Embed Size (px)
Citation preview
Incetarea dreptului de Proprietate.
Conform Codului civil al RM dreptul de proprietate încetează, în condiţiile legii, în urma consumării, pieirii fortuite sau distrugerii bunului, înstrăinării lui în temeiul unui act juridic, renunţării la dreptul de proprietate, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
Astfel, nimeni nu poate fi forţat să cedeze proprietatea sa, cu excepţia cazurilor când conform legii, se efectuează:
• urmărirea bunurilor în legătură cu obligaţiile proprietarului;
• înstrăinarea bunurilor pe care, conform legii persoana nu le poate avea în proprietate;
• răscumpărarea animalelor domestice în cazul încălcării regulilor de comportare cu acestea;
• privatizarea proprietăţii de stat;
• exproprierea pentru cauză de utilitate publică;
• rechiziţia;
• confiscarea;
• alte acţiuni prevăzute de lege.
Renuntarea la dreptul de proprietate..Proprietarul poate renunţa oricând la
dreptul de proprietate printr-o declaraţie în acest sens sau în alt mod care atestă cu
certitudine că a renunţa la bun fără intenţia de a păstra dreptul de proprietate asupra
lui. Obligaţiile persoanei care a renunţat la bun încetează atunci când un terţ
dobândeşte dreptul de proprietate asupra bunului dat. Renunţarea dreptului de
proprietate asupra bunului imobil se face printr-o declaraţie care este autentificată
notarial şi înscrisă în registrul bunurilor imobiliare. Înstrăinarea bunurilor
proprietarului prin urmărire a proprietăţii în legătură cu obligaţiile acestuia poate fi
efectuată doar în temeiul unei hotărâri judecătoreşti dacă o altă modalitate nu este
stabilită prin lege sau contract. Proprietarul pierde dreptul de proprietate asupra
bunurilor urmărite în momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra acestora
de către persoana îndreptăţită căreia îi sînt transmise bunurile. Dacă, în temeiurile
prevăzute de lege, persoana a dobândit dreptul de proprietate asupra unui bun care,
conform legii, nu poate să-i aparţină cu drept de proprietate, proprietarul este
obligat să înstrăineze bunul timp de un an din momentul dobândirii dreptului de
proprietate sau în alt termen stabilit de lege. Dacă proprietarul nu înstrăinează
bunul în termenul stabilit, instanţa de judecată, la cererea autorităţii administraţiei
publice locale poate dispune după cazului şi remiterea sumei obţinute către fostul
proprietar, cu reţinerea cheltuielilor de înstrăinare, sau transmiterea bunului în
proprietatea statului şi despăgubirea proprietarului în cuantumul stabilit de instanţa
de judecată. Astfel asemenea măsuri se aplică în cazurile în care persoana a
dobândit în proprietate, în temeiurile prevăzute de lege, un bun pentru care este
nevoit de o autorizaţie specială şi i-a fost realizată eliberarea unei astfel de
autorizaţie. În cazul în care proprietarul de animale domestice se comportă cu ele
încălcând evident regulile stabilite prin lege sau prin normele de comportare umană
cu animalele, orice persoană are dreptul să solicite predarea animalelor. Preţul se
stabileşte prin acordul părţilor sau prin hotărâre judecătorească.Rechizitia. În
caz de calamitate naturală, epizotie sau în altă situaţie excepţională, proprietarul
poate fi deposedat de bun în temeiul unei decizii a autorităţii publice, în modul şi
în condiţiile stabilite de lege. Persoana al cărui bun a fost rechiziţionat poate cere
restituirea dacă, după încetarea situaţiei excepţionale, acesta s-a păstrat în natură.
Preţul bunului sau preţul folosirii lui, în cazul în care s-a păstrat în natură şi a fost
restituit proprietarului, se stabileşte prin acordul părţilor, iar în caz de divergenţe,
prin hotărâre judecătorească. Confiscarea.Confiscarea bunurilor se permite printr-
o hotărâre judecătorească în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. În cazurile
prevăzute de lege, bunurile proprietarului pot fi confiscate printr-un act
administrativ. Acest act urmând a fi cu drept de atac în instanţa judecătorească.
INCETAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE
Articolul 337. Temeiurile încetării dreptului de proprietate
(1) Dreptul de proprietate încetează, în condiţiile legii, în urma consumării, pieirii
fortuite sau distrugerii bunului, înstrăinării lui în temeiul unui act juridic, renunţării
la dreptul de proprietate, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
(2) Nimeni nu poate fi forţat să cedeze proprietatea sa, cu excepţia cazurilor cînd,
conform legii, se efectuează: a) urmărirea bunurilor în legătură cu obligaţiile
proprietarului; b) înstrăinarea bunurilor pe care, conform legii, persoana nu le
poate avea în proprietate; c) răscumpărarea animalelor domestice în cazul
încălcării regulilor de comportare cu acestea; d) privatizarea proprietăţii de stat; e)
exproprierea pentru cauză de utilitate publică; f) rechiziţia; g) confiscarea; h) alte
acţiuni prevăzute de lege.
1. În acest articol legiuitorul a enumărat principalele moduri de încetare a
dreptului de proprietate, lista acestora nefiind exaustivă. Deşi , expres nu este
indicat, dreptul de proprietate încetează şi prin modurile de dobândire
reglementate în art. 320-326. Ori, orice mod de dobândire a dreptului de
proprietate este pentru dobânditor un mod de dobândire a dreptului de proprietate
iar pentru cel ce înstrăinează un mod de încetare a dreptului de proprietate. Astfel,
vânzarea – cumpărarea este pentru cumpărător un mod de dobândire a dreptului de
proprietate iar pentru vânzător un mod de încetare a dreptului de proprietate.
Convenţional, toate modurile de încetare a dreptului de proprietate, numărate în
norma comentată, pot fi clasificate în următoarele grupe: a) încetarea benevolă a
dreptului de proprietate; b) încetarea dreptului de proprietate ca rezultat al unor
fapte obiective ce nu depind de voinţa proprietarului; şi c) încetarea dreptului de
proprietate contrar voinţei proprietarului. Primele două grupe de moduri de
încetare a dreptului de proprietare sunt prevăzute în alin.1 din norma comentată,
lista lor nefiind exaustivă. Încetarea benevolă a dreptului de proprietate poate avea
loc ca rezultat al consumării bunului de către proprietar, distrugerii bunului de
către proprietar, încheierii unui act juridic translativ de proprietate (vânzare –
cumpărare, donare, schimb, moştenire testamentară ...), cât şi în alte cazuri
prevăzute de lege. La fel benevol dreptul de proprietate încetează şi ca rezultat al
renunţării la dreptul de proprietate (vezi de asemenea şi comentariul la art. 338).
Urmează a fi considerat ca mod benevol de încetare a dreptului de proprietate şi
privatizarea proprietăţii de stat, mod atribuit de legiuitor la categoria celor forţate şi
enumărat în alin.2 din această normă. Încetarea dreptului de proprietate ca
rezultat al unor fapte obiective ce nu depind de voinţa proprietarului poate avea loc
ca rezultat al pieirii fortuite a bunului. La fel am putea atribui la acest mod de
încetare a dreptului de proprietate şi pierderea bunului, dacă au fost respectate
prevederile art. 324 şi 325, adică a fost dobândit dreptul de proprietate asupra
bunului pierdut, cât şi în cazul dobândirii dreptului de proprietate în rezultatul
uzucapiunii (a se vedea şi com. la art. 332-336).
2. În alin. 2 sunt enumerate modurile de încetare a dreptului de proprietate contrar
voinţei proprietarului. O astfel de încetare a dreptului de proprietate poate avea loc
doar cu respectarea prevederilor art. 46 din Constituţie conform cărora „1. Dreptul
de proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate. 2.
Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru a cauză de utilitate publică, stabilită
potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”. Cedarea forţată a dreptului de
proprietate poate avea loc doar în cazurile prevăzute de lege. Astfel de cazuri pot
fi: a) urmărirea bunurilor în legătură cu obligaţiile proprietarului – art. 339; b)
înstrăinarea bunurilor pe care, conform legii, persoana nu le poate avea în
proprietate – art. 340; c) răscumpărarea animalelor domestice în cazul încălcării
regulilor de comportare cu acestea – art.341; d) privatizarea proprietăţii de stat –
conform Legii cu privire la privatizare; e) exproprierea pentru cauză de utilitate
publică – în conformitate cu Legea 488/1999; f) rechiziţia – art.342; g) confiscarea
– art. 343;h) alte acţiuni prevăzute de lege.
Articolul 338. Renunţarea la dreptul de proprietate
(1) Proprietarul poate renunţa oricând la dreptul de proprietate printr-o declaraţie în
acest sens sau în alt mod care atestă cu certitudine că a renunţat la bun fără intenţia
de a păstra dreptul de proprietate asupra lui. (2) Obligaţiile proprietarului în
legătură cu bunul la care a renunţat încetează atunci când un terţ dobândeşte
dreptul de proprietate asupra bunului.(3) Renunţarea la dreptul de proprietate
asupra bunurilor imobile se face printr-o declaraţie autentificată notarial şi înscrisă
în registrul bunurilor imobile.
1. În acest articol este descris mecanismul renunţării la dreptul de proprietate.
Renunţarea poate fi făcută doar de proprietarul bunului şi nu şi de alte persoane
care deţin bunul cu dreptul de posesie şi folosinţă. Nici persoana căreia ia fost
transmis şi dreptul de dispoziţie (spre exemplu un arendaş care este împuternicit cu
dreptul de a transmite bunul în subarendă) tot nu este în drept să renunţă la bun.
Pot renunţa la dreptul de proprietate asupra bunului atât persoanele fizice şi
juridice cât şi statul şi unităţile administrativ teritoriale. Renunţarea la dreptul de
proprietate de către stat şi organele publice locale poate avea loc doar dacă acest
lucru va fi permis acestora prin acte normative corespunzătoare. Aceste acte
normative trebuie să determine categoria de bunuri de la care statul poate renunţa.
Renunţarea de la dreptul de proprietate poate fi făcută fie printr-o declaraţie , fie
prin săvârşirea de acţiuni prin care se va atesta voinţa proprietarului de a renunţa la
dreptul de proprietate aspra bunului concret. Legiuitorul nu ne vorbeşte nimic, în
alin. 1 al acestui articol, despre forma declaraţiei de renunţare la dreptul de
proprietate, ceea ce ar însemna că declaraţia poate fi făcută atât în formă scrisă cât
şi în formă verbală. Bunurile de la care proprietarul a renunţat la dreptul de
proprietate sunt considerate bunuri fără stăpân şi vor fi dobândite în proprietate
conform prevederilor art. 323.
2. Important este că renunţarea propriu zisă la dreptul de proprietate nu are
drept efect direct şi stingerea dreptului de proprietate. Dreptul de proprietate va
aparţine celui ce a renunţat la dreptul de proprietate până în momentul în care o
persoană terţă nu va dobândi dreptul de proprietate asupra bunului. În aşa fel,
proprietarul bunului ce a renunţat la dreptul de proprietate va îndeplini toate
obligaţiile apărute în legătură cu bunul de la care a renunţat – va achita impozitele,
va răspunde pentru prejudiciul cauzat de bun ... . Pe de altă parte proprietarul care
a renunţat la dreptul de proprietate poate în orice moment să-şi schimbe intenţia şi
să preia bunul în posesie, folosinţă şi dispoziţie. Acest drept poate fi exercitat până
în momentul dobândirii dreptului de proprietate de către o persoană terţă asupra
bunului de la care proprietarul a renunţat.
3. Alin. 3 face o excepţie de la regula stipulată în alin. 1 din prezentul articol, şi
cere ca renunţarea la dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile să îmbrace
forma autentică şi să fie înscrisă în registrul bunurilor imobile. Însă, şi în cazurile
bunurilor imobile, înregistrarea renunţării de la dreptul de proprietate în registrul
bunurilor imobile nu va stinge acest drept din momentul înregistrării renunţării. Şi
în cazul bunurilor imobile va fi aplicabilă regula stipulată în art. 338 alin. 2.
Dreptul de proprietate în acest caz va înceta, în persoana celui ce renunţă, din
momentul dobândirii acestuia de o altă persoană. Mecanismul dobândirii dreptului
de proprietate asupra bunurilor imobile de la care proprietarul a renunţat urmează
să fie prevăzut în Legea cadastrului bunurilor imobile. Totuşi, ar fi posibil, ca şi în
cod să fie înserată regula, conform căreia, dacă mai multe persoane terţe doresc să
dobândească dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile de la care proprietarul
a renunţat, prioritate trebuie să aibă cel ce posedă bunul la momentul renunţării.
Iar, dacă nici o persoană terţă nu este posesor, prioritate urmează să aibă cel ce
primul a înaintat cererea acceptare şi de înregistrare a dreptului de proprietate.
Articolul 339. Urmărirea bunurilor în legătură cu obligaţiile proprietarului
(1) Înstrăinarea bunurilor proprietarului prin aplicarea procedurii de urmărire a
proprietăţii în legătură cu obligaţiile acestuia poate fi efectuata doar în temeiul unei
hotărâri judecătoreşti dacă o altă modalitate nu este stabilita prin lege sau contract.
(2) Proprietarul pierde dreptul de proprietate asupra bunurilor urmărite în
momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra acestora de către persoana
îndreptăţită căreia îi sînt transmise bunurile.
1. Bunurile domeniului privat pot face obiectul urmării, excepţie făcând acele
bunuri care conform legislaţiei nu pot fi urmărite. Dieci, proprietarul răspunde
pentru obligaţiile sale cu bunurile ce le are în proprietate. Bunurile proprietarului
pot fi înstrăinate fie prin acordul proprietarului fie în baza unei hotărâri
judecătoreşti. Procedura urmăririi bunurilor proprietarului în legătură cu executarea
obligaţiei poate fi făcută forţat doar în baza unei hotărâri judecătoreşti dacă o altă
modalitate nu este stabilită prin lege sau contract. În alin. 1 este stipulată
posibilitatea părţilor de a stabili o modalitate de urmărire a bunurilor în legătură cu
executarea obligaţilor. Spre exemplu, părţile conform prevederilor art. 665 pot
stinge o obligaţie prin înlocuirea ei cu alta (a se vedea şi comentariul art. 665).
Înstrăinarea forţată a bunurilor are loc în conformitate cu prevederile CPC (acestea
se vor analiza după publicarea noului CPC) .
2. În alin. 2 se specifică faptul că din momentul ce dobânditorul va dobândi
dreptul de proprietate aspra bunurilor înstrăinate conform procedurii de urmărire a
proprietăţii în legătură cu obligaţiile proprietarului, acesta din urmă va pierde
dreptul de proprietate asupra acestor bunuri. Dacă se înstrăinează un bun imobil
vor fi aplicabile regulile registrului bunurilor imobile, adică dreptul de proprietate
va apărea la dobânditor din momentul înregistrării.
Articolul 340. Înstrăinarea bunurilor pe care, conform legii, persoana nu le poate
avea în proprietate. (1) Daca, in temeiurile prevăzute de lege, persoana a dobîndit
dreptul de proprietate asupra unui bun care, conform legii, nu poate să-i aparţină cu
drept de proprietate, proprietarul este obligat să înstrăineze bunul timp de un an din
momentul dobîndirii dreptului de proprietate sau în alt termen stabilit de lege.(2)
Dacă proprietarul nu înstrăinează bunul în termenul stabilit la alin.(1), instanţa de
judecată, la cererea autorităţii administraţiei publice locale, poate dispune, după
caz, înstrăinarea bunului şi remiterea sumei obţinute către fostul proprietar, cu
reţinerea cheltuielilor de înstrăinare, sau transmiterea bunului în proprietate statului
şi despăgubirea proprietarului în cuantumul stabilit de instanţa de judecată. (3)
Prevederile alin.(1) şi (2) se aplică şi în cazurile în care persoana a dobîndit în
proprietate, în temeiurile prevăzute de lege, un bun pentru care este nevoie de o
autorizaţie specială şi i-a fost refuzată eliberarea unei atare autorizaţii.
1. Norma dată se referă la o anumită categorie de bunuri care au un circuit limitat,
spre exemplu armele de vânătoare se află în circuitul civil cu respectarea unor
cerinţe ale Legii 110/1994, (a se vedea şi com. la art. 286). La fel ea este aplicabilă
la o anumită categorie de persoane, care nu pot avea în proprietate o numită
categorie de bunuri. Spre exemplu, conform dispoziţiilor art. 38 din Legea
459/1991, în Republica Moldova se admite proprietatea cetăţenilor şi a persoanelor
juridice ale altor state ..... cu excepţia proprietăţii asupra trenurilor cu destinaţie
agricolă şi ale fondului silvic. Totuşi, se poate întâmpla ca o persoană în temeiurile
prevăzute de lege să dobândească dreptul de proprietate asupra unui bun care
conform legii nu poate să-i aparţină (spre exemplu un cetăţean străin va moşteni un
teren agricol). În aceste cazuri, conform dispoziţiilor art. 340 alin. 1, persoanele
care au dobândit dreptul de proprietate asupra bunurilor pe care nu le pot avea în
proprietate, urmează să înstrăineze bunurile date în decurs de un an de zile din
momentul dobândirii dreptului de proprietate. Printr-o lege poate fi stabilit şi un alt
termen, care poate fi mai mare sau ,mai mic de un an.
2. În alin. 2 sunt stabilite consecinţele nerespectării prevederilor alin. 1. Astfel,
dacă proprietarul nu înstrăinează bunul în decurs de un an de zile, acesta poate fi
înstrăinat printr-o hotărâre a instanţei judecătoreşti. Doar instanţa judecătorească
este în drept să dispună înstrăinarea bunurilor. Instanţa judecătorească poate
dispune înstrăinarea bunului prin petrecerea licitaţiei. Suma obţinută din realizarea
bunului va fi remisă fostului proprietar cu reţinerea cheltuielilor de înstrăinare. La
fel instanţa judecătorească poate dispune transmiterea bunului în proprietatea
statului. În acest caz statul va fi obligat să achite o despăgubire în mărimea stabilită
de instanţa judecătorească. La adoptarea unei asemenea încheieri instanţa
judecătorească va ţine cont şi de prevederile art. 46 din Constituţie, adică
despăgubirea trebuie să fie corespunzătoare (să reflecte valoarea reală a bunului) şi
prealabilă.
3. După cum am mai menţionat la alin. 1, unele categorii de bunuri au un
circuit limitat. Astfel, conform art. 26 alin 1 din Legea 110/1994, persoana fizică
care doreşte să aibă în proprietate o armă de vânătoare se adresează organului de
poliţie la domiciliu, care în decurs de două luni decide asupra eliberării autorizaţiei
de achiziţionare a armelor şi muniţiilor aferente. Dacă, persoana fizică va procura o
armă de vânătoare cu încălcarea acestei dispoziţii legale, adică fără a primi
autorizaţia specială, pe motivul că ia fost refuzată eliberarea acestei autorizaţii
(Legea 110/1994 în art. 26 alin. 2 enumără categoriile de persoane cărora nu li se
va elibera autorizaţia de achiziţionare a armei), atunci vor fi aplicabile prevederile
alin. 1 şi 2 din norma comentată. Persoana în cauză va trebui în decurs de un an să
înstrăineze arma, în caz contrar ea va fi înstrăinată printr-o dispoziţie a instanţei
judecătoreşti.
Articolul 341. Răscumpărarea animalelor domestice în cazul încălcării
regulilor de comportare cu ele .
În cazul în care proprietarul de animale domestice se comportă cu ele încălcînd
evident regulile stabilite prin lege sau prin normele de comportare umană cu
animalele, orice persoană are dreptul să solicite predarea animalelor. Preţul se
stabileşte prin acordul părţilor sau prin hotărîre judecătorească.
În art. 287 este stipulat că animalele nu sunt lucruri, ele fiind ocrotite prin legi
speciale. O prevedere legală, în acest sens, ce urmăreşte protecţia animalelor este şi
norma comentată. Această normă, fiind nouă legislaţiei, are drept scop protejarea
animalelor, în cazurile când stăpânii lor se comportă cu cruzime faţă de ele.
Prevederile art. 341 vor fi aplicabile doar animalelor domestice, şi nu se va aplica
în cazul animalelor sălbatice. Totuşi, această normă poate fi aplicabilă în cazul
animalelor, care deşi nu sunt considerate domestice, totuşi le-a fost îngrădită
posibilitatea de a se mişca liber (spre exemplu animalele din grădinile zoologice,
sau animalele sălbatice ce sunt dresate). Pentru ca această normă să fie
aplicabilă, este necesar ca proprietarul animalelor să încalce regulile stabilite prin
lege sau prin normele de comportate umană cu animalele. Dacă proprietarul
animalelor va considera că nu încalcă regulile de comportare cu animalele, litigiul
va fi soluţionat de instanţa de judecată la cererea persoanelor ce doresc să
răscumpere animalele domestice. Acest drept îl are orice persoană. Persoana care
se va adresa cu asemenea cereri va fi obligată în şedinţele judiciare să dovedească
că proprietarul animalelor se comportă cu cruzime faţă de animale şi încalcă
evident regulile de comportare cu animalele. Preţul de răscumpărare se stabileşte
prin acordul părţilor, iar în caz de divergenţe prin hotărâre judecătorească.
Articolul 342. Rechiziţia
(1) În caz de calamitate naturală, epidemie, epizootie sau în o altă situaţie
excepţională, proprietarul poate fi deposedat de bun în temeiul unei decizii a
autorităţii publice, în modul şi în condiţiile stabilite de lege. (2) Persoana al cărei
bun a fost rechiziţionat poate cere restituirea lui dacă, după încetarea situaţiei
excepţionale, acesta s-a păstrat în natură. (3) Preţul bunului sau preţul folosirii lui,
în cazul în care s-a păstrat în natură şi a fost restituit proprietarului, se stabileşte
prin acordul părţilor, iar în caz de divergenţă, prin hotărîre judecătorească.
1. Rechiziţia este un mod de încetare a dreptului de proprietate, conform căreia
bunurile proprietarului se retrag în interesul societăţii în modul şi în condiţiile
stabilite de actele legislative. Particularităţile acestui mod de încetare a dreptului de
proprietate constau în faptul că bunurile proprietarului se retrag pentru a fi folosite
în folosul societăţii în cazuri excepţionale. Principalele cazuri, care pot servi drept
temei de rechiziţie a bunurilor sunt enumărate în art. 342 alin. 1, de regulă acestea
fiind calamităţi naturale, epidemii, epizootii. Scopul rechiziţiei este de a garanta
securitatea cetăţenilor, de a salva bunuri sau de a distruge careva bunuri în caz de
epidemii sau epizootii. În cazul rechiziţiei bunurile proprietarului se retrag în baza
unei hotărâri a organului competent. Modul şi condiţiile rechiziţiei, cât şi organul
abilitat de a decide rechiziţia, urmează să fie determinate prin lege, care urmează să
fie adoptată de Parlament.
2. Bunurile retrase proprietarului în rezultatul rechiziţiei sunt folosite de stat în
perioada necesară. Dacă, după ce situaţia excepţională care a servit drept temei de
rechiziţionare a bunurilor, a încetat, iar bunurile rechiziţionate sau păstrat în natură
şi mai pot fi folosite după destinaţie, atunci persoana al cărei bun a fost
rechiziţionat este în drept să ceară restituirea bunului.
3. În alin. 3 din norma comentată sunt stipulate consecinţele retragerii bunului
în rezultatul rechiziţiei. Pot exista două situaţii: a) bunul nu sa păstrat – în acest caz
statul urmează să achite costul bunului rechiziţionat; b) bunul sa păstrat şi a fost
restituit celui de la care a fost rechiziţionat - în acest statul urmează să achite o
plată pentru folosirea bunului. În ambele aceste cazuri mărimea plăţii este
determinată prin acordul părţilor, iar în caz de divergenţe de instanţa
judecătorească. La stabilirea preţului instanţa trebuie să reiasă din preţul real al
bunului rechiziţionat, putând numi şi o expertiză pentru determinarea preţului
bunului rechiziţionat.
Articolul 343. Confiscarea
(1) Confiscarea bunurilor se permite printr-o hotărîre judecătorească în cazurile şi
în condiţiile prevăzute de lege. (2) În cazurile prevăzute de lege, bunurile
proprietarului pot fi confiscate printr-un act administrativ. Actul administrativ cu
privire la confiscare poate fi atacat în instanţa de judecată.
1. Prin confiscare se înţelege trecerea fără plată către stat a unui bun ca sancţiune
pentru săvârşirea unei fapte ilicite, în baza deciziei instanţei judecătoreşti sau altui
organ de stat competent. Cazurile şi condiţiile confiscării bunurilor pot fi stipulate
doar în lege. Poate fi confiscată doar averea dobândită ilicit. Bunurile dobândite
licit, conform art. 46 alin.3 din Constituţie, nu pot fi confiscate, iar caracterul licit
al dobândirii se prezumă.
Codul Penal (din 2002) în art. 106 enumără categoriile de bunuri ce pot fi
supuse confiscării cât şi persoanele către care poate fi aplicată această sancţiune.
La fel art. 28 din Codul cu privire la contravenţiile administrative stabileşte ca
sancţiune confiscarea obiectului care a constituit instrumentul comiterii sau
obiectul nemijlocit al contravenţiei administrative.
Ca sancţiune civilă confiscarea averii este prevăzută în art. 40 alin. 4 şi 5 din
Legea 837/1996, care dispune că bunurile asociaţiei obşteşti lichidate prin
hotărârea instanţei judecătoreşti, datorită temeiurilor indicate le art. 40 alin. 4 din
legea sus numită, rămase după satisfacerea creanţelor creditorilor, pot fi trecute cu
titlu gratuit în proprietatea statului.
2. Bunurile proprietarului pot fi confiscate şi în baza unui act administrativ doar
în cazurile prevăzute de lege. Un asemenea caz este prevăzut de Codul Vamal, care
admite confiscarea bunurilor în condiţiile şi în ordinea stabilită de acest act
normativ. Dacă proprietarul bunului nu este de acord cu actul administrativ de
confiscare, acesta poate fi atacat în instanţa de judecată.
