GÂNDURI - scoala-cracaoani.roscoala-cracaoani.ro/wp-content/uploads/2018/11/Revista-Ganduri.pdf · Ediție aniversară— apartiție semestrială— Nr. 15 4 Centenar 2018 Marea

GÂNDURI

LA CENTENARUL MARII UNIRI

EDITOR:

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”GHEORGHE SĂVINESCU”

CRĂCĂOANI

Crăcăoani, Neamț,

E-mail: [email protected]

http://scoala-cracaoani.ro

TEHNOREDACTARE

COMPUTERIZATĂ:

ing.Tesu Adrian

CONSULTAN ȘTIINȚIFIC:

prof. Dr. Daniel Dieaconu

REDACTORI:

prof. Savin Dionisie

prof. Raclariu Adina

COLABORATORI: Luminita Savin, Elena Avadanei, Marina Ciucanu, Mihaiela Paval, Daniela Ivan, Nina Albu, Petronela Oltianu, Ionela Chiru, Neculai Vidu,

Vasile Baltatescu, Diana Luca

ISSN 2602-0637

ISSN-L 2602-0637

© 2018 scoala-cracaoani.ro

Din Cuprins:

Cuvânt de început

Școala Noastră în An Centenar

- Istoricul Școlii

- Rețeaua Școlară

Centenar 2018

- Cronologie — Marea Unire de la 1918

- Unirea în presa vremii

- Memoriul unui veteran

Tricolorul românesc: mărturie a vechimii și

dăinuirii neamului

Rebus

Camera bunicii

Români de centenar

Ecologiști în an centenar

Biserica română ortodoxă și marea unire

Un crâmpei din arborele istoriei

Samoilă Mârza—Fotograful unirii

Album de acuarelă și desen

Pelerinaje în Munții Neamțului—Interviu

Eroul Gheorghe Rășcănescu

Represiunea comunistă și rezistența în

Munții Neamțului

www.scoala-cracaoani.ro 1 Ediție aniversară— apartiție semestrială— Nr. 15

1 Decembrie - Ziua Naţională a României

Identitatea unui popor se regăseşte în istoria şi tradiţiile sale. Poporului român, i-a fost hărăzită o soartă aparte, sute de ani a încercat să închidă cercul destinului, să adune simţirea românească între graniţe şi să configureze identitatea românească.

Efortul nu a fost zadarnic, la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, românii au luat decizia istorică, de a întregi ţara şi de a încununa acţiunile prece-dente ale fraţilor din Basarabia şi Bucovina.

Ziua Naţională a României constituie simbolul afirmării poporului român de a-şi hotărî singur soarta. Nici un alt sentiment nu este mai copleşitor, decât acela de a te simţi parte a istoriei, personaj în lungul şir de patrioţi ai unui neam, neamul românilor!

Sărbătorim astăzi 100 de ani de unitate sta-tală, 100 de ani de identitate regăsită!

Fie ca generaţiile viitoare să primească în siguranţă “darul suprem”al unei naţiuni, istoria acesteia!

Sentimentul apartenenţei oferă siguranţa, identitatea şi tradiţiile oferă mândria de a fi român!

Inspector școlar ISJ Neamț, disciplina istorie,

profesor Elena Preda

1 DECEMBRIE 2018

Mă adresez dumneavoastră cu bucurie și respect; sunt sentimente pe care vi le datorez statornic și pe care le exprim astăzi, 1 Decembrie 2018 – de Ziua Națională a României – la 100 de ani de la Marea Unire, când se cuvine să ne aflăm laolaltă într-o nețărmurită admirație față de acest popor și această țară.

Din punctul meu de vedere, e o zi pe care trebuie s-o petrecem în cuviință, onestitate morală, respect și credință în familia României unite și să n-o „chinuim” cu rigori sociale și împrejurări contextuale.

Sunt convins că pentru dumneavoastră, ca și pentru mine, 1 Decembrie reprezintă partea cea mai stabilă din noi care ne asigură sentimentul apartenenței la fel precum prietenii noștri ne ajută în construcția propriului edificiu spiritual.

Cred în destinul acestui popor pentru că e forma subtilă de a mă defini liber. Cred în această țară pentru că cine nu-și iubește și nu-si respectă țara nu locuiește perfect în el și nu are acces la tot ceea ce numim uman.

Dumneavoastră și această țară sunteți, pentru mine, bucuria perpetuă.

La mulți ani români! La mulți ani România!

Cu prețuire,

profesor Dionisie Savin

Cuvânt de început


ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,GHEORGHE SĂVINESCU”

ISTORICUL ȘCOLII

Așezată în depresiunea Cracău‐Bistrița, la 30 km nord de Piatra Neamț, localitatea Crăcăoani s‐a aflat permanent la intersecția a două drumuri comerciale de mare tradiție istorică; unul ce leagă două importante orașe ale vechiului Ținut al Neamțului, respec v Piatra Neamț și Târgu Neamț și un altul, din păcate nevalorificat în prezent, care face legătura spre Valea Bistriței și, mai departe, spre Ardeal, prin Mitocul Bălan și Buhalnița.

Vecinătatea altor două așezări, remarcabile prin istoria lor (Ghindăoani și Bălțăteș ), și‐a pus amprenta asupra comunității printr‐un des n ce ține nu numai de proximitatea geografică, ci și de spiritualitate. Pe teritoriul comunei se află două importante monumente religioase, M‐rea Horaița și Schitul Horăicioara.

Comuna face parte din arealul PARCULUI NATURAL VÂNĂTORI NEAMȚ, fiind singura localitate din țara unde zimbrii trăiesc în libertate (zona Mitocul Bălan‐Chitele). De asemenea in zona limitrofă a satului Cracăul Negru se află unul dintre cele mai frumoase lacuri naturale din țară‐ Lacul Crucii.

Atestat documentar din 1876 învățământul local trece printr‐o serie de transformări de‐a lungul mpului. Până in anul 1920 a func onat sub conducerea directorului Gheorghe Săvinescu, intr‐o cladire cu doua camere. In perioada interbelica si până în anul 1963 elevii au putut învăța in aceasta școala șapte clase. In 1963 se da in folosinta actuala cladire a scolii a scolii, constuc e cu etaj, situata in centrul civic al comunei Cracaoani. Peste doi ani, din 1965, devine Școală generală cu 8 clase, iar din 1974 ‐Școală generală cu 10 clase.

Din data de 14.06.2012 in conformitate cu Hotararea Consiliului Local Cracaoani s‐a stabilit noua denumire a scolii‐ SCOALA GIMNAZIALA ,,GHEORGHE SĂVINESCU”, omagiindu‐se as el si așezându‐se in matca logica a istoriei personalitatea celui care a fost directorul Scolii Cracaoani in vremuri grele ce au urmat Primului Razboi Mondial, luptător si erou in cel de‐al doilea Razboi Mondial.

Școala Noastră în An Centenar


Școala noastră în an centenar

REȚEAUA ȘCOLARĂ

Școala Gimnaziala ,,Gheorghe Săvinescu”‐ școală cu personalitate juridică, aflată în centru comunei Crăcăoani, școlarizează elevi în ciclul primar ‐5 clase și gimnazial‐3 clase‐ învățământ de zi si copii în cele două grupe din cadrul invatamantului preșcolar. Toate cursurile funcționează într‐un singur schimb, dimineața.

Școala Gimnaziala Magazia‐ școală arondată, aflată în satul Magazia, școlarizează elevi în ciclul primar ‐două clase și gimnazial‐4 clase‐ învățământ de zi si copii într‐o grupă din cadrul invatamantului preșcolar. Toate cursurile funcționează într‐un singur schimb, dimineața.

Școala Primară Cracăul Negru‐ școală arondată, aflată în satul Cracăul Negru, școlarizează elevi în ciclul primar ‐3 clase ‐ învățământ de zi si copii într‐o grupă din cadrul invatamantului preșcolar. Toate cursurile funcționează într‐un singur schimb, dimineața.

În anul școlar 2018‐2019 școala are un numar de 425

elevi, repar zați în 21 clase. Structura pe niveluri de invațamant a claselor se prezinta as el:

‐ invațamant prescolar‐ 85 copii / 4 grupe ‐ invațamant primar – 197 elevi / 10 clase

‐ invatamant gimnazial – 143 elevi / 7 clase VIZIUNEA ȘCOLII

Şcoala Gimnazială ,,Gheorghe

Săvinescu” doreşte să devină o mare familie pentru toţi elevii noştri; o in-

stituţie care să ofere educație la stan-darde de calitate, unde fiecare să fie

educat în spiritul valorilor reale, al res-pectului şi al cunoaşterii, spre for-marea sa ca învingător în viaţă.

MISIUNEA ȘCOLII

Suntem o familie! Împreună construim, învăţăm, inovăm, păstrăm tradiţiile în ,,Ținutul Zimbrului”. Suntem o şcoală deschisă pentru

comunitate! Oferim conditii egale de dezvoltare pentru toti elevii scolii! Respectam valorile unei

societati democratice!

TINTE STRATEGICE 2016-2020 T1. Asigurarea calității serviciilor educaționale și îmbunătățirea standardelor de performanță ale resursei umane

T2. Cresterea pres giului școlii și diversificarea relațiilor de parteneriat cu comunitatea locală și cu alte ins tu i

T3. Desfasuraea ac vita i din scoala pe baza principiilor sistemului de management al calita i

T4. Ridicarea gradului de eficienta a ac vita i didac ce (raport dintre resurse si rezultate)

T5. Atragerea de resurse financiare și dezvoltarea bazei tehnico‐materială

T6. Cresterea capacita i scolii de a asigura incluziunea efec va a copiilor rromi .


Centenar 2018 Marea Unire de la 1918

CRONOLOGIE

24 ianuarie/6 februarie 1918 — Chișinău. Sfatul Țării, întrunit în ședință solemnă, votează, în unanimitate, independența Republicii Democratice Moldovenești. „Ne proclamăm, în unire cu voința poporului, Republică Democratică Moldovenească slobodă, de sine stătătoare și neatârnată, având ea singură dreptul de a-și hotărî soarta în viitor” — se spune în proclamația Sfatului Țării.

26 ianuarie/8 februarie 1918 — Guvernul I.I.C. Brătianu — Take Ionescu demisionează.

11/24 februarie 1918 —Plenipotențiarii Puterilor Centrale impun primului ministru, generalul Alexandru Averescu, trei condiții principale ale încheierii păcii: cedarea întregului teritoriu al Dobrogei, până la Dunăre, importante rectificări de frontieră în zona Porților de Fier, în Valea Jiului și între Vatra Dornei și Câmpulung Moldovenesc, precum și grele concesiuni economice.

18 februarie/3 martie 1918 —Inaugurarea, la Chișinău, a Universității Populare Moldovenești, sub președinția lui Pan Halippa, care s-a ocupat de organizarea de conferințe, de întâlniri cu oameni de cultură, de ținerea de prelegeri, consacrate în special studierii istoriei românilor din Basarabia.

20 februarie/5 martie 1918 —Se semnează, la Buftea, Tratatul preliminar de pace între România și Puterile Centrale

5/18 martie 1918 —Demisia guvernului condus de generalul Alexandru Averescu. Regele Ferdinand îl însărcinează pe Alexandru Marghiloman- șeful conservatorilor cu formarea unui nou guvern.

27 martie/9 aprilie 1918 —La Chișinău, Sfatul Țării întrunit în ședință solemnă votează unirea Basarabiei cu Țara — Mamă, România (86 voturi pentru, 3 împotrivă, 36 abțineri și 13 absenți). După anunțarea rezultatului votului de către Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, primul — ministru Alexandru Marghiloman, aflat la Chișinău, împreună cu alți reprezentanți ai guvernului român, este invitat la tribuna de la care declară: ,,În numele poporului român și al Regelui Ferdinand I, iau act de unirea Basarabiei cu România de aici înainte și în veci! Trăiască România Mare!”

9/22 aprilie 1918 —Decret regal de ratificare a Hotărârii de unire a Basarabiei cu România, semnat de Ferdinand I, regele României, și contrasemnat de Alexandru Marghiloman.

24 aprilie/7 mai 1918 —Semnarea Tratatului de pace de la București și a anexelor sale dintre România, pe de o parte, și Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de altă parte. România era nevoită să cedeze Dobrogea, care urma să fie anexată de Bulgaria, să accepte rectificări de frontieră în Carpați, în favoarea Austro-Ungariei (prin care se cedau teritorii însumând 5.600 kmp, cu o populație de 724.957 locuitori), să demobilizeze armata, menținându-se numai patru divizii cu efective complete și 8 divizii cu efective de pace (20.000 de infanteriști, 3.200 de cavaleriști și 9.000 de artileriști) și să încheie convenții economice (agricolă, a petrolului, a pădurilor etc.), prin care, în fapt, se instituia monopolul Germaniei asupra principalelor bogății ale țării. Regele Ferdinand I refuză, în ciuda presiunilor Puterilor Centrale, să semneze Tratatul.

12 /25 august 1918 —Se constituie, la Chișinău, Partidul Țărănesc din Basarabia, având în program: împărțirea pământului la țărani, vot universal, îmbunătățirea situației muncitorilor. Președinți: Pantelimon Halippa (1918 — 1921), Ion Inculeț (1921 — 1923).


5/18 octombrie 1918 —Declarația de independență a Transilvaniei, adoptată în ședința de la Oradea, este citită în Parlamentul de la Budapesta de dr. Alexandru Vaida — Voevod.

14/27 octombrie 1918 —Deputații români bucovineni din Parlamentul vienez, foștii deputați din Dieta Bucovinei, primarii români din localitățile Țării de Sus a Moldovei, împreună cu alți reprezentanți ai provinciei istorice s-au întrunit în Sala Mare a Palatului Național din Cernăuți și au hotărât constituirea Adunării Constituante.

17/30 octombrie 1918 —Constituirea, la Budapesta, a Consiliului Național Român Central (din 21 octombrie, cu sediul la Arad), ca organ de conducere al românilor format din șase reprezentanți ai P.N.R și șase social-democrați și care hotărăște înființarea de gărzi naționale și de gărzi civile sătești pe întreg teritoriul locuit de români în Transilvania și Ungaria, pentru „păstrarea liniștii și averii fiecăruia”.

5/18 noiembrie 1918 —Manifest către popoarele lumii, prin care Consiliul Național Român Central afirmă în fața opiniei publice mondiale dorința românilor transilvăneni de a se uni cu România.

7/20 noiembrie 1918 —Manifest al Marelui Sfat Național din Transilvania privind convocarea la 18 noiembrie/1 decembrie a Marii Adunări Naționale la Alba Iulia.

15/28 noiembrie 1918 —Congresul Bucovinei hotărăște în unanimitate „Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechiile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”.

1 decembrie 1918– Are loc, în sala Casinei din Alba Iulia, Adunarea Națională, cu participarea a 1.228 de delegați (deputați) aleși. Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român, declară Adunarea Națională de la Alba Iulia „constituită și deschisă”. Vasile Goldiș rostește cuvântarea solemnă, încheiată cu un proiect de rezoluție, care începe cu cuvintele:„Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”.

29 decembrie 1918/11 ianuarie 1919 — Decret-lege prin care se stabilește că locuitorii României, majori, fără deosebire de religie, se vor bucura de toate drepturile cetățenești și vor putea să le exercite dacă vor face dovadă că sunt născuți în țară și sunt sau n-au fost supuși unui stat străin.

28 iunie 1919 — Se semnează, la Versailles, Tratatul de Pace dintre Puterile Aliate și Germania. Privitor la România, Tratatul prevedea încetarea tuturor drepturilor, titlurilor, privilegiilor de orice natură asupra cablului Constanța — Istanbul, ce intră în posesia României. Germania era obligată să renunțe la Tratatul de la București din 24 aprilie / 7 mai 1918. În problema Dunării, Tratatul prevedea menținerea Comisiei Europene a Dunării și înființarea pentru traseul Brăila — Delta Dunării până la Marea Neagră a unei Comisii Internaționale a Dunării. Tratatul a fost ratificat de România la 14 septembrie 1920.

10 septembrie 1919 — Se semnează, la Saint-Germain, Tratatul de pace între Puterile Aliate și Austria, prin care Austria capătă configurația teritorială de azi. Se recunoștea pe plan internațional unirea Bucovinei cu România și a creării statelor cehoslovac și iugoslav.

10 decembrie 1919 — România semnează Tratatele de pace cu Austria și Bulgaria, precum și Tratatul minorităților, care pentru România prevede obligația de a acorda „tuturor locuitorilor, fără deosebire de naștere, de naționalitate, de limbă, de rasă sau de religie deplina și întreaga ocrotire a vieții și libertății lor”.

29 decembrie 1919 — Parlamentul României votează legile de ratificare a unirii Transilvaniei, Crișanei, Maramureșului, Banatului, Bucovinei și Basarabiei cu România.

4 iunie 1920 — Se încheie, la Trianon, Tratatul de pace între Puterile Aliate și Asociate și Ungaria. Recunoașterea pe plan internațional a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, a Slovaciei și Ucrainei Subcarpatice cu Cehoslovacia, a Croației, Sloveniei și părții de vest a Banatului cu Serbia etc. (intră în vigoare la 25 iulie 1921).


Cazemată pentru adverbul oleacă și pentru Măria Sa, Zimbrul. Sau ce (mai) sărbătorim de Centenar în Moldova

Centenar 2018

Am mai fi sărbătorit oare Centenarul dacă nu ar fi existat Mica Unire (care a implantat această sămânță a întregirii neamului în conștiința celorlalte bucăți de Românie încă nelipite la trupul-mamă)?

Ar mai fi existat Marea Unire fără Moldova cea aprigă care să se fi unit mai întâi cu Țara Românească? Probabil că nu. Așadar, Moldova a jucat un rol important în procesul marii deveniri - “România Dodoloață”. Să nu uităm asta!

Dacă Moldova n-ar fi existat, ar fi fost inventată de vreun alchimist bătrân. Dintr-o viță de Cotnari, un pumn de lut și câțiva stropi de Eminescu. Și nu de dragul bancurilor cu moldoveni, ardeleni și olteni. Moldova ar fi fost inventată de dragul adverbului oleacă.

Trebuie să fii moldovean autentic pentru a “trăi” în dimensiunea lui oleacă. Aici, în nordul țării, adverbul oleacă rămâne în continuare “ceva” nedefinit i bine înțelenit în fibrele cele mai intime ale sufletului moldav. Pentru că noi, moldovenii, mai muncim oleacă, ne mai tragem sufletul oleacă, mai petrecem oleacă – toate spre slava acestei părți de vorbire neflexibile. Dacă Moldova n-ar fi existat, ar fi fost inventată. Măcar de dragul legendei lui Dragoș Vodă, a zimbrului fioros și a cățelușei Molda.

Dar Moldova a existat și există în continuare, la fel de frumoasă ca în descrierile cărturarului Dimitrie Cantemir, la fel de frumoasă ca atunci când a plecat Dragoș din Maramureș și a trecut munții, descălecând aici, în ținutul zimbrilor. Munții sunt tot acolo, la locul lor. Codrii – oleacă ciuntiți – dar încă în picioare. Neamul zimbrilor a pierit și a reînviat, semn că zimbrul este pasărea Phoenix a moldovenilor. Animalul-totem cutreieră azi prin pădurile Moldovei în deplină libertate. Pierdut și regăsit, maiestuos și înfricoșător deopotrivă. Fiară cu ținută regală, domn peste cetini și fânețe

foto Raluca Lungu, cl. VII, Magazia

În cinstea Măriei Sale – Zimbrul - Cantemir a scris:

“În munţii dinspre apus trăieşte o altă fiară sălbatică, despre care aproape că aş zice că este numai a ţării noastre. Moldovenii îi zic zimbru; la mărime se aseamănă cu boul domestic, însă are capul mai mic, gâtul mai lung şi pântecele mai supt, picioarele mai lungi, coarne subţiri şi crescute drept în sus, cu vârfuri foarte ascuţite, numai oleacă întoarse în afară. E o fiară sălbatică şi iute la picior, şi poate să se caţere ca o capră pe stânci abrupte. De aceea aproape că nu poate fi prins decât dacă e rănit sau ucis cu puşca. Aceasta este fiara al cărei cap a fost ales ca stemă a ţării lui Dragoş, cel dintâi voievod moldovean.”(Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldavie, din capitolul VII “Despre animalele sălbatice şi domestice”)

În anul Centenarului se cuvine a cinsti în Moldova – pe lângă Marea Unire de la 1918 – adverbul oleacă și reintroducerea în libertate a zimbrului.

În anul Centenarului să-și amintească fiecare parte a “României Dodoloațe” cu ce se mândrește sau ce o reprezintă. Noi, moldovenii din Nord-Estul țării, ne mândrim cu Ținutul Zimbrului, cu o salbă încântătoare de schituri și mănăstiri, cu munții, pădurile și tradițiile noastre, dar mai presus de toate, cu o spiritualitate care se încăpățânează să rămână pe baricade.

Prof. Ionela Chiru

Foto Antonio Duban, cl. VII, Magazia


Centenar 2018

SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ ÎNTRE TRADIŢIE ŞI MODERNITATE

‚,Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe când începusem și eu, drăgăliță-Doamne, a mă ridica băiețaș la casa părinților mei…”

Parafrazînd vorbele lui Ion Creangă, fiecare generație evoluează, dar întotdeauna păstrează în memorie inocența copilăriei de altădată, obiceiurile și tradițiile de atunci, chipurile oamenilor dragi. Ca adulți ne dorim, uneori simplitatea din trecut, care ne uimea și ne umplea inima de bucurii.

Modernizarea societății a schimbat viața și obiceiurile oamenilor, ,,puțini oameni pot conta pe ajutorul vecinilor la ora actuală :industrializarea și caracterul im-personal al vieții urbane au distrus aproape în totalitate relațiile de vecinătate“ ( N.A. Smith Statul- providență) În trecutul nu foarte îndepărtat activitățile agricole, și nu numai aduceau la un loc vecini, rude, prieteni.

Munca părea mai ușoară, iar relațiile interumane erau puternic închegate. Astăzi imaginea satului tradițional ,de altădată ,ne apare prăfuită în memorie. Lo-cul caselor simple a fost luat de construcții impunătoare, ulițele înguste și prăfuite au fost înlocuite cu străzi asfal-tate și intens circulate. La sat sunt condiții asemănătoare , sau poate chiar mai bune decît la oraș, ba chiar uneori ni s-ar părea greu de imaginat că am putea fi lipsiți de aces-te condiții de trai. Cu toate acestea casa poate fi numită cu greu cămin , odăile joase și mici, neîncăpătoare în zi de sărbătoare au fost înlocuite cu camere mari, numeroa-se și nelocuite. După ce a fost, timp de secole, stîlpul so-cietății, în ultimii cincizeci de ani, familia a pierdut mult din importanța ei și a suferit transformări profunde. Nu vorbim doar despre scăderea numărului de căsătorii, de creșterea numărului celor care conviețuiesc liberi, de o cotă foarte înaltă a divorțurilor, ci de mentalități și percepții

Criza prin care trece familia tradițională, în ciuda eforturilor făcute de instituțiile religioase, este o consecință a dezumanizării vieții. Familia este marcată de libertate , de egalitatea femeilor cu bărbații, de dreptul de a hotărî numărul decop-ii.Divorțul foarte frecvent a erodat familia contem-porană, migrația cauzată de criza locurilor de muncă sunt doar doi dintre factorii care contribuie la faptul că mulți dintre copii cresc cu un singur părinte. Un alt aspect care caracterizează familia actuală este relația dintre părinți și copii. Adulții doresc să fie prieteni cu copii, dar uită să fie părinți.

În prezent trăim într- o societate de con-sum, muncim mult, petrecem timp îndelungat de-parte de familie și de multe ori încercăm să com-pensăm toate acestea prin cheltuieli inutile și în exces. Sărbătorile sunt întîmpinate cu o febră a cumpărăturilor de nedescris, uitînd de fapt ce sărbătorim. A luat naștere o furie a cumpărăturilor, oamenii le fac nu pentru că ar avea neapărată nevoie de ceva, ci doar pentru plăcerea de a par-curge magazinele uriașe, și de a fi integrați în grupurile încărcate de pachete. A merge la cumpărături, a cheltui bani a devenit , pentru anu-mite categorii, o ocupație în sine. Banii obținuți de angajați sunt folosiți pentru a achiziționa tele-vizoare, aparate electrocasnice, gadgeturi de ulti-mă generație, haine elegante și chiar un automo-bil. Trăim în secolul al XXI- lea, secolul vitezei și al tehnologiei, de aceea trebuie să ținem pasul cu evoluția, să acceptăm că tehnologia face parte din viața noastră, că ne ușurează munca. Dar, nu trebuie să devenim dependenți de noile invenții, să uităm să vorbim , să interacționăm socializînd doar pe Facebook.Valori precum prietenia, familia, credința ne apar demodate. Suntem într- o con-tinuă căutare, fără a ști de fapt ce anume căutăm.

profesor Florin BALAU


Centenar 2018

UNIREA DE LA 1918 ÎN PRESA VREMII

„Şi iată, din doliul, din aburii de sânge românesc care a curs cu îmbelşugare din inima Ardealului şi până la Nistru a prins fiinţă, pe încetul şi cu nesfârşite dureri, ceea ce acum trei ani părea o utopie, un vis frumos, dorit de toţi, dar nerealizabil în întreaga lui splendoare: România Mare, de la Nistru până la Tisa (…) Gândească-se murmurătorii că Basarabia-i a noastră de acu’ pentru totdeauna, că lumina tremurată a candelei nestinse de la creştetul Marelui Ştefan cade pe tricolorul nostru, pe care putere lumească nu-l va mai scoate din plaiurile răzeşilor şi arcaşilor bucovineni. Iar Transilvania, Cetatea cea tare a Românismului, e a noastră astăzi şi ea. De la Nistru până la Tisa, peste mormintele copiilor şi fraţilor noştri, o singură flamură fâlfâie, o inimă bate. Colonia lui Traian şi-a recâştigat graniţele de acum mai mult de o mie de ani şi poporul românesc, pentru întâia oară în istorie, se cunoaşte sub acelaşi sceptru”. (Liviu P. Nasta, ziarul Universul, 18 nov/1 decembrie 1918)

Publicaţia „Libertatea” din Orăştie arata, în urmă cu 99 de ani, că Rezoluţia de unire a Transilvaniei cu România a fost dată de o adunare larg reprezentativă, aleasă democratic, „din delegaţia care să reprezinte, în mod oficios, toate straturile poporului român de la vlădică până la opincă, încât nimeni – şi mai ales ungurii – să nu poată zice nici mâc, că nu ar fi reprezentat tot poporul la adunare”.

Rezoluţia de Unire aprobată de Mare Adunare Naţională la Alba Iulia a fost analizată şi de ziarul „Foaia Sibiului”. În numărul 2, din 8 decembrie 1918, se spunea „Sufletele marilor apostoli, în frunte cu umbra nerăzbunatului Mihai, ne-au luminat gândurile, ne-au întărit voinţa şi au scos din mii de piepturi dorinţa neclintită ce stăpâneşte întreaga suflare românească: unirea tuturor românilor cu o singură stăpânire românească”.

Într-un alt ziar din capitală, „Viitorul”, din 4 decembrie 1918, se arăta: „Necurmat această ţară a arătat ce poate o naţiune când vrea. Şi ea a voit. Ea a dat, deşi încătuşată atâta amar de vreme, numeroase dovezi de destoinicie politică şi culturală şi naţională. Această unire a ei cu România în politică, în cugete şi simţiri, este cel mai mare act în viaţa neamului românesc!“.

Un articol din ziarul Românul reuşeşte să surprindă sublimul noii Românii atât de frumoase şi curate, ce îşi trăia, după îndelunga aşteptare, marele vis. Din mila lui Dumnezeu, românii au cunoscut ziua Învierii lor. „Când, în neuitatele clipe istorice,se zămislea şi se desăvârşea România Mare, bisericuţele noastre din tot întinsul şesului şi din ascunzişurile munţilor erau locuri de închinare şi de preamărire a celei mai mari sărbători româneşti. Clopotniţele chemau la Înviere, prin glasul, mai melodios ca oricând, al toacelor şi al clopotelor neturnate încă în oţel de tunuri. Şi veneau toţi, toată suflarea întinderilor să se înalţe. Să se înalţe cu prinosul de tămâie şi smirnă, să se înalţe după suferinţi şi jertfiri îndelungi la o viaţă nouă, la viaţa liberă naţională, din propriile puteri. Cu Evanghelia, cartea cuvântului veşnic, şi cu crucea, semnul pătimirii şi al Învierii de veci – cu Evanghelia şi cu crucea în mâini, preoţii ies în cântecul imnului românesc în largul dinaintea bisericuţelor şi, mici-mari, suflarea toată ascultă glasul vremurilor trecute ale unui neam şi ale unei cetăţi.”

Ecouri ale evenimentelor petrecute la Alba Iulia în duminica de 1

Decembrie 1918, au apărut şi în ziarele româneşti de peste hotare, cum ar fi „Timpul nou” din Viena. Şi în această publicaţie se arată că „Hotărârea de Unire adoptată de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1.228 de delegaţi, a avut aprobare entuziastă, imediată, a unei impresionante adunări populare de peste 100.000 de oameni, care a dat un caracter plebiscitar hotărârii de unire a Transilvaniei cu România“

profesor Marina Ciucanu


Centenar 2018

Eroii nu mor niciodată!

Marea UNIRE din 1918 a fost și va rămâne cea mai glo-rioasă pagină din istoria poporului nostru. Măreția acestui eveniment izvorăște din faptul că desăvârșirea unității naționale a fost rezultatul năzuinței intregului popor, izvorât din străfundurile conștiinței unității de neam și de limbă. La întregirea neamului și a teritoriului românesc, românii au fost călăuziți cu inteligență politică de către fruntașii politicieni ai vremii. Cu toții au devenit eroii nea-mului, fie că unii proveneau din neamuri renumite ale țării, fie că alții au apărut de pe ulițele satelor, ori din marile orașe. Unii au luptat cu arma-n mână și au ,,căzut cu fața la dușmani„ iar alții au purces la Alba Iulia cu miile, cu zecile de mii pentru a jura că românii vor rămâne nedespărțiți și uniți sub lozinca Imnului care a răsunat pentru prima dată din mijlocul delegaților: ,, PE-AL NOSTRU STEAG E SCRIS UNIRE”.

Adevărata dimensiune a evenimentelor care au avut loc în urmă cu 100 de ani este puțin cunoscută de generația tânără, mai ales de copii. Asa că noi, dascălii din satul Cracăul Negru, ne-am simțit datori să le rea-ducem istoria în față prin diferite strategii mijlocite de pro-iectul derulat la școala noastră -,,CENTENARUL MARII UNIRI”. Proiectul se derulează pe parcursul întregului an calendaristic 2018 și cuprinde activități care marchează evenimentele premergătoare UNIRII de la 1 Decembrie 1918 (Mica Unire de la 24 Ianuarie 1859,Războiul pentru Independență de la 1877, alăturarea Basarabiei -9 aprilie 1918 și a Bucovinei -28 noiembrie 1918). Activi-tățile au fost organizate în parteneriat cu Biserica ,,Sf. Gheorghe” din localitate, cu Biblioteca comunală ,,Calinic Argeșeanul” și s-au materializat în prezentări de filme documentare și ppt-uri, montaje literare, învățarea de cântece patriotice.

La sfârșitul lunii octombrie am pornit pe urmele eroilor,într-o excursie la Mausoleul de la Mărășești, printre tranșeiele de la Oituz.

Pe 18 noiembrie 2018, vom participa la o activitate comună – părinți, elevi, alti membri ai co-munității locale- desfășurată în satul Magazia, încheind cu o frumoasă și amplă sărbătoare, în ziua de 1 Decembrie 2018, desfășurată la biserica din sat, unde vor fi rostite numele eroilor din satul Cracăul Negru, căzuți pe câmpul de luptă în primul și al doilea război mondial.

Prin toate aceste acțiuni am încercat să trezim în sufletul tinerilor vlăstare, sentimentul de recunoștință și respect față de eroii neamului nos-tru, care nu mor niciodată!

Prof. pentru înv. primar,

PAVĂL MIHAIELA

În data de 17 mai 2018, cu ocazia Zilei Eroilor, la Bi-serica ,,Sf Gheorghe” au avut loc mai multe manifestări omagiale: slujba religioasă de pomenire la Troița din fața Bi-sericii Ortodoxe, depuneri de coroane, jerbe și buchete de flori, un program artistic.

IMPRESII DE LA O ZI DE MARE SĂRBĂTOARE

1 decembrie... o sărbătoare, o unire, o emoție. O speranță a celor plecați peste hotare, o lacrimă și o dorință de a se întoarce acasă.

1 decembrie...patriotism. o națiune se adună și se mândrește cu țara mult iubită, România.

E ziua cinstită de fiecare român. Paradele mili-tare dau o nota de triumf, steagurile fluturând dau aerului culoare, poeziile recitate dau zilei un simbol aparte. Imnul național răsună.

Pe fețele tuturor se citește emoția și mândria. Sala este copleșită. Este sărbătoare. Este cu adevărat ziua noastră.

Ioana Ignea, clasa a VIII-a


Centenar 2018

ZIUA UNIRII PRINCIPATELOR ROMÂNE

24 IANUARIE 1859

La 24 ianuarie 2018 s-au împlinit 159 de ani de la

Unirea Principatelor Române. Acest major eveniment

este considerat a fi primul pas important pe calea înfăp-

tuirii statului naţional unitar român, după ce, la 5/17

ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza este ales în unanim-

itate domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie/5 februarie,

este ales şi domn al Munteniei. Ţelul comun de unire a

românilor într-un singur stat a fost atins la 1 decembrie

1918, când a avut loc Unirea Transilvaniei, Banatului,

Crişanei şi Maramureşului cu România.

La Școala Gimnazială „Gheorghe Săvinescu”, co-

muna Crăcăoani, județul Neamț s-a desfășurat o amplă

activitate la care au participat elevi, părinți, reprezentanții

școlii și reprezentanții Consiliului Local.

Participanții au fost îmbracați în costume popula-re. Portul popular reprezintă una dintre cele mai im-portante forme de cultură ale unui popor, pe baza lui realizându-se numeroase cercetări: geneza istorică şi etapele principale de evoluţie, formele contemporane şi aria de răspândire, originalitatea sa în raport cu portul altor popoare, contribuţia lui în procesul de geneză al unui popor. Unii, poartă tricolorul în suflet, alții îl pun pe casă sau la ferestre, alții la oglinda mașinii, dar mai sunt și cei care îl poartă la piept. Sunt conaționalii noștrii, sunt oamenii de lângă noi care au decis ca de Ziua Unirii Principatelor Române, în semn de cinste și de prețuire, să poarte tricolorul la butonieră sau la gât. Al-bastrul semnifică seninul cerului, al cugetului şi gândirii neamului românesc, credinţa şi puterea cu care suntem

Galbenul exprimă grandoarea ţării, prestigiul şi virtutea. Roşul semnifică sângele înaintaşilor noştri vărsat pe pământul românesc de-a lungul veacurilor. El îndeamnă ca dragostea faţă de neam şi de ţară să fie la fel de aprinsă ca focul roşului din steag.

Furați de nebunia cotidiană, românii au puține

momente în care se gândesc la identitatea lor. În fie-

care an, pe 24 Ianuarie oamenii reușesc să uite de

necazuri și de probleme amintindu-și cât de frumos e

să fii român. Iar cum neamul nostru și cântul s-au

înfrățit întotdeauna, muzica a fost și rămâne un reper

important în existența noastră.

În zi de mare sărbătoare am ascultat cele mai

frumoase cântece patriotice ale noastre, ale românilor

și am sărbătorit Ziua Unirii Principatelor Române așa

cum se cuvine.

Profesor Albu Nina-Elena

Privirea ne era ațintită spre sala frumos deco-rată. Cadru familiar, chipuri nerăbdătoare ale profesorilor și colegilor. Pentru câteva momente, acordurile solemne ale Imnului Național descriu cu glorie un popor. Inimile se deschid. Nu este vorba despre un popor oarecare, este vorba despre poporul de care sunt și suntem legați, poporul român. Pe chipurile noastre se citește demnitatea. Profesorul de istorie expune semnificația zilei cu reală bucurie si cu un patriotism care mă cuprinde încet și sigur, un sentiment care se cuibărește în sufletul meu în mod decisiv. Emoția mă inundă. Duc mâna la piept și repet în gând, fără să fiu auzită de nimeni, toate poeziile și cântecele.

Obrajii s-au îmbujorat. Pașii ne erau mai vioi. Am părăsit sala, lăsând în urmă un loc familiar îmbrăcat în haină de sărbătoare.

Mălina Toma, clasa a VIII-a


Centenar 2018

80 de ani de la moartea Reginei Maria

Regina Maria a rămas în istorie asociată cu o anu-mită simbolistică regăsită în special în pictură, pirogravură, scrieri sau design de bijuterii. Indiferent de miriadele de cu-vinte scrise, există o continuă fascinaţie din care iradiază dragostea Reginei pentru viaţă şi frumos, iar mottoul adesea folosit de ea, per amorem ad lucem, este expresia întregii sale existenţe, care o aduce astăzi în amintirea noastră.

Maria este cunoscută drept regina soră de caritate, regina diplomat, regina scriitoare, promotoare a artelor, cu-noscătoare a florilor, regina artist, care din primii ani petrecuţi în România picta şi imagina designuri ale mobilierului şi saloanelor sale, ale grădinilor, dar mai ales al bijuteriilor. Curajul ca modalitate de manifestare a ideilor i-a fost inoculat din copilărie de mama sa, Maria Alexandrovna, fiica Ţarului Alexandru II al Rusiei. Cultul pentru scris şi corespondenţă era tipic perioadei victoriene, dar la Maria avea o notă spe-cială moştenită de la bunica sa Regina Victoria, faimoasă prin amploarea corespondenţei şi a jurnalelor. În perioada interbelică presa internaţională a denumit-o pe Regină drept soacra Balcanilor, datorită alianţelor matrimoniale pe care reuşise să le inspire.

Regina Maria a devenit un mit întruchipând ide-alurile unui popor în anii primului război mondial, la polul opus a stat imaginea creată de propaganda Puterilor Centra-le, iar mai târziu cea naţională de stânga, care a ţesut pov-eşti în jurul său, unele din ele perpetuându-se şi astăzi. Având o fire nonconformistă pentru o persoană regală de la acea vreme, a devenit cu uşurinţă ţinta intrigilor începând cu primii ani de la sosirea în România. Era mult prea modernă pentru timpurile sale, o avangardistă, începând cu promovarea Art Nouveaului, adoptarea de prietenii prin corespondenţă, de la Ray Harris Baker la Martha Rooth. În acelaşi timp a promovat stilul neo-românesc arhitectural ca şi arta populară, ea însăşi dând exemplu prin portul inedit al costumelor tradiţionale româneşti sau prin implantarea stilu-lui neo-românesc în saloanele sale de la Cotroceni.

Maria fost una din cele mai fotografiate personaje regale, multitudinea cărţilor poştale, a fotografiilor, gravurilor, a materialelor publicitare au creat din ea un personaj leg-

Regina Maria, conştientă de aura ascendenţei sale, a ştiut să lupte pentru a-şi construi noua identitate naţională, stârnind prin puterea caracterului deopotrivă admiraţie şi invidie. Nimeni nu poate contesta contribuţia sa la atmosfera favora-bilă care a determinat intrarea României în război alături de Antantă, sau a propagandei în sprijinul României atât la Con-ferinţa de pace de la Paris din 1919, cât şi cu prilejul turului diplomatic din 1924 alături de Regele Ferdinand, sau în timpul vizitei din S.U.A. şi Canada din 1926. Interviurile acordate presei de-a lungul timpului, conferinţa de presă organizată la Palatul Cotroceni în aprilie 1919 având ca subiect vizita sa neoficială la Paris şi Londra, o înfăţişau ca pe regina propa-gandei şi talentatul diplomat ad-hoc, ea reuşind să dea o nouă imagine României, punând-o pe hartă pentru mulţi dintre politicienii şi jurnaliştii vremii.

Apariţia sa în campanii publicitare din America şi Eu-ropa n-a fost singulară printre principese sau regine, dar Maria spre deosebire de celelalte figuri feminine regale era plină de carismă, reuşind să impresioneze prin spontaneitate şi curaj, vanitatea ei fiind deopotrivă cunoscută. Prin promovarea pro-priei imagini Regina şi-a sporit faima, care era asociată cu patria de adopţie. Tocmai de aceea supravieţuiesc expresii în limba engleză: „ca Regina României”, „sunt Regina Maria a României”, o asemenea referire fiind prezentă în poezia „Comment” scrisă de Dorothy Parker. Poetesa americană era contemporană cu Regina, fiind născute în acelaşi an, şi proba-bil personalitatea flamboiantă a Reginei României a avut o puternică impresie asupra sa. Poemul este o celebrare a vieţii, un haiku dedicat Reginei, a cărui melodicitate o redau, în lim-ba engleză, pentru a înţelege influenţa pe care a exercitat-o Regina României în epocă: „Oh, life is a glorious cycle of song, A medley of extemporanea; And love is a thing that can never go wrong, And I am Marie of Roumania”.

Din 1937 starea sănătăţii reginei s-a înrăutăţit. La sfatul medicilor a plecat la 17 februarie 1938 în Italia, la Mera-no. Apoi în aprilie s-a internat la sanatoriul doctorului Lach-mann de lângă Dresda. La 27 iunie, deşi medicii o considerau inaptă pentru efortul unei călătorii lungi şi obositoare, a luat hotărârea irevocabilă a revenirii în ţară spre a-şi găsi liniştea la reşedinţa sa din Sinaia. În filele unuia din ultimele caiete-jurnal, Maria scria: ‘Puterea este un tovarăş de care nu te des-parţi uşor când te părăseşte se duce cu ea şi interesul vieţii. Cu ochii uscaţi, cu pumnul încleştat, te uiţi după ea cu privirea fixă, gelos pe următorul pe care îl va alege’.


Centenar 2018 După o suferinţă prelungită, Regina Maria a murit la

Castelul Pelişor pe 18 iulie 1938. Cu toate restricţiile pe care i le-a impus mamei sale în cei opt ani, Regele Carol al II-lea i-a organizat funeralii impresionante. Pe 21 iulie cortegiul funerar a sosit la Palatul Cotroceni, fiind anunţat prin 75 de slave de tun, iar pe 24 iulie trupul Reginei a fost înhumat în biserica episcopală de la Curtea de Argeş, necropola familiei regale. Presa din România scria în acele zile: „în sunetul clopotelor, în durerea copleşitoare a întregului popor care a iubit-o şi care nu o va uita niciodată, Marea, Sfânta Regină Maria, a făcut ultimul drum în eternitate”.

Potrivit ultimei dorinţe înscrisă în testament, Maria a dorit ca inima să-i fie scoasă din piept şi aşezată într-o casetă octogonală din argint. Aceasta înfăşurată în drapelele naţionale ale României şi Angliei a fost introdusă într-o casetă din argint aurit, cu monturi de platină şi pietre preţioase (briliante, safire, rubine). Această ultimă casetă avea încrustate stemele provinciilor României întregite, simbolistica heraldică română şi britanică şi monograma sa. Era caseta ce-i fusese oferită de doamnele din înalta societate la sosirea sa în Bucureşti în 1893. Inima Reginei a fost depusă iniţial pentru trei luni în biserica mănăstirii Cotroceni, apoi dusă cu ceremo-nial la Balcic unde a fost depusă în biserica ortodoxă ‘Stella Maris’ din gradina vilei de la Balcic. Inima sa, nici neînsufleţită nu şi-a găsit liniştea. Ea a trebuit să fie luată de la Balcic, o data cu cedarea Cadrilaterului către Bulgaria în septembrie 1940, fiind depusă apoi la voinţa Principesei Ileana în firida unei stânci de lângă Castelul Bran. În 1968 caseta păstrătoare a inimii a fost depusă în incinta castelului Bran, pentru ca în martie 1971 să fie adusă la Muzeul Naţional de Istorie a României. Această preţioasă relicvă va fi depusă într-un loc potrivit ales de familia regală a României.

Regina Maria a impresionat şi a avut impact asupra contemporanilor săi, nu numai asupra personalităţilor politice, dar şi asupra femeilor române care începuseră să preia din inovatoarele ţinute ale Reginei, inclusiv portul crucii gamate, un străvechi simbol solar. Astăzi faima sa este la fel de mare poate şi din nevoia oamenilor de a avea modele. În testamen-tul spiritual intitulat ‘Ţării mele şi Poporului meu’, Regina Maria scria în 1933, cuvinte care impresionează prin sinceritate: ,,Te binecuvântez, iubită Romanie, patria bucuriei şi durerii mele, frumoasă Ţară care ai trăit în inima mea. Minunată Ţară pe care am văzut-o îndoită, al cărui vis de veacuri l-am visat şi eu, şi mi-a fost îngăduit să-l văd îndeplinit… Dacă toate cele frumoase vă vor aminti de mine, voi fi pe deplin răsplătită pentru dragostea ce v-am purtat-o, căci pentru mine frumosul a fost un crez”. După moarte, presa internaţională a adus elogii personalităţii sale remarcabile, a celei care a fost Regi-na României. Ziarul britanic The Times, sau peste ocean The New York Times, au prezentat-o într-o lumină favorabilă amintind de ilustra sa ascedenţă, născută Principesă de Edin-burgh şi apoi devenită Regina României, neuitând s-o încor-oneze cu titlul de Regină a Balcanilor. Presa mai scrie, că aidoma unchiului ei, Regele Edward al VII-lea, a ştiut cum să-şi folosească farmecul personal şi popularitatea pentru a câștiga încrederea populației.

Acum 80 de ani, o sugestivă descriere a simbo-lurilor întruchipate de Regină, a fost prezentată de scriitorul Cezar Petrescu în ziarul “România”, editorialul “Cel din urmă drum” redând durerea unei întregi comuni-tăţi: “Pe unde toate trecerile au fost triumfale, în aclamaţii, surâsuri şi fluturări de batiste, acum drumul cel din urma e cu mâinile nemişcate pe piept, cu ochii, cu faţa, cu zâm-betul, cu toată lumina astupată de un negru capac, într-o cutie dreptunghiulară purtată pe un afet de tun. Îmi amintesc o zi cu soare dulce şi molatec de toamnă, cân-dva în 1906. Elev de gimnaziu provincial rătăceam uimit de toate minunile Capitalei, căci toate mi se păreau minuni, neavând încă ochiul pentru a deosebi ceea ce e superfi-cial, improvizat şi vulgar. Deodată în acea lume pestriţă şi gureşă, s-a lăsat o tăcere, a străbatut un fior. Trecea Prin-cipesa Maria de atunci, într-o largă Victorie leganată pe arcuri, după moda vehiculelor din acea vreme. Era numai Principesă, ţinută laoparte de politica vremii, dar trecea ca o Regină aclamată de poporul Ei, după scurta clipă de reculegere, de înfiorată şi muta adoraţie a mulţimii. Tot ce era vulgar, bălţat, zgomotos pe stradă, se înobilase în acea unanimă pornire către făptura care reprezenta su-pranaturalul, o idealitate în absolut. Au venit mai târziu alte vremi, când pe acelaşi itinerar fixat cortegiului funerar de acum, trecerile Reginei Maria dezlănţuiau aclamaţii însu-fleţite. În anii neutralităţii când toţi ştiau că Dânsa veghează pentru “războiul nostru”. În ziua întoarcerii din Moldova. După Încoronare. Atâtea şi atâtea ceasuri, zile, aniversări, pe care prezenţa sa le transfigurase într-o magie de zână a basmelor noastre ce umplu întreg Univer-sul cu minuni. Basmul e sfârşit. Minunea sfârşită. Pe unde a trecut zâmbind, luminând ziua cu lumina ochilor de azur, ultimul drum într-o mare tăcere, în întunericul de sub negrul capac, cu mâinile reci pe piept – mâna care atât de gingaş, aerian, euritmic răspundea imnurilor de adoraţie. Nu vi se pare oare că bulevardele şi străzile Capitalei no-astre pe unde a trecut, vor rămâne de acum pentru totdeauna mai goale, mai triste, mai fără de sens, ca într-o cetate unde a fost nimicită o frumuseţe şi o armonie, de unde a plecat o Icoană ocrotitoare?” Credem că în acest an, 2018, când sărbătorim 100 de ani de la Marea Unire din 1918, inima Reginei îşi va găsi liniştea.

Profesor Savin Dionisie

Surse ale citate-lor: Diana Man-dache, Marie of Romania. Imag-es of a Queen, Rosvall Royal Books, 2007.


Centenar 2018 Motto: ,,Limba română este întâia graniță a țării mele care trebuie

păzită, apărată și fortificată” Grigore Vieru

“Limba română are virtuţi complete”

,,Adică poate fi vehicol a tot ce se întâmplă spiritual în om. E foarte greu de mânuit. Prin ea poţi deveni vultur sau cântăreţ de strană. Limba română are toate premisele valorice pentru a deveni o limbă universală, dar nu ştiu dacă e posibil acest marş istoric. Dacă am fi fost un popor cuceritor… Noi, românii, nu punctăm universali-tatea nicăieri. Şi asta ne face sceptici. Ceea ce ne lipseşte este îndrăzneala.” (Petre Ţuţea)

,,Orice ar fi, pasiune sau dorinţă, sete sau foame de experi-enţă reală, toate acestea se pot exprima în limba română prin cu-vântul dor, care a devenit expresia oricărei dorinţe şi care implică fiinţa umană în totalitatea sa.” (Mircea Eliade)

„În hramul graiului mă rog,/ Duminica și lunea,/ Avem o limbă și un loc,/ Suntem în rând cu lumea./ Săracă nu-i, nici mititea,/ Cu deal frumos și vale,/ Întregul cer încape-n ea/ Și-ntreaga noastră jale.//...// Aud al toamnei veșted glas/ Și vine bătrânețea./ Copiii mei, în ea vă las,Păziți-i frumusețea!/ Păziți al limbii sfânt poem,/ A ei mărgăritare,/ Căci mai de preț averi n-avem,/ Nici altă apărare".( Grigore Vieru - „Comoara", din volumul „Hristos nu are nicio vină")

,,LIMBA ROMÂNĂ ESTE PATRIA MEA” (Nichita Stănescu) După 100 de ani de istorie, într-o lume frământată de orgolii, de războaie, de ierarhii și de supremații, națiunile rezistă prin valorile lor reale și prin elementele definitorii și distinctorii: prin tradiție și prin limbă. Înainte de a fi uniți teritorial de tratate internaționale și de granițe trasate cu creionul pe hartie, elementul care a sudat poporul român a fost LIMBA ROMÂNĂ. Limba română este seva ce curge prin arborele nostru gene-alogic. Suntem toți, moldoveni, ardeleni și munteni, suntem ramuri ale românismului, iar ramul care își reneagă rădăcina este sortit să piară. Ori de câte ori am fost răzlețiți de istorie, limba ne-a fost legătură, forța care ne-a redat pe noi nouă înșine. Nimeni, niciodată nu a reușit să distrugă pe acest teritoriu spiritul românesc, conști-ința națională și limba strămoșilor. Mircea Eliade spunea ,,Nu poṕi discuta destinul biologic. Suntem români prin simplul fapt că suntem vii.” Limba română este expresia unității entice și spirituale a nea-mului românesc. Ea este vorbită și înțeleasă de toți românii, in-diferent că îsi spun moldoveni, ardeleni ori munteni. Acest fenomen face parte din ,,esenṕa miracolului românesc”(M. Eliade). Limba română este darul lăsat nouă de Dumnezeu. Noi avem sfânta datorie de a o vorbi limpede și frumos și de o feri de ,, mucegaiul uitării”. Numai a a vom reu i să ne păstrăm identitatea! Anual, la 31 august, este celebrată Ziua limbii române. Sărbătoarea a fost istituită prin lege în 2013. Inițiatorul propunerii legislative explica atunci că „ importanța limbii române nu trebuie marginalizată de tendințele actuale către globalizare, deoarece lim-ba română reprezintă fundamentul identității naționale, un punct deosebit de important pentru consolidarea unei societăți puternice și unite.”În Republica Moldova Ziua limbii române se sărbătorește încă din 1990. Inițial sărbătoarea națională s-a numit „ Limba noastră cea română”, iar în 1994 denumirea sărbătorii a fost schimbată în ,, Lim-ba noastră”. Cu toate acestea, sărbătoarea continuă să rămână cunoscută ca Zi a limbii române, rolul limbii române în calitate de limbă de stat a Republicii Moldova fiind consfințit în Declarația de independență adoptată la 27 august 1991. Prof. Adina Raclariu

100 de ani de valori istorice și culturale

Unirea Basarabiei, a Bucovinei și, în cele din urmă, a Transilvaniei cu Regatul României a dus la constituirea României Mari. Integrarea pro-vinciilor românești într-o structură economică unică au condus România către un ritm accelerat de dez-voltare.

În această perioadă au avut loc progrese în știință, medicină, filozofie, aeronautică.

România Mare a dat mari oameni de ști-ință: Nicolae Paulescu, descoperind insulina, Gheorghe Marinescu, Constantin Parhon, Traian Vuia, Victor Babeș. Perioada interbelică a fost mo-mentul de vârf al dezvoltării culturii naționale. Printre cei mai importanți scriitori se numără: Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu, Tu-dor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia, Mircea Eliade, Ion Barbu, Vasile Voiculescu. În muzică s-a evidențiat George Enescu, pianistul Dinu Lipatti.

Privind în urmă cei 100 de ani care au trecut de la Marea Unire, noi putem acum să vedem mai clar izvorul marilor valori istorice ale României de după 1918.

Trasnea GEORGE clasa a VIII-a

ZIUA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI

Se împlinesc 28 de ani de când România sărbătoreşte Ziua Na-ţi-o-nală la 1 Decembrie. Este o săr-bă-toa-re tânără. În 80 de ani de monarhie, 42 de comunism şi 28 de democraţie, România a avut trei zile naţionale. Prima, 10 Mai, zi care celebra trei evenimente cruciale pentru istoria noastră: – Depunerea jurământului de Regele Carol I în fața Parlamentului (866). – Proclamarea Independenței (1877). – Ridicarea României la rangul de Regat (1881, prin încoronarea lui Carol I ca rege). A doua, 23 August, după 1947, zi ce a cunoscut mai multe reformulări, de la ziua „eliberării noastre de către glorioasa armată sovietică” până la ziua ce omagia „revoluţia de elibe-rare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă”, zi dedicată cuplului Ceauşescu. A treia,1 Decembrie 1918, zi adop-tată prin lege după înlăturarea regimului comunist ce încununează lupta românilor transilvăneni pentru Unitate Naţională şi marchează momentul creării României Mari, situându-se in continuarea precedentelor acţiuni unioniste ale fraţilor din Basarabia (27 martie 1918) şi Bucovina (15 / 28 noiembrie 1918).

Prof. Ivan Daniela


VIZIONARUL EMINESCU

Data de 15 iunie a fost cea a comemorării durerosului moment în care, în urmă cu 129 de ani, îşi începea drumul în eternitate cel mai mare dintre români, adevărat spirit tutelar al neamului nostru, sinteză supremă, irepetabilă, a geniului acestui popor. Tot mai mult se conturează cu claritate că s-a acționat cu multă insistență pentru a fi înlăturat nu numai din presă, din viaţa publică, ci şi din viaţa reală pe marele poet, gazetar, om politic, ideolog, adevăratul iniţiator al doctrinei naţionale, aşezată trainic pe temelia conştiinţei unităţii de ne-am şi limbă a trăitorilor în vatra largă a vechii Dacii, pe care a afirmat-o strălucit nu numai în adevăratele jocuri de artificii, sau erupţii vulcanice, cu luciri neuitate de flăcări, de fulgere, ale articolelor sale, dar şi în nestematele şlefuite ca de nimeni altul aşezate în strofe ale marilor, nemuritoarelor lui poezii, care au clădit şi călit, de peste un secol şi jumătate, caractere-le pruncilor neamului, ce au deschis ochii şi au crescut cu nepreţuitul lor elixir, sorbit din gura părinţilor şi a multor gen-eraţii de dascăli dăruiţi cu harul slujirii culturii şi istoriei române, sau din pagina tipărită a zecilor de ediţii care au umplut,de-a lungul vremii, cu milioanele lor de exemplare, rafturile bibli-otecilor din toate colţurile de lume în care vieţuieşte un român.

Comemorarea din Anul Centenar scoate în evidenţă genialitatea uluitoare a lui Eminescu, unicul care a avut capa-citatea de a vedea, peste timp, magnifica izbândă românească dobândită de-a lungul unui an cu adevărat magic şi încununată în acea zi cu adevărat solară a Neamului Românesc, de 1 Decembrie 1918. Petre Țuțea, cu sclipitorul spirit care îl carac-teriza, afirma că Mihai Eminescu a fost nu numai adevăratul întemeietor al Doctrinei Naţionale, dar a fost şi protocronistul român al geopoliticii, pe care a desenat-o, cu o claritate de cristal, cu argumentele istoriei noastre milenare şi i-a între-văzut acţiunea cu zeci de ani înainte ca geopolitica să intre oficial, evident cu altă paternitate, în istoria oficială a ştiinţelor şi disciplinelor lumii. Ce altceva s-ar mai putea spune, afară de constatarea că Eminescu gazetarul a fost un analist de o luci-ditate şi de o precizie uluitoare, un vizionar care, bazat pe acea calitate atât de bine observată de Nicolae Iorga, de a integra evenimentul curent în devenirea istorică era capabil de a modela evoluţia ulterioară a evenimentelor (în anul 1883, împotrivindu-se cu scrisul lui inegalabil unui tratat secret pe care doar îl intuia, simţea că abandonarea Ardealului era nu numai un grav act de trădare, dar era şi unul inutil, fiindcă el vedea peste ani prăbuşirea inevitabilă a celor trei mari imperii care, de-a lungul a sute de ani, îşi reglaseră problemele dintre ele şi îşi plătiseră unele altora înfrângerile militare cu hălci din pământul românesc. El a fost singurul din generaţia sa care a visat România Mare, exact aşa cum avea ea să se împline-ască la 1 Decembrie 1918!).

Centenar 2018 Eminescu încerca să le arate contemporanilor că patria şi istoria ei, aşa cum ni le-au lăsat strămoşii nu pot fi un dat veşnic, că, de vrem să le păstrăm şi, de ce nu, să le mărim strălucirea, trebuie apărate. Trebuie luptat pentru ele. În primul rând (în cazul oamenilor obişnuiţi), cu cugetul care nu are dreptul să uite trecutul, cu momentele lui de glorie care trebuie cultivate şi transmise cu dragoste şi evlavie generaţiilor următoare, cu eşecurile şi înfrângerile din care trebuie să învăţăm, pentru a nu le mai repeta şi retrăi în viitor. În al doilea rând, elitele intelectuale adevărate au datoria să lupte pentru ele cu cuvântul rostit şi scris, sin-gurele care asigură continuitatea trainică de conştiinţă naţională (altminteri, cum din păcate se întâmplă astăzi, mase de tineri, cărora le-au fost sustrase de sub ochi-şi asta nu e în principal vina lor!-manualele de istorie şi de literatură din care trebuiau să afle de trecutul glorios şi clădit pe imense jertfe al acestui neam vor avea o memorie grav lacunară, programată deliberat ca atare de cei care, în planurile lor nebuneşti de dominare a lumii, au nevoie nu de popoare cu identităţi precise, inconfundabile, cu istorii şi culturi care au clădit, împreună, memoria colectivă, bogată, diversă, miraculoasă a umanităţii de azi, ci de sume de indi-vizi izolaţi, însinguraţi şi cât mai ignoranţi cu putinţă, igno-ranţa fiind temelia pe care ar putea fi aşezată construcţia monstruoasă, strâmbă şi inevitabil şubredă a lumii globali-zate, aşa cum o înţeleg aceşti planificatori oculţi şi diabolici

ai Apocalipsei. O lume care, dacă va fi aşa cum o doresc ei, nu va însemna şi o civilizaţie, cu o diversitate de culturi. Şi nu va mai însemna, în aceste con-diţii, în niciun

caz, o umanitate!). Şi pentru ca acest popor să nu dispară, trebuie să se trezească şi să înţeleagă, inclusiv din şi prin reîntoarcerea la Eminescu şi la creaţia lui, că nu umilinţa şi sărăcia sunt moştenirea pe care ne-au lăsat-o străbunii. Trebuie să ne reamintim şi să păstrăm permanent în memo-ria noastră imediată inclusiv acele rânduri din scrierile gazetarului, pe care le-am citat, despre mulţimea atât de copleşitoare a românilor încât şi după ”descălecatul” din Moldova şi Ţara Românească, românii din Maramureş şi din Ardeal erau atât de numeroşi încât nici n-ai fi zis că ar fi ieşit vreodată cineva din acele teritorii. De ce să nu ne gândim, să nu visăm, să nu sperăm la un nou ”descălecat”, al celor patru milioane de români care au fost siliţi de nevoi să ia drumul bejeniei? De ce să nu aspirăm să vedem România repopulată cu…”străinii de origine română” care au fost împinşi de sărăcie şi de lipsuri să se desrădăcineze? De ce să nu ne reamintim (inclusiv recitind pagini din istoria no-astră) că, dacă ne păstrăm conştiinţa unităţii de neam, de limbă, cultură şi teritoriu, nicio forţă străină nu ne va putea abate, cum ziceam, de la drumul cel drept croit de stramoşi şi pe care Eminescu ni l-a reamintit de atătea ori în poezia şi publicistica lui? Şi de ce să nu-i urmăm exemplul, fiind gata, aşa cum a fost el, să ne jertim chiar viaţa pentru a transmite urmaşilor o Românie mare, liberă, demnă şi pros-peră!

Preot Vasile Baltatescu


MEMORIUL UNUI VETERAN

„De ceva timp e o învălmășeală de neînchipuit. Toată

lumea aleargă de colo până colo, țipă, se aliniază în com-

panii. În fundal se aud ordine contradictorii. Unii încearcă un

zâmbet ca și cum ar fi ultimul, alții răspund ca niște morți.

Se aud focuri. Începem să luptăm necontenit. Se

trage orbește, zgomotul e asurzitor ca într-un aeroplan când

pornește motorul; ne amețește. Ne aruncăm în toate părțile,

sunt găuri în pământ, peste tot, iar în găuri...ceea ce au fost

odată oameni. Acolo le este locul de veci. Sunt sfâșiat, dar

fug cu arma în mână și îmi tot spun ”groapa aceea nu e

mormântul meu”. Peste tot suntem înconjurați, fără cale de

evadare. Sovieticii se luptă ca fiarele; ne bombardează

neîncetat. Pierdem sute de oameni ca să câștigăm un kilo-

metru și mii ca să îl apărăm. Gloanțele îmi trec pe lângă

urechi șuierând, privirea mi se fixează pe un punct și îl ur-

mez orbește. Cad sleit și nemângâiat. Îmi trec mâna prin păr

în dorul unei mângâieri de neajuns.

Pentru ce sunt aici, încă nu mi-a fost dat să aflu… mi

s-a zis că pentru țară, dar atunci de ce trebuie să ascult de

un străin? Tot ce știu e că trebuie să înaintăm „doar înainte!”

– tot asta ni se ordonă… până acum am golit doar un

încărcător. Mi-e teamă să trag. Eu fac parte din al doilea val

și nu vreau să îmi rănesc un camarad. Cu fiecare glonț tras

ceva din mine se stinge. Sufletul mi-e greu ca a unui ucigaș.

Mă întreb ce am de făcut. De înaintat nu mai poate fi vorba.

Nădăjduiesc că ai noștri vor împinge linia inamică atât de

mult înapoi, încât să pot aștepta sfârșitul luptei aici; altă cale

nu mai este”.

(Fragment din scrisoarea trimisă familiei de pe front de vet-eranul de război Iovu Ioan)

(Fragment-Veteran de razboi -Iovu Ioan)

Prof. înv. primar, Avadanei Elena

Centenar 2018

UNIREA PRIN OCHI DE COPIL

Alexandru Ioan Cuza- om nou la legi noi

În anul 1859 s-a realizat unul din obiectivele importante ale luptei românilor. Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza atât în Moldova cât și în Țara Românească a dus la unirea celor două țări. Vă invit să mergem împreună pe urmele domnitorului. Primul popas îl facem în orașul Bârlad, unde în ziua de 20 martie 1820, se năștea Alexandru Ioan Cuza cin familia Cozadini. Drumul nostru se îndreaptă apoi spre nord, pe malul Bahluiului, la Iași, capitala Moldovei, unde pe data de 5 ianuarie 1859, personajul nostru este numit domnitor al Moldovei. Următoarea oprire o facem în București, unde în ședința găzduită în Hotelul Concordia, era ales domnitor al Țării Românești pe data de 24 ianuarie a aceluiași an. Domnul își va pune semnătura pe numeroase legi care au condus la făurirea României moderne. Finalul prezentării mele este un îndemn pentru toți românii de a merge cu toții pe urmele și faptele marelui voievod, un îndemn de a nu precupeți nici un efort pentru a afla cât mai multe date din istoria noastră, pentru că ,,istoria este cea dintâi carte a unei nații”, spunea Nicolae Bălcescu.

SOLOMON JESSICA– clasa a VIII– a

24 Ianuarie – Unirea Moldovei cu Țara Românească

Încă din 1859, românii sărbătoresc Unirea Principatelor Române. Unirea Moldovei cu Țara Românească a fost făcută sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Divanurile ad-hoc, au demonstrat dorința de unire a populației. În toamna anului 1858, au fost organizate alegeri pentru desemnarea domnitorilor. La 5 ianuarie1959, în Moldova, Adunarea electivă l-a ales în unanimitate ca domn pe Alexandru Ioan Cuza. În Țara Românească, alegerile urmau să se țină pe 24 ianuarie. A fost propus și de această dată ca domn Alexandru Ioan Cuza. În aceste condiții, Cuza a devenit domnitor în cele două principate. După înlăturarea sa de la domnie în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern Sigmaringen.

ADĂSCĂLIȚEI LARISA- clasa a VIII-a


Slavă eroilor ! Pe-acest pământ Suntem aici de două mii de ani, Pe-acest pământ, binecuvântat, Uniți la bine și la greu. Străbunii s-au jertfit pe front, Stăpâni pe dragul nostru plai, Conduși de-un gând neîntinat, Păziți de bunul Dumnezeu. Liberi, în veci, să fim pe-acest pământ! Strămoșii au luptat eroic Pământul l-am stropit cu-a lor sânge, Pentru păstrarea sfintei glii, Și au sperat cu-a lor credință, Noi vom apăra destoinic Să îl cinstim în veci cum se cuvine, Pământul scumpei Românii. Primind un dar de preț, ce nu se vinde! Acum, în prag de sărbătoare, Să fim uniți în prag de Centenar! Pentru toti acei care-au luptat Sărbătorind, români, cum se cuvine, Aducem flori la-aniversare, În cinstea bravilor eroi în dar, Și le spunem că nu i-am uitat! Aniversăm cu toți, Marea Unire!

Bălţătescu Ana Eliza Codita Robert--cls. a IV- a clasa a II-a, Cracăul Negru

Cracăul Negru

Înv. David Mihaela Înv. Andrişoaia

Mihaela

Centenar 2018


ALEXANDRU IOAN CUZA ( 1859-1866 )

ORIZONTAL: 1) Cea mai importantă lege adoptată de Al. I. Cuza în 1864 care prevedea desființarea clăcii și împroprietărirea țăranilor cu lotul avut în folosință în funcție de numărul de vite deținut. – Voce de bărbat cu registru grav. 2) Realizată în anul 1859 prin dubla alegere a lui Al. I. Cuza ca domn al Moldovei și al Țării Româneș . – Personaj din „Eneida”. 3) Oraș care ocupă un loc important în biografia lui Al. I. Cuza, având în vedere faptul că aici a studiat până în anul 1831, iar în patrimoniul cultural al orașului se află clădirea în care acesta a locuit între anii 1844‐1859. – Jucat de actor pe scenă. 4) Isabela Săraru. – Alb ca colilia. 5) Elena Rose (soția lui Al. I. Cuza) pentru Sultana, mama lui Al. I. Cuza. 6) Conferința desfășurată la Constan nopol, capitala acestui imperiu, a recunoscut, la sfârșitul anului 1861, unirea deplină a Moldovei cu Țara Românească doar pe mpul vieții lui Cuza. – Pseudonim al scriitorului român Dimitrie Constan nescu‐Teleor. 7) Localitate în Brazilia.

– În naos! – Două linii. 8) A doua cameră a Parlamentului, introdusă de Al. I. Cuza în anul 1864 cu denumirea de Corpul Ponderator. – Care nu are nimic în interior. 9) 1859, cand are loc dubla alegere a lui Al. I. Cuza. – Țara noastră a cărei denumire se va impune în mod oficial în 1862, după ce marile puteri au recunoscut dubl]a alegere a lui Al. I. Cuza (1859), precum și realizarea unirii depline (1861). 10) Fiica cea mare a postelnicului Iordache Rose și a Ca ncăi cu care Al. I. Cuza s‐a căsătorit în 1844. Nu a fost o căsătorie reușită. Mulți ani, Cuza a iubit o altă femeie, Maria Obrenovici, care i‐a dăruit 2 băieți (Alexandru și Dumitru), care vor fi crescuți chiar de soția sa.

– Omul din palat!

VERTICAL: 1) Localitate în județul Iași unde se găsește Palatul Domnesc al lui Al. I. Cuza, cumpărat în anul 1862. În anul 1978, aici

s‐a deschis Muzeul Memorial „Al. I. Cuza”. Inițial, Cuza a fost înmormântat aici, conform dorinței sale, dar în mpul celui de‐al doilea război mondial, osemintele sale au fost duse la Curtea de Argeș apoi au fost depuse la Biserica Trei Ierarhi din Iași, unde se află și astăzi. 2) Localitate în Cuba. – Coada lungă de la o rochie (pl.). 3) Șanț pe un disc. – Prenumele tatălui lui Al. I. Cuza, ispravnic de Tutova. 4) Par în vie. – Mii (fam.). 5) Femeie din Letonia. – Tonalitate. 6) Prenume feminin. – Maria Andone. 7) Irinel Raba. ‐ „... lui Cuza”, poves re de Dumitru Almaș. Aceasta este o veche unitate de măsură pentru capacități și greutăți, egală cu circa un litru (sau un kilogram) și un sfert (neart.). 8) Orașul vasluian unde s‐a născut Al. I. Cuza la data de 20 mar e 1820. – Inimă de canar! 9) După. – „Codul ...”, act norma v care cuprinde cele mai importante reglementări referitoare la raporturile dintre persoanele fizice și juridice private, adoptat de Al. I. Cuza în anul 1865. 10) Comună în județul Vaslui unde, la data de 30 aprilie 1844, a avut loc căsătoria dintre Al. I. Cuza și Elena Rose . Astăzi, în această comună se găsește conacul familiei Rose , precum și mormântul soției lui Cuza.– Albă pe margini!

DICȚIONAR: RAPO, DCT, ARAI, CAV, UNAS, RIL

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

2

3

4

5

6

7

8

9

10

Rebus


Am făcut parte din cea mai bună generaţie a fotbalului românesc şi mi-a bătut inima la fiecare imn naţional cântat pe stadioanele lumii. Nimeni nu va şterge din memoria mea emoţiile de atunci. Voi face mereu totul pentru ţara mea, aşa cum am făcut-o şi când mă aflam pe teren. Gheorghe Hagi

Centenarul Marii Uniri reprezintă un prilej de profundă bucurie și mândrie națională.

Să sărbătorim reflectând la toate etapele marcante ale acestui parcurs istoric și la cele mai

frumoase speranțe pentru viitorul României.

Doina Melinte

Din afară pare că toate performanțele mele îmi aparțin. În adâncul sufletului, le-am dăruit

țării mele.SĂ DĂRUIM României este ceea ce mi-aș dori pentru următorii 100 de ani!

Catalina Ponor

M-am întrebat mereu de unde vine acea emoție puternică, profundă, acel fior care te

străbate în toată ființa ta când auzi sau vezi anumite simboluri naționale. Am nutrit acest

sentiment când concuram și îl trăiesc și astăzi, când sunt prezentă la competiții în care

sportivii români cuceresc trofee. Imnul, steagul României, un costum tradițional dintr-o

anumită parte a țării, dulcele grai moldovenesc, molcomul cuvânt ardelenesc, vorba

apăsată din sud, momentele din istoria țării mele mă fac să fiu parte a acestei națiuni.

Nadia Comaneci

Centenar 2018

Sunt 100 de ani de când România este o mare echipă, care trage împreună pentru

victorie. Victoriile pot fi mai mari sau mai mici, dar sunt mai dulci alături de coechipieri, iar

înfrângerile dor mai puțin când le împarți cu ceilalți. Sentimentul devine copleșitor atunci

când ai tricolorul pe tricou și ți se intonează imnul național. Hai, România!

Ivan Patzaichin

Sunt extrem de onorată să fac parte din Istoria Sportului Românesc și îmi doresc ca

generațiile viitoare să ducă mai departe povestea celor 100 de Ani!

Gabriela Szabo

Selectie realizata de profesor Luminita Savin


Cum explicăm copilului semnificația zilei de 1 Decembrie

1 Decembrie este ziua nașională a

României, o zi plină de semnificații și de o mare încărcătură istorică. Cum putem explica unui copil ce nu a pășit încă în minunata lume a istoriei semnificația acestei zile?- simplu- prin joc Primul pas ce trebuie făcut pentru înțelegerea semnificației acestei zile este să localizăm cu cei mici România pe o hartă sau un glob,punându- le degețelul, și să le explicăm, pe înțelesul lor, ideea de graniță, și de vecini.

Un alt pas important, este acela de a le vorbi copiilor despre steagul/ drapelul țării, semnificația culorilor( albastru înseamnă libertate, galben- dreptate iar roșu- semnifică frăția) dar și despre faptul că fiecare țară are unul, însă diferit.

Semnificația Unirii o putem explica tot prin joc: să ne imaginăm că înainte de

unire existau mai multe țări românești conduse fiecare de câte un rege; pe date

de 1 decembrie Regele Ferdinand I a reușit să unească toate țările, sub numele de

România, la Alba Iulia. Dacă copilul devine interesat îi putem arăta câteva imagini cu diferiți regi. Cel mai captivant lucru pentru copil va fi întotdeauna un material cât mai

animat și mai colorat; putem picta cu ei harta româniei în culorile drapelului, putem

să construim un steag din material sau hartie, să facem ecusoane personalizate,

să ne jucăm cu hârtia creponată sau glasse. Un alt lucru important este acela de

a înțelege ideea de țară, putem să îi explicăm copilului tradițiile țării noastre,

lucrurile cele mai importante, personalitățile cele mai importante, costumele populare;

trebuie să facem copilul să înțeleagă ideea că fiecare țară este diferită; trebuie să îi conturăm în minte faptul că țara unde el locuiește- România, nu se aseamănă cu

Grecia, Italia sau oricare altă țară pe care el a vizitat- o în vacanță. În fiecare oraș din țară are loc parada cu ocazia zilei de 1

Decembrie, important este să ducem copilul să vadă parada explicându- i tot ceea ce se

întâmplă acolo, luând contact și cu imnul național, pe care îl va recunoaște de fiecare

dată. Trebuie să știm că activitățile de 1 Decembrie pentru copii nu trebuie să fie

solemne sau extrem de serioase, trebuie să ne bazăm mai mult pe creativitate și pe joc.

prof. înv. primar Luca Diana

TRICOLORUL ROMÂNESC: MĂRTURIE A VECHIMII ŞI DĂINUIRII NEAMULUI

Cele trei culori ale drapelului românesc – roşu, galben şi albastru – sunt de origine străveche, iar reunirea lor pe stindardul naţional are adânci semnificaţii istorice, exprimând dăinuirea noastră neîntreruptă pe aceste locuri în care ne-am plămădit ca popor, legăturile permanente între românii de pe ambii versanți ai Carpaţilor, idealurile de unitate şi independenţă nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existenţe.

Mihail Kogălniceanu şi generatia sa primiseră tricolorul, prin tradiţie de la străbuni şi o dată cu el şi explicaţia însemnătăţii pentru toti românii. Este, deci, fără îndoială că în perioada modernă s-a păstrat o tradiţie mai veche, din bătrâni, a tricolorului. Dar unde se află izvorul de la care porneşte tradiţia?

Cele trei culori, roşu la dreapta, galben la mijloc şi albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, aşezate în ordinea şi în poziţia culorilor drapelului românesc de astăzi, se referă la Dacia Traiană, confirmând afirmația lui J. F. Neigebaur că tricolorul românesc este o moștenire de la începuturile primului mileniu.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, şi Sf. Gheorghe călare pe un cal alb în luptă cu balaurul, pe cealaltă parte, era de culoare roşie. Făurit de Bogdan I (1359 – 1365), la întemeierea ţării, care a preluat culoarea roşie, transmisă de tradiţie, din vremea Daciei, el a fost păstrat identic de urmaşii săi în domnie.

În Muntenia, steagul cel mare al ţării pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 – 1600) era din damasc galben – auriu, având la centru o acvilă neagră, stând pe o ramură verde de ienupăr şi ţinând în cioc o cruce patriarhală roşie.

Datorită asupririi naţionale la care au fost supuşi de stăpânirea maghiară şi apoi de cea austro – ungară, români ardeleni deşi constituiau majoritatea populaţiei şi erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea să-şi aleagă singuri culoarea drapelului şi n-au fost reprezentaţi printr-un simbol aparte pe steagul şi stema principatului, nici în evul mediu şi nici în epoca modernă. Ei au avut, totuși, un simbol propriu, culoarea albastru – azur (cer), moştenită din vremea Daciei, pe care, dacă n-au putut s-o impună pe însemnele ţării, datorită împrejurărilor vitrege ale istoriei, au păstrat-o pe stemele de familie şi au transmis-o, astfel, din generaţie în generaţie, ca expresie a vechimii şi înfrăţirii lor cu glia străbună.

Adunarea la un loc, pe acelaşi drapel, a celor trei culori, roşul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni şi albastrul – azur al românilor transilvăneni, reprezintă o singură ţară, alcătuită din provinciile ei Moldova, Muntenia şi Transilvania şi un singur popor.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel şi când s-a înfăptuit aceasta? Cercetarea istorică ne conduce, cum e şi firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al ţărilor românesti.

Înfăptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, trebuia întărită printr-o serie de reforme largi şi radicale. Alexandru Ion Cuza spunea: ,,Steagul e totodată trecutul, prezentul şi viitorul ţării, întreaga istorie a României!”. El avea însă culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc şi albastru jos.

Prin Constituţia din 1866 s-a stabilit ca tricolorul să aibă culorile aşezate vertical, în ordinea albastru alături de hampă, galben la mijloc şi roşu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din feţe stema ţării”.

Tricolorul românesc păstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul şi Avram Iancu, s-a înăltat demn în ziua de i Decembrie 1918, îndemnându-i pe românii din cele patru zări să se unească spre a putea birui în lupta lor dreaptă..

Dionisie Savin


Camera bunicii

Ceahlăul - file de eseu prof. Dionisie Savin, Școala Crăcăoani, manager proiect

Pe tot întinsul țării nu este alt munte mai cunoscut, mai căutat, mai des pomenit. A dat naștere la povești ori legende în popor, la descrieri minunate din partea multor scriitori. Faima lui nu stă numai în amănunțita arhitectură a formelor de piatră, care au răscolit imaginația poporului; nu i-a

stabilit-o numai impunătoarea-i înfățișare, înălțându-se deasupra celorlalți munți învecinați, cât faptul că prin aceasta e în adevăr un far zărit de la mari depărtări.

Dimitrie Cantemir avea dreptate când scria: „dacă ar fi fost cunoscut celor vechi, nu era să fie mai puțin slăvit în fabulele lor decât Olimpul, Pindul sau Pelionul".

Numirile pe care poporul a dat diferitelor stânci izolate sau grupurilor de stânci dovedesc aceeași părere, iar asemănarea din depărtare a siluetei lui cu acoperișul unei biserici, nelipsindu-i nici turnul, nu a scăpat observării adesea adânci a poporului, când, a dat numele de Toaca vârfului celui mai înalt și de Panaghia, (...) monolitului alăturat. De la Detunata, stâlpi mereu sfărâmați de trăsnete, până la Duruitoarea, cascadă ca laptele, cu glas neogoit, din taina desișului de brazi, numirile sunt toate evocatoare. Ici e Căciula Dorobanțului, o cușmă de curcan în vârful unui stâlp scund de piatră; dincolo Jghiabul lui Vodă, Gardul Stănilelor. Până la Dochia împietrită lângă turmele de oi; toate numirile sunt plastice. Deși vârfu-i ca un turn nu atinge nici măcar 2 000 m înălțime, ridicat peste ceilalți tovarăși de piatră, adunați ca mulțimea în jurul tronului unui stăpânitor, se zărește din mari depărtări. Cu cât te apropii de el, ori din ce direcție, te uimește bogăția și varietatea sculpturilor în amănunt. E alcătuit din pături groase de conglomerat, din care se desprind ușor bolovanii și prundișul ce-l compun, dând noianul turnurilor și a turnulețelor admirate de pe orice parte a versantului. Dar în mantia de conglomerat s-au păstrat colțuri mari de stânci de calcar, alb ca marmura, în care iarăși forțele naturii au săpat micile peșteri din Polița cu Crini. Alternând cu conglomeratele sunt straturi de gresii, uneori groase, care se comportă altfel în lupta cu atmosfera, dând bancuri ca prispele, Lespezile poporului. Varietatea geologică i-a mai adus un avantaj; izvorul cu apa rece de la Fântâna Măcărescului, acela ca gheața de sub Toaca, ori altele din care izvorăsc undele revărsate ale DuruitoareI.

ECOLOGISTII IN AN CENTENAR


BISERICA ORTODOXÃ ROMANÃ ȘI MAREA UNIRE Primul Război Mondial (1914-1918) a adus pentru romȃni ȋmplinirea idealurilor de identitate nationalã,unirea tuturor romȃnilor ȋntr-un singur stat. In desfãurarea acestor evenimente majore ale romȃnilor, Biserica Ortodoxa Romȃnã este alaturi de popor prin clericii ºi credincioºii sãi. La realizarea Marii Uniri de la 1 decembrie -1918 , in vechea Romȃnie au fost mobilizaþi peste 300 de preoţi ca şi confesori militari, ȋnsoţind trupele pe cȃmpul de luptă , călugări şi călugăriţe au activat ca infirmieri ȋn diferite spitale de campanie sau pe front. In Transilvania, peste 150 de preoţi au fost aruncati ȋn ȋnchisorile maghiare sau deportaţi in vestul Ungariei. Cele două biserici romȃneşti din Transilvania(ortodoxă si greco-catolică) au

fost reprezentate la Alba Iulia prin 5 episcopi, 4 vicari, 10 delegaţi ai Consiliilor Eparhiale, 129 protopopi, cȃte un reprezentant al institutelor teologico-pedagogice şi cȃte 2 reprezentanţi ai studenţilor teologi la care se adaugă preoţi veniţi să ȋncununeze dorinţa de a trăi neasupriţi, ȋntr-o singură ţară. In Marele Sfat al naţiunii romȃne au fost aleşi şi slujitori ai bisericii: Miron Cristea, viitorul patriarh al Bisericii Romȃne şi episcopul greco-catolic Iuliu Hossu au fost aleşi ȋn delegaţia de 4 persoane care a prezentat Actul Unirii, regelui Ferdinand la Bucureşti. La manifestările din urmă cu 100 de ani au participat peste 100.000 de romȃni şi a ȋnceput cu săvȃrşirea Sfintei Liturghii la ora 7 ȋn cele două biserici(ortodoxă si greco-catolică) iar la ora 10 s-au adunat pe Cȃmpia de la Alba Iulia , unde episcopul Caransebeşului ,Miron Cristea, a rostit o rugăciune compusă cu acest prilej. In toate bisericile din Ardeal, clopotele bisericilor au dat de veste romȃnilor ca Unirea era infăptuită, iar preoţii au săvȃrşit slujbe ȋn semn de mulţumire.S-a alcătuit Marele Sfat Naţional format din 212 membri,ȋntre care episcopi, profesori de teologie, protopopi si preoţi cu atribuţii legislative.

La 14 decembrie o delegaţie a Marelui Sfat in frunte cu episcopul Miron Cristea s-a deplasat la Bucureşti si i-a ȋnmȃnat regelui Ferdinand I actul unirii Transilvaniei cu Romȃnia. Drept urmare , la 24 decembrie regele Ferdinand promulga decretul de unire a Transilvaniei şi totodată a Basarabiei şi Bucovinei cu Romȃnia. Biserica a fost alături de popor ȋn momentele de răscruce ale istorie, sprijinindu-i ȋn dorinţa spre o viaţă mai bună ȋn libertate, unitate natională şi demnitate.

profesor Petronela Oltianu


Motto: “Pentru a trãi o viațã care ți-a fost datã ești dator sã o meriți, atât ca om, cât și ca neam, în fiecare zi.” Mihai - Viteazul

Un crâmpei din arborele istoriei Toamnă...toamnă de aur şi de vis.Versailles.Versaillesul este scăldat în aur şi în vis, iar toamna aceasta timpurie parcă îi aprinde cu licăriri arămii vechea grandoare, şi, ca prin vis, alunec, păşesc, valsez, trăiesc cutezanţa unui rege de-a fi frate de-o lumină cu soarele. Şi soarele se ascunde printre draperii de brocart, prin candelabre, oglinzi, ori prin labirinturi

tăinuitoare de şoapte, dragoste, istorie. Sub tavanele scăldate în aur topit, de toamnă şi de bogaţie, s-au pornit campanii, s-a dansat, s-a clădit şi s-au adunat cioburi, s-a scris carte de mărire, s-a clădit, treaptă cu treaptă, o scară ce urcă spre un nou Olimp. Păşesc, valsez, visez. În juru-mi, grădini nesfârşite poartă povara toamnei şi a timpului.Alei, fântâni, statui, toate par însufleţite, viori vii ale unei uriaşe orchestre ce cântă aievea sub cerul Franţei, un cântec stins, dar viu, de arme, glorie şi vitejie. Deodată, chemarea unui arcuş îmi curmă visarea. Trianonul. Marele Trianon. Impunător şi cald totodată în spatele unui chip de marmură roz, te face pe nesimţite să-ţi îndrepţi paşii către umbra coloanelor sale. Arcuşul a tăcut, însă undeva, acolo, aud cum bate o inimă. Păşesc, valsez, însă acum ştiu că nu mai visez deoarece undeva, înăuntru, bate o inimă, iar eu o aud, o aud cu inima mea. Păşesc. Tablouri, candelabre, pânză şi cristal. Încă un pas. Lemn. Aici, aici bate.

Urechile aud, inima aude, ochii citesc “ La acestã masã, la data de 4 iunie 1920, s-a semnat Tratatul de la Trianon, între Puterile Aliate învingãtoare în Primul Rãzboi Mondial și Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro Ungar.” Inima României a bătut întâia oară la Alba Iulia, însă de aici, ea s-a făcut auzită întregii lumi cu sonoritatea căderii de pe creştetul ungurilor a Sfintei Coroane maghiare şi a prăvălirii ei în ţărâna de pe carâmbul celor care l-au tăiat pe Viteazul. Şi inima bate, bate neîncetat, unind aşa cum numai o inimă poate, cu artere nevăzute, unind tihna acestei săli cu dangătul de prunc al clopotului Albei Carolina, unindu-le mai departe, prin timp, lacrimi şi credinţă, cu dangătul întru nemurire al

clopotului Putnei şi mai apoi, ca într-un zâmbet suprem, cu dangătul clopotelor Târgoviştei. Ating masa cu vârful degetelor şi istoria râde şi plânge sub palma mea. Lemnul e cald, iar o rază din soarele toamnei îi mângâie fibra. Ating incă odată lemnul, martor cuminte, vechi ca un noian de secole şi nou ca zorii unei biruinţe. Dar ce e un noian de secole în faţa unui lemn ? Nimic. Acolo, în lemnul acela, e ascuns fiorul şi dorul din lemnul porţii prin care Mihai Viteazul intra victorios în cetatea Alba Iulia, din lemnul gorunului de la Ţebea şi-al bisericii din Albac, din lemnul roţii pe care Horea a grăit “ Mor pentru ţară”, ca ţara să-i răspundă: “ Mă nasc pentru tine şi pentru copiii tăi ” , din lemnul fluierelor ce doineau româneşte către Carpaţi, visând la unire. Acolo, în fibra lemnului alintat de soare, tresare un crâmpei din lemnul toiagului unui cioban, Cârţan, care-a coborât opinca de pe Columnă şi-a aşezat-o în nemurire, o aşchie din lemnul fiecărei cruci de erou, din lemnul atâtor şi-atâtor icoane în faţa cărora se-nchinau sufletele transilvane la Sfinţii ce ştiau că, într-o zi de mugur de vară, lemnul acestei mese va fi părtaş la izbânda unui neam.

prof. Vidu-Afloarei Neculai


Centenar 2018

SAMOILĂ MÂRZA- FOTOGRAFUL UNIRII

Singurele fotografii de la Marea Unire din 1918 au fost făcute de Samoilă Mârza, cel care a reușit să imortalizeze câteva imagini ale evenimentului.

Venit de pe frontul din Italia cu patru zile

înainte de 1 Decembrie, unde a luptat în armata austro-ungara, Samoilă Mârza

pleacă de la Galțiu, la Alba Iulia, pe o distanță de 11 kilometri cu bicicleta cu care-și cară aparatul cu burduf, trepiedul și clișeele de sticlă. Din păcate, Samoilă

Mârza nu a avut acces în Sala Unirii, pentru că nu avea credenţional (permisul de acces la adunarea din Sala Unirii

- n.r.) şi din sală nu există nicio fotografie. Fotograful a realizat, în

1919, un album despre 1 Decembrie 1918, numit "Marea Adunare de la Alba Iulia în chipuri", pe care l-a oferit cadou unor personalităţi ale perioadei respective: Regele Ferdinand I, primul ministru I.C. Brătianu, Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, generalul francez Henri Mathias Berthelot. De asemenea, un exemplar al albumului a

fost folosit ca document, fiind depus de delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Versailles Samoilă Mârza a reuşit, de-a lungul

timpului, să imortalizeze evenimente istorice importante, precum vizita Regelui Ferdinand I din anul 1919 de la Alba Iulia, Abrud şi Câmpeni, încoronarea Regelui Ferdinand I cu Regina Maria, în 22 octombrie 1922, la Alba Iulia, sau în 1928 - manifestările organizate la Alba Iulia pentru a marca împlinirea a zece ani de la Marea Unire. În ultimii ani ai vieţii, Samoilă Mârza a trăit în sărăcie, fiind nevoit în anumite momente să-şi vândă chiar şi clişeele pe care imortalizase evenimente istorice importante.

Pe micul monument funerar de la căpătâiul marelui fotograf se pot vedea una dintre celebrele fotografii ale acestuia din 1 Decembrie 1918 şi urmele somaţiei lipite de administratorii cimitirului, prin care anunţau exhumarea pentru neplata taxei de concesiune.

Profesor Luminita SAVIN


ALBUM DE ACUARELĂ ȘI DESEN ȚINUTUL NEAMȚULUI ÎN AN CENTENAR

INTERVIU ,,Pelerinaje la mănăstirile din muntii Neamţului” Locul înregistrării : Crăcăoani – Mitocul Bălan Tipul înregistrării: audio Numele intervievatului: preotul PROCLU Numele celui care a realizat interviul/şcoala/clasa: BM, Şcoala Magazia, clasa a VIII-a B.M -Multe din Mănăstirile din preajma localitatii noastre fac parte din circuitul pelerinilor ortodocşi. Va rugam sa ne spuneti daca este gresita interpretarea Pelerinajului ca o căutare a drumului spre Dumnezeu ? P.P.- Uite cume e. A venit un frate de la Schitul Sihla şi a spus aşa clar: că Părintele Stareţ îi dă voie să meargă şi el cum merg alţi părinţi şi creştini şi eu i-am spus că părintele nu se poate descurca singur în lume. L-am întrebat cum te duci cu oamenii ? Da uitea-aşa, că m-ajută. Uite –ceva, la lucrarea asta când te duci la locurile sfinte trebuie să ai un părinte de la care sa asculţi o predică, un sfat duhovnicesc şi care să-ţi explice cum trăiau sfinţii şi mântuitorul pe timpurile cele. Dacă te duci cu părinţii, măcar vii mai încărcat duhovniceşte. Dacă te duci cu oameni fără de Dumnezeu, ori slabi de credinţă atunci nu ţi-i de folos. Ce am vorbit pentru călugărul acela, este de folos şi pentru creştinii de la sate sau de la oraşe. Cei care se duc cu un părinte trebuie să aibă momente de rugăciune, să cugete la moarte, cum spune un sfânt părinte, ,,O moarte mai bine te-aş numi viaţă”. În ceea ce mă priveşte, dacă-i învăţ pe oameni să plângă pentru ce-i aicea pe pământ rămân înşalat şi eu şi acei care ascultă. Acum am ajuns în aşa fel, că m-am uzat, că nu mai pot vorbi şi mai mult îndemn a vă duce la preoţii bisericii. Unii m-o turnat că eu învăţ lumea să fugă pe munţi să se ascundă. Eu le-am zis o glumă la cei cu aparatele, care au venit de la Bucureşti, le-am spus aşa : dar noi oriunde fugim, tot în Europa suntem, n-are nici un rost să fugim. B.M Aţi putea sa ne dezvaluiti o pilda, o minune din cursul vietii dumneavoastra monahale pe care o considerati a fi utila si pentru noi copiii? P.P. Uit-ceva, ştiu cum mama m-o dus la biserică şi cum m-am mărturisit la părintele. Asta dacă eu am ascultat de mama şi de tata sunt cu o clasă înainte. Educaţia de acasă de la tata şi de la mama este prima clasă. Când te duci la şcoală, la profesor, la învăţător, ai o clasă în plus. Aşa era când eram mic, copiii se duceau la biserică, se duceau la mărturisit şi căutau s-adormă în rugăciune. La părintele Cleopa am fost ca un fel de ucenic, mai simplu. Am stat mult la mănăstire pentru dragostea părintelui Cleopa, pentru că aveam evlavie la rugăciunile lui. De câte ori se ducea cineva simţea ajutorul lui Dumnezeu prin rugăciunile lui, pentru că părintele Cleopa când făcea de multe ori rugăciuni nu se mai dezlipea nimeni de la el, Duhul Sfânt te lumina. Asta e o ală intâmplare. B.M -Puteti face o comparaţie între modul în care se desfăşurau pelerinajele înainte de 89 şi după ? P.P.- Încă nu pot da cuvânt acum, şi nici nu mă pot lungi mai încolo să nu mă doară capul. Mata eşti profesor, eu te respect că Duhul Sfânt te-a luminat să fii profesor şi eu mă rog să –mi deschizi calea cum să mă descurc cu unele necazuri, fie prin carte, fie prin cuvânt şi-atunci m-ajuţi, iar eu fiindcă m-ajuţi eu te iubesc. Că dacă lumea ar avea milă, dragoste unul de altul, Duhul Sfânt ar face un rai pe pământ, dar din cauză că există multă duşmănie, când cineva s-o suit pe scară, celălalt îl trage de picioare în jos şi pentru treaba asta se supără Bunul Dumnezeu. Am întrebat şi pe conştiinţă: spune drept, dacă mor acum, mă mântuieşte Bunul Dumnezeu sau nu ? Şi-atunci când diavolul mă îndeamnă să înţep pe cineva, trebuie să-i spun aşa în gând: am să-ţi zic, dar nu azi. Că diavolul vrea azi şi eu ca să-l amăgesc îi spun: mâine, ca să mă răzbun şi-atunci scap. Uite asta-i! B.M -Va multumim pentru cuvintele si sfaturile pe care ni le-ati dat.


„Războiul e cea mai pură formă a nenorocirii.”

Mi se spunea Nicodim. Astăzi mi se spune doar „Argeșanu, în rând!”. Sunt nenorocit. Am știut asta încă de când poarta veche și roasă de ploi și vânturi a scârțâit ușor. Am știut că soarta mi-e pecetluită încă de când am văzut, în acea zi fatidică, prin sticla murdară a geamului, mersul apăsat al soldatului. Uniforma era nouă, trăsăturile aspre ale chipului său ciupit de vărsat abia distingându-se sub umbra chipiului. Avea în mână o scrisoare. Sentința mea la moarte.

15 septembrie 1916 Deși mă aflu pe front de aproape o lună, încă am impresia

că trăiesc unul dintre cele mai negre coșmaruri care mi-a marcat vreodată nopțile. Dizenteria și holera ne chinuie pe toți. Ne împărțim puțina hrană cu șobolani mari cât pisicile, dormim pe pământul umed în corturi goale, iar de spălat nici nu mai spun. Toate astea în timp ce ofițerii joacă cărți și beau în corturile pline de paie. Suntem nenorociți.

1 octombrie 1916 Mă cuprinde disperarea. O simt cum se târăște ca un

șarpe veninos spre inimă și mușcă din ea cu sete. Mă arde dorul cumplit de casă și soție. Nu trece zi fără să mă gândesc la iubita mea Elvira, lumina ce mă călăuzește prin întunecimea războiului. Calmul meu în zilele când înot în apele tulburi ale oceanului de lacrimi vărsate și scurse pe obrajii murdari. Liniștea mea printre bubuiturile puștilor și urletele soldaților. Mirosul meu de bună mireasmă când miasmele frontului și gazul îmi înțeapă ochii și îmi iau aerul. Iubita mea veșnică, unicul motiv pentru care mai trăiesc.

27 noiembrie 1916 Bătălia a luat sfârșit. Valea Oltului e în siguranță, nu se știe

pentru cât timp. Am trei coaste rupte si sunt grav rănit la umărul drept. Glonțul l-a străpuns și a lăsat în urmă o rană deschisă. Moartea bântuie prin imprejurimi. Eu însumi am împușcat zeci de soldați. Vremea se răcorește tot mai mult, iar frigul ne-a ajuns la oase. Nu avem haine groase și nu le vom căpăta până la prima ninsoare. Iarna e aproape, sfârșitul războiului încă prea departe. Dumnezeu să-mi ierte păcatele.

22 decembrie 1916 Durerea din umăr se intensifică odată cu schimbările

vremii. De altfel, e suportabilă, însă condițiile din corturile Crucii Roșii sunt cel puțin la fel de rele ca cele din tranșeele umede săpate de mâinile noastre. Doctorii abia fac față mulțimii de suferinzi ale căror gemete îți sfâșie sufletul. Din rănile purulente vin miasme greu suportabile. Pentru mulți, socotelile cu viața iau sfârșit, sub ochii unor preoți milostivi care se îndură să le stea la căpătâi. Vreau să scap mai repede de aici, miroase a moarte și a cloroform.

25 decembrie 1916 Soldații nu au Crăciun. Murim pentru patrie, ca mai apoi să

fim aruncați în gropi comune și să uite toți de noi. Bucuria Crăciunului ne e străină. Mâine o nouă zi pe front mă așteaptă. Sunt obosit și îndurerat. Am renunțat să sper că totul se va termina. Iată, e Crăciunul și eu nu mă aflu în brațele Elvirei. Nu miroase a cozonaci și nici a ace de pin. Nu se aude trosnetul lemnelor în sobă. Miroase a disperare, a transpirație și a fecale. Se aud doar tunurile, urletele și gemetele soldaților. Nu e Crăciun, doar război.

3 ianuarie 1917 Ne-au înconjurat. Gloanțele vâjâie cu iuțeală pe lângă noi.

Comandanții dau ordine. Nu-i aud. Tunurile bubuie. Camarazii mei cad ca spicele de grâu sub tăișul secerei. Sunt paralizat complet, cu pușca care acum pare de trei ori mai grea. Respir precipitat. Îmi transpiră palmele. L-am ochit.

Mă prăbușesc în zăpada proaspăt

așternută. Sângele.. pieptarul..Elvira...Oh, blestemat fie războiul!

Cadetul Nicodim Argeșanu e înconjurat de o parte dintre camarazi. Unul din ei îi verifică pulsul, deși toți știu că e inutil. Vrea să se ridice, însă suprinde mișcarea buzelor muribundului:

−Doamne.. vin...la...tine.. Și spunând acestea, și-a încredințat duhul

Creatorului său, lăsând în urmă o soție, un copil nenăscut de care nu va ști niciodată și o patrie măcinată de atrocitățile războiului.

Profesor Adina Raclariu

Eroul Gheorghe Răscănescu. În panoplia spiritualității și monumentelor comunei Crăcăoani, trebuie menţionate şi personalităţile ce şi-au adus aportul la renumele comunei; dintre acestea se remarcă maiorul Gheorghe Răscănescu. Gheorghe Răscănescu s-a născut la data de 30

ianuarie 1900 în satul Crăcăoani (judeţul Neamţ). Maiorul Gheorghe Răscănescu a fost comandantul Batalionului 1 în Regimentul 15 Infanterie (Dorobanţi) din cadrul Diviziei 6 Infanterie. El a acţionat pe frontul germano-sovietic, aflându-se în compoziţia Grupului de Armate "Don". Batalionul condus de el a fost singurul din componenţa grupului de divizii conduse de către generalul Mihail Lascăr

care a scăpat din încercuirea de către armata sovietică în timpul Bătăliei de la Stalingrad. De la 26 noiembrie şi până la 3 decembrie 1942, batalionul lui Răscănescu a luptat împotriva Corpului 8 Cavalerie al Armatei Sovietice împiedicând capturarea aerodromului vital al armatei germane de la Oblivkavia, gest eroic pentru care, la 4 decembrie 1942, a fost decorat cu Ordinul militar german "Crucea de cavaler a Crucii de Fier", fiind unul dintre cei 18 militari români care au primit acest înalt ordin german. De asemenea, a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a (prin Decretul regal nr. DR905/31 martie 1943) şi avansat la gradul de locotenent-colonel. A fost mutat apoi la Regimentul Motorizat 3 Vânători de Munte din cadrul Diviziei 1 Blindate. În cursul ofensivei sovietice din perioada 20-23 august 1944, el a comandat un detaşament din cadrul aceluiaşi regiment care s-a luptat cu forţele Armatei Roşii pe linia Paşcani-Roman, pentru a apăra calea ferată ce lega cele două oraşe. După arestarea mareşalului Ion Antonescu la 23 august 1944, locotenent-colonelul Gheorghe Răscănescu şi alţi câţiva comandanţi militari români au încercat să opună rezistenţă noului guvern condus de către generalul Constantin Sănătescu, dar nu au fost urmaţi de nimeni. După 23 august 1944, nu se mai cunosc nici un fel de informaţii despre Gheorghe Răscănescu.

Autori: prof. Dionisie Savin prof. Vasile Doroftei


REPRESIUNEA COMUNISTĂ şi REZISTENŢĂ ÎN MUNŢII NEAMŢULUI Odată cu înfiinţarea „Securităţii raionale” la Ceahlău, pe Valea Muntelui începe adevărata teroare. În miez de noapte gospodarii şi tinerii erau arestaţi de securiştii cu duba neagră. Un exemplu: Petruţ Alungulesei s-a exprimat într-o cârciumă că pune doliu la ţapină că a murit Stalin. A doua zi este arestat; un alt sătean, Coroamă, a strigat „Trăiască regele!”– acelaşi tratament etc. Cei arestaţi de pe Valea Muntelui au suferit în 18 penitenciare şi lagăre de concentrare şi într-o mină de plumb, suferind suplicii îngrozitoare, unii dintre ei murind în temniţă, precum Pamfil Sălăgeanu, iar familiile lor au suferit acasă teroare, confiscări, precum familiile preotul Vlad, Coroamă, Năfăreanu sau Matasă etc. Pentru diversiune, ţi se arunca în curte, sau pe ogor – o armă, un pistol, manifeste. Era un pretext ca celui care trebuia să fie arestat să „i se pună în cârcă”, că aceste obiecte îi aparţin. Printre motivele înscrise pe documentele de la arestare prin care deţinutul politic primea ani grei de închisoare erau cele de felul: „Legionar”; „a simpatizat cu Mişcarea Legionară”; „intensă activitate legionară”; „a găzduit un legionar”; „a ajutat cu bani şi mâncare pe legionari şi familiile acestora”; „crimă de uneltire contra ordinii sociale/art. 209 CP”; „uneltire contra ordinii sociale”; „uneltire contra ordinii sociale şi favorizare la uneltire”; „infracţiune de favorizare la uneltire contra ordinii sociale”; „ură rasială şi instigare împotriva socialismului”; „agitaţie pentru schimbarea formei de guvernământ”; „lansare de zvonuri alarmiste”; „deţinere ilegală de arme şi muniţii”; „deţinere de material cu caracter interzis”; „deţinere de armament şi broşuri subversive”; „omisiune de denunţ”; „crimă de război”; „contra regimului; (C.R.) „acţiuni contra Organizaţiei de Tineret (U.T.M.) şi maltratarea populaţiei evreieşti”; „huliganism”; „mic burghez”; „duşmănos contra reformelor băneşti” ş.a. Modul de acţiune preferat de către Securitate atunci când făcea arestări era de a intra pe neaşteptate în casele celor inculpaţi între orele 3 şi 5 dimineaţa. Un exemplu în acest sens îl dă Iustin Pârvu: "Noaptea dormeam cu toţii în cămăruţă, când pe la ora trei aud la uşă o lovitură puternică, aşa ca de bocanc, şi de pumni în uşă (...) mă ridic eu şi deschid uşa. Măi, băiete, îmi pun lanternele în ochi, intră peste mine - erau vreo 4-5 şi între ei şi secretarul Seminarului care i-a adus acolo- şi ceilalţi înconjoară toată casa. Eu am rămas aşa, nemişcat, nu mai ştiam ce-i cu mine. Se reped, percheziţionează tot, răstoarnă, dar nu găsesc nimic din ce căutau ei. (...) M-au împins spre poartă, la maşină. Unul deschide uşa şi ce văd? Înăuntru era plin de oameni, avocatul cutare, părintele cutare, profesori, cunoşteam dintre ei oameni unul şi unul." Arestarea se făcea de obicei noaptea sau în zori de zi, rareori se executa ziua. Maşina Securităţii, venea până în apropiere de casa omului, sau în apropiere de locul unde se afla viitorul deţinut politic. Dacă omul avea câine, care putea anunţa sosirea străinilor, acesta era otrăvit din timp. În ceea ce priveşte mijloacele de tortură utilizate de Securitate, acestea i-au cutremurat şi înspăimântat deopotrivă şi pe cei care au fost închişi, cât şi pe cei liberi, odată ce acestea au fost cunoscute şi în afara lagărelor şi închisorilor. Securitatea a utilizat neomenia din închisori şi din lagăre exersată în anii '50 drept experienţă pentru violenţa statală dezvoltată ulterior. Arestările în miez de noapte, imposibilitatea de a intra în contact vreme de ani de zile cu cei care fuseseră întemniţaţi şi chiar încarcerarea unor oameni fără vină au mărit lipsa de siguranţă a cetăţenilor. În arsenalul de cruzimi ale regimului de dominaţie sovieto-comunistă la care românii au fost supuşi, un rol deosebit de important l-a jucat tortura, cu repercursiuni atât în plan social, cât şi pentru atingerea unor scopuri imediate, prin obţinerea de informaţii considerate utile de către aparatul de Securitate. Unii dintre deţinuţi s-au sinucis în închisori, precum Ioniţă S. Ioachim – sat Poiana Borcii/Borca-Neamţ, care făcuse închisoare politică în două etape. A fost ameninţat că urmează a treia etapă. Fiindcă suferise mult după gratii, a hotărât să nu mai ajungă pe mâna torţionarilor. Într-o noapte s-a spânzurat de creanga unui măr din apropierea cismăriei sale, în ogradă; Ioan Popescu – învăţător şi director al Şcolii Primare din Mădei. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, participase la o instruire în cadrul


unui comandament german de la Vatra Dornei (probabil cursuri de contraspionaj militar). Cineva l-a pârât la Securitatea proaspăt înfiinţată la Ceahlău şi de frică să nu fie arestat s-a împuşcat cu un revolver în casa sa aşezată la circa o jumătate de kilometru de şcoală. Casa în care s-a sinucis, există şi astăzi, trecută în proprietatea lui Mitruţ Teodorescu din Mădei. Pamfil Sălăgeanu, care a activat în „Frăţia de arme” s-a sinucis în Penitenciarul Gherla. Când un deţinut politic era torturat şi murea în penitenciar, familia nu ştia despre el multă vreme. Certificatele de deces erau întocmite în fals şi dacă erau predate familiei, torţionarii căutau ca ele să fie primite de urmaşi în ziua de Crăciun sau în ziua de Paşti după ce trecea măcar un an de zile. Pe aceste certificate nu era precizat locul unde ei au fost înmormântaţi. Exemplu: Ioachim S. Mrejeru din Farcaşa, omorât în Lagărul de Exterminare de la Poarta Albă, de un paznic, nu se ştie unde a fost omorât şi care este locul unde a rămas acoperit de pământ. Samachiş Iosif din comuna Ceahlău a fost omorât în subsolul Ministerului de Interne din Bucureşti în timpul cercetărilor, apoi îngropat în Cimitirul Civil Ghencea din Bucureşti, într-un loc numai de torţionari ştiut – sub nume fals Samachiza. Alţi deţinuţi politici de pe Valea Muntelui, care au fost omorâţi în închisori: Cojocaru Aurel sat Poiana Largului II, în închisoarea Galata/Iaşi; Nicolae Conuţ din Hangu la Aiud; Crăciun Ghe. Ioan din Hangu, la Gherla; Anton Almăşanu – Poiana Teiului, mort la Aiud; arhimandrintul Teodosie Bonteanu – nu se ştie exact locul unde a fost omorât; Ioachim Mrejeru din Farcaşa, omorât în lagărul de exterminare de la Poarta Albă (nu se ştie locul unde a fost omorât); Crăciun Gheorghe – sat Coroiu/Petru Vodă din comuna Poiana Teiului, omorât în Penitenciarul Gherla; Aurel Vlad din Ceahlău, omorât în penitenciarul Sighet; Lulu Maxim din Ceahlău ş.a În timpul bătăilor, lui Grigore Caraza îi rupe o buză şi îi dizlocă maxilarul; părintele Gămălău este bătut cu vârful cizmelor în porţiunea genunchi-gambă. Elevii din Piatra Neamţ – născuţi pe Valea Muntelui, după ce au fost duşi la Securitate (în prima clădire a acestui sistem de tortură) – fosta casă confiscată de la ing. Volovici pe actuala stradă Sadoveanu. Au fost bătuţi cu frânghia udă până leşinau. Erau târâţi apoi la o cadă cu apă rece, vârâţi cu capul în apă până îşi reveneau, apoi erau luaţi din nou la bătaie. Urma bătaia în sistem „Morişcă”. După bătaia la „Morişcă”, urma alergarea prin cameră pe cimentul gol în timp ce torţionarii loveau în continuare cu bâta, unde nimereau: stomac, cap, coloană, moment în care elevii nu se puteau apăra. La Penitenciarul Aiud, deţinuţii erau loviţi chiar de foştii lor prieteni, camarazi de luptă şi de suferinţă cărora le dispăruseră din ei, mila, respectul faţă de om, dragostea şi iubirea faţă de aproapele, nădejdea. Ei erau mutilaţi sufleteşte şi deveniseră oameni anormali. Erau obligaţi să asiste la torturarea camarazilor lor. Erau bătuţi de obicei de deţinuţi de drept comun: criminali, hoţi de cai, violatori. Cei care nu au acceptat „Reeducarea”, erau bătuţi crunt. Cei care au cedat bătăilor, unii dintre ei au devenit informatori şi erau purtaţi dintr-o celulă în alta, printre foştii lor camarazi. Cei mai aspru pedepsiţi, au fost legionarii. Cei recalcitranţi, erau duşi la „NEAGRA”, celulă unde nu exista lumină nici aer, unde găseau hârdăul plin, rămas de la alţi deţinuţi politici. Pe jos erau fecale, apă murdară şi urină. În perioada „reeducărilor” dintre 1960-1964, peste 200 deţinuţi politici s-au menţinut pe poziţii ostile pe toată durata reeducării. Aceştia erau cazaţi pe „Zarcă” şi conducerea închisorii îi urmărea permanent. După informaţiile primite de la Caraza V. Grigore, în Aiud au existat peste 300 de preoţi ortodocşi. Peste 250 dintre ei s-au „reeducat”. Printre cei care au rezistat „reeducării” au fost şi preoţii Iustin Pârvu şi Mihai Lungeanu. Din celule, în fiecare zi se auzea strigând: „Mi-e foame! Mi-e foame!”. Au fost şi deţinuţi politici care au înnebunit strigând „Mi-e foame!”. Foamea a fost chinul cel mai groaznic după gratii. Dar tot după gratii „Rugăciunea inimii” i-a salvat.


Ministerul Afacerilor de Interne, avea trenuri-dubă/bou-vagon care circulau în toată ţara şi culegeau deţinuţi politici sau deţinuţi de drept comun, care era transferaţi dintr-un loc de detenţie în altul. M.A.I mai avea pentru distanţe mici şi „Dube”. De la închisoarea de unde pleca, deţinutului politic i se dădea ca hrană rece: o bucată de mămăligă uscată sau de pâine uscată mucegăită de circa 200 g, o bucată de brânză sărată şi mucegăită, 1-3 cartofi sau o ceapă. Au fost situaţii când unii deţinuţi politici au fost transportaţi cu duba sau cu trenul-dubă dintr-un loc în altul în lanţuri (cazul Grigore V. Caraza, care de la Securitatea din Constanţa este dus la Jilava şi mai apoi la Aiud în lanţuri). În aceste trenuri sau dube, nu exista aer, toaletă sau apă. Iarna era foarte frig, iar vara foarte cald. Când ajungeau la vorbitor, nu aveau voie să se apropie de cel venit de acasă. Rămâneai după gratii, iar cel de acasă se afla într-o cameră la o distanţă apreciabilă, iar în Lagărele de muncă forţată se discuta la distanţă de după sârma ghimpată (asta când aveai norocul să ai vorbitor). S-a întâmplat uneori când cei veniţi de acasă cu un mic pachet, nu şi-au recunoscut copilul sau tata sau pe mama (fiindcă ajunsese nişte schelete cu imagini schimbate) şi ei ca să nu plece acasă cu puţina gustare cu care veniseră, era oferită altor deţinuţi politici. Convorbirea de la vorbitor dura maximum 10 minute, în prezenţa gardianului. Şi cei cu infirmităţi au fost duşi după gratii precum Ion N. Ropotică – satul Petru-Vodă, care avea un singur picior. Al doilea picior îi lipsea, şi în locul lui era o proteză din lemn sau Nicolae I. Grigoriu – satul Poiana Largului/Poiana Teiului, care avea la ambele picioare cangrenă sau Ioan Gv. Cojocaru – satul Poiana Largului venise cu infirmitate din al doilea Război Mondial la ambele gambe ale picioarelor (dintr-un lagăr din Siberia). De obicei, deţinuţii politici, nu cunoşteau numele adevărat al torţionarilor sau gardienilor, ei erau cunoscuţi sub porecle. Acestor torţionari le dispăruseră mila, dragostea de om, erau mutilaţi sufleteşte, unii din ei deveniseră oameni anormali. După eliberarea din penitenciar/lagăr suferinţa nu se terminase. Urma prezentarea obligatorie din când în când la Postul de Miliţie de care aparţinea fostul deţinut politic, pentru a semna într-un Registru Special de Evidenţă. Fiindcă la eliberare erai obligat să semnezi „Angajamentul” şi „Declaraţia-tip”, după ce ajungeai la domiciliu, erai luat în primire de ofiţerul operativ de Securitate. După semnarea acestor documente, deveneai un izolat în „Marea Închisoare a Ţării”. În realitate, după eliberare, deţinutul politic avea o viaţă de „animal hăituit până la moarte”. Fostul deţinut politic, nu avea voie să spună nimănui ce a pătimit în închisorile comuniste. La eliberare, fostului deţinut i se dădeau hainele lui de acasă, cu care fusese arestat: erau rupte, pline de mizerie şi mucegai, de paraziţi, aproape putrede, miroseau urât. Fuseseră ţinute într-un sac murdar într-o magazie de asemenea murdară. La eliberare mai primeai şi un „Bilet de eliberare”. Nu toţi deţinuţii politici au primit asemenea „Bilet”, mai ales că unii au suferit după gratii chiar fără să fie judecaţi. Când ieşeai din închisoare sau din lagăr, plecai în grabă mare şi te mai uitai din când în când înapoi, să observi dacă nu te cheamă cineva înapoi după gratii. Dacă erai eliberat şi aveai noroc să te încadrezi undeva, erai scos de la muncă şi securiştii te plimbau dintr-un loc în altul, până mureai (exemplu, Dumitru Ruscanu/Soci-Borca). Din închisoare, se ieşea plin de boli şi suferinţe: cu pneumonie acută, cu început de miopie, cu început de surzenie, cu stomacul, intestinele şi plămânii distruse.

( Studiu realizat de Daniel Dieaconu si Dionisie Savin‐

con nuarea ar colului în numărul următor )

ZIUA CÂND ROMÂNII AU AVUT O SINGURĂ INIMĂ

1 DECEMBRIE 1918

1 Decembrie 2018… 100 de ani de la cel mai important moment din istoria țării noastre, Marea Unire. A fost singura dată în trecutul neamului nostru când toți românii au dorit același lucru: Unirea. Și pentru că toți românii au purtat aceeași dorință în suflet, ea s-a împlinit. Nu au mai contat interesele marilor puteri, nu a contat că tocmai am ieșit dintr-un război ce aproape ne fărămițase, nu a mai contat nimic. Voința neamului a fost mai puternică decât toate astea. Românii au demonstrat atunci că pot fi ca unul când vine vorba de marile idealuri naționale și că nimeni nu le poate sta în cale când în pieptul lor bate o singură inimă, a României Mari. Au urmat niște ani frumoși, când economia țării ne clasa printre țările fruntașe ale lumii, când intelectualii noștri impresionau în străinătate, când cultura națională a prins aripi, când era o mândrie să afirmi în fața celorlalte nații că ești român. Străinii vorbeau despre noi la superlativ, iar cei care cârmuiau țara aveau grijă ca renumele țării să fie păstrat.

Începutul României Mari este unul pe care îl poți găsi numai în cărțile de povești. Privind în urmă, nu poți decât să afirmi că „a fost odată ca niciodată”. De lemn să fii și nu poți să nu fii mișcat de realizările înaintașilor noștri. Ei au arătat că se poate și că românii pot face orice atâta timp cât sunt uniți „în cuget și simțiri”, vorba cântecului. Nimeni nu ne putea sta în față în acele momente. Drept dovadă, un an mai târziu, Armata Română defila prin Budapesta apărându-și unirea și monarhia constituțională, arătând statelor occidentale că suntem singurii din regiune care ne putem opune bolșevicilor. Devenisem o forță, iar forța noastră se trăgea din mândria de a fi român, mândrie pe care Unirea ne-o redase.

Privind retrospectiv, se cuvine ca în fiecare an de 1 Decembrie, și mai ales astăzi, în an Centenar, să mergem la mormintele bunicilor și străbunicilor noștri, pentru a aprinde o lumânare. Prin jertfa lor, am avut posibilitatea să fim un popor mare. Când jertfele au încetat și România a devenit mai mică. Iar egoismul zilelor noastre, face țara asta atât de mică, încât mă tem uneori că va dispărea. Poate că lumânarea respectivă ne va încălzi sufletele, lumina ei arătându-ne că putem fi mult mai mult împreună ca popor, decât separat, ca indivizi.

La mulți ani ROMÂNIA!

"După Basarabia, după Bucovina, mai lipsea o piatră din cele mai scumpe: Ardealul cu ţinuturile din Ungaria locuite de Români. Azi ne-aţi adus si această ultimă piatră a clădirii, care încoronează marea operă de unire. Putem privi cu încredere în viitor, căci temeliile sunt puternice, bazate pe principii democratice, ce sunt o chezăşie pentru dezvoltarea firească a unei vieţi sănătoase, ele sunt cimentate prin credinţa nestrămutată a unui şir întreg de generaţii, de apostoli ai idealului naţional (...) Să consacrăm unirea gândurilor, unirea sufletelor, dar şi unirea în muncă roditoare, prin strigătul: trăiască România mare, puternică şi unită“

Regele Ferdinand 1 decembrie 1918

Documents

GÂNDURI - scoala-cracaoani.roscoala-cracaoani.ro/wp-content/uploads/2018/11/Revista-Ganduri.pdf · Ediție aniversară— apartiție semestrială— Nr. 15 4 Centenar 2018 Marea