IDEILE ESTETICE

ALE LUI TITU MAIORESCU

Comediile d-lui I.L.Caragiale

Maiorescu a fost în toată activitatea sa literară un estetician, susţinător de principii

fundamentale pentru dezvoltarea istorică a literaturii în contextul ei cultural, după concepţia

filozofului culturii, că adevărul este temelia dezvoltării ei istorice.

Pentru a înţelege caracterul direcţiei noi , pe care a vrut s-o imprime Titu Maiorescu

literaturii române în cadrul Junimii, e necesară o cercetare succintă asupra principiilor ce stau la

baza esteticii sale.. Aceste principii se află cuprinse, în esenţa lor, în studii scrise şi publicate la

interval de aproape două decenii: “O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867” şi

“Comediile d-lui I. L. Caragiale” (1885). În primul studiu, Maiorescu este influenţat de ideile

estetice ale filozofului german Hegel1; în ultimul – de ideile estetice ale lui Kant şi Schopenhauer.

Maiorescu şi-a fixat singur rolul lui în epocă, şi ne-a indicat sensul adevărurilor lui.

Scopul principiilor lui estetice nu a fost de a produce poeţi, ci de a deschide o “direcţie nouă” în

cultura română în ce priveşte neînţelegera artei prin adevărata ei natură şi funcţiile ce decurg din

ea. Poezia este inclusă în sfera mai largă a culturii, privită de critic prin condiţiile dezvoltării ei

istorice, în confruntare ei cu idealurile revoluţiei ce trebuiau să schimbe societatea românească,

dar nu s-a întrevăzut cauzele istorice mai adânci, de unde şi constatatrea de ordin gweneral:

“Viţiul radical în toată direcţia de astăzi a culturii noastre este neadevărul, pentru a nu înrebuinţa

un cuvânt mai colorat, neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr

până şi în gramatică, neadevăr în toate formele de manifestare a spiritului public”.

Direcţia nouă în poezie şi proza română, articol publicat în 1878, începe cu întrebarea:

“Va avea România un viitor? Se mai află în poporul ei destulă putere primitivă pentru a ridica şi a

purta sarcina culturii? “

Principiile criticii lui Maiorescu , în aspectul lor filozofic, de “început” sau “temei” al

lucrurilor, sunt cele pentru demonstrarea unui adevăr în literarura română, după un anumit

program al progresului culturii române moderne,numit de el “direcţia” nouă” în care “vor veni

oameni cari să simtă puternic şi să-şi exprime ce au simţit, şi alţii care să gândească bine şi să-şi

exprime simplu ceea ce au gândit”.

1 După concepţia lui Hegel ,la baza lumii stă spiritul universal: ideea. Frumpsul este manifestarea ideii absolute în forme sensibile.

1

Judecata de valoare este deci temeiul acţiunii pentru întemeierea unei culturi adevărate,

şi a unei arte adevărate, întrucât condiţia estetică a poeziei este unul şi acelaşi proces cu progresul

culturii moderne.

Obiectul criticii literare în esterica lui Maiorescu este valoarea însăşi pe care literatura

trebuie să o realizeze ca artă, reprezentând caracterul stabil şi viabil al ei, adică frumosul,

constituit ca obiect al judecăţii de valorificare al lui, prin opera de artă, în fenomenul de cultură.

O metodă anumită face necesară astfel valorificarea frumosului în concordanţă cu

principiile şi obiectul. Până la un punct, obiectul criticii literare se confundă cu însuşi scopul

cercetării, pentru că ceea ce are în vedere metoda criticii, necesară pentru delimitarea exctă a ceea

ce este valoarea estetică în artă, constă în efortul sau cercetarea pentru a se ajunge, în baza

principiilor, la un anumit rezultat: recunoaşterea obiectului propriu al judecăţii de valoare. De

unde şi sensul normativ al criticii lui Maiorescu, care a şi fost numită pentru acest motiv

“judecătorească”, deşi criticul nu este desprins de principiul estetic şi de obiectul criticii literare,

într-o critică estetică.

Tezele fundamentale ale studiilor lui, când îşi menţin formularea apropiată de izvoarele

esteticii lui, se integrează astfel într-o metodă consecvent aplicată, într-un mod de expunere impus

de necesităţile istorice ale activităţii lui, într-un spirit intransigent şi polemic, într-un stil personal,

din care vom şi recunoaşte originalitatea criticii lui.

Din aceste elemente fiind constituit “sistemul” criticii lui Maiorescu: principiile, obiectul

şi metoda, într-o unitate impusă de strategia “sintezei generale în atac”, opera lui a fost nu numai

primul moment al conştiinţei de sine, la care a ajuns critica literară românească, ci şi primul

moment al unităţii criticii cu estetica şi gândirea teoretică, necesară în filozofia practică a

criticului, ca acţiune pentru direcţia progresului în cultura română modernă.

Studiul lui Maiorescu despre Comediile d.lui Caragiale este o exemplificare a acestei

mijlociri a criticului între creator şi public, pentru progresul adevărului. Cu comediile lui

Caragiale se întâmplase ceea ce criticul spunea: combaterea violentă din partea celor mulţi a ideii

născute în atmosfera actualităţii, din chiar mediul luptelor intelectuale ale epocii. Piesele fuseseră

fluierate de public iar criticul, ca un mentor, intervine pentru a explica publicului ideea şi a o duce

spre succesul ei definitiv.

Criticul procedează ca un estetician, care exemplifică prin arta scriitorului principiile

valabile ale artei comicului. Punctul de sprijin al argumentării este aprecierea calităţii artistice a

operei discutate, pentru a se arăta în continuare în ce constă ea: “Lucrarea d-lui Caragiale este

originală; comediile sale pun în scenă câteva tipuri din viaţa noastră socială de astăzi şi le

2

dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul

înfăţişării lor în situaţiile anume alese de autor. Stratul social pe care îl înfăţişează mai cu

deosebire aceste comedii este luat de jos şi ne arată aspectul unor simţăminte omeneşti,

dealtminteri aceleaşi la toată lumea, manifestate însă aici cu o notă specifică, adică sub formele

unei spoieli de civilizaţie occidentală,strecurată în mod precipitat în acel strat şi transformată aici

într-o adevărată caricatură a culturii moderne ”.

Criticul, conform concepţiei sale estetice, susţine că “printre aceste figuri, cu straniul lor

veşmânt de aparenţa unei culturi superioare, se agită pornirile şi pasiunile omeneşti,

deşertăciunea, iubirea, goana după câştig şi mai ales exploatarea celor mărginiţi, cu ajutorul

frazelor declamatorii neînţelese - unul din semnele caracteristice epocii noastre”.

Criticul vede în comediile lui Caragiale confirmarea teoriei “formelor fără fond”:

Caragiale satiriza lipsa unei libertăţi politice reale, demagogia, adică discrepanţa dintre lozincile

democratice şi o politică reacţionară, ca şi “spoiala de civilizaţie” a claseloe exploatatoare.

Realitatea e că “stratul de jos” era aici burghezia orăşenească (O noapte furtunoasă),

marea propritate agricolă şi cea bancară, ce conduceau viaţa politică din provincie (O scrisoare

pierdută) şi mica burghezie (D-ale carnavalului) . Dacă dramaturgul ironiza “formele fără

fond”,el credea în necesitatea faptului ca simulacrul de libertate politică să devină o libertate

reală; Maiorescu admite că “este în adevăr o parte a lumii reale ce ni se desfăşoară astfel înaintea

ochilor”,că scriitorul ne arată realitatea din partea ei comică”, dar e un comic “adânc şi serios”

fiindcă “îndărătul oricărei comedii se ascunde o tragedie”.

Studiul lui Maiorescu despre Caragiale este momentul culminant al enunţurilor de

principii estetice, în ce priveşte raportul frumosului cu binele, al artei cu morala, deduse din starea

estetică a “emoţiei impersonale”. Teoria criticului se menţine în termenii comparaţiei artei cu

ştiinţa, după estetica lui Hegel, pentru distincţia frumosului de adevăr, în arta adevărată: arta este

morală nu ca idee, exprimată ca atare, ca în comunicarea directă a omului, ci ca valoare, prin

însuşi procesul de creaţie artistică, în care frumosul implică binele în opera de artă, când aceasta

este realizată ca artă. Construit pe ideea “emoţiei personale”, studiul este unul cu bază

psihologică, cu ecouri schopenhaueriene, cum îl apreciază T. Vianu.2

Pentru Maiorescu învăţătura şi preceptele morale sunt cugetări intelectuale, ce ţin de

tărâmul ştiinţific, în aplicare practică, şi deci în artă sunt numai prilej pentru exprimarea

simţământului şi pasiunii, tema eternă a frumoaselor arte.

2 T. Vianu ,T. Maiorescu, estetician şi critic literar, Studii de literatură română, p. 155-156

3

Comediile d-lui Caragiale se raportează la Lumea ca voinţă şi reprezentare, întrucât

“egoismul” de care criticul vorbeşte are înţelesul “vionţei de a fi”, ca izvor al tuturor suferinţelor

umane, pe care le înlătură “emoţia impersonală” în artă. Teza centrală a studiului este că “Orice

concepţie artistică este în esenţa ei ideală, căci ne prezintă refluxul unei lumi închipuite. Prin chiar

aceasta ne produce caracteristica impresie impersonală”.

Caragiale ne arată realitatea din partea ei comică….” şi, mărginindu-ne la relevarea

meritului necontestabil al comediilor autorului nostru, putem constata şi recunoaşte acest merit în

scoaterea şi înfăţişarea plină de spirit a tipurilor şi situaţiilor din chiar miezul unei părţi a vieţii

noastre sociale, fără imitare sau împrumutare din alte literaturi străine”.

Discuţia, spune Maiorescu “este grea mai ales acolo unde lipseşte încă tradiţia literară, şi

prin urmare comunitatea de idei în privinţa operelor ce le numim frumoase.” Aşa îşi încerpe el

articolul despre comediile lui Caragiale, şi aşa va şi încheia, justificând de ce a trebuit să se

mărginească la “simpla tragere a liniei de hotar între ceea ce este artă şi ceea ce nu este artă şi nu i

se poate cere”.

Criticul se mulţumea cu susţinerea modalităţii estetice a artei, în care “emoţia”, ca

element individual, este o “detaşare”, o “impersonalitate”, o “seninătate”, prin care individul

dobândeşte valabilitate generală, realizându-se ca “obiectivitate” în “subiectivitatea” activităţii

estetice.

Acesta este răspunsul la întrebarea despre valoarea specifică a artei, care astfel realizează

relaţia subiectiv-obiectiv în cuprinsul valorii estetice, indicată printr-un termen ce pare

contradictoriu: "emoţia impersonală".

Teoria lui Maiorescu despre “impersonalitatea” în artă, cum a fost ea reţinută, era mai

puţin înţeleasă în epocă datorită conciziei ei, susţinută fiind ca o contrucţie teoretică pentru un

studiu ocazional. Aceasta este şi “ficţiunea ideală” a artei, implicată în “ideea emoţională”, în

teoria lui Maiorescu, susţinută pe estetica lui Kant şi Hegel.

Teoria “emoţiei impersonale” în artă, susţinută de Maiorescu după Schopenhauer, evită

totuşi contradicţia argumentării în teoria geniului, implicată în concepţia lui despre înălţarea, ca

emoţie artistică, în lumea ficţiunii ideale.

Funcţia umană a artei, incluzând-o şi pe cea socială, deschide, după relaţia dintre frumos

şi adevăr, şi o altă latură a acesteia, funcţia etică a artei, ca o consecinţă a relaţiei dintre frumos şi

bine în opera de artă ( efectul frumosului este biruinţa binelui).

Titu Maiorescu analizează estetic din acest punct de vedere comediile lui Caragiale,

pentru a justifica raportul ce există între artă şi morală, dedus din creaţia însăşi a artei, după legile

4

creaţiei.

Presa vremii scria despre comediile lui Caragiale că “urmăresc scopuri politice şi vor

să-şi bată anume joc de unele apucături ale partidului liberal, şi că prin urmare ar trebui oprite de

pe scena teatrului din ordinul grvernului de astăzi(pe atunci ministrul I.C.Brătianu)”. Ceea ce lui

Maiorescu i se părea o imputare prea puţin serioasă a fi discutată. “Căci pentru orce om cu mintea

sănătoasă este evident că o comedie nu are nimic a face cu politica de partid; autorul îşi ia

pesonajele sale din societatea contemporană cum este, pune în evidenţă partea comică aşa cum o

găseşte, şi acelaşi Caragiale, care astăzi îşi bate joc de fraza demagogică, şi-ar fi bătut joc ieri de

işlic şi tombateră şi îşi va bate joc mâine de fraza reacţionară, şi în toate aceste cazuri va fi în

dreptul său literar incontestabil”.

Un ziar liberal din Bucureşti denumea, la 13 aprilie 1885, comedia D-ale carnavalului “o

stupiditate murdară, culeasă din locurile unde se aruncă gunoiul” şi îşi exprima indignarea că

autorul a introdus în piesă “femei de stradă de cea mai joasă speţă, bărbieri şi ipistaţi, în gura

cărora se pun cuvinte insultătoare pentru mişcări ca cea de la 11 fevruarie, pentru libertate şi

egalitate, care sunt baza organizaţiunii noastre politice”.

Şi, dincolo de obiecţiile aduse comediilor lui Caragiale cu privire la apucăturile unui

“anume partid”, autorul e acuzat de veridic, de nuditate realistă “nicăieri nu se vede pedepsirea

celor răi şi răsplătirea celor buni”. Cu alte cuvinte nu există o morală a personajelor, comediile nu

sunt piese în care binele învinge.

La acuzele de “imoralitate” aduse comediilor, criticul ridică o problemă de “activitate

estetică”, pentru justificarea moralităţii artei: ”Există aceste tipuri în lumea noastră ? Sunt

adevărate aceste situaţii? Dacă sunt, atunci de la autorul dramatic trebuie să cerem numai ca să ni

le prezinte în mod artistic”. Iar pentru a lămuri moralitatea artei, de la această prezentare a

realităţii în mod artistic pleacă criticul, după un argument de principiu: “Şi aici trebuie să stabilim

mai întâi un punct de plecare elementar: influenţa morală a artei în genere. Dacă arta în genere are

un element esenţial moralizator, acelaşi element va trebui să-l găsim şi în orice artă deosebită,

prin urmare şi în arta dramatică. Dacă ni se pune întrebarea: arta în genere şi în special arta

dramatică are sau nu are o misiune morală ? Contribuie ea la educarea şi înălţarea poporului ?

Noi răspundem fără şovăire: da , arta a avut totdeauna o înaltă misiune morală, şi orice adevărată

operă artistică o îndeplineşte”.

La întrebarea: în ce constă moralitatea artei ? Maiorescu răspunde: “Orce emoţie estetică,

fie deşteptată prin sculptură, fie prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe omul stăpânit de ea, pe

câtă vreme este stăpânit, să se uite pe sine ca persoană şi să se înalţe în lumea ficţiunii ideale.

5

Dacă izvorul a tot ce este rău este egoismul şi egoismul exagerat, atunci o stare

sufletească în care egoismul este nimicit pentru moment, fiindcă interesele individuale sunt uitate,

este o combatere indirectă a răului, şi astfel o înălţare morală. Şi cu cât cineva va fi mai capabil

prin dispoziţia sa naturală sau prin educaţie a avea asemenea momente de emoţiune impersonală,

cu atât va fi mai întărită în el partea cea bună a naturii omeneşti”.

În formularea tezei din fragmentul de mai sus, Maiorescu porneşte de la unele date din

filozofia lui Schopenhauer, a înaintaşului său Kant şi a lui Aristotel.

În sistemul lui Schopenhauer, egoismul, rezultat al voinţei oarbe de a trăi, este sâmburele

răului din om. Omul reuşeşte să se elibereze temporar de sub tirania egoismului, rezultat al

voinţei oarbe de a trăi, numai cu ajutorul contemplaţiei estetice. Prin perfecţiune, arta îl transpune

pe om – câtă vreme este stăpânit de vraja ei – într-o lume impersonală (lumea ficţiunii

ideale),nimicind egoismul din el.

Pornind de la teza lui Schopenhauer cu privire la misiunea moralizatoare a artei,

Maiorescu va susţine, la rândul său, că “orice emoţiune estetică face pe omul stăpânit de ea, pe

câtă vreme este stăpânit, să se uite pe sine ca persoană şi să se înalţe în lumea ficţiunii ideale;

prin înălţarea în lumea ficţiunii ideale – egoismul este nimicit”.

Este ideea “depersonalizării” în emoţia artistică, prin care binele intră în relaţie cu

frumosul în opera de artă, ca artă adevărată.

Afirmând că prin nimicirea egoismului, arta ne înalţă sufleteşte, Maiorescu acceptă

principiul aristotelic al purificării: katharsis care reprezintă principiul purificării umane prin

contemplare artistică. În consecinţă, orice artă adevărată are funcţie educativă, căci produce

asupra omului un sentiment de înălţare şi de purificare. Prin urmare, arta este morală prin valoarea

ei, nu prin ideile moralizatoare pe care le conţine.

După părerea criticului, moralitatea comediilor lui Caragiale nu se compune din valorile

morale ale personajelor sale, pentru care arta lui a fost acuzată de “trivialitate”, ci din situaţiile

dramatice în care ele apar, motivate prin care caracterul lor, într-o acţiune construită după

necesităţile artei dramatice. Răspunsul criticului la întrebarea dacă sunt adevărate situaţiile

prezentate de autor în piesele sale, concordă deci cu principiile estetice ale criticii maioresciene,

care nu include realismul ca fomă de reflectare artistică, dar pretind ca o condiţie fundamentală

realizarea artistică a acestor situaţii în forma literară specifică genului.

C. Dobrogeanu Gherea aduce obiecţii la această idee, acuzându-l pe Maiorescu că

respinge patriotismul în artă, o dată cu interesul practic ce nimiceşte emoţia artistică, prin aceasta

arta fiind scoasă din orice condiţie istorică şi socială. Dar amândoi criticii admit că “puterea

6

moralizatoare a unei opere artistice e cu atât mai mare cu cât opera e mai genială”. (În legătură cu

studiul despre Caragiale s-a discutat mult asupra “polemicii”dintre Maiorescu şi Gherea)

Comediile lui Caragiale sunt adevărată artă, de aceea sunt morale.arta este morală nu ca

idee, separată de compoziţia ei artistică, ci prin însuşi procesul de creaţie artistică, deci ca formă,

prin care ideea devine artă.

Pentru Maiorescu , problema de “activitate estetică” pentru justificarea funcţiei morale a

artei, ce rezultă din relaţia frumosului cu binele în opera de artă, nu rămâne una exterioară,

privitoare la “morala în societate” şi prin extindere “morala în artă”, ci devine una interioară,

privitoare la “idealitatea artei”, în concluzia că funcţia etică a artei este inclusă în funcţia ei

estetică, aceasta fiind singura formă în care artistul se ridică de la particularităţile vieţii oamenilor

la generalitatea sentimentului artistic, pentru ca astfel, în planul semnificaţiei umane a valorilor,

să îndeplinească o funcţie socială. Dacă arta este realizată prin valoarea frumosului, ea serveşte

idealul vieţii umane, şi numai astfel este ea înţeleasă pentru marea majoritate a poporului, care se

regăseşte în ea prin ceea ce realizează frumosul ca semnificaţie general umană.

T . Vianu spune că în spiritul lui Maiorescu se încrucişează două estetici felurite:

“estetica clasicismului, pe care o reprezenta Schopenhauer prin teoria ideilor platonice în artă,

apoi estetica realismului mai nou, la care se referă criticul, care nu mai cere artei reprezentarea

tipului uman, ci a formei lui particularizate prin împrejurări de spaţiu şi de timp”. S-a constatat

nu arareori o “contradicţie” între aceste consideraţii ale lui Maiorescu şi teoria lui despre

“patriotismul” în poezie.

Toţi cercetătorii sunt unanimi în a recunoaşte că estetica maioresciană nu e originală

decât în măsura în care a reuşit să coordoneze şi să sudeze importuri masive din filozofia germană

(Harbart, Hegel, Schopenhauer,cu frecventarea asiduă a lui Kant). Estetica lui Maiorescu se

constituie din mai multe zone: clasicistă, folcloristică, romantică şi realistă. De aici decurge cu

evidenţă că estetica maioresciană nu este, nu poate fi unitară, lipsită de contradicţii. Conceptul de

tipicitate, elaborat de clasicism, trece în realismul critic, îmbogăţit cu istorismul concret al

romantismului şi reelaborat apoi într-o structură proprie.

Opera unui scriitor atât de realist cum ar fi I.L.Caragiale are un schelet artistic clasicist.

Preferinţa pentru clasicism s-a manifestat la Maiorescu îndeosebi în domeniul poeziei

stabilind “cele trei calităţi ideale ale poeziei: 1. O mai mare repejune a mişcării ideilor;2. O

exagerare sau cel puţin o mărire şi o nouă privire a obiectelor sub impresiunea simţământului şi a

pasiunii;3. O dezvoltare grabnică şi crescândă spre o culminare finală”.

7

Realismul tipurilor şi al mediului social se evidenţiază în articolul Comediile d-lui

Caragiale care a provocat o vestită polemică între Maiorescu şi Gherea. În ceea ce priveşte

tipicul, Maiorescu a pornit de la cultura sa clasică şi, în ceea ce priveşte folclorul, a pornit de la

valul romantic. Totuşi aceste două valuri l-au dus aproape de înţelegerea realismului care e totuşi

limitat obordând-o doar în Comediile d-lui Caragiale , unde , probabil din motive polemice a

făcut afirmaţii categorice.

Esteticianul a operat cu conceptele de adevăr, frumos, bine într-un spirit filozofic,

demonstrându-le conţinutul real cu fenomene din cultura română şi rămânând la ele chiar când

scopul lui a fost să le justifice în anumite opere.

Critica literară a lui Maiorescu se menţine în limitele principiilor estetice iniţial

formulate, deşi a lăsat pe alţii să-i apere vechile poziţii în formula “artă pentru artă”, el

precizându-şi principiile, în diferitele lor reluări, ca nişte temeiuri ale unei adevărate culturi ce

evoluează istoric, într-o devenire care nu este un proces abstract, ci unul concret, în aşa fel că

valorile spirituale, ca valorile umane, nu sunt nişte “idei în sine” , ci nişte manifestări în formulele

istorice ale realităţii.

Titu Maiorescu este o pesonalitate pilduitoare pentru orice tânăt intelectual român prin

modul în care şi-a organizat viaţa şi impunându-şi pemanent, cu fermitate, obiective precise, să

devină util culturii române, având numeroase iniţiative care dovedesc că toată energia lui era

canalizată spre înfăptuiri durabile şi esenţiale. Avea conştiinţa nevoii de temeinicie şi adevăr

într-o civilizaţie şi cultură tânără şi a promovat cu stăruinţă lucrul bine făcut, având o clarviziune

remarcabilă, o inteliganţă deosebită, un simţ al valorii şi un gust artistic aproape fără greş.

Afirmaţiile sale critice au fost pătrunzătoare, exacte şi adeseori memorabile. Ecoul lor în epocă a

fost enorm, contribuie la formarea unei concepţii estetice clasice, care a fost dominantă pentru

aproape toţi scriitorii promovaţi sau susţinuţi de Junimea.

Cu scopul de a le modela o concepţie înaltă asupra artei, a simţit nevoia să teoretizeze

anumite probleme şi să le exemplifice. În felul acesta şi-a delimitat câteva principii estetice,

inspirate din estetica clasică greco-latină, cât şi din marii filozofi germani Hagel, Kant şi

Schopenhauer.

8

BIBLIOGRAFIE

1. Titu Maiorescu din Critice, Ediţie îngrijită de Domnica Filimon, introducere de

Eugen Todoran,Editura Eminescu, Bucureşti, 1978

2. Todoran, Eugen, Maiorescu, Editura Eminescu, Bucureşti 1977

3. Manolescu Nicolae, Contradicţia lui Maiorescu, Editura Cartea Românească,

Bucureşti, 1970

4. Maiorescu Titu, Critice, Editura pentru Literatură,, Bucureşti, 1967

9