonico ed ecclesiastico 17 – Sezione canonistica), Torino 1996; E. PUCHER, Veritati, id est saluti animarum. Betrachtugen über das Zu-sammenwirken der Unter und Oberistanz Salzburg und Wien, în Gnade und Recht, Beiträge aus Ethik, Moraltheologie und Kirchenrecht. Festschrift für Gerhard Holotik zur Vollendung des 60. Lebensjahres, Frankfurt am Main-Berlin-Bern-Bruxelles-New York-Wien 1999, 513-518; C. J. M. ERRÁZURIZ, La salus animarum tra dimensione comunitaria ed esigenze individuali della per-sona, în Ius Ecclesiae 12 (2000) 327-342; H Pree, Le tecniche canonistiche di flessibilizzazione del diritto: possibilità e limiti ecclesiali di impegno, în Ius Ecclesiae 12 (2000) 375-418; I. PEREZ DE HEREDIA, I profili ecumenici della salus animarum nella codificazione della Chiesa cattolica, în Ius Ecclesiae 12 (2000) 465-492; J. HERRANZ, Finalità salvifica della legge canonica, în L’Osservatore Romano, 4 ianuarie 2000, 6-7; J. HERRANZ, Salus animarum, principio del ordinamento canonico, în Ius Ecclesiae 12 (2000) 291-306; J. I. ARRIETA, La salus animarum quale guida applicativa del diritto da parte dei pastori, în Ius Ecclesiae 12 (2000) 343-376; J.M. POMMARÈS, Le deuxième principe pour la réforme du droit canonique du synode des évêques de 1967, la coordination des fors dans le droit canonique revisé trente ans après, în I principi per la revisione del Codice di diritto Canonico. La ricezione giuridica del Concilio Vaticano II, J. CANOSA, coordonator (Pontificia Università della Santa Croce, Monografie giuridiche 16), Milano 2000, 104-126; P. GAFAELI, Fondamenti e limiti dell’oikonomia nella tradizione orientale, în Ius Ecclesiae 12 (2000) 419-436; P. MONETA, La salus animarum nel dibattito della scienza canonistica, în Ius Ecclesiae 12 (2000) 307-326; P. O. CALLAGAN, Il principio della salus animarum nelle altre confessioni cristiane, în Ius Ecclesiae 12 (2000) 437-466.

Indisolubilitatea absolută a căsătoriei 71

persoane concrete care trăiesc drama falimentului unui proiect de viaţă şi, împreună cu ei, trăiesc aceeaşi dramă copiii, care devin victime nevinovate şi instrumente în mâinile unuia dintre soţi împotriva celuilalt. Dar, în această dramă mai sunt im-plicaţi, poate, şi membrii familiei care, de cele mai multe ori dezorientaţi de noua situaţie creată, îşi împietresc inima faţă de persoana în cauză şi faţă de rudele acesteia.

În lumina principiului enunţat de canonul 1752, găsim apoi persoane divorţate, recăsătorite civil, care nu pot fi primite nici la sacramentul spovezii şi nici la Împărtăşanie. Aici întâlnim a-devărata cruce pe care o poartă responsabilii comunităţii cato-lice: parohii, vicarii şi cei implicaţi în pastoraţia familiei, dar nu numai atât, aici întâlnim şi apelul plin de angoasă al soţilor care îşi trăiesc propria dramă. Cunoaştem, de fapt, cu câtă prudenţă a înfruntat Sinodul nostru diecezan din Iaşi această problemă în timpul sesiunilor sale, cunoaştem, de asemenea, cu câtă sensibilitate stabileşte Conferinţa Episcopală Italiană în Directoriul pentru pastoraţia familiilor din 1993 „ca în activitatea pastorală a familiei să se acorde o atenţie deosebită persoanelor divorţate”.

Pe de altă parte, sacramentul căsătoriei, datorită elemen-telor sale constitutive, nu depinde nici de Biserică şi nici de arbitrajul omenesc, deoarece ipse Deus est auctor matrimonii, variis bonis ac finibus praediti2, cum de altfel şi Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, în Alocuţiunea adresată prelaţilor Tribu-nalului Suprem de la Rota Romana din 1 februarie 2001, afirma că astăzi oamenii încearcă „să înlocuiască aspectul uman cu autonomia individuală sau socială în ambientul cultural în care trăiesc”, acceptând cu multă uşurinţă „unirile de fapt, inclusiv cele homosexuale, pe care le aseamănă cu căsătoria” negându-se astfel aspectul obiectiv al acesteia3.

De altfel, în Alocuţiunea sa, papa Ioan Paul al II-lea sublinia că indisolubilitatea căsătoriei nu este un bun de care Biserica dispune după bunul ei plac, ci este un dar primit de la Dumne-zeu pe care Biserica trebuie să-l păstreze şi să-l facă cunoscut

2 Cfr. GS, nr. 48.3 Cfr. Osservattore Romano, 2 februarie 2001, 7.

72 Maximilian Pal

oamenilor: „Trebuie să reafirmăm că, o dată ce căsătoria a fost celebrată şi consumată, ea nu poate fi desfăcută de nici o putere omenească, nici măcar de puterea Pontifului Roman în calitate de Păstor al Bisericii universale care are jurisdicţie supremă, imediată, directă şi universală asupra ei”4.

Toţi cei care lucrează în tribunalele bisericeşti sau sunt implicaţi în pastoraţia familiilor se găsesc inseraţi în dina-mismul acestor principii pe care nu pot să le ignore: pe de o parte, salus animarum trebuie să-i facă sensibili şi deschişi faţă de acele persoane care se găsesc în situaţii familiale dificile; pe de altă parte însă, trebuie să fie conştienţi că nu pot dispune de sacramentul căsătoriei după bunul lor plac, din moment ce nici o putere bisericească şi nici Suveranul Pontif nu poate desface o căsătorie valid celebrată între două persoane botezate, căsătorie care a fost celebrată şi consu-mată printr-un act conjugal. Numai în cazul în care căsătoria este lipsită de un element esenţial al ei încă din momentul formării, poate fi declarată nulă de către Biserică5.

4 Cfr. AAS, XCII, (2000), 353. 5 Consultă manualele de drept matrimonial care tratează despre

elementele esenţiale ale căsătoriei şi despre viciile de consens: E. CAPPELLINI, Il matrimonio canonico in Italia, Ed. Queriniana, Brescia 1984, pp. 352; A. M. ABATE, Il matrimonio nella nuova legislazione canonica, Ed. Paidea, [Pontificia Universitas Urbaniana, Subsidia Urbaniana/ 1], Roma 1985, pp. 353; F. BERSINI, Il nuovo diritto canonico matrimoniale, Ed. LDC, Torino-Leumann 1985, pp. 272; L. CHIAPPETTA, Il matrimonio nella nuova legislazione canonica e concordataria, Ed. Dehoniane, Roma 1990, pp. 920; AA.VV., Il matrimonio canonico fra tradizione e rinnovamento, Ed. Dehoniane, Bologna 19912, pp. 416; P. MONETA, Il matrimonio nel nuovo diritto canonico, Ed. ECIG, Genova 1993, pp. 280, (cfr. ediţia prescurtată care a apărut în AA.VV., Il diritto nel mistero della Chiesa, vol. III, Pontificia Università Lateranense, Roma 1992, 165-302); J. PRADER, La legislazione matrimoniale latina e orientale. Problemi interecclesiali, interconfessionali, interreligiosi, Ed. Dehoniane, Roma 1993, pp. 106; E. VITALI- S. BERLINGO, Il matrimonio canonico, Ed. Giuffrè, Milano 1994, pp. XI-250. În afara acestor manuale vezi tratatele de specialitate cu privire la sacramentul căsătoriei: AA.VV., La nuova legislazione matrimoniale canonica. Il consenso: elementi essenziali, difetti, vizi în Studi giuridici X, Lib. Ed. Vaticani, Città del Vaticano 1986, pp. 201; Gli impedimenti al matrimonio canonico în Studi giuridici XIX, Lib. Ed. Vaticana, Città del Vaticano, 1989, pp. 222; La simulazione del consenso matrimoniale canonico în Studi giuridici XXII, Lib. Ed. Vaticana, Città del


Iată deci scopul specific şi foarte delicat al tribunalului bisericesc: să verifice, în caz concret, dacă, în momentul celebrării căsătoriei, oricare ar fi motivul prevăzut de legea canonică, consimţământul soţilor sau numai al unuia dintre ei a fost nul sau ineficient şi a dat naştere unei căsătorii nule.

1. Certitudinea morală şi căutarea adevărului pe durata instruirii cauzei

În temeiul canonului 1608 din actualul Cod de drept canonic, judecătorul poate declara nulă o căsătorie numai dacă dovezile prezentate la dosar (ex actis et probatis), riguros examinate „ex sua conscientia” (conştiinţă, înţeleasă atât în sens etic cât şi psihologic), conduc la certitudinea morală a nulităţii căsătoriei respective6.

Această certitudine morală a judecătorului trebuie să fie obiectivă, adică bazată pe evaluarea responsabilă a dovezilor prezentate în instanţă. Aşa cum amintea Pius al XII-lea în

Vaticano 1990, pp. 244; P.A. BONNET – C. GULLO (coordonatori), L'immaturità psico-affettiva nella giurisprudenza della Rota Romana în Studi giuridici XXIII, Lib. Ed. Vaticana, Città del Vaticano 1990, pp. 252; P. PAVANELLO, Il requisito della perpetuità nell'incapacità di assumere le obbligazioni essenziali del matrimonio (c. 1095, n.3), Analecta Gregoriana vol. 266, Editrice Pontificia Università Gregoriana, Roma 1994, pp. XVIII-194; C. BARBIERI-A. LUZZAGO-L. MUSSELI, Psihopatologia forense e matrimonio canonico, în Studi giuridici LXVII, Lib. Ed. Vaticana, Città del Vaticano, 2005, pp. 347.

6 E. COLAGIOVANNI, Il giudice e la valutazione delle prove, în I mezzi di prova nelle cause matrimoniali, Città del Vaticano 1995, 10-11; Vezi de asemenea conferinţa ţinută de Zenon Grocholewski, cu ocazia inaugurării anului judiciar 1997 pe când era secretar al Signaturii Apostolice, La certezza morale come chiave di lettura delle norme processuali: „Tra la certezza assoluta e la quasi-certezza o probabilità sta, come tra due estremi la certezza morale. Essa – afferma Pio XII e lo ripete Giovanni Paolo II – nel lato positivo è caratterizzata da ciò, che esclude ogni fondato o ragionevole dubbio e, così considerata, si distingue essenzialmente dalla menzionata quasi-certezza; dal lato poi negativo, lascia sussistere la possibilità assoluta del contrario, e con ciò si differenzia dall’assoluta certezza… Con altre parole, si tratta della certezza che esclude la probabilità del contrario, anche se non esclude la possibilità assoluta del contrario”. Cfr. Pius al XII-lea PP. Alocuţiunea adresată membrilor tribunalului suprem Rota Romana din 1 octombrie 1942 în AAS, XXXIV (1942), 338 şi urm.

74 Maximilian Pal

Alocuţiunea sa adresată Tribunalului de la Rota Romana din 2 octombrie 1944, în culegerea probelor pentru dovedirea adevărului sunt implicaţi toţi colaboratorii tribunalului bisericesc pentru ca împreună, printr-o acţiune conjugată, să poată judeca lucrurile conform adevărului şi dreptului, astfel încât, să existe o coincidenţă între situaţia obiectivă a părţilor implicate în proces şi conţinutul hotărârii judecătoreşti7. În acest sens, adunarea generală a Sinodului Episcopilor din luna octombrie 1967 a stabilit unul din principiile din care s-a inspirat Codul de drept canonic, principiu care stabileşte ca între forul extern şi cel intern să existe o coordonare strânsă în aşa fel încât să se evite stările conflictuale8.

Întorcându-ne asupra argumentului cu privire la colaborarea strânsă şi activă cu toţi membrii tribunalului bisericesc, ni se pare util să amintim că fiecare, prin misiunea încredinţată de Ordinariul locului, trebuie să-şi ofere disponibilitatea colaborării sale în formă dialectică, îndeplinindu-şi cu multă sârguinţă misiunea pe care o are pe tot parcursul instruirii cauzei, sau cum amintea papa Pius al XII-lea, debbono fare, per così dire, causa comune e insieme collaborare, non mescolando l’ufficio proprio di ciascuno, ma in cosciente e voluta unione e sottomissione al medesimo fine.

În această dialectică a instruirii cauzei matrimoniale, un rol important îl are judecătorul care, din actele prezentate în dosar, poate să ajungă la o hotărâre echilibrată conformă cu adevărul, evitând atât pe cât este posibil scrupulul şi laxismul, convins fiind că aplică în caz concret învăţătura Bisericii despre căsătoria creştină9.

De altfel, este necesar să facem apel la Alocuţiunea papei Pius al XII-lea care punea accent pe căutarea adevărului din

7 Cfr. AAS, XXXVI (1944), 281-290. Vezi conferinţa ţinută de profesorul JOAQUIN LLOBELL cu ocazia inaugurării anului judiciar 1996, Foro interno e giurisdizione matrimoniale canonica.

8 Cfr. Prefaţa noului Cod de drept canonic promulgat în 1983, trad. în limba română de pr. I. Tamaş.

9 A. STANKIEWICZ, I doveri del giudice nel processo matrimoniale canonico, în Apollinaris 60 (1987) 205-225.


partea tuturor persoanelor implicate în procesul de nulitate a unei căsătorii.

Înainte de toate, apărătorul legământului sacru, prin însăşi misiunea sa, are datoria să colaboreze cu ceilalţi membri ai tribunalului pentru a promova binele comun, mai ales atunci când face cercetările specifice acţiunii, expune şi clarifică situaţii de fapt şi de drept care sunt în favoarea consimţământului matrimonial10. Prin urmare, afirmă Pius al XII-lea, non sarebbe compatibile… con l’adempimento solerte e fedele del suo dovere, se egli si contentasse di una sommaria visione degli atti e di alcune superficiali osservazioni, însă argumentarea sa trebuie să fie conformă cu adevărul, bazându-se pe argumente doctrinale şi juridice serioase. Dacă, în schimb, apărătorul legământului sacru îşi asumă rolul de avocat, prezentând o apărare în favoarea nulităţii căsătoriei, sau dacă şi-ar asuma rolul de judecător pronunţându-se în favoarea sau în defavoarea nulităţii căsătoriei, atunci şi-ar neglija oficiul pe care şi-l asumă în proces11.

De asemenea, în orice acţiune procesuală un rol important îl are şi avocatul12 a cărui misiune, după cum afirmă papa Ioan

10 Printre studiile publicate cu privire la intervenţia apărării în timpul procesului, vezi: M. LEGA-V. BARTOCETTI, De Iudiciis ecclesiasticis, I, 332-340; P. CIPROTTI, De advocatis et procuratoribus in causis de nullitate matrimonii, în Apollinaris 10 (1937), 467-469; G. PUGLIESE, Avvocati e procuratori nelle cause di nullità del matrimonio presso i tribunali ecclesiastici, în Rivista di di-ritto matrimoniale (1937) 603-612; E. GRAZIANI, Doveri e funzioni del difensore del Vincolo e dell’Avvocato nel processo matrimoniale, în Il Diritto Ecclesiastico (1944-1945), 179-181; A. JULLIEN, Juges et avocats des tribunaux de l’Eglise, Rome 1970, 291-310; F. DELLA ROCCA, Il mandato forense nel processo canonico, în Saggi (1971) 201-304; P. PALAZZINI, Un problemma di morale professionale: Avvocati cattolici e divorzio, în Studi Cattolici 119 (1971), 90-94; L. SPINELLI, L’avvocato nel processo matrimoniale canonico, în Archivio giuridico „Filippo Serafini” 190 (1976) 5-10; G. GULLO, Il diritto di difesa nelle varie fasi del processo matrimoniale, Roma 1986; C. DE DIEGO LORA, Juges, abogados, procuradores, ante la ley civil de divorcio, în Jus Canonicum 23 (1983) 753-778; S. VILLEGGIANTE, Il diritto di difesa delle parti nel processo matrimoniale canonico, Roma 1984.

11 Cfr. AAS, XXXIV (1944), 283-285.12 Cfr. DE LUCA, L’avvocato fra il privato e l’autorità, în Vicariato di Roma,

Attività dell’Ufficio III nell’anno 1972, Roma 1973, 27 şi urm.; DELLA ROCCA, Avvocato (dir. can.), în Novissimo Digesto Italiano, Torino 1968, 1682 şi

76 Maximilian Pal

Paul al II-lea în Alocuţiunea sa din 28 ianuarie 1982, este văzută ca un oficiu bisericesc13. De fapt, dacă menirea sa este aceea de a culege probe doveditoare în favoarea şi apărarea părţii pe care o apără (fie reclamant sau pârât), el trebuie să se călăuzească după principiul enunţat mai sus, şi anume: reflexiile sale, consilierea juridică pe care o acordă, dovezile pe care le prezintă, toate să ducă spre elucidarea adevărului, fără să construiască în mod artificial cauza procesuală în aşa fel încât părţile şi martorii să depună mărturii false. Avocatul este sfătuit să acţioneze după cum îi dictează propria conştiinţă. Pe timpul desfăşurării procesului, avocatul nu trebuie să evidenţieze fapte prin talentul său oratoric şi dialectic, dar trebuie să scoată în evidenţă un fapt existent deja şi nici să atribuie argumentării sale o putere juridică exagerată. În procesul canonic asistăm la o participare ordonată şi înţeleaptă a tuturor persoanelor implicate în instruirea cauzei care, neamestecând funcţiile pe care le au, animaţi de dragostea pentru adevăr, îi oferă judecătorului o viziune completă şi complexă a speţelor concrete sub diferitele lor aspecte.

2. Colaborarea preliminară înainte de introducerea acţiunii

Am tratat deja despre rolul pe care îl au persoanele implicate într-un proces canonic matrimonial şi rolul pe care îl au acestea faţă de persoanele care se găsesc în situaţii matrimoniale critice.

În faţa acestor situaţii, important este ca fiecare dieceză să asigure un oficiu de consiliere pastorală şi juridică pentru soţi

urm.; OLIVERO, Avvocato (dir. can.), în Enciclopedia del diritto, vol. IV, Milano 1959, 658; SPINELLI, L’avvocato nel processo matrimoniale canonico, în Archivio giuridico, 1976, 6; BLASI, La difesa tecnica nel nuovo diritti processuale canonico, în Archivio giuridico, 1985, 529 şi urm. LLOBEL, Lo ius postulandi e i patroni, în AA VV. Il processo matrimoniale canonico, Ed. LEV 1988, 185 şi urm. În ceea ce priveşte aspectele istorice ale acestei instituţii juridice vezi VIOLARDO-FELICI, Avvocato, în Enciclopedia cattolica, vol. II, 653; GILLET, Avocat, în Dictionnaire de droit canonique, vol. I, 1524-1528; MONETA, L’avvocato nel processo matrimoniale, în AA. VV., Dilexit iustitiam. Scritti in onore di A. Card. Sabattani, Ed. LEV 1984, 323;

13 Cfr. Monitor Ecclesiasticus, CVII (1982), I, 9.


în speranţa salvării căsătoriei lor14. Dar dacă soluţiile date de aceste oficii de consiliere sunt imposibil de urmat, atunci este bine ca persoana să se consulte cu un avocat din cadrul tribunalului bisericesc care, la rândul său, trebuie să o asculte cu răbdare. În acest sens, este necesar ca avocatul să fie înzestrat cu multă prudenţă şi înţelepciune pentru a percepe cu claritate toate faptele ce au dus la conflictele dintre părţi, iar atunci când apare clar că ipoteza nulităţii căsătoriei devine reală, avocatul trebuie să aprofundeze cazul prin studiu pentru a individualiza cu mai multă claritate capul de nulitate a căsătoriei şi probele cele mai adecvate în favoarea nulităţii ei. Cu cât această individualizare este mai clară şi mai precisă, cu atât mai clară poate fi şi instruirea procesului. Pe de altă parte, conform dispoziţiilor canonului 1677, & 3 din Codul de drept canonic, judecătorul, pentru a stabili limitele cercetării procesuale, nu trebuie să emită o formulă generică cu privire la nulitatea căsătoriei dar trebuie să stabilească clar capetele de nulitate de care este acuzată validitatea ei.

Tot în această fază preliminară, aş propune o altă reflecţie în baza canonului 1689 care prevede: În sentinţă, părţile să fie avertizate asupra obligaţiilor morale şi chiar civile la care

14 Aşa cum vom analiza mai târziu cererea şi motivul cererii sunt fapte juridice pe care reclamantul le face şi pe care judecătorul trebuie să le examineze pentru a vedea dacă există o cauză de nulitate a căsătoriei (cfr. Provida Mater, art. 64). Acest lucru se face în faza preliminară, pentru a evita deschiderea unor acţiuni judecătoreşti care au baze false, cum ar fi o căsătorie acuzată de nulitate din cauza vârstei rezultate din acte false ataşate la cerere. În momentul în care cererea de judecată este respinsă, ce posibilităţi mai are reclamantul? Canonul 1505, & 2 le enumeră:

— o nouă cerere;— recursul făcut colegiului împotriva decretului emis de preşedintele

tribunalului sau la tribunalul de apel atunci când este vorba despre un judecător unic; chestiunea respingerii trebuie să fie rezolvată cât mai repede posibil. În cazul unei excepţii privind incompetenţa relativă, dacă judecătorul se declară competent, decizia lui nu admite apel, dar nu sunt oprite contestaţia în anulare şi repunerea în situaţia anterioară.

Jurisprudenţa Tribunalului Apostolic de la Rota Romana admite repunerea în situaţia anterioară în cauzele de declarare a căsătoriilor nule: cfr. Romana din 14 iulie 1973, nr.3-4, coram Davino; Romana din 18 februarie 1974 coram Egan nr. 14-18; Luganen. Din 28 mai 1975, nr. 2-3 coram Davino; Catacen. Din 10 iulie 1976, coram Ewers, Decano.

78 Maximilian Pal

eventual sunt ţinute una faţă de cealaltă şi faţă de copii, cu privire la întreţinerea şi educaţia ce trebuie să li se dea.

Nu ştiu exact ce eficacitate concretă ar putea să aibă asupra părţilor acest îndemn, însă, din punct de vedere al canonului 1752 care tratează despre salus animarum, mă întreb dacă nu cumva despre aceste obligaţii morale şi civile nu trebuie să vorbească avocatul cu clientul său înainte de începerea procesului matrimonial.

Cred că este foarte important ca avocatul să-i pună clientului său această întrebare dacă nu cumva în anumite împrejurări obţinerea nulităţii căsătoriei prin sentinţă judecătorească este un bine pentru părţi sau le cauzează un rău şi mai mare. Aici mă refer la acele cazuri de nulitate a căsătoriei care prevăd excluderea copiilor sau în cazul naşterii unui copil în mod accidental. O eventuală declarare de nulitate în acest caz ar avea repercusiuni grave asupra copilului care se vede refuzat de părinţi. Acelaşi lucru îl putem afirma şi în cazul în care unul dintre soţi a încheiat o căsătorie sub ameninţare sau de frică şi când una din părţi a fost constrânsă să se căsătorească împotriva voinţei sale din cauza unei sarcini neprevăzute. În acest caz, în copilul conceput înainte de celebrarea căsătoriei s-ar putea instala un dinamism psihologic care să-i dea în viaţă un profund simţ de vină prin faptul că a fost cauza unei căsătorii nefericite a părinţilor.

3. Mijloacele de probă care determină certitudinea morală a judecătorului

Întorcându-ne la argumentul despre probele care se pot aduce în instanţă, trebuie să spunem că Legiuitorul prevede drept scop al acestora determinarea „certitudinii morale” a judecătorului cu privire la nulitatea căsătoriei.

Codul de drept canonic, în cartea a VII-a intitulată De processibus, în canoanele 1526-1586 tratează despre probe. În baza canonului 1527, & 1, Legiuitorul stabileşte un principiu general: pot fi prezentate orice fel de dovezi care par utile pentru instruirea cauzei şi sunt licite.


Făcând această premisă, singurele probe admise de Cod au fost clasificate în ordinea importanţei pe care o au într-un proces. Astfel, în primul rând, Codul admite:

A) Declaraţiile părţilor care, spre deosebire de legislaţia abrogată, nu aveau valoare probatorie într-un proces de declarare a nulităţii căsătoriei: Depositio iudicialis coniugum non est apta ad probationem contra valorem matrimonii constituendam. Declaraţiile părţilor, după noul Cod, formează adevărate probe, mai mult, sunt probe care cântăresc greu într-un proces. Această schimbare de legislaţie a avut loc în urma publicării Declaraţiei conciliare Dignitatis Humanae la care Mons. Serrano face referinţă într-o sentinţă judecătorească din 27 ianuarie 1984: si ex parte maiorem observantiam profert erga naturalem hominis veracitatem et dignitatem – iuxta placita quoque Concilii Vaticani II (cf. Dignitatis Humanae, praesertim in n. 1) –; ex alia autem magis congruit cum administratione iustitiae in facie Ecclesiae, in qua omnes... veritatem debent in conscientia prosequi15.

Fundamentale sunt depoziţiile judiciare şi extrajudiciare ale părţilor pentru următoarele capete de nulitate a căsătoriei: simularea consensului (can. 1101) pentru toate formele de simulare, fie totală sau parţială, (simularea parţială pentru excluderea: copiilor din căsătorie, a indisolubilităţii, a fidelităţii şi unităţii căsătoriei, a sacramentalităţii ei, binele soţilor)16. Însă importată este depoziţia soţilor şi în cazurile prevăzute de

15 Cfr. coram Serrano, 27 ianuarie 1984 în RRDec. Vol. LXXVI, 58, n. 13. Acest argument este foarte bine tratat de M. J. ARROBA CONDE, Il valore di prova delle dichiarazioni giudiziali delle parti nelle cause di nullità matrimo-niale. Autorul acestui articol afirmă că declaraţiile părţilor pot forma proba decisivă într-un proces canonic matrimonial, adică proba care să ducă la certitudinea morală pe care judecătorul şi-o acumulează în timpul instruirii procesului referitor la capul de nulitate pe care îl judecă.

16 Cfr. C. BURCKE, I fini del matrimonio: visione istituzionale o personalisti-ca? în Annales Theologici, (1992) nr. 6, 237-239; A. FAVALE, Fini del matrimo-nio nel Magistero del Concilio Vaticano II, în AA.VV. Realtà e valore del sa-cramento del matrimonio, Roma 1976, 192-206; O. FUMAGALLI CARULLI, La di-mensione spirituale del matrimonio e la sua tradizione giuridica, în Ius (1980), 35 şi u.; J. MARSHALL, Amarsi davvero, San Paolo, Torino 1998.

80 Maximilian Pal

drept care face ca o căsătorie să fie nulă: eroarea în ceea ce priveşte calitatea unei persoane înţeleasă în mod direct şi principal (can. 1097, & 2)17, dolul (can. 1098)18 „condicio” (can. 1102)19, frica şi violenţa (1103)20. De fapt, nimeni în afară de Dumnezeu şi de cel interesat nu poate cunoaşte dacă s-a verificat sau nu validitatea căsătoriei în aceste capete de nulitate redate mai sus. Subliniez că cel interesat este acela care a revelat intenţia sa de simulare şi pe cale extrajudiciară

17 A. STANKIEWICZ, L’errore di diritto nel consenso matrimoniale e la sua autonomia giuridica, în: Periodica, 83 (1994), 652 şi urm.; J. KOWAL, L’errore circa le proprietà essenziali o la dignità sacramentale del matrimonio (c. 1099) în: Periodica, 87 (1998), 304 şi urm; U. NAVARETTE, De sensu clausulae,”dummodo non determinet voluntatem” can. 1099, în : Periodica, 81 (1992), 469-520; V. DE PAOLIS, L’errore che determina la volontà, citat de A. STANKIEWICZ, L’errore di diritto nel consenso matrimoniale..., 651; Vezi de asemenea sentinţele Tribunalului Apostolic de la Rota Romana cu privire la unele cauze matrimoniale în materie de eroare: coram Di Felice, 16 decembrie 1985, în: SRR Dec., 77, 495-505; coram Pompedda, 17 martie 1986, în: SRR Dec., 78, 174-183; coram Burke, 23 iunie 1987, în: SRR Dec., 79, 393-397; coram Boccafola, 15 februarie 1988, în: SRR Dec., 80, 87-105; coram Giannecchini, 14 iulie 1988, în: SRR Dec., 80, 471-479; coram Stankiewicz, 25 aprilie 1991, în: SRR Dec.,, 83, 280-290; coram Pompedda, 16 ianuarie 1995, în: SRR Dec., 87, 1-9; coram Giannecchini, 18 decembrie 1996, în Monitor Ecclesiasticus, 123 (1988), 561-591.

18 Jurisconsulţii romani numeau dolul Omnis calliditas, fallacia, machinatio, ad circumveniendum, fallendum, decipiendum, altera adhibita. O astfel de definiţie a fost perfecţionată de filozofii şi juriştii scolastici până la definiţia pe care o găsim în Michiels: Deceptio alterius deliberate et fraudulenter commissa qua his inducitur ad ponendum determinatum actum iuridicum. Cfr. AA. VV. (coordonator V. FAGIOLO), Il dolo nel consenso matrimoniale (Annali di Dottrina e Giurisprudenza Canonica, II), Città del Vaticano 1972; P. HUIZING, Nota sul dolo causa del nullità del foedus matrimoniale, în Ius Populi Dei (Miscellanea in honorem Raymundi Bidagor, III), Romae 1972, 597-601; H. FLETEN, Irrtum und Täuschung bei der Eheschliessung nach kanonischen Recht, Paderborn 1957; ID., Der error qualitatis dolose causatus als Ergänzung zu c. 1083, 2 CIC, în Österreichisches Archiv für Kirchenrecht, 11 (1960) 249-263; H. FLETTEN, Quommodo matrimonii contrahentes iure canonico contra dolum tutandi sint, Köln 1961; P. FEDELE, Il dolo nel matrimonio canonico. Ius vetus et ius condendum, în Apollinaris 40 (1967) 325-357; B. GANGOITI, Dolus vel melius error constituitne titulum sive causam nullitatis matrimonii? în Angelicum 50 (1973) 430-576; M. VIANI, Matrimonio canonico tra rinnovamento e tradizione. Il dolo nel consenso matrimoniale, (Biblioteca di studi religiosi, 12), Pisa 1989; ID, Il dolo come


şi prin urmare această mărturisire poate fi foarte importantă chiar dacă pe cale judiciară nu o confirmă sau chiar o neagă. În acest caz, judecătorul trebuie să ia în calcul circumstanţele în care persoana interesată a făcut aceste afirmaţii pentru a stabili dacă cele declarate pe cale extrajudiciară în prezenţa membrilor familiei sau a prietenilor sunt mai credibile decât declaraţiile judiciare.

B) Capitolul II din titlul IV al cărţii a VII-a din Codul de drept canonic ce poartă titlul generic de procese tratează despre dovedirea prin înscrisuri (can. 1539-1546)21.

vizio del consenso matrimoniale nella dottrina e nella legislazione canonica, Roma 1989; P.F. NICOLOSI, Il dolo come nuovo vizio del consenso matrimoniale, (Teză de doctorat condusă de prof. J. F. Castaño, prezentată la Universitatea Pontificală Sfântul Toma de Aquino) Roma 1991.

19 BERNHARD, La „conditio de praesenti”à la lumière de la jurisprudence du Tribunal de la Rote, în Apollinaris 40 (1967) 535-569; O. GIACCHI, Il consenso nel matrimonio canonico, Milano 1968, 265-342; L. G. WRENN, A New Condition Limiting Marriage, în The Jurist 34 (1974) 292-315; O. FUMAGALLI CARULLI, Intelletto e volontà nel consenso matrimoniale nel diritto canonico, Milano 1974, 408-443; T. GARCIA BARBERENA, El matrimonio condicionado: problemas “de iure condendo”, în AA.VV., El consentimento matrimonial hoy, Salamanca 1976, 229-252; M. PARISELLA, De conditione resolutiva în Periodica 66 (1977) 327-334; M. ZUROWSKI, La problematique actuelle de l’acte conditionel, în Prawo Kanoniczne, 17 (1975) 87-99; ID., Matrimonium sub conditione, în Periodica, 64 (1975) 141-146; J. PRADER, De consensu matrimoniali condicionato, în Nuntia 6 (1978); D. TIRAPU MARTINEZ, El consentimiento condicionado y el c. 1102 del Código de Derecho Canónico, în Ius canonicum 26 (1986) 311-358; A. ABATE, Il consenso matrimoniale nel nuovo Codice di Diritto Canonico, în Apollinaris 59 (1986) 483-485.

20 Cfr. F.LOPEZ ILLANA, Iurisprudentia Rotalis de nullitate matrimonii ob vim et metum, în Periodica 61 (1972) 487-524; E. PALEARI, L’autonomia del consen-so matrimoniale nella normativa canonistica del „metus extrinsecus”, Milano 1974; U. MOSIEK, Metus ab intrinseco incussus als Ehenichtigkeitsgrund, în AA. VV. Convivium utriusque iuris, Wien 1976, 243-254; C. GULLO, Il metus ingiustamente incusso nel matrimonio in diritto canonico, Napoli 1970; J. KRUKOWSKI, De jurisprudentiae evolutione S. Romanae Rotae recentis in causis de nullitate matrimonii ex vi et metu, în Prawo Kanoniczne, 14 (1971) 205-224; J.J. GARCIA FAILDE, Observationes novae circa matrimonium cano-nicum simulatum et coactum, în Periodica 76 (1986) 208-209.

21 Cfr. P. A. BONNET, Il processo documentale, în Il processo matrimoniale canonico, Città del Vaticano 1988, 389-427; D. DE DIEGO LORA, El processo documental del nuevo Codex Iuris Canonici, în Ius Canonicum, 23-46 (1983)

82 Maximilian Pal

Documentele pot fi publice sau private. Se numesc documente publice bisericeşti cele redactate de o persoană publică în timpul exercitării funcţiei sale în Biserică observând formalităţile prescrise de dreptul canonic. În schimb, se numesc documente publice civile cele care sunt recunoscute ca atare şi redactate conform legii fiecărui stat.

Toate celelalte documente sunt private (de pildă: scrisori, jurnale, certificate medicale, informaţii scrise şi culese de detectivi particulari, declaraţiile părţilor în faţa unui preot cu ocazia întocmirii actelor prematrimoniale etc.).

De altfel, trebuie să facem distincţie între documente originale şi fotocopii; între documente autentice şi cele genuine, între documente apocrife şi cele false.

În temeiul canonului 1544, înscrisurile nu au forţă dovedi-toare în proces decât dacă sunt prezentate în original sau în copie legalizată de notar şi sunt depuse la cancelaria tribu-nalului pentru a putea fi examinate de judecător şi de partea adversă: certificatul de botez, de pildă, atestă că o persoană a primit botezul, certificatul de căsătorie atestă că două per-soane au celebrat căsătoria; notarul atestă în mod direct şi principal depozitarea la dosar a unui document privat etc.

Documentele particulare, în general, au valoare de declaraţii extrajudiciare. Printre aceste documente putem aminti certificatele medicale, care au valoare de înscris extrajudiciar.

Suspecte rămân însă informaţiile pe care le depun detectivii particulari, informaţii care pot fi analizate în contextul înscrisurilor depuse, chiar dacă aceste informaţii pot constitui adevărate „probe doveditoare”, aşa cum stabileşte canonul 1527, care le numeşte licite.

În egală măsură putem discuta şi despre valoarea documentelor care s-au întocmit înainte de celebrarea căsătoriei ca probă a simulării consensului22. De asemenea se discută mult asupra valorii pe care o au mijloacele audiovizuale ca probă într-un proces. Problema s-a discutat mult în timpul

663-677; J. M. SERRANO, De probationibus, Caput II de probatione per documenta, în Commento…, 889.

22 S. VILLEGIANTE, De chartulis et declarationibus contra valorem matrimonii praeparatis, în Monitor Ecclesiasticus (1962), III-IV, 561 şi urm.


sesiunilor de elaborare a noului Cod, înlocuindu-se expresia dovedirea prin înscrisuri din canonul 180 din Schemele redacţionale cu expresia dovedirea prin instrumente23. După prevederile canonului 1527, & 1, pot fi prezentate orice fel de dovezi care par utile pentru instruirea cauzei, inclusiv dovezi provenite din mijloacele audiovizuale ca un act doveditor autonom. Aceste probe trebuie folosite în contextul celorlalte probe şi cu multă prudenţă ştiind bine că acestea pot fi foarte uşor trucate sau falsificate.

C) Capitolul al III-lea tratează despre proba cu martori24. Aşa cum am afirmat mai sus, dreptul canonic a estimat mărturia depusă de martori ca fiind relevantă într-un proces. Această procedură este o caracteristică a dreptului canonic, dacă ne gândim la procedura judiciară civilă şi la aceea din perioada dreptului roman iustinianeu care a fost mai puţin favorabil mărturiilor depuse de martori25. În acest sens, interesant este faptul că Decretaliile din Evul mediu acordau mai multă credibilitate probei cu martori decât documentelor prezentate. F. X. Wernz notează la începutul veacului XX: probatio per testes fit viva voce et per personam, non per rem mortuam; viva vox autem et persona rei mortuae sunt preferendae, cum agitur de fide iudici facienda26.

Aşadar, fiind vorba de o problemă foarte cunoscută, Codul de drept canonic stabileşte că martorii au obligaţia gravă de a mărturisi adevărul prin jurământul pe care îl vor face în

23 „ita ut sub latiore locutione veniant etiam teniolae magneticae, vel alia huiusmodi „instrumenta”…Unus Consultor censet propositionem admitti non posse, quia illa „instrumenta” saepe saepius carent aliquo elemento quod confert certitudinem documento. Consultoribus placet ut can. 180 meneat uti est. Cfr. Communicationes, IX (1979), 105.

24 Cfr. J. M. PINTO GOMEZ, La giurisdizione, în Il processo matrimoniale, cit., 60; E. DOSI, La prova testimoniale. Struttura e funzione, Milano 1974, 10-77; CARNELUTTI, La critica delle testimonianze, în Archivio di psihologia, 8 (1907-1908) 167-175; D. FALTIN, De probatione per testes, în Laurentianum 3 (1961) 406-408; U. NAVARRETE, De aestimatione testimoniorum in processu canonico, în Periodica 58 (1969) 755.

25 A. GAUTHIER, La prova testimoniale nell’evoluzione del diritto canonico, în I mezzi di prova nelle cause matrimoniali secondo la giurisprudenza rotale, 50.

26 F.X. WERNZ, Ius Decretalium, t. V, De iudiciis ecclesiasticis, Prati 1914, n. 604, nota 5.

84 Maximilian Pal

prealabil (can. 1548, & 1 şi 1562, && 1-2). De asemenea trebuie să ţinem cont de toate acele persoane care prin dreptul însuşi sunt excluse să dea răspuns judecătorului, deoarece sunt obligate la secretul de oficiu (can. 1548, & 2, 1): episcopii, preoţii şi diaconii, dacă au cunoştinţă de cauză prin oficiul pe care îl ocupă, funcţionarii publici, medicii, moaşele, avocaţii, notarii şi toţi ceilalţi care sunt obligaţi la secret profesional. Este clar că persoana interesată poate dispensa persoanele care deţin secrete de oficiu.

Mai există în drept şi persoane care sunt incapabile să depună mărturie. În primul rând, sunt persoanele imature, adică minorii sub 14 ani şi cei bolnavi mintal. În al doilea rând, persoanele care au un rol special în cauza respectivă: judecătorul şi asistenţii săi, avocatul şi, în al treilea rând, preoţii care au informaţii provenite din mărturisirea sacramentală: incapacitatea lor de a da mărturie este absolută şi nici la cererea penitentului nu poate fi acceptată (can. 1550, && 1-2).

În ceea ce priveşte prezentarea martorilor: ei pot fi prezentaţi de părţile în proces (reclamant sau pârât), de apărătorul legământului sacru sau pot fi citaţi din oficiu de judecător, care are dreptul să limiteze numărul excesiv de martori (can. 1553).

Aş dori să evidenţiez în continuare modul în care trebuie să fie interogaţi martorii. Înainte de toate, martorii trebuie să dea informaţii despre relaţia existentă între ei şi persoanele în cauză, despre provenienţa informaţiilor cu privire la fapte (au aflat direct de la sursă sau au auzit de la altcineva), data la care au aflat despre cele afirmate (can. 1563).

Întrebările puse martorilor trebuie să fie simple, scurte şi clare. Ele trebuie să fie concentrate asupra cauzei, adaptate la capacitatea martorului, ţinându-se cont de vârsta, cultura, mentalitatea şi temperamentul său; martorul nu trebuie să fie intimidat şi nici înşelat, întrebările nu trebuie să sugereze răspunsuri, nu trebuie să fie ofensatoare şi nici lipsite de respect (can. 1564).

Aceste răspunsuri pe care martorul le dă trebuie verbalizate în mod fidel, evitându-se, pe cât posibil, expresii schematice sau prea tehnice care să-i determine pe judecătorii din


tribunalul de Apel să ajungă la concluzia că răspunsurile date de martori nu sunt genuine. Pentru respectul pe care trebuie să-l dăm fiecărei persoane, trebuie să clarificăm cu precizie ceea ce spune fiecare martor, lăsându-l să se exprime cu calm, deoarece, de cele mai multe ori, din cauza emoţiilor, se poate pierde. Apoi, este necesar să se clarifice eventualele contradicţii prin unele contestaţii care se fac, fără a uita că judecătorul trebuie să facă distincţie între adevăratele contradicţii şi divergenţe care reflectă modul diferit în care o persoană percepe faptele şi circumstanţele.

Canoanele 1559 şi 1678, &1 prevăd ca apărătorul legământului sacru, promotorul de justiţie şi avocaţii să fie prezenţi la interogarea martorilor. În baza celor afirmate mai înainte, şi anume că toţi sunt chemaţi să colaboreze în mod dialectic la aflarea adevărului, se pare că prezenţa persoanelor menţionate mai sus este mai mult decât necesară, penru a-l ajuta pe judecătorul bisericesc să-şi clarifice anumite aspecte derivate din faptele concrete şi să verbalizeze cât mai obiectiv depoziţiile. Probabil că în acest mod şedinţele de judecată devin mai lungi, însă, dacă ne gândim bine, aici vom găsi prea multe avantaje pentru instruirea procesului cu seninătate şi obiectivitate.

În canonul 1572 sunt indicate unele criterii de evaluare a mărturiilor: a) condiţia personală a martorului (vârstă, cultură, mentalitate, temperament, capacitate etc.); b) dacă depune mărturie pe bază de cunoaştere personală sau pe bază de părere personală, pe bază de zvon sau din cele auzite; c) dacă martorul este ferm şi coerent cu el însuşi; d) dacă are şi alţi martori de aceeaşi părere cu el.

În sfârşit, deşi se afirmă că mărturia unui martor nu este suficientă pentru ca judecătorul să ajungă la certitudinea morală, se admit şi excepţii în cazul în care este vorba despre un martor calificat (de pildă: episcopul sau parohul), dacă depune mărturie cu privire la anumite lucruri ce s-au întâmplat în timpul exercitării oficiului încredinţat sau dacă circumstanţele obiective ale altor probe garantează ceea ce a afirmat un singur martor (can. 1573). În aceste cazuri, aşa cum afirma

86 Maximilian Pal

Llobell într-o conferinţă ţinută pe această temă, mai este necesară cel puţin mărturia unuia dintre soţi.

D) Un alt mijloc de probă foarte important este expertiza, la care judecătorul trebuie să recurgă atunci când, pentru lămurirea unor împrejurări, instanţa consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti, bazată pe regulile tehnicilor sau ale ştiinţei, cu scopul de a dovedi cu exactitate un fapt sau pentru a cunoaşte adevărata natură a unui lucru (can. 1574)27.

Pentru cauzele de declarare a căsătoriilor nule, în afara cazurilor pentru care însuşi judecătorul reţine că este necesară intervenţia unui expert care să clarifice un fapt sau o circumstanţă (de pildă: expertiza grafologică pentru a atesta dacă un document este fals), canonul 1680 prevede ca judecătorul să recurgă la un expert şi în cazul de impotenţă sau boli mintale prevăzute de canonul 1095, în afară de cazul în care din circumstanţe rezultă clar ineficienţa unei expertize.

Şi expertul, aşa cum observam mai sus, intră în acţiunea dinamică a unui proces canonic pentru a contribui la stabilirea adevărului pe baza ştiinţei şi a experienţei sale. De fapt, pot fi consideraţi martori experţi: medicii, psihiatrii sau ginecologii care s-au ocupat de persoana în cauză: în acest caz aportul acestor experţi intră în sfera de „dovadă prin martori” care poate da o anumită greutate dovezii.

Mai sunt şi experţi privaţi care sunt numiţi de părţi cu misiunea de a-i asista şi a le furniza o bază tehnică cu privire

27 Primul document istoric care atestă intervenţia unui expert într-un proces canonic se găseşte în decretul papei Inocenţiu al III-lea din 1209 cu privire la delictele ipotetice săvârşite de un preot. De fapt, în acest decret, papa cere părerea unui medic care să constate dacă primele lovituri de frânghie cu no-duri date de preot unui hoţ de veşminte sacre au fost mortale sau moartea hoţului a survenit în urma altor lovituri primite de la alte persoane care l-au ajuns pe hoţ din urmă. Cfr SRR Decisiones (SRR Dec.) seu Sententiae co-ram Lega Habitae, 1909-1914, Romae 1926, 28. Coronata îi defineşte pe ex-perţi astfel: personae in aliqua scientia vel arte edocti atque versati qui in iu-dicium vocantur ut de aliquo facto testimonium ferant et de natura illius facti suam sententiam seu peritia promanant. Cfr M. CONTE-A CORONATA, Institutio-nes Iuris Canonici, III, De processibus, 4a ed. Romae 1956; A. STANKIEWCZ, La configurazione processuale del perito e delle perizie nelle cause matrimoniali per incapacità psihica, în Monitor Ecclesiasticus 27 (1992) 217-230.


la proba pe care o aduc. Ei au misiunea să evidenţieze unele fapte în favoarea argumentului pe care îl aduc părţile. Mai sunt apoi şi experţi extrajudiciari, aleşi de reclamant, pentru a avea o susţinere tehnică în instanţa tribunalului bisericesc: greutatea acestor păreri „extrajudiciare” este foarte variată şi depinde atât de consistenţa premiselor clinice pe care se bazează, cât şi de logica concluziilor din care derivă.

În sfârşit, găsim experţi din oficiu, care sunt numiţi de judecător în timpul instruirii procesului canonic în baza canoanelor 1574 şi 1680. Aceştia sunt chemaţi de judecător să-şi aducă contribuţia proprie la stabilirea adevărului lucrurilor şi al faptelor pe baze ştiinţifice care să-i ofere judecătorului elemente ulterioare pentru a emite o sentinţă dreaptă. Pentru a-şi aduce contribuţia sa, expertul nu numai că trebuie să examineze actele depuse la dosar, dar oferă judecătorului alte elemente dobândite în urma cercetărilor personale, rezultate din date obiective şi din testele psihodiagnostice.

Evident că valoarea expertizei din oficiu depinde în mod esenţial de trei condiţii:

a) Înainte de toate judecătorul trebuie să desemneze persoana potrivită care să facă expertiza cazului. Prin urmare, el trebuie să ţină cont de calităţile morale ale expertului, de pregătirea sa ştiinţifică, de experienţa spitalicească maturizată în anii de muncă. Cu siguranţă că fiecare tribunal ar trebui să-şi formeze o listă de experţi recunoscuţi, valizi şi de bună credinţă pentru fiecare specialitate.

b) Este foarte importantă formularea întrebărilor la care expertul trebuie să răspundă. De aceea trebuie evitate răspunsurile foarte generice şi imprecise: în acest caz se vor obţine rezultate comprehensive sau generice care nu vor elucida cazul concret. De pildă: când intervenţia expertului este cerută într-una din speţele descrise de canonul 1095, va trebui ca judecătorul să obţină o descriere precisă şi motivată a diagnosticului perturbărilor prezentate de persoana în cauză, a gravităţii lor, a perioadei în care au apărut aceste manifestări, a consecinţelor lor sub aspect psihologic asupra vieţii conjugale. Prin urmare, expertului i se pun întrebări care să clarifice cazul din punct de vedere ştiinţific, în schimb nu i se pun întrebări

88 Maximilian Pal

care să depăşească sfera sa de activitate şi care să înlocuiască activitatea judecătorului. De altfel, prin întrebările pe care i le punem expertului, îl întrebăm dacă concluziile sale duc mai degrabă la conturarea certitudinii morale a judecătorului pe baza certitudinii sale ştiinţifice în a evalua corect situaţia.

c) Este evident faptul că răspunsurile expertului la întrebările puse de judecător trebuie să fie precise, clare şi raportate la cazul concret. De asemenea, este important ca expertul să-l informeze pe judecător despre metoda pe care a urmat-o, cercetările pe care le-a făcut în cazul prezentat, despre elemente semnificative pe care le-a întâlnit în cauza respectivă, rezultatele medico-legale şi raţionamentul folosit de el în formularea răspunsurilor la întrebările judecătorului.

În unele tribunale bisericeşti nu există o sesiune judiciară pentru recunoaşterea expertizei; în schimb, la Rota Romana a-ceastă sesiune este obligatorie; la ea participă avocatul, apără-torul legământului sacru şi judecătorul, după ce au examinat expertiza. În această împrejurare se pot obţine importante clarificări sau precizări pe marginea expertizei făcute.

d) În sfârşit, judecătorul, ajutat de intervenţiile dialectice ale avocaţilor şi ale apărătorului legământului sacru, va formula concluzia sa juridică cu privire la validitatea sau nulitatea căsătoriei. În sentinţa pe care o emite, trebuie să indice motivele care l-au determinat să accepte sau să respingă concluziile expertului (can. 1579, & 2). Aşa cum expertul nu are voie să îndeplinească rolul judecătorului formulând judecata cu privire la nulitatea căsătoriei, la fel nici judecătorul nu poate întocmi diagnosticul tulburărilor persoanei în cauză, dar este de datoria sa să evalueze corect şi în conformitate cu dreptul toate premisele pe care expertul le expune din punct de vedere juridic astfel încât concluziile sale să fie în sintonie cu rezultatele instruirii cauzei. În caz contrar, ne vom găsi în faţa unor aserţiuni gratuite sau în faţa unor opinii probabile28. Atunci când într-un proces intervin mai mulţi experţi, judecătorul se poate găsi în faţa unor evaluări ştiinţifice divergente. Pentru a

28 Coram Pompedda, sentinţa din 4 dec. 1972, în RRDec., vol. LXIV, 745.


depăşi această dificultate, judecătorul poate cere explicaţii ulterioare prin formularea unui nou chestionar sau poate numi un alt expert, cerându-i elucidarea cazului29.

E) Între dovezile admise de Legiuitor, ultimul capitol din acest titlu tratează despre prezumţie. Se numeşte prezumţie presupunerea probabilă a unui lucru incert dintr-un fapt cert (can. 1584) sau rezultatul unui procedeu logic prin care conform experienţei comune din fapte şi circumstanţe sigure se trag nişte concluzii cu privire la fapte care în sine sunt dubioase sau controversate30. Codul de drept canonic, în canonul 1584, face distincţie între prezumţia de drept şi prezumţia simplă formulată de judecător.

În tema pe care o tratăm, prezumţia este prevăzută de canonul 1060 în care se stabileşte că orice căsătorie se bucură de ocrotirea dreptului; de aceea, în caz de dubiu, căsătoria este validă până la proba contrară. În acest canon se aplică exact prezumţia legală cu privire la validitatea actelor juridice manifestate în extern cu ocazia celebrării căsătoriei. O altă prezumţie o întâlnim în canonul 1101, & 1: Consimţământul voinţei se presupune că este conformă cu cuvintele sau semnele folosite în celebrarea căsătoriei.

Aceste două prezumţii sunt numite praesumptiones iuris şi sunt folosite numai atunci când judecătorul nu ajunge la certitudinea morală cu privire la nulitatea căsătoriei după ce a examinat toate probele, iar sentinţa conclude: nu se constată nulitatea căsătoriei în cazul prezentat.

În schimb, prezumţiile simple sau ale omului sunt formulate de judecător din fapte şi indicii bine determinate. Aceste fapte au fost constante în timp şi din punct de vedere logic sunt legate de cauza pe care o dezbate. Aceste prezumţii în sine duc la o probabilitate mai mult sau mai puţin relevantă cu privire la nulita-tea căsătoriei, deci, luate separat, nu formează o probă sufici-entă, dar, împreună cu alte probe, pot duce la un rezultat bun.

29 Coram Bruno, sentinţa din 17 dec. 1982, în RRDec., vol. LXXIV, 650. 30 Cfr. F. ROBERTI, De processibus, I, Romae 1941, 86-87; M. LEGA –

V. BARTOCCETTI, op. cit., 745-747; I. GORDON, Documenta recentiora circa rem matrimonialem et processualem, Romae 1977, 180.

90 Maximilian Pal

Pentru a da un exemplu, propun o listă cu capetele de nulitate ale căsătoriei în care, pe timpul instruirii cauzei sau în emiterea sentinţei judecătoreşti, se folosesc aceste prezumţii:

a. Cauze matrimoniale cu privire la incapacitatea de a încheia o căsătorie prevăzută de canonul 1095. În aceste cauze se pot evidenţia simptomele tulburărilor psihice ce au avut loc înainte şi după celebrarea căsătoriei, eventualele internări în clinică înainte şi după căsătorie, modalitatea şi durata convieţuirii conjugale, motivele tensiunilor conjugale şi ale falimentului în căsătorie.

b. Cauze matrimoniale induse prin simularea consensului (can. 1101, & 2): aici trebuie evidenţiată cauza remotă a simulării, formarea culturală şi religioasă, concepţia soţilor despre viaţă, modul lor de a trăi, fermitatea în convingeri.

c. Cauze matrimoniale în care se reflectă excluderea indisolubilităţii căsătoriei (can. 1056, 1099, 1101, & 2): aici va trebui să clarificăm cauza remotă a simulării (aceleaşi indicii pe care le-am enumerat mai sus) dar şi cauza proximă (tensiuni prematrimoniale, lipsa unei iubiri genuine), circumstanţe post-matrimoniale (durata şi modalitatea convieţuirii conjugale, ameninţări repetate cu divorţul, ruperea convieţuirii conjugale care de multe ori se cimentează în perioada prematrimonială).

d. Cauze matrimoniale care prevăd excluderea copiilor din căsătorie (can. 1055, & 1 şi 1101, & 2): aici judecătorul va trebui să verifice dacă există o cauză a simulării (mentalitatea şi modul de a trăi al soţilor, aversiune instinctivă faţă de copii) circumstanţele (excluderea copiilor drept condiţie pentru a celebra căsătoria, administrarea şi folosirea constantă a anti-concepţionalelor, avortul, indisponibilitatea faţă de copii deşi se manifestă faţă de soţ dorinţa profundă de a-i avea, contraste şi încetarea vieţii conjugale).

e. Cauze care reflectă excluderea fidelităţii conjugale (can. 1056, 1099 şi 1101, & 2): aici va trebui să se verifice libertinajul soţului, înclinaţia sa excesivă spre sex, agnosticismul său religios şi moral, dispreţul repetat prin cuvinte şi fapte faţă de obligativitatea fidelităţii asumate în căsătorie, continuarea cu persistenţă a unei relaţii cultivate deja înainte de căsătorie.


f. Cauze ce reflectă căsătorii încheiate prin constrângere şi frică (can. 1103): în acest caz trebuie să se verifice dacă a existat aversiune faţă de propriul partener; dacă această aversiune s-a manifestat în zilele premergătoare căsătoriei şi după celebrarea ei; dacă au existat constrângeri din partea cuiva; condiţia psihologică a persoanei care a fost supusă constrângerii, vârsta, situaţia economică şi existenţială etc.

g. Cauze în care căsătoria a fost încheiată sub condiţie (can. 1102): în acest caz trebuie considerat atât criteriul obiectiv cât şi cel subiectiv prenupţial al condiţiei puse; importanţa pe care persoana a acordat-o condiţiei în timpul logodnei; reacţia persoanei în momentul în care condiţia nu s-a verificat; ruptura legăturii matrimoniale atunci când persoana şi-a dat seama de inexistenţa condiţiei.

h. Cauze în care se reflectă „eroare” cu privire la o calitate a persoanei înţeleasă în mod direct şi principal. În ceea ce priveşte gravitatea obiectivă a calităţii, jurisprudenţa canonică acordă o atenţie mai mare nu numai gravităţii în sine dar şi modului în care este percepută această gravitate de societate31. Acest principiu este aplicat concret într-o sentinţă rotală emisă de Faltin la 26 mai 1989 care tratează despre fecioria unei mirese din Ceylon32.

Drept concluzie a celor afirmate mai sus referitor la dovezile folosite într-un proces de declarare a nulităţii căsătoriei, vom face câteva observaţii cu privire la instruirea procesului prin care se folosesc toate probele disponibile în cazul concret în aşa fel încât judecătorul în conştiinţa sa să ajungă să se pronunţe într-o sentinţă.

Pentru buna reuşită a unei cauze matrimoniale este foarte important modul în care este instruită o cauză, mai mult, funda-mentală rămâne instruirea cauzei în I instanţă. În fazele succesive ale procesului, mai ales atunci când se doreşte să se adauge noi probe, pot apărea dubii cu privire la idoneitatea

31 Coram Bruno, sentinţa din 26 octombrie 1990 în SRR Dec., vol. LXXXII, 737, nr. 4-5.

32 Coram Faltin, sentinţa din 26 mai 1986 în SRR Dec., vol. LXXXI, 385-386, nr. 15.

92 Maximilian Pal

lor, de pildă: atunci când părţile sau martorii dau mărturii foarte diferite de cele date în I instanţă, sau sunt introduşi pe listă noi martori care se prezintă foarte bine informaţi în comparaţie cu martorii din I instanţă. Atunci întrebarea este cât se poate de spontană: de ce aceşti martori atât de bine informaţi nu au fost folosiţi în I instanţă? Apoi intervine faptul că în a II-a instanţă sau în tribunalul de gradul II este foarte dificilă comunicarea cu cei interesaţi sau cu tribunalele locale, mai ales atunci când cauza soseşte la Rotă. În acest caz un supliment de instruire a cauzei devine mai problematic, oricare ar fi capul de nulitate de care o căsătorie este acuzată. Prin urmare, munca judecă-torului instructor, ajutat în mod responsabil de apărătorul legământului sacru şi de avocaţi, trebuie să clarifice pe cât este posibil punctele obscure ale cauzei.

O altă situaţie întâlnită este aceea în care toate depoziţiile sunt verbalizate în acelaşi mod sau răspunsurile date de martori sunt învăluite într-un limbaj tehnic pe care ei nu-l posedă şi nici nu sunt obişnuiţi cu el. Este important însă să se clarifice conceptele şi descrierea faptelor verbalizând în mod fidel textul pe care martorii l-au depus.

O altă observaţie priveşte sentinţa dată de judecător: pentru validitatea ei este necesar ca, în ea, să fie ilustrate probele posibile dar şi dificultăţile întâlnite pe timpul instruirii cauzei. În felul acesta judecătorii din tribunalul de apel au motive mai puţine să nu confirme prima decizie.

Concluzii

La începutul acestui articol am făcut referinţă la două aspecte de care trebuie să se ţină cont în cauzele de declarare a căsătoriilor nule şi care trebuie să anime colaborarea tuturor acelora care, într-un mod sau altul, cooperează concret pe lângă tribunalele bisericeşti: pe de o parte, mântuirea sufletului care este lege supremă în Biserică33 şi, pe de altă parte, faptul

33 Mântuirea sufletului apare deci ca un bine suprem public al Bisericii. Pentru evoluţia istorică a conceptului şi concluziile la care ajunge cardinalul Peter Erdö vezi P. ERDÖ, Salus animarum: Suprema Lex. La funzione dei rife-


că, o dată ce căsătoria a fost încheiată şi consumată, nu poate fi anulată de nici o autoritate bisericească, nici măcar de Pontiful Roman. Cele două aspecte la care am făcut referinţă nu numai că cheamă la un înalt grad de responsabilitate, dar fac apel la corectitudinea şi seriozitatea de care trebuie să dea dovadă funcţionarii tribunalului bisericesc în prezentarea argumentelor doveditoare, în aşa fel încât judecătorului să i se dea posibilitatea să emită o sentinţă dreaptă. Din moment ce căsătoria prin lege divină este indisolubilă, orice căsătorie este validă sau nulă independent de decizia judecătorului bisericesc. De aceea, dacă judecătorul greşeşte declarând nulă o căsătorie validă, el dezleagă ceea ce Dumnezeu a legat pe veci, adică declară nulă o căsătorie care în sine este validă, eliberând părţile de obligaţii de care nu le poate elibera. Dacă, în schimb, în mod greşit declară validă o căsătorie care este nulă, judecătorul nu face altceva decât să împovăreze două persoane care sunt libere şi să declare public un concubinaj34. Prin urmare, numai sentinţa care corespunde adevărului obiectiv are caracter pastoral, deoarece este emisă în vederea mântuirii sufletului.

rimenti alla salvezza delle anime nei due Codici della Chiesa cattolica, în Ius Ecclesiarum vehiculum caritatis. Atti del simposio internazionale per il decen-nale dell’entrata in vigore del Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium, Città del Vaticano, 19-23 novembre 2001, Ed. LEV 2004, 573-585.

34 Aspetti teologici dell’attività giudiziaria della Chiesa, în Teologia e Diritto Canonico [Studi giuridici, vol. XII], Città del Vaticano 1987, 203-204.

94 Maximilian Pal

L’indissolubilità assoluta del matrimonio.Salus animarum: Suprema Lex in Ecclesia

Sin dalla promulgazione del Codice di Diritto Canonico nel 1983 sono stati pubblicati numerosi saggi e studi sul significato e l’importanza della salus animarum nel sistema del diritto canonico, però quasi nessun autore ha toc-cato un aspetto così importante come quello del matrimonio cristiano in fase fallimentare. Nel presente saggio ci limitiamo ad esaminare qual è la funzio-ne speciale della menzione della salus animarum nelle cause di dichiarazio-ne di nullità del matrimonio presso i Tribunali Ecclesiastici di ogni grado. Quanti ci occupiamo, in qualche modo della pastorale familiare, sia in parroc-chia, sia presso i tribunali ecclesiastici, ci troviamo inseriti nella dinamica di questo principio, dal quale non possiamo prescindere: da una parte la salus animarum deve renderci particolarmente sensibili e aperti verso quelle perso-ne che si trovano in situazioni coniugali difficili; a tale scopo infatti è molto im-portante chiarire la loro reale situazione coniugale; dall’altra parte, però dob-biamo essere pienamente consapevoli di non poter disporre a nostro piaci-mento del matrimonio-sacramento, dal momento che nessuna autorità eccle-siastica, neppure il Sommo Pontefice, può sciogliere il matrimonio valido tra persone battezzate che sia stato completato con il normale atto coniugale. Invece, soltanto se risulta che il matrimonio, nel suo nascere è stato carente di un elemento essenziale, la Chiesa può dichiararlo nullo.

Ecco allora la specifica e delicatissima finalità della legge ecclesiastica che si rispecchia nell’ultimo canone della legislazione vigente della Chiesa e che rispecchia meglio l’attività di ogni Tribunale Ecclesiastico: verificare se nel caso concreto, nel momento celebrativo delle nozze, per qualunque motivo previsto dalla legge canonica e non oltre di essa, da parte di almeno uno de-gli sposi, il consenso fosse stato nullo o almeno inefficace a dare origine al matrimonio cristiano. Secondo il canone 1752 la salvezza appare quindi in questo contesto come fine ultimo della Chiesa e anche del diritto canonico. La stessa idea si riscontra in San Tommaso d’Aquino in cui testo rispettivo viene elencato tra le fonti del nostro canone. Il Dottore Angelico afferma in-fatti che il fine del diritto canonico è la tranquillità della Chiesa e la salvezza delle anime. Ecco perché il nostro saggio tocca un argomento concreto nella vita di una persona che da una parte si trova in uno stato conflittuale e dal-l’altra in pericolo di correre nell’errore circa la dottrina della Chiesa sotto l’in-flusso della società secolarizzata e anche sotto l’influsso di altre legislazioni che in questo campo non convergono.

Documents

Indisolubilitatea absolută a căsătoriei - caiete.ftcub.rocaiete.ftcub.ro/2007/Caiete 2007 Pal.pdf · Canonul 1752 din actualul Cod de drept canonic stabileşte că legea supremă