GEOMATICĂ

1. Geomatica: definiție și descrierea geomaticii forestiere

DEFINIȚIE:Termenul, similar în engleză și franceză, formulat pentru prima dată în

Canada de către Duboisson în 1969 și însușit de Organizația Internațională de Standardizare, a rezultat din combinarea noțiunilor de geodezie și geoinformatică, fiind considerat mai cuprinzător și preferat celui de ”tehnologie geospațială”. În sens larg, după Duboisson ”Geomatica este arta, știința și tehnologiile legate de managementul informațiilor geografice despre o suprafață de teren, poziționată într-un sistem de referință”. În concluzie, geomatica este știința măsurării și reprezentării suprafeței Pământului”. 

GEOMATICA FORESTIERĂStructura geomaticii forestiere.

Din prezentarea generală a geomaticii rezultă că sectorul forestier este unul

din principalii beneficiari ai tehnicilor componente, care îşi găsesc aici un câmp

larg de aplicabilitate, cu rezultate din cele mai benefice, având în vedere că:

- fondul forestier ocupă suprafeţe întinse de teren, la noi reprezentând aproape

30% din fondul funciar al ţării;

- amplasamentul acestuia se extinde, de multe ori, în zone accidentate şi/sau

greu accesibile, parcurgerea lor presupunând eforturi fizice şi cheltuieli

suplimentare;

Beneficiare sunt în primul rând activităţile de bază, respectiv amenajarea

pădurilor, cadastrul general al acestora, inventarul naţional forestier şi sistemul

GIS, la care se pot adăuga evident amenajarea bazinelor torenţiale şi a

terenurilor degradate, instalaţiile de transport, vânătoarea, ecologia,

administraţia ş.a.

Baza cartografică a fondului forestier

Odată cu primele amenajamente, s-au executat ridicări în plan propriu-zise, cu

busola si cu tahimetrul, planurile topografice rezultate servind la organizarea

teritorială şi planificarea lucrărilor silvice în general.

După naţionalizarea pădurilor (1948) s-a introdus, în cadrul lucrărilor de

amenajare un sistem cartografic al fondului forestier naţional, unitar pe ţară, de

nivel european, cuprinzând:

- planuri de bază, pe U.P - uri, restituite fotogrammetric, în format analogic,

pe trapeze Gauss , la scara 1/5000, în sistem 3D, cu linii de nivel, încadrate

în stereografic '70  cu o precizie de ± 25-30 cm în planimetrie şi ± 20cm în

altimetrie, planuri folosite la proiectarea organizării teritoriale (parcelarul

amenajistic), determinarea suprafeţelor, la elaborarea unor anteproiecte de

geniu forestier ş.a.;

- hărţi amenajistice ale arboretelor, întocmite pe U.P.-uri cu unitaţile

componente (u.a.) şi compoziţia, vârsta şi consistenţa lor, inclusiv cele

ale lucrărilor de cultură, a instalaţiilor de transport ş.a., ca produse

derivate din planurile de bază, la scara 1/20.000, în format 2D, de tip

analogic, care au fost şi mai sunt încă folosite în scopuri lucrative, utile unor

activităţi din sectorul forestier;

- fotograme aeriene, integrate şi utilizate efectiv, individuale sau în cupluri

stereoscopice în cadrul procesului de descriere parcelară, respectiv la

stabilirea deplasărilor, la extragerea unor elemente de staţiune şi, mai ales,

de arboret, la separarea subparcelelor ş.a.

Cele trei categorii de produse, la care se adaugă şi harta generală a

ocolului silvic, au constituit componentele sistemului cartografic al

pădurilor, realizare de excepţie din perioada în care acestea au fost

naţionalizate; reţinem că, în continuare, aceste piese au fost în

permanenţă actualizate prin revizuirile decenale ale amenajamentelor.

Întregul proces tehnologic, cu excepţia aerofotografierii executată de

serviciile militare, a fost realizat în regie proprie, a Ministerului Silviculturii

prin filialele ICAS şi Centrul de fotogrammetrie Pipera, planurile restituite,

de bază, fiind realizate, verificate şi recepţionate conform Normelor tehnice

unitare pe ţară ale planului topografic naţional 1/5000.

Situaţia actuală, necesitatea şi temeiul noilor lucrări

Piesele componente amintite şi, în special, planurile topografice de

bază 1/5000, au dispărut în mare parte, iar cele rămase sunt lipsite de

actualitate datorită schimbărilor intervenite în structura juridică a fondului

forestier şi întreruperea lucrărilor propriu-zise de amenajare pe ocoale şi

U.P.-uri.

Necesitatea imperativă de realizare, în regim de urgenţă, a unui

sistem cartografic modern al pădurilor este, în esenţă, impusă de:

- lipsa cvasitotală a unei evidenţe clare, actualizată, a fondului forestier, în

urma fărâmiţării excesive a acestuia prin aplicarea legilor proprietăţii;

- gestionarea durabilă a pădurilor, ca garant şi criteriu de menţinere a

integrităţii fondului forestier naţional, inclusiv furnizarea unor informaţii

privind modificările în structura şi starea acestuia;

- asigurarea infrastructurii unor activităţi de bază din sector (amenajament,

cadastru, inventar naţional forestier, GIS ş.a.) şi ca suport al documentaţiilor

pentru introducerea cadastrului general.

Structura şi condiţiile bazei cartografice moderne

Planul topografic de bază ca piesă principală, de rezistenţă, a sistemului, ar

trebui să îndeplinească următoarele condiţii:

- concepţie unitară de execuţie, fundamentată temeinic şi în perspectivă, redată

pe unităţi de producţie (UP) şi ocol silvic;

- format digital, 3D (cu curbe de nivel), corespunzător scării 1/5000, încadrat

în datumul geodesic naţional, respectiv în proiecţia stereografică ´70 şi sistemul

de cote Marea Neagră 1975;

- condiţii tehnice, de precizie şi conţinut, echivalente ridicărilor geotopografice

de interes naţional şi corespunzătoare principalelor activităţi interesate din sector.

Un astfel de plan de bază, schiţat mai sus, permite multiple utilizări,

acoperitoare pentru majoritatea nevoilor practicii forestiere şi nu numai.

Planuri şi hărţi tematice, amenajistice:

- planul amenajistic la scara 1/5000, rezultat din proiectarea parcelelor, cu

limite stabile, naturale (culmi, ape) sau artificiale (drumuri, linii somiere, de

înaltă tensiune ş.a.) şi, în continuare, prin separarea subparcelelor,

cuprinzând astfel toate unităţile amenajistice (u.a.) definite prin arborete

omogene ca structură şi condiţii staţionale;

- hărţile amenajistice, la scara 1/20.000, în format 2D, realizate prin

transformarea şi completarea parcelarului cu unele date specifice,

rezultând harta arboretelor, cu numărul u.a., dublat de compoziţie, vârstă şi

consistenţă, harta operaţiunilor culturale, a claselor de vârstă,

a construcţiilor (civile, drumuri), cu un conţinut specific, în culori, explicitat

prin legendă;

- planul cadastral la scara 1/5000, 2D, rezultat direct din cel de situaţie, prin

ştergerea curbelor de nivel şi menţinerea reţelelor hidrografice, a instalaţiilor

de transport, a construcţiilor importante. În schimb, se

aplică parcelele (cadastrale) şi/sau corpurile de proprietate, mult mai reduse

ca număr , constituite după criterii specifice proprii, respectiv

după categoria de folosinţă şi proprietar, având numerotare proprie, pe

UAT.

2. Evoluția GIS-ului în România și aplicabilitatea în domeniul forestier

Sistemele de informaţii geografice (GIS) au în ultimele decenii o dezvoltare

vertiginoasă și în țara noastră, aplicațiile practice avand impact asupra tuturor

domeniilor societăţii, devenind element indispensabil elaborarii politicilor de

strategie și gestionare, analiză și simularea unor fenomene.

Necesitatea unei evidenţe realiste a situaţiilor din teren caracterizate prin

atribute au dus aceste tehnologii spre forme cât mai accesibile chiar şi de către aşa-

numiţii ,,utilizatori pasivi”, reprezentaţi de publicul larg ce sunt interesaţi doar de

consultarea ocazională a bazelor de date GIS, pentru obţinerea unor informaţii de

interes general.

În contextul integrării în Uniunea Europeană, aceste date în expresie GIS au

devenit foarte folosite pentru accesarea fondurilor structurale europene, pentru

aprobarea şi implementarea proiectelor de dezvoltare, însoţind fazele de proiect pas

cu pas.

Totodată pentru ,,utilizatorii activi”, care folosesc proiectele GIS pentru

luarea decizilor sau conducerea unor activitaţi tehnice, economice, interogarea

acestor tipuri de baze de date şi modelări în timp şi spaţiu sunt indispensabile,

interesul fiind major.

În domeniul forestier, acest tip de date în expresie GIS sunt des folosite de la

recunoaşterea şi inventarierea pădurilor, cartarea terenurilor, proiectarea de

drumuri şi căi ferate forestiere până la delimitarea şi inventarierea zonelor

calamitate.

Pentru silvicultură, mediul GIS a devenit indispensabil în ultimii ani,

începând cu proiectele de amenajarea pădurilor, inventarierea pădurilor și

elaborarea politicilor forestiere la nivel național acesta își are aplicabilitate tot mai

des întâlnită. Dacă primele amenajamente silvice au fost redactate clasic, mai apoi

s-a găsit o soluție de compromis folosind AutoCad-ul pentru realizarea hărților

amenajistice, în present implementarea mediului GIS în acest domeniu este o

soluție ideală. Domeniul forestier din ultimii 20 de ani a fost puternic afectat de

retrocedarea pădurilor intr-un mod haotic prin cele 3 legi funciare: legea 18/1991,

legea 1/2000 respectiv legea 247/2005, astfel problema stabilirii exacte a limitelor

din teren între proprietăți încă nu și-a găsit rezolvarea, incurcând foarte mult

procesul de amenajare a pădurilor. Pentru aceste probleme de actualitate din ultima

perioada pentru domeniul silvic Regia Națională a Pădurilor și Institutul de

Cercetări și Amenajări Silvice a căutat rezolvarea prin înființarea unui departament

nou numit Departamentul GIS care are o dezvoltare tot mai rapidă.

Problema realizării hărților pe natura proprietății (persoane fizice, persoane

juridice, unități administrative-teritoriale, composesorate, obști sau asociații de

proprietari), în urma retrocedării pădurilor, este un subiect de actualitate care se

pare că își găsește o rezolvare coerentă și sigură prin realizarea hărților în sistem

GIS.

Pentru domeniul forestier, în anul 2007 s-a început inventarierea pădurilor

prin serviciul Inventar Forestier Național care folosește personal mixt format din

ingineri din domeniul topografiei, cartografiei, silviculturii și specialiști din

domeniul informaticii, respectiv programatori, care au pus bazele dezvoltării GIS

pentru monitorizarea stării de fapt a pădurilor și elaborarea modelelor statistico-

matematice pentru politicile forestiere la nivel național.

Tehnologia GIS îşi găsesc aplicabilitate în mai multe domenii din sectorul

forestier contribuind la dezvoltarea bazei cartografice a fondului forestier, printre

cele mai importante sectoare din silvicultură sistemele geografice au o iportantă

aplicabilitate pentru amenajarea pădurilor, cadastru forestier (parcelarea unităților

amenajistice) managementul ariilor protejate, cartarea ecosistemelor (habitatelor)

forestiere, măsurători biometrice ale arborilor şi arboretelor, managemenul

bazinelor torenţiale, managementul situaţiilor de urgenţă (doborâturi de vânt sau

incendii forestiere ), drumuri forestiere şi exploatarea masei lemnoase, proiectarea

şi managementul reţelelor de perdele forestiere de protecţie.

Metodologia de aplicabilitate a tehnologiei GIS în domeniul forestier se

bazează pe utilizarea ortofotoplanurilor digitale (sau imagini satelitare de înaltă

rezoluţie spaţială) şi a planurilor topografice echipate cu limite amenajistice la

scara 1: 5.000 existente. Planurile topografice și ortofotoplanurile la scara 1:5.000

constituie baza cartografică pentru realizarea hărților amenajistice, pe aceste

planuri se realizează vectorizarea limitelor amenajistice în proiecție Stereografic

1970 ţinându-se cont de stabilitatea în timp a elementelor de peisaj, adică

elementele de peisaj vizibile şi cu stabilitate mare în timp, în acest sens au

prioritate limitelor vizibile din peisaj (în special cazul lizierelor de pădure -

interpretarea efectului de umbră, culmi, vai, drumuri, limite ale parchetelor

exploatate). Pentru zonele unde pot apărea dificultăţi în procesul de vectorizare a

limitelor amenajistice se apelează la măsurători GPS. Baza de date geospaţiale în

procesul de amenajare a pădurilor cuprinde următoarele informaţii : parcelarul

silvic (limite amenajistice si poligoane cu suprafețe), borne silvice, căi de

comunicaţie, hidrografie, construcţii forestiere, localităţi, raster catalog cu

ortofotoplanurile digitale pe zona respectivă, baze de date descriptive rezultate din

programul AS (program conceput pentru Institutul de Cercetări și Amenajări

Silvice) de prelucrare a datelor de amenajarea pădurilor, modelul digital de elevație

a terenului. Această bază de date geospaţiale poate fi reactualizată periodic prin

utilizarea unor noi imagini de foarte înaltă rezoluţie, de diverse tipuri (nu neapărat

de tipul celor iniţial utilizate).

3. Componentele Sistemului Informațional Geografic

Deși termenul de GIS este cel mai adesea folosit pentru a denumi doar un

pachet de programe, un adevărat Sistem Informațional Geografic include: personal

avizat, un program de pregatire a acestuia, un buget, un program de marketing,

componente fizice, datele și componentele logice. Profesioniștii din orice domeniu

sunt conștienți de avantajul de a gandi și acționa pe baza unui mod de gândire

geografic.

Un Sistem Informational Geografic cuprinde echipamente fizice, programele

de prelucrare a datelor, o baza de date spațiale, personalul specializat, metode și

norme de lucru. Pentru caracterizarea componentelor, unii autori pun accentul pe

descrierea instrumentelor de lucru, alții pe legatura dintre componente și functiile

specifice ale GIS, iar alții pe aplicabilitatea fiecarei componente în cadrul

funcționării.

Deși cele mai agreate par a fi definițiile detaliate, s-a conturat deja înțelesul

de program ca fiind echivalent cu cel de Sistem Informațional Geografic. Astfel,

publicațiile de specialitate sau cele comerciale conferă înțelesul de GIS doar

programului (IDRISI, GRASS, ARC/INFO, ARCNIEW, ERMapper, SPANS,

TNT etc.), separându-l astfel de platform necesară rulării acestuia (componentele

fizice). În plus, nu se menționează aproape nicăieri calificarea și profilul

specializărilor personalului necesar. Acest lucru nu este grav atât timp cât se

folosește denumirea de GIS pentru sistemele informatice capabile de a efectua,

limitat, doar câteva din funcțiile unui GIS adevărat. Se impune deci o distincție

calitativă între programelor specializate pe cartografie, design sau vizualizare și

cele capabile să efectueze analize spațiale și modelare.

GIS nu trebuie privit ca un sistem pur de componente fizice, el este un

ansamblu constituit din:

• Persoane - utilizatorii sistemului;

• Aplicații – procesele ți programele utilizate pentru atingerea scopurilor dorite;

• Date – informațiile necesare care stau la baza aplicației;

• Programe – nucleul sistemului GIS;

• Echipamente propriu-zise - componentele fizice pe care va rula sistemul.

Figura 2.1 Componentele unui sistem informațional (după ESRI)

Componentele fizice ale Sistemului Informațional Geografic

Sistemele informaționale, inclusiv cele geografice, sunt concepute pentru a

lucra fie pe stații grafice, fie pe calculatoare personale. Utilizatorul controlează

calculatorul, perifericele și etapele de lucru cu ajutorul ecranului (dispozitiv de

afișare). Unele periferice sugerează că ar fi vorba de un sistem spațial special.

Toate manualele de prezentare a Sistemului Informatic Geografic menționează încă

de la început configurația minimă a memoriei, platforma și sistemul de operare

necesare.

Principalele componente fizice ale GIS

La ora actuală, produsele GIS rulează pe o gamă foarte largă de configurații

fizice, de la servere la computere desktop, utilizate individual sau în rețea. De

asemenea, există aplicații ale Sistemelor Informaționale Geografice pe toate

platformele răspândite, de la Intel și PowerPC la RISE. În perioada anilor 1990,

extinderea aplicațiilor GIS a determinat trecerea la sisteme de procesare distribuite

în rețea, aparând astfel ceea ce a fost denumită "Arhitectura Server Client". Aceste

rețele pot fi legate cu alte rețele locale (LAN = Local Area Network), prin

intermediul cablurilor coaxiale sau al fibrelor optice, dar și de rețele mai mari

(WAN = Wide Area Network) iar mai nou la Internet.

În mod obișnuit, partea fizică a unui GIS este format dintr-un server (o stație

grafică sub UNIX), cu memorie si capacitate de stocare mari, care este legat în

rețea cu o serie de computer “client”, dispozitive de achiziționare și vizualizare a

datelor, dispositive de imprimare a ieșirilor, linii de comunicație cu alte rețele etc.

Atunci când un proiect GIS are și o latură educativă, componentele fizice

vor avea o configurație deosebită, pornind de la principiul că lucrul se va desfășura

în echipă, fapt reflectat în partajarea unui PC de către doi studenți. Prin urmare,

pentru o grupă de studenți de mărime optimă (20 de studenți), vor fi. nevoie de 10

PC-uri legate în rețea cu un server și toate celelalte terminale necesare.

Dacă pentru server optăm pentru SUN Sparc Workstation sub Unix,

alegerea PC-urilor se dovedește dificilă în contextul evoluției rapide a

performanțelor acestora. Recomandăm totuși atențle la minimum de performanțe

solicitate unui PC de către pachetele de programe GIS (procesor cât mai rapid,

minimum 1 Gb memorie RAM, o placă video performantă, 200 Gb sau mai mult

pentru discul fix - HDD, unitate CD/DVD - RW, monitor color cu diagonala de

minimum 17, imprimantă laser, imprimantă color cu jet de cerneală, plotter color,

UPS – stabilizator de tensiune).

4. Tipuri de date în mediul GIS

Baza proiectului GIS este constituită de relațiile univoce dintre entitațile

grafice (date geo-spațiale) și atributele descriptive (date descriptive) asociate

acestora.

Datele grafice se compun din următoarele tipuri de entități:

- date vectoriale : punct, linie si poligon

- date raster : planuri scanate, ortofotoplanuri, imagini satelitare.

Tipuri de date grafice

Datele descriptive. Datele descriptive reprezintă cumulul organizat şi structurat de

informaţi asociate entităţilor grafice.

Modelul raster. Captarea datelor geo-spaţiale raster

Modelul specific unei structuri raster se caracterizează prin subdivizarea unui spațiu

geografic într-o rețea de celule, dimensiunile acestora definind rezoluția spațială a datelor, care

depinde de mărimea celui mai mic obiect de reprezentat. În principiu, mărimea celulei se

recomandă a fi mai mică decât jumătatea mărimii celui mai mic obiect reprezentat. Modelul

raster poate fi considerat ca model matematic deoarece el este redat de un ansamblu regulat de

celule de formă pătrată sau dreptunghiulară. De aceea, modelele raster mai sunt cunoscute sub

numele de modele rețea (grid). Rezoluția geometrică a modelului este definită de mărimea

celulelor. Mărimile uzuale sunt de 10x10m, 100x100m, 1x1km, 10x10km, dar în unele aplicații

se pot folosi si celule de 5x5m sau chiar mai mici. Fiecare astfel de celulă este considerată plană

si având aceeasi cotă.

Captarea datelor geo-spaţiale raster. În acest context pentru captarea datelor geo-

spațiale raster ne interesează în mod special scanarea planurilor sau a hărților, realizarea

ortofotoplanurilor, respectiv a imaginilor satelitare și în final georeferențierea datelor.

Dacă avem (la dispoziție; acces la) un scanner de format mare; un program de scanare și

de prelucrare a imaginilor raster, putem recurge la transpunerea pe calculator a hărților/planurilor

din arhive. De exemplu, destul de frecvent se folosesc in acest fel planuri topografice sub formă

de “trapeze” la scările 1:5000 și 1:10000.

Prin scanarea simplă se obțin copiile raster ale planurilor de pe hârtie, urmând ca aceste

imagini să folosească ulterior fie pentru rezolvarea unor probleme locale de cartografie și/sau

cadastru (verificări de poziționări, vecinătăți, calcule de arii, etc).

Pentru obținerea ortofotoplanurilor și a imaginilor satelitare este necesară fotografierea

dintr-o navă aeriană ce survolează teritoriul în cauză și are avantajul producerii unei reprezentări

unitare (in sensul de cuprindere a tuturor entităților vizibile) și actuale (spre deosebire de

captarea fondului grafic din planuri/hărți analogice). Rezultatul acestui proces de aero-

fotografiere este obținerea de date vectoriale tridimensionale și de orto-foto-planuri.

Aceste orto-foto-planuri pot fi achiziționate de la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară,

ele fiind furnizate deja georeferențiate.

Geo-referentierea unei imagini raster este procesul prin care o imagine raster

reprezentând o zonă de teren este adusă – prin translație, rotație, scalare și eventual deformare –

în coordonatele sistemului de proiecție curent (cazul nostru Stereo 1970), astfel încât entitățile

reprezentate în ea să ajungă în pozițiile lor corespondente cu realitatea.

Geo-referențierea se mai numește și “constrângerea în coordonate” a unei imagini raster. Astfel,

pentru geo-referențierea imaginii, utilizatorul trebuie sa aleagă/definească un număr de elemente

identificabile - puncte de control la sol (numite și puncte de referință): intersecții ale axelor de

caroiaj; colțuri de hartă/plan; borne de coordonate cunoscute; intersecții de parcele; elemente

punctiforme etc.

Modelul vector

Modelul vector răspunde necesității de a reprezenta un obiect într-o manieră exactă, cât

mai aproape de realitate. Obiectele spațiale sunt clasificate în obiecte punctuale (ca de exemplu

stațiile meteorologice sau posturile hidrometrice), obiecte liniare (cum sunt drumurile sau rețeaua

hidrografică) și obiecte areale (cum sunt parcelele forestiere sau suprafețele construite). Acestea

sunt reprezentate prin puncte, respectiv linii și poligoane. Pentru analiza spațială îi GIS nu sunt

suficiente doar datele de geometrie (poziția, forma și mărimea); mai trebuie creată și folosită și

topologia. Obiectele spațiale pot astfel să fie reprezentate pe o hartă prin puncte, linii sau

poligoane, aceste elemnte fiind descrise prin poziție, relații spațiale între obiecte și de

caracteristici non-spațiale (atribute).

Aici spațiul coordonatelor se presupune a fi continuu, fiind posibil să fie definite precis

toate pozițiile, lungimile și dimensiunile. Reprezentarea exactă a unei coordonate este limitată

totuși de dimensiunea unui cuvânt de memorie din calculator și de dimensiunea unui

pas(increment) al perifericului de reprezentare a datelor vectoriale (ploter).

Se operează prin intermediul unui sistem de coordonate, de obicei carteziene, definite

prin sistem de axe rectangular x,y.

Sistemul utilizat în România, în prezent este proiecția stereografică 1970. Modelul

vectorial se recomandă atunci când elementele de reprezentat sunt identificabile pe teren sub

forma unor figuri geometrice de bază cum sunt punctele,linii sau suprafețe.

Există două metode sau modele:

a)Spaghetti - memorează detaliile spațiale ca perechi de coordonate(puncte sau obiecte

punctuale) sau un șir de perechi de coordonate (linii sau obiecte liniare). Un poligon este un șir

de coordonate ale unui contur (al unui obiect areal). Frontiera comună la două poligoane este

memorată de două ori. Aceste mulțimi de șiruri de coordonate sunt stocate fără orice structură

deosebită. Din acest motiv:

- relațiile spațiile NU există;

- este eficientă pentru reprezentare la ploter;

- este ineficientă pentru regăsire rapidă și analiză spațială.

b) Topologică (Arc-Nod din graf) - folosește arce pentru a memora o serie de puncte

(perechi de coordonate) care încep din și se termină în noduri și pot cuprinde și vârfuri sau alte

puncte (puncte intermediare pentru a păstra forma). Un nod este interesecția a trei sau mai multe

arce. Pentru a înregistra topologia sunt folosite trei tabele de date,denumite POLIGON (lista

arcelor ce sunt cuprinse în fiecare poligon), NOD (definește arcele care încep sau se termină în

fiecare nod) și ARC (definește relațiile nodurilor și poligoanelor pentru fiecare arc).

Ca atare:

- sunt prezente relațiile spațiale;

- este eficientă pentru regăsire rapidă și analize spațiale;

- este ineficientă pentru reprezentare la ploterul vectorial

Avantaje;

- Grafica precisă (pozițională) și calculi de precizie ale ariilor;

- Aspect visual estetic datorită păstrării detaliilor elementelor;

- Structura compact a datelor duce la necesități de volum mai redus de memorie.

Dezavantaje:

- Structuri complexe de date;

- Greu sau chiar imposibile de realizat analize spațiale foarte complexe;

- Nu pot mânui date de teledetecție.

5. Sisteme de referință și sisteme de proiecție folosite în prelucrarea datelor în GIS

Poziționarea unui punct presupune, din punct de vedere metric, stabilirea

poziției lui cu o acuratețe prestabilită, dată printr-un set de coordonate care aparțin

unui sistem de coordinate legat, la rândul său, de un sistem de proiecție utilizat

pentru reprezentarea suprafeței terestre. La nivel global poziționarea unui punct pe

suprafața terestră este dată de coordonatele geografice.

Sistemul de referință stabilește legăturile existente intre sistemul de

coordinate și Pământ, oferind posibilitatea poziționării oricărui punct printr-un set

unic de coordonate.

În prezent la nivelul Europei se utilizează două sisteme convenționale de

referință: WGS 1984 și EUREF (European Reference Frames).

Sisteme de proiecție. Proiecția cartografică reprezintă procedeul de

transpunere a punctelor de pe suprafața terestră plană. Proiecțiile cartografice pot fi

geometrice (transpunerea se face prin construcții geometrice) sau analitice

(transpunerea se face prin calcul matematic).

Prin transpunerea suprafeței curbe a Pământului pe suprafața plană a hărții se

produc o serie de deformări asupra lungimilor, suprafețelor și unghiurilor.

Deformările sunt proporționale cu suprafața teritoriului cartografiat și cu valoarea

scării de reprezentare. Elementele unui sistem de proiecție sunt:

planul de proiecție

punctul de perspectivă

punctual central al proiecției

rețeaua geografică

rețeaua cartografică

rețeaua kilometrică

În România s-au folosit în decursul timpului mai multe sisteme de proiecții:

proiecția pseudoconică, echivalentă Bonne, pe elipsoid Bessel din 1873

pentru harta Moldovei.

proiecția conică Lambert - Cholesky pe elipsoidul Clarke, între 1917 – 1930.

proiecția stereografică în diferite variante, pe elipsoid Hayford, între 1930-

1951.

proiecția cilindrică transversală Gauss-Kruger, pe elipsoid Krasovski, între

1950 - 1970.

Proiecția stereografică 1970, pe elipsoid Krasovski, din 1971.

În proiecția stereografică 1970, întreaga tară se reprezintă pe un singur plan

de proiecție secant, ce are un cerc de deformare nulă (locul în care sfera conform și

planul de proiecție secant se intersectează), determinat trigonometric ca având o

rază de 201,718 km față de punctul central al proiecței în planul acesteia. Față de

acest cerc deformațiile sunt negative în interior și pozitive în exterior.