GÂNDIREA MILITARĂ ROMÂNEASCĂ SUB AMPRENTA … · Reproducerea anastatică după ediţia principes a lucrării Despre război, autor General Carl von Clausewitz. Ediţie îngrijită

GÂNDIREA MILITARĂ ROMÂNEASCĂ

SUB AMPRENTA CLAUSEWITZIANĂ

Adrian LESENCIUC

București, 2019

Reproducerea anastatică după ediţia principes a lucrării Despre război, autor General Carl von Clausewitz.

Ediţie îngrijită de redacţia revistei Gândirea Militară Românească.

3

Cuvânt înainte ............................................................................... 5Scurtă introducere ........................................................................ 7

1. Gândirea militară românească înainte de Marea Unire. Proiecţia oficială prusacă vs. dezideratul şcolii franceze ......... 11

1.1 Gândirea militară la începutul secolului XX ...................... 111.2 Bazele programului de dezvoltare a gândirii militare româneşti .................................................... 121.3 Dezvoltarea gândirii militare româneşti la începutul secolului XX ......................................................... 151.4 Gândirea militară românească sub influenţa celor două şcoli de gândire: prusacă şi franceză ...................... 17

2. Gândirea militară românească după Marea Unire .............. 192.1 Reorganizarea Armatei României din 1917 şi alinierea la şcoala franceză ................................................... 192.2 Primele semne ale inadecvării ............................................ 212.3 Spre o şcoală de gândire militară românească? .................. 232.4 Concluzii parţiale despre navigarea în contra curentului ... 26

3. Carl von Clausewitz, Despre război. Deformări ideologizante ............................................................. 27

3.1 Ce este războiul? ................................................................ 273.2 Războiul absolut sau buna intenţie a lui Clausewitz şi începutul deformărilor din incapacitatea de înţelegere a continuatorilor ideilor sale ..................................................... 303.3 Alte deformări în interpretare plecând de la proiecţiile deontologice şi dialectice ale lui von Clausewitz ..................... 33

4. Clausewitzianismul ................................................................. 374.1 Emergenţa ideilor clausewitziene ....................................... 374.2 Neoclausewitzianismul ...................................................... 414.3 Paradigma clausewitziană şi limitele orizontului său ........ 44

C U P R I N S

4

Gândirea militară românească sub amprenta clausewitziană

5. Postclausewitzianismul. Anticlausewitzianismul ................. 485.1 Mediul conflictual postclausewitzian ................................. 485.2 Revolution in Military Affairs ............................................ 495.3 Noile raporturi de putere .................................................... 535.4 Războiul postclausewitzian, război postmodern ................ 555.5 Anticlausewitzianismul sau o contraideologie ................... 60

6. Gândirea militară românească în raport cu gândirea clausewitziană ........................................ 65

6.1 Moştenirea clausewitziană pe filieră sovietică. Reinterpretarea după Engels .................................................... 656.2 Poziţionări neoclausewitziene. Războiul continuu ............ 696.3 Poziţionări postclausewitziene ........................................... 76

7. Reflectarea operei lui Clausewitz în Gândirea militară românească ................................................ 80

7.1 Necesitatea studiului .......................................................... 807.2 Despre război în ultimii 20 de ani de Gândire militară românească .............................................. 817.3 Trimiteri generale. Lecturi ale ediţiilor în limba engleză ... 857.4 Concluzii ............................................................................ 89

Bibliografie ................................................................................. 100

5

CUVÂNT ÎNAINTEGeneral de brigadă Dragoş-Dumitru IACOB

Peste 200 de ani au trecut de când un tânăr căpitan prusac, pe nume Carl Philipp Gottfried von Clausewitz, se lansa într-o curajoasă şi totodată productivă polemică în ce priveşte esenţa strategiei militare, cu nimeni altul decât faimosul general von Bulow, erou al războaielor purtate de Prusia contra Franţei lui Napoleon. Avea să-şi consolideze întreg eşafodajul teoretic în următorii 20 de ani, lăsând posterităţii o capodoperă a gândirii militare, Despre Război, o lucrare-monument care încă se studiază în majoritatea academiilor militare din lume şi care continuă să ne ofere explicaţii şi reinterpretări pertinente în ceea ce priveşte fenomenul atât de complex al războiului.

Gândirea militară românească nu putea să nu fie influenţată de filosofia războiului atât de meticulos alcătuită de teoreticianul german. De fapt, nu cred să existe în lume o şcoală de gândire militară care să nu se fi inspirat din preceptele acestuia, devenite adevăruri universal valabile în orice demonstraţie teoretică ce urmăreşte descifrarea aspectelor esenţiale ale războiului. Lucrarea de faă are marele merit, aşadar, de a ne lămuri în privinţa ratei de absorbţie a ideilor clausewitziene de către teoreticienii militari români şi, mai mult decât atât, de a ne descrie modul în care acest lucru s-a realizat în cele trei mari etape istorice analizate: înainte şi după Marea Unire din 1918, precum şi după cel de-al Doilea Război Mondial. Folosind un procedeu complex de analiză şi detecţie a urmelor lăsate de clausewitzianism în gândirea militară română modernă, autorul demonstrează, fără echivoc, că există influenţe certe, gradul de profunzime al acestora depinzând de modul în care era poziţionată societatea românească în epocă, dar şi de perenitatea ideilor clausewitziene, fiind evident că nu toate au rezistat testului ultim al timpului. Studiul trebuie însă elogiat şi deoarece ne reaminteşte că dincolo de încercările de aliniere la curentele teoretice care au făcut istorie de-a lungul timpului, a existat şi o şcoală autohtonă de gândire militară. O şcoală nu foarte bine dimensionată, este adevărat, şi nu întotdeauna în acord cu tendinţele momentului, însă mereu

6


preocupată în a expune şi a consolida caracterul naţional al teoriilor elaborate. Mareşalul Alexandru Averescu, generalii Constantin Hârjeu şi Ion Manolescu, colonelul G. Vizanti, locotenent-colonelul Mircea Tomescu, maiorul Scarlat Urlăţianu sunt doar câţiva dintre teoreticienii militari români care au susţinut evidenţierea dimensiunii naţionale în procesul elaborării proiecţiilor doctrinare.

O întrebare se naşte în urma lecturării acestui studiu: în ce măsură mai este relevant Clausewitz, în prezent, în condiţiile în care impactul noilor tehnologii este evident în ce priveşte originea şi desfăşurarea conflictelor. Realitatea este însă că, în pofida evoluţiei fără precedent a mijloacelor de luptă, natura războiului, în esenţa sa, a rămas neschimbată şi marcată în continuare de principalele elemente definitorii ale sale: violenţa, starea de incertitudine, şansa şi fricţiunea forţelor oponente. Războiul îşi poate schimba culoarea, „ca un cameleon”, mai spunea Clausewitz, iar aceste cuvinte par astăzi mai aproape de adevăr ca niciodată, în contextul noii revoluţii în afacerile militare, al cărei impact asupra viitorului războiului este de necontestat. Armatele masive, animate de vechile teorii de anihilare specifice epocii industriale vor deveni amintire. Acum accentul se pune pe tehnologie şi informaţie, pe viteză şi precizie, pe inteligenţa artificială şi sisteme autonome, pe capacitatea de a riposta, simultan, la mai multe niveluri de dezvoltare a conflictului, cu intensităţi diferite, dacă situaţia o cere. Într-adevăr, Clausewitz nu a luat în calcul, datorită limitelor epocii în care a trăit, toţi factorii care astăzi constituie elemente fundamentale în teoria conflictului. A eludat dimensiunea economică a războiului şi nu a atins subiectul multi-dimensionalităţii acestuia, limitându-se la a descrie războiul clasic între statele-naţiuni. Dar a reuşit să dea naştere unei viziuni filosofice moderne asupra conceptului de război, care a incitat la dezbateri generaţii întregi de teoreticieni militari şi care a constituit sursă de inspiraţie doctrinară pentru majoritatea armatelor.

Privind lucrurile din această perspectivă, cu siguranţă viziunea clausewitziană va continua să rămână de actualitate, atâta timp cât războiul va rămâne un fenomen violent, impredictibil şi gata oricând să escaladeze pe toate coordonatele sale.

7

SCURTĂ INTRODUCERE

Armata Română, organizată după modelul francez prin Legea privitoare la instrucţia Armatei Principatelor Unite din 1860, promulgată de Alexandru Ioan Cuza, a început să conteze pe plan internaţional abia după Războiul de Independenţă (1877-1878). Dar, asupra organizării în acea perioadă deja îşi pusese amprenta pattern-ul gândirii militare a noului şef al statului, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, fost căpitan în armata prusacă. În ciuda proiecţiei oficiale prusace, şcoala de gândire militară românească a început să se dezvolte pe fundamente ale şcolii franceze, dat fiind şi numărul mare de ofiţeri români, absolvenţi ai studiilor militare în Franţa. Acest fapt va permite, după decembrie 1916, când Misiunea militară franceză a început să aibă un rol fundamental în reorganizarea Armatei României, o aliniere a şcolii de gândire militară românească la cea franceză.

Gândirea militară românească din perioada interbelică a devenit simptomatică pentru şcoala românească de ştiinţe militare, propunând alinierea la ideile şcolii franceze, în declin ca model pentru proiecţiile oficiale ale armatelor europene ale acelor ani. În plus, interesul crescut pentru particular în detrimentul generalului, focalizarea pe aspectele de ordin tactic, lipsa unei proiecţii unitare şi a unei coeziuni doctrinare au permis ca lucrările cu potenţial de coagulare a gândirii militare româneşti (cum ar fi cele ale căpitanului Mircea Tomescu) să nu poată produce efectul scontat. În aceste condiţii, gândirea militară românească a continuat să se situeze, în unele aspecte chiar în mod accentuat, împotriva curentului. În paginile prezentei lucrări am adus în atenţie, în subsidiar, şi perspectiva contrafactuală a posibilei evoluţii a şcolii de gândire militară românească, în condiţiile în care ea nu ar fi fost desfiinţată, imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, de şcoala sovietică.

8


În prezenta lucrare, după radiografierea acestor tendinţe în alinierea şcolii de gândire militară românească la şcolile europene emergente, am mutat accentul pe raportarea la perspectiva dominantă a primei jumătăţi a secolului XX, cea clausewitziană. Am analizat rolul pe care l-a jucat teoria generalului Clausewitz în cadrul proiecţiei strategice şi doctrinare a ultimelor două secole şi m-am focalizat, în ultima parte a studiului, pe gândirea militară românească. În secolul XX, chiar dacă au avut loc modificări calitative fundamentale în ceea ce priveşte dezvoltarea mijloacelor de luptă şi a tehnologiei militare, natura războiului a rămas, în esenţă, neschimbată. Plecând de la această realitate, teoreticienii apropiaţi de perspectiva clausewitziană au încercat să extindă orizonturile teoriei dincolo de limitele sale de aplicare. Prin urmare, diferite perspective clausewitzianiste actuale au devenit mai mult sau mai puţin disonante cu întregul context de securitate. Pentru o argumentare pertinentă şi o poziţionare consistentă în raport cu acest subiect, am analizat raporturile gândirii militare româneşti cu şcoala de gândire prusacă, clausewitziană, ale cărei principii au fost importate ulterior de Uniunea Sovietică şi implementate în şcoala strategică de la Moscova. Prin urmare, pentru a înţelege cu mai multă acurateţe raporturile dinamice ale şcolii româneşti de gândire cu cea clausewitziană, am analizat opera lui Clausewitz, răspândirea gândirii sale militare şi poziţionările anticlausewitziene şi neoclausewitziene din a doua jumătate a secolului XX. În urma acestei analize, am identificat legăturile subtile dintre şcoala autohtonă de gândire militară şi valorile clausewitziene rămase valide în timp.

În planul gândirii strategice, în zilele noastre, lucrurile sunt incerte. Mai degrabă un set de întrebări pot deveni lămuritoare pentru aşezarea temeinică în cunoaştere. Mai există o şcoală dominantă de gândire militară la nivel mondial? Noua paradigmă a gândirii strategice şi militare e, de fapt, o întoarcere la vechea paradigmă? Încă mai există motive să credem în războiul de tip clausewitzian, în care principiile generalului prusac să îşi dovedească eficienţa? Aceste întrebări continuă să rămână fără răspunsuri într-o lume în care rolul statului continuă să fie important. „Statele joacă rolul central de actor

9

Adrian LESENCIUC

principal în înţelegerea clausewitziană a războiului”1, notează Gilmore (2015), iar statalitatea şi fizionomia clausewitziană a conflictului se presupun reciproc sau cel puţin aşa înţeleg unii analişti contemporani. Însă, în ciuda menţinerii rolului important al statului în raporturile de putere, conflictul se deteritorializează, se mută în alte medii, în timp ce perspectiva clausewitziană rămâne cantonată în proiectul unor limite teritoriale stricte. În plus, şi limitele temporale sunt repere ale conflictului de tip clausewitzian, iar delimitarea pace/război este aproape precisă în înţelesul lucrării Despre război. În contextul ştergerii limitelor temporale clasice dintre pace şi război, în contextul unei proiecţii difuze a acestora în conflictul contemporan, neoclausewitzienii reinterpretează complexul competiţional prin includerea întregului sub cupola unei sintagme unice: războiul continuu. Mai mult, luând în calcul National Security Strategy a Statelor Unite ale Americii din 2002, care introduce conceptul difuz de război împotriva terorismului (mai precis, War on Terror), statalitatea îşi asumă confruntarea cu actori nonstatali. Dar, consecinţa unei strategii inconsistente, care presupune nedefinirea precisă a tipului de actori în confruntare, a permis interpretarea confruntării neconvenţionale ca act terorist şi, prin urmare, lansarea unui alt termen difuz, cu sferă de cuprindere mai mare: războiul hibrid, pentru a se putea construi reperele unei noi proiecţii strategice. Pe de altă parte, războiul hibrid relegitimează statul şi rolul său în confruntare, dar extinde ceaţa conceptuală – nu ceaţa clausewitziană a câmpului de luptă – la alt nivel, acela al câştigătorului şi definirii condiţiilor victoriei în noul tip de confruntare. Oare, dată fiind această transformare radicală a câmpului de luptă, pe toate dimensiunile sale, de la cea tehnologică la cea doctrinară, problema câştigătorului se mai pune în termeni militari? Sau poate fi analizată la nivelul puterilor soft, în raport cu care unele state se fortifică în înţelesul tare al cuvântului „statalitate”? Cert e că aceste forme de manifestare a conflictualităţii nu pot fi înţelese unitar prin prisma unei teorii dominante sau prin intermediul unei paradigme. Ochelarii acelor paradigme, cu lentile cu focalizare ideologică, au împiedicat mari gânditori militari să

1 „States play a central role as the principal actors within the Clausewitzian understanding of war” (în original).

10


vadă realitatea din proximitate. Simpla confruntare din spatele unor ideologii care nu serveşte adevărului cunoaşterii nu serveşte nicidecum umanităţii.

Prezenta lucrare are un dublu rol: de a propune relectura gândirii militare – în special a celei româneşti – după aplicarea marcherilor ideologici asupra şcolilor dominante de gândire, dar, mai ales, după aplicarea marcherilor de evidenţiere a clausewitzianismului. Aceşti marcheri colorează diferenţiat –ismele ideologice: clausewitzianism, anticlausewitzianism, neoclausewitzianism şi permit interpretarea radiografiei gândirii militare în afara lestului ideologic.

Sunt recunoscător, pentru apariţia acestei lucrări, redacţiei publicaţiei Gândirea Militară Românească, pentru încurajarea, susţinerea şi ... pentru publicarea în paginile revistei a unora dintre capitolele studiului, într-o serie de cinci episoade, intitulate „Clausewitzianism şi postclausewitzianism. Despre necesitatea schimbării de paradigmă în gândirea militară românească”.

11

1. GÂNDIREA MILITARĂ ROMÂNEASCĂ ÎNAINTE DE MAREA UNIRE.

PROIECŢIA OFICIALĂ PRUSACĂ VS. DEZIDERATUL ŞCOLII FRANCEZE

1.1 Gândirea militară la începutul secolului XX. După un secol în care nu au avut loc mutaţii majore în gândirea militară2, secolul XX a consacrat, încă de la început, concepţia prusacă asupra războiului (datorată, în principal, lui Clausewitz şi Moltke) şi asimilarea celor mai importante elemente de noutate tehnologică în acţiunea militară. Un aspect straniu s-a insinuat în gândirea militară a vremii: superioritatea apărării poziţionale în raport cu ofensiva (Popescu et al., 2004:120), fapt care a dus la extinderea enormă a frontului: un total de peste 2.100 de kilometri în Primul Război Mondial. Dar, această extindere, dublată de relativul echilibru de forţe (care a condus la o anumită angajare poziţională), avea să fie extrem de costisitoare în numărul de vieţi omeneşti pierdute. Cumva, proiecţia războiului pe coordonatele „absolute”, aşa cum încercase să îl contureze Clausewitz

Războiul este aşadar un act de violenţă, pentru a sili adversarul să ne îndeplinească voinţa. (...) Violenţa, adică violenţa fizică (deoarece violenţa morală nu există în afara conceptului de stat şi a celui de lege) este deci mijlocul, iar a-i impune inamicului voinţa noastră, scopul (Clausewitz, 1982:35),

îşi găsise până la acea dată expresia completă, prin Marele Război (1914-1918). Perspectiva geopolitică a unui Halford J. Mackinder, autorul remarcabilei lucrări The Geographical Pivot of History (1904), a mutat accentul de pe gândirea militară pe cea politico-militară sau, în termenii contemporanului său, Julian Corbett – a se vedea Some Principles of Maritime Strategy (1911) –, de pe mica strategie

2 Cel mai important aspect, mobilitatea, câştigă în importanţa proiectării acţiunilor pe câmpul de luptă abia la sfârşitul anilor 1800.

12


pe strategia globală. B.H. Liddell Hart avea să denumească ulterior cele două perspective drept mica strategie (militară)3, respectiv marea strategie (politică).

1.2 Bazele programului de dezvoltare a gândirii militare româneşti. În România acelor ani, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, organismul militar era în formare. Între cele trei imperii: Otoman, slăbit, dar manifestându-şi dominaţia până în 1922, Habsburgic, în ultimă încercare de recuperare a strălucirii de altă dată, dar dispărut în 1918, şi Ţarist, apus odată cu revoluţia din februarie 1917, provinciile româneşti unite aveau de apărat graniţe de peste 3.000 de kilometri. În plus, menţinerea ţării sub regimul de garanţii internaţionale şi poziţia strategică importantă, chiar dacă armata română a început să conteze abia după Războiul de Independenţă din 1877-1878, au determinat România să se concentreze pe o politică de apărare coerentă, având la bază o gândire militară proprie. Dar, cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea nu se putea caracteriza printr-o proiecţie strategică unitară la nivelul marilor armate occidentale, chiar dacă scrierile de artă militară s-au înmulţit înainte de 1900, iar cele două şcoli dominante de gândire militară, prusacă şi franceză, continuau să fie dominante şi aproape egal apreciate.

Nici bibliografia militară românească nu suferea din numărul de titluri. Până în zorii Primului Război Mondial, Războiul de Independenţă stârnise interesul şi condusese la apariţia a numeroase lucrări, majoritatea cu caracter memorialistic, după cum notează generalii Arsene şi Botezatu într-o lucrare dedicată evoluţiei strategiei militare româneşti în epoca modernă (1999:43, notă de subsol):

Numai despre campania armatei române din 1877-1878 existau peste 60 de titluri, de la monografii, memorii, însemnări, studii critice, până la albume şi povestiri. Dintre acestea, pot fi reţinute ca importante pentru teoreticienii preocupaţi de strategia militară românească: „Opération

3 În fapt, mica strategie este adevărata strategie (militară), cea care face obiectul gândirii militare. Într-un studiu din 2014, notam: „Strategia, ca domeniu disciplinar subordonat artei militare, reprezintă ştiinţa care studiază principiile, metodele, procedeele şi regulile pregătirii şi ducerii acţiunilor militare la nivel strategic, răspunzând problematicii micii strategii în clasificarea lui Liddell Hart” (2014:26).

13

Adrian LESENCIUC

de l’Armée Roumaine pendant la guerre de l’Independence” apărută la Paris în 19804 sub semnătura lui Petre Vasiliu-Năsturel, generalul Ştefan Fălcoianu cu „Istoria războiului din 1877-1878, ruso-româno-turc” scrisă în 1895, „Studiu critic asupra războiului ruso-româno-turc”, scris de căpitanul Ion Ştefănescu, în 1902.

Practic, lucrările publicate până la intrarea României în Primul Război Mondial şi incluse biblioteconomic în subclasa „Artă militară” impresionează din punct de vedere numeric. Dar, dintre acestea, majoritatea sunt lucrări de memorialistică, de istorie şi geografie militară, cursuri de tactică, lucrări dedicate fortificaţiilor, studii de drept internaţional, realizate de autori români, dar şi bibliografie străină tradusă, graţie numeroşilor ofiţeri români pregătiţi la şcolile militare din vest, de la Viena, Torino, Paris, Berlin, Bruxelles, dar şi din est: Sankt Petersburg. Nu lipsesc din publicaţiile militare regulamentele, ordinele şi instrucţiunile, multe dintre ele inspirate de documente normative similare din alte armate. În plus, aceste lucrări devin foarte răspândite în rândurile oastei prin intermediul a cel puţin două canale: cel formativ, prin intermediul învăţământului militar, începând cu Şcoala pregătitoare de ofiţeri de la Bucureşti (înfiinţată în 1847), ulterior cu Şcoala militară de infanterie şi cavalerie (1872) şi Şcoala specială de artilerie şi geniu (1881), continuând cu Şcoala superioară de război (1889), Şcoala de tragere a infanteriei (1906), Şcoala militară de aviaţie de la Cotroceni (1912), Şcoala de piloţi militari şi civili de pe aerodromul Băneasa (1912), Şcoala de tragere a artileriei de câmp (1917) ş.a., respectiv cel informativ, prin intermediul presei militare centrale: Monitorul Oastei/ Revista Armatei (1883-1914), România Militară (1864-1947), Revista Artileriei (1887-1952), Revista Infanteriei (1887-1952), Marina (1897-1898), Memorialul Geniului (1905-1907) etc. În ceea ce priveşte dimensiunea formativă a răspândirii cunoaşterii strategice, se remarcă interesul Şcolii superioare de război de a angrena marile personalităţi ale vieţii militare, începând cu, pe atunci, colonelul Alexandru Averescu,

4 Printr-o eroare, anul apariţiei lucrării generalului de artilerie Petre Vasiliu-Năsturel a fost menţionat a fi 1980. De fapt, lucrarea, intitulată complet Guerre d’Orient: Opération de l’armée roumaine pendant la guerre de l’Independence: journal d’un officier, a fost publicată la Paris în 1880.

14


în cursuri şi conferinţe având ca scop dezvoltarea culturii şi gândirii strategice, la care s-au adăugat, în timp, personalităţi ale vieţii culturale româneşti, printre care Bogdan Petriceicu Haşdeu sau Nicolae Iorga. În ceea ce priveşte dimensiunea informativă, rolul cel mai important în reflectarea problematicii gândirii militare româneşti l-a jucat România Militară, înfiinţată, în 1864, de nouă căpitani ai primei promoţii a Şcolii de cadeţi de la Bucureşti, dintre care se remarcă numele viitorului general Slăniceanu, autor al unor lucrări de referinţă în literatura militară a acelor ani. Studiind rolul publicaţiilor Statului Major General în promovarea gândirii militare româneşti, cercetătoarea Alina Papoi sublinia îndrăzneala asumării unui asemenea program consistent de dezvoltare a gândirii militare româneşti de nişte tineri ofiţeri care au înţeles că nivelul instruirii trupelor depinde şi de cunoştinţele militare teoretice ale ofiţerilor instructori:

România Militară a fost rezultatul iniţiativei unui grup de nouă căpitani, absolvenţi ai celei dintâi promoţii a Şcolii de cadeţi din Bucureşti, înfiinţată de către Barbu Ştirbei: G. Slăniceanu, A. Gramont, G. Borănescu, G. Anghelescu, A. Anghelescu, E. Arion, E. Boteanu, E. Pencovici şi C. Barozzi, aşa cum ne sunt ei prezentaţi în paginile lucrării jubiliare din anul 19395. O idee „îndrăzneaţă”, după cum afirmă autorii lucrării menţionate, această apariţie a unei reviste militare româneşti în mijlocul unei armate tinere şi destul de restrânse pentru acea perioadă, cu atât mai mult, cu cât revista era o publicaţie independentă, dar aflată sub egida Ministerului de Război! Cuvintele-deviză alese pentru România Militară au fost: „‹Ştiinţă, artă şi istorie militară› – cuvinte care sintetizează, în conţinutul şi sobrietatea lor, întreg rostul pe care îl va îndeplini revista în viaţa noastră militară”6.

Practic, cei nouă căpitani, de geniu, stat major şi artilerie, educaţi în ţară şi în străinătate, au pus, prin intermediul publicaţiei România Militară, a cărei moştenitoare este astăzi Gândirea Militară Românească, bazele programului teoretic de dezvoltare a gândirii strategice româneşti. Surprinde, cu adevărat, în anii premergători intrării

5 Tomiţa-Razaşul, Anastase (coord.). (1939). Din trecutul României Militare cu prilejul aniversării a 75 de ani de la apariţia ei în viaţa armatei. 1864-1939. Bucureşti: Tipografia Marelui Stat Major.

6 Idem, p. 25.

15

Adrian LESENCIUC

României în Primul Război Mondial, nivelul ridicat al dezbaterilor în presa militară românească, care ajunsese la circa 30 de publicaţii:

Schimbul de idei, dialogul fertil şi critic despre concepţia generală de conducere a războiului. Rolul diferitelor categorii de arme în luptă, necesitatea pregătirii din timp a armatei pentru participarea la un război regional, problemele de pregătire psihică pentru luptă au fost mijlocite de o presă militară specializată, surprinzător de dezvoltată şi susţinută într-o măsură însemnată prin contribuţia privată a câtorva ofiţeri pasionaţi şi devotaţi vocaţiei şi profesiei lor (Arsene, Botezatu, 1999:45).

1.3 Dezvoltarea gândirii militare româneşti la începutul secolului XX. Stimularea interesului pentru teoria militară, ulterior pentru gândirea strategică, prin intermediul Şcolii superioare de război şi a Marelui Stat Major şi a publicaţiilor sale, dar mai ales prin implicarea unor ofiţeri şcoliţi în Occident, capabili să analizeze şi să generalizeze experienţa războiului (lecţiile învăţate din propria implicare sau din acţiunile militare ale altor armate, în primul rând ale celei franceze), a însemnat punerea temeliei gândirii militare româneşti, concretizată prin câteva lucrări deosebite. În anii neutralităţii României din Primul Război Militar, studiile militare s-au dezvoltat într-o direcţie nouă: cea a proiectării scenariilor (ipotezelor) de apărare sau acţiune. Varianta A (propusă de generalul Averescu), însemnând concentrarea armatei spre est, respectiv varianta C (propusă de generalul Christescu), însemnând concentrarea spre sud, erau cele mai cunoscute. Chiar dacă aceste documente au rămas „simple modele şi exerciţii teoretice atâta timp cât economic [n.a. România] nu dispunea de posibilităţi pentru a satisface cerinţele elementare ale modernizării şi dotării oştirii române la nivelul exigenţelor timpului”7 (Arsene, Botezatu, 1999:51),

7 În nota de subsol care însoţeşte punctul de vedere, generalii Arsene şi Botezatu făceau următoarea menţiune: „la sfârşitul primului deceniu al secolului XX, România aloca 13,5% din buget pentru apărare, în timp ce majoritatea statelor europene rezervau acestui scop peste 20%”. De altfel, Primul Război Mondial a surprins România slab înzestrată, inferioară din acest punct de vedere adversarilor militari, neavând armament suficient şi lipsind în mare măsură materialul artileristic. Este interesant de observat cum au evoluat bugetele de apărare pe parcursul ultimei sute de ani, în contextul în care, actualmente, România este unul dintre puţinele state care alocă regulat 2% pentru apărare.

16


chiar dacă, în final, în august 2016, a fost aleasă Ipoteza Z, Proiectul de operaţiune în vederea unui război contra Puterilor Centrale şi a Bulgariei. România aliată cu Quadrupla Înţelegere, pentru a deveni plan de campanie, elaborarea scenariilor a însemnat un pas important în dezvoltarea gândirii militare româneşti la începutul secolului XX.

Sub coordonarea colonelului Marius Andone, Biblioteca Centrală a Ministerului Apărării Naţionale publica, în 1975, un prim volum, prefaţat de renumitul bibliograf român şi ulterior membru de onoare al Academiei Române, Dan Simonescu, intitulat Bibliografia militară românească. Printre lucrările de referinţă incluse în catalogul Bibliotecii Centrale a Ministerului Apărării Naţionale se numără cele de memorialistică, istorie militară, tactica armelor ş.a., dar există şi numeroase cărţi dedicate strategiei şi artei militare, care au contribuit la configurarea unei gândiri militare autohtone. Câteva dintre ele au constituit repere în configurarea unei şcoli de gândire militară, iar autorii lor au publicat deopotrivă şi în presa militară specializată a vremii. Amintim, spre a rezuma, cele mai semnificative lucrări ca influenţă ulterioară asupra gândirii militare româneşti: Gl. G. Slăniceanu. (1881). Tactica şi strategia. Curs de studiu. Bucurescĭ: Pressa autografă a Scóleĭ militară; Col. C-tin Poenaru. (1886). Curs de Artă Militară. Bucureşti. lito cu fig.; Col. I.Gh. Istrate. (1888-1889). Curs de artă militară. 5 volume. Bucureşti: Autografia Şcolii speciale de Artilerie şi Geniu; Cpt. R. Radian. (1893). Strategia după Derrecagaix, Valdor de Heuch, Fix etc., coprindând cestiunile din programul pentru esamenul de maior. Bucureşti: Tipografia şi Fonderia de litere Thoma Basilescu; Col. Ion Popovici. (1895). Strategia în campaniile din 1866, 1870 şi 1877. Bucureşti: Tipografia „Voinţa Naţională”; Mr. [I.] Cocorěscu. [1899-1900]. Studii elementare asupra arteĭ rěsboiuluĭ, 4 volume, culese şi aşezate în conformitate cu prescripţiunile programelor cerute la: examenele de maior; examenele de admitere la Şcóla superióră de rěsboiŭ şi inspecţiile generale. Bucureşti: Tipografia şi Fonderia de litere Thoma Basilescu; Lt.col. A.D. Lupu. (1890). Note de strategie şi tactică. 2 vol. Bucureşti: Tipografia Carol Göbl; Mr. I. Popovici. (1901). Strategia în campaniile napoleoniene. [De la 1796 pănă la 1815]. Roman: Tipografia Leon Friedman; Cpt. Al. Atanasiu. (1903). Chestiuni de strategie, cu exemple din istoria campaniilor

17

Adrian LESENCIUC

([de la] 796 la 1878). Bucureşti: Tipografia „Clemenţa”; Col. Const. Christescu. (190…). Strategia şi tactica. Bucureşti, lito, cu tabele şi figuri8; Mr. P. Angelescu. (1912). Studiu critic al avangardelor tactice şi antegardelor strategice. Bucureşti: Institutul de Arte Grafice Carol Göbl.; Col. Alex Lupescu. (1912). Principii de strategie şi istorie militară. Strategia marilor căpitani până la Revoluţiunea franceză şi strategia napoleoniană. [Rezumatul conferinţelor din anul şcolar 1911-1912]. 4 volume. Bucureşti: Litografia Şcolii superioare de răsboi şi Cpt. I. Florescu. (1916). Procesul avangardelor strategice. Bucureşti: Institutul de Arte Grafice Eminescu.

1.4 Gândirea militară românească sub influenţa celor două şcoli de gândire: prusacă şi franceză. Este lesne de înţeles că gândirea militară românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX se contura pe lecţiile de strategie militară oferite istoriei de generalii francezi şi, mai ales, pe „bogata experienţă de luptă” (Baboş, Vlad, 2001:128) pe care o câştigaseră militarii români în Războiul de Independenţă şi în războaiele balcanice. Oficial, domnitorul român, Carol Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen, fost ofiţer al armatei prusace, ulterior devenit primul rege al României, impusese o linie a organizării armatei şi, implicit, o linie a gândirii militare, influenţată de propria formare. Anterior, Legea privitoare la instrucţia Armatei Principatelor Unite din 1860 urma modelul armatei franceze, iar instructorii militari urmau să fie instruiţi de ofiţeri francezi. În condiţiile în care arta militară stagnase aproape un secol, punerea în practică a conceptelor şi ideilor clausewitziene de către generalul Helmuth von Moltke (1800-1891) a determinat apariţia unei şcoli omonime, Şcoala lui Moltke, dezvoltată prin intermediul Academiei prusace de război, pe care a condus-o Clausewitz între anii 1818 şi 1831, respectiv prin intermediul Marelui Stat Major prusac. Generalul Moltke punea în aplicare, în baza unităţii doctrinei promovate de şcoala prusacă, ideile ilustrului său predecesor, fără a putea să le fi înţeles în profunzimea

8 Studiul coordonat de col. Andone explică suplimentar conţinutul lucrării viitorului general Christescu: „Reeditarea cu mici diferenţe a volumului de conferinţe din 1905; la p.1-92 cuprinde material nou despre serviciul de cercetare, serviciul de descoperire şi marşuri” (BCMApN, I, 1975:47).

18


lor metafizică (aşa cum intenţionase Clausewitz, inspirat de filosofia lui Kant şi Hegel), iar adepţii acestei şcoli, printre care şi fostul ofiţer Carol I, au încercat să impună sistemul Landwehr -ului prusac drept politică naţională de „apărare a ţării”.

Proiectul lui Carol I, însemnând trupe permanente şi posibilitatea mobilizării rapide de forţe în caz de război, s-a impus formal prin intermediul legii organice din 1868, dar, în condiţiile unei elite militare influenţate de şcoala de gândire franceză, proiecţia legislativă/doctrinară oficială (descinzând din şcoala prusacă, clausewitziană) a evoluat în paralel cu tactica (şi marea tactică) descinzând din şcoala franceză. Publicaţiile româneşti, în frunte cu România Militară, începuseră să promoveze scrierile lui Clausewitz – la 1895, într-un articol nesemnat, Clausewitz era recomandat atât pentru aprofundarea perspectivei, cât şi pentru punerea în aplicare a atribuţiilor Statului Major, aşa cum rezultă din proiecţia generalului prusac (Papoi, 2018, cu referire la articolul publicat în România Militară vol. 2, p.3, „Atribuţiunile şefilor de serviciu la comandamente”). Totuşi, până la punerea în aplicare a Ipotezei Z, discrepanţa dintre şcoala de gândire prusacă şi cea franceză nu era flagrantă, în ciuda discordiei frecvente, recunoscute şi amendate, dintre ofiţerii din comandamente. În plus, odată cu Misiunea militară franceză începută în decembrie 1916, alinierea la preceptele acestei şcoli s-a putut realiza fără sincope în anii de după Marea Unire.

19

2. GÂNDIREA MILITARĂ ROMÂNEASCĂ DUPĂ MAREA UNIRE

2.1 Reorganizarea Armatei României din 1917 şi alinierea la şcoala franceză. Transformarea Ipotezei Z în plan de campanie în 14/27 august 1916 a condus la punerea în aplicare a unui scenariu de război, rezultat al gândirii militare româneşti9. Anii războiului au presupus, în principal, punerea în practică a proiecţiei doctrinare şi, în mai mică măsură, continuarea demersurilor teoretice. În plus, odată cu evoluţia evenimentelor de pe frontul din Transilvania şi de pe frontul de sud, respectiv cu retragerea guvernului şi a curţii regale la Iaşi, Armata Română a necesitat a fi reorganizată. Această reorganizare s-a desfăşurat unitar, în baza unei concepţii a Marelui Cartier General, în baza Ordinului 1014 din 22 decembrie 1916, Instrucţiuni secrete privitoare la reorganizarea armatei. Reorganizarea Armatei României nu s-a realizat numai din punct de vedere structural, ci şi din punct de vedere normativ; necesitatea imediată a unor regulamente şi instrucţiuni a presupus şi traducerea, în anumite cazuri, în special din limba franceză, şi aplicarea lor: „Pentru realizarea scopurilor propuse, s-au elaborat noi regulamente şi instrucţiuni (unele au fost traduse din limba franceză) în prima jumătate a anului 1917” (Giurcă, 1999:237).

9 Într-un articol în care analizam gândirea militară românească înainte de Marea Unire (Lesenciuc, 2018:162), notam următoarele: „În anii neutralităţii României din Primul Război Militar, studiile militare s-au dezvoltat într-o direcţie nouă: cea a proiectării scenariilor (ipotezelor) de apărare sau acţiune. Varianta A (propusă de generalul Averescu), însemnând concentrarea armatei spre est, respectiv varianta C (propusă de generalul Christescu), însemnând concentrarea spre sud, erau cele mai cunoscute”. Practic, aceste ipoteze erau simple modele şi exerciţii teoretice, fără suportul economic al efortului de război. În august 1916, a fost aleasă ipoteza Z, Proiectul de operaţiune în vederea unui război contra Puterilor Centrale şi a Bulgariei. România aliată cu Quadrupla Înţelegere. Mulţi istorici militari consideră că modificarea ulterioară a planului de campanie a fost cea mai mare greşeală a Marelui Cartier General. Imediat după Marea Unire, pe fondul aducerii în discuţie a aspectelor de ordin corectiv în ceea ce priveşte poziţia geografică, zona care a făcut obiectul acţiunii militare româneşti din Transilvania era înscrisă în aşa-numitul Centru Orografic al Apărării naţionale, în condiţiile în care „problemul strategic românesc” devenise posibilitatea atacului simultan din est, vest şi sud.

20


Reorganizarea, realizată în mare măsură cu sprijinul Misiunii militare franceze sosite în România în 1916, a fost răspunsul firesc de contracarare a tendinţelor ruşilor de a impune direcţii strategice. Misiunea, încurajată şi sprijinită de generalul Constantin Prezan, a adus beneficii imediate în reorganizare; totuşi, însemnând punerea pe picior de egalitate a ofiţerilor francezi şi români, misiunea a condus şi la slăbirea autorităţii româneşti, ştirbind principiul unităţii de comandă şi lăsând posibilitatea înţelegerii faptului că „tutela absolută” ar aparţine ofiţerilor francezi (în opinia generalului Al. Averescu). Efectele imediate, preponderent pozitive, au fost urmate de efectele de durată. Şcoala geometristă de gândire militară franceză10, al cărei ultim reprezentant de marcă a fost mareşalul Ferdinand Foch, aşadar care se afla în perioada interbelică în declin în raport cu şcoala prusacă, a devenit referenţială pentru gândirea militară românească interbelică. Şcoala militară românească a început să se contureze pe principiile lui Foch, însemnând adaptarea gândirii napoleoniene la realităţile de după un secol. În Principiile războiului. Conducerea războiului (Foch, 1975)11, mareşalul francez nu se putea rupe de gândirea strategică napoleoniană, proiectându-şi cunoaşterea în raport cu fundamentarea pozitivistă a ştiinţelor militare (considerate a fi ştiinţe exacte) şi cu menţinerea înţelesului de măiestrie asociat artei militare12 (ambele, trăsături forte ale şcolii franceze):

Există deci o teorie a războiului; în primul rând, ea cuprinde principii:- principiul economiei forţelor;- principiul libertăţii de acţiune;- principiul liberei dispuneri a forţelor;- principiul siguranţei etc.

10 Această şcoală de ştiinţe militare, înţeleasă ca atare începând cu Jacques Antoine Hyppolite, conte de Guibert, a făcut matematica susceptibilă de a oferi instrumente de studiu în tactică. Prin influenţa în formarea personalităţii militare a lui Napoleon, graţie lucrărilor apărute până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, sau graţie înrâuririi contemporanului şi oponentului lui Clausewitz, Antoine Henri de Jomini, asupra gândirii împăratului francez, a devenit răspândită în întreaga Europă, având întâietate în secolul al XIX-lea în raport cu şcoala prusacă.

11 Lucrările mareşalului Foch au fost publicate în franceză în 1903: Les principes de la guerre, respectiv în 1904: De la conduite de la guerre.

12 Conform căreia singura şcoală a artei militare este câmpul de luptă.

21

Adrian LESENCIUC

S-a discutat despre existenţa acestor principii, apoi despre justificarea lor; totuşi, Napoleon este cel care a scris: „Principiile războiului sunt cele care i-au condus pe marii căpitani, ale căror strălucite fapte ne-au fost transmise de istorie”.Deci pentru Napoleon există principii ale războiului. Studiind faptele mari, ale marilor căpitani, găsim aceste principii. (Foch, 1975:34)

Proiecţia mareşalului Foch a fost tradusă ulterior într-o doctrină şi, implicit, în regulamente şi norme direct aplicabile, atât în armata franceză, cât şi, ulterior, în armata română. În timp ce Europa acelor ani, caracterizată prin militarismul exagerat, dublat de sau dublând ideologiile naţionale, propunea conceptele strategice de război de mare amploare şi de lungă durată (proiecţia clausewitziană, prusacă aşadar, preluată de primul vector principal, V.I. Lenin, şi tradusă în doctrină a Armatei Roşii, sovietice) sau de război fulger (Blitzkrieg), însemnând utilizarea simultană, cu efecte cumulate sporite, a aviaţiei de bombardament şi a tancurilor (proiecţia clausewitziană preluată de celălalt vector, A. Hitler), Franţa şi Anglia rămâneau cantonate în strategii defensive. Mai mult, Franţa proiecta o strategie cu o vechime de 100 de ani, specifică războaielor de cabinet, făcând apologia „bătăliei principale”, într-o Europă a războaielor naţionale, caracterizate prin „ridicarea în masă” şi prin lupta de uzură.

2.2 Primele semne ale inadecvării. În aceste condiţii, deşi şcoala românească avusese şansa situării în avangarda Europei prin alinierea la proiecţia şcolii de gândire militară prusacă, ea se situa, prin teoreticienii români, continuatori ai gândirii militare franceze (unii dintre ei absolvenţi ai şcolii de la Fontainebleau, asemenea mareşalului Foch, de exemplu), în contra curentului. Alinierea formală la şcoala franceză s-a produs începând cu 1924, odată cu punerea în aplicare a Legii de organizare a armatei, dar şi a regulamentelor izvorâte din această lege. Încurajarea alinierii la şcoala de gândire franceză devenise, într-un fel, şi element din programul publicaţiei România Militare, care anunţa, în numărul 7/1927, la pagina 129, că doctrina admisă oficial era cea franceză:

Revista România Militară, pe lângă rolul său de a răspândi cunoştinţele militare generale, are şi pe acela, ca prin publicaţiile sale

22


să lămurească şi să răspândească în corpul ofiţeresc doctrina admisă oficial în armata noastră, adică doctrina armatei franceze13 exprimată în Regulamentul Marilor Unităţi şi anexele lui (..) (Arsene, Botezatu, 1999:107).

Împrumutul aparatului doctrinar francez, exponent al unei strategii neadecvate epocii, s-a caracterizat prin confuzii terminologice, prin lipsa unor grile valorice în preluarea concepţiei strategice, prin apelul la conceptele şi proiecţia napoleoniană a principiilor „neschimbătoare” ale războiului, în condiţiile în care întregul cadru de desfăşurare a confruntărilor (în care au fost incluse elementele revoluţiei tehnologice recente: apariţia şi utilizarea în luptă a aviaţiei, implicit a artileriei antiaeriene, înlocuirea trupelor de cavalerie cu unităţile de tancuri etc.) s-a schimbat. Şcoala românească de gândire strategică a devenit în sine confuză, propunând lucrări fără o proiecţie unitară, în lipsa unei coeziuni doctrinare şi fără adecvare la realităţile câmpului de luptă al respectivei perioade. Mai mult, şcoala românească propunea lucrări numeroase, dar focalizate pe aspecte specializate şi tratând, în cel mai fericit caz, elemente de natură tactică (nu şi strategică). Descoperim, publicate în perioada interbelică, lucrări utile în instruirea trupei, excelente cărţi de memorialistică, dar foarte rare volume care să vizeze perspectiva strategică14. Amintim, dintre lucrările importante de după Marea Unire, următoarele: Gl. N. Alevra (1916), Stabilirea răspunderilor asupra pregătirei armatei pentru răsboiu, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl; Col. Fl. Ţenescu (1919), Rezumatul cursului de cunoştinţe generale asupra răsboiului şi studiul lui (numai strategia), Bucureşti, Autografia Şcoalelor Militare de Artilerie şi marină; Gl. C.N. Herjeu (1921), Studii şi critice militare. Din învăţămintele răsboaielor din 1913 şi 1916-1918, 2 volume, Bucureşti, Editura Librăriei „Stănciulescu”;

13 Practic, nu exista o doctrină franceză admisă oficial, ci o propensiune naturală, ca urmare a influenţei Misiunii militare franceze, spre această şcoală de gândire militară. Regulamentul Marilor Unităţi era de inspiraţie franceză, dar nu reprezenta o doctrină în sine. Au existat gânditori militari români ai respectivei perioade care au propus desprinderea de direcţia franceză, dar au existat, deopotrivă, şi traduceri din opera generalilor germani Erich F.W. Ludendorff sau Erich G.S.A. von Falkenheyn, din cea a generalului italian Ettore Bastico sau chiar din doctrina sovietică (v. Sichitiu, Ioaniţiu, 1936:140-165).

14 Apelând ca îndrumar la volumul doi al lucrării Bibliografia militară românească (1914-1944) (BCMApN, II).

23

Adrian LESENCIUC

Gl. I. Manolescu (f.a.), Napoleon, Clausewitz, Foch, Bucureşti, Tipografia „Răsăritul”; Cpt.av. Marin T. Anton (1927), Bombardamentul aerian. Tehnica bombardamentului şi materialul de bombardament, Curs din şcolile militare pregătitoare şi speciale ale Aeronauticei, Bucureşti, Tipografia Şcolilor militare pregătitoare şi speciale ale Aeronauticei; Mr. Radu Miclescu (1929), Studiu cu privire la apărarea naţională, Bucureşti, „Cartea Românească”; Cpt. Mircea Tomescu (1932), Conducerea răsboiului de coaliţiuni, Bucureşti, Tipografia „Ortensia”; Col. G. Vizanti, Mr. Scarlat Urlăţianu (1932), Strategia Românească în viitorul război, Cu o prefaţă de Domnul Profesor Nicolae Iorga, Bucureşti, Tipografia Curţii Regale F. Göbl; Lt.cdor Ioan D. Drăgan (1933), Aviaţia şi viitorul războiu. Progresul aviaţiei şi întrebuinţarea sa în viitor, în operaţiunile de pe uscat şi de pe apă, Bucureşti, Tipografia „Bucovina”; Col. D. Vrăjitoru (1935), Principii şi adevăruri în arta războiului, Bucureşti, Tipografia Ministerului Apărării Naţionale; Gl.div. Ioan Sichitiu, col. Al. Ioaniţiu (1936), Elemente de strategie, Bucureşti, Atelierele „Cartea Românească”; Cpt. Mircea Tomescu (1937), Ştiinţa militară şi doctrina românească, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”; Cpt. Mircea Tomescu (1939), Manevra strategică în trecut şi astăzi, Bucureşti, „Cartea Românească” (lucrare premiată de Marele Stat Major).

2.3 Spre o şcoală de gândire militară românească? Beneficiind de experienţa războiului, ofiţerii români au putut să o analizeze şi să o generalizeze, să înţeleagă şi să explice proiecţia tactică a diferitelor şcoli de gândire militară, în special a celei franceze, dar au reuşit să integreze în problematica războiului şi aspecte de noutate, dezvoltate pe filiera şcolii clausewitziene, cum ar fi bombardamentul aerian, la doar şase ani după ce conceptul fusese introdus de generalul italian Giulio Douhet (1921)15. Aparent completamente aliniată la „doctrina

15 Principiul lui Douhet era bazat pe violenţa extremă a studiilor clausewitziene, pe conceptul de război absolut: în lucrarea sa din 1921, Il dominio dell’aria, Giulio Douhet susţinea că ţintele de bombardat trebuie să fie mari, pentru ca efectul scontat să se producă. Scopul bombardamentelor era bombardarea civililor din marile centre urbane, traductibil în pedepsirea „complicilor” la politica dusă de guvernele inamicilor.

24


admisă oficial”, cum proiecta România Militară din 1927, şcoala de gândire militară românească îşi punea problema caracterului naţional al doctrinei. Publicaţia preluase tema şi o transformase într-o dezbatere pe marginea caracterului universal sau naţional al doctrinei.

Dintre susţinătorii doctrinei franceze se evidenţiaseră colonelul Ţenescu, având drept argument caracterul imuabil al războiului, faptul că războiul viitor, indiferent de modul în care se va dezvolta tehnologia militară, se va desfăşura pe aceleaşi coordonate: „În opinia lui Florea Ţenescu, concluzia cea mai logică era să se adopte doctrina militară franceză” (Patca, 1993:253). În privinţa mobilităţii trupelor, nici măcar colonelul Ţenescu nu se mai raporta la doctrina franceză, propunând împrumuturi din cea germană. În ceea ce priveşte „afirmarea doctrinei militare naţionale” (Patca, 1993:249), se remarcase generalul Hârjeu, care îşi argumenta poziţia prin faptul că „armata română are personalitatea şi tradiţiile ei” (afirmaţia data încă din 1905, urmând să coaguleze ulterior o şcoală a doctrinei naţionale româneşti), respectiv căpitanul Tomescu, cel care considera că ştiinţa militară necesită a fi studiată în nuanţa naţională, cu accent pe patriotism (drept factor spiritual în educarea militarilor) şi pe teren (factor material). Pentru promovarea unei doctrine naţionale s-au pronunţat cel mai categoric colonelul G. Vizanti şi maiorul S. Urlăţianu, care au propus o Strategie românească în viitorul război, înţeleasă drept lecţie de „românologie” de către prefaţatorul cărţii, cunoscutul istoric şi om politic Nicolae Iorga. În fapt, Vizanti şi Urlăţianu preluau în strategia proprie elemente ale concepţiei napoleoniene (aşadar, ale şcolii franceze), chiar dacă argumentau că războiul nu putea avea pentru români decât „caracterul unui război naţional” (1932:117). Din păcate, şcoala pretins românească de ştiinţe militare a adus un singur argument, şi acesta nonştiinţific, fundamentat emoţional, în promovarea acestei direcţii: spiritul de sacrificiu, „superioritatea sufletească” a românilor în războiul de apărare. Într-un fel, lecţiile defensive din vara anului 1917 dăduseră dreptate acestor gânditori militari. Ceea ce reieşea din această orientare era înţelegerea şi promovarea conceptului de război legitim, de apărare împotriva agresiunii la adresa statului naţional, a unităţii, a independenţei sau a suveranităţii acestuia – adică nişte deziderate de ordinul marii strategii (sau al strategiei politice). Pregătirea ţării,

25

Adrian LESENCIUC

disciplina naţiunii, efortul economic pentru apărare constituiau pilonii „războiului întregii naţiuni”, concept reflectat, cu circa o sută de ani în urmă, în cunoscuta lucrare clausewitziană, Despre război (v. ediţia românească din 1982). Pregătirea patriei pentru a face faţă marilor mutaţii în planul confruntării din Europa presupunea utilizarea acestui concept de sorginte clausewitziană, reinterpretat în principal de generalul Ion Manolescu, cel care a insistat pentru pregătirea întregului război pentru apărarea naţională. Această proiecţie, rezultat al focalizării asupra dimensiunii naţionale a proiecţiei doctrinare, s-a reflectat în Legea asupra organizării naţiunii şi teritoriului pentru timp de războiu din 27 aprilie 1933, care definea clar rolul statului în organizarea apărării naţionale.

Chiar dacă, în plan teoretic, disputa dintre şcoala de gândire influenţată de geometrismul francez şi cea autohtonă – nedefinită explicit, prin diferenţe specifice în raport cu alte şcoli de gândire militară, cu excepţia „superiorităţii sufleteşti” în angajarea în luptă – continua, începând cu Legea de organizare a armatei din 23 iunie 1924, aşezată pe fundamente teoretice franceze, şi organizarea armatei a devenit tributară ideilor de sorginte napoleoniană. S-a instituit serviciul militar obligatoriu, s-au înfiinţat corpurile de armată, armata a devenit foarte numeroasă, bazată în principal pe infanterie, iar această supradimensionare a condus la o instrucţie defectuoasă, realizată parţial, cu puţine efective şi nu cu parcurgerea tuturor etapelor de instruire. Nici legile din 30 aprilie 1930 şi 28 aprilie 1932 nu au reuşit să echilibreze dimensiunile armatei cu nevoia de pregătire. În 1934, noul şef al Marelui Stat Major, generalul Ion Antonescu, observa că armata este foarte numeroasă (având o bază prea largă a structurii), birocratizată şi cu ofiţeri neinstruiţi corespunzător. „Marele neajuns al pregătirii corpului de cadre al armatei României în perioada interbelică era ruptura dintre teorie şi practică”, subliniau generalii Arsene şi Botezatu în lucrarea Strategia militară românească în epoca modernă (1999:115).

În preajma izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, şcoala germană a început să recapete influenţă. Particularităţi ale şcolii de gândire germane s-au resimţit mai ales în acţiunile militare ale Armatei Române, intrate în război, mai puţin în plan teoretic, acolo unde nu au mai existat condiţiile necesare pentru punerea în valoare a respectivelor idei. Înţelegerea adecvată a rolului aviaţiei şi al trupelor mecanizate

26


în război şi punerea în aplicare a acestor mijloace de luptă au constituit cele mai importante elemente preluate din doctrina germană. Dar, odată cu încheierea războiului, gânditorii militari ai perioadei interbelice nu au putut duce la bun sfârşit propria proiecţie de inspiraţie franceză, de respiraţie românească sau de influenţă germană, deoarece au sfârşit în închisoare sau au fost marginalizaţi.

2.4 Concluzii parţiale despre navigarea în contra curentului. Gândirea militară românească s-a dovedit, de-a lungul timpului, a fi contra curentului. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când şcoala franceză era dominantă în Europa, regele Carol I impusese o organizare prusacă a armatei şi, implicit, liniile de forţă ale gândirii prusace. După Marea Unire, când şcoala franceză a încetat să mai constituie reper în proiecţia gândirii strategice în majoritatea statelor occidentale şi când şcoala prusacă (gândirea clausewitziană) era revigorată prin intermediul a doi vectori importanţi: Vl.I. Lenin şi A. Hitler, orientarea românească s-a focalizat pe şcoala franceză. Încercarea de proiectare a unei şcoli româneşti de gândire militară nu a putut fi dusă la bun sfârşit ca urmare a începerii celui de-al Doilea Război Mondial şi, mai ales, ca urmare a închiderii şi a marginalizării gânditorilor militari români de către autorităţile comuniste proaspăt instalate. Au urmat anii de orientare spre clausewitzianismul leninist, într-o perioadă în care Europa, dar mai ales Statele Unite ale Americii se dezbrăcaseră de haina gândirii ilustrului general prusac, iar apoi, în condiţiile politice favorabile unei revigorări a gândirii militare autohtone, a avut loc o aliniere la înţelesuri ale gândirii clausewitziene de dinainte de acţiunea vectorului Lenin.

Întreaga poziţionare contra curentului, în anii de Românie unită şi anterior, începând de la Unirea cea Mică, pare să se fi încheiat. În plan doctrinar – acolo unde schimbările se produc cel mai greu –, modificările de nuanţă în doctrinele statelor membre ale NATO presupun efecte în România actuală într-un orizont de câţiva ani. Este suficient să amintim proiecţia operaţiilor informaţionale, care a produs efecte în planul gândirii militare în sincronie cu Occidentul, iar în plan doctrinar, într-un orizont de doar opt ani.

Eliberată de chingile politice, gândirea militară românească are acum o şansă foarte mare de a fi în sincronie cu Occidentul şi de a se afirma per se.

27

3. CARL VON CLAUSEWITZ, DESPRE RĂZBOI. DEFORMĂRI IDEOLOGIZANTE

3.1 Ce este războiul? Generalul-maior Carl von Clausewitz (1780-1831) este personalitatea care a schimbat fundamental fizionomia războiului până la sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale. De numele său este direct legată o paradigmă care se caracterizează prin schimbarea totală a vechii perspective asupra războiului şi a raporturilor dintre război şi politică. Înrolat de la 12 ani în regimentul de la Potsdam, Clausewitz îşi dedică întreaga viaţă studierii războiului, elaborând de tânăr articole importante (şi cu pronunţat caracter polemic16). Teoreticianul prusac a fost luat prizonier în campania dezastruoasă Jena-Auerstädt (1806). Ulterioara experienţă de război a trăit-o în calitate de ofiţer de legătură între Rusia şi Prusia (1813-1814), devenind în foarte scurt timp general, iar cea mai importantă a fost calitatea de şef

16 Este cunoscută critica realizată de tânărul căpitan de 25 de ani, Carl von Clausewitz, la adresa unei lucrări a generalului Heinrich Dietrich von Bülow. Generalul von Bülow publicase, în 1799, o lucrare intitulată Geist des neueren Kriegssystems, hergeleitet aus dem Grundsatz einer Basis der Operationen, auch für Laien in der Kriegeskunst fasslich vorgetragen von einem ehemaligen preusschen Offizier (Spiritul noului sistem de război, dedus din principiul unei baze de operaţii, expus de un fost ofiţer prusac, accesibil şi unui profan în arta militară), în care erau clarificate conceptual o serie de termeni, printre care şi cei de operaţie militară, linie de operaţie, strategie şi tactică. Carl von Clausewitz publică în revista Neue Bellona (vol.9/1805) un articol intitulat Observaţii referitoare la strategia pură şi aplicată a domnului von Bülow sau critica părerilor expuse de el, prin intermediul căruia contrazice perspectiva generalului, care înţelegea prin tactică ştiinţa mişcărilor trupelor în limitele câmpului vizual, în timp ce strategia se ocupa cu mişcarea trupelor în afara câmpului vizual. În comentariul asupra acestui episod, generalul Soare (1993:31) afirmă: „Clausewitz arată că o asemenea viziune reduce întreaga activitate militară la mişcări, însă distincţia se bazează pe un criteriu empiric – câmpul vizual sau bătaia tunului – şi nu pe o trăsătură abstractă; ca atare, definiţiile lui Bülow nu conduc la o rezolvare satisfăcătoare sub aspect raţional. Distincţia între strategie şi tactică trebuie să se întemeieze pe elementul esenţial şi general, care este lupta armată: „Strategia nu reprezintă nimic fără luptă; căci lupta este materia de care se serveşte, mijlocul pe care ea îl aplică. La fel cum tactica este întrebuinţarea forţelor armate în luptă, strategia este întrebuinţarea luptei – adică legarea luptelor singulare într-un ansamblu – în vederea scopului final al războiului” (Neue Bellona, vol. 9, 1805, p. 261). Ideea clausewitziană, reluată şi în lucrarea Despre război (Clausewitz, 1982:110), s-a impus în detrimentul celei a generalului von Bülow.

28


de stat major al corpului de armată prusac care a împiedicat înaintarea forţelor franceze ale mareşalului Grouchy în campania de la Waterloo. Generalul Carl von Clausewitz este cunoscut în special pentru calitatea de şef al Preußische Kriegsakademie (Colegiul Prusac de Război), începând cu 1818, mai ales pentru faptul că, în acea perioadă, a fost elaborată lucrarea sa de căpătâi – Despre război (Vom Kriege, în original), lucrare rămasă nefinalizată.

Despre război este o operă care tratează teoria sau filosofia războiului (care, de altfel, reprezintă chiar conceptul central al operei sale). Războiul este un fenomen care trebuie analizat cu argumente raţionale, motiv pentru care, rămânând constant în abordarea motivată ştiinţific şi întemeiată pe fundamente epistemice asupra fenomenului război, Carl von Clausewitz deschide prima carte a operei sale monumentale, „Despre natura războiului”, cu un prim capitol, „Ce este războiul?”, în care defineşte fenomenul şi cadrul general al manifestării acestuia, fapt ce a condus, în interpretările simplificate ale perspectivei clausewitziene, la înţelegerea gânditorului prusac ca fiind un apologet al războiului:

Războiul este aşadar un act de violenţă, pentru a sili adversarul să ne îndeplinească voinţa. (...) Violenţa, adică violenţa fizică (deoarece violenţa morală nu există în afara conceptului de stat şi a celui de lege) este deci mijlocul, iar a-i impune inamicului voinţa noastră, scopul (Clausewitz, 1982:35).

Prin această situare generală în cadrul problematicii războiului, care nu mai presupune angajarea de pe poziţiile concepţiei anterioare – a acţiunii doar în caz de necesitate –, Carl von Clausewitz îşi fundamentează teoria raportându-se la realitatea sentimentului ostil şi a intenţiei ostile, care necesită punerea în discuţie a folosirii extreme a violenţei:

Întrucât folosirea violenţei fizice, în întreaga ei amploare, nu exclude nicidecum participarea inteligenţei, cel care foloseşte această violenţă fără cruţare, neprecupeţind sângele, trebuie să obţină o superioritate, dacă adversarul nu o face. Prin aceasta el impune celuilalt legea sa şi, astfel, amândoi se supralicitează până la extrem, fără să poată exista alte limitări decât acelea ale contraponderilor inerente (Clausewitz, 1982:54)

29

Adrian LESENCIUC

Dar, utilizarea violenţei extreme este ceea ce contribuie la identificarea coordonatelor unui cadru general de definire, deoarece obiectivul rămâne dezarmarea inamicului. Clausewitz foloseşte, în acest sens, doi termeni, wehrlosmachen – a face să fie lipsit de apărare, respectiv gänzliche Wehrlosigkeit – incapacitate totală de apărare, traduşi aproximativ în limba română prin „a dezarma” şi „dezarmare totală”, fapt ce confirmă o înţelegere adecvată a fenomenului război, dar o interpretare unidirecţională, ideologizată a precursorilor săi, cei care au extins limitele de manifestare a paradigmei aşa-zis clausewitziene.

Să menţionăm că lucrarea apare, la începutul secolului al XIX-lea, pe fondul dominaţiei ideilor asociate şcolii generalului Antoine, baron de Jomini (1779-1869), care a scos în evidenţă principii inalterabile ale ducerii acţiunilor de luptă, cu accentul pus pe rolul fundamental al liniilor de comunicaţii17, la care se adaugă concepţia conform căreia strategia superioară asigură avantajul numeric şi material în luptă, în special în punctele critice. Cea mai importantă contribuţie a baronului de Jomini este, totuşi, faptul că şcoala care îi este asociată dă naştere ştiinţelor militare, principiilor luptei şi artei operative („marea tactică”, în termenii generalului francez)18. Principala caracteristică a şcolii

17 Analizând ideile dominante în ceea ce priveşte planificarea şi desfăşurarea operaţiilor militare la începutul secolului al XIX-lea, Larry H. Addington asociază gândirii generalului Jomini, în primul rând, punerea accentului pe liniile de comunicaţii şi pe fluiditatea comunicaţională: „Jomini believed that the great art of war lay in seizing the communications of the enemy without exposing one’s own” (Addington, 1994:45).

18 Conceptul central al operei baronului de Jomini este cel de artă a războiului, tradusă în limba română prin „artă militară”, la baza căreia se află un set de principii, dar care, din păcate, nu au fost tratate corespunzător, în opinia autorului, şi care nu au ieşit la lumina analizei teoretice. Acestor principii li se adaugă spiritul şi moralul maselor, dar şi talentul şi caracterul comandanţilor, rezultând un mediu dinamic, nu tocmai propice extragerii unor norme generale sau axiome, care să regularizeze cursul războaielor şi pregătirea pentru acestea. Analiza teoretică de până la Jomini a fost considerată nesatisfăcătoare: „All sciences have principles, war alone has yet none; the great captains who have written do not give as any; one must be profound to comprehend them” (Jomini, 2009:xxiv), motiv pentru care gânditorul elveţian a încercat o primă clasificare a ştiinţelor militare în strategie, mare tactică, logistică, inginerie, tactică şi diplomaţie (în relaţie cu războiul). Într-o structurare în proximitatea înţelegerii actuale, strategia, marea tactică (echivalentă artei operative) şi tactica sunt disciplinele corespunzătoare nivelurile actuale ale artei militare, în timp ce logistica, ingineria şi diplomaţia sunt discipline militare corespunzătoare intersecţiei dintre câmpurile teoretice ale ştiinţelor militare şi, respectiv, ştiinţelor economice, fizicii/matematicii şi ştiinţelor politice.

30


lui Jomini rămâne aceea că ştiinţa războiului a început să alunece spre teritoriul matematicilor. Jomini şi Clausewitz au fost contemporani, şi-au cunoscut operele şi au criticat reciproc lipsa de didacticism, respectiv geometrismul. Cu toate acestea, amândoi au rămas figuri emblematice ale gândirii militare, opera primului dintre ei devenind importantă atât prin schematizarea unei structuri a ştiinţelor militare, cât şi prin „încercarea de a găsi un domeniu intermediar între tactică şi strategie, încercare interesantă din punct de vedere teoretic şi practic” (Soare, 1999:114). Totuşi, pe acest fond, lucrarea Despre război, vădit proiectată în afara tendinţei şcolii franceze, pe poziţii contrare, chiar, punând accentul, încă din capitolul „Ce este războiul?”, pe războiul absolut, pe violenţa nelimitată şi pe victoria totală, nu avea cum să nu deschidă o direcţie nouă, de exploatat, într-un domeniu şi într-o perioadă în care lucrările teoretice pentru consolidarea domeniului ştiinţelor războiului erau absolut necesare.

Din păcate, în mentalul colectiv a pătruns, mai degrabă, o sintagmă rezumativă, insuficient de cuprinzătoare despre fenomenul social numit război: „războiul este doar o continuare a politicii cu alte mijloace” (Clausewitz, 1982:67)19. Această sintagmă avea să separe, mai târziu, şcolile de gândire militară în clausewitziene şi non-clausewitziene şi să alimenteze alinieri ideologice, partizane, care, în situaţii concrete de luptă, au condus la pierderi inutile de vieţi omeneşti. Cât despre această poziţionare, o altă definiţie dată războiului a produs mutaţii strategice importante şi, implicit, victime şi mai numeroase pe câmpul de luptă: „războiul este un act de violenţă şi în folosirea acesteia nu există limite” (Clausewitz, 1982:55).

3.2 Războiul absolut sau buna intenţie a lui Clausewitz şi începutul deformărilor din incapacitatea de înţelegere a continuatorilor ideilor sale. Clausewitz defineşte conceptul abstract de război absolut, înţeles în proximitatea expresiei de violenţă absolută,

19 Cei care nu au consultat lucrarea Despre război apelează, de regulă, la formulări adaptate ale cunoscutului citat din Carl von Clausewitz. În realitate, Clausewitz menţiona în subcap. 24, intitulat „Războiul este doar o continuare a politicii cu alte mijloace” din cap. 1, „Ce este războiul?”, următoarele: „Vedem aşadar că războiul nu este un act politic, ci un adevărat instrument politic, o continuare a relaţiilor politice, o realizare a acestora cu alte mijloace.” (Clausewitz, 1982:67).

31

Adrian LESENCIUC

de limită extremă de manifestare a acesteia, de la care plecând, fundamentează particularităţile războiului real. În definirea războiului absolut, în lipsa oricărei acţiuni sau influenţe exterioare, finalitatea este extremă, nimicirea completă a uneia dintre părţile implicate în luptă:

Repetăm, deci, teza noastră: războiul este un act de violenţă şi în folosirea acesteia nu există limite; astfel, fiecare parte îi impune celeilalte legea sa, rezultând o acţiune reciprocă, care, conform definiţiei, trebuie să ajungă la extrem. Aceasta este prima acţiune reciprocă şi primul fenomen extrem pe care îl întâlnim. (Clausewitz, 1982:55)

Această formulare este cea care proiectează o primă limită a paradigmei clausewitziene, extinsă de continuatorii gândirii sale şi, mai ales, de strategii militari dincolo de limitările morale impuse de precedenta, pe care o putem numi, simplu, „paradigma Sun Tzî”. În limitele acestei paradigme, războiul absolut nu exista, scopul confruntărilor fiind înfrângerea voinţei de a lupta a adversarului20. Chiar dacă intenţia lui Clausewitz nu a fost aceea de a proiecta acţiunea militară extremă, ci, plecând de la definirea unui concept abstract, de a proiecta limitele unui fenomen real, continuatorii ideilor clausewitziene au exagerat pe marginea legii forţelor împinse spre extrem, conducând spre ceea ce astăzi este considerat a fi finalitatea neîmplinirii tragice a acestei paradigme: bombardamentele atomice din cel de-al Doilea Război Mondial. Revenind la gânditorul prusac, războiul real nu se derulează în limitele războiului absolut, deoarece intervin o serie de factori externi, dintre care cel mai important este factorul politic, responsabil pentru introducerea elementelor de „raţionalitate” în conflict, prin stabilirea clară a unor scopuri şi prin delimitarea explicită a cadrului de aplicare. Acolo unde politica alunecă spre patologia conflictuală, abandonând norma (şi revenim, spre exemplificare, la realitatea alunecării naziste),

20 În Arta războiului, Sun Tzî dă dovadă de caracter dogmatic, manifestându-şi încrederea deplină în rolul strategiei şi al principiilor teoretice, capabile să asigure victoria, dar acest caracter este diluat odată ce întregul construct teoretic al lucrării se concentrează în jurul unui principiu cu importantă influenţă morală, atacarea strategiei inamicului şi nu distrugerea acestuia: „1. În război cea mai bună politică este să cucereşti statul intact; distrugerea lui reprezintă ultima soluţie. (...) Nu încurajaţi omorul.” (Sun Tzî, 1999:22). Acest deziderat conduce la o planificare a acţiunii militare propriu-zise într-un algoritm în trei paşi, însemnând: 1. atacarea strategiei inamicului; 2. destrămarea alianţelor inamicului; 3. atacul armat.

32


războiul real tinde spre războiul absolut. Exterminarea (în lagăre sau pe câmpul de luptă) constituie alte orizonturi ale paradigmei clausewitziene, extinsă astfel de unii continuatori ai ideilor generalului prusac, decupând din monumentala sa operă şi nefiind în măsură să o înţeleagă în spiritul ei.

Războiul absolut, manifestarea naturală a violenţei extreme, se datorează uzului forţelor militare brute21, faţă de care acţionează, în scopul stopării sau diminuării efectelor, factorul civilizator/raţional (exprimat prin politic). Rezultatul este războiul real. Practic, politicul face uz de război, ca instrument în atingerea scopurilor, împiedicând posibilităţile maximale de manifestare a acestuia în limitele violenţei extreme proiectate iniţial. Perspectiva sa completă, raportată la relaţiile politică – război, este următoarea:

Vedem aşadar că războiul nu este numai un act politic, ci un adevărat instrument politic, o continuare a relaţiilor politice, o realizare a acestora cu alte mijloace. Ceea ce mai rămâne specific războiului se referă doar la natura specifică a mijloacelor sale. Arta militară poate pretinde în general, iar înaltul comandant în fiecare caz aparte, ca direcţiile şi intenţiile politicii să nu intre în contradicţie cu aceste mijloace, şi această pretenţie, într-adevăr, nu este mică; dar oricât de puternic reacţionează războiul în anumite cazuri asupra intenţiilor politice, această reacţie trebuie gândită întotdeauna doar ca o modificare a lor, căci intenţia politică este scopul, războiul este mijlocul şi niciodată mijlocul nu poate fi gândit fără scop (Clausewitz, 1982:67).

Punctul de vedere al lui Clausewitz nu este doar corect şi pornit de la premise reale, ci şi în măsură să permită o proiecţie asupra viitorului războiului care, considerat a fi acţiune politică – iar prin politică nu se poate înţelege numai inteligenţa ca raţiune exterioară opusă conflictului, ci şi acţiunea perfidă, gata oricând să uzeze de mijlocul numit război –, poate să alunece spre extrem.

21 Mai mult, Clausewitz, anticipând posibila interpretare eronată a tendinţei naturale a războiului spre violenţa extremă, a încercat o corecţie proiectivă: „Dar, ca nu cumva cititorul să cadă victima unor idei greşite, trebuie să observăm aici că, vorbind de tendinţa naturală a războiului, ne referim numai la tendinţa sa filosofică, la cea propriu-zis logică, şi deloc la tendinţa forţelor realmente angajate în conflict, până a ne gândi aici, de pildă, la toate forţele sufleteşti şi patimile celor aflaţi în luptă” (Clausewitz, 1982:68).

33

Adrian LESENCIUC

3.3. Alte deformări în interpretare plecând de la proiecţiile deontologice şi dialectice ale lui von Clausewitz. O altă dezvoltare ulterioară, presupunând o înţelegere parţială a operei clausewitziene, este cea privitoare la portretul comandantului (Clausewitz îi dedică un capitol distinct, intitulat Geniul militar). Pentru Clausewitz, spre deosebire de ceea ce însemna comandantul militar descris în operele lui Sun Tzu22 şi Mauricius23, acesta trebuie să dea în primul rând dovadă de curaj, bazat pe indiferenţa faţă de primejdie şi/sau pe ambiţie,

22 Influenţa morală, argumentează Sun Tzî (1999:8), reprezintă „4. (…) ceea ce determină armonia dintre popor şi conducătorii lui, făcându-i să-i urmeze în viaţă şi în moarte, fără să se teamă că-şi primejduiesc zilele”, iar pentru ca acest deziderat să fie îndeplinit, comandantul trebuie să aibă un anumit profil psiho-moral, printre trăsăturile obligatorii numărându-se înţelepciunea, dreptatea, omenia, curajul şi severitatea drept calităţi care să caracterizeze comandantul, fapt ce atrag, obligatoriu, respectul: „7. (…) Dacă comandantul este înzestrat cu înţelepciune, el este în măsură să-şi dea seama de schimbarea situaţiei şi să acţioneze prompt. Dacă este drept, oamenii săi vor şti exact ce recompense şi pedepse li se cuvin. Dacă este omenos, el îşi iubeşte semenul, îi împărtăşeşte sentimentele şi-i preţuieşte munca şi osteneala. Dacă este curajos, obţine victorii sesizând fără ezitare momentul potrivit. Dacă este sever, trupele lui sunt disciplinate, pentru că îi ştiu de frică şi se tem de pedeapsă.” (Sun Tzî, 1999:9). La aceste calităţi se adaugă, pe câmpul de luptă, clarviziunea, arta de a face să domnească armonia în rândurile propriei armate, capacitatea de proiecţie strategică, interpretarea adecvată a situaţiei şi utilizarea factorilor de natură climatică, dar şi o bună cunoaştere a factorului uman (Sun Tzî, 1999:24). Acest profil al comandantului este obligatoriu de configurat din perspectiva abordării artei militare, studiind actualmente şi abilităţile personale necesare comandanţilor şi trupelor pentru a obţine succesul în operaţiile militare.

23 Portretul moral al comandantului are la bază deschiderea, apropierea de oşteni, dublată de asprimea în cântărirea greşelilor: „cea dintâi datorie a unui conducător de oşti e să pară neînduplecat şi drept cu oştenii” (Mauricius, 1970:198). Mai mult, conducătorul de oşti trebuie să aibă drept element de reper frumuseţea propriilor fapte, să fie chibzuit, ferm şi hotărât. În esenţă, comandantul trebuie să aleagă calea de mijloc, în primul rând în raporturile sale cu subordonaţii: „conducătorul prea temut de supuşi şi cel prea îngăduitor sunt nepotriviţi pentru oaste: teama naşte ură, iar îngăduinţa prea mare duce la neascultare. Cel mai bun lucru e să alegem calea de mijloc” (Mauricius, 1970:209). Acest model al comandantului, teoretic, dar cu trimiteri indirecte la acţiunea militară întreprinsă în diferite confruntări din perioada ultimului mileniu, pleacă, totuşi, de la un model practic, identificat în persoana generalului cartaginez Hannibal, a cărui perspectivă asupra comandantului însoţeşte strategicon-ul lui Mauricius: „Aş vrea mai degrabă să lupt împotriva unei turme de lei conduse de un cerb decât împotriva unei turme de cerbi conduse de un leu”. Modelul proiectat de împăratul bizantin are, în primul rând, valoare pedagogică, servind instruirii trupelor. Comandantului, căruia îi revine şi rolul de „îmbărbătare” a oastei, are sarcina de a identifica rolul „cuvântului” în acţiune şi de a-l utiliza corespunzător. Dar, pentru ca efectul să fie obţinut, comandantul trebuie să fie model şi să îşi bazeze „cuvântul de îmbărbătare” (discursul) pe faptele proprii.

34


patriotism, entuziasm etc., din care derivă fermitatea, dar şi să posede o altă trăsătură fundamentală: coup d’oeil24:

Ca să iasă învingător din această continuă luptă cu neaşteptatul, două calităţi îi sunt indispensabile spiritului: întâi, un intelect care, şi în acest întuneric sporit, nu este lipsit de câteva licăriri ale luminii interioare ce-l conduc spre adevăr, şi apoi curajul de a urma această slabă lumină. Prima a fost desemnată, la figurat, prin expresia franceză coup d’oeil, cea de-a doua este fermitatea (Clausewitz, 1982:55).

În afara acestor calităţi fundamentale, Clausewitz enumeră energia, perseverenţa, forţa temperamentului şi a caracterului, tenacitatea (ultimele traductibile în tărie de cuget şi tărie sufletească, dusă până la încăpăţânare, văzută drept atribut pozitiv), stăpânirea de sine, inteligenţa practică25 ş.a.m.d., dublate de cunoştinţe militare temeinice şi capacitatea aplicării lor judicioase pe câmpul de luptă. Acest profil, diferit de al gânditorilor militari importanţi de dinaintea sa, a determinat, ca şi în cazul conceptului „război general”, extinderea ulterioară incorectă a înţelesurilor asociate.

Înfrângerea voinţei de a lupta a inamicului rămâne în continuare obiectivul fundamental al războiului. Pentru realizarea acestui deziderat nu este suficientă „nimicirea forţelor armate inamice, cucerirea

24 Pentru lămurirea terminologică, vom trimite la nota traducătorului român a lucrării lui Clausewitz: „În franceză, în original; în domeniul militar denumeşte îndeosebi talentul şi experienţa unui comandant de a sesiza „dintr-o ochire” toate posibilităţile pe care configuraţia unui teritoriu, unei poziţii, le oferă în vederea acţiunii. Expresie echivalentă românească – „ochiul câmpului” (N.Tr.)” (Clausewitz, 1982:84)

25 Înţelesul calităţilor intelectuale ale comandantului, în spiritul dezbaterii lansate de Clausewitz, este de largă actualitate: „Dacă pretindem, pentru cel ce va fi distins, chiar în posturile inferioare de comandament, calităţi intelectuale deosebite şi creştem aceste pretenţii cu fiecare treaptă, rezultă de la sine că avem o cu totul altă părere despre oamenii care ocupă în mod glorios posturile de-al doilea rang într-o armată, iar aparenta lor simplitate faţă de erudit, de omul de afaceri care ştie mânui pana, de omul de stat având experienţa conferinţelor, nu trebuie să ne înşele cu privire la natura excelentă a inteligenţei lor practice. Se întâmplă desigur câteodată ca bărbaţi, care au dobândit faimă în funcţii mai mici, să o ducă cu ei în funcţii superioare, fără s-o merite cu adevărat acolo; dacă nu sunt prea solicitaţi în aceste posturi şi, deci, nu riscă să-şi dea în vileag lipsurile, opinia nu va distinge atât de precis ce gen de faimă li se cuvine şi, astfel, asemenea bărbaţi contribuie adesea să se ajungă la o apreciere modestă despre personalitatea ce mai poate străluci în anumite posturi” (Clausewitz, 1982:95)

35

Adrian LESENCIUC

provinciilor inamice, simpla lor ocupare, simpla lor invazie” (Clausewitz, 1982:75) etc. Căile confruntării armate sunt dublate de alte căi, majoritatea politice, care concură la o înţelegere mai amplă a fenomenului război, în integralitatea sa de fenomen social. De aceea, războiul, conceptul central al operei sale, este privit ca un fenomen social complex, autorul propunându-şi

a fundamenta o dialectică a acţiunilor de luptă şi o metodă ştiinţifică în studierea lor, de a cultiva inteligenţa şi virtuţile morale ale celor care comandă trupele. De altfel, această substanţă filosofico-militară este partea cea mai consistentă a creaţiei clausewitziene şi ea prezintă un adevărat interes în actualitate. (Soare, 1993:42)

Prin această fundamentare a filosofiei războiului înţeleasă drept sistem raţional de legi, drept teorie generală, Carl von Clausewitz poate fi considerat părinte al ştiinţelor militare. Cu toate acestea, el refuză o astfel de poziţionare, considerând că studiile lui se situează mai degrabă în proximitatea artei militare, odată ce nu fac obiectul cercetării şi cunoaşterii teoretice pure, ci furnizează cunoştinţe pentru utilizarea optimă/optimală în vederea atingerii scopului propus (a victoriei pe câmpul de luptă):

unde scopul este creaţie şi producţie, acolo este domeniul artei; ştiinţa domneşte acolo unde ţelul este cercetarea şi cunoaşterea. Din toate acestea rezultă de la sine că ar fi mai potrivit să se spună arta războiului decât ştiinţa războiului. (Clausewitz, 1982:133)

„Despărţirea” de ştiinţele militare26 se datorează, în fapt, concepţiei epocii în raport cu acestea, modului în care ştiinţele militare erau definite

26 Generalul Corneliu Soare consideră acest refuz conjunctural al lui Clausewitz de a accepta studiul său în proximitatea ştiinţei militare (pe care o respinge categoric, de altfel) drept o limită a gândirii sale: „El greşeşte atunci când identifică ştiinţa militară cu ştiinţele de tipul fizicii sau matematicii şi o respinge pe acest motiv, nu îşi dă seama că fenomenele sociale pot constitui şi ele obiectul cercetării ştiinţifice şi, mai ales, nu înţelege că teoria acţiunii se află în sfera ştiinţei şi nu în afara ei” (Soare, 1993:46). Această limită a viziunii sale poate fi însă, uşor înţeleasă, devreme ce lucrarea Despre război tratează strictamente probleme care fac obiectul de studiu al ştiinţelor militare, dar termenul de „ştiinţă militară” era deformat în epocă, presupunea o asociere forţată cu matematica şi fizica, în conformitate cu şcoala franceză de război a baronului Jomini.

36


la începutul secolului al XIX-lea. Acestor ştiinţe le erau asociate, pe de o parte, concepte riguros delimitate (dar nu neapărat corect fundamentate, ca în cazul generalului von Bülow), pe de altă parte, calcule şi formule matematice şi figuri geometrice (ca în cazul şcolii franceze a baronului Jomini). Menţinerea lui Clausewitz în proximitatea artei militare conduce, în fond, şi la o primă definire corectă a dimensiunii pragmatice a acesteia, pe care o îndepărtează egal atât de cei care consideră imuabile legile şi principiile războiului, cât şi de cei care o consideră ca fiind un meşteşug al armelor, deprins pe câmpul de luptă.

37

4. CLAUSEWITZIANISMUL

4.1 Emergenţa ideilor clausewitziene. Ideile lui Carl von Clausewitz nu s-au impus în afara Prusiei până în 1871. Unificarea Germaniei (1864-1871) a adus şi răspândirea acestor idei dincolo de vechile graniţe ale Prusiei, dar rolul hotărâtor în aducerea lor în dezbatere l-a avut punerea în practică a conceptelor şi ideilor clausewitziene de către generalul Helmuth von Moltke (1800-1891).

Despre război a ridicat probleme ale înţelegerii în primul rând din cauza limbajului utilizat. Totodată, există anumite inadvertenţe în text şi idei nefinisate în redactarea lucrării. În plus, intenţiile autorului de a se apropia, într-un sens sau în altul, de concepţia lui Immanuel Kant (de exemplu, prin contrazicerea posibilităţii, în realia, cu instrumentarul ştiinţelor militare de la începutul secolului al XIX-lea, a conceptului de „pace eternă”, la care spera filosoful german prin apel la perspectiva filosofiei critice şi a speranţei evoluţiei omenirii de la închis la deschis, de la curb la drept şi de la finit la infinit, v. Kant, 2008) sau de cea a lui Hegel (1998)27, încercând o imprimare a metodei dialectice fundamentată pe structura triadică teză-antiteză-sinteză în analiza conflictualităţii, prin defensivă-ofensivă-defensivă/ofensivă, spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, au îndepărtat utilizatorii (militari) ai textului în scopul implementării doctrinare a ideilor clausewitziene de înţelesurile metafizice intenţionate. Cu toate acestea, după punerea în practică a învăţăturilor lui Clausewitz prin acţiunea militară gândită de generalul von Moltke, Despre război a devenit foarte vizibilă şi a fost tradusă în numeroase limbi europene. Primele traduceri ale lucrării nu au fost şi cele mai reuşite, prin urmare ideile clausewitziene au fost deformate, pe de o parte, datorită echivocului (dar şi din incapacitatea traducătorilor sau utilizatorilor textului prim de a opera cu concepte

27 Apropierea lui Clausewitz de Hegel, cel din Principiile filosofiei dreptului, este asumată şi prin perspectiva hegeliană asupra războiului. Hegel considera că războiul este un rău necesar, contribuind la revitalizarea Statului, în timp ce pacea era asociată lipsei progresului.

38


care excedeau limitele înţelegerii filosofiei războiului), pe de alta din incapacitatea traducătorilor de a opera deopotrivă cu termeni care ţin de practica armelor şi cu concepte filosofice. Complexitatea lucrării, în ciuda inadvertenţelor datorate, probabil, lipsei finisării, a condus la transmiterea, prin prisma deformării conţinutului în răspândirea textului clausewitzian, la rezumări incorecte ale acestuia. Opera lui Clausewitz a fost percepută, mai degrabă, ca un cadru textual care poate fi rezumat la necesitatea utilizării violenţei la cote maxime. Despre acest fenomen al răspândirii clausewitzianismului în înţelesul deformat al ideilor generalului prusac s-au exprimat numeroşi teoreticieni militari, dar am considerat relevantă exemplificarea prin apel la explicaţia dată de Larry H. Addington:

În alte armate, în anii premergători Primului Război Mondial, cartea lui Clausewitz a fost de regulă citită în traducere şi adesea în condiţiile înţelegerii incomplete a limbajului dificil şi uneori metafizic. În cea mai mare parte, indiferent dacă Clausewitz intenţionase sau nu un asemenea efect, Vom Kriege a promovat credinţa că moderaţia în luptă este o imbecilitate şi că maxima violenţă este cea mai sigură cale spre victorie28 (Addington, 1994:48).

Generalizarea prin simplificare a operei generalului prusac a presupus imprimarea unui caracter ideologic, reflectând şi servind deopotrivă interesele şi aspiraţiile unor şcoli de gândire militară sau, mai degrabă, ale unor structuri militare necesitând a-şi justifica acţiunile. Principalii vectori ai gândirii clausewitziene au fost ideologii de stânga Friedrich Engels şi, în special, Vladimir I. Lenin, ultimul folosindu-se în interesul Revoluţiei din Octombrie, de formula clausewitziană a raporturilor politică-război şi considerându-l pe generalul prusac „unul dintre cei mai importanţi autori militari”. Utilizarea lui Lenin ca vector în promovarea concepţiei clausewitziene în plan social şi istoric a fost

28 „In other armies, and down to the eve of World War I, Clausewitz’s book was usually read in translation and often with an incomplete understanding of its admittedly difficult and sometimes metaphysical language. For the most part, and whether Clausewitz ever intended to have such an effect or not, such reading of Vom Kriege promoted a faith that in war moderation was imbecility and maximum violence was the surest road to victory”, în original.

39

Adrian LESENCIUC

remarcată şi de generalul Beaufre, care considera chiar că generalul Clausewitz s-a impus prin Lenin (Beaufre, 1974:3).

Cea mai cunoscută influenţă a operei clausewitziene, prin efectele în plan strategic, a fost cea asupra lucrării Mein Kampf a lui Adolf Hitler (1941) şi asupra întregii proiecţii a Celui de-al Treilea Reich. Liderul nazist îl admira pe generalul prusac, pe care îl numea „marele Clausewitz”29; în raport cu opera lui Clausewitz şi-a proiectat campaniile violente, în proximitatea conceptului de război absolut, citându-l de două ori pe parcursul lucrării sale. Dar, concepţia clausewitziană nu a prins rădăcini doar acolo unde s-a manifestat totalitarismul. Chiar şi cunoscuţi luptători împotriva unor asemenea idei, cum ar fi filosoful francez Raymond Aron, denunţător al ambelor totalitariste, nazist şi comunist, au aderat la ideile lui Clausewitz.

Aron îl consideră pe generalul prusac un magister în raport cu care şi-a aliniat ideile din, probabil, cel mai ambiţios proiect al său, lucrarea Pace şi război. O teorie a relaţiilor internaţionale (1966), considerând că războiul caracterizează toate epocile şi toate civilizaţiile şi că alternativa la strategie poate fi diplomaţia, construită tot pe fundamentele competiţiei. Practic, aceste idei, chiar dacă în alte limite ale violenţei proiectate, îşi au paternitatea în gândirea clausewitziană, pe care Aron o vede de factură filosofică, neutră şi lucidă:

Ca teoretician al acţiunii raţionale, el [n.a. Clausewitz] aminteşte liderilor pe timp de pace şi de război de principiul care trebuie respectat de toţi: primatul politicii, războiul fiind doar instrument în atingerea scopurilor stabilite politic, un moment sau un aspect al relaţiilor dintre state, fiecare dintre acestea fiind obligat să se alinieze la domeniul politic, adică la percepţia intereselor durabile ale colectivităţii. Să convenim să numim strategie desfăşurarea operaţiilor militare în ansamblu şi diplomaţie realizarea relaţiilor cu alte structuri politice unitare. Strategia şi diplomaţia vor fi deopotrivă subordonate politicii, adică vor fi subordonate concepţiei unei părţi a comunităţii sau a liderilor ei despre „interesul naţional”. Pe timp de pace, politica face uz de mijloace diplomatice, fără a exclude resursele şi armamentul, cel puţin atunci când este ameninţată. Pe timp de război,

29 În testamentul politic adresat amiralului Dönitz înainte de suicid, Hitler l-a sfătuit pe acesta să continue lupta în acord cu „idealurile marelui Clausewitz” (P.M. Baldwin, ‘Clausewitz in Nazi Germany’, Journal of Contemporary History, 1981, p. 10, apud Jablonsky, 1994:188).

40


politica nu exclude diplomaţia, din moment ce aceasta presupune realizarea relaţilor cu aliaţii şi cu părţile neutre, continuând să se ocupe în mod tacit de inamic, ameninţând cu înfrângerea sau oferind posibilitatea de pace. Aici avem în vedere „unitatea politică” drept un actor luminat de inteligenţă şi determinat de voinţă. Fiecare stat are relaţii cu alte state: atâta timp cât statele rămân în pace, ele trebuie cumva să reuşească să trăiască împreună. Până când nu recurg însă la violenţă, ele încearcă să se convingă reciproc. Din ziua în care încep să se lupte, ele încearcă să se constrângă reciproc. În acest sens, diplomaţia ar putea fi numită arta de a convinge (convaincre) fără uzul forţei, iar strategia arta de a învinge (vaincre) cu cele mai mici costuri. Dar, constrângerea este, de asemenea, un mijloc de convingere30 (Aron, 2003:24)

Raymond Aron nu este singular în poziţionarea sa. El considera că teoria clausewitziană este încă aplicabilă şi relevantă în perioada dezvoltării armamentului nuclear. Chiar dacă, în mod natural, teoria clausewitziană ar fi trebuit să îşi încheie aplicabilitatea odată cu abandonul unui anumit tip de strategie, de acţiune, odată cu încheierea unei anumite perioade de dezvoltare a societăţilor occidentale, cea modernă, în limitele căreia a fost proiectată, în noul orizont paradigmatic a fost posibilă o refundamentare a teoriei generalului prusac. Spre exemplu, strategia de descurajare nucleară (strategy of deterrence) este văzută de

30 „As a theoretician of rational action, he [n.a. Clausewitz] reminds leaders of war and peace of the principle both must respect: the primacy of policy, war being merely an instrument in the service of politically determined goals, a moment or an aspect of relations among states, each of which is obliged to submit to the political realm, i.e., the perception of the collectivity’s lasting interests. Let us agree to call strategy the conduct of military operations as a whole, and diplomacy the conduct of relations with other political units. Strategy and diplomacy will both be subordinate to politics, that is, to the conception on the part of the collectivity or its leaders of the “national interest”. In peacetime, politics makes use of diplomatic means, not excluding resource and arms, at least when threatened. In wartime, politics does not exclude diplomacy, since the latter conducts relations with allies and neutrals, and continues to deal tacitly with the enemy, threatening defeat, or offering a possibility of peace. Here we are considering the “political unit” as an actor, enlightened by intelligence and prompted by will. Every state has relations with other states: as long as the states remain in peace, they must somehow manage to live together. Unless they resort to violence, they attempt to convince each other. The day they fight, they attempt to constrain each other. In this sense, diplomacy might be called the art of convincing without using force (convaincre), and strategy the art of vanquishing at the least cost (vaincre). But constraint, too, is a means of convincing”, în original.

41

Adrian LESENCIUC

Aron doar ca un test de voinţă şi ca expresie a manifestării primatului politicii în raport cu componenta militară. Filosoful francez lansează chiar o alternativă la strategia de descurajare, pe care o intitulează „saving the war” (apud Mouric, 2015:80), în prelungirea ideii de ripostă flexibilă lansată de generalul Maxwell Taylor31 (1960) şi, evident, în avangarda unei reinterpretări clausewitziene care avea să dea naştere unui curent cunoscut în ştiinţele militare drept „neoclausewitzianism”, iar în ştiinţele politice drept „realism politic”. Neoclausewitzianismul universalizează binomul politică-război, dar mută accentul de pe „războiul absolut” al modernităţii secolului al XIX (în limitele căreia a creat Carl von Clausewitz), pe „războiul limitat”, aşadar „modelat” politic.

În general, gânditorii neoclausewitzieni au dus interpretarea naturii războiului în zona imuabilului. Războiul pierde din atributul de absolut, dar câştigă, în schimb, în raport cu continuitatea. El este înţeles, de pe această poziţie, neoclausewitziană, ca fiind continuu, pacea definindu-se ca perioada de pregătire a unui nou conflict.

4.2 Neoclausewitzianismul. Neoclausewitzienii nu au putut nega sfârşitul războiului clasic. Dar, acest sfârşit nu a însemnat şi sfârşitul strategiei sau al condiţionării dintre mediul de securitate şi politică. Teoreticienii din perioada Războiului Rece au reperat schimbările de formă (nu şi schimbările de conţinut) ale unui mediu global instabil şi au reproiectat gândirea militară pe alte coordonate. Mai întâi, o societate a riscurilor, bazată pe bipolaritate, angajată într-un război al ameninţărilor, într-o cursă a înarmărilor care a atins puncte de maximă intensitate, cum ar fi criza rachetelor din Cuba, din 1962, apoi o societate unipolară, dar depotenţată de interese divergente, de natură economică, politică sau simbolică, au constituit mutaţiile care au condus la reproiectarea, în

31 Generalul american Maxwell D. Taylor (1901-1987), absolvent al Academiei Militare de la West Point, comandant al diferitelor structuri în operaţiile din cel de-al Doilea Război Mondial, inclusiv al Diviziei 101 aeropurtate în debarcarea din Normandia, dar şi comandant al Armatei al 9-a americane în Războiul din Coreea, este autorul unei lucrări care a modificat radical strategia americană şi, ulterior, pe cea a NATO: The Uncertain Trumpet (1960). Retras din activitate în 1959, generalul îşi impune punctul de vedere în raport cu administraţia Kennedy, proaspăt instalată, urmând să deţină funcţii importante în aparatul de stat şi în timpul mandantului lui Lyndon B. Johnson, fiind un fervent susţinător al campaniei din Vietnam.

42


contextul dinamicii de ansamblu, a unui fenomen – războiul –, ca sursă de putere. Aceste mutaţii au fost percepute la nivelul fiecărui actor statal în parte şi luate în considerare în cadrul politicii proprii de securitate.

Idealul libertăţii şi democraţiei, în consens cu viziunea optimistă a lui Francis Fukuyama (1992), care prefigura un sfârşit al istoriei, adică supremaţia democraţiei liberale ca soluţie a statelor contemporane, sau forma ultimă din perspectivă evolutivă a societăţii, pare să nu fi fost în acord cu mutaţiile produse într-o societate a imprevizibilului, a riscurilor, pe care neoclausewitzienii o interpretaseră diferit, inserând o logică de tip fuzzy în perechea dihotomică pace-război (Garnett, 2007:39):

Deşi ’pacea’ şi ’războiul’ sunt privite de obicei ca fiind opuse, există un sens în care ambele sunt ilustrări ale conflictului, care este endemic în toate aspectele vieţii sociale. Războiul este doar un tip special de conflict, care diferă de pace prin natura sa violentă. Faptul că pacea nu este un panaceu explică de ce, atunci când sunt confruntaţi cu alegerea imposibil de evitat între pace şi război, liderii aleg uneori războiul. Unele forme de pace – sub dictatură, de exemplu – pot fi mai rele decât unele forme de război. În consecinţă, deşi toţi doresc pacea, aproape nimeni (cu excepţia pacifiştilor convinşi) nu doreşte doar pacea sau pacea cu orice preţ32.

În aceste condiţii, s-a impus o schimbare de perspectivă în gândirea militară a anilor 1960-1970, care, ca răspuns la pacea întemeiată pe principiul descurajării nucleare – o pace necesară, dar pe care o considerau fragilă şi contestabilă din punct de vedere moral –, au inversat formula clausewitiziană: războiul – instrument al politicii a devenit politica – instrument al războiului. Această schimbare de perspectivă, radicală dar necesară în contextul unei curse acerbe a înarmărilor, datorată influenţei realismului politic/curentului neoclausewitzian în domeniul strategiei,

32 „Though ’peace’ and ’war’ are usually regarded as opposites, there is a sense in which both are aspects of the conflict that is endemic in all social life. War is simply a special kind of conflict that differs from peace only by its violent nature. The fact that peace is not a panacea explains why, when confronted with the stark choice of peace and war, leaders sometimes choose war. Some kinds of peace – under dictatorship, for example – may be worse than some kinds of war. In other words, although everyone wants peace, almost no one (apart from strict pacifists) wants only peace or peace at any price”, în original.

43

Adrian LESENCIUC

ai cărei exponenţi principali au fost John Garnett, Hans Morgenthau, Gordon Harland, Robert E. Osgood şi Henry Kissinger, a condus la o viziune aparte privitoare la raportul pace/război: „Noua orientare constă, în esenţă, în conceperea politicii internaţionale ca o confruntare dură, în care forţa poate fi folosită nu pentru război, ci pentru a duce la succes o politică de pace şi securitate” (Soare, 1993:188).

Din această perspectivă se explică şi orientarea statelor spre politica de alianţe, şi intenţia construirii lucide a păcii, cu recunoaşterea limitelor morale şi a raţiunii în politică. Cu alte cuvinte, începând din perioada Războiului Rece şi continuând cu societatea unipolară actuală, războiul se justifică prin asigurarea păcii, iar politica, văzută ca instrument al acestuia, este dusă prin forme multiple de manifestare, cărora le este asociat, pentru a evidenţia competiţia, chiar conflictualitatea, termenul „război”: economic, psihologic, mediatic, informaţional etc. Din perspectivă neoclausewitziană, războiul viitorului nu constituie un instrument al politicii, ci politica devine un instrument al războiului – singura cale rămasă deschisă pentru schimbarea controlată, pentru posibilitatea intervenţiei pentru pace, pentru promovarea securităţii şi sprijinirea statu-quo-ului. În sens invers, războiul poate fi privit ca instrument politic doar în măsura în care îşi atinge scopurile pentru care a fost declanşat, ceea ce nu s-a realizat în cele peste 200 de confruntări locale care au avut loc după cea de-a doua conflagraţie mondială. Folosită ca garant al schimbării, intervenţia pentru pace reprezintă ultima ratio. Aceasta este şi direcţia spre care s-a orientat, de pildă, neoclausewitzianul John Garnett (apud Soare, 1993:189):

Controlul armamentelor este teoria potrivit căreia pacea şi securitatea pot fi realizate printr-o administrare abilă a armamentelor. Războiul limitat este teoria care susţine că pacea şi securitatea pot fi realizate prin controlul şi limitarea forţelor armate folosite într-un conflict. Controlul crizei este teoria potrivit căreia pacea şi securitatea pot fi promovate prin dezvoltarea unor tehnici destinate ţinerii sub control a crizelor internaţionale.

Influenţa clausewitziană se menţine şi în lumea unipolară post-Război Rece, chiar dacă la cote scăzute şi chiar dacă orientarea clausewitziană a anumitor teoreticieni militari nu poate produce o reinterpretare a teoriei proiectate în Despre război doar din dorinţa

44


de aliniere la contextul actual de securitate. Influenţa lui Clausewitz asupra gândirii strategice clasice şi a naturii războiului este încă vizibilă, inclusiv în zilele noastre, deşi a devenit marginală şi raportată la alte fundamente contextuale. Cu toate acestea, există teoreticieni care încă aderă la gândirea clausewitziană. Mai mult, atât timp cât, cu excepţia primei părţi a lucrării Despre război, opera lui Clausewitz nu răspunde interesului pur academist de înţelegere a lumii înconjurătoare, ci interesului pragmatic, o serie de manuale de luptă conţin trimiteri clare fie la ideile, fie la limbajul clausewitzian. David J. Lonsdale, teoretician clausewitzianist, dă exemplu în acest sens manualul Fleet Marine Force Manual 1 ‘Warfighting’ (FMFM-1) al United States Marine Corps din 1989 (Lonsdale, 2004:21), iar Stuart Kinross, alt teoretician clausewitzianist, cunoscut pentru lucrările Clausewitz and Low-intensity Conflicts (2004) şi Clausewitz and America. Strategic thought and practice from Vietnam to Iraq şi pentru citatul „there are only wars” (2004:54), dă exemplul manualului american FM 100-5 Operations din 1993 (Kinross, 2008:182)33.

4.3 Paradigma clausewitziană şi limitele orizontului său. Paradigma clausewitziană este un mod de a gândi despre război în acord cu conceptul de război modern, adică de război specific modernităţii, industrialismului forte, plecând de la preceptele generalului Carl von Clausewitz. Gândirea militară în limitele acestei paradigme excede perioada modernismului forte, fiind luate, totuşi, în considerare, anumite finalităţile umane: 1. limitarea violenţei faţă de civili şi faţă de ordinea socială şi 2. asigurarea unor căi de rezolvare a disputelor dintre state (Smith, 2004:261). Paradigma clausewitziană este specifică, aşadar, unei realităţi a confruntării militare bazate pe dimensiunea cantitativă. Prin paradigmă clausewitziană înţelegem, aşadar, proiecţia paradigmatică a generalului prusac Carl von Clausewitz, presupunând

33 În acest din urmă exemplu, Kinross punctează menţinerea a trei concepte clausewitziene: friction – „accumulation of chance errors, unexpected difficulties, and confusion of battle that impede[s] both sides” (FM 100-5, 1993:2-7); centre of gravity – „the hub of all power and movement upon which everything depends” (FM 100-5, 1993:6-7), respectiv culmination – „ in the offence, the culminating point is the point in time and location when the attacker’s combat power no longer exceeds that of the defender” (FM 100-5, 1993:6-8).;

45

Adrian LESENCIUC

schimbarea fundamentală a vechii perspective asupra războiului şi a raporturilor dintre politică şi război, constând în punerea în discuţie a folosirii extreme a violenţei şi în operaţionalizarea conceptului abstract de „război absolut”. În esenţă, nu proiecţia generalului Clausewitz privea acţiunea militară extremă, ci continuatorii ideilor sale au exagerat, producând efecte, între care cele cu adevărat extreme sunt cele desfăşurate sub cupola celui de-al Doilea Război Mondial.

Pilonii clausewitzianismului sunt incertitudinea, violenţa şi factorul politic. În termenii exacţi ai gânditorului prusac, aceşti piloni sunt violenţa originară, bazată pe ura şi duşmănia („care trebuie considerate ca un instinct natural orb”), „jocul probabilităţilor şi al hazardului” şi natura sa „subordonată unui instrument politic” (Clausewitz, 1982:69). Incertitudinea clausewitziană („jocul probabilităţilor şi al hazardului”) schimbă paradigma anterioară, paradigma lui Sun Tzî. Dacă, la Sun Tzî cunoaşterea joacă un rol primordial, în condiţiile actuale, ale unei „transparenţe” incontestabile a câmpului de luptă, incertitudinea scăzând dramatic în era informaţională, fundamentele clausewitziene ale „ceţii” şi „şansei” nu se mai pot susţine. Utilizarea incertitudinii rămâne validă în limitele războiului clausewitzian, în care ea devine însuşi instrumentul cu care operează „geniul militar”, făcând uz de abilităţile sale intuitive pentru a dubla cunoaşterea şi experienţa, dar în războiul actual incertitudinea pe câmpul de luptă este menţinută la cote din ce în ce mai mici. Valoarea limitată a rolului informaţiilor (a culegerii şi analizei acestora) în gândirea clausewitziană îi înscrie paradigma în limitele modernismului forte, dar nu poate prelungi orizontul paradigmatic în era informaţională. Paradigma clausewitziană, eminamente a incertitudinii, este construită pe piedestalul neîncrederii generalului prusac în calculul interacţiunii umane şi a forţei morale în luptă, în imposibilitatea, mai exact, a acestui calcul. Construcţia teoriei şi extinderea orizontului paradigmei clausewitziene se bazează pe valoarea numită „incertitudine” şi pe virtuţile ei, pe utilizarea ei pe câmpul de luptă. „Informaţia”, opusă incertitudinii, aparţine cu siguranţă unei alte paradigme, în care trebuie să ne situăm pentru necesarul de adecvare şi coerenţă în proiecţia analizei noastre.

Războiul clausewitzian este înţeles ca fiind bazat pe „violenţa primordială” şi pe „şansă” (şi probabilitate) şi este reglat prin intermediul

46


pârghiei numite „politică”. Continuatorii ideilor clausewitziene, în special cei care le-au pus în practică, începând cu Moltke şi încheind cu Hitler, au marşat doar pe rolul primelor două elemente de rezistenţă în configurarea conceptului de război: violenţă şi şansă. „Violenţa” este un alt fundament al teoriei şi, ulterior, al paradigmei clausewitziene, prin care se separă, astfel, şi de paradigma anterioară, a lui Sun Tzî, şi de cea ulterioară, post-clausewitziană. În marginal, generalul prusac admite că se poate să existe victoria şi fără distrugerea inamicului, dar această aserţiune este excepţia de la regulă. În universul războiului clausewitzian, victoria fără luptă se poate referi la ceea ce Michael Handel (1991) identifica în opera clausewitziană ca fiind manevra, dar mai ales războiul prin calcul algebric, în care calculul raporturilor de forţe şi al efectelor conduce la predicţia certă a rezultatului şi la capitularea unei părţi combatante. Acest aspect este mai degrabă unul care are însemnătate pur teoretică: „Clausewitz admite că există posibilitatea de a câştiga fără angajarea în luptă, dar consideră această posibilitate de neluat în calcul, limitată fiind la nivelul teoriei”34 (Handel, 1991:29). El diferenţiază, mai ales, primele două paradigme din câmpul ştiinţelor militare, numite generic Sun Tzî şi Clausewitz, prin faptul că victoria fără luptă devine ideal în primul caz, respectiv excepţie în cel de-al doilea:

Diferenţa dintre Clausewitz şi Sun Tzî pe tema victoriei fără luptă este considerabilă. În timp ce Sun Tzî o ridică la nivelul unui ideal, Clausewitz o consideră excepţie. Într-adevăr, în aproape toate cazurile în care Calusewitz menţionează posibilitatea „câştigării prin calcule algebrice”, el adaugă imediat avertismentul că în mod normal nu există substitut pentru luptă35 (Handel, 1991:30).

34 „Clausewitz does concede that there is a possibility of winning without having to engage in combat, but he considers it too remote that it is best confined to the realm of theory”, în original.

35 „The difference between Clausewitz and Sun Tzu on the issue of winning without fighting is considerable. While Sun Tzu elevates it to an ideal, Clausewitz considers it to be the exception. Indeed, in almost every instance where Clausewitz mentions the possibility of „winning by algebra”, he immediately adds the caveat that there are normally no substitute for combat”, în original.

47

Adrian LESENCIUC

Evident, analiza comparativă a lui Handel nu putea conveni clausewitzienilor36, chiar dacă realitatea noului context de securitate i-a determinat să recunoască posibilitatea victoriei fără luptă. Victoria pe palierul puterilor soft (politică, economică, culturală) este o realitate a erei informaţionale, iar deznodământul Războiului Rece este cel mai bun exemplu în acest sens. De aceea, este suficient să nu luăm în calcul excepţia de la regula clausewitziană ca regulă de adaptare la actuala realitate politică, economică, socială, culturală, dar să înţelegem că această realitate obligă inclusiv partizanii ideilor clausewitziene să extindă orizontul înţelegerii în limitele unei noi arii paradigmatice: „Noţiunea de victorie prin dominanţa informaţiilor poate fi citită ca teoria războiului prin calcul algebric, pe care Clausewitz a respins-o în mare măsură”37 (Lonsdale, 2004:51).

Actualmente, suntem, practic, în afara universului războiului clausewitzian. De ce ar fi nevoie să ne situăm în limitele orizontului paradigmei sale? De ce este necesară o interpretare clausewitziană pentru fapte care exced limitele de aplicare a teoriei sale? La aceste întrebări se poate răspunde doar situându-ne în afara paradigmei clausewitziene, în orizontul unui război văzut drept joc, dar care nu mai poate fi joc de sumă nulă.

36 David J. Lonsdale, de exemplu, o pune sub semnul incertitudinii, fără a-şi argumenta poziţia: „Handel’s identification of this distinction in On War between war by algebra and victory through manoeuvre is questionable” (Lonsdale, 2004:32)

37 „The notion of victory through information dominance reads like the theory of war by algebra, which Clausewitz largely dismissed”, în original.

48

5. POSTCLAUSEWITZIANISMUL. ANTICLAUSEWITZIANISMUL

5.1 Mediul conflictual postclausewitzian. Teoria clausewitziană este validă în orizontul paradigmei omonime, în limitele războiului modern, ale lumii pe care generalul prusac o cunoştea. În proiecţie clausewitziană, războiul este tributar contextului în care teoria sa a luat naştere. Excederea problematicii strict militare (războiul nu însemna doar confruntarea armată propriu-zisă nici măcar în gândirea militară a începutului de secol XIX) face revizitabilă teoria lui Carl von Clausewitz, iar neoclausewitzienii exploatează tocmai acest debuşeu. Din perspective nonclausewitziene, cum ar fi cea a lui B.H. Liddell Hart, de exemplu, acest palier exploatat de neoclausewitzieni are drept obiect de studiu marea strategie (grand strategy), în timp ce războiul devine obiectul micii strategii (sau strategiei militare).

Diferenţa dintre cadrul proiecţiei clausewitziene din prima jumătate a secolului al XIX-lea şi cel actual, în care teoria clausewitziană este respinsă sau îmbrăţişată din perspectivă istoricistă, privitor la obiectul marii strategii şi la rolul statului în război, este subliniată chiar şi de neoclausewitzieni. Mai mult, scopul unei asemenea proiecţii asupra războiului diferă. David J. Lonsdale (2004), de exemplu, subliniază faptul că înţelegerea naturii războiului nu răspunde înţelesului pur academic din perspectiva lui Clausewitz, ci interesului pragmatic. Şi dacă, în linia deschiderii pragmatice a lui Clausewitz, cei care au pus în practică ideile sale, începând cu generalul von Moltke, au utilizat în special conceptele de „violenţă primordială”, respectiv „şansă şi probabilitate”, neoclausewitzienii au abandonat această direcţie, focalizându-se pe „rolul politicii” şi pe relaţia politică-război. În linie neoclausewitziană, contextul actual, căruia îi este asociat termenul de „eră informaţională”, se caracterizează prin motivaţii noi pentru declanşarea conflictului, chiar dacă politica nu este continuată în mod obligatoriu prin violenţa deschisă a războiului tipic perioadei moderne. Prin urmare, şi în înţelesul neoclausewitzienilor, rolul politicii în

49

Adrian LESENCIUC

limitarea distrugerii a crescut considerabil în era informaţională, dar războiul continuă să schimbe rolul politicii: „Era informaţională poate crea noi justificări pentru starea de război, dar nu va produce războaie care nu sunt continuarea politicii. […] Politica este inexorabil legată de război”38. (Lonsdale, 2004:28). Privind dintr-o perspectivă mai neutră, paradigma clausewitziană este aplicabilă în războiul tradiţional stat-naţiune vs. stat-naţiune. Mutaţiile actuale, în principal cele generate de dezvoltarea tehnologică: utilizarea muniţiei de precizie înaltă, transparenţa câmpului de luptă etc., sau de raţiuni teleologice: desfăşurarea de acţiuni nonletale, operaţiile informaţionale etc., fac incompatibil actualul mediu conflictual cu câmpul de luptă, respectiv cu războiul clausewitzian, sugerează Robert J. Bunker (1997:137). „Lentilele clausewitziene” (Clausewitzian lens), expresie utilizată prima dată de teoreticianul Joseph Nye Jr. şi consacrată de amiralul William A. Owens39, nu permit înţelegerea adecvată a mediului conflictual contemporan şi, cel mai important, nu presupun conexiune imediată cu conceptele şi proiecţia strategică/doctrinară actuale: „În baza perspectivei clausewitziene, cel mai rezonabil sfat dat armatei este să nu se implice în operaţiunile de menţinere/impunere a păcii”40 (Bunker, 1997:143).

5.2 Revolution in Military Affairs. Războiul actual, hibrid sub diferite aspecte, inclusiv ca amestec al acţiunilor letale (preponderent la nivel tactic) şi nonletale (la nivel operativ şi strategic), este rezultatul modificării configuraţiei ca urmare a progresului tehnologic şi a reflectării subsecvente a acestor modificări în strategii şi doctrine.

38 „The information age may create new motivations for the resort of war, but it will not produce wars that are not the continuation of policy. [...] Policy is inexorably entwined with war”, în original.

39 După 1994, amiralul Owens a schimbat accentul de pe strategiile şi aparatele doctrinare realizate sub influenţa gândirii clausewitziene cu cele care depăşesc paradigma. Susţinător al conceptului RMA, văzut de neoclausewitzieni drept utopist, William Owens a contribuit şi la ulterioara punere în practică a altui concept, „system of systems”, prin intermediul reţelei Network Centric Warfare (Război Bazat pe Reţea, în traducere românească) în cadrul operaţiunii Iraqi Freedom din 2003. În fapt, răspunsul clausewitzian privitor la nivelul de violenţă totală la o provocare postclausewitziană a venit din partea insurgenţilor şi teroriştilor.

40 Based on the Clausewitzian perspective, the most reasonable advice would be for the military not to be involved with peace keeping/enforcement operation, în original.

50


Punctul nodal, din perspectivă istorică, este ultima revoluţie militară sau Revolution in Military Affairs (RMA). Mutaţiile de natură calitativă s-au produs începând cu deceniile 5-6 ale secolului XX, venind să contrazică tocmai concepţia clausewitziană, care pune războiul sub amprenta incertitudinii. Cunoaşterea pe câmpul de luptă nu spulberă, prin urmare, doar o modalitate de raportare la realitatea conflictualităţii actuale, ci şi un cadru teoretic modelator (concepţia clausewitziană), care nu corespunde analitic, interpretativ, acestor realităţi.

Despre transformările de natură tehnologică, în măsură să conducă la modificări de ordin doctrinar, a vorbit, în ianuarie 1961, preşedintele american Dwight D. Eisenhower, punându-le sub semnul revoluţiei tehnologice a ultimelor decenii, 5 şi 6 (the technological revolution of recent decades). Faţă de ceea ce reprezenta anterior acest domeniu al tehnologiei, cercetarea a devenit fundamentală în viaţa militară. Dezvoltarea cercetării a condus spre fundamentarea ştiinţifică şi tehnică a domeniului militar, fapt ce a însemnat, printre altele, coagularea câmpului ştiinţelor militare, dar şi la pericolul menţinerii captive a politicului în acest auto-generat mecanism al continuei dezvoltări tehnico-ştiinţifice:

Cu toate acestea, prin susţinerea cercetării şi descoperirilor trebuie să fim atenţi la pericolul egal şi contrar al faptului că politica publică ar putea deveni ea însăşi o elită captivă din punct de vedere ştiinţifico-tehnologic41. (Eisenhower, apud Mendelsohn, 1997/2013:194)

Eisenhower a avut, practic, capacitatea de a previziona ritmul progresului tehnologic al următoarelor trei decenii, ritm care a condus, mai întâi, la Criza rachetelor din Cuba şi care s-a încheiat cu falimentul Uniunii Sovietice. Evident că aceste transformări uriaşe din punct de vedere tehnologic au presupus modificări substanţiale în ceea ce priveşte abordarea fenomenului război, diferite de proiecţia clausewitziană; dintre conceptele care au modificat radical perspectiva asupra fenomenului militar, începând cu prima confruntare din Golful Persic, cea din 1991,

41 Yet, in holding scientific research and discovery in respect, as we should, we must also be alert to the equal and opposite danger that public policy could itself become a captive and scientific-technological elite, în original.

51

Adrian LESENCIUC

cel mai important este cel menţionat anterior, Revolution in Military Affairs (RMA). Perioada care a urmat Războiului Rece s-a caracterizat prin această importantă revoluţie tehnologică şi doctrinară (una dintre multiplele revoluţii în domeniul militar care au avut loc de-a lungul istoriei, dar una dintre revoluţiile majore), în general tradusă în lucrările româneşti de specialitate mot-à-mot, prin sintagma „Revoluţia în afaceri militare”. Uneori, în traducerile lucrărilor cu caracter politico-militar sau diplomatic, a fost utilizată şi sintagma „revoluţia militară”42, o sintagmă mai adecvată ca aplicare în orizontul cunoaşterii în şcoala românească de ştiinţe militare.

Termenul de „revoluţie militară” nu este nou, el fiind pentru prima dată utilizat în 1956, în lucrarea lui Michael Roberts, The Military Revolution, 1560-166043, lucrare prin intermediul căreia a fost pusă în evidenţă rolul mobilităţii artileriei ca urmare a dezvoltării tunurilor mobile din bronz (şi, prin urmare, a depăşirii războiului poziţional al epocii) şi, în subsidiar, ca urmare a dezvoltării unui nou tip de sisteme de fortificaţii. Revoluţiile militare ulterioare, din epoca industrializării şi, mai ales, din perioada mecanizării războiului (1918-1945), au produs, la rândul lor, mutaţii profunde în arta militară, în sistemele doctrinare şi în modalităţile adaptate de antrenare a trupelor şi utilizare a forţelor şi mijloacelor în conflictele militare. Noile confruntări angajează noi revoluţii militare (tehnologice, strategice, doctrinare, în planul instruirii şi utilizării forţelor şi mijloacelor pe câmpul de luptă)44, dar şi noi modalităţi de punere în dezbatere a conceptului de război. În plus, alte concepte, cum ar fi cel de „război nou”, au condus

42 Spre exemplu, în traducerea lui Nicolae Năstase a lucrării lui Paul Hirst, Război şi putere în secolul 21. Statul, conflictul militar şi sistemul internaţional, Bucureşti, Editura Antet, 2001.

43 Lucrarea a fost consultată în varianta publicată în culegerea editată de Clifford J. Rogers, The Military Revolution Debate. Readings on the Military Transformation of Early Modern Europe (Roberts, 1995: 13-36). Totuşi, există puncte de vedere care aduc în prim-plan conceptul „revolution in military affairs” (RMA), ca având la bază sintagma „revoluţie tehnică militară” (military technical revolution), datorat influenţei scrierilor unor cercetători sovietici din anii ’70-’80, mai exact mareşalului N.V. Ogarkov şi generalului V.I. Slipchenko (Bunker, 1997:137)

44 Domeniile de aplicare a RMA sunt: tehnologic (privitor la emergenţa noilor tehnologii, în special a celor informaţionale); doctrinar şi operaţional (ca transpunere a efectelor tehnologizării în concepte, principii, legi, acţiuni) şi organizaţional (atât în plan militar, cât şi civil-militar).

52


la apariţia unei literaturi consistente, în care cei mai influenţi autori sunt consideraţi Michael Ignatieff (2000), prin Virtual War – Kosovo and Beyond, respectiv Mary Kaldor (1999), prin New and Old Wars: Organized Violence in the Global Era45 (Hirst, 2001:70). Moştenirea noilor conflicte nu trebuie înţeleasă ca fiind moştenire a conflictualităţii, ci a formelor latente a vechilor revoluţii militare, producând efecte cumulate noi. Această proiecţie justifică, de fapt, cantonarea în anumite lucrări în limitele orizontului vechii paradigme, clausewitziene, dar nu justifică lipsa de deschidere în ceea ce priveşte înţelegerea cadrului actual de definire a confruntării militare şi nici angajarea în conflicte de tip „război nou” cu mijloace, forţe, strategii şi doctrine moştenite de la precedentele revoluţii militare. Noua revoluţie sau ultima revoluţie militară, Revolution in Military Affairs (RMA), datorată proiecţiei lui E.A. Cohen din articolul „A Revolution in Warfare” publicat în numărul 37 (martie-aprilie 1996) al revistei Foreign Affairs, adaptată ulterior ca proiecţie doctrinară în armata americană, constă în punerea în discuţie a războiului pe noi coordonate, în care cele mai importante active sunt cele informaţionale.

Chiar dacă orizontul viitoarei revoluţii militare nu poate fi previzionat, actuala revoluţie, RMA, care încă nu şi-a atins potenţialul maxim, care nu a produs efecte decât în faza incipientă, proiectează totuşi o direcţie clară a evoluţiei conflictualităţii, presupunând o scădere accelerată a densităţii de ocupare a câmpului de luptă, determinată de scăderea efectivelor forţelor şi de extinderea spaţială (tridimensională) a limitelor câmpului de luptă. Noile tehnologii impun conflictului armat o amprentă „post-eroică”, aşa cum a numit-o Hirst (2001:77), odată cu care limitări şi constrângeri provenite de la vechile revoluţii militare sunt înlocuite de limitări şi constrângeri noi:

Armata „post-eroică” va elimina o constrângere, dar va impune o alta, căci războiul nu va mai fi o luptă. Informaţiile perfecte şi riscul scăzut de pierderi vor elimina „războiul” în sens clausewitzian; nu va mai fi o luptă morală şi nu va mai implica „fricţiuni”. Folosirea forţei se va asemăna mai mult cu tehnicile de stopare a extinderii epidemiilor (Hirst, 2001:77).

45 Lucrarea lui Mary Kaldor a fost tradusă în 2001 în româneşte şi publicată la Editura Antet, cu titlul Războaie vechi şi noi: violenţa organizată în era globală.

53

Adrian LESENCIUC

În acest nou context, concepte precum cel de război informaţional, dar şi altele din aria formelor neletale de manifestare a beligeranţei: război psihologic, război mediatic etc., îşi pot găsi maxima utilizare, chiar dacă dezvoltarea unor conflicte telecomandate sau pur virtuale pare puţin probabilă.

5.3 Noile raporturi de putere. În mediul conflictual al ultimelor decenii, diferit de ceea ce însemna paradigma clausewitziană caracterizând o realitate a confruntării militare bazate pe dimensiunea cantitativă, au avut loc primele efecte ale refundamentării teoretice. Joseph Nye Jr. identifica, la sfârşitul anilor ’80, această schimbare paradigmatică la nivelul puterii militare, echivalentă în studiile sale conceptului de hard power, spre deosebire de soft power, definită pe coordonate similare cu cele pe care este definită arta războiului la Sun Tzu. Sintagma lui Joseph Nye Jr. (2004), „Puterea soft constă în capacitatea de a modela preferinţele celorlalţi”46, nu diferă, ca modalitate de angajare hermeneutică în complexitatea raporturilor de putere, de proiectarea scopului războiului la Sun Tzu (1999:22): „Scopul trebuie să fie de a cuceri intact «tot ceea ce este sub cer». În acest mod trupele vor rămâne neatinse şi victoria va fi totală. Aceasta este arta strategiei ofensive”, dar diferă radical de proiecţia clausewitziană. Înţelegerea artei militare în raport cu „puterea” a determinat o repoziţionare a vechilor raporturi dintre dimensiunea militară şi cea politică a războiului. Luând în consideraţie profunzimea şi greutatea conţinuturilor, puterea constituie structura de suprafaţă a unor jocuri de adâncime, manifestate printr-un set de norme ale dominaţiei, dominaţia exprimându-se prin reguli ce circumscriu exterioritatea puterii (Chazel, 1997:237-238). Politica reprezintă substratul ultim, pelicula de suprafaţă în raport cu puterea. Puterea reprezintă manifestarea dinamică, relativă la dinamica societăţii, atât în formele ei manifeste, cât şi în cele latente. Într-o exprimare plastică, John Ferris (2016:231) considera puterea ca fiind un „aliaj” între factorii materiali şi administrativi ai unui stat:

Puterea este un aliaj format din interacţiunea dintre factorii materiali (geografie, demografie şi economie) şi capacitatea administrativă şi

46 Soft power rests on the ability to shape the preferences of others, în original.

54


structura politică a statului – capacitatea sa de a conduce un popor şi de a utiliza resursele lui47.

În paralel cu clasificarea realizată de Joseph Nye Jr., sociologul britanic Michael Mann (1986) distinge patru tipuri de putere exercitându-se în câmpul social: economică, politică, coercitivă şi simbolică. Completând „teoria câmpurilor sociale” a lui Bourdieu, „matricea lui Mann” statuează echilibrul dinamic al societăţii în raport cu fluxurile de putere, în condiţiile în care puterea poate fi înţeleasă în consens cu perspectiva lui Joseph Nye Jr., adică drept „capacitatea cuiva de a acţiona pentru urmărirea scopurilor şi intereselor sale, capacitatea de a interveni în cursul evenimentelor şi de a modifica rezultatele” (Thompson, 1996:17).

Prin intermediul „matricei lui Mann”, distribuţia putere hard/putere soft devine un raport dinamic, în care doar polul simbolic reprezintă reperul fluctuant al puterii soft. Se manifestă, în aceste condiţii, un circuit metabolic al puterii, o echilibrare a diferitelor forme de manifestare a puterilor soft (economică, politică şi simbolică) după principiul vaselor comunicante, menţinând, totuşi, pe nivel inferior, puterea hard/coercitivă, înţeleasă drept ultima ratio în angajarea relaţiilor cu celălalt (Lesenciuc, 2007:80). Această poziţionare pe niveluri diferite a componentelor soft power şi hard power, cu limitele de înţelegere şi poziţionare, conduce, totuşi, la limitări interpretative.

Această schimbare paradigmatică s-a suprapus unei schimbări fundamentale în plan strategic, producând mutaţii calitative la nivelul artei militare a ultimelor decenii. Imediat după întrebuinţarea armei nucleare în conflictul armat (bombardamentul nuclear de la Hiroshima şi Nagasaki, august 1945), dar mai ales după Criza rachetelor din Cuba (1962), generată de prezenţa în proximitatea fizică a statului american a ogivelor nucleare sovietice, pe fondul unei dezvoltări fără precedent a tehnologiei şi industriei de armament a avut loc o repoziţionare strategică. Astfel, faţă de strategiile clasice, bazate pe utilizarea forţei pentru impunerea voinţei proprii asupra adversarului, denumite generic

47 Power is an alloy, formed from the interaction of material factors (geography, demography and economy) and the administrative capacity and political structure of a state – its ability to command a people and tap these resources, în original.

55

Adrian LESENCIUC

strategii de acţiune, a apărut conceptul de strategie de descurajare, bazat pe convingerea inamicului să nu acţioneze (de teama consecinţelor insurmontabile privitoare la utilizarea armelor de nimicire în masă). Strategia de descurajare a fost impusă de administraţia Nixon pe agenda NATO, unde a fost discutată la reuniunea Consiliului Nord-Atlantic de la Bruxelles, din 1967, şi, ulterior, implementată în cadrul Alianţei (pe data de 1 ianuarie 1968) drept concept strategic, denumit, la propunerea americană, „riposta flexibilă”. Această strategie a descurajării a înlocuit strategia „represaliilor massive”. Conceptul de „ripostă flexibilă”, lansat de generalul şi gânditorul militar american Maxwell Taylor în semn de răspuns critic la politica de apărare New Look a administraţiei Eisenhower48, desemna descurajarea reciprocă de la nivel strategic la nivel tactic, oferind Statelor Unite posibilitatea de a răspunde agresiunii prin întregul spectru de modalităţi posibile, fără a se limita la arma nucleară. Conceptul a fost adoptat imediat în strategia americană de apărare, în 1961, de către preşedintele de la acea dată, John F. Kennedy.

5.4 Războiul postclausewitzian, război postmodern. Revenind la fundamentarea tehnologică a modalităţii de înţelegere a războiului pe noi coordonate, Revolution in Military Affairs (RMA) este un concept care se caracterizează prin transparenţa câmpului de luptă, cvasi-instantaneitate decizională, informaţie furnizată în timp real şi muniţie inteligentă sau precision-guided munition (PGM). Cu toate că RMA nu poate produce efecte universale: „RMA a făcut multe lucruri, dar nu totul. A multiplicat punctele tari ale SUA, dar nu i-a redus punctele slabe”49, notează John Ferris (2016:236), războiul contemporan presupune în strictă legătură cu anterior descrisa distribuţie a puterilor, o separare a puterii hard în două componente: una hard propriu-zisă, respectiv una soft, prezentă pe câmpul de luptă prin intermediul C4ISR: „În evaluarea puterii aeriene şi navale, C4ISR contează la fel de mult ca puterea hard”50 (Ferris, 2016:236). În raport cu aceste

48 După retragerea din calitatea de militar activ şi odată cu apariţia lucrării The Uncertain Trumpet (1960).

49 The RMA did many things, but not everything. It has multiplied American strenghts, but not reduced its weaknesses, în original.

50 In assessing power from air and sea, C4ISR matters as much as hardware, în original.

56


coordonate ale câmpului de luptă şi cu această redistribuire a puterii hard în subcomponente, paradigma clausewitziană devine anacronică. Drept răspuns la înţelegerea teoriei clausewitziene ca fiind neadecvată noilor coordonate ale câmpului de luptă, neoclausewitzienii propun înlocuirea focalizării pe fricţiune (capitolul 7, partea I din lucrarea Despre război) în detrimentului controlului entropiei: John Arquilla şi David Ronfeldt „sugerează că accentul clausewitzian pus pe fricţiune trebuie înlocuit cu o viziune a războiului în care manipularea entropiei este cheia”51 (Lonsdale, 2007:ccxx). În plus, din perspectivă neoclausewitziană, transparenţa câmpului de luptă şi abundenţa informaţiilor nu conduc la scăderea incertitudinii. Mai mult, natura războiului poate fi afectată de inovaţia tehnologică şi operaţională, în timp ce victoria pe câmpul de luptă necesită traducerea succesului la nivel strategic, deoarece RMA nu garantează victoria decât la nivel tactic (Lonsdale, 2007:ccxxiv). Totuşi, paradigma clausewitziană este un mod de a gândi despre război (Smith, 2004:269) care corespunde doar conceptului de război modern; abandonarea ei este firească atâta vreme cât conflictualitatea, în lumea contemporană, îmbracă alte forme52, chiar dacă violenţa excede încă aspectele privitoare strict la combatanţi, implicând masiv societatea civilă, în principal prin acţiunile teroriste. În mod curios, chiar şi acţiunile teroriste incluse sub umbrela conceptuală a Jihadului sunt consecinţă a influenţei teoriei clausewitziene, aşa cum rezultă din constatarea lui Thomas G. Mahnken (2006:41), privitoare la lucrarea lui Ayman al-Zawahiri, actualul lider al grupării Al-Qaida, „Fursan That Rayal al Nabi” (Knights Under the Profet’s Banner), care pune raţionalitatea strategică a acţiunilor islamice extremiste (în ciuda înţelesului larg al iraţionalităţii teroriste) în slujba unor scopuri politice. Aşadar, spre deosebire de neoclausewitzienii care încearcă o adaptare a teoriei generalului prusac la realităţile confruntărilor pe palierul soft, respectiv la realităţile câmpului de luptă actual, numeroşi cercetători fac distincţia între războiul modern, cel vechi, configurat pe coordonate clausewitziene, şi cel postmodern, neregulat, privat, informal sau nou,

51 Suggest that the Clausewitzian emphasis on friction should be replaced by a vision of war in which the manipulation of entropy is the key, în original.

52 Michael Sheehan (2016:33-51) distinge între războiul modern, conturat pe coordonate clausewitziene, şi războiul postmodern, specific lumii postclausewitziene.

57

Adrian LESENCIUC

în termenii lui Mary Kaldor (1999)53. Războiul postmodern, bazat pe tehnologii avansate, presupune punerea accentului pe dimensiunea nonletală, pe controlul asupra violenţei în tranziţie dinspre actorii statali ai războiului modern (stat-naţiune vs. stat-naţiune) spre cei non-statali, pe abandonul teoriei şi chiar terminologiei clausewitziene, cum argumentează Michael Sheehan în analiza sa:

Este de aşteptat ca această tranziţie la postmodernitate să influenţeze războiul ca instituţie politico-culturală. Războiul ‘modern’ era purtat de stat. Epoca postmodernă a cunoscut o răspândire a controlului asupra violenţei organizate în forme diferite de actori non-statali. Războaiele moderne erau duse de forţele armate specializate ale statului, organizate formal şi structurate ierarhic. Războaiele postmoderne sunt duse de o serie de forţe luptătoare care acţionează disparat, multe dintre ele informale sau private (adică non-statale). Acestea includ armate de gherilă, bande criminale, mercenari străini, forţe neregulate, grupuri paramilitare antrenate de lideri militari locali, entităţi internaţionale de menţinere a păcii, armate naţionale şi reţele teroriste de-teritorializate. Unele dintre aceste grupuri nu caută bătălia decisivă în sens clausewitzian; din contră, ele evită o asemenea confruntare în favoare unui conflict asimetric prelungit. Obiectivele de război ale unor asemenea grupuri sunt, de obicei, la fel de politice ca cele ale statelor, astfel încât războaiele nu şi-au pierdut caracterul ‘clausewitzian’, dar unde nu există raţiune politică este discutabil dacă putem vorbi despre astfel de conflicte ca fiind ‘războaie’54 (Sheehan, 2016:48-49).

53 Mary Kaldor (1999:2) admite că termenul cel mai potrivit pentru descrierea noului război, de intensitate scăzută, privatizat sau informal, este termenul „postmodern”.

54 This transition to postmodernity can be expected to influence war as a politico-cultural institution. ‘Modern’ war was conducted by the state. The postmodern era has seen a dispersal of control over organized violence to many forms of non-state actors. Modern wars were fought by formally organized, hierarchically structured, specialized armed forces of the state. Postmodern wars are fought by a disparate array of fighting forces, many of which are informal or private (i.e. non-state). These include guerrilla armies, criminal gangs, foreign mercenaries, kin/clan based irregular forces, paramilitary groups raised by local warlords, international peace-keepers, national armies, and de-territorialized terrorist networks. Some of these groups do not seek decisive battle in the Clausewitzian sense; in contrast, they avoid it in favour of protracted asymmetric conflict. The war objectives of such groups are usually as political as are those of states themselves, so that war has not lost its ‘Clausewitzian’ character indeed, where no such political rationale exists, it is arguable whether we can ever speak of such conflicts as ‘war’, în original.

58


Războiul se privatizează – devine explicită finanţarea acţiunilor militare extremiste (ale Al-Qaida sau ISIS, spre exemplu) de către organizaţii private – şi devine neregulat, în raport cu înţelesul modern al termenului de conflict regulat, respectiv hibrid, în înţelesul lui Timothy McCulloh al manifestării principiilor: unicităţii de structură, capacităţi şi efecte ale forţelor implicate, specificităţii ideologiei, perceperii unei ameninţări existenţiale din partea unui potenţial adversar, asimetriei între adversari, utilizării elementelor convenţionale şi neconvenţionale în acţiunile militare, justificării prin necesitatea apărării propriei existenţe (a entităţii implicate în acţiunea hibridă). În rezumat, structura luptătoare hibridă este definită de McCulloh (2016:58) după cum urmează:

O forţă hibridă este o organizaţie militară care utilizează o combinaţie de structuri convenţionale şi neconvenţionale, echipament şi metode într-un mediu unic, conceput pentru obţinerea de efecte strategice sinergetice55.

Raportul teoretic/practic în războiul postmodern s-a schimbat radical prin creşterea rolului politicii (în termeni clausewitzieni) sau, mai corect, a structurii triadice: politic – economic – simbolic în înţelesul lui Michael Mann. Practic, ceea ce s-a produs treptat, începând cu proiecţia lui Maxwell Taylor56, a fost o repoziţionare a raporturilor dintre puterea hard şi puterea soft (în care putem include

55 Within this monograph, hybrid organizations are those that engage in hybrid warfare and hybrid threats are hybrid organizations viewed as an adversary. Holistically these terms will be used somewhat interchangeably as they focus on the core concept of hybridity. În original, textul este următorul: a hybrid force is a military organization that employs a combination of conventional and unconventional organizations, equipment, and techniques in a unique environment designed to achieve synergistic strategic effects.

56 Concepţia lui Taylor depăşeşte nivelul strategiei militare, situându-se pe nivel superior, politic, de pe care emite judecăţi de valoare (fără corespunzătoarea fundamentare socială, politică şi economică) aflată pe poziţii adversative în raport cu „expansiunea comunistă”. Plecând de la acest nivel, al marii strategii în termenii lui Liddell Hart, generalul american fixează obiective militare în cadrul strategiei politice/marii strategii, privitoare la menţinerea puterii militare capabile să facă faţă unui război general, să prevină/limiteze pe cât posibil războiul, să asigure apărarea în cazul oricărei agresiuni şi, în special, „to make provision for essential survival measures in the unhappy event that general war is not deterred or comes through miscalculation” (Taylor, 1960:145).

59

Adrian LESENCIUC

amintitele dimensiuni politică, economică şi simbolică, pentru a realiza o sinteză între taxonomiile lui Joseph Nye Jr. şi Michael Mann), chiar dacă neoclausewitzienii au continuat, rămânând la taxonomia lui Carl von Clausewitz, să convingă factorii decizionali în ceea ce priveşte raportul război-politică proiectat în urmă cu aproape două sute de ani:

(...) politicienii, care în practică exersează responsabilitatea strategică, au fost convinşi de neoclausewitzieni că războiul real este continuarea politicii cu alte mijloace. Acest lucru s-a petrecut pentru a aduce teoria în actualitate. Desigur, la modul ideal, războiul şi politica trebuie să se sprijine reciproc, dar ele sunt – aşa cum a recunoscut şi Clausewitz – foarte diferite în natura lor, până la a fi chiar antitetice. Norma clausewitziană a determinat uneori politicienii să vadă chiar şi conflictul armat ca pe o formă de diplomaţie consolidată, dincolo de efectele sale distructive57 (Strachan, 2014:6).

Dar, ultimii ani au adus, totodată, şi modificări în ceea ce priveşte proiecţia strategică şi angajarea militară, pe alte coordonate, servind altor scopuri, cum ar fi, spre exemplu, „războiul global împotriva terorii” (the global war on terror), văzut ca fiind astrategic58, cel puţin inadecvat interpretării în termeni clausewitzieni.

Însuşi termenul strategie s-a modificat radical în aceşti ani. Iniţial, strategia nu reflecta politicul, ci natura războiului, servind prin aceasta scopurilor politicii. Războiul e diferit de politică, dar clausewitzianismul i-a apropiat prin celebra frază: „războiul este doar o continuare a politicii cu alte mijloace” (Clausewitz, 1982:67), cea mai citată din opera generalului von Clausewitz, chiar dacă, de fapt, expresia se referă la utilizarea războiului în scopul politicii şi nu la natura războiului. Din această perspectivă, fraza lui Clausewitz excede abordarea din perspectivă strategică, într-o lucrare al cărui scop

57 (...) politicians, who in practice exercise strategic responsibility, have been persuaded by neo-Clausewitzians that war really is the continuation of policy by other means. This is to elevate theory over actuality. Of course, ideally war and policy must relate to each other, but they are – as Clausewitz recognized – very different in their natures, to the point at times of being antithetical. The Clausewitzian norm has at times led politicians to see even armed conflict itself as little more than a form of enhanced diplomats signalling, separated from its distructive effects, în original.

58 „The ‘global war on terror’ was astrategic (if such a word exists)” (Strachan, 2014:11).

60


fundamental este focalizarea pe studiul războiului (obiectul strategiei) şi nu pe dimensiunea politică (obiectul frazei citate):

De-a lungul ultimilor treizeci de ani, gândirea militară occidentală a fost indusă în eroare de citarea selectivă a expresiei din introducerea lui Carl von Clausewitz la cartea nefinalizată, Despre război, că „războiul este doar o continuare a politicii cu alte mijloace”. Aceasta este o afirmaţie despre cum pot folosi guvernele războiul; nu este o afirmaţie despre natura războiului, aşa cum precizează clar Clausewitz în continuarea pasajului din cartea sa. Despre război este o carte, după cum titlul însuşi indică, despre război şi nu despre politică59 (Strachan, 2014:13).

Mai mult, o bună parte a celor care citează continuarea politicii cu alte mijloace – proiecţia clausewitziană care poate fi supusă evaluării în ceea ce priveşte actualitatea şi aplicabilitatea ei în războiul postmodern – nu acceptă şi implicaţiile acestei logici, ba chiar o contrazic prin propriile luări de poziţii.

Chiar dacă la nivel retoric, invocarea în vremuri postmoderne a „războiului total” clausewitzian, prin formula „the global war on terror”, utilizată cu predilecţie de preşedintele american George W. Bush Jr. şi de premierul britanic Tony Blair, trimite la perspectiva clausewitziană, în fapt cei doi lideri politici au eşuat în înţelegerea naturii războiului (Strachan, 2014:16).

5.5 Anticlausewitzianismul sau o contraideologie. Chiar dacă, în timpul vieţii, Clausewitz s-a văzut contrazis de reprezentanţii şcolii franceze de ştiinţe militare care, începând cu lucrările lui Jacques Antoine Hyppolite, conte de Guibert60, a făcut matematica susceptibilă de a oferi instrumente de studiu în tactică, au pus o amprentă „geometristă” asupra ştiinţelor militare, nu putem considera aceste poziţii drept anticlausewitziene. Nici măcar Antoine Henri Jomini, ale cărui lucrări sunt o sinteză a gândirii Iluminismului şcolii militare franceze, nu poate fi considerat anticlausewitzian. În epoca lui Clausewitz, confruntarea

59 Over the past thirty years, western military thought has been hoodwinked by the selective citation of the phrase from Carl von Clausewitz’ own introduction to his unfinished text, On war, that ‘war is nothing but a continuation of policy with other means’. That is a statement about how governments might use war; it is not a statement about the nature of war, as a reading of what Clausewitz goes on to say makes clear. On war is a book, as its title self-evidently indicates, about war, not about policy, în original.

60 Lucrările sale, apărute la sfârşitul secolului al XVIII-lea, au avut o influenţă importantă în educaţia lui Napoleon.

61

Adrian LESENCIUC

este, mai degrabă, între curentul Iluminist şi influenţa lui asupra şcolii franceze şi engleze (şi, în oarecare măsură, şi asupra celei prusace, dacă ţinem cont de lucrările generalului von Bülow) şi Contra-Iluminismul prusac al unor Georg Heinrich von Berenhorst sau Gerhard Johann David Scharnhorst, ultimului Clausewitz fiindu-i discipol (Gat, 2001:143-170).

În esenţă, primul mare critic al concepţiei clausewitziene, aşa cum a fost preluată de cei care le-au pus în practică în urma unor interpretări categorice, a fost însuşi Clausewitz, care a înţeles, avansând în studiul său Despre război, că proiecţia iniţială, a definirii războiului în raport cu un concept absolut, este relativă:

(…) adevăratul război nu este o strădanie atât de consecventă, orientată spre extrem, cum ar trebui să fie conform noţiunii sale, ci un fenomen hibrid61 (s.n.), o contradicţie în sine; ca atare, el nu poate asculta de propriile sale legi, ci trebuie să fie considerat ca parte a unui ansamblu – iar acest ansamblu este politica (Clausewitz, 1982:611).

Cei care au făcut interpretări categorice – iar aceştia au făcut cel mai mult rău în raport cu ideile clausewitziene:

O mare parte din reputaţia lui Clausewitz în postura de gânditor profund a rezultat, prin urmare, din confuzia interpreţilor săi. Într-un sens, Clausewitz nu ar fi putut niciodată fi înţeles ca greşit sau altfel decât profund, pentru că nimeni nu putea fi sigur că a înţeles adevăratul sens al ideilor lui Clausewitz62 (Gat, 2001:254-255)

– au preluat perspectiva clausewitziană asupra războiului ca fenomen de violenţă extremă, în timp ce neoclausewitzienii au exagerat rolul ansamblului politic, care poate fi interpretat în orizontul noilor raporturi de putere, mai exact în înţelesul de putere soft. Dar, anticlausewitzianismul nu s-a manifestat ca ideologie orientată împotriva idelor lui Clausewitz în înţelesul lor necategoric, relativ, nici împotriva ideilor neoclausewitziene care nu ţin cont de modificările de natură calitativă în practica războiului, ci ca ideologie vizând,

61 Războiul, înţeles ca fenomen hibrid în esenţă încă de la începutul secolului al XIX-lea, ar putea să dea bătăi de cap teoreticienilor conceptului de „război hibrid”, analizat anterior, construcţie teoretică cu o importantă conotaţie tautologică.

62 Much of Clausewitz’s reputation as a profound thinker has therefore resulted from the confusion among his interpreters. In a sense, Clausewitz could never have been wrong or less than profound because no one could be quite sure that he understood the true meaning of Clausewitz’s ideas, în original.

62


în principal, punerea în practică a înţelesurilor categorice şi servind intereselor ideologiilor opuse.

Poziţia critică anticlausewitziană de referinţă se datorează, în principal, istoricului britanic Basil Henry Liddell Hart (1895-1970). Începând încă din 1927, Liddell Hart se poziţionează pe alte coordonate decât cele configurate de Clausewitz, propunând depăşirea paradigmei configurate de gânditorul prusac. B.H. Liddell Hart devine, astfel, primul gânditor militar care formulează o critică foarte consistentă la adresa paradigmei clausewitziene. El consideră că aplicarea inoportună a regulii „potrivit căreia scopul adăugat al războiului constă în nimicirea forţelor principale ale inamicului, pe câmpul de luptă” (Liddell Hart, 1973:351), începând cu acţiunile coordonate de generalul Helmuth Karl Bernhard von Moltke, a condus la exacerbare. Aceasta se datorează, pe de o parte, împingerii la extrem a gândirii clausewitziene – Liddell Hart având proaspete în minte, pentru ediţia definitivă, atât efectele devastatoare ale bombei atomice din 194563, dar şi pe cele ale

63 Totuşi, în 1925, într-o lucrare considerată a fi lipsită de maturitate, Paris, or the future of the war, Liddell Hart s-a aliniat la concepţia generalului italian Giulio Douhet privitoare la bombardarea oraşelor pentru obţinerea de efecte pe câmpul de luptă. Giulio Douhet credea că puterea aeriană este cea mai eficientă şi mai sigură cale de a obţine victoria pe câmpul de luptă, motiv pentru care a propus o cale completamente antidemocratică, de bombardare a civililor din marile centre urbane. Argumentul său, la fel de inuman ca măsura în sine, consta în pedepsirea „complicilor” la politica dusă de guvernele inamicilor: „Those who voted had the power to topple regimes which behaved in illegitimate ways, and so were complicit in the crimes of their governments. In Douhet’s eyes, the best way to punish them was to bomb them” (Strachan, 2014:180). Principiul lui Douhet, bazat pe violenţa extremă a studiilor clausewitziene, ducea în interpretare gândirea militarului prusac la limitele atributului de război absolut: în lucrarea sa din 1921, The command of the Air, Giulio Douhet susţinea că ţintele de bombardat trebuie să fie mari pentru ca efectul scontat să se producă. Exagerarea generalului italian, presupunând terorizarea populaţiei civile prin bombardament, a continuat cu calcule publicate în articolele din anii următori. De exemplu, într-un articol din Rivista aeronautica din 1928, Douhet considera că 300 de tone de bombe sunt suficiente pentru a încheia un război în mai puţin de o lună. Calculele făcute de generalul italian s-au dovedit a fi greşite în urma încercărilor din cel de-al Doilea Război Mondial. Mareşalul britanic Arthur Harris, de exemplu, a vrut să testeze principiul lui Douhet, bombardând oraşele germane, fără a obţine efectul dorit. Dacă e să luăm în calcul şi altă exagerare inumană a lui Giulio Douhet, atacul acolo unde rezistenţa (inclusiv morală) este minimă, după spusele sale fiind necesară ofensiva aeriană asupra unor asemenea obiective: „We should always keep in mind that aerial offensives can be directed against objectives of least physical resistance, but agianst those of least moral resistance as well” (Douhet, apud Strachan, 2014:180), efectul moral intenţionat de americani în urma bombardării neconvenţionale a oraşelor japoneze Hiroshima şi Nagasaki îşi are acoperirea în această fundamentare teoretică. În ceea ce îl priveşte pe Liddell Hart, alinierea la principiul lui Douhet viza modificarea comportamentului populaţiei bombardate şi grăbirea revoluţiei împotriva guvernului inamic: „In 1925 Liddell Hart followed Giulio Douhet in arguing that bombing cities would precipitate first revolution and then a speedy overthrow on the enemy’s government” (Strachan, 2014:148).

63

Adrian LESENCIUC

testelor cu bomba cu hidrogen – de către discipoli, „până la o extremă pe care însuşi profesorul nu o avuse în vedere” (Liddell Hart, 1973:351), iar pe de altă parte, expunerii neclare a ideilor de către generalul prusac, într-o manieră care permite interpretarea greşită a acestora. În acest sens, notează teoreticianul britanic,

Soarta comună a profeţilor şi gânditorilor în toate domeniile ştiinţei este interpretarea greşită a învăţăturii lor. Devotaţi dascălului lor, dar neînţelegând problema scopurilor războiului, discipolii lui Clausewitz au provocat mai multe daune concepţiei sale iniţiale decât chiar adversarii săi care aveau prejudecăţi şi erau lipsiţi de perspicacitate. Totuşi trebuie să admitem că însuşi Clausewitz, mai mult decât oricare altul, a invitat la interpretarea greşită a teoriei sale. Fiind un elev de mâna a doua de-al lui Kant, el poseda un mod de exprimare filosofic, fără a fi filosof în sensul profund al acestui cuvânt. (Liddell Hart, 1973:351-352).

Liddell Hart, considerându-l pe Clausewitz un gânditor mai degrabă sistematic decât creativ, a fost primul care a luat în calcul faptul că nu influenţa revoluţionară a învăţăturii acestuia este importantă în configurarea paradigmei clausewitziene, ci permisivitatea la violenţă, suficient de incitantă pentru teoreticienii puţin profunzi şi pentru aplicanţii de multe ori superficiali. În aceste condiţii, se poate înţelege că perspectiva neoclausewitziană nu reprezintă, în esenţă, o aprofundare a unei problematici care să presupună o influenţă revoluţionară, ci doar o reîntoarcere la spiritul violent, distructiv al războiului. Dar, şi Liddell Hart a interpretat eronat perspectiva clausewitziană asupra definirii scopului războiului, iar dovada o avem din înţelegerea conceptului de război absolut:

O influenţă şi mai dăunătoare asupra dezvoltării artei militare a exercitat-o expunerea şi preamărirea de către Clausewitz a ideii războiului absolut. După părerea sa, drumul spre succes constă în folosirea nelimitată a forţelor. De aceea, doctrina care începe cu definiţia războiului numai ca o continuare a politicii cu alte mijloace a dus la o contradicţie, făcând politica un rob al strategiei şi încă al unei strategii proaste.Această tendinţă a fost stimulată în primul rând de afirmaţia lui Clausewitz potrivit căreia „introducerea în filosofia războiului a principiului limitării şi moderării reprezintă o absurditate. Războiul este un act de violenţă împins până la limită” (Liddell Hart, 1973:355).

64


În ciuda faptului că lectura lui Liddell Hart a operei lui Clausewitz este uşor deformată de accentuarea unor aspecte problematice, cum sunt cele expuse anterior, gânditorul britanic este primul care se desparte de paradigma clausewitziană şi care configurează un alt orizont paradigmatic. Liddell Hart nu omite să scoată în evidenţă exagerările discipolilor lui Clausewitz, dar aprecierile lui sunt oarecum nedrepte în raport cu gânditorul prusac. Traducătorii ediţiei române din 1973 a operei fundamentale a lui Liddell Hart, Strategia. Acţiunile indirecte, s-au oprit asupra aspectului menţionat printr-o notă de subsol, în care amendează aprecierile acestuia64. Foarte interesant este faptul că lucrarea lui Liddell Hart a fost indirect influenţată de cartea Some principles of maritime strategy (1911) a lui Julian Corbett, un clausewitzian care a reuşit să depăşească paradigma prin punerea accentului pe rolul comunicaţiilor în război şi care a proiectat războiul limitat din raţiuni geografice, nu politice.

Însă, pentru a înţelege adecvat şi opera clausewitziană, dar şi pe cea a lui Liddell Hart, ar fi necesar să înţelegem corect cadrul contextual al producerii fiecăreia: „premisele teoretice ale fiecărei concepţii despre teoria militară nu pot decât să depindă de o imagine globală (deşi inconştientă) a lumii”65 (Gat, 2001:256); pentru Liddell Hart, este suficient să încercăm să ne poziţionăm adecvat în cadrul contextual postbelic pentru a înţelege ce a determinat „ruptura” de paradigma anterioară, dat fiind eşecul aplicării căii violente de tip clausewitzian în cadrul celei de-a doua conflagraţii mondiale.

Războaiele napoleoniene, Primul şi cel de-al Doilea Război Mondial stau mărturie interpretării aberante a paradigmei clausewitziene, pe care Liddell Hart a denunţat-o începând cu 1937, iar gânditorul militar britanic este cel care a contribuit la reconfigurarea conflictului contemporan şi la reorientarea spre studiul istoriei artei militare, drept sursă a acumulării experienţei indirecte.

64 „Aprecierile lui Liddell Hart la adresa operei teoretice a lui Clausewitz nu urmează înţeleptul dicton „sine ira et studio”, ci conţin note de defăimare a ei, în ciuda elogiilor care continuă să i se facă în lumea politologilor şi a teoreticienilor militari (Nota trad.)” (Liddell Hart, 1973:356)

65 The theoretical premises of every conception of military theory cannot but depend on some overall (albeit unconscious) picture of the world, în original.

65

6. GÂNDIREA MILITARĂ ROMÂNEASCĂ ÎN RAPORT CU GÂNDIREA CLAUSEWITZIANĂ

6.1. Moştenirea clausewitziană pe filieră sovietică. Reinterpretarea după Engels. Gândirea militară românească s-a cristalizat în orizontul neoclausewitzianismului, fără ca raportarea la opera generalului prusac să fie una categorică şi fără ca elementele de referinţă în acceptarea direcţiei clausewitziene să fie cele ale înţelesului prim, al războiului bazat pe „violenţa primordială” şi caracterizat prin „şansă şi probabilitate”. Clausewitz a fost popularizat în şcoala militară românească mai degrabă într-un înţeles derivând din concepţia lui Raymond Aron (1966), care redefinise binomul război-politică al contextului (napoleonian) al începutului de secol XIX pe coordonatele unei competitivăţi în domeniile strategiei şi diplomaţiei în a doua jumătate a secolului XX. De altfel, în lucrările româneşti de specialitate cea mai citată trimitere la opera generalului prusac este chiar sintagma rezumativă, subtitlul 24 din capitolul introductiv al lucrării Despre război: „războiul este doar o continuare a politicii cu alte mijloace” (Clausewitz, 1982:67), cu variaţii parafrastice sau cu trimiteri la ediţii diferite ale opului66.

Moştenirea politică a societăţii noastre, orientarea predilectă spre anumite surse ale cunoaşterii justifică menţinerea gândirii militare româneşti în proximitatea paradigmei clausewitziene. Prin această menţinere putem înţelege, deopotrivă, şi îndepărtarea de principiile incertitudinii şi violenţei războiului clausewitzian în înţelesul cu care a pătruns în gândirea militară românescă imediat după al Doilea Război Mondial, prin intermediul şcolii sovietice, dar şi cantonarea în liniile de câmp ale unui neoclausewitzianism de sorginte occidentală şi în limitele exploatării competitivării (în cadrul raportului război – politică) pe noile coordonate, reconfigurate de reprezentanţii realismului politic.

66 Asupra acestui aspect voi reveni în partea finală a studiului, probând afirmaţia printr-o cercetare transversală asupra reflectării operei generalului Carl von Clausewitz în articolele publicaţiei Gândirea militară românească.

66


După cel de-al Doilea Război Mondial, şcoala dominantă de gândire, cea sovietică, a impus perspectiva clausewitziană reinterpretată prin prisma intereselor leniniste, cu sens derivat din însăşi sintagma rezumativă a raporturilor dintre politică şi război. În înţelesul luptei de clasă drept manifestare politică dominantă, continuarea politicii cu alte mijloace s-a tradus, pentru Lenin, în violenţa luptei de clasă în impunerea regimului socialist. Mai mult, Lenin a făcut posibilă intrarea generalului prusac în panteonul gândirii militare sovietice, începând cu referirea din 191567 la arhicunoscutul dicton clausewitzian, iar şcoala militară sovietică a exploatat această apropiere şi a valorizat suplimentar gândirea sa, constituindu-se în limitele paradigmei omonime. Menţinerea gândirii militare româneşti în paradigma clausewitziană în anii de după război este oarecum justificată, deoarece presupune o continuare firească a unei şcoli dominante de gândire. Rămânând la moştenirea noastră de tip clausewitzian de sorginte estică, să amintim faptul că sovieticii au emis ideea unei „ştiinţe militare” conotate cultural, mai precis ideea unei doctrine proprii, extinse la nivelul întregului bloc comunist, chiar înainte de înfiinţarea Pactului de Varşovia, care a stat astfel la baza aparatului doctrinar românesc în perioada comunistă. Acest fapt, ce a condus, pe de o parte, la ignorarea tradiţiilor militare româneşti şi la acoperirea „vidului” astfel creat (inclusiv la nivel normativ) cu teze/ concepţii/idei/structuri doctrinare copiate sau împrumutate, pe de altă

67 „Aplicată la războaie, teza de bază a dialecticii, atât de neruşinat deformată de Plehanov [...] în scopurile burgheziei, este că „războiul este doar o continuare a politicii cu alte mijloace [şi anume violente]”. Aceasta este formularea lui Clausewitz, unul dintre cei mai mari teoreticieni în materie de istorie militară, ale cărui idei provin de la Hegel. Iar asemenea idei au constituit întotdeauna punctul de vedere al lui Marx şi Engels, fiecare război fiind văzut de către ei ca o continuare a politicii unei anumite puteri şi a diferitelor clase din cadrul ei – la un moment dat (t.a.)” [Applied to wars, the basic thesis of the dialectic, so shamelessly distorted by Plekhanov [...] to the purposes of the bourgeoisie, is this, that „war is simply the continuation of politics by other [namely violent] means”. Such is the formulation of Clausewitz, one of the greatest writers on questions of the military history, whose ideas were engendered by Hegel. And such ideas were always the point of view of Marx and Engels, each war, they viewed as a continuation of the politics of a given interested power and of the different classes within them – at a given time], notează V.I. Lenin într-o lucrare din 1915, preluată în Operele alese complete, vol.26, p.224, apud Jakob W. Kipp (1992), Lenin and Clausewitz: The Militarization of Marxism, 1915-1921, în Willard C. Frank jr. & Philip S. Gillette, Soviet Military Doctrine from Lenin to Gorbachev, 1915-1991, Westport, CT: Greenwood Press. 63-83. pp.68-69

67

Adrian LESENCIUC

parte, la suprimarea dezvoltării gândirii militare autohtone, ceea ce a presupus „penuria de lucrări originale în domeniul teoriei militare” (Gheorghe & Soare, 1999:25) şi la întreruperea raporturilor cu gândirea militară universală, în contextul în care, în anii imediat postbelici, s-au petrecut şi cele mai profunde modificări în plan strategic, prin înlocuirea strategiei de acţiune cu strategia de descurajare.

După 21 august 1968, când regimul comunist de la Bucureşti a condamnat invazia Cehoslovaciei de către trupele sovietice, a devenit acută necesitatea concentrării eforturilor statului român pentru consolidarea armatei pe principii diferite de cele derivate din doctrina sovietică. Aşa a apărut Legea nr. 14/1972 privind organizarea apărării, care a contribuit nu numai la (re)organizarea structurală, ci şi la impunerea „războiului întregului popor”68 pentru apărarea ţării drept direcţie strategică şi doctrinară dominantă, ceea ce a însemnat şi o dezvoltare ca atare a gândirii militare româneşti, dar în limitele acestui concept. De altfel, acest concept, „războiul întregului popor”, s-a dezvoltat pe fundamente clausewitziene, făcând obiectul unei analize riguroase în opera generalului prusac (unde purta numele de „război popular” sau Volkskrieg). Pătrunderea conceptului s-a produs mai sinuos, prin intermediul operei lui Friedrich Engels, care expunea ideea războiului popular fără a cita şi sursa. În vara anului 1848, după ce spiritul Revoluţiei s-a extins cu repeziciune dinspre Paris către Estul Europei, Engels a devenit preocupat de forţa mulţimii luptătoare, de războiul popular sau de „războiul social civil”, cum l-a numit iniţial69.

68 „Războiul întregului popor pentru apărarea patriei a fost considerat conceptul strategic fundamental al doctrinei militare româneşti în perioada analizată” (Gheorghe & Soare, 1999:84); În argumentul legii, conceptul doctrinar este explicat astfel: „Poporul român şi-a apărat întotdeauna cu arma în mână, demn şi neinfricat, libertatea, dreptul la viaţă şi dezvoltare de sine stătătoare. Continuând aceste glorioase tradiţii, în condiţiile de azi, când victoria într-un război antiimperialist de apărare se poate obţine numai prin lupta generală a întregului popor, toţi cetăţenii ţării trebuie să fie gata să lupte, chiar cu preţul vieţii, pentru salvgardarea muncii paşnice a poporului, suveranităţii şi integrităţii patriei” (v. Legea nr. 14 din 28 decembrie 1972 privind organizarea apărării naţionale a Republicii Socialiste România, http://www.legex.ro/Legea-14-1972-502.aspx).

69 Friedrich Engels a fost foarte preocupat de războiul popular, publicând în anii 1848-1849 o serie de articole importante în Neue Rheinische Zeitung, dintre care amintim „From Paris to Berne”, „The Kölnische Zeitung on the State of Affairs in England” sau „From the Theatre of War – Peasant War in the Bukovina”, v. Marx and Engels Collected Works, New York: International Publishers, 1975, vol.7: 519 şi 297, vol. 9:289.

68


Influenţa lui Clausewitz este de netăgăduit, atâta vreme cât Engels îi recomandase lucrarea Vom Kriege şi lui Karl Marx. Din opera lui Engels, problema pregătirii poporului pentru apărarea patriei şi a înarmării acestuia a ajuns în mapele tezelor Congresului al X-lea, Nicolae Ceauşescu nesimţindu-se dator să precizeze, la rândul său, sursa inspiraţiei sale70. Generalul Clausewitz a fost primul care a supus analizei conceptul Volkskrieg, drept război de apărare în care armata regulată, insuficientă, primeşte ajutor din partea populaţiei civile, antrenată să sprijine acţiunile acesteia, dar acest concept şi, în mod obligatoriu, această strategie şi aparatul doctrinar rezultant s-au dovedit a fi anacronice în condiţiile în care Liddell Hart, de exemplu, proiectase ieşirea de sub tutela clausewitzianismului cu mai bine de patru decenii în urmă, respectiv în condiţiile în care dezvoltările strategice în statele membre ale NATO se situau deja în afara cadrului clausewitzian. Spre pildă, în aceeaşi perioadă, NATO adopta strategia ripostei flexibile71, construită completamente în afara cadrului conceptual în care se manifesta strategia românească de apărare.

70 Parcursul sinuos al ideii clausewitziene până în doctrina românească a stârnit controverse, cea mai importantă dintre acestea privind opinia generalului Corneliu Soare care, în studiul introductiv la ediţia românească a lucrării lui Carl von Clausewitz, Despre război, a inserat menţiunea conform căreia „ideile teoreticianului german au servit drept sursă de inspiraţie pentru doctrina românească a războiului popular” (Gheorghe & Soare, 1999:86). Directorul Editurii Militare s-a sesizat şi a trimis studiul la Consiliul Politic Superior al Armatei pentru supervizare.

71 Faţă de strategiile clasice, bazate pe utilizarea forţei pentru impunerea voinţei proprii asupra adversarului, denumite generic strategii de acţiune, a apărut conceptul de strategie de descurajare, bazat pe convingerea inamicului să nu acţioneze (de teama consecinţelor insurmontabile privitoare la utilizarea armelor de nimicire în masă). Strategia de descurajare a fost impusă de administraţia Nixon pe agenda NATO, unde a fost discutată la reuniunea Consiliului Nord-Atlantic de la Bruxelles din 1967 şi ulterior implementată în cadrul Alianţei (pe data de 1 ianuarie 1968) drept concept strategic denumit, după propunerea americană, „riposta flexibilă”. Această strategie a descurajării a înlocuit strategia „represaliilor masive”, pusă în aplicare în august 1945 de SUA împotriva Japoniei şi propusă de generalul Douglas MacArthur a fi pusă în aplicare în aprilie 1951 în Războiul Coreei, motiv pentru care preşedintele Truman l-a demis. Conceptul de „ripostă flexibilă”, lansat de generalul şi gânditorul militar american Maxwell Taylor în semn de răspuns critic la politica de apărare New Look a administraţiei Eisenhower, desemna descurajarea reciprocă de la nivel strategic la nivel tactic, oferind Statelor Unite posibilitatea de a răspunde agresiunii prin întregul spectru de modalităţi posibile, fără a se limita la arma nucleară. Conceptul a fost adoptat imediat în strategia americană de apărare, în 1961, de către preşedintele de la acea dată, John F. Kennedy.

69

Adrian LESENCIUC

6.2 Poziţionări neoclausewitziene. Războiul continuu. După dezgheţul ideologic în raport cu doctrina sovietică, anii ’70-’80 au adus nu numai o plonjare într-un clausewitzianism reinterpretat după grila lui Friedrich Engels, ci şi un contact cu doctrinele occidentale în materie de politică, securitate şi relaţii internaţionale. Or, respectivele decenii ale secolului XX au însemnat, în primul rând o emergenţă a ideilor aliniate realismului politic, o teorie a filosofiei politice care încearcă să explice şi să prescrie relaţiile politice în baza dorinţei de putere, care constituie ţelul fundamental al oricărui actor politic, intern sau internaţional. În baza acestor idei, realismul în relaţiile internaţionale se traduce printr-o competiţie acerbă pentru putere şi pace/securitate, în defavoarea idealurilor. Competiţia dură pentru putere, subliniată în realismul politic din perioada Războiului Rece în principal prin scrierile lui Hans Morgenthau, John Garnett şi Henry Kissinger, a devenit elementul-reper în proiecţia gândirii militare româneşti de după 1968. Pe fondul ideologic al realismului politic răsăritean, reprezentat de concepţia unuia dintre cei mai importanţi susţinători ai acestei şcoli de gândire, liderul sovietic Iosif V. Stalin, şi inculcat în strategia naţională românească imediat postbelică, nu a fost resimţită acut trecerea spre reperele şi fundamentarea unei noi perspective, bazate pe aceleaşi principii ale organizării politice realiste (de văzut cele şase principii ale realismului politic, Morgenthau, 1967:4-11). Însă, în ceea ce priveşte explicarea raporturilor dintre politică şi război, cele două lucrări fundamentale ale perioadei Războiului Rece, deja amintite anterior, Peace and War al lui Raymond Aron (1966) şi Politics among Nations a lui Hans J. Morgenthau (1968 – începând cu această a patra ediţie, principiile realismului politic rămân neschimbate) continuă asumat direcţia deschisă de lucrarea lui Carl von Clausewitz, Despre război (chiar dacă opul generalului prusac este apropiat mai mult de lucrarea gânditorului francez decât de cea a omului politic american). Practic, gândirea militară românească, în dezgheţ ideologic, interacţionează cu influenţele vestice ale unui clausewitzianism reinterpetat, devenit neoclausewitzianism, sub coloratura ideologică a realismului politic vest-european şi american. Pe acest fond şi cu asemenea influenţe, şcoala de gândire militară românească rămâne cantonată în limitele paradigmei clausewitziwene.

70


După Revoluţia din 1989, perspectiva cinică americană, de sorginte realist-politică, asupra competiţiei în toate sectoarele de activitate, nu numai în cel militar (şi, implicit, în acţiunea pe câmpul de luptă, în teatrele de operaţii), a devenit exploatată de o serie de reprezentanţi importanţi ai gândirii militare româneşti. Practic, şcoala românească de ştiinţe militare exploatează şi după 1990 proiecţia clausewitziană, în varianta neoclausewitzianismului. Această perspectivă neoclausewitziană, devenită manifestă prin intermediul reprezentanţilor realismului politic, a condus la apariţia unui curent autohton, care promovează conceptul de „război continuu”. Acest concept face, printre altele, obiectul unui studiu distinct, omonim, al generalului Mihail Orzeaţă (2011), care constituie principalul reprezentant al poziţionării realist-politice în gândirea militară românească. Generalul Orzeaţă (2011:31) defineşte războiul continuu în termenii (neo)clausewitzieni, ai competiţiei (confruntării) permanente

dintre indivizi, dintre comunităţi (state, alianţe, entităţi religioase, etnice, profesionale etc.), dintre indivizi şi comunităţi etc., pentru a-şi impune interesele pe multiple planuri: putere, influenţă, teritorii şi resurse (umane, materiale şi finaciare).

Morgenthau se referise la competititivitate şi la continua luptă pentru supravieţuire a statelor pentru a motiva necesitatea unui arbitraj internaţional. În România, acestui concept având o anumită conotaţie interpretativă, război continuu, i s-a acordat o importanţă deosebită în numeroase alte studii. Ilustrative, în acest sens, sunt câteva dintre poziţiile fără echivoc în raport cu asumarea perspectivei neoclausewitziene:

Războiul continuu generează însă o altă filozofie, mult mai complexă, mult mai dificilă. Război continuu nu înseamnă, desigur, lupta armată continuă. Acţiunile armate reprezintă doar elemente de maximum ale acestui fenomen, situaţiile lor limită. În războiul continuu sunt doar acţiunile informaţionale, cele economice şi cele culturale. Dar şi acestea cunosc diferite grade de intensitate şi sunt marcate din timp în timp, în funcţie de evoluţia situaţiei strategice, de forme accentuate, chiar violente. (Văduva, 2003:73)

Pentru sistemul militar românesc, analiza impactului Războiului continuu sau a Războiului permanent – ca război al prezentului şi, mai ales, al viitorului – asupra strategiei militare a timpurilor care vor veni constituie o necesitate. (Mureşan & Văduva, 2006:14)

71

Adrian LESENCIUC

Din cei 5.600 de ani de istorie, doar 292 au fost ani de pace. În acest caz, pacea poate fi înţeleasă, aşa cum arată şi numele, doar ca încheiere a unui război în vederea obţinerii unui răgaz pentru a pregăti un alt război. Oricât de dură şi de inumană ar fi o astfel de afirmaţie, ea nu trebuie negată. Niciodată, nicio societate de pe lumea aceasta nu a infirmat-o (Degeratu et al., 2012:295)

Războiul continuu, în înţelesul şcolii româneşti de gândire militară, face trimitere la o integralitate socială, complexă, în care nu se poate distinge clar între pace şi război. Războiul devine continuu prin flexibilitatea sa diplomatică, strategică, operaţională72 etc. prin continuitatea exercitării raporturilor de putere (hard sau soft), în afara structurii de delimitare terminologică propuse de Bouthoul (1978:54), care accentuează faptul că Războiul Rece, de pildă, nu este război73.

72 Mureşan & Văduva (2006:40) o denumesc flexibilitate strategică operaţională, prin aceasta înţelegând cucerirea şi menţinerea iniţiativei politice şi strategice.

73 Simpla vehiculare a sintagmei consacrate „război rece”, îndepărtată de esenţa structurii ternare clausewitziene şi, implicit, de nucleul dur al fenomenului aşa cum a fost el perceput de-a lungul mileniilor de gândire militară, a determinat o reorganizare riguroasă a respectivului concept pe o altă structură ternară, pe trei piloni de rezistenţă în constructul conceptual, după cum urmează: „războiul este o luptă armată şi sângeroasă între grupuri organizate” (Bouthoul, 1951/1978:54; n.a.: sublinierea ne aparţine). În înţelesul nostru, această perspectivă se rezumă la necesitatea îndeplinirii simultane a celor trei condiţii obligatorii pentru ca un fenomen social să poată fi numit război. Evident, putem restrânge înţelesurile războiului din perspectiva polemologiei lui Bouthoul după cum urmează: războiul trebuie să presupună o confruntare militară (implicând mijloace şi forţe militare, armate şi/sau organizaţii paramilitare, teroriste etc.), obligatoriu violentă: „atunci când nu comportă pierderea de vieţi omeneşti, el [n.a.: războiul] nu este decât un conflict sau un schimb de ameninţări. „Războiul rece” nu este război” (Bouthoul, 1951/1978:54), care implică două grupări organizate: structuri intrastatale, statale sau suprastatale (coaliţii, alianţe), aşadar reprezentând un fenomen colectiv, distinct de violenţa individuală. Referitor la violenţa deschisă, The Stockholm International Peace Research Institute (SIPRI, apud Dianzenza, 2013) defineşte războiul în raport cu numărul victimelor rezultate în confruntarea militară prin aplicarea violenţei directe, care trebuie să fie mai mare de 1.000: „This means that if parties fighting over a period of a month and that a thousand people have been killed from that direct violence, then that conflict must be qualified as „WAR”. The definition does not take into consideration other people who might have died by that fighting as an indirect consequence such as lack of food, medical and so on.” Privitor la perspectiva traducerii necorespunzătoare în limba română a terminologiei polemeologice, în lucrarea Operaţiile mass-media. Echilibrul instabil dintre logica militară şi logica media, făceam următoarele remarci: „Războiul este o luptă armată şi sângeroasă între grupuri organizate” (Bouthoul, 1978:54). Traducerea românească este inexactă, atâta vreme cât în terminologia românească de specialitate lupta şi războiul sunt operaţii desfăşurate la nivel tactic, respectiv strategic, aşadar diferă fundamental. În limba franceză, în original, definiţia este următoarea: „la guerre est la lutte armée et sanglante entre groupements organisés” (Bouthoul, 1951:35). Termenul lutte înseamnă luptă, dar are şi sensul de confruntare, traducere recomandabilă în acest caz (Lesenciuc, 2013:71).

72


În studiile româneşti, echilibrul instabil de putere este continuu erodat de această competitivitate în scopul redistribuirii puterilor, amintind de perspectiva lui Morgenthau. Însă, dacă în studiile politologului american competiţia este ilustrată prin lupta pentru putere (continuous struggle for power), ceea ce în relaţiile internaţionale se traduce prin „un efort continuu de a menţine sau de a creşte puterea unei naţiuni şi de a ţine sub control sau a reduce puterea altor naţiuni”74 (Morgenthau, 1967:211), fără să îmbrace foma confruntării celei mai acute (războiul), în gândirea militară românească, războiul este omniprezent, iar competiţia pentru resurse, pentru putere şi pentru securitatea naţiunii îmbracă această formă a conflictualităţii extreme.

În limba română, termenii din câmpul de semnificaţie al beligeranţei sunt puţini şi săraci. Cuvântul război ţine locul, în limba română, multor cuvinte din alte limbi, cu înţeles nuanţat, mult mai bogate în semnificaţie, cum ar fi, de exemplu, war şi warfare în limba engleză75. Mai mult, moştenirea etimologică a cuvântului război în limba română este una care relevă perspectiva pur defensivă, războiul de apărare: război derivă din lat. bellum cu prefixul răs-, care a devenit răz- (regulă generală pentru derivartele de la cuvintele care încep cu consoane sonore sau vocale), desemnând îndepărtarea spre exterior, extinderea, după caz întărirea acţiunii, intensificarea, dar şi (în special) negarea sensului cuvântului de bază (Rosetti, 1978:328): împotriva, în

74 A continuing effort to maintain and to increase the power of one’s own nation and to keep in check or reduce power of other nations, în original.

75 În lucrarea Războiul informaţional, din 2016, analizam, în acord cu studiile cercetătorului Claudio Cioffi-Revilla (2000:254), distincţia dintre termenii în cauză, war şi warfare, concluzionând că: „O analiză diacronică a războiului, în raport cu o scală a beligeranţei care propune anumite tipologii conflictuale, respectiv, în raport cu o scală a procesualităţii, care propune o focalizare cronologică asupra gradului de soluţionare, conduce la diferenţieri şi nuanţări. Dacă cea de-a doua scală presupune diferenţieri între macro- şi microprocese, prima constituie cadrul de operare cu cei doi termeni care nu sunt nuanţaţi în traducerile româneşti: „war” şi „warfare”. Pe scala beligeranţei se pot utiliza diferite dimensiuni: unităţile comportamentale ale analizei, tipul sau gradul de organizare a conflictului, complexitatea sau dimeniunile, durata, respectiv consecinţele multidimensionale ale beligranţei (politice, economice, culturale). Din această perspectivă, termenul „war” desemnează conflictele interne, interstatale, internaţionale (chiar mondiale) cu o durată de 102-103 zile, în timp ce termenul „warfare” priveşte procesele mai complexe, dar mai puţin sistematizate decât precedentele, mai lungi: 103-104 zile, cu impact mai mare asupra civilizaţiei în ansamblu, dar care nu se caracterizează, obligatoriu, prin intensitate ridicată a violenţei” (Lesenciuc, 2016: 13).

73

Adrian LESENCIUC

ciuda, în pofida cuiva sau a ceva. În cazul războiului, termenul latinesc bellum devine răzbel (răs + bellum), adică lupta împotriva agresiunii provocate de alţii. Cu această moştenire în limba română şi pe filon cultural, în proiecţia şcolii româneşti de orientare neoclausewitziană privitoare la războiul continuu, principiul moderator/mediator este considerat o greşeală. Filosofia războiului trebuie să se construiască şi în zilele noastre, în manieră pur clausewitziană, pe sentimentul de ostilitate şi pe intenţia ostilă: „În oricare război trebuie să existe această intenţionalitate. Ura nu este suficientă” (Degeratu et al., 2012:296). Slăbiciunile preponderent de natură politică în condamnarea războiului sunt cele care, cel puţin pentru autorii lucrării Război, cunoaştere, adevăr, produc deservicii majore proiecţiei clausewitziene76, adecvate în tipul actual de confruntare militară, specific erei infomaţionale (în aşa numitul Global Information Warfare, pe care îl studiază, printre alţii, americanii Andrew Jones şi Gerald L. Kovacich, 2016). Spre exemplu, operaţiile bazate pe efecte (Effect-Based Operations) se sprijină pe fundamentarea clausewitziană (a se vedea subcapitolul 6.3.1 Suportul clausewitzian al EBO din amintita lucrare). Totuşi, perspectiva americană este completamente diferită: războiul bazat pe reţea (Network Centric Warfare, NCW) şi, implicit, operaţiile bazate pe efecte, sunt fundamentate pe concepţia lui Liddell Hart şi nu pe cea a lui Clausewitz. Începând cu articolul care a stat la baza proiecţiei doctrinare a NCW (şi, ulterior, a aplicării acestui concept cu succes în Operaţiunea Iraqi Freedom din 200377), semnat, în 1998, de viceamiralul

76 „Onoarea şi gloria sunt acele valori care întreţin forţa unei armate şi a fiecărui luptător. Din păcate, uneori, aceste valori supreme ale unei armate sunt ignorate şi chiar terfelite de decidentul politic, care nu înţelege cultura acestei instituţii, care nu înţelege logica şi fizionomia morală a celui mai teribil instrument pe care îl are la dispoziţie – şi care este şi ultimul – şi anume războiul. Politicianul mediocru condamnă războiul, fără să aibă nici un argument pertinent împotriva acestuia, nici măcar propria sa emoţie. Asemenea politicieni – destul de numeroşi şi de iresponsabili în structurile politice ale neamului românesc din toate timpurile – au adus mari prejudicii Armatei României şi conceptului de război, ca instrument al unei politici matură şi responsabile” (Degeratu et al., 2012: 311).

77 Succesul conceptului NCW în Războiul din Irak, dar şi a perspectivelor combinate NCW/EBO, nu pot fi puse la îndoială nici măcar din perspectiva teoreticienilor clausewitzieni. De exemplu, Brice Harris (2009:9-10), cu rezervele de rigoare legate de numărul de victime în perioada de conflict armat propriu-zis, dar şi cu cele privitoare la abordarea sa clausewitziană,consideră totuşi că principiile NCW/EBO au fost puse în evidenţă prin intermediul Operaţiei Iraqi Freedom: „În urma prăbuşirii regimului Saddam Hussein, membrii departamentului american de apărare au constatat că principiile şi perspectivele care definesc paradigma NCW/EBO au fost validate” (t.a.) [Following the collapse of Saddam Hussein’s regime, members of the American defense establishment assumed that the principles and perspectives that define the NCW/EBO paradigm had been validated].

74


Arthur K. Cebrowski şi John J. Garstka, războiul bazat pe reţea a necesitat o repoziţionare în baza altor principii decât cele clausewitziene, pentru care, afirmă teoreticienii americani, nu există încă un echivalent proiectiv al lucrării Despre război în războiul erei informaţionale:

Aceste teme au schimbat astăzi natura afacerilor americane, au schimbat şi vor continua să schimbe modul în care conducem, uneori violent, afacerile sectorului militar. Suntem departe de o înţelegere detaliată a noilor operaţii – nu există încă un echivalent al lucrării lui Clausewitz, Despre război, pentru această a doua revoluţie – dar putem obţine un plus de înţelegere prin observaţia generală conform căreia naţiunile fac război în aceeaşi manieră în care îşi fac averea (Cebrowski & Garstka, 1998:28).78

Totodată, NCW are rolul de a reduce considerabil „ceaţa” clausewitziană79, incertitudinea de pe câmpul de luptă, proiectând o oarecare transparenţă a acestuia şi, mai mult, de a promova umanismul şi nu ostilitatea, de a preveni pe cât posibil pierderile de vieţi omeneşti, victimele inutile, de a reduce dimensiunea violentă şi ostilă a războiului,

78 These themes have changed the nature of American business today, and they also have changed and will continue to change the way we conduct the sometimes violent business of the military. We are some distance from a detailed understanding of the new operations – there is as yet no equivalent to Carl von Clausewitz’s On War for this second revolution – but we can gain some insight through the general observation that nations make war the same way they make wealth, în original

79 În doctrina americană, reducerea acestei incertitudini se realizează în baza principiului simplităţii: „Principiul simplităţii se referă la necesitatea de a păstra clare şi necomplicate planurile, îndrumările, ordinele. S-a constatat, de-a lungul istoriei, că efectele care provoacă slăbiciune, cum sunt oboseala umană, emoţia sau frica, dublate de erorile de comunicare şi ambiguitate, s-au dovedit a fi una dintre cele mai mari probleme ale războiului – faimoasa „ceaţă şi fricţiune” a acestuia. Prin reducerea incertitudinii (astfel simplificând deciziile de luat şi variaţiile situaţionale de care trebuie ţinut cont) şi prin eficientizarea proceselor de evaluare, planificare şi execuţie, structura Information Superiority permite comandanţilor să lucreze la un nivel mai simplu şi mai coerent” (t.a) [The principle of simplicity refers to the need to keep plans, guidance, and orders clear and uncomplicated. It has been established over history that the debilitating effects of human fatigue, excitement, and fear compounded by errors of miscommunication and ambiguity, have proven to be one of the greatest problems in war – the famous “fog and friction” of war. By reducing uncertainty (and thus simplifying the decisions to be made and the situational variations that need to be considered) and by streamlining the processes of situation assessment, planning, and execution, Information Superiority enables commanders to work at a simpler, more coherent level.] (DoD Report to Congress, 2001:3-19).

75

Adrian LESENCIUC

pentru a se putea pune bazele reconstrucţiei paşnice în perioada post-conflict. În aceste condiţii, reducerea dimensiunii violente a teatrului de operaţii este o necesitate. Protejarea trupelor proprii şi aliate, respectiv reducerea pe cât posibil a numărului de victime în rândurile inamicului constituie deziderate ale proiecţiei NCW şi necesită protecţie suplimentară:

Protecţia dimensională completă (Full Dimensional Protection) este capacitatea forţei întrunite de a-şi proteja personalul şi alte bunuri necesare pentru îndeplinirea misiunilor atribuite. Protecţia dimensională completă se realizează prin selectarea adaptată şi aplicarea măsurilor active şi pasive multistrat, în domeniile aerian, terestru, maritime, spaţial şi informaţional în întreaga gamă de operaţii cu un nivel acceptabil de risc80 (DoD Report to Congress, 2001:2-11),

Această protecţie constituie unul dintre conceptele fundamentale ale NCW şi unul dintre dezideratele formelor de beligeranţă specifice erei informaţionale.

Războiul continuu, în înţelesul de confruntare permanentă în planuri multiple, este rezultatul unei orientări neoclausewitziene a şcolii de gândire militară a Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, care pune în prim-plan perspectiva sistemică, analiza unui continuum în care competiţia şi, în extrem, conflictualitatea definesc, în esenţă, o societate în căutarea căilor de acces la resurse şi putere. În rezumat, perspectiva războiului continuu, presupunând o interpretare particulară a confruntării în era informaţională, poate fi redusă la această formulă sintetică a fenomenului:

Confruntarea continuă (războiul continuu) este, în fapt, o expresie a fazei competiţionale – faza ireconciliantă – din toate domeniile şi prin toate mijloacele (economice, politice, informaţionale, sociale, militare etc.). Putem spune că o astfel de etapă nu este accidentală, nu este inerentă sau voluntară, ci trebuie privită ca parte a unui întreg

80 Full Dimensional Protection is the ability of the Joint force to protect its personnel and other assets required to decisively execute assigned tasks. Full dimensional protection is achieved through the tailored selection and application of multilayered active and passive measures, within the domains of air, land, sea, space, and information across the range of military operations with an acceptable level of risk, în original.

76


şi analizată din perspectiva sistemică. Războiul nu trebuie analizat şi înţeles numai ca o confruntare armată; el este o angajare totdeauna complexă, într-o confruntare cuprinzătoare, al cărei ultim aspect este confruntarea armată, adică lupta armată. (Frăţilă, 2015:19).

6.3 Poziţionări postclausewitziene. Spre deosebire de consistenta şcoală de gândire neoclausewitziană aliniată la perspectivele lui Hans J. Morgenthau şi John Garnett privitoare la competiţia continuă pentru putere, respectiv la logica fuzzy în discriminarea pace-război, există şi poziţionări neutre, postclausewitziene. Spre exemplu, generalul Nicolae Uscoi proiecta, încă din 2002, o distanţare de metoda clausewitziană în analiza confruntărilor contemporane:

Analiza tradiţională a cauzelor războiului se aplică cu dificultate conflictelor intra-statale. Analiza clausewitziană întemeiată pe confruntarea dintre state cu armate disciplinate şi cu campanii militare temeinic pregătite pare mai mult decât inadecvată (Uscoi, 2002:15).

Totuşi, această raportare nu este definitorie pentru teoreticienii militari români, deoarece nu există o poziţionare categorică în raport cu teoria clausewitziană. Distanţarea consistentă de gândirea generalului prusac vine din afara oricărei şcoli militare româneşti. Ea aparţine academicianului Mircea Maliţa, cel care explica, în urmă cu zece ani, distincţia radicală dintre neoclausewitzieni şi postclausewitzieni. Această distincţie nu constituie, în fapt, obiectul de studiu al academicianului în articolul pe care îl analizăm, ci serveşte atingerii acestuia: O privire asupra fizionomiei Războiului Rece (Maliţa, 2007:1-10). Pentru a contura fizionomia Războiului Rece – Mircea Maliţa reuşeşte chiar să contureze, câţiva ani mai târziu, o teorie consistentă şi inedită asupra acestei perioade (2014) –, era necesară o înţelegere adecvată în raport cu teoria militară dominantă la începutul şi pe parcursul perioadei analizate. Or, prima surpriză în analiza diplomatului şi academicianului român este tocmai aceea că, în general, comportamentul marilor lideri, imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, a fost un comportament pur clausewitzianist, deoarece au fost formaţi în gândirea de acest tip. Pentru Maliţa, inclusiv comportamentul preşedintelui Harry S. Truman, primul preşedinte american postbelic (1945-1953),

77

Adrian LESENCIUC

este unul clausewitzian, deşi a luat o decizie rară, de a-l demite, în timpul Războiului din Coreea, pe generalul Douglas MacArthur, comandant militar important în campania din Pacific, decorat cu Medal of Honor după Campania din Filipine (1941-1942)81. Doctrina clausewitziană, în care fuseseră formaţi liderii celui de-al Doilea Război Mondial şi cei din anii imediat postbelici, a devenit insuficientă odată cu |utilizarea armei nucleare, care a condus la schimbarea completă şi definitivă a regulilor jocului. Strategia represaliilor masive, propusă de Maxwell D. Taylor şi adoptată în timpul administraţiei Kennedy, înlocuind strategia represaliilor masive a lui Eisenhower, a permis negocierea paşnică în timpul Crizei Rachetelor din Cuba (1962). Iar această situaţie de la începutul Războiului Rece înseamnă că, în esenţă, înţelegerea cadrului de aplicare a paradigmei clausewitziene s-a schimbat. Mircea Maliţa face trimitere la teoria jocurilor (game theory), una dintre ramurile matematicii aplicate, pentru a explica diferenţa dintre cadrele de aplicare a celor două paradigme: joc cu sumă nulă în limitele paradigmei clausewitziene (suma câştigurilor este zero) şi joc cu sumă nenulă în paradigma postclausewitziană (suma câştigurilor diferă de zero):

La Clausewitz, nu există decât război ca „joc de sumă nulă”, aşa cum subliniază, în introducerea sa la Clausewitz. On war, Anatol Rapaport, un specialist al modelelor matematice. Arma nucleară a pus în faţa omenirii un joc de tip nou: jocul cu sumă nenulă. Acesta dezvăluie două situaţii noi, cu rezultate posibile: ambele suferă distrugerea totală (şi, probabil, întreaga civilizaţie umană) sau ambii câştigă supravieţuirea. Jocul de sumă nenulă avertizează că, dacă jucătorii continuă adeziunea înveterată la regulile jocului de sumă nulă (unul câştigă, altul pierde miza), ei riscă să fie aruncaţi în situaţia pierderii (maximale, în cazul nuclear) în comun. Această cutremurătoare situaţie, ignorată total de Clausewitz, este cea care a zguduit pe politicieni. Ştim azi cu câtă

81 Generalul MacArthur, comandant al Comandamentului Naţiunilor Unite în Războiul din Coreea, a depăşit atribuţiile militare, a implicat armata chineză în conflict şi a ameninţat China cu războiul nuclear. Maliţa prezintă comportamentul preşedintelui american astfel: „Reţinerea lor [n.a. a liderilor imediat postbelici] de a folosi arma nucleară începând cu Truman, după Hiroshima, provine din faptul că mentorul lor, Clausewitz, fiind recunoscut atât în Vest cât şi în Est, „a avertizat că statele celor ce recurg la violenţă nelimitată pot fi consumate de ea” (Maliţa, 2007:1-2)

78


emoţie studiau efectele dezvăluite de cercetări ştiinţifice asupra armelor nucleare, folosite în cazul unor încleştări totale şi cu tot arsenalul existent. Orice politician care ţine discursul permanent al servirii intereselor populaţiei e nevoit să şovăie când e vorba să decidă anihilarea totală a acestei populaţii. Aceste lecturi aveau loc în ambele tabere, dar nu există indicii ca lucrarea lui Clausewitz să fi fost consultată. (Maliţa, 2007:2).

Practic, prin situarea în noul cadru al jocului, arta militară a cunoscut o cotitură fundamentală în primii ani ai Războiului Rece, după epuizarea raţiunilor, fundamentelor şi instrumentelor unei modernităţi în declin. Abandonându-se înţelesul de „filozofie a războiului” sau cel de „artă a războiului”, arta militară s-a dezvoltat în limitele unui câmp ştiinţific (al ştiinţelor militare), putând astfel să reclame depăşirea stadiului preparadigmatic, dar modificările de natură tehnologică, schimbarea perspectivei politice şi a raporturilor de putere şi, nu în ultimul rând, trecerea de la strategiile de acţiune la strategiile de descurajare (care nu se referă doar la armamentul nuclear, cum subliniază Hew Strachan, 2014:282), au condus la o reconfigurare a artei militare şi la o repoziţionare a acesteia pe alte coordonate. Dar, cel mai important lucru, abandonul matricei clausewitziene ca ordonatoare a configurării abordării militare a permis repunerea în discuţie a finalităţilor, a cauzelor ultime ale războiului. Pe acest fundament se constituie teoria academicianului Maliţa.

Războiul Rece a permis şi o re-lectură a clausewitzianismului, o înţelegere a conflictualităţii ca ducere a politicii cu alte mijloace prin competitivitatea strategică. Maliţa amendează această alunecare (alunecare interpretativă voită în jocul cu miză nulă):

Neoclausewitzienii au fost pendantul teoretic al acestor cercuri (cercuri ştiinţifice, cu anumite influenţe asupra centrelor de putere, n.a.) şi în Războiul Rece. Dacă nu s-au putut atinge de acordul esenţial, au pledat şi dezvoltat în spiritul lui Clausewitz legitimarea şi chiar necesitatea războaielor întreprinse de superputeri, pe culoarul liber al competiţiei strategice. (Maliţa, 2007:2).

Realitatea postclausewitziană euroatlantică, inclusiv a doctrinelor româneşti, configurate în consonanţă cu doctrinele postclausewitiziene

79

Adrian LESENCIUC

ale NATO, a găsit o societate românească organizată în jurul unor centre de gândire (neo)clausewitziană. Ceea ce este interesant de observat şi analizat e faptul că gândirea românească neoclausewitziană continuă să producă în limitele acestui cadru şi după intrarea în NATO, deşi aparatul doctrinar de împrumut este construit după valori şi principii extra-clausewitziene. Totuşi, în linii mari, gândirea militară românească nu este fisurată de linia de demarcaţie ideologică clausewitzianistă/ postclausewitzianistă, situându-se în afara acestei dispute. Cu excepţia unei vagi orientări spre doctrina neoclausewitziană, gândirea militară românească este, în esenţă, una a-clausewitzian(ist)ă, dezideologizată în raport cu liniile de forţă ale paradigmei care a marcat secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX, cu remanenţe până în prezent, iar probarea acestei distanţe va fi obiectul analizei din următorul articol.

80

7. REFLECTAREA OPEREI LUI CLAUSEWITZ ÎN GÂNDIREA MILITARĂ ROMÂNEASCĂ

7.1 Necesitatea studiului. În precedentul episod concluzionam că realitatea euroatlantică postclausewitziană a întâlnit, la începutul ultimului deceniu a secolului trecut, o societate românească modelată în jurul unor centre de gândire (neo)clausewitziană, care au continuat să menţină sau chiar să dezvolte distanţa în raport cu alinierea doctrinară firească la proiecţia NATO. Odată demarate dezbaterile privind aderarea la NATO, care s-a finalizat în 29 martie 2004, în urma unor paşi multipli (de la invitarea Secretarului general Manfred Wörner, în iulie 1990, la Bucureşti până la momentul de cotitură reprezentat de Summit-ul de la Madrid, din 1997, până la permisiunea utilizării spaţiului aerian naţional de către avioanele aliate şi a teritoriului naţional de către contingentele cehe şi poloneze, în 1999, respectiv până la Summit-ul de la Praga din 2002, care a însemnat şi invitaţia de aderare), România a proiectat o acţiune similară şi în planul interoperabilităţii doctrinare. Practic, în cei 14 ani în care s-au făcut demersuri de aderare, dar şi în ulteriorii 14 ani, după ce România a devenit un stat membru al NATO cu drepturi depline, gândirea românească a continuat să producă în jurul centrelor de gândire (neo)clausewitziană, în timp ce doctrina românească s-a aliniat valorilor şi principiilor extra(post)-clausewitziene ale Alianţei. Acest decalaj s-a redus în ultimii ani, dar, totuşi, el a continuat să menţină o oarecare distanţă în gândirea militară românească.

Tot în precedentul articol concluzionam că, în esenţă, gândirea militară românească este una a-clausewitziană, dezideologizată în raport cu liniile de forţă clausewitziene şi neoclausewitziene, şi, cu siguranţă, departe de disputa declanşată de contestatarii clausewitzianismului. Dar, această distanţă, afirmă academicianul Mircea Maliţa, nu este generată de acţiunea voită de menţinere a distanţei faţă de ideile clausewitziene, ci de faptul că „nu există indicii ca lucrarea lui Clausewitz să fie consultată” (Maliţa, 2007:2). O asemenea afirmaţie pune în discuţie reală două posibilităţi: fie gândirea militară românească este una voit

81

Adrian LESENCIUC

îndepărtată de valorile clausewitziene şi academicianul Mircea Maliţa se înşeală, fie academicianul are dreptate, iar gândirea militară românească s-a dezvoltat la o anumită distanţă de studiul lucrării fundamentale a lui Clausewitz, păstrând drept elemente de referinţă reperele clausewitziene ale doctrinei din perioada comunistă a statului român.

7.2 Despre război în ultimii 20 de ani de Gândire militară românească. Aserţiunea academicianului Mircea Maliţa este motivul pentru care am ales să întreprind o cercetare cantitativ-calitativă, investigând ultimii 20 de ani de publicaţie a celei mai semnificative reviste de teorie şi ştiinţă militară, Gândirea militară românească, pentru a identifica nivelul de profunzime al consultării lucrării emblematice a generalului prusac von Clausewitz, Despre război, şi a înţelege care sunt clusterele de conţinut teoretic clausewitzian care au produs cele mai mari efecte asupra gândirii militare româneşti. În acest sens, am consultat 114 numere ale publicaţiei, între nr. 1/1998 şi nr. 3-4/2018 (inclusiv un număr special, nr. 5/1999, dedicat împlinirii a 140 de la înfiinţarea ei), totalizând zeci de mii de pagini şi 2.083 de articole de autor. Din totalul articolelor publicate în Gândirea militară românească, am exclus din studiu rubricile „Editorial”, „Conexiuni internaţionale”, „Univers publicistic militar”, „Evenimente editoriale”, „Interviuri GMR”, „GMR News” etc., care nu pot reflecta direct proximitatea ideilor autorilor în raport cu gândirea clausewitziană.

Dintre cele 2.083 de articole analizate, doar 69 sunt articole în care autorii fac trimiteri la opera lui Clausewitz, incluzând cele patru episoade anterioare ale studiului nostru (singurul din paginile Gândirii militare româneşti din ultimii 20 de ani dedicat gândirii clausewitziene şi paradigmelor conjugate). În cele 69 de articole, 23 de trimiteri sunt explicit formulate în raport cu subtitlul 24 din capitolul introductiv al lucrării, intitulat Ce este războiul?: „războiul este doar o continuare a politicii cu alte mijloace” (Clausewitz, 1982:67). Cel mai curios este faptul că, pe parcursul celor 20 de ani, în niciunul dintre aceste articole, citatul din Clausewitz nu este corect preluat după ediţia românească din 1982 a lucrării, beneficiind de studiul introductiv, notele şi verificarea ştiinţifică a textului realizate de cel mai cunoscut exeget român al

82


gânditorului prusac, generalul-maior dr. Corneliu Soare82. Tematic vorbind, trimiterile din articolele analizate mai au în vedere incertitudinea (în 4 situaţii), triada clausewitziană (3), fricţiunea (3), centrul de greutate (3), natura schimbătoare a războiului (3), complexitatea războiului (2) sau înfrângerea armatei inamice fără luptă (2), respectiv câte o singură dată teme generale atinse de generalul prusac în lucrarea Despre război: aprovizionarea, doctrina, raporturile tactică/strategie, violenţa, războiul absolut, informaţiile, lupta armată, şansa, raportul de forţe etc.

Cele trei părţi, organizate pe 4-2-2 cărţi, la rândul lor fiecare cuprinzând între 6 şi 30 de capitole, sunt reflectate inegal în Gândirea militară românească: trimiterile explicite la ediţia completă în limba română din 1982 sunt în număr de 32 (dar, trebuie să excludem 12 dintre ele, din episoadele anterioare ale studiului nostru), în cadrul a 20 de articole (mai precis 16, fără cele 4 episoade anterioare), având în vizor 24 dintre cele 743 de pagini ale ediţiei (în realitate, 22 dintre paginile cuprinse în lucrarea ca atare, pp. 53-743, în timp ce două dintre trimiteri se referă la pagini din studiul introductiv semnat de generalul Soare). Dintre cele 30 de citări, 27 fac trimiteri la prima parte a opului clausewitzian, în timp ce doar una la cea de-a doua şi două la cea de-a treia, pe cărţi situaţia fiind următoarea: cartea I – 20 citări (cap.1 – 16; cap.2 – 2; cap.3 – 2); cartea a II-a – 4 (cap.1 – 3; cap.3 – 1); cartea a III-a – 2 (cap.6 – 1; cap.8 – 1); cartea a IV-a – 1 (cap.11 – 1); cartea a VI-a – 1 (cap.24 – 1), respectiv cartea a VIII-a – 2 (cap.6 – 2). Importantă este analiza tematicii (titlurilor) acestor cărţi şi capitole în care se încadrează

82 Citatul din Clausewitz nu este fidel reflectat, intervenind variaţii parafrastice, ca urmare a consultării unor ediţii diferite, în limbi diferite. Printre variaţiile parafrastice apar: „războiul nu este nimic altceva decât continuarea politicii prin alte mijloace” (nr. 3/2001), în urma consultării unei lucrări a colonelului (r.) J. Osgood, Carl von Clausewitz and Antoine-Henri Jomini and Military Strategy, „continuarea politicii cu alte mijloace” (nr. 19/2003, nr. 1/2008), „o continuare, prin mijloace violente, a politicii” (nr.6/2005), „o continuare a politicii prin prin mijloace violente” (nr. 2/2007), „o aplicare, prin mijloace violente, a unei politici de război, de confruntare” (nr. 4/2007), „o continuare a politicii prioritar cu mijloace politice, diplomatice, economice, informaţionale” (nr. 2/2015). Varianta corectă, dar prescurtată a citatului este utilizată o singură dată (nr. 1/2010), iar un citat din subcapitolul 24, care relevă aceleaşi raporturi război/politică, este citat, de asemenea, o singură dată: „Vedem aşadar că războiul nu este numai un act politic, ci un adevărat instrument politic, o continuare a relaţiilor politice, o realizare a acestora cu alte mijloace” (nr. 3/2010).

83

Adrian LESENCIUC

paginile ciatate, pentru o confruntare, calitativă, cu aspectele vizate prin citare din punct de vedere tematic. În acest sens, tabelul 1 este sugestiv:

Tabelul 1. Frecvenţa citării lucrării Despre război în Gândirea militară românească (1998-2017)

Partea Cartea Titlu Cap. Titlu Pagini citate

Frecvenţa citării

I

IDespre natura războiului

1 Ce este războiul?

535455

59-6064676869

11(0)1(0)

11

7(5)1(0)3(1)

2Scopul şi mijloacele în război

7075

11(0)

3 Geniul militar 8495

1(0)1(0)

IIDespre teoria războiului

1 Împărţirea artei războiului

110115

2(1)1

3 Artă sau ştiinţă a războiului 133 1(0)

IIIDespre strategie în general

6 Îndrăzneala 178 1

8 Superioritatea numerică 183 1

IV Lupta 11 Bătălia principală 246 1II V Apărarea 24 Acţiunea de flanc 465 1

III VI Planul de război

6A

Influenţa scopului politic asupra obiectivului militar

609 1

6BRăzboiul ca instrument al politicii

611 1(0)

* În paranteze am trecut frecvenţa citării fără trimiterile din episoadele anterioare ale studiului nostru.

84


Această analiză certifică aspectele studiate anterior. Proiecţia tematică presupune focalizarea pe raporturile generale politică-război, cea mai frecvent citată pagină fiind pagina 67, care include subcapitolul „24. Războiul este doar o continuare a politicii cu alte mijloace”, la care se fac cel mai adesea trimiteri

Vedem aşadar că războiul nu este numai un act politic, ci un adevărat instrument politic, o continuare a relaţiilor politice, o realizare a acestora cu alte mijloace. Ceea ce rămâne specific războiului se referă doar la natura specifică a mijloacelor sale. Arta militară poate pretinde, în general, prin înaltul comandant în fiecare caz aparte, ca direcţiile şi intenţiile politicii să nu intre în contradicţie cu aceste mijloace, şi această pretenţie, într-adevăr, nu este mică; dar, oricât de puternic reacţionează războiul în anumite cazuri asupra intenţiilor politice, această reacţie trebuie gândită întotdeauna doar ca o modificare a lor, căci intenţia politică este scopul, războiul este mijlocul şi niciodată mijlocul nu poate fi gândit ca scop. (Clausewitz, 1982:67).

Pentru o vizualizare mai explicită a focalizării trimiterilor pe aspectele de ordin general (Cartea I, „Despre natura războiului”, capitolul 1, „Ce este războiul?”) care privesc raporturile politică/război, propunem următorul grafic, ilustrativ pentru concentrarea reflectării prin citare a doar 10 din cele 125 de capitole ale opului clausewitzian, în special doar a primului dintre acestea, care totalizează mai mult de jumătate din numărul de citări:

Fig. 1 Frecvenţa citării capitolelor lucrării Despre război în Gândirea militară românească (1998-2017)

Evident, tipul de lectură a lucrării lui Clausewitz diferă, în aceşti ultimi 20 de ani, de lectura realizată de generalul Helmuth vol Moltke în

85

Adrian LESENCIUC

a doua jumătate a secolului a XIX-lea, care a folosit cartea introductivă ca pretext general de poziţionare, utilizând celelalte cărţi ca instrument în planificarea şi desfăşurarea acţiunilor militare. Cu toate acestea, o lectură echilibrată ar fi presupus cel puţin o altfel de reflectare a capitolelor 2-8 din prima carte sau a cărţilor a II-a, a III-a sau a VIII-a, la fel ca în (re)lectura neoclausewitzienilor. Dar, în definintiv, nu această frecvenţă a citării celor 22 de pagini din cele 690 ale lucrării Despre război este relevantă în raport cu proiecţia cercetării noastre, ci, mai ales, faptul că în textele analizate s-au făcut numeroase referiri la idei parafrazate sau la principii ale paradigmei clausewitziene, fără trimitere explicită la sursă.

7.3 Trimiteri generale. Lecturi ale ediţiilor în limba engleză. În textele analizate, 31 de trimiteri din cadrul celor 69 de articole care fac referire la opera generalului prusac sunt fără citare, iar alte două servesc drept motto. Tematic, trimiterile fără citare reflectă raporturile politică/război (18 trimiteri), raporturile tactică/ strategie, complexitatea războiului, influenţa fizicii în definirea conceptelor (frecare/fricţiune, centru de greutate), înfrângerea armatei inamice fără luptă, triada clausewitziană, şansa, incertitudinea, violenţa, formaţiile militare, războiul absolut, aprovizionarea în război etc. Dacă ar fi să însumăm trimiterile explicit formulate la paginile primului capitol din prima carte, concentrate în jurul ideii de război văzut drept continuare a politicii cu alte mijloace, cu cele care fac referire la aceeaşi idee parafrazată, 34 din 69 de trimiteri (directe sau indirecte) ar viza acelaşi aspect, care a presupus transformarea ideilor clausewitziene în ideologie prin vectorii analizaţi în episoadele anterioare: Helmuth von Moltke, apoi Vladimir Ilici Lenin şi Adolf Hitler. În interpretarea reprezentanţilor realismului politic, focalizarea se schimbă radical, iar înţelegerea raporturilor dintre palierele politic şi militar, deşi rămâne fundamentală, este nuanţată într-o lectură consistentă a operei lui Clausewitz, în conformitate cu contextul producerii ei. Totuşi, 34 de trimiteri la raportul politică/război în cele 69 de articole nu este rezultatul complet.

O bună parte a autorilor este familiarizată cu lectura operei lui Carl von Clausewitz în limba engleză. Astfel, în 20 dintre cele 69 de articole, autorii citează ediţii în limba engleză a lucrării generalului

86


prusac, în special, ediţiile din 1976 şi 1993, în traducerea lui Michael Howard şi Peter Paret, publicate la Princeton University Press. Este remarcabil faptul că, în urma lecturii ediţiilor în limba engleză, raportul politică/război nu este atât de frecvent citat (doar de patru ori), în timp ce alte teme ale dezbaterilor neoclausewitziene (la care nu s-a făcut referire frecvent în urma lecturii ediţiei româneşti) sunt scoase în evidenţă: doctrina, triada clausewitziană, incertitudinea, şansa, fricţiunea, centrul de greutate, războiul limitat, raportul război real/război ideal, războiul definit ca lipsă a păcii etc. O posibilă explicaţie ar fi cea conform căreia traducerea în limba română a opului clausewitzian, realizată de P. Năvodaru după ediţia publicată de Ferdinand Dümmler la Berlin, între 1832 şi 1934, fiind luate în calcul „şi cercetările întreprinse până în prezent asupra acestei opere” (în Clausewitz, 1982:767), nu atrage atenţia asupra acestor teme ale dezbaterii, cele care au făcut obiectul analizei neoclausewitzienilor sau postclausewitzienilor. Totuşi, ţinând cont de faptul că multe dintre aceste trimiteri sunt indirecte, prin intermediul unor lucrări semnate de diferiţi cercetători (în special americani), iar altele sunt incomplete sau fac referire la ediţii în limba engleză dificil de consultat, cum ar fi cea din 1873, de exemplu, este probabil ca această consultare a lucrării lui Clausewitz să se fi realizat, în aproape o treime din cazurile (foarte puţine) în care se face trimitere la opera generalului prusac pe parcursul celor 2.083 de articole analizate, parţial şi focalizat, prin intermediul unor trimiteri din alte opere consultate în limba engleză. Cu toate acestea, referirea la ediţia cea mai citată (cea din 1982) sau la alte ediţii în limba română83 ar fi fost necesară pentru o proiectare riguroasă a poziţionării autorilor în raport cu paradigma clausewitziană.

Revenind la obiectul analizei noastre, trimiterile directe sau indirecte la raporturile politică/război, constatăm că, în cadrul celor 69 de articole care fac trimitere la opera lui Clausewitz, 16 trimit direct la această problematică prin citare a ediţiilor româneşti, 4 trimit prin citare a ediţiilor în limba engleză, iar 18 trimit indirect, indiferent de sursă.

83 În articolele în cauză se mai face trimitere la ediţia publicată în 1968 la Editura Academiei Militare, dar există şi o ediţie din 2000, publicată la Editura Antet, o dublare a celei de la Editura Militară, beneficiind de aceeaşi traducere a lui P. Năvodaru şi de aceleaşi note ale generalului Corneliu Soare.

87

Adrian LESENCIUC

În total, 38 de trimiteri din cele 65 de articole analizate (exceptând episoadele anterioare ale prezentei lucrări) se focalizează pe problematica raporturilor politică/război (rezumabilă la formula consacrată „războiul este doar o continuare a politicii cu alte mijloace”). Pentru a evidenţia grila de lectură (parţială) a opului clausewitzian, expresia grafică a acestei proiecţii este elocventă:

Fig. 2 Proiecţia tematică a citării operei clausewitziene în Gândirea militară românească (1998-2017)

Surprinzător este faptul că raporturile dintre politică şi război s-au nuanţat pe parcursul scrierii operei. În Schiţe pentru partea a III-a, în special în câteva capitole din cartea a VIII-a (incomplete, ca urmare a morţii neaşteptate a gânditorului prusac, în 1831), Carl von Clausewitz redefineşte aceste raporturi şi se poziţionează critic faţă de propria sa operă. Înţelegând posibilitatea interpretărilor categorice, a dogmatizării şi a pierderii validităţii unor concepte, Carl von Clausewitz şi-a revizuit propria proiecţie. A propus reinterpretarea războiului ca fenomen hibrid (curios este faptul că cei care studiază în actualitate fenomenul hybrid warfare nu pleacă de la poziţionarea clausewitziană):

(…) adevăratul război nu este o strădanie atât de consecventă, orientată spre extrem, cum ar trebui să fie conform noţiunii sale, ci un fenomen hibrid (subl.n.), o contradicţie în sine; ca atare, el nu poate asculta de propriile sale legi, ci trebuie să fie considerat ca parte a unui ansamblu – iar acest ansamblu este politica (Clausewitz, 1982:611).

88


respectiv în înţelesul organic al manifestării sale:

Dacă ne gândim la natura războiului real, ne amintim de cele spuse în capitolul al 3-lea al acestei cărţi, că fiecare război trebuie înţeles înainte de toate în probabilitatea caracterului său şi a contururilor sale principale, aşa cum ele rezultă din mărimile şi relaţiile politice, şi că adesea, ba, în zilele noastre, putem chiar afirma de cele mai multe ori, războiul trebuie considerat ca un întreg organic (subl.n.), ale cărui diverse membre nu pot fi desprinse de ansamblu, în care, deci, fiecare activitate distinctă trebuie să se contopească cu întregul şi să decurgă din ideea acestui întreg; astfel ne apare cu totul cert şi limpede că poziţia cea mai înaltă în conducerea războiului, de la care emană directivele principale, nu poate fi decât cea a politicii (Clausewitz, 1982:613).

O asemenea perspectivă modifică radical, prin însăşi intervenţia lui Clausewitz, poziţionarea iniţială, a unui complex (politic) substituibil prin intermediul altuia, mai violent (războiul), adică prin utilizarea altor mijloace. Războiul este înţeles ca parte a unui întreg (politica), o extensie a unui „social millieu” ca organism hibrid funcţional, în cadrul unui complex organic superior, statul coordonat politic. Este suprinzătoare rezumarea operei clausewitziene în reflectarea în ultimii douăzeci de ani, în Gândirea militară românească la un raport politică/război la care, cu siguranţă, opera clausewitziană nu are cum să fie reductibilă. Şi mai suprinzător este să aflăm că, de fapt, această grilă de lectură a fost dată de generalul von Moltke în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu menţiunea că lectura sa a fost completă, incluzând cărţile considerate inactuale: cartea a IV-a „Lupta”, cartea a V-a „Forţele armate”, cartea a VI-a „Apărarea” şi cartea a VII-a „Atacul”:

During the Franco-Prussian War, in his famous clash with Bismark, Moltke formulated the general staff’s claim to a shared authority. In this he gave expression to the relationship between political and military leadership that was embedded in the political structure of the Second Reich (Gat, 2001:251).

Chiar dacă grila neoclausewitziană din articolele analizate din ultimii 20 de ani ai Gândirii militare româneşti este coerentă, iar perspectiva unor gânditori precum generalii Gheorghe Văduva sau

89

Adrian LESENCIUC

Mihail Orzeaţă este complexă şi în consonanţă cu răspunsul realismului politic din perioada Războiului Rece la proiecţia lui Liddel Hart, majoritatea celorlalte articole presupun doar o receptare de suprafaţă, uneori cerută de înseşi tema şi contextul cercetărilor.

7.4 Concluzii. Aanlizând cantitativ şi calitativ conţinutul articolelor care trimit la opera generalului prusac Carl von Clausewitz publicate în ultimii douăzeci de ani de cea mai veche şi prestigioasă publicaţie de teorie şi ştiinţă militară din România, Gândirea militară românească, am constatat, în primul rând, o reflectare a lucrării Despre război în proporţii destul de scăzute (fie doar şi prin simpla referire parafrastică) în cadrul articolelor. Un total de 69 de articole din 2.083 care au făcut obiectul analizei ca articole de autor înseamnă 3,31% din total (o valoare cu mult sub aşteptările personale).

Mai mult, din totalul acestor articole, aproape două treimi rezumă opera gânditorului prusac la formula pe care el o abandonase în ultimii ani de viaţă: „războiul este doar o continuare a politicii cu alte mijloace”, în favoarea unei înţelegeri organice a războiului. Chiar dacă este evident faptul că opera lui Clausewitz este dificil de înţeles (odată proiectate fundamentele ei filosofice, bazate pe concepte încă neclare)84, rezumarea la raportul politică/război este simplificatoare şi generalistă. Concluzia firească a acestei analize aspura celor 69 de articole semnate, în timp, de 60 de autori, care, probabil, va fi extinsă la nivel calitativ (cu referire explicită la contextul cercetărilor acestora), este că, din păcate, academicianul Mircea Maliţa a avut dreptate, în sensul că lucrarea Despre război nu este foarte consultată şi că nu produce, prin urmare, o demarcaţie de natura poziţionării, menţinând gândirea militară românească mai degrabă într-o zonă neutră, dezideologizată în raport cu liniile de forţă ale celor două paradigme în confruntare în ultimii cel puţin şaptezeci de ani.

84 Azar Gat (2001:254-255) propune următoarea raportare la poziţionările categorice în ceea ce priveşte interpretarea operei clausewitziene: „In a sense, Clausewitz could never have been wrong or less than profound because no one could be quite sure that he understood the true meaning of Clausewitz’s ideas”.

90

BIBLIOGRAFIE

Addington, Larry H. [1984] (1994). The Patterns of War Since the Eighteenth Century. Second Edition. Bloomington & Indianapolis: Indiana University Press.

Aron, Raymon. [1966] (2003). Peace & War. A Theory of International Relations. With a new introduction by Daniel J Mahoney & Brian C. Anderson.

Arsene, Valentin (gl.div.r. prof.univ. dr.), Botezatu Petre (gl.bg. dr.) (coord.). (1999). Strategia militară românească în epoca modernă. Prefaţă de general de corp de armată dr. Constantin Degeratu. Bucureşti: Editura Nummus.

Baboş, Alexandru, Vlad, Ioan. (2001). Istoria artei militare. Culegere de lecţii. Sibiu: Acdemia Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu”.

Beaufre, André. (1974). Introducere în strategie. Strategia acţiunii. Bucureşti: Editura Militară.

Biblioteca Centrală a Ministerului Apărării Naţionale. (1975). Bibliografia militară românească. Vol. 1 (1831-1913). Coord.: col. Marius Andone. Prefaţă de prof. dr. doc. Dan Simonescu. Bucureşti: Editura Militară.

Biblioteca Centrală a Ministerului Apărării Naţionale. (1975). Bibliografia militară românească. Vol. 2 (1914-1944). Coord.: col. Marius Andone. Prefaţă de prof. dr. doc. Dan Simonescu. Bucureşti: Editura Militară.

Bouthoul, Gaston. (1951). Traité de sociologie. Les guerres, elements de polémologie. Paris: Payot.

Bouthoul, Gaston. (1978). Războiul. Traducere, prefaţă şi note de Simion Pitea. Bucureşti: Editura Militară

Bunker, Robert J. (1997). Technology in a Neo-Clausewitzian Setting. În G.C. de Nooy (ed.), The Clausewitzian Dictum and the Future of Western Military Strategy. Alphen aan den Rijn: Kluwer Law International. 137-165.

Cebrowski, Arthur K. & Garstka, John J. (1998). Network-Centric Warfare: Its Origin and Future. U.S. Naval Institute Proceedings. 124: January. 28-35.

Chazel, Fr. (1997). Mişcarile sociale. În Raymond Boudon (ed.), Tratat de sociologie. Bucureşti: Humanitas. 237-238.

Cioffi-Revilla, Claudio. (2000). War and warfare. Scales of conflict in Long-Range Analysis. În R.A. Denemark, J. Friedman, B.K. Gills & G. Modelski (eds.), World System History: The Social Science of Long-Term Change. Londra: Routledge. 253-272.

91

Adrian LESENCIUC

Clausewitz, Carl von. (1982). Despre război. Operă postumă a generalului Carl von Clausewitz. Studiu introductiv, note şi verificarea ştiinţifică a textului de general-maior dr. Corneliu Soare. Bucureşti: Editura Militară.

Corbett, Julian S. [1911] (2012). Principles of Maritime Strategy. Mineola, NY: Dover Publications, Inc.

Degeratu, Constantin; Tudose, Mihai & Văduva, Gheorghe. (2012). Război, cunoaştere, adevăr. Bucureşti: Nemira.

Department of Defense. (2001). Network Centric Warfare. Department of Defense Report to Congress. Washington, DC: Office of the Secretary of Defense.

Dianzenza, Diaku. (2013). War or armed conflict? Thinking on ways the world view the differences between these notions [online]. Peace & Collaborative Development Network. https://pcdnetwork.org/blogs/war-or-armed-conflict-thinking-on-ways-the-world-view-the-difference-between-these-notions/ [accesat în decembrie, 2017].

Douhet, Giulio. [1921] (1998). The Command of the Air. Translated by Dino Ferrari. Washington DC: Office of Air Force History.

Ferris, John. [2007] (2016). Conventional Power and Contemporary Warfare. În John Baylis, James J. Wirtz & Colin S. Gray, Strategy in the Contemporary World. An Introduction to Strategic Studies. Fifth Edition. Oxford: Oxford University Press. 230-246.

Foch, F. (mareşal). (1975). Principiile războiului. Conducerea războiului. Traducere din limba franceză de Nicolae T. Popescu. Cuvânt înainte de general-maior (r) dr. I. Cupşa. Bucureşti: Editura Militară.

Frăţilă, Ilie Ovidiu. (2015). Războiul informaţional – componentă a conflictului neconvenţional. Recurs la istorie. Infosfera. Revistă de studii de securitate şi informaţii pentru apărare, anul XII, nr.3. 17-23.

Garnett, John. (2007). The Causes of War and the Conditions of Peace. În John Baylis, James Wirtz, Colin S. Gray, & Eliot Cohen, Strategy in the Contemporary World. Oxford: Oxford University Press.

Gat, Azar. (2001). A History of Military Thought. From the Enlightenment to the Cold War. Oxford: Oxford University Press.

Gheorghe, Ion & Soare, Corneliu. (1999). Doctrina militară românească. 1968-1989. Bucureşti: Editura Militară.

Gilmore, Jonathan. (2015). The Cosmopolitan Military. Armed Forces and Human Security in the 21st Century. Basingstoke: Palgrave Macmillan.

Giurcă, Ion. (col.dr.). (1999). 1917. Reorganizarea Armatei Române. Bucureşti: Editura Academiei de Înalte Studii Militare.

92


Handel, Michael I. (1991). Sun Tzu and Clausewitz: The Art of War and On War Compared. Cuvânt înainte de Gl.mr. Paul G. Cerjan. Carlisle Barracks, Pennsylvania: Strategic Studies Institute/U.S. Army War College.

Harris, Brice. (2009). America, Technology and Strategic Culture: A Clausewitzian Perspective. Abingdon, Oxon & New York: Routledge.

Hegel, G.W.F. (1998). Principiile filosofiei dreptului. Traducere de Ioana Ungureanu şi Mădălina Lazăr. Bucureşti: Paideia.

Hirst, Paul. (2001). Război şi putere în secolul 21. Statul, conflictul militar şi sistemul internaţional. Traducere de Nicolae Năstase. Bucureşti: ANTET XX PRESS.

Hitler, Adolf. (1941). Mein Kampf. Complete and Unnabridged. Fully annotated. New York: Reynal & Hitchcock.

Ignatieff, Michael. (2000). Virtual War: Kosovo and Beyond. Toronto: Viking.

Jablonsky, David. (1994). Churchill and Hitler: Essays on the Political-military Direction of Total War. Ilford, Essex & Portland, Oregon: Frank Cass.

Jomini, Antoine Henri de. [1834] (2009). The Art of War. Restored Edition. Introducere de John-Allen Price. Traducere de G.H. Mendell şi W.P. Craighill. Kingston, ON: Legacy Books Press.

Jones, Andrew & Kovacich, Gerald L. (2016). Global Information Warfare. The New Digital Battlefield. Second Edition. Boca Raton, Londra, New York: CRC Press / Taylor & Francis Group.

Kaldor, Mary. (1999). New and Old Wars. Organized Violence in a Global Era. Stanford, CA: Stanford University Press.

Kant, Immanuel. (2008). Spre pacea eternă: un proiect filosofic. Traducere de Rodica Croitoru. Bucureşti: ALL.

Kinross, Stuart. (2004). Clausewitz and Low-Intensity Conflict. Journal of Strategic Studies. Vol.27, no. 1. 35-58.

Kinross, Stuart. (2008). Clausewitz and America. Strategic thought and practice from Vietnam to Iraq. London & New York: Routledge.

Kipp, Jakob W. (1992), Lenin and Clausewitz: The Militarization of Marxism, 1915-1921, în Willard C. Frank jr. & Philip S. Gillette, Soviet Military Doctrine from Lenin to Gorbachev, 1915-1991. Westport, CT: Greenwood Press. 63-83.

Lesenciuc, Adrian. (2007). The End of Ideology and the Military Power. Review of the Air Force Academy. No. 2. 77-80.

Lesenciuc, Adrian. (2013). Operaţiile mass-media. Echilibrul instabil dintre logica militară şi logica media. Braşov: Editura Academiei Forţelor Aeriene „Henri Coandă”.

93

Adrian LESENCIUC

Lesenciuc, Adrian. (2014). Introducere în arta militară. Braşov: Editura Academiei Forţelor Aeriene „Henri Coandă”.

Lesenciuc, Adrian. (2016). Războiul informaţional. Braşov: Editura Academiei Forţelor Aeriene „Henri Coandă”.

Lesenciuc, Adrian (2018). Gândirea militară românească înainte de Marea Unire. Proiecţia oficială prusacă vs. dezideratul şcolii franceze. Revista Academiei de Ştiinţe ale Securităţii Naţionale. Vol. 3, no. 2(5). 157-165.

Lonsdale, David J. (2004). The Nature of War in the Information Age: Clausewitzian Future. London & New York: Frank Cass.

Lonsdale, David. (2007). Clausewitz and Information Warfare. În Hew Strachan & Andreas Herberg-Rothe, Clausewitz in the Twenty-First Century. Oxford: Oxford University Press. 231-250 (ccxvi-ccxxxiv).

Liddell Hart, B.H. (1954) [1973]. Strategia. Acţiunile indirecte. Traducere din limba engleză de colonel L. Cojoc, lt.-col. S. Pitea. Cuvânt înainte de general maior în rez., dr. I. Cupşa. Bucureşti: Editura Militară.

Mackinder, Halford J. [1904] (2004). The Geographical Pivot of History. The Geographical Journal, no. 4, vol. XXIII, reprodus în no.4 vol.170 din 2004 al publicaţiei The Geographical Journal. pp. 298-321.

Malitza, Mircea. (2014). Cold War Diplomacy: A Romanian Diplomat’s Memoirs. Prefaţă de Dan Dimăncescu. Traducere de Adrian George Săhlean. CreateSpace Independent Publishing.

Maliţa, Mircea. (2007). O privire asupra fizionomiei Războiului Rece. Revista de istorie militară. Nr. 1-2. 1-10.

Manhnken, Thomas. (2006). A Strategy for a Protracted War. În Ronald R. Luman (ed.), Unrestricted Warfare Symposium 2006. Proceedings on Strategy, Analysis, and Technology. 14-15 March. Laurel, Maryland: The John Hopkins University Applied Physics Laboratory / National Security Analysis Dept. 35-64.

Mann, Michael. (1986). The Sources of Social Power. Vol.1. Cambridge: Cambridge University Press.

Mauricius. (1970). Arta militară. Ediţie critică, traducere şi introducere de H. Mihăescu. Bucureşti: Editura Academiei RSR.

McCulloh, Timothy B. (2016). The Inadequacy of Definition and the Utility of a Theory of Hybrid Conflict: Is the „Hybrid Threat” New? Timothy B. McCulloh & Richard Johnson, Document no. 2 Hybrid Warfare. În Douglas C. Lovelace, Jr. Terrorism. Commentary on Security Documents. Volume 141. Hybrid Warfare and the Gray Zone Threat. Oxford: Oxford University Press. 53-144.

94


Mendelsohn, E. [1997] (2013). Science, Scientists and the Military. În John Krige & Dominique Pestre, Science in the Twentietf Century. Abingdon, Oxon; New York, NY: Routledge. 175-203.

Morgenthau, Hans J. [1948] (1967). Politics Among Nations: The Struggle for Power an Peace. New York: Alfred Knoff.

Mouric, Joël. (2015). „Citizen Clausewitz”: Aron’s Clausewitz in Defense of Political Freedom. În José Colen & Elisabeth Dutarstre-Michaut (eds.), The Companion to Raymond Aron. New York: Palgrave MacMilan. 77-90.

Mureşan, Mircea & Văduva, Gheorghe. (2006). Războiul viitorului, viitorul războiului. Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”.

Nye, Jr., Joseph S. (2004). Soft Power. The Means to Success in World Politics. New York: Public Affairs.

Orzeaţă, Mihail. (2011). Războiul continuu. Bucureşti: Editura Militară.

Papoi, Alina. (2018). Publicaţiile Statului Major General – Loc şi rol în promovarea gândirii militare româneşti. Teză elaborată în vederea obţinerii titlului de doctor în ştiinţe militare (în manuscris). Coordonator: col.(r.) prof.univ. dr. Ion Giurcă. Bucureşti: Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”.

Patca, Iulian. (1993). „Gândirea militară românească după Marea Unire”. În Teodor Pavel, Nicolae Ciobanu (coord.), Armata Română şi Marea Unire. Contribuţii la realizarea Unirii şi la consolidarea statului naţional. Cluj-Napoca: Ed. Daco-Press. 248-256.

Popescu, Mihail (gl.dr.), Arsene, Valentin (gl.lt.r.dr.) & Văduva, Gheorghe (gl.bg.r.dr.). (2004). Arta militară de-a lungul mileniilor. Vol. 2. Bucureşti: Centrul Tehnic Editorial al Armatei CTEA.

Roberts, Michael. [1956] (1995). The Military Revolution, 1560-1660. În Clifford J. Rogers (ed.), The Military Revolution Debate. Readings on the Military Transformation of Early Modern Europe. Boulder, Colorado, Oxford: Westview Press. 13-36.

Rosetti, Al. (1978). Istoria limbii române. De la origini până în secolul al XVII-lea. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

Sheehan, Michael. [2007] (2016). The Evolution of Modern Warfare. În John Baylis, James J. Wirtz & Colin S. Gray, Strategy in the Contemporary World. An Introduction to Strategic Studies. Fifth Edition. Oxford: Oxford University Press. 33-51.

Sichitiu, Ioan (gl.div.), Ioaniţiu, Alexandru (col.). (1936). Elemente de strategie. Bucureşti: Atelierele „Cartea Românească”.

95

Adrian LESENCIUC

Smith, Hugh. (2004). On Clausewitz. A Study of Military and Political Ideas. Hampshire & New York: Palgrave MacMilan.

Soare, Corneliu. (1993). Recitindu-l pe Clausewitz. Bucureşti: Editura Militară.

Strachan, Hew. [2013] (2014). The Direction of War. Contemporary Strategy in Historical Perspective. Cambridge: Cambridge University Press.

Sun Tzî. (1999). Arta războiului. Traducere din limba franceză de Raluca Pârvu. Bucureşti: Antet.

Taylor, Maxwell D. (1960). The Uncertain Trumpet. New York: Harper and Brothers.

Thompson, John B. [1996] (-). Media şi modernitatea. O teorie socială a mass-media. Bucureşti: Antet.

Tomiţa-Razaşul, Anastase (coord.). (1939). Din trecutul României Militare cu prilejul aniversării a 75 de ani de la apariţia ei în viaţa armatei. 1864-1939. Bucureşti: Tipografia Marelui Stat Major.

Uscoi, Nicoale. (2002). Conflictele secolului XXI. Revista Academiei Forţelor Terestre. Anul VII, nr.1(25). 5-18.

Văduva, Gheorghe. (2003). Principii ale războiului şi luptei armate. Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”.

Vizanti, G. (col.), Urlăţianu, Scarlat (mr.). (1932). Strategia românească în viitorul război, cu o prefaţă de Domnul Profesor Nicolae Iorga. Bucureşti: Tipografia Curţii Regale F. Göbl & Fiii.

***. (1975). Marx and Engels Collected Works. Vol. 7 şi 9. New York: International Publishers.

***. (1989). Fleet Marine Force Manual 1 ‘Warfighting’ (FMFM-1). Washington, DC: United States Marine Corps / Department of the Navy.

***. (1993). FM 100-5 Operations. Washington, DC: Headquarters Department of the Army.