sintagme literare

2

GABRIELA CREȚAN (INVITATA REVISTEI)Caii de lemnUn an mănos a fost, rodind dezastre,Doamne, curge sânge din cer peste foile albenescrise

obrazul meu înti ns la uscat pe o sfoarăîşi schimbă paloriledupă direcţia vântului

măşti scălâmbe, uzate, purtate o viaţăcârpite pe-alocurise încreţesc, se rideazădezgustate se strâmbăati nse de fl ăcări avide

înşiruite alături măşti le melefeţe care curg una în alta. identi ce.alcătuind o singură şi înşelătoare fi gurăde pică înstelată cu ochi în ceafa mea pironiţi desfăcându-mi cozile grele

sau poate capete de lemnchipuri cioplite adunate în cerccaii de lemn ascunzând agresorii,vicleniistrânşi la o cină de taină

la o ceremonie în sala din mijloco nuntă, un botez, un priveghi(eu sunt mâncarea din blidele lor rânduitecu grijă. sacrifi ciul şi legeacare îl cere)

fi gurine de lemn încremenite şi oarbe – dar în dosul pupilelor o forfotă periculoasă se-ascunde -domnii judecători mă înscăuneazărosti ndîn cor îngeresc, diabolic,o homelie despre impostură şi vinăcontroverse, polemici sparg maxilarelestrânse,cuvinte înnodate, viperedeşertându-şi veninul...

sub mâna mea mugeşte hârti a ca o vită înfi eratăcăreia-i pui între coarne

semnul posesieiimploră şi-mi linge dreapta ereti cămultvinovata

care nu vrea, care nu poatecare-ncearcă să se smulgă din umărtârându-se-n silăspre locul geometric al tâmplei...

Anul a fost roditor – vezi calendarulploilor:udătura, merindeanu lipsesc nici celui săracdăruite au fost soaţele voastreca via binecuvântată a Domnului

în singurătate îmi sfârşesc cinastrăin numele meu de mine se îndepărteazănume sterp, îngheţat.

plouă afară. promisiuni de belşug.grăsimea pământului va unge gâtlejurişi-n anul care începe acum.

îmi întorc faţa, ca unul proscris.pagina albă rămâne.umbră fi delă şi castă, ca o cămaşă de moartepe care strălucesc sti gmatele. Vom coborî împreună.

Pe viu...I-au despicat pulpele cu un cuţit.a plâns.n-a venit nimeni.ca arama a strălucit desgolită spinareasub fulgerul bicelor. a ţipatţintuită ca de un vârf de catargde sluga plăti tăcare priveşte cu milă.

a ţipat. n-a venit nimeni.cortegii, centurii, armii nu s-au pornitpe uscat sau pe maredepartele nostru aproapes-a culcuşit în pusti e...

a ţipat şi a plâns în pusti epână cândcrinul leprei i-a sfâşiat pânteculîn sărăcie, umilinţă şi casti tate

Poesis

înfl orind.

soră i-am spus, surioară,gurile noastre nu sunt cu noiîmpleti torii de vorbe, meşteşugarii tocmiţica vinul mirositor curge pe buzele lor calomnia.

te-am iubit ca un regeîn taină şi mare întunericcelor de rând m-ai vîndut.

pe umărul nostru iedera se ridică încetne sufocăun şarpe frumos strălucind de cruzimeşi inocenţăne gâtuie blând cuprins de extazul actului sadic.

soră, i-am spus, surioară,totul se îndură pe viuîn sărăcie, umilinţă şi casti tate...

GrațieDacă îngerului îi va fi foame îi voi fi mâncare

împodobeşte-mă, graţie

va veni iarna ca o schimbare la faţăse va alege drojdia de esenţa clară– zarurile albe de negrele zaruri –un elixir luminos va străluci în paharele noastre înalte de nuntă

va pâlpâi cenuşa în urnă împodobeşte-mă, graţie

căci i-am tăiat caleaca un turn de aur în faţa lui înălţat până la cersau ca un spin înfi pt în vulnerabil călcâi „quo vadis, Domine?“roşie gura-i un soare de moarte mi-a fosta dinţilor albeaţă fulgerul care m-a ars primenitor vorbele lui m-au lăsat grea de o mare lumină

împodobeşte-mă, graţie...

sintagme literare

109

geniului românesc, care a atras atenția multor savanți: B.P. Hasdeu, Dumitru Caracostea, Ovid Densusianu, Constanti n Brăiloiu, Mircea Eliade etc., rezultând faptul că această capodoperă populară a luat naștere în mediul păstorilor, într-un trecut îndepărtat, și s-a cristalizat în mai multe genuri: colind, baladă, cântec bătrânesc, urătură la plug. Elemente poeti ce proprii acestei bijuterii, ca de exemplu: portretul păstorului, alegoria moarte-nuntă etc. au pătruns în mai multe genuri (cântec liric, epic, bocet, colindă de fată și de fecior etc.). Se pare că în forma colindului, care conține, în mod concis, elementele esențiale ale temei, trebuie să vedem prima formă de realizare, în realitate, după opinia lui Constanti n Brăiloiu, alegoria morții este preluarea creatoare pe alt plan a concepției arhaice despre viață și moarte a strămoșilor îndepărtați, a geto-dacilor. De altf el, ecouri ale acestei concepții s-au menținut până astăzi în ceremonia numită moarte-nuntă practi cată încă în unele zone ale țării”12.

După cum am anti cipat, rezolvarea formală a unui moti v folcloric universal în planurile naționale se concreti zează și în genuri sau specii literare diferite, în funcție de puterea tradiției locale. În folclorul nostru ti pul de variantă dominant este cel al baladei legendare, datorită faptului că în momentul istoric în care ne-a parvenit respecti vul moti v nenumărate alte balade urmau aceeași cale (Gruia Voinicul). Dar de multe ori moti vul împrumutat nu-și păstrează nivelul formal autenti c, putând trece de la versifi cație la proză, alegându-se și în această situație calea facilă, a minimului efort de memorie, așa cum spectacularul înlocuiește ceremonialul. Tache Papahagi, sprijinindu-se pe datele și materialul adunat de la două țărănci din Maramureș, constată că:

- Genul epic ar fi creația exclusiv a bărbatului performer folcloric, pentru că aceste teme ar presupune între ti mp o mare detașare de afecte pentru obiecti varea acțiunii și, cum femeia ar fi roaba propriilor simțăminte, rareori poate prezenta stări afecti ve. Femeia poate fi cu mare greutate altruistă, deoarece se implică mai mult în creație sau în nararea unei creații;

- Dacă femeia nu poate închega un eveniment oarecare în stare esteti că, ea păstrează prin memorie foarte bună și un fel de defantasti zare a unor moti ve, de integrare a lor într-o ordine controlabilă;

- Deosebitele calități arti sti ce pe care le întrunește sau nu colportorul sau creatorul respecti v (performerul, indiferent de sex).

Se susține de către unii cercetători ideea că variantele ar fi creații de sine stătătoare și ar putea deveni, la rândul lor, prin circulație și cizelare, prototi puri. Ele, conști ent sau inconști ent, de multe ori păstrează reminiscențe, episoade, linii directoare, fragmente ori sugesti i care ne pot conduce spre descoperirea arheti pului originar, de bază, (dacă vor fi adepți ai arheti purilor). Tulpina originară se păstrează, doar că, printr-un act de inautenti citate, pierde sau câști gă reprezentări formale. „Atât de determinanți sunt factorii care țin de individul reproducător, încât una și aceeași piesă folclorică, repetată la un individ la un interval mic de ti mp, de unul și același individ, comportă uneori schimbări sensibile

care merg până la prezentarea de variante diferite”13.Numai speciile folclorice care țin de domeniul ritualului

(cum ar fi descântecul) cunosc mai puține variante. Ele reprezentând, în cele mai frecvente cazuri niște formule tabu, nu pot primi reinterpretări, deoarece există credința în colecti vitățile folclorice că odată cu modifi cările aduse în cadrul lor s-ar ajunge la pierderea efectului apotropaic, miraculos, magic.

Cu cât un moti v folcloric circulă mai mult, spațial și temporal (în sincronie și în diacronie), cu atât el, virtual, poate primi mai multe recreări și reformulări, adică variante. O restrângere a circulației sale aduce implicit și o îngustare, o împuținare a numărului de variante.

Dar cântecul despre lume și viață al individului talentat este „ti nerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte” a omului și a omenirii și el unduie și leagă sufl ete și minți….

(Endnotes)1 Bibliogafi e: Ion Diaconu, Psihologie și creație populară, (în) „Anuarul Arhivei

de folclor, III, 1935, p. 232 Mihai Pop, Folclor românesc, vol. II, ediție îngrijită de

Nicolae Constanti nescu și Alexandru Dobre, Ed. Grai și sufl et - Cultura națională, București , 1998, p. 300

3 U I. Cicerov, Tradiție și paternitate în folclor, (în) „Etnografi e sovieti că”, 1946/2, p. 25-40

4 Ion Diaconu, Ținutul Vrancei, (Etnografi e – folklor – dialectologie), vol. I, București , 1969, p. 58-61

5 Ibidem, p. 616 Mihai Pop, Folclor românesc, vol. II, ediție îngrijită

de Nicolae Constanti nescu și Alexandru Dobre, cap Miorița. Performarea, receptarea și reperformarea variantelor, p. 299

7 Vezi, în acest sens, și interesantele contribuții ale lui Aurel Turcuș din lucrarea Descinderi în cultura populară, Ed. „Excelsior”, Timișoara, 2001, cap. Jertf a zidirii. Referințe documentare inedite, p. 91-93

8 Referitor la răspândirea acestui moti v în arealul românesc este remarcabilă contribuția profesorului clujean Ion Taloș, Meșterul Manole, Contribuții la studiul unei teme de folclor european, Editura „Minerva”, București , 1973

9 Am redat aici textul, cu câteva foneti sme maramureșene, din moti ve de accesibilitate, fi ind vorba doar de un eseu. Remarc, însă, asemănarea parțială cu unele variante ale Mioriței descoperite in zona Făgetului, dar și cu fragmente din orațiile de nuntă descoperite aici.

10 Vezi și lucrările: Ion Căliman, Cornel Veselău, Poezii populare românești . Folclor din Banat, Ed. Grai și Sufl et – Cultura națională, București , 1996, p. 296- 310 și Sub zarea cuvântului, culegere alcătuită și îngrijită de Ion Căliman, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 2003, p. 43-60

11 Mihai Pop, Folclor românesc, vol. II, op.cit., cap. Miorița. Performarea, receptarea și reperformarea variantelor, p. 301-307

12 Ioan Gh. Oltean, Ion Căliman, op.cit., p. 76-7713 Vasile Adăscăliței, Formarea variantelor în folclor, (în)

„Iașiul literar”, an XI, 1960, nr. 3, p. 70

La curtile dorului,

sintagme literare

3

Poesis

LIVIU IOAN STOICIU (INVITATUL REVISTEI)O cruce moale

Se închină. E crescut din pământ, aici, un copacnecunoscut, sălbatic, a înflorit pentruprima oară – cine l-o fi jupuit? Ce vrea să demonstrezecu asta? Sub scoarța de copac, vie, e o cruce, e moale la pipăit, are carne: are ochi, gâlme,limbă, gură care te scuipă dacă te apropii de ea cu gânduri rele. Cu ce s-o fi hrănind?Veniți de o vedeți, le strigă celor ce vând porumbei în piață. Porumbei care fac legătura cu lumeacealaltă – dați-le drumul din cuști! Poate porumbeii îi vor da de capăt. Vă

zic! Stă în picioare, drept, cu brațele întinse în părți. Ăsta sunt eu, o cruce – cu tot felul de cuvintestricate la picioare, care îmi deplâng slăbiciunea. Asemenea copacului: crescut din pământ,adus de vânt din tărâmuri îndepărtate,dulci, lâncezind. Aude

ecoul unei rugăciuni. Pe mine au înflorit viermiinădejdii! Du-te de aici, bă, drogatule!

Buna Vestire

O primăvară fără întrebări – plină doar de răspunsurisâcâite. Fără valoare. Iată-mă: golit. Cănu mai caut demult nimic, mă las în voia sorții: nu iesdin casă patru zile la rând, stau aplecat asupramea. Din a cincea zi îmi aleg un loc de spânzurătoare afară,

începând cu biroul de la revista Viața Românească și terminând cu tunelul metroului. Nu mă mai abat din drum, mă repetîntocmai, unele lucruri intime se ard în prezența mea, altele îngheață. Nu doresc nimănui să intreîn pielea mea. Mă simt în continuare pierdut, deșiacum nu mai are importanță cum mă simt, nu mai am de datsocoteală nimănui, nici mie. Cu toateacestea nu plutesc, nu m-am desprins de magia câmpurilor electromagnetice, mă țin în loc păcatelestrămoșești și gândurile de revanșă, amintirile sărutărilortale, frumusețea unei flori din șanț. Un impuls interior, de veghe, refuză să mă scoată din priză.

Mă deranjează îndoiala mea – în timp, oricum, voi redeveni nisip, spulberat de vânt, de ce trebuie să cred în ceva anume? Cu cine trebuie să mă mai confrunt? Nu m-a învățat nimeni cum să chem spiritele din lumea de jos, seara, la cimitir și cu toate astea știu cum să o fac, de ce amân confruntarea? Tot eu sunt și aici,în fața hârtiei pe care scriu, și în cimitir:azi e Buna Vestire.

De frică

Ciori care se spală în balta din asfalt, adâncă, intrând cu capul la fund – năclăite de praf, cu sângele străbunicului tău dinspre mamă pe cioc. Sângelenu se spală. De când cu noul

coronavirus,de frică. Uită-te atent la ele. Ești sigură că sunt ciorilepe care le-ai visat? Da, ciuguleau din cadavru. Era ciumă? Nu știu ce era. Că pe străbunicultău l-a urmat cine a putut, cei

ce au căzut n-au fost ridicați, pe un drum jalonat de cadavre, „erau numai piele și os și le luceau ochiica la nebuni”...

Te-ai țicnit și tu ușor, de ce te lupți atât împotrivata? Străbunicul tău, atunci, pur și simplu obosise și voiasă se tragă la casa lui. La casarecluziunii. Rămas

fără suflet. Degeaba. Tu arunci cu o altă piatrăîn ciori.

Calendar

Domnește o stare de toropeală generală. Eprimăvară, nu? El, simbol al responsabilității, face noi socoteli, compară, „cade într-o zi de duminică”,reia coloana de cifre, se trântește de perete. El, Calendarul Perpetuu. Acum aude mai bine inima

timpului, o pipăie, Doamne, cum mai mor toate – doarcă în grădina rațiunii tot nu sună oraînchiderii, se reia... Cifrele Calendarului sunt pline de bube, furuncule, ce naiba sunt? Sunt muguri gata să explodeze, nu fi copil, au rădăcini! Inferioare,

cifrele se uită liniștite la noi – cum trecem: generații după generații.

sintagme literare

4

Poesis

DINCOLO DE CER NU EXISTĂ MORMINTE!

1. Proolog

În gura nisipului ,clepsidra zâmbește a liniște!Liniștea în care aparțin,liniștea în care...îmi aparți!Pendula a semnat armistițiude pacecu secunda rătăcită din tâmplă!Pletele blonde joacă șotronulpe umărul tăuși sufletul de copil dă de pomanăhohote cristaline.Ochii ce mă răstignescîn privirea diminețilorîmi aduc obrazul soarelui să-l sărutadânc,până în miezul crucii !Voi rămâne cu el lipit de arsura buzelor.Noaptea va fi a licuricilorce-ți îmbracă cerul palmelorîn îmblânzirea dansului din coapsăși pântecul iubirii va naște...lumina!

2. De’ja’ vu

În fiecare dimineață,salivăm la o îmbucătură de viață,păianjeni ce-și țes pânzapeste ochiul crud al curcubeuluipână când ni-l furăumbra norului din gene!Dincolo de ferestre,ploile stau la pândăpentru un fulger din visulce ne îmbracă tâmpla!Doar el resuscitează pacea unuide’ja’ vu !Iubite...hai să scriem în lacrimaploii,povestea unui război,cu care să cucerim... iubirea!

3. Schimb de suflete

Controlăm demoniice ne aleargă sub piele,cu sfiala bulbului de ghiocelce sparge țărâna.

Frica foamei de prea multăprimăvarăne răstignește în cuie surdede foc!În ochiul ferestrei cu lună,umbrele fac dragostefără minte,fără să se întrebe de ce uneoriplesnesc în cioburi de lumină!Gândim câteva secundela cei ce privesc pe gaura cheii,apoi... palmele noastrefac schimb de suflete,fără... să se întrebe de ce!

4. Rămâi!

Rămâicând aripa de lapteîmi mestecă din tâmplăși tatuajul nopții nașteîn ridul meu albastruun fluture în zbor,când greierii mă plâng,cu lacrima vioriiîn ochi târzii, cărunțiși visele mă cern,pe drumul ce separăprăpastia... de punți!Rămâi!

5. Azi nu te îmbraci în fericire!

Azi,nu te îmbraci în fericire!E îndeajuns să o privești,prin ochii ce îți cad pe tâmpleși palmele ce te zidesc!Ele îți taie o feliedin râsul soarelui în zori,urmând ca noaptea care vine,tu să o speli în ploi...de flori.

Azi, nu te îmbraci în fericire!E îndeajuns să o săruți,să-i guști culoarea ce răsăre,

ADELACONCIU

apoi din umbra ei să muști!Să o cununi cu curcubeul,cu stelele ce îți plâng în ochi,în piept să-ți bată două aripitrezite într-un singur zbor!

Azi ,nu te îmbraci în fericire,azi...doar pe umăr ai să-i dormi!

6. Leagănă-mă

Ochiul nopțiiînvie luna în pletele pernei.Luceafărul îmi zâmbeștedin colțul viselorce au uitat să doarmă.Cu nisipul din palmeîți desenez trupul tânăr,rupt din veacul unui universflămând,ce-mi curge pe frunte.

Leagănă-mă iubiteîn dansul clepsidrei,să zbor...când se va stinge lumânareainfinitului din gene!Leagănă-mă...

7. Murg înaripat

Mereu ai fost o pasăre,trăind între atingeri de aripiși speranța că oul de aurte va alege pe tine!Ochiul din ceafă încă viseazăzboruri înalte,până la mâna divinăce-i va închide pleoapa!Respiri infinitul crudce l-ai primit în dar,până la răsuflarea albăde murg înaripat,până nările tale îi gustăvântul din coamăși săruți clepsidra întoarsădin gura unui nou început!

Groparul ...îngroapă sentimentemoarte,și cerul te ninge cu îngeri în setea de zori !

Un murg înaripat...aleargă prin zborul ce-ți crește pe umăr!

sintagme literare

5

Poesis

* * *

Acum citesc(e un fel de a spune)...de fapt – mai multmă interesează spațiiledintre cuvinte

și punctele – da!punctele ce-mi pun piedică...adică mă împiedicăsă mă gîndescnumai la cuvinte

poate avea dreptate Pessoacînd spunea că „orice puncte chiar centrul infinitului”...ceea ce ar însemnacă „eul” – ca punct imaginarar putea fi chiar centrulacelor confuziice-mi alcătuiesc viața...și de care devin vag conștient atuncicînd ne-trăinddoar citesc

sau – mă rog!atunci cînd erect și ereticîn numele unei rațiunifără necesitate – sau al unei necesitățifără rațiune –trec printre cuvinte

de fapt e „un felde rătăcire tristă”...în timp ce eu citescca și cum aș trăio altă viațăîn contratimp – sau poate nu

Colaj

(lui Valeriu Mircea Popa)

Cîteodatăîmi las minteasă plutească așafără o destinație anume

iar ease împiedicăde tot felulde obstacole imaginare

de fapt„conjecturi și inferențe”ce mă fac „să credcă pot să înțelegfără să cred”

„mă fac să credcă am și eu un rostîn lumea asta”...în care uneoride atîta falsă lumină„mi-e întuneric”

În zori

(dar nu întotdeauna)mintea mea seamănă cu o ușăîntredeschisă ușor...prin care luminaface vizibilefirișoare de praf

neliniștea lordevine atunciși nelinștea mea

chiar dacă eunu mai vreau nimic...nici măcar acelemărunte plăceri –pe care odată doritemi le refuz

* * *Motto:„cercetînd misterul dintre cuvinteam dat peste ceea ce nu poate fi înțeles”Szilard Borbely

E clar: dacă visezînseamnă că nu dorm...trăiesc discontinuuun fel/altfel de viață(de fapt o variantă a ei)vag asemănătoarecu viața de-acum –în care ne-fiinddestul de lucidnu sînt poetpînă la capăt

adică pînă acolounde în virtuteacelor etern virtualeaș putea să atingstarea de surprindere –de „scufundare în sus”

pînă acolo undeîn numele „eului ideal”aș putea să surprind„misterul dintre cuvinte”

chiar misterulce poartă în sine„amintirea viitorului” –pentru ca alte lumisă fie posibile

* * *Sînt clipe cîndsufletul pare o superstițieiar eul – o presupunere...în lumea asta ca o zbatereîn care durerea nu mai eegală cu îndurarea – iar aproapele estetot mai departe

lumea asta în care„transformat în lucrude lucruri” încerc totușisă aflu de ce tăiesccu adevărat numai atuncicînd îmi amintesc

poate că acel simțal anticipării – prin care adîncul visuluiși înaltul ceruluicorespund și comunică – nu mă mai ajutăsă-mi amintesctoate acele iluzii(și implicit deziluzii)ce-ar trebui – dar nu mă mai ocrotesc...cum cele visatede cele uitate – sau poate invers

ADRIAN IONA

sintagme literare

6

Poesis

Incertitudini

calc, deși acest lucru nu ar trebui să te facă sigură c-aș merge înainte, ori că o iau la dreapta, ori - dacă nu - fac stânga.. se întâmplă uneori, ori de câte ori te pierd din vedere... și-atunci, normal că la urma urmei, mă iau după tine, după călcătura ta dreaptă..

(...)

doar viețile noastre ne-au mai rămas, întinse sub soarele acestei lumi târzii... și obosite...poate ar fi bine să le trăim totuși, până la capăt, răsucindu-le printre gânduri, cu șoapte - înfăptuindu-le, prin roșul fum de țigară, ... ridicându-ne ușor, tot mai aproape unul de altul, prin constelația tăcerilor de pe urmă...

Callisto

nu mă întreba ce-mi trece prin minte noaptea.. nici n-aș ști să-ți spun.

printre stele nu se vede nimic. doar negru de fum în urma nevinovățiilor noastre de toate zilele, care - parcă nu se mai sfârșesc niciodată.hmm.. aprinde-mi și mie o țigară și hai să ne închipuim desenând în urma noastră Carul Mare

... /

nimic mi se pare mai mult decât oricâte alte lucruri. la urma urmei, câte ar putea să fie, încât să ții cont de ele?

Romanță parfumată

aștept să se aștearnă amurgul roșu de toamnă, preafrumoasă doamnă... punându-ți peste palma dreaptă un crin care încă mai seamănă a floare, a sublim, ca-ntr-o prejudecată veche. dar n-am să-ți spun că-n el nu-i niciun miros care să fi fost simțit vreodată fără să ne placă... e noapte deja, și nimeni nu-mi mai cere să las vreo mărturie despre necuprinsul cer pe care l-am tot adunat în brațele tale

azvârlite, parcă-n aer... și pline de parfum, doamnă roșie, toamnă... Amnezia //

mijlocul tău mirosea a vară. era cald... în rest, nu-mi mai amintesc nimic, nici în ce parte am luat-o. oricum, sper că nu am ajuns prea departe în aceste amurguri ruginii, lăsate pe pământ în plata domnului, drept o făgăduință a nemuririi noastre.însă de un lucru sunt sigur... era mijlocul verii, pe când te priveam, neștiind în ce parte s-o apuc, totuși, înainte de căderea nopții..

Peisaj

de departe, multe seamănă cu tine, femeie.. sentimentele, mai ales, așteptându-te, înșiruite de dimineață până în noapte... pe marginea fluviului, ca niște corăbii acostate la mal, sub suflarea ta rece prin miezul acestei veri toride...până și pescarii, rătăciți prin amurguri își privesc resemnați catargele roșii, flămânzi, după atâtea valuri - izbindu-le toate speranțele de obștescul sfârșit al zilei de azi...multe îți seamănă femeie... amintește-mi măcar, din când în când cum te cheamă..

ADRIAN LĂZĂRESCU

sintagme literare

7

Ricordo dell'amore

Timpul iubirii rămas pe retină desfășurându-se ca un film vechiîn singurătatea unei seri de iarnăunde oamenii trec prin ploaia rece încovoiați și zgribuliți ca niște virgulepeste o filă de hârtie alb-albastrăși orice raționament te-ar lăsa să-ți spui punctul de vedere până la capăt tocmai pentru că poate fidemontat cu ușurințăprin lumea devenită un poliedrudin care tot cad laturi

Luna apatridăprecum abajurul luminând amneziile localeRecolta amarului strânsă bob cu bobîn paharul cu talie înaltăne așteaptă la masa undesub un facies necunoscutvom suferi și vom afla vindecarea

Octombrie și marea

Scaunele din trestieabandonate peste nisipul plajeiparcă asteptând sosirea invitațilorînceperea spectacolului pe chipul tău ridurile precum semnele de recunoaștere ale unei societăți secreteOctombrie și marea ascunse-nlacrimile ce joacă în ochii deschișigata să trăieșticu iubirea de prisos a fiecărei zilefără să vezi și să crezică nu se va putea vreodată altfelfără să știi din noile Indii cu ce fel de mirodenii se vor întoarce corăbiiledin lumea aceasta veche ca o provocarede-a face mereu o minune dintr-o minunesprijinit pe inimă ca pe o sabie de conchistadorcând soarele arde intens și repedeprecum flacăra unui băț de chibritiar valurile mângâie ghearele pescărușilor

Departe în iarnă

Atât de multe fapte se pot petreceîn tăcerea aceasta pe care o radiază lucrurilecând se înserează încet ca și cum s-ar suda țesuturiși peste calcanul zidurilor umbre subțiri înaintează

Doar ceva puțin mai mult decât nimicula rămas în jurul zilei ce demn își ia adiopână la a doua bătaie de inimăcând ești deja altul peste câmpul de zăpadă marcat de arborii negrii ca niște cuiere pe care nimeni nu a vrut să-și lase haineleEliberezi pasărea prinsă în ochiul de sârmă al garduluiaburul rănilor ei invizibile te fac să aflicum partea incomodă a durerii este persistența eiiar părinții mai tineri decât noideparte în iarnăașteaptă binecuvântarea

Cirque du samedi

Acum când este destul de târziu și antichitatea poate să înceapăpe străzile în zig-zagiar zăpada scânteiază ca o ghilotinăAcum când spaima ce devastează privirilela orice pas greșit al acrobatuluipe sfoara pudrată cu talcîntr-un cirque du samedise adună în jurul orașului mic si cochetca o jucărie din bolul de sărbători unde ninge abundentAcum când orice plecare lasă în urmăun fel de vid nevindecabilși nu poți părăsi cu adevărat tăcerea superioară cu două octave explicațieiAcum când se adună de-a valma plânsul particular și cel publicfără a ști de fapt cine pe cine are prizonierîn hipnoticul început de iarnăprin tic tac-ul altui timp în timpul acesta

Poesis

ALEXANDRU CAZACU

Non sequitur

Anotimpul rece așteptat cu lumina aprinsăîn copilăria care nu vrea să te uitelângă împletitorul de coșuriși vorbele lăutarilor tocmiți pentru o nuntăcând degetele lor alunecau peste clapele acordeonului Weltmeisterprecum ploaiapeste peste acoperișul din metal nituitîn ziua ce nu putea fi zărită cu ochiul liberși tremura de emoție la întâlnirea cu noiprecum actrița în camizoldupă premieră privind neiertătoarea oglindă din cabina de machiajplină cu scrisori de admirațieși buchete de trandafiricare încercau să reînflorească

Winter postcard

Ninge de parcă o lume se fărâmăiar zăpada este puberea a tot ce până azi dăinuisedoar cupolele bisericilorse mai vad în zareși în aceste ore prelunginu ai nevoie de un sfătuitorci de un compliceauzind tânguirea umană a străzilorși întrebări care pier înainte de-a apucasă-și cunoască bine părinții

Ninge în amiaza cât vezi cu ochiipeste treptele palatului de iarnăunde cineva presară criniiar îngerii în redingole se adunăprin curțile late cât o batistăsă judece in remamintirile ieșite din alte amintiriscriind alb pe alb sentințecând toate absențelepar șerpi încolăcițiîn jurul unui caduceuși devenim fiiunui fiu ce mereu se naște mâine

sintagme literare

8

COBORÂREA ÎNCERCARE DE ZBOR

Dumnezeu săracul le face pe toate

Diavolul pârăște la oameni că Domnul nu face nimicazilul de bătrâni se duce la vale noi îl rugăm și El nu răspundedar a ajuns pământul în plămâniși ne îneacă Doamne și am vrea să murim

Când va începe tragerea la sorți

lui Daniel Marian

stai lângă mine – măcar unul să iasăpe picioare printre necunoscuțimoartea își îmbracă iubiții în sactrage fermoarul și pleacăpreoții au răgușit de atâtea cuvinte cântatebătrânii se holbează la televizorsă vadă cum stau cu amr-ulapoi se înghesuie în patul imenscu ochii la geam – cu urechea la ușă

Moartea cânta în biserică

pe toți ne avea cu ceva la mânămai ales pe acela cu țarina care rodește zilnico bătrână tremura ca frunza pentru cățeldar a liniștit-o preotul că și el are

grijă câinească

Ar trebui să ne vedem

semnez biletul de ieșire în orașîl copiez pe hârtia străvezie a ferestreiîți trebuie o fotografie pe bicicletadin vremea când erai școlară și beam din aceșași pahar cu periuța de dinți sub chiloțeii de mască zâmbeștiîs fericit cu gândul împăcăriidacă se termină oxigenul dăm o spărturăși respirăm îngerește – gură la gură

Bicicleta

merg pe linia albă a punții un tir mă împinge către șanțul cu râmesuntem singuri și el e mai tarecu vântul în față pe șosea pustiedeși mă ține în loc – deși mă bateîntre linia albă și șanț îl iubesccând mă întorc înapoi și el se întoarcepedalez cu umbra prin iarbăîntrerupt de copaci iluzoriivăruiți până la brâu

Uneori poeții mai uită

– că ar trebui să se întoarcă acasăsă primească din gura soției cuvinte stropite dar ei stau cu chirie în veacnici haine luxoase – nici pantofi – nici femei pe măsurădoar cuvinte și iarăși cuvinte

și pe acestea trebuie să le dăm înapoicu cartea pe masă

Moartea la urgență-triaj

o asistentă blondă împarte pe zilee acolo de două săptămâni și îi triazăpe ai ei îi pune deoparte să spereceilalți se văicăresc în mulțime se îneacădupă alte două săptămâni o altă asistentă blondăîi triază în saci negri cu fermoarși la urgențe-triaj mai mulți refuză să vinădar asistenta blondă ca aurul îi ia de acasă

Mâine asigurarea de viață expiră

încerc să-mi pun istețimea la țintă spitale cad din picioare de somnvăduvele tânjesc întâlniri în cimitircu pozele de tinerețe sub nume de împrumuteu visez un râu de munte sfărâmător de noriînflorit de gunoaie – un raicu șerpi și văduve grasecu portocale coape în măr

Două luni în purgatoriu

lui dante alighieri i se face milăcrede că ar trebui să mai ieșim din spiralănu suntem toți vii – nici morți cu lopata dacă muntele – că-i munte lasă umbra să cadă peste noi rotitoare izvorul nu se mai stingeși banditul din scorbura plămânilor va obosi

ANDREI CAUCAR

Poesis

sintagme literare

9

Picioarele noastre de lemn

Nu cred în obligația de a fi fericitdoar pentru ca ești întreg.eu am dreptul să mă simt o pată de sângeimposibilă fără tinecu trupul felinși ochii frumoșiam dreptul să mă sinucid de nefericiredoar fiindcă o frunză a căzut prea devremeîn propria mea schilodirece curând au fost toatece curând am murit…dar e bine pentru psihic să crezi ca viațamerge mereu înaintespune-miunde și când și la cât ne vedemvreau să te tulbur

Mâine

Mâine va fi deja târziu.Eu n-am știut cât eram de singură.

În tine îmi las unghiile,în tine, ţipătulcu acești ochi te-am privitşi pe mine m-am văzut înlăuntrusub pielea şi sub venele taleeram eu, iubindu-te, nu doarun prăpăd de nisip.Du-te acum,rămân la priveghimi-e frumos lângă mine, de iarbă.Prin călcâiul tău, drumul nostruscrie pe cruci ultimul poem:acesta.

Aproape tango

Tălpile vor înțepa asfaltul rotundîn timp ce părul va lua forma apelor subteranenu va pluti, va fi ca rândurile dinscrisorile soldaților, negre și ampleapoi va cădeaapoi va veni al doilea război mondialva avea o mână explodatăși în cealaltă va ține un canar mortduminica seara, după ce aerul vatrece întâi pe la azil și va rupe frunzetu de ce spui ca viața asta spânzură de un firde ce spui asta fără să urli fără să tremurifără să bei?femeile vor mușca dintr-o pâineca dintr-un ciob de oglindătu vei fi tragediacare li se prelinge din gurăpersonalitate borderline, psihoză, autodistrugeredar ce știi tu despremarea singurătate?

Brațele lor

sunt stâlpi de înaltă tensiune,iată vrăbiile ating firele electriceprefigurează sinuciderimonopolare bipolare tripolarecurrent –modulating controlefectul Coronafluideleputrezesc odată cu lemnul pădurilornu sunt multedoar cât să distilezemoartea aceasta a mea de o zide o viațăalcool purrafinat, prăbușire,aproape tango.100% masacru.

Poesis

Poveste căruntă

Devotchka, tu să știi,va trece un tren peste toatese va turna mult asfaltamintirea ni se va întinde peste calea feratăiar azilul nostru va ardeNe vor cădea întâi dințiiapoi coastele ne vor cădeapeștii vor merge cu noi în adâncuripărul ne va pluti printre lumini de fosfordar umeriio să poți să-i mai acoperi uneoricu eșarfeAtunci voi mai aprinde o lampăîntr-un tango de demultvom sta pe genunchii luitu si eu scriindu-necele mai frumoase scrisoride dragoste...

Vis

Magdalena frământă pascăse îndepărtează de plămânii ei aerul până pe asfaltul ciobit de camioane prin firidele pământului intră vântulșoferii sunt asudați o revendică o secundă în lanțuritic-tac-tic-tactimpieri am zdrobit două trupuri nici nu mai știu dacă le-am iubit m-am plimbat de mână cu mine însămi aveam 16 ani și câteva flori de cireș în loc de iriși în loc de păr aveam o apa cu pești.

Sunt miei departe, Doamne, la marginea orașului o iei la stânga după semafor vezi? curg zoaie și e început de aprile până în cartierul săracilor s-a-ntins primăvarae iz de boarfe umede și de sângeacum se îndepărtează de plămânii mei tot aerul ochii oamenilor cad flori de cireșe necoaptenămol ploaie. Magdalena frământă pască.

CAMELIARADULIAN

sintagme literare

10

O fără de iluzii așteptare

*ce repede s-a făcut noaptemă ascund în mine însămi ca în copilărie

neliniștea

din orice bibliotecăte poate ținti cu o priviresticloasăochiul invizibil

da sunt mai însingurată decât cea mai concentratăsingularitate

și

am o sete pentru careîn lumea aceastanu s-a inventat apă

*profit de liniștea nopțiibeau o cană cu apăîn tihnă

mă simt într-o lume paralelă

deocamdatăaici e zeiță magnolia

singurul pom înflorit cumiros

ne temem de secetă

din lumea otrăvită ajung până la noiceva știri alimenteazi unii au dezinfectat drumul asfaltat din fața caseialții l-au infectat repede la loc

mi s-a făcut dor de cărțile meledin bucurești de prietenivecini orhidee

oaretu știi doamne câtse va prelungi vacanța astași dacăo să apară în timpul eihumanoidul superior prinacuplarea pământenilor cu monstrul insidios

*

iartă-mădomnule coronacovidastăzi n-am avut vreme să mă gândesc la tine

ești infinit de mic față de semințelede salată

nu vă îngrijorațiprietenim-am frichinit de ț ori pe mâinicu săpun cheiauitece piele solzoasă

e miezul nopțiiaștept un miracol minor

până trece pandemia astafă-mă doamne ogâzăîn mierea chihlimbariede păpădie

*ce lună rotundăși câtă linișteam câțiva greieri prin casăîncă nu cântă

lumea e tot mai departeo hologramă ștearsăpa flutură batistele albe

începe să mă doară un dinteasta mă poate scoate din izolare

nimic mai plăcut decât căderea în mine însămidar ce fericire are doar prezentam un biet corpsub semnul lumii de afară

ce hologramă amenințătoarece plictiseală

Poesis

CARMEN-MARIA MECU

sintagme literare

11

Poesis

Mărturisire

Când negura se-ntoarce peste viuCa un păcat, din mințile uituce,Eu nu la dreapta Ta aș vrea să fiu,Ci spate-n spate, pe aceeași cruce!

Prin palme să ne treac-același cui,Chiar dacă vom privi spre zări opuseȘi mă întreb dacă e drept, ori nu-i,Pe crucea Ta să fiu și eu, Iisuse.

Dar Tu păcatul mi l-ai luat, povară,Și-atunci, la chin, aș vrea să-Ți fiu părtaș,Să simt și eu cum este să Te doarăO lance-nfiptă în coastă de-un sutaș.

Iar când vom fi răniți de-același fier,Când cu aceeași lacrimă vom plânge,Voi înțelege că mai pot să sper,Pe lemnul crucii am fost frați de sânge

Și o să-mi aperi zilele căruntePreamilostive frate și, blajin, Tu n-o să lași ca eu să port pe frunteNici barem umbra unui singur spin!

De-aceea îți spun azi, la ceas târziu,Când nu știu pașii încotro m-or duce,Că nu la dreapta Ta am vrut să fiu,Ci lângă Tine, pe aceeași cruce!

Crucea mântuirii

Ce întristat e sufletul de-o vreme!Nu stie, bietul, unde se va duce...Stă rătăcit și plânge și se teme...Azi, pe Golgota nu e nicio cruce!

Nici dac-ar vrea n-ar mai putea să spere,Nimic nu e, acum, cum i s-a spus...Nu poate să mai fie înviereCând cruce nu-i și nu-i pe ea Iisus!

Însă, pe cer, deodată, iar străluce,Pentru alți magi, aceeași veche stea,Spunând: - De nu-i, cioplește tu o cruceȘi, pentru El, azi urcă tu pe ea!

Răspunsul de pe cruce

Văzându-L strâns îmbrățișatDe ale crucii brațe reci,Maria, tristă, L-a-ntrebat:- De ce Mă lași și unde pleci?

Răspunsul nu l-a mai primit,Însă era de mult știut,Pe lemn, de cuie scrijelit,Prin trupul Lui, de la-nceput

Pe frunte scris și cu un spinPe înțelesul orișicui:El ne-a purificat prin chinȘi ne-a-nviat prin moartea Lui!

Colind

Flori de leru-i lerAzi adun din cer,Împletind cunune.Și le-așez cu drag,La tine pe prag,Colinde străbune!Să-ți spună, om bun,Astăzi, de Crăciun,Cântând bucuria,Că Cel așteptat,Prunc nevinovat,A venit, Mesia!

Leru-i, Doamne, ler,Sub stea de misterPașii azi mă poartă,Sărman menestrel,Să cânt pentru El,La tine, la poartă.

Și iar leru-i ler,Nu vin să îți cer,

Omule de bine,Ci să preamărescPrunc împărătescAlături de tine.Fiindcă pentru noi,În staul de oi,Îl naște Maria,Să ne dea în dar,Din al Său calvar,Viața, veșnicia!

Ultima noapte a lui iisus

- Spune, Fiul Meu, ce ai de spus! Te-ascult!E ultima Ta noapte trăită pe pământȘi-Mi pari îngrijorat! Ți-e teamă? E prea mult?Ori poate că și Ție credința Ți s-a frânt?

- Nu știu, bunule Tată, nu știu ce să Îți zic!Acum sunt un biet om și nu Îmi e totuna!E-atât de mare crucea și Eu atât de micȘi doar din spini păcatul Mi-a împletit cununa...

Iar mâine, pe Golgota, când mă îndrept spre moarte,Cine, lângă Mine, o clip-ar vrea să steaȘi cine o să spună că ar vrea să poarteMăcar un singur pas, pe umeri crucea Mea?

Voi fi scuipat, Părinte, de ei, batjocorit,Și, totuși, pentru ei va trebui să mor!Dar câți vor înțelege, pe cruce, c-am muritCa să se împlinească mântuirea lor?

Că Mi-e putin sau mult, că-Mi e, ori nu-Mi e frică,Ce o să se întâmple trebuia să fieȘi n-o să fiu Eu primul ce rânduiala strică,Nici n-o să-Ți încep Calea cu o erezie...

Deci, voi muri, Părinte, ca să le dau lor viațăȘi ca să nu rămână rodul Tău nestrâns!Auzi, cântă cocoșii... Se face dimineață!Și pentru-ntâia oară, atunci, Iisus a plâns...

COSTELSIMEDREA

sintagme literare

12

Strandul cu apă sărată în strana norilor cuvintele nu mai ajung se opresc deasupra orașului alungate de iluzii, în ornicele de nisip se frământă visele ca pe un aluat, pe plaje, trupuri însemnate cu cristale de sare își caută iubirea joacă fals poker cu inima goală, sub tălpi castelele se năruie măsurând veșnicia, într-un ștrand în care sarea se aduce din adânc sunt ziare cu imagini ce înghit sec cuvintele, zidurile ca de bastion pasc cerul, pe pământ tălpi de fier grăbesc timpul să nască întrebări, la dușuri fețe posomorâte aruncă măștile zăpada din pleoape le curge pe fard, cabine insalubre din scânduri umede sunt purtătoare de păcate, verdele lor decojit vede un soare palid se schimbă priviri acoperite de așteptări ca ale unor temniceri ce nu cred în libertate, în timp îngerii zburdă nepăsători deasupra apei.

Eminescu poetului i-am căutat ochii, respirau emoție, fruntea-i străbătută de gânduri

Poesis

asemenea unor râuri cu maluri abrupte și piscuri înflorite îi lumina calea, timpul lăsa veacurile să-l înconjoare, ca într-un arbore în el se nașteau noi ceruri încărcate de singurătate cerul îi rătăcea privirea, el a văzut stelele cu priceperea minții, apele și pădurile cu puterea pașilor, până la scufundarea ființei în eternitate, a murit născându-se!

Impact

o lume ascunsă într-o baie un burete scufundat într-o cadă în care cineva și-a lăsat impuritățile, o perioadă a așteptării nedefinită, viziunea amânării, un timp ireal dincolo de care cugetul refuză să traverseze, o lume care nu recunoaște imaginile labirintului, din subconștient coboară emoții, camera mea din care privesc strada strânsă într-o cutie de chibrituri lângă iarba arsă, adună cuvinte.

Adolescentul solitar

dincolo de gardul albastru incinta găzduia între pereți vise, pofta de joc amâna toamna ajuta la spânzurarea iluziilor

asemeni unor baloane umflate de mama să ascundă bucuria, matelot singuratic gustam răsfățul în imagini decupate din cărți, impulsuri erotice timide retezau cerul îl împărțeau în felii îndelung gustate, pașii nu vedeau drumul impus, deslușeam uși închise sentimentului de încredere ca o inferioritate încastrată în firide unde soarele nu ajungea, ploaia acoperea elogii perfide din timpul otrăvit al cuvintelor, cina de taină a familiei împărțea destine

Tata

moș gerilă se deghizase era tata lipsit de reni, fără barbă, o veșnică sărbătoare fără bradul de anul nou, se strângea iarna în el ca într-o inimă tăcută rănită de lipsa bucuriei, umil supus așteptării, tacticos până la disperare făcea față ordinelor precise ce îi tocau nervii îmbrăcăte în uniforma elogiilor perfide, mă agăț acum de imagini asemeni unor gânduri într-o după amiază de Duminică cu tote prăvăliile închise în care plictiseala aruncă priviri triste in stradă nervii întinsi erau atributul epocii sale din care se plămădea speranța să fi murit și ea?

CRISTIANOVIDIU DINICĂ

sintagme literare

13

Poesis

DANA LOGIGANDragoste bleu ciel

cerul și-a mutat lacrimileîn pieptul meu se nasc diluvii și doruri fără sfârșitun perpetuum mobile al simțirilordiluvii înecând doruridoruri născute din apa lorprecum phoenicșii din cartea cu coperțile bleu cielunde-mi ești, iubire?am săpat pentru tine o insulă din sânul apelorși te așteptca atunciîntr-un iunie al cireșelor-cerceipe care doar tu știai să mi-i prinzi la urechicu dragostea ta bleu ciel

Destin

au înflorit pajiştile, iubitule,şi peste noi încep a se cerne petale înfioratetimpul ne-a sădit în tulpina unei flori a soareluisă purtăm lumina facerii cu noiam râs şi am plâns împreunăne-am băut unul altuia lacrimilesă domolim focurile lăuntriceapoi, în noi, au crescut patru vieţi ca patru spice de grâu cu chipul lui Hristoscând tulpina va plesni vom şti că razele Soarelui nu ne-au atins în zadarne-am fost unul altuia destin

Coasa...

(Fie-ți aproape trifoiul raiului, bunicule!)în aerul acela s-au risipit de mult umbreluțele din puful păpădiilor și mirosul trifoiului din livezibunicul își ascuțise ultima oară coasa acolo, sub streașina casei, de unde

urmau să cadă lacrimile înghețate ale unui cer de adioîmi amintesc și acum că trebăluia molcom și privea adesea în zare, țuguindu-și buzeleuneori fluiera, iar eu îngăimam cuvintele refrenului său preferat:floarea înflorește o dată...cântam și alergam înaintea lui făcând cărări prin lucerna verde ca bomboanele de mentă din buzunarul veșnic plinîmi amintesc și acum sunetul coasei și scârțâitul plâns al florii de trifoiunde ești, bunicule, și de unde ne privești când privești?zarea a încărunțit, iar coasa ta agățată în pironul înfipt în brama șurii așteaptă încă o înflorireastăzi, pe toloaca întinsă și albă precum un giulgiuplutesc amintirile unui 23 februarie îndoliatfloarea înflorește o dată,bunicule,o dată...

Tablou gotic

Nu, nu mai pictați bolovani în loc de gard acestui țântirim!vor veni lupi și corbi și-și vor săpa oglinzi în ei,apoi vor urla sub crucile de piatră și de fierasmuțind simțuri.printre morminte luna își va împietri visulpomii își vor anestezia frunza în rugina blestemuluiiar voi, lunaticilor, veți ajunge să beți lapte de mătrăgunăcerșind un petec de lumină

Ploua nins

pentru eitimpul cerneasingurățiîn clepsidreploua nins și infinitcu nisipuri arămiicu nisipuri argintii…ploua ninscu flori de nu-mă-uita,iar ea râdea nervoscitise Moartea ca o floare de nu-mă-uitași n-ar fi crezutcă locul ei de veciva fi o lacrimăsau o petală de miozotpeste eiploua ninsrugina toamneioțelul ierniise înstăpâneauîn fiecare colț de poem al sufletului loradumbrind trăiriîngropând amintiri…ploua ninscum numaidouă sufletestrangulateîn clepsidrăpot

Licăr pentru dezorbirea orbilor

Curând se va stinge luminaşi te vei ruga de licurici să-ţi dezorbească ochiidar...câtă tristeţe vei fi adunat în pupilecâte lacrimi îţi vor fi spălat amintirileşi cât de mult vei fi învăţat deja că în viaţăţi se naşte atât de devreme preatârziul?...

sintagme literare

14

Automutilare

După ce am scris o poezie păcătoasă, mi-am tăiat mâna - dreapta sau stânga, nu mai știu.Mă ducea în păcat, și am tăiat-o.Aș mai fi lăsat-o, dar se învațase înscrisulpăcatului de zi cu zi.După a suta poezie nellegiuită,mi-am scos ochiul -stângul sau dreptu, nu mai țin minte,Cert este ca se holba doar la păcat.L-am scos cu o linguriță de argint,cu grijă, ca să nu fac mizerie.L-aș mai fi lăsat dar se holba doar la păcatul de zi cu zi.Începusem să mă îngrijorez,fiindcă a mia poezie era anatema,și era acum rândul piciorului -stângul sau dreptul, mă rog.Pășea cu vervă spre păcatul zilnic,și urma să fie tăiat.Tocmai mă îndreptam cătreabatorul de zi cu zi,unde îmi măcelaream de obicei membrele,când m-am întâlnit pe drum cu Dumnezeu.Așa, netam-nesam, plonc și El, pe troturar.Mergea probabil la piațăsă cumpere un poem de aur, smirnă și tămâie.Era negustor bine… versat……dacă pot spune asta fără hulă.S-a oferit să-mi vândă niște rime De aur curățit prin focca să mă înbogățesc peste noapte,o prozodie de haine albe ca să mă îmbrac -umblam nud, se pare, recitând versuri-și alifie pentru ochi,cel care-mi mai rămăsese agățat într-o orbită -ca să-l ung și să văd spre a citi psalmii Lui–

(m-a diagnosticat El, pe moment, poetus orbi - fusese medic de plasă, căndva, undeva prin Nazaretul Galileii –și avusese de-aface cu poeți de toată mâna,inclusiv pescari, văduve, vameși, curve, farisei și leproși).Am înteles atunci, pentru prima dată,de ce Dumnezeu nu păcătuiește,deși scrie o groază de poezii zilnice -unele din ele, chiar, deocheate rău de tot.

Monalisa

Dă-mi mana și sufletul tău MonalisăȘi hai să fugim din muzee scorțoaseCăci lumea-i afară, în carne și oaseCu soare, și ploaie, și flori de narcisă.

De sute de ani agațată-n pereteÎn van așteptând leonarzi să soseascăTe mângâi cînd proștii, și toți gură-cascăTicsiți ca orbeții, îți zvâlr epitete.

Privirea ți-e zâmbet, sau ură mocnită,Cum mii de docenți se tot țin să explice,Dar ce rost au vorbe - distinse, mojice...Când inima ta stă-ntr-un cui răstignită?

Te-aștept până-n seară, la crâșma din drumCe plin-i de lume în carne și oaseDesprinde-te astăzi din luvre scorțoase,Și mâine ne-om pierde în zarea de fum.

(“Agațat între stele” – Daniel Ioniță – Editura Minerva – 2013)

Bunăvoințele Domnului

Ciudate și imprevizible sunt bunăvoințele Domnuluiși plin de mister sunt capriciile Lui!Căci nu odată l-am întrebat

DANIELIONIȚĂ

Poesis

de ce mă provoacă mereu ca să-L înjurde paști și dumnezei?Mă ignoră de obicei,dar la ultimul meu episod de sictir mai insistent,mi-a răspuns cu-n zămbet suavcă eu nu înțeleg nici măcar de ce soarele strălucește,sau cum anume migrează păsările și somonii.Apoi, a mai adăugat El cu voce joasă,mereu vor fi dezastre de tot felulatâta timp cât la mine în curteunul e flămând și altul e beat.

Străin sunt, Doamne

Străin sunt, Doamne, de pământȘi nici de cer n-am stareDar ascultai al Tău cuvânt,și-n fața Ta plecat...Durerea lumii-n ruga mease zbate tot mai tare,Și pentru ea cerșesc acu’la Tine-ngenunchiat.

Ci iartă Tu, fără obol,suipatul, biciul, spiniiUnul e orb, un altui-i gol,iar altul ticălos.Ei n-au habar, nu știu ce fac,vremelnicii... meschinii...Să nu-i retezi, jelesc acu’...,să nu le ții ponos.

Ci poate le mai dă un an,la ei m-oi duce iarăUda-voi dragoste noianși poate m-or primi.Îi voi plivi cu blând cuvântca-n Tine să răsarăRodi-vor oare înspre Înalt?Sau iar m-or răstigni...

sintagme literare

15

Realitate inventată

caucare vremuri mai trăimlaolată cu peştii prin halbamarianilor nespălaţi pe ochisă nu se poată trezi c-ar fi păcatde atâta muncă îndelungă în folosul umanităţii caree beteagă de prea multă realitate inventată

Meniu de convalescenţă

mănânc numai dor şi nu-l las să doarmă să plece spre cine ştiece fraier care l-ar puneîn cui ca pe o altăpălărie de şarpe pe care s-o ia uneoriîn târg s-o vândăsau s-o schimbe pe vreo fericire oarecare

ţi-ai ascuţit disproporţionat pofta de viaţă pentru încă o zi însăilată din titluri de ziar decupate în secret să nu te vadă cenzura ești inamicul public al vânătorii de fantomenu le convine că nu stai ascuns ca un șoarec după degetul cel mare al destinului fabricatdin cărți de joc date afară de la cazinouriființă incomodă nici azi nu se merge pe stradămai sapă la tunelul tău dintre realitate și visla care ambele maluri se surpă continuumai sapă dar cu grijă să nu te îngroape străjerii ce păzesc prostia cea mai mare taină

Mintea în colţuri

ni s-a spus să gândim constructiv ca-n edificiile legode când e cerul triunghiînălțăm numai zmee pătrateca niște vise neisprăvitela capătul cadranului cu tâlcpe care se zbat clipe mincinoasecă vor veni când vor venisau care n-au fost niciodatădeși urlă-n cartea de istorietot căutăm a treia latură a triunghiului promisă pentrurevenirea la normalitateși ne închinăm unui clopot pe care gauss l-a scăpat în veceuși a încercat să-l acopere cu smoală

veniți de vă luați în primiremințile în colțuri și dacă scârțâie din nituri înseamnăcă produc idei sforăitoareodihnite pline de avântulspre obligatoriu progres

La noi e altfel de ceaţă

în atelierul fumătorului se cioplește tutun cu setepână iese combinația perfectă dintre ceva și altcevao stalactită și o stalagmită un graure și un bursuc se află tot felul de țigări țigarete trabucuri și pipeunele sofisticate care mai și cântă iar alteleîn care dansează curentul electric sau altfelde curent atunci când se deschide geamul și ușa

dar în muzeul fumătorului acolo să vezicum stau rotocoale adunate de prin ținuturiși timpuri chiar foarte îndepărtate unele interzise

Poesis

pe când și pe unde fumam cu regii cu împărații și chiar cu zeii într-o variantă de lux mai puțin știută și probabilă jucată pe un bilet de doi lei

nimănui nu-i venea să creadă că se va facedin obiceiurile mele regale împărătești și sacreun muzeu al spaimelor conținutului și formeide prima oară când fumam să par interesant și până când am ajuns important pentru că fumezatâta fum s-a făcut de s-au înecat neamuri de corăbii

fumează ca un crocodil ca o viperă și ca un fagure fumează că-ți trece pe la nas norul și te salută fumează să fii tot numai un fum pentru că altfelînțepenești și te spargi în bucăți de care ai mai fost!

din pricină de piloți neoxigenați la creier s-a urcat prea mult în delirpână întreagă lumea a datîn clocot și s-a depresurizat atunci au coborât măștile și uite ce bal mascat tragem plutim așa în derivă nici n-avem cum intra în cabina pilotului că-i mai ceață ca-n jebeleanufiecare cu hiroshima luinu tuși nu strănutanu-ți sufla mucii nu cârtinu oftanu sughițanu căscaaltfel intri în golul de aerși somnul cel mare e al tău pe veciom care ai fost pasager îmbarcat pe furtună sigurai greșit pasărea în loc de una albăți-au dat un tăciuneproaspăt sărit din foc

DANIELMARIAN

sintagme literare

16

Poesis

Ai să vezi!

Ai să vezi lacrima mea pe pervazul ferestrei tale, pregătită s-o ia la valeînspre parcul cu figuri bizare,de pe strada 3355.Ai să vezi lacrima mea atunci când te vei trezi,instrumentaţie virtuală, vrăjeală din fereastra Error list.

Vei privi lacrima meaprin lunca privirilor taleși-ți vei aminti de sărutul cromatografic, ce nu ți l-am dat la plecare, atunci când ploua cu rafale ca și-acum: bum, bum!

Atunci m-ai lăsat, te simțeai agasat, la buza stației de metrou.Te grăbeai să urci în berlină, știind că nu ai benzină să ocolești gara în căutarea unui loc de parcare cu plată striată.

Ai să vezi semnul de cartefăcut din tiamină şi citrină ce l-am lăsat deopartepentru a nu ştirbi pata spontană din strană, la cabinetul special 520-01, de la etajul albastru de astru, știind că voi reveni într-o toamnă, când norii pufoși nu vor plânge,iar curcubeul va râde de coafura arțarilor

și de tot ce-a fost hărmălaie la fereastra imensă, când stăteam mână-n mână, tu cu un blid de crutoane și-un pahar de vin alb-codalb,eu contemplându-ți alteritatea interiorului, Odiseu.

Alemes7

Strigăt de lebădă-n noapte -Un pui a fost expulzat din uterȘi-apoi abandonat într-o tufă de porumbe,Dintr-un câmp cu miros de maci.

Trei dulăi l-au adulmecat, au salivat,Dar l-au lăsat de teamăCă va veni o mamă să-l ia.

După-un veac de așteptări și rugi,Mama denaturată s-a întorspe câmpul cu miros de maci.

Râde fiara turbată…Judecătorul ursuz exclamă:- Inculpata a fost condamnată!

Alfabetul sângelui

S-au îndrăgostit în circumstanțe agravante,Lira le-a exorcizat jurămintele, șoaptele, mângâierile,Pădurea de odinioară le purta pașii pe malurile Senei,iar mălura le amintea de Atena.

- Fugi de aici, blestem al sângelui ce fierbe ca vinul,ce mustește în butoaiele fără cep,Adu-mi aminte de ce n-a fost odatăși nu mă pisa cu amăgiri,strecurate hoțește în limfă!- Ei, Elohim, ai uitat că zeii nu au vise?,Uitat-ai că iubirile luxuriante sunt daruri de-ale pământenilor?...

Noi, Bunii, ne perpetuăm prin catreneși giumbușlucuri de-ale naiadelor cu morfeme.

Amăgire

Mâinile reci ale toamneile-am simțit în biopsia sufletului,mozaicat de trecerea vremii.Zvârcolirile soarelui m-au găsitpe trepte, în fața unei porți închise,Încercând să întrezăresc prin firidăsperanța că sunt sănătoasă.

Ania

Ai venit din neant, Ania,se aude ciripitul păsărelelordin Munţii Penini,de la colţul celor trei frontiere,de unde bunicul, zmeul Pazik, veneacu o neko – pisică, c-un căţel – inu,cu un cerb – shika şi o hachi – albină.

Ai venit din adâncul sufletului Anirocii, Ania,cristal de stâncă, de mărgean -ca veneticul Aian să-ţi fure sărutul florii – hanaîn galopul Pegasului din panerul solar.

DORINA MĂGĂRIN

sintagme literare

17

A(poe)titudine de macungie*

* * * după ce peste macungie a nins cu prisosință și a ploat cu tunet de april, iat-o! cum gălbenușul soarelui fragil s-a risipit în picuri pe gazoane, desăvârșirea verdelui lezând.

mâine nu va mai fi decât un glob de puf aidoma unei pâlpâitoare speranțe, după care nici măcar vântul nu va ști ce s-a alege de ea, păpădia universală. (aprilie 2019)

Despre iepuri

nu au jenă de rezidenții locului, care s-au băgat cu celofibre cu tot în sălbăticia lor, unde și piatra părea intangibilă.

despre iepurii ăștea cu aureole ascunse în arhaicul lor eter, care ies mereu la promenade aristocratice prin florăria subtilei lady allin, am mai scris. e rândul puilor lor magnifici, că de curând s-au „răsturnat” prin ascunzișuri ca din carul mare.

monștri inteligenți, nici cât palma, și grădinuța de zarzavaturi într-un decor urban, mai exotică decât o fi fost ogorul lui robinson crusoe... nicio împletitură de plasă, cât de deasă, nu li-i de îngrădire. au deja priceperi în materii de varză de soi chinezesc, de tomate italienești și ardei de chile,

iuți ca focul, ce tocmai dau în frunză, dar, cu siguranță, nu vor ști niciodată ce-i gura de fum a țevii de vânătoare. (iunie 2019)

Umbrele oceanului în dricul soarelui, oceanul este deschis și blând cum fața de masă la trapeza plăcerilor. umbrele lui, în aparență corăbii cu pânzele sus, cât încape oglinda înrămată perfect în zenit, planează pe cer, se desfac și se-mbină ca în jocuri de puzzle. catarge de plumb se sparg,șerpi incandescenți răspândindîn pădurea oceanului verde, peste epave în care domnește antagonismul acvatic. noi, cei surprinși pe coasta de răsărit, n-o fi să credem că plouă.ne stăpânește sensația că dinspre far miroase a meduze rănite. (iunie 2019)

Zile subțiri de septembrie

nu eram la prima toamnă pe alt continent și totuși – de neuitat. gloria estivă suspanda sub cornișe, sleită în fire de miere sălbatică. se stingea într-un brad din cornul casei, rămuros și fraged oricând ca și pomul vieții (lemnele de foc vor fi fost și ele utile). soarele însuși, rezemat de sticlele ferestrelor, degeaba mai încearca să pună foc pe gazonul obosit și el de cositoare.cu podoabele lor mozaice în spate, vacile-Domnului se pripășeau în cenușa verii – rugul filosofiei phoenix. printre casele albe-gri asemenea redutelor decorative, pluteau funigeii, cum velele-n radă,

și doar pe cerul adânc șuierau supersonice. acel decor, îngălbenit de agonia materiei, părea altfel – nu mai văzusem pe trotuar, astenizând, un pui tardiv de șarpe, abandonat de stirpea plecată la hibernare. suflul lui, mișcând intangibil din aripi, trăda că lumea chiar suferă de fragilitate. acum, iată, din sechele ce m-am ales ca trofeu, recuperez acest pastel pasager și fără final. (iulie 2020)

La macungie niciodată nu mi-am dorit un blazon cu însemnele străinătății, care m-ar reda drept un temerar... fie, cosmopolit. dar revin, de data aceasta poze privind, la macungie. grădina, odinioară îngrijită de mine ca pe-o bibliotecă de amintiri, la cât o suflă curenții coastei de est, încă e stoică. căpșuna a rodit ca nebuna, persicii bine și ei.copiii care îmi spun bunelu’ (cât li se dă în română), tot jucând șotronul pe curcubeie, au crescut (și-s atât de semeți!) fiecare cu câte un an. doar eu, acum în transilvania, uit mereu câte ceva din limba lor „americană”. de la distanța intercontinentală, mai simt aroma fumului pliat pe gazoanele crepusculare, dinspre terasă unde, ca de obicei în week-end, se gătesc barbecues la grătarul de ceramică...nu mi-am dorit un blazon al străinătății și, totuși, filmul pare de neîntors înapoi. (iunie 2020)

_____________________ *Oraş rezidenţial în Pennsylvania (SUA), aşezat pe o veche vatră a amerindienilor.

DUMITRU BĂLUȚĂ

Poesis

sintagme literare

18

Poesis

Margini de timp

aveam părul scurtnu-mi amintesc vântuldansându-mi în pleteiubeam iubireașimă jucamcu lacrimile sălciirâdeam în hohotede săgețile cu caresoareleîn naivitatea luistrăpungea zidul pleoapelor până la izvor

aproape înmugurisemcândla o margine de timpsădeam doi lăstari

creșteam împreunăhrănindu-ne din sevaaceluiași curcubeubând apa acelorași ploiși eramtot mai frumoasăcu pletele lungiîn umbra lor tot mai deasăcu fiece zice se grăbea spreniciunde...

și nu mai știu cândam albitrătăcităla cealaltă margine de timp

Cuib de lumină

(fiului meu Andrei)

te rugasem să nu mai creștipentru ca brațele melesă te poată cuprinde cât mai multsă te pot feri de păsările negrede apele tulburi și de vânturi vrăjmașe să mai ții de caldcuibului roșu în care te-ai zămislit lumină vieîn sfântă zi de Paște

cu cât creșteaicu atât te îndepărtailipsind tot mai acut brațelor meledevenite crengi plângătoaretristă imagine lacustrăcu două cuiburi goaleca două răni sângerânde spălate în apa săratăce-mi creștea la picioare

te-am abandonat iubiriiMaicii tuturor fiilor neîmbrățișațiși a tuturor maicilor cu brațele ca niște crengi plângătoaream devenit dor arzândapoi cuvânt durut în rugămurind și renăscând pe rândcu fiecare an ce îmi albea la tâmple

de-o vreme m-am împuținattu ești tot mai înalt brațele mele nu te mai cuprinddar simt brațele tale verzi cuprinzându-mămi-e cald și mi-e bineși mă simt tot mai multun cuib plin de lumină...

O pasăre zămislise un soare(fiului meu Cătălin)

toate misterele lumiiau pălit într-o noapte de iuliecând țipătul de pasăre sfâșiatăsfredelea adâncurile cerurilor ca un fum de tămâiemirosind a durere și fericireteamă și speranțăslăbiciune și putere...

nesfârșită poate păreasecunda aceea în carecarnea explodează luminăși sângele ca un Vezuviuțâșnește a viațădin trupu-ți plăpând ce n-a cunoscut zborul

zorii etalau a mirare seninul...

o pasăre zămislise un soaredin propria-i carneun boț preafrumos de mister și luminădistila întunericul în culori

peste cuibul golo umbră fără aripicrește cu fiecare răsăritînvățând culorile pe de rost...

Pieton pe via crucisdeja trecusemo mie de punți peste volburilăsasem vămilor anii mei tineriobol de diamantela fel de efemereprecum giuvaereledin peștera de sare

și-atâtea întrebări fără răspunsdespicau întunericul în întuneric îngropându-măca într-un mormânt sau o groapă comunăa heruvimilor orbi

ELENA LUCIASPĂTARIU

sintagme literare

19

EMIL IULIAN SUDE

Poesis

Noi în faţa şefului de obiectivnu recunoaştem niciodată căsuntem hapciţi. ăsta are mulţi ochinoi zicem are şi la spate ochi ne îndrăgostim pe loc de elcând mai închide câte un ochi către noi.ziua îşi pune pleoapele într-un paharcu rouă şi se face lumină. numaiziua ne controlează de viaţă.niciodată noaptea nu ne-a trezit dinsomn. cu ochii noştri cârpiţi credemîn şeful de obiectiv. îl mai luăm câteodatăpeste picior să doarmă şi el cu noidar ştie el când să ne trezească.în unghiul mort mai dăm o tibiedin mână în mână pe cale oralăgura sticlei este tot un ochişi miroase a femei. ne-am zisnu se ia gustul femeii pe noi cu hapceală.mai scuturăm sticla mai fluierăm să zică ceicare ne văd de la depărtare ăştia hapcesc apă.dar noi hapcim de ne facem praştie cu ceide dedesubt şi întindem unii de alţii. pun şi ei punem şi noimai luăm câte una mică. ne hapcimşi plângem de bucurie. şefi de obiectivene vedem cu toţii.că nu mai ştim pe ce lume suntem.

Da bună s-a făcuttrei oase şi un zâmbet parcă era.a luat de la noi şi a pus pe eas-a mai întremat puţin.a luat de la ea şi a pus pe noi

frumoasă s-a mai făcutcă noi credeam atuncică o mărită blugii.noi ne târâm pe părţilepe care am apucat să le

ascundem de frica şi tentaţiile eicu câte un coleg în cârcă privimşi ce crupă şi ce uşoarăşi umerii ei sculptaţi pe calapodul nostrude parcă noi şi în faţă am fişi în spate am fi şi la depărtareeste ea către noi.de nu ar strica-o faţa ar fi şi mai frumoasăa luat de la noi şi a pus la eace nu am putut ascunde părţile eiale noastre de frică şi tentaţii.şi are şi ţâţe.

Ni s-a dat nouă un colegîn cârca noastră un pripasvede și notează el tot. despre noice se mai poate spune. colegul rămâne la fel numai cârcile noastrese schimbă. cocoșați cum ne știmcredem că este de la umerii noștri. saupoate de la privirea în pământ.

nu ne mai amintim când ne-am dus.pieptul înainte ultima oară. fără habaro zi de vară. senin și fără scrupule albăstriupe care îl vedem și nu este. culoare.

prin ochiullui cel mare să ieșim din cerc. ne bagă pe țeavă pârâtorul. monstruoși unul în altul. lasă de la el o mână liberă între început și sfârșit restul . vrea să ne îndreptăm încrezători în fâlfâitul de înger. confeti sclipitori.

abțiguiți fugim din obiectiv să ne luăm porțiade țigări la bucată și salam de soia

Altfel suntem și noi pazniciide când cu școala altfelmai bine văzuți ne umplembuzunarele de bomboane și caramele(nu) suntem toți ciocolatii să te lingi pe

degetelăsăm elevii să se zbenguiască pe holuriși ne facem că nu îi vedem. ne simțimmai bine. veseli și bucuroși că vinevacanța să stăm până la noapteafară și să nu ne cheme părințiila culcare.

ne gândim să ne luăm de ocupație acasă.grădinari la spații verzinu care cumva să uităm că suntem paznicisă ne ștergem pe bot de obiectul muncii

numai costică altfel are puțin de lucrupână în vacanțămecanicul însalopeta lui cu burtă verdemai umblă pe la țevisă desfunde circuitul apei în natură

O minge albă de ping-pong scoate dintre copertele cărții care ne îndurătranspirăm în palme de frica noastră mingea albă de ping-pong este săltăreață şi sare peste fileu de la unul la altul. noi îl pipăim pe Dumnezeu parcă şi noi am fi de plastic. peturi din care ni s-a scos tot aerul și ne strângem în buriccolega mea a luat locul îndrăgostitului de o pată pe care nu îl lăsa să aibă aer. cum pleacă unul se umple locul cu altul la etajul trei prin înlocuire și adăugare ne schimbăm ținuturile tot noi aceleași cordoane ombilicaleplesnim de sănătate din puținul nostru aer am umflat o pereche de baloane de panglici argintii ne ținem în plutiri urăm la mulți ani colegului îndrăgostit de o pată. batem din palme şi ne bucurăm pentru el de cununie. așa dragoste numai între cer și pământtoate sunt ieftine şi gardurile dintr-un munte un fir de nisip. pe noi ne-a invitat numai la masă în viile lăcrimoase din anii de secetă.

sintagme literare

20

GABRIELAVERBAN

Poesis

Între ceruri

Gânduri înscrise în fragilitatea secundeiîntre ceruriaripi de suflet.

In adânc de cuvinte

Scormonesc adâncîn miezul cuvintelorvissărutat de absolut.

P.S. Gândul - umbra cuvântului.

***

Clipa – timpul lovitîntr-o aripă.

Geneză

Estompată în timpființaființând.

Arc de cerc

Palmarotită înjurul unui gând.

Retrospectivă

În mineamintirele se-ntorcca o durere timpsurpatînspre ființă.

Erai cu mine, Doamne

Cu multă iarnăîncrustată-n suflet,până și umbramă părăsise

și moarteaîncă nu știamcă singur Tu,Doamneerai cu mineînlănțuit.

P.S. Moartea poate fi cea mai bună prietenă.

Îmbracă-mă-n cuvinte

S-a desfrunzitcopacul meu din cer,lăsându-mă goală de cuvinte.Cât de fierbinte este tâmpla tamai tăinuind câte o stea,atât de goi suntem în cruda neputință de-a afla.S-a cuibărit un cerîn gândul meu arzând,îmbracă-mă,mă umple în cuvânt.

Și alte ceruri

Ploaia biciuindsufletul diminețilorstrigătele pescărușilorînecate în rouăeuînchipuindfrunze de timpîntr-un cer mai îndepărtatmai pribeag.

Iluzorie

Ca o iluzie își țesepăianjenul pânzaca o durere timpul își poartă în crini risipirea cu o iluzie tristețea-și țese nemărginirea.

Interpuneri

Secunda a-mpietritîn așteptareaa ceea ce nu vinea ceea ce nu pleacăun cer întregstatornicit între noiprăbușitîntr-o cupă de crinprea semeț înfloritdin plete lungide ploi.

Neîncredere

Priveștecum toate cuvintele îmi curg mereu din cer ți-aș oferi doar osemintele ideilor ce mă mai cern. E-atât de greu să crezi în zâneși-n crai născuţi din vechi poveşti acum când nu mai crede nimeni că poţi să fii, ce pari că eşti.

P.S. Cum să ne fie bine, când toată lumea... „ştie „ şi nimeni nu mai crede!

Aparențe

Doar secunda mi te-a adus în cale între moarte şi naştere e doar un pas trecerea din necuvântîn cuvântul absolut al tăcerii.Între noi linişteanemişcareaa ceea ce am putea fi.

Dor suprem

Mi-e dor de iubirede tine mi-e dorstea rătăcităîn pustiite zăpeziîntre moarte și nașterefrunze de cerprăbușiteîn marea tăcere.

P.S. Între trup şi suflet – cerul –.

sintagme literare

21

Fiara închipuirii

Întârziat în gânduriaspră e calea pe care singur mergifără nici un reper.Nimeni nu te așteaptămai singur decât pustia seducătoaremai singur decât singurătateaîn cuibul de cenușă al clipeinimicul își devorănimicnicia.

Și nu te opreșticalea e fără de capătdeși se îngustează cu fiecare pasfără nici un popastimpul își sporește puterea fiind doar în răgaz.

Singurmai singur decât pârâulpotolindu-și albia însetatăcum se risipesc gândurile deșarteîn timp ce la poarta mănăstiriidupă atâta hăituirecade înfrântăfiara închipuirii.

Fulger orbitor

Aproape de marginea uitării în sinea necuprinsăîn lumina dintâiprivirea ascunsă clipește.Cât mai aproapee clipadespărțind viața de moartecât nu s-a înfiripat încănodul facerii și al desfaceriicum întuneric irupeîn plină ziîn casa nașteriica un fulger orbitor întâiul născut.

Întâia secundăretează razaneîntreruptăcât rămâne din ce a fostfără pricină de împreunarecum Verbul răstignit e pe marecând fără de putereun mugur izbucneșteîn luminăși lumina înfloreștesub acoperământe doar pământ viuși nici un cuvânt.

Ardoarea sufletului

Nici o singurătate nu-i mai asprădecât cea de pe urmă întruparea Verbuluicum părelnică e umbrași fără remușcare.

Încăpățânare grea e să-ți închipuică ai putea surprindeceea ce e de necuprinscum e înscrisă tainaîn sufletul omuluineumbrit abis.

Nici o întâmplarenu întrece în grăbireardoarea sufletuluide a-și întipări amprentaprefiguratăîntr-o prescurănedospită și coaptă cum e clipa deșartădoar veșniciefracturată.

GHEORGHE SIMON

Poesis

Imediat după moarte

În abisul trăiriiimediat după moartecuvintele toate se vor întoarceîmpotriva gândurilor deșarteprecum tăcerea prăfuită de pe lucruri uitateîn paragina vieții pământene.

Mai lesne va fi fost Verb în dezrobireprecum ispite în risipireîn devălmășia văpăii ce le cuprinde pe toate ale lumii câte au fost lăsate anonimeîn chip de făpturi de minune.

În clipe de răgazCreatorul se minuneazăde cum e cu putințăcând scapără genunea în noianul faceriiși în ardoarea necuprinderiiînflăcărat e Verbul pe culmeacea mai înaltă a neistovirii.

Rodnicia clipei

În clipa supremei treceri dincoloe doar zumzet și freamătși nici un chip să se recunoascăcând toate, împotrivindu-se aici pe pământdincolo ajung să se înfrunte în sinea lor devastatăcând toate, în părăsire fiindnu-și mai află nici rostul nici copilăriastrălucind în rodnicia clipei pustiitoare de eternitateși de tot ce se îngânăseducătoare vorbe deșarteprecum în estuare imaginarese aud extatici cosașidestrămând tăcereaiar nouă ne este dat să auzimdoar plânsul celui cuprins de neliniște.

sintagme literare

22

Poesis

LĂCRIMIOARAIVANoduri

Am făcut nodurila batistă.Este un semn:mă întomnesc!Bunica își înnoda baniiîn batistă,eu îmi înnod uitările!

Pânda

Sticla ferestreieste făcută țândări.O vrabieșchiopătează.Bunica pune pe focfâșii de ziar,făcute cocoloș.Lătrat de câine.Geamgiu la poartă.Pe hornul casei ies scânteidin Scînteia*,pe hornul sufletuluiies amintiri.O amintireșchiopătează.Pisica și timpulstau la pândă.Vor înșfăca vrabia?Vor înșfăca amintirea?

Tandrețe

Cuvintele poetului-clopoței de cristalla gleznaunei balerine.

Șase mentosane

*

Pepene crăpatFurnici în marș nupțialOchi pretutindeni.

*Oile trec punteaUn fluier mângâieLuna intră-n ape.

*Lapte pus la prinsLipăit de pisicăGeam uitat deschis.

*Pepene crăpatFurnici în marș nupțialOchi pretutindeni.

*Amintiri ascunsesub aripi de înger.Foșnet de bunica.

*Inima ia formaunei stânci.Pescăruși odihnindu-se.

Opt prelingeri*

Mi-era dorsă fiu copilși acumtrăiescîn fantezie.*

Freamătă cevaîn mine.Mă simt sublimși încep să plâng...*Am aprins vise,călcâie, patimi...Cine a aprins luna, stelele?Ohooo, aceasta-i artă,nu-i dibăcie!*Plouă !Off, iarăși au uitat îngeriirobinetele deschise!• Mă pândescdin spatele oglinzii.Ce fac când nu-s de găsit?

*A sta în cap fără să știu,este jocul preferatal îngerilor.Pssst, de fapt, eu știu!Atât eu cât și îngeriisuntem în jocul altcuiva.În jocul tău, Doamne?!*Deși încărunțescam aceleași vise, temeri.Bretonul și ”coada de cal”sunt la locul lor!Inima...la fel!*Avem nevoie de-o viațăpentru a elibera sufletuldin funiilecare-l brăzdează!

Cutia de chibrituri

Fiecare amintireeste un chibritde la care îmiaprind focul.Cine n-are chibriturirabdă de frig,bietul de el!Nu degeabaeu adunși tot adunchibrituri!

sintagme literare

23

LUCIANA

Am învățat, iubirea mea

Am învățat, iubirea mea, că timpul nu există.Că ceea ce se micșorează este distanța dintre oameni.Se face un spațiu în care intră cuvinte sau nimic nu mai încape.Dar timpul are priceperea de a fi nemuritor.Și nu execută pe nimeni.Mor simțurile.Ne aruncăm în milă.Și păstrăm în haine teama că dacă nu murim și am trăi etern în corp,n-am supraviețui iubirii.Ori dacă mai murim din când în când, e ca și cum ne-am trage sufletul,am respira un pic, picul ce credem noi că ni se fură când nu pleci de lângă celălalt.

Ca și cum ar fi o trudă eternă.Ca și cum iubirea se trăiește până te lasă fără aer.Și înainte de ultima suflare, îți smulge aripa pentru a nu rămâne liber.

Nu am mai iubit, iubirea mea, așa știu acum ce este iubirea.Așa o recunoști.Când tot ce simți nu pleacă mai departe de tine.Ca și cum și-a făcut casă în tine.Nu a mai întâlnit construcții care să îi permită să rămână.Iubirea se simte demnă de locuit în

Poesis

tine.Iar fără ea, te risipești până la ultimul simțământ.Sau ultima pană din aripă.

Azi înfloresc fluturii

Azi înfloresc fluturii.Mă spăl în apa în care s-au născut.Mii de vulturi își ascut auzul și zborul lor se apleacă înspre pământ.Iartă-mă, vracule, dar azi tăcerea este cea mai rea molimă.Fântâna cunoașterii își umple gâtul.Cunosc iubiri ce se întorc în somn pe partea cealaltă.Fluturii merg pe lângă aripi.Cine a spus că iubirea e a celui înalt nu a greșit cu nimic.Nimic azi îmi mângâie auzul.Mă reculeg la basmul strigat de cioara din copac.Cel mai suav cântec este cel rostit cu zâmbetul în mânacare deși nu mă apucă, nu mă lasă.

M-am îmbrăcat frumos

Azi m-am îmbrăcat frumoscu floarea aceea de o visai tuși după care suspina o parte din cer.

Mi-am împletit părulcu degetele mâinilor tale,îmi este mai comod așa,

iar când vântul pornește mai tare,mă întorc într-o parte

și îmi cobor degetele tale din păr,pe spate.

E blând să crezi că toți suntem flori

M-aș întinde ca amiaza în omăt,în părul meu își găsesc loc garofițe, iar;mă întorc cu spatele,mă întorc cu fața,omul care se uită la mine din balconare crescute pe față crăițe.E blând să crezi că toți suntem flori,sau un îngrășământ perfect,sau anotimpul ideal pentru ființele cu boboci și picioare tulpini.

Eu te-aș iubi

Semeni cu noiembriescotocind pământul,

mâinile tale caută un locunde să se știe liniștite,ar fi unul!cel de sub pleoapele mele;

ești curios ca o flacără,stinge frigul cu care mă cuprinzi!doar semeni,tu nu poți fi noiembrie,

felul cum cauți în mine anunță că ești cu totul alt anotimp,eu îl iubesc și pe noiembrie,de-ar fi să fii…eu te-aș iubiașa îndepărtat și dezmierdat de frig.

sintagme literare

24

MIHAELAAIONESEIVară nedestăinuită

N-a fost să fiesă inventăm noi înaltulsă rămână în urma noastrăo dâră albă ca o cometădupă care să alerge uimiți hingherii.

Totul trebuia să fie ca un dans între sfereun dans rotundînvârtindu-se în jurul unei frânghii sticloasecare ne tot dădea târcoaleun spectacol prelungit în vântîn ochii mulțimii de gură cascăcare abia așteptau să vadă cum din trupurile rănitețâșnesc gheizere de fieresânge și regrete.

Prinse între gratiiinimile tac destrămând zborul din pasărea care doar pentru noi a cântatpână s-au așternut curcubee peste munți și văipână s-au limpezit apele tulburidin ochii pământului și piatra aruncată ca din întâmplare a urlat a trădare până a crăpat.

Prin rana ei privescca printr-un ochean

miezul de lavă îl adun. Răsar și apun din ochiul tău când albastrucând brun.*

Sufletul meu ca un nebunîntinde mâna să oprească planeta.Să cobor e prea târziu.S-a încins și în univers atmosfera.

Ezit între a mă arunca într-un heleșteu să mă înfulece peștiiși a ieși să mă plimb când pe străzi nu trece decât parfumul de regină al nopții.

Refuz să asist la jocul de noroc al zilelor noastre – cu mască fără mascăfără inimă cu inimă.

Mai bine surâdîmbrac o umbră de prunca și când aș ști că la capătul luiești tu așteptândsă-mi deschei în zoricămașa.

*A căzut o pasăre neagră în inima meaadâncul s-a tulburat ca un oceanpeștii s-au zbătut până la ultima geană a nopțiiîn largul ei un pescăruș încă țipăluna se prelinge ca un fagur cu tot cu albinele care până ieri ne aduceau pe buze miere.

A căzut o pasăre neagră în inima mea

cu degetele încleștate pe trăgaci fără să mai vezi pânza strălucitoarea zilelor adunate într-un coif de aurci doar o mogâldeață șchiopătând printre pietrele rotitoare din aertu ai fost vânătorul ei.

*Și aș fi vrut să-ți spun tot adevărulcu verdele crescut pe umărul meu ca un altoi am acoperit tot jaful am împădurit tăcerile am pus în mișcare un clopot să batăpentru sfânta dreptate schilodită de vocile bocitoarelorpornite să-mi frângă elanuldar nerăbdarea mea a crescutca un râu ieșit din albiesângele înfierbântat a mușcat de gât șarpele aciuat în mărul pe care-l împărțeam fără să știm la doi.

Cu inima descheiată ca o tunică de soldat în fața gloanțeloraș fi putut muri alăturându-măidealului fluturat din zori până în noapte.În târziul înserăriicăzut peste noimi-a rămas gestul nedus până la capăttrădarea și tristețea crucii respirândprin povara acesteiveri nedestăinuite.

Poesis

sintagme literare

25

Din altă livadă mireasă

Livada era pregătită mireasă ca de atâtea oricând copilul privea şi fantasma se cuibărea în piept,ca o pasăre o strâgea,aripile îi acopereau chipul şi ţipătul lui se auzea ,răscolind iarba şi grâul înflorit,în fiecare an pentru el.Apindea luminile pe care le cunoștea din celălalt vis, cu părinții și buniciicare îl țineau de mână,iar pasărea se pregătea de înalt,din inima cât muntele din fața casei.

Se adunau cocorii,livada era pregătită mireasă,copilul cu fața la pământ înroura iarba cu lungi degete întinse printre pomi.Alt unghi de cocori strivea vârstași sufoca albul din privirile lui de prunc altoit de florile ce de ani apăsat trântește poartaşi vede valurile și scoici răsturnate,carne strivită, neînțeles zbor cu pescăruși, aureolă pentru altă plecare și altă plecare,din altă livadă mireasă.

Spaţiu cu pete de sânge

Când muntele ne refuză cărările,râurile ne primesc şi ne înfăşoarăîn ape ,și ne răstoarnă în leagăne lungi cât un zbor de colibri,care țese un anotimpde altă lumină,o plasă leagăn pentru odihnă și dans .Aprindem o lampă găsită între lungi pânze de păianjende filtrat frica noastră,ca și cum acolo în colț,își aprinde colții mereu balaurul de pândă.În camera goală plânge tăcerea,mic

taifun de uitare,focul arde în mine, dincolo ninge,peste tot ninge,în zăpada înaltă doar el râde ,înfloreşte şi râde,iar în jur câinii buni latră la soare,latră la lună,e un joc nebunde-a lupul și cărioara.Iar eu plec,lumina se stinge ca o veioză într-un dormitor suspendatşi nu ştiu dacă vreodată va scăpa din colţii lui căprioara-doar un cearșaf cu multe pete de sânge se scutură cu fulgii odată-ninge cu fulgi roșii,cu fulgi albi,și fulgerul de niciunde aprinde cerul din mine.

Voi deveni miraj

Ce cântec pornește numai seara ca un crin din buchetul de flori al miresei,mă las pe palmele pădurii mele,leagăn dintotdeauna,banal si urcător îndemn de plecare și revenire.În adâncul pădurii,prin legănărea de vânt,amurgul îmi arată o pleoapă, apoi luna ,ochi pentru hoții de ani,ce niciodată nu întoarce din cele furate.Mă conduce între greieri în ape adânci,să nu sufăr atunci când lacrima si apa se vor contopi și va fi ca un botez de bucurie și de durere,înainte ca umbra îngerului meu să fie deasupra,iar cântecul în apă și noaptemă va scoate miraj în calea naufragiaţilor plutind doar pe suflet.

Zbatere în anotimpuri cu păuni

în faţa mea urmele de animale se desfac în animale şi le văd aşa cum sunt,după cum le simt;râmăn o secundă-ntre ele,între văzut și nevăzut de stele aprinse în creier,şi teama mă arde de urme,de animale,şi tac ,şi plânsul unui prunc nu mă lasă,şi plânsul unui bătrân nu mă lasă,nu zăresc pădurea, nu zăresc copacul,şi fantasmele care mă adorm ca un opiu băut pe jumătate,calculat să scap,să fug, dar ca în vis tălpile rămânlipite cu mierea unor anotimpuri cu păuni colorați în bucuria plăcerii.În fața mea,stânca a uscat totul,jarul era dus de păsărilecare m-au prins în dansul lor drăcesc,şi nu găseam cărarea,și nu găseam steau rece ca iarna mea,ca inima meace se înălțase,fără să știe în gheare de fiare.

Pădurea ce plânge cu zăpadă

Scrie cuvintele care se vor revolta odată împotriva ta, dacă vei considera aproape ultimul cântat ce te anunțăde zori și ce urmează.Este firul acel pe care ți-l arată și-l vezi în fiecare zi cum se deșiră dintr-o gură din balaurul anilorlegănați de apa din măruntaiele pământului.Nu știi din ceea ce vezi,nu înțelegi nici acum ceea ce vezi,ţi se par atât de aproape frânghia și noaptea, atât de aproape,fluieri,balconul se prăbușește,fără cei doi,doar eu,de fiecare dată,râmân ultimul cântăreț.Ascult bufnița și-i urmăresc zboruldeasupra creștetului meu de copil, ca liane între doi copacidin pădurea ce plânge cu zăpadă,iar cuvintele se scriu din venele mele.

MIHAIPĂCURARU

Poesis

sintagme literare

26

MIHAISAVINExpunerenimicuri trufașe sensuri chioare pe strada mea și uneori mă anulez în gândul prin care deziluzionata-mi viață trece și indiscretul efemer mă tot ciobește.

atât de timid, atât de pustiu sunt printre arcade, cercuri, pomi și ziduri nezburate încă, încât fresce de nelămuriri îmi sar din prilejul incert și inutil de-a fi.

și ce vină port că vă scriu frumos nedumerit și că amarul destin o face pe-a orbul între focarele gândirii mereu peste mine dând... sau că pupilele filozofiei întruna în jocuri nude m-au căutat să mă absoarbă îndurând a mea rugare ajustabilă aceluiași cer ce și vouă vă bătătorește frunte spre eternele dezbateri.

în frică celebră ascuns lângă hoituri de orbite, din prăbușirea fluturului mă înfrupt, de tangajul tăcerilor așteptat în rugă lângă rădăcina ierbii alergată pe sub cerbi.

Plâng în conduităplâng în conduita ce curbează o zare și am început să recondiționez de aseară aspirațiile năruite în colbul unor gânduri ascendente și ieșite pe fereastră. regizez o prezumție albastră în contururi public dezgolite. orice închipuire de-a mea roz sau gri mi-o aștern pe al doilea perete de după risc.

simțurile, neavând ce face tot ascund în neliniștite rafturi imputația de sfârșit căci s-a aflat de slăbiciunile lutului că ar fi o alandala prin simfonicul efemer și mereu morții o sinistră deviere.

s-au prins și arborii fiecare la rându-i trist atins, de romantica-mi activitate... motiv dezaxat pentru care ei, cu grămada vin să sfărâme șomajul cerului de pe frunte-mi și strigătele se ridică deodată toate-n picioare.

Neacustice stăriuneori îți simțeam iubirea cronologic imprimată-n gustul palmei tale savantă legănare mie întinsă ca pe o vibrație de esență translucid repetată, sau ca pe un tablou ce-și pierde meditația-n tăceri de gheață, de indiferența unei taiga supravegheat... și tare drag mai era momentul acela dispus să facă auzirea degetelor mele în pași salvatori pe învelișul tău buimăcit de roz, să lovesc eclipsa rătăcită-n proeminentă rugare și fuga unghiului romantic din urmă să-l ajung printre gradații și interferențe de neacustice stări.

o, și cât de mult îmi plăcea corvoada urcării tale în demersul misterului strălucitor fără să mai bag în seamă dangătul clipelor nerecuperabile prin consumul imediat.

Mă strigmă strig în gânduri un surplus de absolut și-n fuga nedezmeticirii fiind cosmetizez atingerea nimicului sfios și răsfrântul pe sub luna ce-și calmează propria imitare în galbenul cerc îmblânzit. negăsind potecă printre stele prin florilor nectar fără glas mă strig și spre geometrica înflorire îndrum sincopa

Poesis

ce frunte-mi sprijină. prin ispita nocturnului substanță mă prăbușesc perfecțiune emoțională începând a căuta acordurile cronologic retușate de eclipsa pasului tău prea călcat pe rubin de asfințire.

indiferent cum aș amuți în lume seninul, pretenție mioritică rămân și port povara alergării în zbateri de ie acceptându-mă traficantul infinitului topit în palmă... cu ecourile copilăriei m-am obișnuit de coapsă să mi le lipesc prin rugarea mamei mele toate trecute când din pragul casei un caz de încălzită referință ea devenea cu blânda-i înfățișare.

mă strig în mulajele așteptării încovoiate las priviri refulate-n albe stele și le curăț cu trecerea-mi prin lucernă când mireasma e zgândărire pornită de coasa în coregrafică tăiere.

În brațele tale deschiseîn brațele tale deschise cuprinzi silueta unui zbor înșelător de când te amăgești că sunt avântate aripi, de când crezi că prin locații de fericite zări ele se deschid misterioase mișcări. tu, mereu accelerând prin spațiile mele cele drepte și cele ovale, îți imaginezi scoaterea cerului din orice impas spre un strigăt de octavă anume ce nu s-a albăstrit nicicând.

tu, mereu dai lebede de-o parte pândindu-ți clona pe neclintita apă stătătoare dinadins riscând acroșarea nuferilor sufocați de zarva tăcerii. încurcându-te în acumulările tale sentimentale emiți un picior gol și inconștient alergat prin terapeutu-mi poem închipuit arenă cu olimpiadă de cuvinte... mă faci să tremur, mă faci să-ți accept gustul rozului grăbit în piele c-un simț neameliorat, iluzia rănind-o aproape nevrut.

sintagme literare

27

***oare ce am mai putea alegeacum când copiii noștri ne iubesc ori-cumcând libertate nu înseamnă libertateacând sunt atâția oameni care plângși trec și vin și se duc dintre noi de lângă noi

n o idin ce în ce mai nerăbdători să ne vindecăm de tristețe de durere de dragosten o icei care nu am învățat nimic de la păsările care ne-au prețuit grâul împrăștiat prin toate colțurile curțiin o i care am făcut din Dumnezeu motiv de războicu absolutul din toate certitudinile plictisitoaremai putem alege oare?

Poesis

***pentru cuvântul meu ca un vin pentru scrisul meu ca o durere pentru cei care ar trebui să fie şi nu sunt aicipentru cei care nu vor fi niciodatăcel puţin în această viaţăpentru cuvintele care îmi risipesc vo-cea pentru rochia nouă pe care nu o voi îmbrăca vreodatăpentru dragostea mea ca o rugăpentru rugăciunea mea din dragostepentru mine cea dreaptă ca un războinic cu mâinile asprecheamă-măspune-mi că e timpul să-ți fiusă te urmezsă mergem spre casă

***într-o zi toate cuvintele se vor termina

cu steagurile roşii bine înfiptecu pumnul strâns

sau cu două degete ridicate

locul va arăta ca o bisericădin care preotul a fugit

fiecare om cu pumnul lui de pământrâde în el plânge în el vorbește cu elsuntem rădăcinile unei vii căreia aproape că nu ajungi să-i vezi stru-guriicârceii care se prind de un trunchi mort deja

un strigăt ne leagă de mâiniși ni le duce la spateun strigăt doarme între noiun strigăt s-a cuibărit în privirile no-astre

el e cel care bea vin şi ne priveșteel e plumbul el altarul pe care vom muriîntotdeauna de vii

***nevindecat ești suflete al meunevindecat privești printr-o fisură lumea

n-ai învățat nimiccare te-ar putea opri deși ai trecut prin destule morți

MIOARABĂLUȚĂ

sintagme literare

28

Poesis

Stângăcii

majoritatea cunoscuțilorsunt stângacisau cohetează cu stângaalții sunt dreptaci convinșiistoria spune că emisfera stângă a creierului lui Marx nu prea a lucratcreierul mic din stânganu se înțelegea cu cel din dreaptaașa au aparut bipolariisupușii unei gândiri care adoarme creierul micnu știu care este zona orbiriidar știu că nu poți schimba inimacu alta cuminteproblema este ce ai înghețat în minte

Prețul iubirii

romantismul meu nu este pe lama de cuțitnu-mi tai venelepentru buclele talefrumusețea are picături de sânge pur apoi tu nu ai cai albi de vînzarece pot eu să cer decât cîteva cuvinte la preț marepoate așa romantismul fără bani este călare

Un Dumnezeu mai mic

tata a albit înainte ca timpul să-l certeel credea că albul te scapăde stângăciile bărbatului tânărde aceea se plimba fălosîmbrăcat în albera un dumnezeu mai miccare făcea luminăîntre noi și lume asta

Secretele bunicului

este târziu să port picioroangeam avut ocazia astacând scara bunicului obosisedar omul ținea la oasele lui și la scara luicând a adormitam dat jos din podsecretele luiși acum regretcă nu l-am învățatcu piciorangelecare nu-mi mai folosesc la nimic

Zborul

dacă nu ai înălțat nici un zmeuîn viața tanu vei știi cum estesă nu strunești zborul de pasăreorbul din tine nu știe

că libertat ea este un zbordeasupra gândului

Miei pentru sacrificare

nu ne vom schimba chiar dacă soarele ne uităavem tendințe de separație cei trecuți de viață de cei cruzi mieii care vor scăpa de tăierevor trage de timp cu pastile programatevei rămâne singur cu animăluțul tăusau numai cu tineașa a fost totodeunaușile nu sunt deschise decât pe rândun traseu de expoziție ascunăvom sta despărțiți în locuri interzise

Iubire pierdută-n amintiri

vino și te așează pe mine Soareîn fiecare zi în care nu se moareși nu uita că suntem ca cireșeleavând sezoane scurte fiecareculorile din noi vor deveni paleîn fiecare anotimp trecut prin soaregândește-te că fiecare zi aduce în noimai multă viață și iubire până-n zoripictați cu flori de dimineață blândăiar curgerile de apă vie ne inundăși nu se știe cum timpul fuge-n hăuatunci când vom răni pe Dumnezeudin necredință și multă minciunăascunse-n noaptea când nu este Lunăcând ne pot alerga fiare legendareiar liniștea din burg și viața moarevino și te așează pe mine Soarepe crucea asta sfântă ce nu moaresub care se ascunde povestea de iubirea două suflete pierdute-n amintire

NICOLAENISTOR

sintagme literare

29

NUȚA CRĂCIUN

Poesis

Cerul din iarbă

cerul umbla prea aproape de pietre îmi odihneam spaimele pe umărul lui

uneori ele rămâneau suspendate în sălciiatunci mi-ai dăruit cadou de despărţirejumătatea luniipe cealaltă o creşteai în colivie alături de toate iubirile tale asimetrice

merg desculţă de teama timpului printre ierburi si bolovani viaţa şi moartease mângâie indecent

Și se va lumina de ziuă

te baricadezi înlăuntrul tău singură cu idolii tăi de-ntunericcu anotimpul din care mereu pleacă cineva

demult nu mai simți nașterea dimineților aroma cafeleifrigul privește prin tine ca printr-o fereastră

de cealaltă parte cerulchipul tău în oglinda unei apedin care crește o liniște albă

toate umbrele tale stau aliniate așteptând să te întorcitoate femeile care au locuit în tineîși revendică dreptul la fericire

într-o zi va veni cinevacare va arde pe rug cerul lor îndărătnic

și se va lumina de ziuă în mijlocul unei nopţi

Ritual de întoarcere acasă

se răsucește ora pustiuluiîntre mine și singurătatea pietrei

i-am descântat de împrietenirei-am cântat pietrei să zboare cu pustiul meu cu totde pe țărmul plecării păsări de pământpăsări de piatrăîși trec zborul prin mine

ce sfânt era timpul ce blânde clipelece inimă vie aveamzidul acesta de umbră de pustiu nepotolitzidul acesta dintre mine și lumeaș vrea să-l trec el crește mai înalt

clipele noastre duioasele noastre clipele așez în cerc și le învăț din nou arta iubiriiun fel de ritual de întoarcere acasă

Ochiul acela de lemn

avem propriul nostru înger acumpropriul nostru diavolpropriile filozofii desfrâuri și păcatedar cel mai frumos desfrâu

ce-i ține vieții noastre de urâte ochiul acela de lemn

ochiul acela imortaldincolo de dimensiunea clipelordincolo de vise rugăciuni și blestemeochiul acela al nostru care stă și priveștecum ne rătăcimcum spunem bună dimineața ferestrelor închise

ochiul care nu vedeochiul care seamănă cu o cruce de lemnpe care s-au răstignit singuretoate cuvintele noastre

Plâng și nu-mi auzi plânsul

plâng și nu-mi auzi plânsulvântul mi-l duce departe

parcă de secole plâng așa mi se pareoceanul acestadintre mine și ochiul universului

dac-aș avea căpătâi aș rămâne o vremeuitată pe vârsta copilărieicând mă întâlneam cu tine la un colț de stradăși nu știam ce să-ți spunparcă aș fi primit în dar un portretcu complexele lui cu tot

o dragoste mai veche m-a învrăjbit cu lumeapăsări grele de amintirise rotesc deasupra înserării

în partea întunecată din mine o ranăimploră vindecarea

sintagme literare

30

Poesis

OANAFRENȚESCUNimeni nu merge

nimeni nu mergemutându-ne strada din ochidecor pustiuoraș în derivă ca o plecare într-o așteptare captivă în lutul însingurato rochie de toată ziua își îneacă cu-loareape un scaun tăcut

cealaltă jumătate a luminii e scrijelită răsturnat jucând baba-oarba cu noi

finalul e mâncător de gânduripe pagina de google între pereții triști

aduc chipul tău deasupra camerei de ploaieîn valuri de sinapse pe ecran

scrisul doare în cuvintele înfometate de viațăsub ploaia destulă ce vine din urmăștergându-ne din timpul care s-a oprit

În locul acesta

în locul acesta e ideea de zbor,de frunze, de oraș ridicat în nori,aici simt gustul tău de sete,aici tu ești prezent încătușat în vis.

o rămânere-i așezată pe scutul lui Ahilesunt stele ce cântă din harpă,e nașterea ierbii în piatră, tăcere și dor.

pe orizontul smuls din înstelaresunt înfățișări de neliniști,biserica e suspendată în aer,

viitorul vine cu ecou din trecut,cuvintele ca niște umbre fugaresunt o strigare urcată spre cer.

ninge nevăzut în condamnări la moartesemănând uitarea peste morți.

Cuvântul

cuvântul a sărit din somnîntr-o stranie curgere a unui nefiresccurgând lichid cu înfățișări de sunetdevenind o reptilă lipită de piele

nimic nu e simplușirul lung de sfinți fuziformi mărturisesc existența lui Dumnezeu vizibilnăscut în interiorul cuvântului

zbateri smulse din mine accelerează tristețea viului pătimașdorurile trimise în toate unghiurile aflate la vedere au așternut tăcere între ieri și azi

din urmă vine sabia și-n față se trântește ușa violentcolțul inimii rămâne suspendat zdrențuind trupulamorțind aripile și zidul mă zidește ca pe-o Ană

Noaptea

noaptea cade în trepte acoperind dealuriacoperind orașuldispar ziduridispar culoricuvintele rămân mergând odată cu noise mută de la unul la altul mișcate de aerau gust de lună

de umbrăde somn unele ating genunchiialtele ies din labirint descătușate ca un descântecdansul nopții dilată vedeniipoteca devine albastrăuniversul e ghemuit pe-o pantănoaptea se aruncă pe umărul tău stângcuvintele se dilată și mint

Traiectoria verticalei

traiectoria verticalei moare câte puținîntre negru și alb e un vârtej de emoțiioftatul e pe marginiparcurile moțăie fără oamenistrăzile aleargă în toate direcțiile

rochia mea e un răsărit viu ca un recul printre culorile sumbre

scenariul zilei mă așază într-un cerc bine tipăritbunul simț tânăr și bătrânse întrec mutilând urâtul în forme bizare

restul e despre hibernareîntr-un amestec de sentimenteși sarabanda frunzelor luate de vânt

Și totuși

și totuși exiști în toate cuvintele de setede stele, de alb,în celulele verzi și în ploile reci,în dreapta,în stânga,sus și jos,în orele mele pe orele tale,în uvertura vântului,în edenul tău tragicpășind pe același refren de răcoare,sub frenezii de stele.undeva, fără timp,venind din iarbă, venind din vânt.

sintagme literare

31

RADUCHIOREANÎmpreună

între noi zboară păsări îmbrăcate în armură când vorbeşti vocea ta îmi şterge cearcănele inimii mă deschei la cămaşă cu degetele tale de lumină şi mă cureţi de timpul negru apoi îmi săruţi fiinţa ca o ploaie cu o singură picătură nesfârşită ce udă creşterea zilei te dezbraci cu privirea mea atât de mult încât îmi cresc aripi pe gânduri îmi cresc emoţii cu numele tău

ţi-am oferit un măr pe care l-ai agăţat de creanga unui copac cu rădăcinile crescute în umbra noastră construim o biserică a tăcerii şi a cuvintelor cu viitor tânăr cerul nu mai este cer a devenit un steag al iubirii fluturând în infinit

Totul pentru iubire

miroase a început de rai se aud păsări de lumină zburând într-o altă dimensiune cât de elegant bate inima universului ca un ceas atemporal al iubirii când mâinile noastre fac cunună pe altar o orgă de linişte coboară pe valurile lunii cai astrali aleargă peste câmpul de stele respirând parfumul rochiei de mireasă un foc se ridică de la pământ la cer carnea noastră se topeşte când trecem prin el rămâne un tu de eu un eu de tu şi îngerul din noi

Te port pe această rană adâncă de frunze tinere cu miros de tămâie stă trupul tău întins ca o vânătaie albă de plumb aici sunt gratii lungi şi verzi ce se pierd în ceara lunii degetele întinse străpung gheaţa unei noi rochii lacrima se izbeşte de malul fiinţei tale ieşind prin ochii închişi dincolo în lumină pe aici au trecut ucigaşii dintr-o altă lume cu femei ce voiau să fie mame dar noi nu am găsit nici una cât mai pot oare să sprijin acest aer de piatră să nu cazi cât mai pot să-mi ţin respiraţia tăiată sub acest sânge feciorelnic în care mă renasc în tine fără o zi de naştere doar cu timpul alb la tâmple descheiat la pieptul crucii mai ţii minte că după ce-ai murit mi-ai strigat numele într-o limbă caldă? mi-am răstignit umbra de a ta Doamne, am vrut să Te întreb ceva dar mi s-au închis ochii cuvintelor Visul care a visat mâna linie cu degete linii se întinde să atingă cercul cercul stă sus agăţat de un alb imens muzica e albă ecoul o lacrimă picurând pe ochiul lumii se aud valurile cum se lovesc uşor de visul pietrei păsările îşi vindecă zborul într-un tango de albastru într-o linişte de argint uşile se deschid treptat apa intră formând un cerc în jurul locului unde va creşte o inimă

Poezia mea este un cal alb ce-şi poartă zăpada printr-un anotimp cu flori gheaţă şi pahare de lumină este un cal negru cu ochi de noapte ce aleargă prin clipa de smoală şi loveşte cu copitele poarta muntelui armura cu sărut de lut pe piept ce mă acoperă ca o uşă de rai întredeschisă ca un somn în somn în somn trezindu-şi visul de fier poezia mea eşti tu când te dezbraci de tine şi păşeşti desculţă în mine După speranță am desfăcut mormântul să văd ce mai faci nu erai acolo ai ieșit oare să bei apă să mănânci ceva sau să faci o plimbare să te aerisești e greu să stai tot timpul în aceeași poziție cu ochii închiși știu că nu poți citi cartea pe care ți-am dăruit-o are paginile lipite de sânge poate totuși încerci să o scobești să scoți o literă sau un cuvânt cred că ți-ar plăcea mirosul undeva nu știu la ce pagină am pus chiar o poză cu noi sunt un romantic incurabil am scris chiar pe ea că te iubesc poza a fost făcută înainte de-a muri eu măcar dacă i-ai putea mângâia marginile nu e oare timpul să te întorci te aștept aici pe marginea de lemn balansându-mă în vânt ca o bucată de lut fără chip și suflet doar o umbră călduță cu genunchii tociți mă joc cu clopotele ca un copil părăsit măcar de m-ai atinge fugitiv cu rochia ta ce-a purtat-o o lebădă toată viața și-o spăla în fiecare seară în lac știi la ce mă gândeam poate mâine îmi cumpăr o fereastră să văd cerul mai bine mi-am găsit o poziție acum în care mă gândesc că poate totuși nu ai murit of, ce-aș vrea să alunec lângă tine

Poesis

sintagme literare

32

Poesis

RAULCONSTANTINESCUSub mascăPe tron de aur în mantie crăiascăîn negre duhori hâzi căpcăunii –aceste fețe calpe sub mascăsporesc prin lumi veninul minciuniidin inimi de spurc și de iască

Feea visÎn zale-nsângerate timpul doarme...al nimănui trec singur printre trestiibyzanțul sună a galop de bestii;pe zări trec cruciații-n zvon de arme...

se schimbă seara măști cu chip de înger,ciclopii cu piciorul bat în poartă;scriu orbii texte cu condei de sângerdespre pierduta plânsa lume moartă...

uitatul vis – în licăr zbor din palmă –a nimănui și a tuturor fee...se-nalță-n rugi spre cer în seara calmăla sânul nopții ultimă scânteie

Condamnații fără vină O, câte game și arpegii înflor prin inima legii ritmul vieții și-al iubiriiși-mplinesc minunea firii din abis pe culmi celeste dans de raze peste creste – condamnații fără vină se înalță în lumină

Sub steagul de luptăPe spiral drumul istoriei fără sfârșit,sub steagul de luptăprometeu în fruntea mulțimilorții sus făclia speranței prin labirinttimpi revoluți depășind,spre vis de-mplinire nemărginitprezentul în veșnică devenire înalțipe-ale gândului spire fulgera fi om nicicând nu are sfârșittimpul pe toate treptele-n zborviața ta desfășoriprin beznă lumină spre ziua cea marecontinuu primul ultimuldin toate unghiurile de veghe în turno, a fi om prometeic e mult mai mult

decât tot ce poți a spuneîn mări stânci peste valuripe țărm rug de aripi prin noriîn om a inimii scânteie din cer

Marea joacăÎn joaca zeilor cu muritoriicăzut-au mulți eroi vestiți din lumecum totul cade totul se năruieîn jurul gândului tău de a mai fiun timp macru o secundă o undăîn apa vieții la marginea cețiicel ce te descoperi singur pe mareun ultim punct pierdut în valuri searaveni-va ziua-ntoarcerii-n amiazăa visului nostru viu cel mai frumosprin marea joacă a zeilor viața...

Eu din hyperboreea vinDin hyperboreea vin, din țara astrală,cu măiestrul abaris pe săgeata de aur,din tărâm fără noaptemereu numai zi numai varăsunetele silabele cuvintele toate,prin azur străpur valuri-valuri,unele altora-și răspund corespundecouri oglinzi în visate oglinzi,fulger răsfrângeri iubirii ivirisonuri arome forme culoriprin ochiul spiraleide neuitat sinesteziiîn neasfințita zvâcninda luminăfloare pe munți aurălimpid eon dulce prelungvis de aur divă nesfârșită amiază

Nașterea poemuluiDin munci și zile,din urcuș pre munți peste nori,din pașii semănați prin văi,din valuri lăsate în urmă,din albe nopți noian.din răsărituri și-apusuri de soare,din clar vis pe lună plină,din adolescente ploi calde,din zbor de aripate semințe,din spini și trandafiri,din lacrimi și veghea mută a mamei,din surîs de copil,din brazii cerului cu stele,

din suferință -n tăcere,din luptă până la capăt,din taina abisului din suflet,din cap din dor și din inimă,din maree de cuvinte,din apăerfocțărână,din lavă și gheață,din tăcerea muntelui, din visul clipei veșnice,din iubire fără sfârșitmuiat în sânge târziu se naște poemul unicviu peste moarte

Flash pandemie 2020Pustiu... nimeni pe străzitrec albe fantome din străine izola-te lumimuți mascați: combinezon mănuși cipici vizete,în mâini cutii cu testepentru corona virus în floaredin casă-n casă stare de urgențărăpirea – unul luat altul lăsat...în urmă argintii mașini DSPbrancardieri izolete...spaime plânsete

Aici acum...Hic et nunc sunt leones invizibili imprevizibili...la zid stau toate numerele literele,roata lumii a înghețat în spaimă...vaier vești de morți se îngaimă;guri de vânt suflă un aer bolnavsec uscat cu țepi fără gust miros a viu,dușmani nevăzuți dau năvalăcu-a lor coasă-n purpur coroană,nimeni nu e apărat nu e ferit...decât covidul mai ucigaș e gândul captivorbit de frică, singurătate, beznăa muritorului citindu-și oglindadin care colții morții rânjesc hău negrunumărare inversă de neoprit spre zerocum se privesc ciclopii cu bombe aur averi?tăvălugul încoronat seamănă noul virusdin gură în gură prin ultim sărutulnimănui de peste tot și niciunde...aici acum, prieteni,vestea cea bună peste vremi lumi-nează

sintagme literare

33

Poesis

SIMIONBOGDĂNESCUTimp surdo-mut(Pian entropic)

Nemernic bate timpul semințele-n păstăi,Răsună-n vine tobe din tribul cel dintăi.

Trăiesc la margini oarbe de lanuri și de vid,Mi-mprăștie un ornic rănitul timp avid.

Stau lîngă fînul umbrei prin mările de susCum vremea zării frige și lacrimile nu-s

Decît ce bate timpul păstăile din lan,Și cad semințe mute peste luciosu-mi cran

Brusc sar lăcuste surde-n entropicul pian....................................................................Flamingi din Egiptul antic

Mi se frige un timp pe colnicÎn ulei canibal dintr-un spic.

Zarea toată e-înfiptă-ntr-un icDe flamingi din Egiptul antic.

Stau triunghiuri și unghiuri de ieriCînd, iubito, vibrai de tăceri.

Mai deunăzi priveai mineralCum pe zări pîlpîia zeul cal

Și mai ieri tresăreai și mai ieriStea de gînd răsărea în păreri.

Struții reci și de milă, dar struțiN-aveai cum numai cai să săruți

Și să treacă-n corăbii de-OlimpCineva care moare la schimb

Și se face de jaru-i totem, Și eu tot te regret și mă tem

C-ai rămas doar un gînd pe colnic,Doar flamingi din Egiptul antic.

Suflet vechi

Instigă-mă, instigă-mă în vidSonor sub vrej de lună zăpăcităSă-mi geamă-n creier icre translucidPe tremur uleios de grea ispităGol să-mi înstrune-n suflet vechi, livid,Un zeu pianu-n mintea-mi să respireAcelași rămuriș de gînd să-nchidÎnvins de vrajă, vrej de nălucireSe-ntoarce-un șarpe sinuos, cupid,Și-și sîsîie tăcerea peste lire.............................................................

Alchimie

Vin încet din pîinea luniiAurul să-l aurim,Aburul să-l aburimCum foiesc din cozi păunii.

Și-n vibrare, cum zic unii, Surde muzici să-nlemnimLemn din sunetul sublimAl tăcerilor minunii.

Supe aurii de paie,Plumb pe clape să topim,Din văzduh, un țintirimSă țintească în odaie

Mii de cruci, străină ploaie,Pîlc de oaste să pornim,Pîinea lunii s-o-mpărțimDușilor prin ciumăfaie...

Vrăbii fără cuvînt

Moarte, să ai grijă de mine,să-mi sapi un cuib acolo-n pămîntca și cum aș cuibări cu vrăbiilefără cuvînt.

Ai grijă să-mi pui cerneală incolorăde ciripit, de tril, și-un teanc de hîrtiica și cum aș încerca și-n mormîntsă scriu poezii.

Oasele pune-mi-le-ntr-o apă albas-trăsau albă, sau surdă, sau griși lasă-mi fereastra deschisă spre vrăbiica și cum aș ieși.......................................................

Dealul ce dansa nicăieri

„Dar niciuna nu dansa dansul stiletului ca Doamna Gongsun” (DU FU)

Cui îi este trist dealul ce dansa nică-ieri după mineși se uită cu rîul vocalelor și pipăie stufărișiar mestecenii ard în sine mister argintiuși parcă-s plute de oase, mii de plu-te de oaseridicate-n picioaretuburi de orgă, clapele unui alb fantastic pianunde poetul chinez Du Fu stă de vegheși-și numără liniile frunții, zbîrcituri de scînduri,și-și scrie trista poezie muzicală a propriului scheletși regretă nemăsurabil că„niciuna nu dansa dansul stiletului caDoamna Gongsun...”Cui îi este trist poetul Simion Bogdănescu dacă nu luiînsuși, și poate, poate și lui Du Fucăruia, lîngă tristețe, i-a pus, uite,troița de mestecăniș,crucea dintre ponoare,clopotele din văzduhruginind Dumnezeu,un delir singuratic după Rahmani-nov,singura tăcere absolută care învă-luiedealul ce dansa nicăieri!

sintagme literare

34

NEPOTUL LUI NOE

- Şi cum îţi spuneam, se zice că a plouat mult de tot cândva pe aici, zise tânărul, care privea florile și iarba de pe poiana însorită. Au fost înecuri şi pagube cum nu s-au mai pomenit. Deşi oamenii acelor vremuri au fost prevestiţi, ei nu au vrut să se schimbe continuând pe drumul cel greşit.

- Să fie vorba oare despre acel călăreţ strălucitor?! Tânăra zâmbi puțin ironic.

- Da, despre acela care îi îndemna pe oameni să uite răul şi să devină mai buni.

- Şi tu crezi în aşa ceva?!- Da, pentru că mi-a povestit străbunicul meu şi el n-a

minţit niciodată.- Cine? Bătrânul Noe?!- Chiar el. Şi pentru a mă convinge că ceea ce a spus este

adevărat, cu puţin timp înainte de a muri m-a dus acolo. Deşi nu aveam decât vreo zece ani şi de atunci au trecut alţi zece, îmi amintesc totul de parcă ar fi fost ieri. Vezi acolo, pe vârful acelui munte, care se zăreşte în depărtare? Arată undeva în dreapta.

- Da.- Şi ce crezi că am văzut?- Nu cumva o barcă mare?!- Ba da.- Şi ce vrei să spui cu asta?- Că tot ce ţi-am spus este adevărat.- Dar tata spunea că barca aceea nu a plutit niciodată

pe apă. Mai mult, zicea că toate acestea nu sunt decât nişte basme născute din dorinţa bătrânilor de a-i impresiona pe cei de azi arătându-le că pe vremuri se trăia conform datinilor. Iar azi… azi nu se mai respectă obiceiurile străvechi. Astfel, noi suntem călcătorii de lege.

- Nu te supăra, dar tatăl tău se înşeală amarnic. Noe, care a fost cel mai bătrân om care a trăit în satul nostru, nu a minţit niciodată, iar unele lucruri despre care mi-a vorbit în copilărie, astăzi s-au împlinit. Spunea…

,, Ai să vezi cum boierii vor rămâne fără moşii. Cum unii vor fura de la vecin uitând buna cuviinţă şi frica de Dumnezeu. Ai să vezi cum floarea ruşinii îşi va pierde tot mai mult culoarea mov care va ajunge de la mărimea unui deget cât este azi până la mărime unui bob de grâu. Restul va fi albă, dar acel alb este o culoare înşelătoare.”,, Când vor fi toate acestea, bunule?” ,, Nu peste multă vreme. Vei trăi şi vei vedea multe bune şi rele. Dar atunci eu nu voi mai fi aici.”,, Cum nu vei mai fi, bunule?!”,, Adică, dragul moşului, într-o zi eu voi

pleca departe. După aceea voi lipsi o săptămână, două, o lună… sau poate o jumătate de an. Iar tu vei uita pe bunul la fel cum ai uitat jucăria pe care ai pierdut-o acum o lună, pisica aceea care a murit anul trecut sau durerea de la degetul la care te-ai tăiat acum două zile.” Privind-mi mâna dreaptă a continuat: ,,Acum chiar că nu mai umbli legat!”,,Cum să nu mă vindec, bunule, când mata mi-ai pus ceva pe deget care, ce-i drept, atunci m-a cam usturat, dar apoi mi-a trecut tăietura de parcă nici nu ar fi fost

vreodată.”,, Ei, vezi, cum uită omul de durere! Aşa vei uita şi tu cum arăta moşul Noe.”,, Cum să te uit, bunule, chiar de vei pleca un an sau doi, îmi va fi dor de dumneata, dar nu te voi uita.”,, Oh, dragul bunului, mai ştii ce ai mâncat alătăieri sau cum arăta străinul care a trecut acum o săptămână prin faţa porţii?”,,Am uitat, bunule…” ,,Aşa vei uita şi cum arăta bunul, dar poate nu o să uiţi vorbele mele. Noi suntem mici precum un muşuroi de furnici. Ne zbatem, strângem ba una, ba alta, iar când să ne bucurăm de roadele agoniselii noastre un firişor de apă s-a strecurat. Acesta a crescut, iar când a devenit pârâu ne-a spălat urma de pe acest pământ care este la fel de roditor precum şi vechiul Rai din care au fost alungaţi Adam şi Eva atunci când au fost înşelaţi de şarpe. Însă şarpele nu va pieri niciodată. Cât vor fi oameni sub soare şarpele va trăi, iar ispita va fi veşnică…”

- Frumos mai povesteşti! zise tânăra surâzând.- Cum îţi spuneam şi mai înainte, barca aceea mai există

şi acum. Ștergându-şi o lacrimă, tânărul continuă: - Atras de amintirile copilăriei, acum vreo două zile am

fost în locul, unde m-a dus străbunicul cu puţin timp înainte să ne părăsească. Am văzut barca aproape putrezită. Iar pe ceea ce a mai rămas din ea, adică printre scândurile cândva unite cu smoală, am văzut nămol uscat transformat în lut împrăştiat peste tot. Nu am putut să mă abţin şi am luat o bucăţică dintr-un lemn pe care am să ţi-o arat îndată.

Scoate din buzunar un obiect înfăşurat într-o bucată de pânză.

- Priveşte-o!Tânăra, privind uimită bucata din lemn care era învelită

în pânză, zise: - Nu ştiu ce să mai zic. Dar ce ar fi să mă duci şi pe mine

acolo ca să văd barca!- Te încumeţi? Este mult de mers până la poalele muntelui

şi greu de urcat până în vârful lui! - Încearcă şi vei vedea! zise ea râzând.- Oricum, bătrânii noştri nu credeau că vremea lor a fost

cea mai bună.- Da?! Dar tata spunea că şi bunicul său îi povestea despre

răutatea celor tineri care nu mai respectau obiceiurile străvechi.

- Asta e altceva. Cert este faptul că în trecut a fost şi rău şi bine. Iar când răul a devenit mai puternic, a plouat de s-au înecat toate. Dar mai înainte a fost o arşiţă de pomină, iar lăcustele au intrat în lanuri distrugând recoltele. După aceea a urmat foamete şi boli nenumărate. Noe a plutit cu barca sa

Proza)

CONSTANTIN GEANTĂ

sintagme literare

35

peste ape atunci când s-au ridicat acoperind vârful muntelui multe zile în şir.

- Dar ia’ priveşte!- Ce vezi? - Cineva în veşminte albe şi strălucitoare ne priveşte cu

blândeţe, spuse ea gânditoare.- Unde este?- Acolo! arată ea în partea dreaptă. Dar ce pace şi

blândeţe pluteşte în aer! Parcă ar fi un înger. Nu pot uita ce spunea bunica….

,, Nu uita, micuţo, îngerii ne veghează şi ne păzesc de rău.”,,Unde sunt, bunico?”,,Peste tot în jurul nostru. Ei ne îndrumă, ne călăuzesc în momentele grele şi ne ajută întotdeauna.”,, De ce nu îi vedem?!”,,Îi vedem, fetiţa mamei, în vise, în razele de soare sau îi simţim în locurile liniştite. Îi recunoaştem prin faptul că în jurul lor este multă pace şi blândeţe.”

- Mi-ai amintit de bunica mea. Și ea îmi vorbea despre îngeri.

El, revenindu-și din reverie, zise: - Unde este îngerul acela?-A dispărut, dar parcă îl aud cum spunea: „ Iubiţi-vă mult.

Fiţi fericiţi şi uitaţi pentru totdeauna să faceţi rău!”- Se poate…- Ce zi frumoasă! Zefirii ne mângâie fruntea, izvoarele

ne încântă auzul cu susurul lor cristalin. O linişte nefirească

pluteşte peste tot. Cerul albastru este de o puritate nemaiîntâlnită, iar păsărele cu trilurile lor ne mângâie auzul şi ne desfată sufletele. Pe câmpuri florile multicolore îşi revarsă parfumurile.

- Parcă simt şi eu o bucurie nefirească! zise el visător.- Poate această zi este începutul unei noi ere a fericirii în

care oamenii se vor întoarce în Eden!- Poate… dar pari cam gânditoare. Ce este cu tine?- O voce mi-a şoptit ceva nelămurit.- Este vocea sufletului. O voce ce vine din adâncul inimii

şi care ne ajută în momentele dificile ale vieţii.- În sfârşit, când o să-mi mai povesteşti ceva din timpul

bătrânului tău Noe?- Atunci când va sosi din nou Vestitorul!- Şi eu îţi voi povesti despre ceea mi-a spus bunica mea

Maria.- Maria! Parcă mi se pare cunoscut numele. Nu a fost

cumva acea femeie care vindeca multe boli?- Ba da, a fost fata Anei şi a lui Niculaie din Călimănești.- Din Călimănești, zici?!- Da, din acel minunat loc binecuvântat de Dumnezeu.

Din Călimănești. Dar despre cei doi şi despre acest loc minunat o să vorbim mâine.

Proza)

sintagme literare

36

Proza)

CORINAVLĂDOIU

Tatuaj cu fluture

La cafeneaua din colțul străzii, vizavi de clădirea băncii era pustiu, aproape pustiu. Stăteam la o măsuță și-mi savuram cafeaua. Era prea devreme, nici nu se luminase bine. Simțisem o nevoie inexplicabilă să plec de acasă și asta făcusem oprindu-mă înainte de a merge la serviciu, la Cafe Jovial. Pe străzi, becurile încă își aruncau lumina spumoasă pe zăpada proaspăt așezată de dimineață. Nu-mi plăcea deloc zăpada asta deși sunt născut iarna. Nu am suportat zăpada și frigul decât cine știe când, probabil în copilărie, în iureșul jocurilor alături de ceilalți copii. Sunt o ființă solară și dacă m-ai lăsa undeva la soare o sută de ani, acolo aș rămâne până m-aș prăji ca o scrumbie. Soarele îmi iubește pielea și se reflectă atât de bine și de convingător încât și după multă vreme se văd urmele razelor lui ca un tatuaj al luminii.

De câteva minute intrase un cuplu. Deși păreau împreună, erau din filme diferite, se vedea asta de la o poștă. El era puțin mai tânăr, cu o doză de blazare, de bărbat răsfățat și infatuat, ea o femeie matură. Nu m-am uitat prea mult la ei, s-au așezat la o masă și au comandat cafele. Eu mi-am văzut de ale mele, mă gândeam ce o să mai fac și azi la serviciu unde mă plictiseam de moarte. Începusem să urăsc locul ăla unde mergeam în fiecare zi, îmi venea să renunț dar nu-mi permiteam încă, aveam rate la bancă, obligații și nu-mi găsisem ceva în altă parte. În plus îi aveam pe părinți, eram unicul lor fiu, nu aș fi putut să-i las singuri. Bine că nu aveam nevastă și copii că atunci ar fi fost și mai frustrant, chiar nasol. Căutam, încă mai căutam…

În stânga mea unde se așezaseră cei doi se auzeau din ce în ce mai tare replicile dure aruncate și de unul și de celălalt, nu le mai păsa că nu erau singuri. Nu puteam să fac abstracție de ei, vorbeau prea tare și tot mișcau masa, scaunele, auzeam lingurițele izbite de farfurioarele pe care erau așezate ceștile. Mă așteptam să aud sunetul cioburilor căzute pe podea, înjurături și chiar amenințări cu bătaia.

Tensiunea creștea, își reproșau vini care nu mai puteau fi ascunse, ea era mai vehementă și părea că are dreptate pentru că bărbatul nu mai avea replici. La un moment dat s-a dat în spate cu scaun cu tot. A scrâșnit din dinți, ca să-și înfrâneze o înjurătură, a ridicat brațul stâng cu pumnul strâns să o lovească și dintr-o dată a zvâcnit în sus trântind scaunul cu zgomot de podea. Și-a luat geaca de pe jos și a dat să iasă. Era dezorientat. S-a izbit cu putere de tocul ușii în mersul lui

tulburat, s-a dat doi pași în spate și apoi a luat-o la fugă de ca și cum îl urmărea ceva îngrozitor.

Mă uitam la femeia care încremenită, inertă, rămasă singură la masă, trăgea din țigară cu gesturi aparent controlate. Privirea îi era împietrită, lacrimile îi curgeau pe obrajii palizi, fără suspin, fără să clipească, i se adunau în barbă și picurau în ceașca de cafea, clipocind trist. Am analizat-o acum pe îndelete: era o femeie căreia nu-i puteam ghici vârsta. Ochii îi trădau suferința iar cearcănele îi accentuau tristețea, nu era frumoasă dar avea acel ceva care m-a făcut să mă uit mai atent, insistent chiar. Tunsă scurt, cu părul vopsit în roșu aprins, părea mai mult o fetișcană care abia trecuse de vârsta adolescenței.

Dezamăgirile, toate, erau concentrate în ochii negri care-și pierduseră strălucirea, ridurile se adânciseră fără a-i anula din aura cu care capta priviri. Mi-a atras atenția foarte tare un tatuaj care se ivea de sub maioul purtat pe sub cămașa pe care și-o deschise din nevoia de a respira: un fluture albastru cu aripile diafane părea în orice moment că își va lua zborul de pe sânul ei stâng. Când mi-a văzut privirea s-a acoperit rușinată și mi-a aruncat un: „ce te uiți?!” și s-a întors cu spatele, sfidându-mă. Mi-am spus atunci: „tu, femeie, tu n-ai iubit omenește și am dreptate, tu ai suferit într-o tăcere cumplită. ai crezut că dacă doar oferi, te oferi, câștigi bărbatul, pe acela care nu a știut sau nu a vrut sau nu a putut, pur și simplu, să te iubească. ce știi acum e că nu mai ai nevoie să pretinzi că nu ai primit înapoi cu aceeași intensitate tot ce ai oferit tu. oricât ai încerca să uiți sau să ierți, nu poți, nu ai cum pentru că el a rămas în tine cu bune și rele. iubirea ta a fost dăruire, sacrificiu, anulare, umilire, lacrimă…” Aș fi continuat cu monologul ăsta interior dar mi se părea că-mi citise gândurile, pentru că brusc s-a întors spre mine cu fulgere în ochii încercănați și aproape a strigat la mine, apăsând pe fiecare cuvânt: „ce știi tu?! ce știi tu?!”

M-am blocat, vinovat, i-am cerut iertare, avea dreptate că nu știam nimic și nu aveam dreptul, nici măcar în gând, să o judec. Eram un nenorocit de bărbat care se găsise, aiurea, să o blameze și să o facă vinovată de prea multă iubire. Cine dracu eram eu să fac asta?! Păream un idiot care se băgase ca musca în lapte. Nu era treaba mea. M-am ridicat și speriat am plecat. Credeam că așa salvez situația și implicit pe mine. Eram penibil, mă roșisem și mă gândeam că dacă ar fi fost mai multă lume în cafenea, mă făceam de râs. Am mers spre bar să-mi plătesc cafeaua și fără să privesc în urmă am ieșit și dus am fost. Mi se încălziseră obrajii atât de tare și urechile că simțeam că iau foc. În aerul rece am simțit că mă domolesc. Mi-am închis geaca și mi-am așezat mai bine fularul. Din rucsac mi-am scos mănușile și am pornit spre turnul în spatele căruia se afla sediul firmei unde lucram eu și care se profila acum, ostentativ, în soarele dințos care rânjea spre mine parcă satisfăcut că mă vedea așa zgribulit!

Se apropia de 8.00, deci trebuia să măresc pasul, nu

sintagme literare

37

aveam chef să întârzii și șeful să mă apostrofeze din nou, o mai făcuse și nu-mi căzuse deloc bine. Mi se făcea lehamite, gândindu-mă că pornesc spre același loc în care de ani buni îmi pierdeam timpul cu lucruri banale. Rutina și obligațiile existențiale mă determinau să mă complac în a face, repetitiv, aceleași lucruri. Devenisem blazat și constatam de fiecare dată când mă gândeam, că nu făceam nimic special să ies din situația asta. Îmi justificam acest comportament prin incapacitatea de a lua o decizie radicală care să mă scoată din inerția asta: nu-mi găsisem încă scopul în viață, eram încă tânăr, aveam timp să fac lucruri, să iau hotărâri, aveam părinți de care eram legat și ei de mine, nu puteam să plec, aveau nevoie de mine și tot așa îmi repetam parcă aș fi vrut cumva să mă conving. Mi se părea, de cele mai multe ori, că găseam scuze care să mă păstreze într-o zonă a unui confort fals.

Am ajuns în fața biroului și am intrat exact la timp cât să mă intersectez, întâmplător sau nu, cu șeful care mi-a aruncat o privire rece. Mi-a răspuns la salut cu jumătate de gură și a trecut mai departe fără să-mi întindă mâna pentru a completa salutul bărbătesc, al respectului reciproc. M-am simțit jignit și tratat cu desconsiderație. Rămăsesem cu mâna întinsă și-mi păream penibil. Începusem ziua cum nu se putea mai rău și se continua la fel.

Ce mama dracu?! Îmi venea să înjur dar ce rost ar fi avut, m-aș fi enervat și mai mult. M-am așezat la birou, mă aștepta un teanc de dosare și acte pe care trebuia să le tratez cu „celeritate”! Asta îmi tot repeta ba un șef ba altul, ca și cum ar fi insinuat că nu aș fi fost capabil sau nu aș fi știut ce fac! Îmi făceam treaba cu seriozitate chiar dacă nu mă mai mulțumea jobul ăsta. Viața mea devenise un drum paralel cu mine însumi, mi se părea că eram în regulă, eram prins în tot felul de activități dar nu trăiam efectiv, plenar. Renunțasem la cel din mine, mă concentrasem pe felul cum arătam pe dinafară, îmi plăcea să atrag atenția dar eram superficial, asta recunoșteam doar în sinea mea. În raport cu ceilalți eram dezinvolt, plin de încredere, vesel, sufletul petrecerilor, amic de băute și de meciuri, înconjurat de femei gata oricând să mi se arunce în pat. Unele chiar o și făceau și asta îmi dădea încrederea că sunt un bărbat fatal, dorit, viril, deși de multe ori nu-mi găseam drumul spre casă… acasă, acel acasă unde să mă aștepte femeia mea, iubita mea, FEMEIA!

Eram singur de prea multă vreme și credeam că obișnuindu-mă așa, îmi era bine. Mințeam ca un fraier! N-aș fi recunoscut în ruptul capului că eram nefericit, golit de emoții, de empatie și că pierdusem atâta timp din viața mea încercând să o uit pe femeia care îmi rupsese inima și carnea și-mi distrusese liniștea. Nu puteam să uit că fusesem rănit. Nu mă interesase de ce lăsasem în urmă, o văzusem numai pe ea vinovată. Era doar vina ei pentru că în orgoliul meu de bărbat crezusem că eu sunt cel trădat. Eram vinovat și eu în egală măsură, abia acum recunoșteam și acceptam. Era un semn bun? Începeam să mă vindec? Era necesar pentru că

altfel pierdeam și ce mai rămăsese din mine și din viața mea. Venise timpul să las în urmă toată povestea asta

(trecuseră deja 11 ani…11 ani din viața mea?!) și să încep să mă trăiesc și să fiu atent la mine, să mă aduc la suprafață pe mine, acela pe care l-am îngropat undeva foarte adânc în măruntaiele mele făcute praf, ascunzându-mă cu ură, uneori cu regrete, reproșuri, indiferență, frivolitate, de atâta amar de vreme. Dacă aș fi fost mai atent la mine aș fi putut să… să ce?! Faptele erau consumate, era necesar să fie asumate, să mi le asum.Trebuia să pun punct și să merg mai departe, scuturat de toate regretele și relele care îmi creaseră destulă vreme o imagine de bărbat lipsit de profunzime, insensibil.

Cred că există, fără îndoială, o știință a vieții, pe care, o învățăm (uneori) cam târziu. Trebuie să-ți însușești o anume disciplină existențială, să-ți educi mintea și sufletul, mai ales sufletul, să simtă bucuria vieții! Disciplina asta ține, cred, de încercarea de a nu te supăra din orice fleac. Pentru că supărarea se pune pe față, apar ridurile – nu numai pe obraji, cât mai ales în suflet. În astfel de cazuri, norocul cu care te-ai născut nu mai are ce face pentru că deja ești ocupat să reacționezi în afară, împotriva lumii când de fapt ar trebui să te concentrezi pe lumea ta interioară. Trebuie să știi să-ți stăpânești nervii, (să încerci) să nu urăști pe nimeni, să nu invidiezi, să nu rănești și cel mai important lucru: să nu lași pe nimeni să te rănească! Aș zice că e necesar să fiu și un pic egoist ca să mă pot detașa de tot ce este urât în lume dar, din păcate, lumea în care trăiesc e plină de urât, de vulgar.

Se apropia ora 12, făcusem aproape tot ce fusese „imperios” necesar, nici nu știu când, pentru că gândurile mele fuseseră în altă parte. Întâmplarea de dimineață de la cafenea parcă mă trezise din amorțire, din inerția existențială și-mi dezgolise mintea și sufletul. Începusem să mă limpezesc, mă privisem în toată profunzimea mea și-mi dădusem voie să mă văd. Nu pot spune că-mi plăcea ce găsisem dar cu puțină îngăduință îmi deveneam suportabil. Îmi era foame, urma pauza de prânz și plecam să-mi iau ceva de mâncare. De la piață sau de la patiseria din apropiere? m-am întrebat. Azi era zi de piață, stabilisem aleatoriu. Mi-am luat geaca, fără fular, parcă se mai înmuiase gerul de afară și soarele era mai prietenos. Am plecat puțin mai revigorat. Acum străduțele, casele, pomii, oamenii îmi păreau mai vii. Priveam totul cu alți ochi și mi se părea că sunt în alt loc pe care îl descopeream pentru prima dată. Aveam impresia că sunt altundeva, nu în orașul în care mă născusem și trăisem până atunci!

Am ajuns la piață. Aveam tarabele mele preferate, precupețele mele, bătrânele sau tinerele, cu mâinile lor muncite pe care le respectam și de la care cumpăram fie fructe, fie brânzeturi, fie alte produse ca miere, ceaiuri, nuci sau dovleci pe care îmi amintesc cum îi cocea bunica în cuptorul din curtea de la țară. Deja îmi ploua în gură, rememorând miresmele copilăriei.

Proza)

sintagme literare

38

Proza)

M-am dus direct spre taraba cu fructele țaței Maria care avea acolo mere, pere, gutui, prune, struguri. Parfumul toamnei rămăsese conservat în fructele astea care-mi umpleau nu numai nările ci și creierul cu mirosul lor ademenitor. Am rugat-o frumos să-mi pună din toate atât cât să am 1 kg. În spatele meu se mai așezase cineva la rând, nu am luat în seamă. Am observat că avea și un dovleac turcesc imens pe un colț al mesei și am întrebat-o dacă îmi poate da jumătate. Bătrânica s-a uitat la mine și mi-a spus cu jumătate de gură că nu poate, ce ar fi făcut cu cealaltă bucată care îi rămânea, că nu i-o ia nimeni, că i se strică bunătate de bostan și tot așa. M-am întristat dar nu aveam de gând să o lungesc. Să negociez nu aveam timp, trebuia să mă întorc la birou. Am oftat. Din spatele meu s-a auzit o voce guturală, fără inflexiuni, egală, indiferentă, care i-a spus femeii de la tarabă să-mi dea jumătate de dovleac și cealaltă o va lua ea. M-am întors să-i mulțumesc și am dat cu ochii de femeia de la cafeneaua de dimineață. Am tresărit și am îngăimat un mulțumesc. Nu mi-a răspuns, privea încă în gol, absentă. Am crezut că nu m-a recunoscut dar când am dat să plec, după ce am plătit fructele și dovleacul, m-a oprit vocea ei: „... știi, a trecut o bună bucată de timp de când m-a pierdut. După luni de agonie în care eu m-am luptat cu tot ce înseamnă sentimente, rațiune și demoni ai trecutului, pot spune cu durere dar și certitudine că el m-a pierdut, nu eu pe el. Acum pot să mă întreb: ce să fi pierdut când nu l-am avut? De fapt nu m-a lăsat să-l am! Mă doare când îmi amintesc de nopțile mele reci, agonizante. Adormeam singură cu sufletul făcut praf și îngenuncheat, în timp ce el se distra cu tipe construite după chipul și asemănarea lui, în sufletul cărora n-a ezitat să sădească speranțe, așa cum făcuse și cu mine. Zilele au fost șterse, goale, pline de gânduri inutile îndreptate spre un om laș și superficial pe care l-am iubit cu toată ființa mea, chiar dacă atunci nu recunoscusem. Atât meritam eu?! Clar nu, acum o știu foarte bine! Mi-a recunoscut, înțelegi?! de câteva ori, în grabă, (probabil conștient de faptul că nu merita o femeie ca mine) că se simte inferior, că eu nu îi arăt că am nevoie de el, că fac lucrurile singură, că pot… fără el. Nu se putea ridica la nivelul interesului meu, nu mă merita!”.

Se așezase pe o bancă și-și aprinsese o țigară, punând jumătatea înfoliată de dovleac lângă ea. M-am așezat și eu și am făcut același lucru. Eram doi oameni cu două jumătăți de dovleac care fumam triști, ca doi vechi prieteni care se confesează. A continuat cu aceeași voce guturală: „… tind să cred că ăsta a fost motivul rupturii dintre noi, faptul că el nu era capabil să-și depășească frustrările; s-a trezit în brațe cu o femeie capabilă de tot felul de lucruri și n-a știut cum să reacționeze. I-am surprins de multe ori privirea ațintită asupra mea, în momentele în care râdeam din tot sufletul, în momentele în care mă copleșeau gânduri sau atunci când dansam singură, fericită – se uita la mine ca la o minune, ciudată minune! Pentru că asta eram. Minunea vieții! Atunci

am crezut că a lui, dar de fapt eram o minune și atât. Ascultă-mă, oamenii slabi ca el nu cred în minuni, în miracole. De fapt nu mai credea nici măcar în el! Acum nu pot să-l condamn, nici nu-l judec și nici măcar nu am mai putut de la un moment dat să-l mai cert pentru că am realizat că nu avea capacitatea emoțională să înțeleagă. Acum știi ce aș face?! I-aș spune cam așa: dragul meu, tu meriți o femeie exact ca tine: indiferentă, blazată, plină de incertitudini dar care să vrea să fie adulată, la fel ca tine. Îi doresc să aibă parte de o femeie incapabilă să simtă iubirea, una care să-l mintă și cu ochii și cu gura, cu pielea, cu mâinile, cu toată ființa ei. El are nevoie de una care să-l prindă într-un glob al suferinței, pe care să-l învârtă apoi până când nu va mai rămâne nimic din el. Sună a blestem, nu-i așa?! Dar asta îi doresc acum din toată inima!”

S-a oprit dintr-o dată. Eram blocat, nu știam ce să-i spun, am prins puțin curaj și i-am zis aproape în șoaptă: „El e doar o altă victimă a jocurilor destinului. Poate pentru el e o necesitate să se complacă în situații doar pentru a simți că aparține cuiva pentru o vreme, dar fără să se implice emoțional, poate nu are cu ce să mai simtă, poate i-au fost amputate simțurile.” Mă așteptam să reacționeze agresiv dar ochii ei se liniștiseră, s-a ridicat și calmă a pornit agale, cu mâinile în buzunare, cu un zâmbet care parcă venea din altă lume. Nu s-a mai sinchisit să-mi dea vreo replică și nici nu și-a luat la revedere de la mine. Am privit-o cum se îndepărtează fără să se uite în urmă. Am pierdut-o din ochi când a cotit spre stânga pe altă stradă. Abia atunci am realizat că nu-și luase jumătatea de dovleac.

Am vrut să o iau la fugă după ea dar când am ridicat dovleacul înjumătățit, a căzut un plic mic, albastru, în zăpadă, sub banca pe care stătusem amândoi. L-am ridicat, nu era lipit, nu exista nicio adresă, niciun destinatar. L-am deschis și am citit, vinovat, aproape șoptit, ca în transă: „Dragul meu, peste ani, când o să priveşti înapoi, vei vedea că tot ce ai trăit cu mine a fost cea mai reală și cea mai intensă experienţă pe care ai avut-o în viaţa asta. O să-ţi dai seama că te-ai condamnat singur la nefericire. Te-ai privat de o iubire întreagă, completă, pentru câteva nopţi irosite în braţele unor femei pasagere ca să-ţi demonstrezi că eşti viril, potent, că eşti bărbat. Eu aş fi putut fi femeia ta, pentru un totdeauna pământesc. Te-am simţit și știu că ai fi putut și tu, numai că orgoliul tău de mascul Alfa te-a îndepărtat de mine. Sufletul tău, la un moment dat, va alerga cu disperare spre al meu. Din păcate pentru tine răspunsul nu va fi cel aşteptat, oricât de mult mă va durea… pe mine. Tu, singur, te-ai condamnat la neiubire, dragul meu, iar eu, azi, ți-am semnat verdictul: ADIO! În plus mi-am propus să fiu fericită dar nu pentru amândoi ci doar pentru mine… Aida!”

sintagme literare

39

Proza)

DANIELAMIHĂEȘ

Căsuța amintirilor

Silabele, mai lungi, mai scurte, ricoșau pretutindeni ca niște mingi de cauciuc. Fetița cu părul de ciocolată vorbea neîntrerupt și o trăgea de mânecă. Bunica stătea ghemuită, ca o pisică, adormită într-un fotoliu muștar cu tapițeria roasă pe alocuri și privea printre gene, făcând curbe leneșe cu mâna, ceea ce însemna ca fetița să se apropie de ea. Zbenguiala și sporovăiala fetei o trezi de-a binelea din picoteală și se gândea că ar putea s-o tragă ca pe o bărcuță de hârtie care s-a tot învârtit pe apa unui lac, cuprinsă de un vârtej, apoi s-o strângă puternic în brațe.

Scena aceasta dura de când s-a trezit. Fetița, mofturoasă și tăcută, se împiedica lafiecare pas căci somnul îi mai stătea lipit de gene iar obiectele din casă nu apăreau în spațiul ei de mișcare, așadar, loviturile erau destul de serioase iar țipetele erau la cei mai înalți decibeli. Bunica și-a șters pe jumătate mâinile de apă, le-a vânturat să se zvânte, timp în care și-a făcut loc să iasă din gândurile în care a fost până acum.

- Doare, doare! suspină încet fetița, trăgându-și nasul. - Patricia, iubita mea, dă să sufle buni! Gata, a trecut! Fetița icni prelung, din tot sufletul și spuse încet „da”. Și,

ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, toată durerea și lacrimile au dispărut în... frigider. A deschis ușa larg, s-a urcat pe scăunel lălăind ceva legat de Frozen și alte personaje din desene animate.

Acolo, în iaurtul yoyo, și-a îngropat privirea, după ce a amestecat și a vânturat iaurtul cu lingurița. Apoi a silabisit într-una, alergând dintr-o parte în alta a bucătăriei. Uneori se și vorbea cu cineva imitând gesturile adulților: „o, da!”, „aaa!”, „aha!” și de cele mai multe ori „bine!” - un bine aprobator și un altul care acuza.

Dintr-o dată începu să danseze și așa, din piruetă în piruetă, a ajuns în brațele bunicii, cântând un vers din Frozen: „de azi cerul e prietenul meu”. A prins-o în mânu-țele ei mici, a strâns-o, cuibărindu-se la pieptul ei cald întrebând:

- Buni, tu ai un bunic? Femeia înmărmurise. Pentru o clipă gândul îi fulgeră

chipul bunicului ei, o imagine abia perceptibilă, dar cu un impact emoțional mare.

Ca să-i revină vocea, mângâie fetița și îi așeză părul zbârlit

de atâta joacă, apoi, cu o voce aproape șoptită, tremurând de iureșul amintirilor, îi răspunse „am avut”.

- Și cum îl chema pe bunicul tău? - Petru! - Și ce făcea el? - Ce făcea?!! Îmi scria scrisori... Pe vremea când eram copil se scriau multe scrisori... și

bunicul îmi scria foarte multe, avea un scris frumos, ordonat, caligrafic... a fost poștaș. Odată, într-una din ele, mi-a pus o iconiță cu chipul lui Iisus, copil. Avea ochii mari, albaștri și un păr bălai, ondulat.

În acea perioadă așteptam să vină pe lume mama ta, iar bunicul știa că urma să vină pe lume o strănepoată pe care nu o va cunoaște niciodată.

Mi-a spus că voi avea un copil frumos și că va semăna cu copilul Iisus. Așa a fost, mama ta era ca un înger!

- Dar bunicul tău nu venea la tine? - Uneori, atunci când putea. Alteori mergeam eu la el,

împreună cu părinții și frații mei. În vremea aceea, draga mea, nu puteai merge des la rudele care stăteau departe, timpurile erau sărace...

Îmi aduc aminte de casa bunicilor. Era mică, acoperită cu stuf, geamurile aveau patru ochiuri înconjurate de o ramă de lemn vopsită cu roșu. Mă urcam pe prispă și-mi lipeam nasul pe fereastră. Acolo, în față, era masa la care bunicul scria scrisorile. Într-un colț stătea lampa cu gaz. Mirosul de fitil ars și de petrol se simțea de dincolo de fereastră. Pe masă erau înșirate câteva caiete, din care unul era mereu deschis și se vedea că e ceva scris acolo. Lângă caiet, un creion chimic și-o pereche de ochelari cu lentile rotunde și ramă neagră, stăteau cuminți și-l așteptau pe bunicul. Pe marginea dinspre geam erau puse în ordine diferite cărți. Unele erau cărți cu rugăciuni, le recunoșteam după coperți, pentru că aveam unele asemănătoare și acasă.

- Și bunica ta ce făcea? - Bunica?!!... Uneori spăla rufele în curte și cânta,

alteori o vedeam fugind spre cuptorul unde cocea pâinea, în cealaltă curte. Ce curte!!! Era plină cu mărărițe - flori de toate culorile pe le-am numit florile bunicii Maria.

Acum, când îmi aduc aminte, toate mi se par a fi un desen din cea mai frumoasă poveste cu cei mai frumoși bunici.

Fetița părea că doarme și femeia s-a oprit din povestit. Mâna ei o mângâia în continuare în timp ce gândul ei se plimba printre florile pe care le atingea cu duioșie, le zâmbea... I se părea că simte din nou iarba moale și rece, mirosul pâinii... de undeva parcă auzea chiar și glasul bunicului... și cântecul bunicii...

- Pe bunica ta cum o chema? întrebă fetița dintr-o dată. - Maria! - Ca pe tuși?!! Maria o cheamă și pe tuși!

sintagme literare

40

Proza)

- Da, pe bunica o chema ca pe tuși. - Buni, tu vei avea o casă ca a bunicilor tăi? Pentru că

vreau să-mi lipesc nasul de fereastră și să mă uit prin ea, să-ți văd ochelarii și caietele, și cărțile, și florile... multe, multe... și un cuptor în care să coci pâine. Vei avea, buni, o casă ca a bunicilor tăi?

- Nu știu, poate voi face o casă special pentru voi, o căsuță a amintirilor.

Patricia se ghemui și mai mult la pieptul ei, bătu din pleoape ca un fluture și o cuprinse somnul. Probabil se plimba și ea prin curtea bunicii printre mărărițe și prin mirosul de pâine pe vatră.

Să nu mă uiți, Carla!

- Bunico, ce sunt amintirile? Din ce sunt făcute și de ce avem nevoie de ele? întrebă fetița, strecurând nisipul dintr-o găletușă în alta.

Din înaltul cerului, printre frunzele dese ale stejarului ce-și legăna ramurile ca o baladă, privirea i s-a oprit în pragul unei case vechi cu ferestre deschise. Aruncă o ultimă privire ca și cum și-ar lua rămas bun pentru totdeauna de la cineva drag. Zâmbi trist și se așeză pe toboganul străjuit de doi pitici bărboși și zâmbăreți. Cuprinse încă o dată zarea între două clipiri și reveni pe pământ din gândurile care au dus-o departe, tocmai în amintirile de care pomenea fetița. Firele de nisip se jucau în aer și se lipeau de fața rozalie a copilei care alerga fericită, exclamând din când în când un „ooo!” rotund precum gura ei.

Două albăstrele s-au deschis a mirare urmărind gângania cu pete roșii, ce se chinuia să escaladeze un fir de iarbă cu piciorușele-i de ață.

Fetița s-a aplecat șovăitoare și a atins călătorul care, simțindu-se în pericol, s-a ascuns în iarbă. Ea l-a urmărit curioasă iar „o”-urile ieșeau tot mai ascuțite atunci când pierdea din ochi gâza minusculă, pentru ca apoi, aceleași vocale să coboare cu câteva octave în semn de satisfacție la revederea ei.

Fetița alerga, strigând într-una: - Buni, buni! Șuvițele de păr, de un roșu aprins, îi cădeau

rebele pe umerii firavi. Femeia o luă în brațe și o strânse cu duioșie la piept. - Vezi tu, Carla, această clipă va rămâne o amintire:

gândăcelul negru cu pete roșii este personajul acestei amintiri...

Într-o zi și buni va fi o amintire. Atunci când vei crește mare, frânturi din copilărie îți vor reveni, din când în când, în gând, ca într-un vis sau din ceva care îți va semăna cu un vis foarte îndepărtat. Amintirile sunt momente din viață care ne-au marcat într-un mod plăcut sau neplăcut. De cele

neplăcute nu vrem să ne aducem aminte niciodată, ba chiar vrem să le ștergem, așa cum ștergi creta de pe tablă sau o greșală din caietul de teme.

Din păcate, în viață, nu mai putem șterge faptele noastre. De aceea, draga bunicii, e bine să avem grijă cum ne comportăm cu cei de lângă noi. A iubi și a ierta sunt două dintre lucrurile care ne deosebesc de acest gândăcel și de alte viețuitoare, dându-ne calitatea de a fi oameni, așa cum vrea Dumnezeu.

Amintirile urâte revin prin intermediul unor întâmplări asemănătoare cu cele pe care le-am trăit, care poate ne-au rănit atât de mult, încât, la simpla asociere cu trecutul, ne sperie și devenim triști.

De amintirile frumoase nu vrem să ne despărțim, ba mai mult, uneori ne întoarcem cu gândul în trecut să le retrăim, iar și iar, ca și cum ar fi aievea.

Avem nevoie de amintiri frumoase pentru atunci când ne va fi dor de cineva sau ceva. Le păstrăm în fotografii, în lucruri, dar mai ales în suflet!

Fetița o strânge puternic în brațele ei mici și oftează de parcă a înțeles tot ce i-a spus femeia. Își ridică mânuța și îi mângâie bunicii obrazul brăzdat de lacrimi.

- De ce plângi, buni? Te gândești la o amintire urâtă? Una care te doare?

Femeia privește spre cer. Printre ramurile stejarului soarele scapără săgeți de lumină; întoarce privirea spre fetiță și începe să râdă.

- Da, dar tu ești cea care mă vindecă! Să nu mă uiți, Carla!

Irma și păpușa de cârpă

Nu voi începe povestea cu „a fost odată”, nici nu voi spune că are loc pe vremea când Făt Frumos se lupta cu zmei și căpcăuni. Povestea mea e cea mai tristă poveste a unei fetițe de șapte ani, care trăia într-o lume fără povești pentru că nu avea cine să i le spună atunci când mergea la culcare.

Nu avea nicio păpușă cu care să se joace, defapt, nu avea pe nimeni, doar o bunică, la care a ajuns la sfârșitul unei veri, după o întâmplare nefericită. S-a trezit atât de singură și speriată încât, în inima ei mică nu mai avea loc nimeni, doar amintirile care o copleșeau și o întristau atât de mult.

În unele zile, se așeza pe marginea podului din fața casei și privea ore în șir pădurea. De acolo, din vârful celui mai înalt copac care atingea cerul, spera ca mama ei să pășească pe nori și să coboare pe acel copac, apoi mai jos, tot mai jos, până ajungea în poieniță, în livadă... și odată ajunsă acolo îi va fi ușor să găsească drumul care o va aduce spre ea.

Își imagina cum ar alerga s-o întâmpine și cum s-ar cuprinde în brațe. Cum și-ar spune cuvinte care se vor

sintagme literare

41

amesteca unele cu altele pentru că vor vorbi amândouă odată... și vor râde, și vor fi fericite.

Nopți la rând a avut acest vis și în fiecare noapte clipa mult așteptată se transforma într-o prăpastie care nu o lăsa să se apropie de mama ei.

Se trezea plângând, strângând la piept păpușa de cârpă. O păpușă care, deși fără viață și fără emoții, devenise confidenta ei. Îi spunea tot ce nu putea spune nimănui, nici măcar bunicii. Prietena ei cea mai bună devenise păpușa!

A făcut-o din cârpe colorate, i-a pus păr dintr-un ghem de ață roșie, ochii din nasturi albaștri, iar în locul gurii i-a lipit un franjur din șalul vișiniu al mamei. În mintea ei se învârteau tot felul de gânduri și fiecare gând o durea, pentru că în fiecare gând era mama.

Păpușa o asculta și niciodată nu-i spunea nimic. Totuși, atunci când fetița plângea, fața ei de cârpă se strângea într-un mod în care puteai spune că plânge și oftează împreună cu fetița.

Într-o seară în care afară ploua, iar vântul vâjâia pe deasupra acoperișului, de parcă voia să-și facă loc să intre în casă, Irma și-a înțepenit privirea pe tavanul camerei. Ochii îi tremurau de lacrimi care i se plelingeau pe obrajii fierbinți și inima îi bătea cu putere.

A strâns la piept păpușa, și-a apropiat gura de locul unde ar fi putut fi urechea, și i-a șoptit:

- Știi, aș vrea ca mâine dimineață să mă trezească mama, așa cum o făcea când eram împreună, să-i simt mâinile calde și mirosul, ca atunci când se apropia de mine și mă mângâia, spunându-mi că e timpul să mă pregătesc pentru grădiniță. Aș vrea s-o văd cum umblă prin cameră dintr-o parte în alta în timp ce îmi spune, a nu știu câta oară, că sunt somnorilă și voi întârzia dacă mai stau în pat. Aș vrea atât de mult să-i mai aud glasul și să o mai văd măcar o dată... Știu că nu i-aș mai da drumul... aș pleca odată cu ea.

Pleoapele îi căzuse pe ochișorii plânși, iar de la atâta oftat, o cuprinse somnul.

Deodată își văzu în vis păpușa de cârpă. Avea conturul mamei și se făcea tot mai mare. Brațele îi creșteau și înconjurau trupușorul firav într-o îmbrățișare duioasă. Îi vedea nasturii sclipind în bătaia lunii, iar căldura lor pătrundea în suflețelul ei mic și toată gheața din el începea să se topească.

Fetița se ghemui la sânul păpușii ca și cum s-ar fi cuibărit la pieptul cald al mamei. Mânuțele ei mici mângâiau ușor obrajii păpușii ca și cum ar fi vrut să se asigure că nu va pleca de lângă ea și nu va rămâne din nou singură.

- Să nu mai pleci, mamă, să nu mai pleci... Mi-a fost atât de dor de tine!

Pe bunica mea o chema Maria!

În dimineți ca aceasta, bunica era tăcută, chiar și gândurile erau de o tăcere cerească. Buzele-i subțiri murmurau imnul Sfintei Marii. Indiferent de anotimp, pentru ea fiecare lună era Mai.

În dimineți ca aceasta, când soarele se strecura timid pe fereastră și se grăbea să alunece pe obrajii somnoroși, își spăla tălpile cu roua florilor sau cu apa care izvora din cer și se revărsa ca semn de iertare și binecuvântare a zilei abia născute.

În aripile păsărilor, a frunzelor care șușotesc rugăciunile dimineții, își încredința nevoile, grijile, sărăcia, pruncii, și pleca spre câmpurile aride, vitrege; nu se oprea decât la amiaz’ să-și spele fața și mâinile în apa Moldovei.

Bunica mea părea coborâtă dintr-un tablou unde boii trăgeau greu, le era foame și sete, unde fuiorul torcea gânduri și dureri, țesându-le în urzeala timpului.

Pe bunica mea o chema Maria și avea chipul unei fecioare îndurerate de neputință, pe a cărui chip se prelingea timpul fără ea.

Niciodată nu era acasă decât cu trupul firav și mic, lumea ei era „sus, sus în cer” și alerga cu îngerii într-o lume pe care doar ea o vedea și o simțea atât de aproape.

Pe bunica mea o chema Maria și pe bunicul Petru, ca și pe apostolul care ține cu fermitate cheile în mâinile-i mari cu degete de scrib. Îmi scria epistole lungi și frumoase și nu mai țin minte altceva, doar șiruri de cuvinte ordonate ca hainele soldaților din Crimeea. Tranșeele erau adânci, pătate de sânge, de dor și pline de gamelele care plângeau de foame. Îmi scria cu drag și voia să se întoarcă într-un timp mai tânăr decât își aducea aminte, în timpul copilăriei lui fără de mamă și fără îmbrățișări. Își dorea să o poată striga, să îl alinte și atunci s-ar fi sfârșit războiul!

* * * În dimineți ca aceasta, bunica mea cântă cu îngerii

și păsările cerului, iar bunicul deschide porțile raiului și zâmbește fericit în brațele mamei…

Războiul s-a sfârșit și e atâta pace acolo!

Proza)

sintagme literare

42

Proza)

DORINA MĂGĂRIN

Toamna infidelităților

- Îmi iubesc surorile, vorbea afectat Vincent, dar parcă pe ea, pe Francine, o iubesc mai mult, poate și datorită faptului că e mezina noastră și pentru că eu, fratele cel mare, am vegheat ca viața ei să fie frumoasă și lină, dar viața i-a fost presărată cu multe nevoi, nu am putut să-i fiu aproape de fiecare dată. De dragul tău a început să reînvețe româna. Și-a cumpărat Limba română fără profesor, curs intensiv și după ce a parcurs câteva pagini, m-a sunat și mi-a spus: Cum ai putut să înveţi o astfel de limbă, frate-miu? E atât de greoaie, cu „î”, „ă”, „ţ”, „ş”, este un dezastru! Am vrut să învăţ româna ca să mă înţeleg mai bine cu Felicia, dar prefer să mă limitez doar la această tentativă... Vincent zâmbi și pentru o clipă, ochii săi de un albastru șters au căpătat intensitatea culorii de-altădată...

Afară ningea, ningea cu frunze și-n valsul frunzelor pustiite de-atâta dor de primăvară, Francine simțea că se contopește cu durerea foițelor marmorate de brumă. Încerca să-și decodifice anxietatea ce i se înfiripase în suflet și-acea stare ce i-a cotropit întreaga ființă nu îi dădea frâu liber bucuriei. De ce s-ar bucura? Ar avea motive de bucurie?... De ce nu s-ar bucura? Psihanaliza focului trăit alături de bărbatul ce se deda la orgii, viața tranzitorie din rezervația indiană de la Wendake, toată tinerețea ei se derula prin fața ochilor ca un film de desene animate în care Woody, ciocănitoarea buclucașă, cu al său râs genial, parcă ar fi ieșit din ecranul televizorului, ar fi cuprins-o de după umeri cu aripile și i-ar fi glăsuit așa ca oamenii: Hă-hă-uă-hă, hă-hă-uă-hă, vezi, ce ţi-am zis?... Uneori o bântuia trecutul și își actualiza amintirile. Din când în când povestea cum în urmă cu foarte mulți ani se afla în capitală, la una dintre surorile babacului. Francine stătea în sufragerie, iar cei trei verișori, ghiduși din fire, se jucau în aceeași cameră. Soră-mea asculta la radio Lacul lebedelor, muzică transmisă de la Opera Națională Română. La ora 21 și 20 de minute, radioul a început să bârâie, iar la scurt timp nu a mai difuzat nimic. Candelabrul cu șapte brațe de cristal, care avea patru becuri țuguiate arse, a început să se balanseze. Francine nu a dat importanță. A crezut că suportul bogat ornamentat se clătina din cauza

neastâmpăraților care săreau ba pe pat, ba pe masă, care fugeau prin tot apartamentul, chițăiau ca șoarecii, răsturnau scaunele și se ascundeau. Era cutremur. Soră-mea avea 20 de ani și 5 luni. De patru luni nu mai lucra, se îmbolnăvise. A stat trei săptămâni în spital, la secția de contagioase. Doar eu și mama o vizitam, dar nu mergeam în salon de teamă să nu ne îmbolnăvim. Stăteam în stradă și îi vorbeam printre ocheții gardului de sârmă ruginită. După două luni, tata care era președintele sindicatului la uzina în care lucra și surioara i-a spus să se lase de treabă. Francine vorbea cu emoții de-acel 4 martie 1977. Spunea că atunci când s-a îmbolnăvit, a hotărât să se sinucidă. Își pierduse interesul pentru activități pe care le făcea înainte de a se îmbolnăvi, avea insomnii, se simțea neajutorată, avea o permanentă stare de neliniște însoțită de palpitații. Intenționa să se ducă la gară și să se arunce în fața unui tren accelerat sau marfar, nu conta. A venit cutremurul, auzea la televizor cum creștea numărul morților. În acea seară, după ce i-a trecut panica, soră-mea a renunțat la ideea sinuciderii, gândindu-se că poate oamenii aceia au pierit pentru ca ea să trăiască. De-atuncea, Francine obișnuia să sărbătorească ziua de 4 martie ca pe o victorie. Gândurile astea i le-a spus fiului ei și mie, acum vreo trei ani. Francinei îi intrase în cap că ar putea să trăiască așa cum își duceau existența amerindienii. Originile materne erau adânc înfiripate în întreaga ei ființă și-a purces spre necunoscut încrezătoare, dar nu a rezistat decât vreun an. Deși a adoptat în mare parte modul de viață al populației indigene, dorul de Nestor, fiul ce trăia în metropolă, legăturile viscerale au făcut-o să renască precum pasărea Phoenix.

- Spune că este comunistă, continuă în derâdere Vincent, dar ea n-a citit nicio carte despre comunism. Când i-am dat spre lectură un volum despre teoria socialismului științific a lui Karl Marx și Friedrich Engels, a aruncat cartea cât colo. Tot ce știe legat de țara voastră sunt legendele despre voievodul Vlad Țepeș... dar e pudică. Când vreau să o necăjesc, îi spun: Francine te-am văzut dezbrăcată. Căci da, când era cât o gămălie sau cât un bob de piper ori cât un bob mazăre sau cât un boboloș, eu îi schimbam scutecele ude și murdare de urină, de culoare pală și de scaune gălbui, urât mirositoare, cu scutece albe ca spuma laptelui, din finet pufos. Pe-atunci nu exista pampers. Tot eu eram cel care o punea în rotobilul de lemn, meșterit de tata, rotobil ce era vopsit într-un galben țipător și un verde la fel de strident ca și galbenul sau o plimbam în căruciorul cu coviltir de culoare rozalie, cu picățele negre. Dar Francine suferă de la o vreme încoace. L-a părăsit pe soțul ei fiindcă nu mai rezista ieșirilor lui de-acasă și din public. Se îmbăta ca porcul și începea să turuie

sintagme literare

43

vrute și nevrute, să urle, să se ia la harță cu toți cei care se uitau câș la el, altfel era bărbat de treabă și artist. Când erau tineri, mulți le invidiau cuplul, erau de nedespărțit, mereu veseli, mereu încrezători și le stătea atât de bine împreună, însă bărbatul de care s-a îndrăgostit soră-mea, bărbatul care i-a fost alături în momente grele, bărbatul ce-a iubit-o în treacăt, dar s-a îndoit de dragostea ei fiindcă viața e dură și nu merită să avem regrete, a înșelat-o pentru un pumn de bani, însă paralele nu rezolvă problemele nimănui, nici iubire, nici alinarea suferinței, nici cumpărarea vieții! Doar dragostea poate să rezolve multe și ea, Francine, spera că își va umple golul lăuntric avându-l aproape pe fiul său. Un concurs de împrejurări inevitabile ne fac să fim mai buni sau mai răi, mai toleranți sau mai intransigenți, mai optimiști sau mai sceptici. Cert e că la o năpastă vezi cu adevărat cine îți rămâne alături. Cu fostul cumnat m-am înțeles foarte bine, eram ca frații, deși între noi era o diferență de vârstă destul de mare. Soțul Francinei a fost istoric, specialist în istorie religioasă. Am vizitat împreună mănăstirile din Moldova, multe biserici din București, de la Iași, din Târgoviște... Am fost la mănăstirea Stavropoleos, am văzut tronul lui Mavrocordat care era în biserica din Văcărești. Sigur, complexul monastic pe care îl întemeiase Nicolae Mavrocordat a fost distrus de Ceaușescu, iar Luca era în căutarea unei fresce unde putea să vadă toata familia lui Nicolae, dar cred că nu s-a păstrat. Am văzut niște fragmente la Mogoșoaia, însă erau doar fragmente decorative, fără interes pentru el. A fost un bărbat șarmant, cu multe succese la femei..., un om cultivat, erudit, poliglot. Țin minte că în timp ce ne perindam pe la diverși cunoscuți, un amic de-al cumnatului meu i-a dăruit o caricatură care avea un postscriptum de genul: Bărbatul fatal... tinerele să-l viseze, doamnele să vibreze, babele să ofteze... Vorbea perfect șapte limbi străine. Pe mine m-a iubit ca pe un frate, ca pe un complice - când vorbeam despre istorie, despre femei (da, da!), despre filosofie și înțelepciune... Mi-a oferit ospitalitatea în nenumărate rânduri. Înainte de a-mi deveni cumnat, Luca a mai fost căsătorit de două ori, când era tânăr, în România cu o moldoveancă de-a lui și în Franța cu o domnișoară ce era de prin Regiunea Lorena. Am cunoscut-o pe franțuzoaică, era doctoriță, se numea Renée, era o femeie bună la suflet și-avea un aspect plăcut, cu păr roșcat, mereu coafată și multe pistrui pe față. Renée era tot timpul bine dispusă, mereu făcea glume. În familie, Renée și Luca vorbeau franțuzește și românește. Pe româncă n-am cunoscut-o personal, dar i-am vorbit de câteva ori la telefon. Acum ar fi bătrână, ar avea între 97 și 99 de ani. Luca a divorțat cu mult înainte să o cunoască pe soră-mea, a avut parte de

istorii de dragoste care s-au sfârșit înainte de-a o cunoaște pe Francine și viața a continuat. Cu celelalte neveste n-a avut copii, cu soră-mea l-a avut pe Nestor. Francine l-a iubit mult prea mult pe Luca. Și eu am ținut la el și l-am însoțit până la sfârșitul vieții, chiar dacă nu mai făcea parte din familie. Adeseori prietenii adevărați îți sunt mai apropiați decât neamurile. Noi am fost amici și rude. Mergeam mereu la el, la spital, timp de luni de zile. Luca s-a stins din viață într-un salon dintr-un spital de boli contagioase, în noaptea de 19 spre 20 aprilie, după ce pe 7 martie a împlinit vârsta de 65 de ani, iar eu am revenit la starea de dinainte... La scurt timp după divorțul de Luca, Francine a aflat cu stupoare că unicul bărbat din viața ei a fost secerat de HIV.1 De teamă că s-a infectat și ea, Francine și-a făcut imediat analizele. Nu vrei să știi prin ce-a trecut până a aflat rezultatele! Fiul lor, care nu a urmat nicio facultate, e brânză bună în burduf de câine, dar a moștenit talentul la desen al tatălui său, are propriul salon de tatuaje și câștigă bine.

De câte ori se internează soră-mea la Salon Blue, după o zi sau două mă sună. Sunt singurul din familie care o vizitează în locul acela. Ceilalți spun că nu o pot vedea sedată. Nici eu nu pot s-o văd în momentele acelea, în care are o pierdere de legătură temporară cu mediul ambiant, dar mă duc de fiecare dată, chiar dacă nu-mi face bine s-o văd așa cum este atunci când urmează terapia chimică psihotropă. Francine mă sună și mă roagă să-i duc țigări. Fumează ca turcu’. Acolo nu are voie să tragă din țigară. Când este acasă, își face singură țigările, își cumpără câte o cutie de metal cu frunze de tutun mari și moi, frunze uscate, de culoarea cafelei prăjite, le toacă mărunt-mărunt și mai cumpără zeci de foițe fine, transparente, de hârtie. Când vrea să fumeze, ia câte o foiță de hârtie, o pune cu sfințenie pe masă, presară tutunul, apoi răsucește foița, face un mic sul din foița umplută cu tutun, dă cu limba pe marginile foiței și astfel lipește sulul, apoi îl aprinde la unul din capete. Când merg la ea, cumpăr câte șapte pachete cu țigarete Kent, cu capsulă de mentol, ieșim în parcul spitalului și în timp ce ea mestecă câteva țigări așa cum ar mesteca lame de gumă Wrigley’s Spearmint, gumă ce-i place foarte mult, încă din copilărie, povestim de una, povestim de alta... Francine se uită la țigara aprinsă ca la o icoană. Trage cu aviditate fumul în piept și-apoi îi dă drumul pe nări. Pe vremuri fuma BT, își făcea rost de cartușe cu țigări de la o prietenă căsătorită cu un marinar, stabilită prin Galați, apoi în Constanța. Câteodată o găsesc pe soră-mea în cămașa de forță și asta îmi amintește iar și iar de tarele moștenite de

1 HIV reprezintă prescurtarea în limba engleză a Human Immunodeficiency Virus (Virusul Imunodeficienţei Umane; SIDA)

Proza)

sintagme literare

44

la mama. Totuși, mama nu a sfârșit într-un ospiciu, a murit acasă, în urma unui accident vascular cerebral. Plecând din locul în care se duce Francine, tot mai des și mai des, îi las întotdeauna pachetul început, restul țigărilor le pun în torpedoul mașinii pentru o altă vizită. Înainte de-a mă duce de la ea, o pun să-mi promită că nu va fuma în cameră și ea îmi făgăduiește, iar eu știu că se va ține de legământ... Dar azi am întârziat, a fost o sărbătoare, mulți citadini au plecat afară din oraș, străzile erau pustii. Mi-am invitat niște prieteni la un ospăț. Amicul Noah nu poate să iasă afară din casă. În urmă cu zece ani și-a fracturat bazinul și de-atunci nu a mai ieșit în lume. Am decis să facem o mică petrecere, am comandat un meniu bogat și am cumpărat o șampanie Veuve Clicquot. Dacă ați văzut filmul Le festin de Babette, atunci vă puteți închipui cum a fost! Am mâncat acasă cu Noah, soția lui, Julia și Angelica, fiica lor. Am petrecut câteva ore și citind o carte veche, pe care am găsit-o într-un anticariat din București. Chiar dacă este o carte în limba franceză, din 1903, când eram licean, învățam limba latină din această carte, De Viris illustribus Urbis Romae, de Lhomond. E o carte simplă pentru copii, dar atât de captivantă. A fost un manual folosit în Europa occidentală, poate în școli catolice, nu știu. De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile?... Așadar m-am hotărât cu greu să plec la Francine. Am trecut pe la casa ei de pe Strada Speranței, înainte de-a merge ca s-o vizitez în locul în care nu-mi face nicio plăcere. M-a rugat să-i duc montonul din blană de bizon. Auzi, palton de blană în spital! Mi-a spus că-i este frig și vrea să-l folosească drept pled. Oprind mașina la imobilul ei, i-am găsit casa devastată. În toate camerele, luminile candelabrelor erau aprinse. Cele două televizoare funcționau la maximum. Ușile dulapurilor erau deschise și peste tot erau aruncate alandala haine, tacâmuri, bijuterii, fotografii. Am pășit cu greu prin casa cu ciurucuri. Nu am mai căutat nimic. Am sunat la poliție, mi-am dat datele din legitimația de lucru, altceva nu aveam la mine, apoi am fost prin vecini și i-am întrebat dacă au văzut ori au auzit ceva din casa soră-mii. Nimeni nu știa absolut nimic. Cuprins de un sentiment straniu, am urcat în mașină căci ceva îmi dădea ghes să purced la drum și mi-am continuat traseul ca un smucit. Am ajuns, am sunat la poartă. Mi s-a spus ca soră-mea se află în parc. Pe suprafața întinsă de teren erau straturi, straturi de flori, tufănici de diferite soiuri și rondouri de panseluțe. Crizantemele mari, altoite, de culoare albă, galbenă și mov mi-au atras atenția de-ndată ce-am pășit pe alei. M-am apropiat de o floare albă, crescută peste nivelul celorlalte, ce părea că privește în juru-i ca o suverană. I-am mângâiat solzii striați și am tras adânc în piept mirosul

reginei florilor. Am orbecăit mai departe în căutarea mezinei. O veveriță gri, cu coada stufoasă de parcă ar fi fost inflorescența în formă de panicul a sorgului, mi-a tăiat calea și m-am luat după ea ca un paj. Am ajuns lângă un balansoar de lemn, gata-gata să-și piardă trăinicia, prins cu niște lanțuri groase de trunchiul unui nuc desfrunzit. În el se afla Francine. Era îmbrăcată ca o indiancă. Părul lung, altădată de un negru intens și strălucitor fiindcă își dădea mereu cu ulei de păr nutritiv, acum grizonat, prins cu o agrafă sidefată, de forma unei meduze, i se unduia pe rochia de un maro deschis, cu niște modele bizare, întruchipând șarpele kundalini și lanuri fremătătoare de grâu, în diferite nuanțe de galben și portocaliu. La gât avea o salbă de mărgele semiprețioase, ochi de tigru, șirag dăruit de mine la o aniversare. Adormise citind poezia Vaza spartă a lui Sully Prudhomme și ascultând la un minicasetofon de culoarea azurului refrenul: Nu, nu sunt niciodată singur/ Cu singurătatea mea…2 Soarele nebiruit se oglindea pe chipul surorii mele ce se asemăna uimitor de bine cu cel al mamei dispărute, iar fața surorii plecate pe tărâmul Câmpiilor Elizee parcă ar fi grăit răgușit, sincopat: Nu mă tem de tine, moarteo, da, nu mă tem!

- Frumos, nu?... Mângâind-o pe frunte am simțit un fior. Francine dormea, dar somnul ei era întru veșnicie, căci toamna, așa cum a răpit-o pe mama, mi-a dus-o în ceruri și pe Francine, pe data de 14 septembrie, chiar de ziua ei. Ceasul de damă, din aur, ce-l avea pe încheietura mâinii stângi, primit și acela tot la un eveniment ce marca nu știu câți ani de la căsătorie, ceas primit desigur de la Luca, era oprit la ora 21 și 20 de minute...

Afară începu să plouă. O răpăială groaznică, de parcă nu ar fi plouat de mult. Ciudat, dar parcă așteptam ploaia ca pe o consolare pentru că sora mea s-a stins. Am anunțat medicul de gardă, apoi am părăsit locul acela îndreptându-mă spre mașină cu pași rari, apăsați. Am deschis portiera și am luat de pe scaunul din spate pelerina verde, un verde pal. Am tras-o peste îmbrăcăminte. Aveam intenția să plec, să mă plimb prin păduricea din apropiere, dar m-a străfulgerat un gând – e prea târziu, începuse să se întunece și cerul părea acoperit de un zăbranic compus din nori cenușii, înspăimântători, nori ce parcă ar fi prevestit sfârșitul lumii, zona aceea e bântuită de aurolaci, așa că am făcut calea întoarsă. Totuși, vroiam să mă plimb prin ploaie, așa cum făceam când eram copil, așa cum făceam în adolescență, așa cum făceam ori de câte ori vroiam să mă simt bine cu mine însumi. Când eram mic, pe vremea când aveam vreo cinci sau șase ani, părinții mei se mutaseră într-un alt loc, pe o altă

2 Georges Moustaki, Ma solitude

Proza)

sintagme literare

45

stradă și cumpăraseră o casă de la niște bătrâne nemțoaice – mamă și fiică – ce au emigrat în Florida. După ploile din timpul primăverii și verii, mai totdeauna răsărea soarele. Ploile erau scurte, cu stropi mari și calzi, cu descărcări electrice, cu tunete și fulgere ce brăzdau tot cerul, dar de-ndată ce norii erau storși de vlagă, imediat ce se deschideau porțile cerului și apele dădeau năvală pe pământ, pământul însetat absorbea toată ploaia căzută și aburi calzi ieșeau din pământul setos, iar eu mergeam tiptil-tiptil afară din casă și stăteam sub streașina locuinței până ce ploaia se stâmpăra și-apoi mă avântam desculț să plescăi cu picioarele prin șanțurile pline de apă, apă care se scurgea tumultos într-o direcție anume, să clipocesc ca susurul apei și să mă minunez de curcubeul ce răsărea aproape instantaneu și dispărea la fel de repede precum apărea. Câteodată aveam parte să văd câte două curcubeie. Când și când mă aventuram cu Imelda, o vecină nemțoaică mai mică decât mine cu un an, și intram în șănțulețele din fața caselor noastre, și meșteream diguri din pietroaie, din pietricele, din bucăți sparte de cărămidă și rămurele de copaci, rupte de vijelie. Dacă mamele noastre nu ne observau la timp, apucam să ne nămolim nu numai pe mâini și picioare, dar și pe haine, de parcă am fi fost bivoli ce simțeau nevoia să se arunce în imală3 ca să se răcorească. Cu obiceiul de a pleca să mă plimb prin ploaie am rămas și în adolescență, și mai târziu. Așa și-acum, am ieșit să mă plimb prin ploaia de toamnă, am decis să înconjur de câteva ori rotonda din fața clădirii, ce altceva era să fac?! Am citit afișul pus la bazilica din apropiere, afiș pe care scria că se va reabilita interiorul și exteriorul bisericii pentru a pune clădirea în circuitul turistic. Prea le trăgea ploaia! Pelerina a început să-mi fluture ca pânza de pe catargele navelor aflate în derivă, stropii de ploaie mă loveau mișelește peste față și am decis să merg spre casă. Am urcat în mașină, am dat drumul la ștergătoarele de parbriz, am intrat pe autostradă. Nu auzeam nimic altceva decât ropotul ploii și clămpănitul celor două palete cu muchie de cauciuc, climp, clamp, climp, clamp... Când am ajuns în fața imobilului unde locuiesc, barmanii de la terasele restaurantelor se uitau mirați la mine. Înaintam agale spre casă. Ce s-or fi gândit? Uite-l și pe ăsta, pe ploaie și-a găsit să se plimbe!... Am revenit la cuibul meu, le-am dat celor doi peștișori aurii pe care-i am într-un bol de pe biroul din camera de lucru, niște pureci de apă, deshidratați, am pus niște rufe la spălat, într-o mașină de spălat aflată la subsolul locuinței... Am urcat scările interioare, am ajuns în bucătărie, am luat cele două pungi cu gunoaie și le-am aruncat în tomberoanele din curte, în

3 (Reg.) Pământ mocirlos, noroios

tomberonul galben am aruncat punga umplută cu obiecte reciclabile, în tomberonul negru, punga cu resturi menajere, apoi am ieșit pe coridorul imobilului și mi-am tras pelerina pe cap, vrând să ies la o altă plimbare prin ploaie. La capătul coridorului se adăpostiseră de ploaie două mame cu doi băieței, să fi avut vreo patru-cinci ani fiecare. Cel mai mic dintre ei se juca de-a cucu-bau cu cel mare, stătea în spatele mamei sale și întorcând capul, și zărindu-mă, a exclamat: uite o fantomă verde care vine spre noi! Mamele și celălalt băiețel au întors capul, mi-au făcut loc căci stăteau buluc în fața ușii de la intrare, și am ieșit pe stradă. La terase, în ciuda ploii de-afară, rămăseseră câteva persoane și sporovăiau, așteptând sau terminând ceea ce comandaseră. O pereche de tineri îndrăgostiți au trecut pe lângă mine. Tânărul avea mâna dreaptă petrecută pe după mijlocul tinerei, iar cu stânga ținea umbrela imensă, de culoare albastră, umbrelă care i-a fost smulsă din mână la o rafală de vânt. Rămași descoperiți în fața ploii, tinerii au început să râdă și să se sărute...

Mă întreb ce vom întreprinde ca s-o comemorăm pe soră-mea? O slujbă la biserică nu putem să-i facem deoarece Francine era agnostică, așa ca mine. Eu nu mă mai consider creștin de foarte mulți ani. Nu sunt ateu pentru că ateul neagă existența lui Dumnezeu și are argumente. Am fost creștin până pe la vârsta de 30 de ani, apoi m-am îndepărtat de biserică. Nu mai cred că Iisus este un zeu, cu toate c-am citit evangheliile în grecește cu atenție și am studiat într-un colegiu religios foarte strict. Cred doar că există un prim motor imobil. E vorba de zeul filosofilor, după definiția lui Aristotel.

Vom decide duminică ce vom face cu vasul în care a fost pusă cenușa soră-mii. Mai mult ca sigur că Nestor o să vrea să păstreze urna funerară a mamei sale, iar eu nu pot decât să fiu de acord cu nepotul meu, fără să-mi pese ce spun celelalte rude de sânge, indiferent ce are de gând să facă apoi. Nu știu de ce imaginea Francinei am asociat-o mental cu versurile din poezia Albatrosul lui Baudelaire:

Poetul e asemeni cu prinţul vastei zăriCe-şi râde de săgeată şi prin furtuni aleargăJos pe pământ şi printre batjocuri şi ocăriAripele-i imense l-împiedică să meargă.Sau poate că știu?...

Proza)

sintagme literare

46

SEMNUL DE CARTE

1.

Într-o zi asemănătoare (ninge și plouă), pe strada lui – mai mult o uliță, cu casele foarte apropiate, arcuindu-se peste pavajul gros, cu iarbă roșietică printre pietre – , treziți cu noaptea-n cap, necunoscuții alergau vorbind tare. El se întorcea de la Societatea română, unde rostise, la cumpăna dintre ani, un discurs aprig, încredințat de revoluție. Nimeni n-avusese curajul sau vreun motiv să îi întrerupă cuvântarea. Lamartine aplaudase de câteva ori, stârnindu-i și pe ceilalți, iar Quinet, uluit de elocința vorbitorului, își făcu loc le repezeală, să ajungă la masa de la care el – Bălcescu, într-o dezlănțuire ce l-ar fi speriat și scos din sală pe Heliade, să-i strângă mâinile și să îl îmbrățișeze frățește. De la înălțimea geamurilor pe care de mult, mademoiselle Neveux nu le mai ștersese, privește acum furnicarul omenesc, întețindu-se în susul și-n josul străzii… Galeții sună pe caldarâm ca o mitralieră stricată. Călări, poterașii țin caii în zăbală, cu șaptezeci de ochi răscolind valurile trecătorilor. Noaptea făcută dintr-o ceață noroioasă, se dezlipește de ziduri, o șterge cu stăruință dimineața; negurile ei mormăie, tăiate de geana zorilor (Costache, fratele lui cel mare, Nenea, văzuse, de pe turnul Colței răsărituri și apusuri de soare, la început cu voia unchiului lor, aga Iancu, starostele Bucureșcilor). Deodată ușa se deschide, și mademoiselle Neveux pătrunde în încăpere, ca și cum n-ar atinge pardoseala. Pisicile dau năvală înăuntru, spre disperarea lui – mereu temându-se de microbii pe care plăcutele patrupede îmblănite îi poartă (îi povestise mătușă-sa, coana Zulnia) în ele… Ceaiul aburește.

Cap la cap așezate, insomniile învederează bănuiala lui Ghika – o mafaldă cu fes și ciucure roșu, care, cetind el cu secrete și tăinuite înțelesuri bolta cerească, mai în fiecare miez de noapte, deslușea – pentru el – tărășenii care, măsurând când ziua, când săptămâna, prin cele petrecute, se împlineau. Te va sorbi cu totul, orașul acela, amice Bălcescule, fiindcă Ursa Mare mi-a spus – auzind-o eu, ca pe-un om – că ai să faci acolo risipă de elan patriotic, dar, atenție, și de îndemnuri de nesupunere, și vei da la iveală un cap de operă perdut într-o mare bibliotecă, spre onorul dumitale, astfel că n-ai să pui geană pe geană așa curând… ! Căscături

și o moleșeală în el, preludii (cum ni se mai întâmplase până azi) la o vagă poftă de picoteală… Dacă are ceva sumbru Parisul, urâțenia asta se chema Bastilia – ruinurille ei, zidite dintr-un plumb uriaș, premonitorii pentru cârdurile de ciori într-o gălăgioasă furtună croncănitoare. Cine pusese tunurile să bată într-acolo (câteva din ele, părăsite în curtea Versailles-ului, guri de foc amuțite, așa rămase), fusese nu din garda imperială, ci din mulțimea sanculoților; șepci, ciorapi și cămăși zdrențuite, stropite de sânge, încălțări tocite și desperecheate, coșuri împletite, pe fundul cărora zăceau urjume de pâine și de mămăligă coaptă, foi de ceapă și fărâmituri de brânză… Monsieur Hugo glumise față cu uriașul Michelet, privind împreună ce mai rămăsese din fortul de piatră, în 14 iulie 1789, pe seama faptului că, niște oameni – nebuni în curajul lor, folosiseră ghiulelele turnate în cuptoarele de sub Notre Dame, povestindu-i istoricului cum că nu trăsese vreodată vreun cartuș, căci nu îmbrăcase nici măcar o minută tunica militară… Michelet – într-o doară, către Hugo: Va fi terminat moncher Bălcescu istoria lui, cu Mihai Viteazul ? Interes, stimă, amiciție ? Valahia, uite că are un salvator ! Dar magistrul va fi isprăvit Istoria Franciei ?

Peste câteva ceasuri sosește „turcul”, d-ar veni încărcat cu vești, cu scrisori, cu reviste și cărți – tomuri de la Mărgineni, lăsate – nu știe cum – acasă, chiar în odaia mamă-sii (care citește oricât de târziu, adormind îmbrăcată). Poate că Mihalache, bădia Kogălniceanu, i-a trimis vro ediție a Magazinului Istoric pentru Dachia, căci PROPĂŞIREA au strâns-o de gât Vodă Sturdza. Dat dracului, Turcul îi îmbrobodește pe grăniceri cu o snoavă, un compliment (are cu el calupi de sugiuc, cu bani ascunși în miezul sticlos și aromat cu foi de trandafir), poleiurile și abțibildurile le iau ochii ălora de la vamă, ca la copii. Când se împotmolește (cine știe când), scoate port-vizitul și atunci ageamii iau poziția de „drepți”, duc palmele la chipiu și umflă gâturile, cu mutrele înainte, solemne, încordate.

O să plece pe jos, gândește rezemat de soba din teracotă rece, să vază casă lângă casă, un pod după altul, catedralele din apropiere și molcoma curgere a Senei (cu amintirile ei, de pe la 1789, din zilele verii lui 1830, cele mai încoace vreme fiind din 22 februarie 1848, cu Louis-Phillipe)… Vorbăreți, puși pe șotii zgomotoase, câțiva tineri trec în ritmul mărșăluitor al unei tobe cu arcuri, cineva, în fruntea coloanei (par o companie de cadeți în drumul spre Arsenal), trâmbițează Marsillieza… O jună, rămasă cumva în urmă, împarte niște hârtii, apoi, la un interval, aruncă peste lume maldăre din ele. Seamănă – are dagherotipul pe oriunde locuiește, cu el – cu Luxița (într-o fugitivă secvență: mlădioasă, îmbujorată la față, atinge netezimea Dâmboviței – litografie de Doussault – (degetele ei simt adâncimile murdare ale râului ce taie capitala valahă de la un capăt la celălalt), și are ceva de

Proza)

SERGHIEBUCUR

sintagme literare

47

Proza)

spus lui Winterhalder – austriac ce lucrează, chiar în librăria lui, pentru studioul fotografului Saedeler… Mă, Nicolá, am strâns, la un joc, talia mademoisellei Sițá domniei tale, la Mânjina… Era de Constantin și Elena, sora dumnealui Costache Negri, și Luxi avea pe talie o panglică tricoloră, mă, care m-a dus cu gândul la Mary Grant, șezând să fie pictată de meșterul Rosenthal… Ce chef și ce amor a urmat atunci, prin fânețele Negriilor…!

2.

Împărații, regii, nobilii, boierii – împilătorii noroadelor, cu atât mai vârtoase poveri pe umerii mulțimilor, tagme ale jefuitorilor – așa a rămas negru pe alb, de la Tudor. Evropa geme sub asemenea trândavi fără măsură. Aude gemetele legaților de pământurile – sute și mii de hectare per moșier - și bicele arendașilor, zbierătele datornicilor de peste iarnă, închiși între gratii în care fumegă ardeii usturați, simte ascuțișul și năduful, blestemele și ura plebei – vâscoasă ca un sânge gros și negru de mânie. Sarea lacrimilor niciodată ușurate de Dumnezeu! Nu-ți ajung degetele să-i numeri, văzându-i cu talpa pe grumazele năimiților – proști dar mulți, vorba cuiva, când dumnealor Bazil Alecsandri și Mișu Kogălniceanu cerură în Adunarea Obștească și apoi iscăliră porunca dezrobirii țiganilor, slobozirea lor ș-a rumânilor, încai boierul să nu mai aibă drept de jecmănire, ca și de omor, asupra oropsiților… Nicăieri, în Apus, țăranii d-acolo nu sunt câinoșiți precum aceia de prin Valahia și Moldova, ardelenii îngroșându-le rândurile… Că imperiile fac să fie de mare număr de secoli, înacltea-n asupritele astea de Principaturi dunărene, jocurile machiavelice la masa înaltelor puteri ! Ne folosim, dară, și de școlirea poruncită de Bibescu, la San-Syr – unde Vodă ne trimise la învățătură artilerească, făr-a bănui că o s-o-ntoarcem în contra lui, la necaz… Ce mi-e el, ce mi-s otomanul, ce mi-e muscalul, dar mai cu seamă ce mi-e ciocoiul nostru ?!?

Aerul e tare, îi dilată nările și-i umflă capul pieptului (rană intrată în plămâni). Laptele în putini cu gheață și vinuri felurite, în budane umbrite de păpuriș, împrăștie miasma înviorătoare. Să oprească aici, să guste o cafea, la Muselim Aça – ale cărei fiice gemene atrag până după miezul nopții, mușterii ca nicăieri într-altă Văpsea a Capitalei ? Una din ele – strigate mereu, de tatăl lor, invers, spre hazul unora dintre clienți, ba chiar al junelor – place de la prima vedere și înfige pe șira spinării, niște furnicături ațâțătoare… Negustorii – e în lungul uliței –, dintre aceia ce scăpară după execuțiile din Père la Chaise și fugiții de la baricade, cheamă lumea să cumpere, roagă, trag de mânecă, imploră, jură că dau la jumătate prețul orice, mărfurile stau vârf, dau gratis căni cu bragă și rahat ! Aurul stă înșirat în munți miniaturali, pe tarabe, iar pungașii trag la țintă, cu ochi de diavoli, gândind

la vicleșuguri cu folos… Și ieri, tot așa a fost timpul; cer cu norii sparți de văpăile lui Cireșar. Caleștile și cerșetorii – cu bulibașa al lor, undeva, sub un mal din coasta mânăstirii Caimata – se întretaie într-un Babel apocaliptic; bătrâni ramoliți vorbesc cu ei înșiși, cântă ceva, jură și înjură, adorm pe băncile rânduite în umbra ascuțită a bisericii, în ocările florăreselor – ciupite și smulse de țâțe și de fund, să intre împreună în păduricea dintre spital și zidurile albe ale mânăstirii Brâncoveanului. Uite burtosul ăla, singur în trăsura cu trei cai albi, cum se bălăngăne sub coviltirul păzit de majordomi, care, în timpul unei soarele, pentru că fusese refuzat la un cadril, de Euforsina Vîrnav, apoi de Luxița Florescu, îl provocase la un duel în dealul Cotrocenilor ! Au sărit Arăpilă și Bolliac, să-l apere, să le ia parte damelor, iar aga Manu l-a evacuat, amenințându-l că, de întețește scandalul, îl arestuiește fără mandat, sus, la Mărcuța…! Pentru că a scăpat, până la urmă, fără nimic din toate astea, acum să se fi aghezmuit și, nepăsător cu bastonul cu măciulie și trabucul căzut în horbota jaboului, să nu știe că i-a căzut monoclul, iar că peruca stă strâmbă – cel puțin câteva motive de râs pentru gură-cască…

Ursit să colinde, niciodată să n-aibă liniște, pelerinul fără casă și masă, fără nevastă și fără ai lui, să s-adune pe capul său hulele confraților ascunși sau nu, prin suburbiile Parisului și Londrei, acum se întoarce în odăița din Văpseaua de Galben, un scurt refugiu să grăbească a scrie lui Jean Ghika ori către Marie Cantacuzene sau, de mai are puteri, nobilei sale iubiri, Luxița Florescu. Merge pe lângă pereții peticiți de lichenii mărunt înverziți, prin umbra draconică a zidurilor din piatră. Nu s-a spălat din primăvară, nu s-a dus la frizer de nu mai știe când… Burtosul se bălăbăne în cupeul în care, nu e vreo iluzie optică ?, acum se întoarce, la fel de dus pe altă lume. Aghiotanții – în platoșe cu brandemburguri – stau de veghe, bățoși, cu nasurile în vânt. Caleașca vine dinspre biserica Antim și, după cum prea spilcuit arată și surugiul, pe capra lui, grăsunul pleacă spre Mitropolie…

3.

În proces după proces cu Scarlat Geanoglu, hapsânul ei ginere, Marghioala s-a căpătuit; l-a luat de soț. Costache pare să-i lumineze Dumnezeu mințile, spre a-și întemeia o familie. Domnișoara Elencuța are un suflet parcă prea mare pentru cusurgiul ei viitor bărbat. Cine știe care e soarta omului, cât trăiește ! Cu Sevasta n-o să fie la fel; acum e-n drum către Nicu, s-a jurat sfântului altar, că va fi umbra lui, oriunde s-ar duce. Pentru el a zis, în fața icoanei sfântului Niculae și-a lui Iisus Hristos, că își păstrează restul vieții! Știrbey recunoscuse că, numai într-o familie ca a Pităresei, se poate întâmpla o asemenea devoțiune. Asta să fi fost cauza

sintagme literare

48

înțepăturilor pe care le simte în partea stângă, sub claviculă, după ce poruncise să nu mai fie lăsat niciodată să intre în țară ? Coană Zinco, îi zisese secretarul domnesc, întâlnind-o întâmplător, prin Cișmegiu, măria-sa regretă c-a respins întoarcerea acasă a domnului Bălcescu, însă, de i-ar fi dat slobozenia cuvenită – meritată, aș zice eu – Poarta l-ar fi mazilit ! …Vorbe ! Are ea garanția că, servitorul de seamă al domnitorului, i-a vorbit sincer ? Așterne în ciornă câteva gânduri – care o mistuie și, Doamne ferește, s-ar putea să îi scurteze zilele…

„Nicule,Fă să fie și mama ta împăcată în sufletul ei, că sănătatea

ți-e întreagă și feritoare de rău, căci primesc jeluiri de la Prințul că, trimis de el, pe când voia să aibă țara o armie bine instruită, să deprinzi trasul cu ghiuleaua, tu, altceva nu faci decât să împrăștii zâzanie, cu ideile tale. Cât să mă rog la Dumnezeu să-ți dea zilișoare și să te-ntorci odată, acasă, viu, să nu mai fugi nicăieri ! D-am avea măcar milostenia cerească de partea-ne, căci la Orlița rodurile viilor să ne scoață din necazuri. Prahova e loc binecuvântat, aici să-ți ajute Maica Domnului prea Curată, să te-ntorci și să rămâi cu noi. Revin-o de grabă, pribeagul mamei !”

Rânduri școlărește așternute de mâna numai os și piele, iscălite scurt: Zinca. Ascultându-le, au senzația că la fereastra odăii din Rue de Orleans nălucește Pontul Euxin, viscolindu-i țărmul cu Ovidiu Publius Naso undeva, printre colonadele de la Histria. Ăsta e prețul, Nicule (lăcrimează, dar se uită-ntr-altă parte, să nu fie văzut)… Haide să trecem la ale noastre, frate Bălcescule, știu, doru’ de mamă, prețul – cum zisei. Menirea noastră, că doar jurarăm atunci, în boșca de pe Filaret, spre dimineață, este să mântuim nația, gata cu plânsul ! Să le luăm pe rând (pe sub stuful sprâncenelor Ghika fură din smerenia celuilalt; Nicu sărută misiva și oftează… Bucureșcii stau pe jar; Iancu, Manu și Costache Chioru trag poterile prin ulițe și târguri și intră la Vodă pentru raport, înainte ca acesta să urce în baldachinul său ! Heliade scaldă lucrurile, aici tună în contra veliților din Obștesaca Adunare, aici stă la taifas cu colonelu’ Odobescu, sastisindu-se cu ciubuce, cafele și halvale. Tell e pe poziție; cată mereu pe Alexandrescu să-i cetească poema Anul 1840 (e un vers acolo, care i-a plăcut „piticului”, memorat, parol !, literă cu literă: „De-mbunătăţiri rele cît vrei sîntem sătui” ), cum asemenea face Arăpilă, face Voinescu, face Telegescu și monsieur Negri – care, cu toții te salutează, amice Bălcescule !

Însă ce vorbire e aceea fără ceva care să ude gâtlejurile, să dea moliciunea dulce limbii și să rotunjească slova îndrăznelii ș-a adevărurilor, în cauza cărora soarta – bună, rea – i-a așezat d-o potrivă ! Ceva limbariță adausă la arșița de-afară, se cuvine din belșug; se cere singură, dacă e să judece drept, fiecare în jețul său răsturnat, picior peste picior, cu mâinile

după ceafă. La urma urmei, „prețul” subliniat de „turc”, dacă acesta este, să-l plătească cu vârf și-ndesat, cui îi este destinat; tagmei de care cu sângele său, a scris precursorul lui, pandurul din Vladimiri !

4.

Sițo, m-am înamorat de Bazil !, se frământă cuprinsă de o spaimă plăcută, proaspătă în spatele sulimanurilor (prafuri răzlețe, rămase pe firele de păr ce îi ocolesc urechile), Ninița Negri. Da’ farmecele dumitale i-ar aprinde anima îndată ce-o să te vază, ți-o jur, duducă Negre. Dumnezeu ți-o hărăzit o frumusețe ruptă din rai, zău că l-ar merimetisi și pe nefericitu’ de frate-meu, almintrelea de unde elanul dumisale pentru ceea ce face, -mpreună cu coconu Alecsandri și nesuferitu’ de Ghika, în favorul scăpării neamului, de împilatori ? Doamne, să nu-ți fie de deochi, coniță !, face Sevasta o cruce mare, pe trupul ei plăpând. Ce minune de îmbrățișări o așteaptă pe Elena ! Cum s-o alinta ea în brațele junelui poet de la Mircești, care, când îi cântă la pian, simte cum se-mpreună îngerește… Să-ți spui eu – face demoazela de la Mânjina, o piruetă, cu trandafirul roșu prins pe sânul drept – și mă prinz pe ce vrei, că-n vara aiasta dispar prin Evropa, cu drăgăstosul mieu…! Da, mătăluță îl faci puternic pe Nicu, eu – pe Bazil, căci care e menirea noastră, Tițo, decât aceea d-a da tărie bărbaților noștri, cu care ne-nsoțim ! Frate ori iubit, scumpo !

Conița nu e din partea locului, povestește Bălceasca a mică, da’ pare o trestie de prin luncile Siretului (pe sub mâna lui Bazil, fulgul de gâscă cu care scrie, lasă, unul sub altul, versurile unui pastel dedicat ei). O declară îngerul lui păzitor, căci numai îngerii și mai ales îngerițele, cu noblețea lor suavă, dau puteri muritorilor, să izbândească.

Femeile se cuprind una pe cealaltă, nepăsătoare la ploaia care vine din senin, în… aplauzele chipeșului Aristia, de departe stârnite de acest fante care tocmai coboară dintr-o droșcă de culoarea vestonului strâns pe el, la toți nasturii. A primit o depeșă de la autorul Cânticelor poporale, conu Vasile Alecsandri, prin care anunță Societatea Literară că a pus la cale o cursă de cai pur sânge și că altul mai nimerit decât el – profesorul de Declamațiune, nu este. Junele actor (poartă o coamă de leu, părul lui înțeapă cerul !) a cutremurat publicul venit să-l asculte recitând din lord Byron, dar și mai adâncă a fost solemnitatea când el a povestit cum acesta a plătit cu viața lui, pentru eliberarea Greciei, la Missolonghi ! Se strigă prin piața Elefterie și pe la Malmaison, ecourile ajung lesne în popor…”Minciună-i că omul sortit este, vai, / Să-ndure doar cazne, din ceruri căzut ! / Și-n lut se-nfiripă-o fărâmă de rai / Sub vraja-mplinită de-ntâiul sărut !”), unul din armăsarii caleștii, deshămat, cabrează și iar cabrează,

Proza)

sintagme literare

49

Proza)

înspăimântând damele cu umbreluțe, de pe podețul din bârne (istovită, Elena are cearcănele umflate, cât de acolo se vede că măritișul ei este o pedeapsă, pe când mademoiselle Luxița, îmmmîîî…!)… Manejul improvizat continuă furorile prin lojile teatrului de la Cișmeaua Roșie, în ferestrele Palatului, locotenenții Gărzii, cu sabie, fierturi și mustăcioare, stau cu mâinile pe revolvere, să nu care cumva vreunul de pe la reghiment să iște zaveră printre popor…

5.

Știi că l-am văzut pe Sotea ? Care Sotea ? Goliatul care ți-a smuls – mai ții minte, când ieșeai de la Sfântu’ Sava – halvița din mâini, năpustindu-se asupra ta… Iar tu te-ai pus cu pumnii pe el, în timp ce adunam, lovit și trântit de el la pământ, foile din caietul de istorie, plin de cucuiele pe care vita mi le făcuse…! Amândoi râd; Bălcescu – mai mult cu urâtă aducere aminte, Ghika – în mâinile făcute căuș. I-a cam crescut barba și, unde nu se bărbierește, pare că s-ar fi călugărit. Drumurile și nesomnurile îl usucă. Douăzeci de zile și tot atâtea nopți în cupeu, fac cât o viață; duci un război, pierzi, cucerești, pierzi… E vremea să-nceapă revolta, uzurpatorilor li se apropie funia de par. Nația, atâta cât o cuprinde Principatele, piere sub jugul opresorilor. (Viitori doi ofițeri de artilerie, mocnesc nerăbdările. Întinși în fotolii de nuiele, ascultă Sena cum trece pe sub ei. Apele clipocesc ca acum o sută de ani, liniștite, nepăsătoare. Chelnerul pricepe că ei nu-s din Paris, sunt prea oacheși… Cer înghețată cu smochine). Ce smintit !, reia vorba Ghika; ca un uliu s-a repezit asupra ta, apucat și urlând: Dă-mi-ooo…! Dacă tu nu erai, netrebnicul mă sugruma ! Înfipseseși dinții și unghiile în labele lui, să te aperi, fiindcă găliganul nu mai contenea cu aoleu-rile. Chiar l-ai mușcat de-o ureche !, râde încântat până la favoriți, Ion. Cât pe ce să-l lași slut !

Permetez-vous ?Un picollo blond, cu papion, îndrăznește, aplecat printre

ei, să șteargă masa. Ghika face semn cu palma; apasă aerul, adică să mai aștepte ! Excuzes-moi !, se retrage puștiul într-un sacou de culoarea piersicii, luând cu el cupele de marmură rămase goale.

Ce s-o fi făcut cu el ?Bălcescu întreabă, cu gândul într-altă parte – la caietul

ferfenițit de tolomacul înfometat; trebuie să fie undeva, prin odaia în care studia și dormea, sau la conacul din satul de pe Topolgii Argeșului ! I-a zis Tiței, să-l păstreze, sufletului acesta mare, singurul care îi poartă de grijă, vezi, pune-l într-un cufăr d-al zestrii tale ! Merita să-l aibă cu el, pe-aici, în geamantanul de voiaj, Ghika l-ar fi răsfoit acum tremurând tot, de emoție ! Între pagini să puie și scrisoarea școlărește așternută pe hârtie, de mama Zinca ! Kogălniceanu, aprins

la fața și așa durdulie, cu siguranță n-are materiale pentru Magazinul Istoric. Să trimiță ceva Papiu Ilarianu. Au ei în vedere faptul că, aici, tu nu te afli degeaba, înțeleg ce urzești. E cazul să vină coniacul și cafelele ! Și Ghika bate din palmele lui grăsune, tocmai când un vaporaș trece cu sirena trasă.

6.

Să deschiză fereastra, mai întâi, așa, în cămașa de noapte cum este. A dormit buștean, în zăpușeala odăii fratelui său, plecat la Golești, tocmai în Argeș. N-are mintea limpede, să prinză vreun înțeles (nici n-are chef; se simte bine, slavă Domnului, ceasul cu apă arată 8 și jumătate, e timp, la 9 a. m. au să fie cu toții în salon, la masă…). Aerul dă năvală. În trupul ei intră curățenia luminii cerești, iar larma, dinspre podu’ Mogoșoaii. Un lujer de iasomie scapă pe deasupra pervazului și aruncă în spumele predelelor clopoțeii gălbiori, înmiresmați. Păpurișul lacurilor din Cișmegiu, se leagănă în postațe de verdeață, până dincolo de Sfântul Gheorghe Vechi. Soare. Minunile strălucind în vălvătăile lui. Îi aurește poalele și mânecile și piepții – ascunzișul simțirilor ce nu se pot tălmăci în cuvinte. O, a fost somnul morții – somn adânc, purificator. Nu e în stare să țipe de o bucurie neînțeleasă. Nici să alerge până la drum – să soarbă cuprinsul imens care zvâcnește și-i umple sângele de o pasiune orbitoare… Ce o fi visat ? N-a ținut niciodată minte un chip de om, o întâmplare – așa că nici pe Nicu nu și-l amintește… Pe unde-o fi ? Mai trăiește, Maică Precistă ?Tușea amarnic și-i zisese că vrea să urmeze drumul Orșovei, cu poștalionul, până la Băile Austriei. Ar fi avut ocaziunea să fie împreună ore la rând, de-ar fi avut și dânsa un pașaport. Beteșugurile se plimbă prin el, ființa lui trece într-alta, mai rece, mai altfel. Floreștii au și ei tristețile și supărările lor, nu știu de când n-au mai văzut-o pe Sița – nădejdea lor, fala lor, posibila doamnă Bălcescu ! Revine. Floreștii sunt o familie respectată. Soareaua anunțată lor, mai întâi la Cișmeaua Roșie, apoi în sala de baluri a palatului, încă o durere pentru dumnealor, Floreștii. Lipsesc amândoi de la reprezentația trupei din Neapole, de pe scena Domniței Ralu. N-au cum fi nici aproape de maestro Liszt, invitat de Vodă să cânte la piano ! Din crăpătura ușii, servitoarea ar fi fost gata să-și anunțe stăpâna – Coană Luxițo, sunteți așteptată la dejun …! O clipă, stând locului, derutată. Neștiind că, acolo, întinsă pe sofá, Cocoana citea din Lăcrămioarele lui Alecsandri, pe care le găsise în scrinul mare, genovez, și, răsfoindu-le, tresări puternic; între file, poetul pusese, drept semn de carte, fâșia de catifea ruptă de Nicu din tronul lui Louis-Phllipe, în 21 Gerar, aruncat în flăcări, de sărăcimea Parisului. (4-6 XII 2010)

sintagme literare

50

Proza)

ȘERBANTOMȘA

Timpul este reversibil sau despre Toma, salvatorul

O idee pentru uzul studenţilor de pretutindeni : frecventarea tuturor cursurilor dăunează grav sănătăţii ! Era un profesor la prelegerile căruia mă duceam mai rar. În primul rând, nu erau cursuri, ci un amalgam de înjurături, poante porcoase şi evaluări aiuritoareale ale studenţilor. După ce răsfoia câteva file ale operei sale, drăcuindu-le copios, magistrului îi venea de fiecare dată ideea salvatoare de a ne scoate la tablă, în amfiteatru. Nu conta ce te întreba. Cert era că te făcea prost cu maică-ta, cu taică-tău şi, în general, cu tot neamul. Mă opresc aici cu detaliile, precizând că eram în anul al doilea de studii. Într-o zi, am dat nas în nas cu el, pe holul facultăţii, tocmai când aveam de gând să chiulesc de la spectacolul pe care urma să-l monteze, ca de obicei, în amfiteatru. Am vrut să iuţesc pasul, dar m-a agăţat rapid.

- Stai puţin, mi-a strigat el.- Bună ziua, am spus, plin de respect.- Te faci că nu mă vezi, ai ? Şi treci atât de rar pe la noi !- Păi...- Dumneata eşti Toma şi ai terminat facultatea acum cinci

ani !- Da, sigur ! m-am entuziazmat eu.- Tot la Informaţia Bucureştiului lucrezi ?- Din păcate, tot acolo, am zis, cu un aer dezamăgit.- Lasă că e bine ! Dă-i înainte, că-mi place cum scrii! Şi nu

ne uita nici pe noi, că de !... Mi-a strâns călduros mâna şi s-a îndreptat către amfiteatru.

- Ai văzut ce memorie am ? mi-a mai strigat de departe, întorcându-se vesel, din mers, către mine. A trecut timpul, am terminat facultatea, iar după trei ani m-am prezentat la examenul de definitivat. Discutam pe hol cu un fost coleg de cămin, foarte drag mie, ajuns azi o mare personalitate culturală, dar încă student pe atunci. Frumosul şi inteligentul meu amic îmi spunea despre o carte recent apărută că ar fi rahat cu apă rece. Râdeam. În momentul acela, lângă noi s-a oprit vajnicul profesor.

- Pe dumneata nu te cheamă Toma ? m-a întrebat el, sever.

- Da, Toma sunt ! am zis, amintindu-mi fulgerător de tărăşenia de odinioară.

- Nu eşti student în anul al treilea aici, la noi - Ba da.- Şi de ce, mama dracului, nu vii deloc pe la cursuri şi

chiuleşti ca un golan ?- Hă, hă, hă, hă !

- Să ştii că dacă mai lipseşti o singură dată, te las repetent ! Şi nu mai râde ca idiotul !

Scrisoarea magistrului Rabelais către o necunoscută

Pe strada ta e aceeaşi linişte, ca în urmă cu zece ani, când te-am văzut plecând de acasă. Acum e numai soarele care se rostogoleşte pe pajiştea din faţa ferestrelor, schimbându-şi, pervers, postul de observaţie. Casa zâmbeşte cu toate treptele ei înalte de marmură, iar păru-ţi a invadat, ca o trestie neagră, parcul de la intrare. Îţi aud numai râsul deschizând poarta şi luând-o domol către centrul oraşului. Ca să nu fie-necaţi, vânzătorii de ziare fug cu chioşcurile-n spinare, iar tramvaiele plutesc pe râul strălucitor, ca printr-o nouă Veneţie. Albia apei decupează străzile, după conturul bărbiei tale. Ce odihnitor îţi este obrazul acoperit de Cişmigiu ! Studenţii trec bulevardul Bălcescu înot, dinspre Teatrul Naţional spre Universitate, apoi se răzgândesc şi vâslesc în sus, contra curentului, pentru a ajunge la mirările tale. Un episcop e luat de vârtej, barba i se aprinde de la gârla de foc, dar se agaţă la timp de antenele unei televiziuni. Pe chei, marinarii lansează la apă un vapor : cine vrea să te vadă pentru ultima dată se poate angaja matelot !

O linguriţă de dulceaţă până la prima era glaciară

Băiatul își descoperi însușirea neobișnuită către sfârșitul verii, când stătea întins pe spate, pe malul râului și se uita pe cer. Dintr-un lan de cânepă alăturat venea un miros înțepător. Norii albi, rari și parfumați, se mișcau agale în adâncurile eterului. Își dori ca aceștia să stea în loc, desupra lui, și să-i țină umbră. Și ei încremeniră brusc. Reuși să-i țină așa, săptămâmi în șir. Pe urmă lungi mesele cu desertul care îi plăcea, nişte amandine făcute de mama sa. Dirigintele său nu l-a crezut când el a povestit la şcoală că fiecare prânz al său durează între două şi patru zile. Se obişnui să-şi lungească nopţile cu câţiva ani. De seara până dimineaţă avea suficient timp să citească, să meargă în excursii şi să doarmă. Apoi începu să oprească timpul la începutul vacanţelor. Îşi lua o pauză de vară de zece ani, iar iarna rămânea acasă cel puţin şapte ani. De câte ori îşi amintea figura schimonosită de ură a profesorului de română, mai adăuga câte un an. Crescu mare şi deveni scriitor. Când scria, era destul să facă un gest şi lumea de lângă el să dispară, suspendată, cumva, într-o altă epocă. Publică mai multe romane, se agită încoace şi încolo, iar într-o zi se simţi singur şi obosit. Îşi dădu seama că nu mai poate stăpâni timpul, care căpătase o viteză înspăimântătoare. Părăsi oraşul pentru a se întoarce la ţară, în casa părinţilor săi. Drumul cu autobuzul către cătunul prăpădit în care copilărise dură doisprezece ani. Din staţia în care îl lăsă şoferul până la poarta casei bătrâneşti mai făcu două decenii.

sintagme literare

51

Proza)

Străbătu curtea prăfuită într-o sută de ani. Întârzie mult, moşmondindu-se pentru a deschide uşa şi gândindu-se cât de bună era pe vremuri dulceaţa din cămară. Ştiu că nu va mai ajunge niciodată acolo şi se întoarse să vadă, pentru ultima oară, drumul pe care trecuseră cândva prietenii săi. Un val gros de zăpadă îl acoperi, transformându-l într-o statuie mirată, în viscolul care urma.

Vară ieşită dintr-un tablou de Van Gogh

Îmi scot cămaşa pătată cu gălbenuş a zilei şi îmi pun insomniile la prăjit, în tigaia înstelată a serii.

Nu. Nimic n-ar fi arătat aşa dacă tablourile lui Van Gogh nu şi-ar fi ars ars ramele şi n-ar fi inundat muzeele minţilor noastre.

Devenite păpuşi de turtă dulce, iubitele se răsfaţă în poemele lui Ioan Es. Pop. Bolnavii s-au refugiat în subsolurile spitalelor şi cântă arii din Verdi.

Întind mâna către o nouă carte. E o lamă de chewing-gum, cu aromă de ţărână şi umilinţă.

Bibliotecile sună din solzii paginilor necitite, iar într-o cârciumă, Nichita joacă ţintar cu Sorescu.

Prin şcoli se fofilează fantomele foştilor dascăli, plângându-se vehement de indisciplina termometrelor.

Un moş trece pe stradă cu un sac pe care scrie, cu litere alungite ca picioarele Sharapovei, “Gheaţă de Siberia”.

- Moşule, dau să zic, plătesc o porţie cu bani frumoşi ! Dar el este deja departe, urlând :- Nu dau nimic ! Nu dau nimic ! E gheţar din ăla care nu se

topeşte niciodată, dacă îl îmbraci în costum şi îi pui cravată !

Nici foamea nu mai e ce-a fost

Am fost un fel de artist al foamei. Fiind bursier, în timpul liceului aveam dreptul să iau masa la cantină. Aceasta era însă situată prea departe de camera în care stăteam cu chirie. Şcoala avea şi internat, un fel de grajd în care se înghesuiau în jur de patruzeci de elevi din toţi anii. Am petrecut acolo două săptămâni şi m-am îmbolnăvit. Sala era un fel de adăpost pentru oamenii străzii şi mi-e neplăcut să-mi amintesc ce se întâmpla în locul acela. Mi se părea că pierd prea mult timp cu drumul dus-întors către şi dinspre cantină şi cu orele în care aşteptam să ni se pună în faţă puţină apă chioară cu două cute de cartofi în ea. Erau elevi mai mari care îţi scuipau în farfurie ca să se asigure că nu vei mai gusta din ea şi conţinutul va intra în stomacul lor. Ehe, mizeriile descrise de Dickens în romanele sale sunt parfum pe lângă ce se întâmpla în cocina aia ! Aşa că am renunţat să mă deplasez la cămin, deşi hrana era plătită, şi mă mulţumeam cu ce îmi dădea mama de acasă : puţină ciorbă, ouă, două copane de pui, câteva chiftele. Proviziile, puţine, se terminau marţea sau miercurea. Pe atunci se făceau cursuri şi sâmbăta. Până la sfârşitul săptămânii mă... răsfăţam cu un singur ou pe zi, iar uneori cu nimic! Şi aveam câte şase ore pe zi, iar la educaţie fizică, o profesoară brunetă ne alerga şi ne întindea până scotea sufletul din noi. Nu e

greu de dedus că în ultimul an am ajuns la o epuizare totală. Slăbisem îngrozitor, abia mă ţineam pe picioare şi pierdusem 90% din extraordinara mea forţă fizică, dobândită greu, prin exerciţii chinuitoare, pentru că în copilărie fusesem un copil mic şi slăbuţ. Surprinzându-mă în timp ce îmi schimbam cămaşa, un coleg, care până atunci nu suflase, ca toţi ceilalţi, în faţa mea, s-a înveselit brusc, şi-a pus limba în colţul gurii şi a spus cu mare satisfacţie : “ Eeeee, te-aş cam bate la puncte ! “ Adevărul e că m-ar fi putut mătura cu o singură palmă, dar teama de mine îi rămăsese cuibărită în suflet. A urmat foamea din anii de facultate. Două chiftele marinate şi un ou nu puteau asigura necesarul de calorii al unui tânăr de peste douăzeci de ani care se ţinea cu străşnicie de toate cursurile. Aveam atât de puţini bani, încât eu şi Marin Neagu nu ne puteam cumpăra, pentru a ne suplimenta alimentaţia, decât pâine neagră şi nişte castraveţi lungi şi subţiri. Eram în sesiune, învăţam câteva ore şi atunci când mă răzbea foamea, tăiam o bucată de castravete, o dădeam prin sare şi o mâncam. Pe urmă, în timp ce îmi vedean liniştit de studiu, auzeam, în liniştea camerei, un zgomot de rozător înfometat : cronţ-cronţ ! cronţ-cronţ ! Era rândul lui Marin să se înfrupte din castraveţii salvatori. Într-o zi am găsit, într-un sertar, o pâine mare, dublă, de care uitasem şi care se întărise ca fierul. Am aruncat-o pe fereastră, fără să mă asigur că nu e nimeni prin preajmă. Aşa se face că am lovit în cap un arab pe care l-am întins pe burtă, pe aleea dintre blocuri. O jumătate de oră m-a înjurat omul, atât în româneşte, cât şi în limba beduinilor. Nino Stratan suferea de pe atunci de depresie, dar avea şi un fel de bulimie. Se scula peste noapte şi rădea tot ce era comestibil prin cameră. El şi Adrian Radu ţineau, pe noptiera de la capul patului, câte un borcan cu varză roşie, murată. Într-o noapte-dimineaţă, pe la ora trei, un poet şi un prozator ( care, între timp, a renunţat la scris ) au descins în odaie, rupţi de...oboseală şi de foame. S-au gândit imediat la borcanul lui Stratan, pe care l-au înhăţat cu mare băgare de seamă. Au ieşit tiptil pe hol, unde era lumină, şi au halit varza cât ai clipi. În recipient rămăsese doar oţetul colorat în roşu. Pe urmă, s-au gândit cum să-şi acopere fapta criminală. Prozatorul a intrat în dormitor şi a reapărut cu un sul de coli şi o foarfecă. Ajutat de poet, el a tăiat felii subţiri din hârtia albă şi le-a vârât în borcan, până l-a umplut. Acum totul părea în regulă. Hârtia se roşise şi părea varză sadea. S-au strecurat din nou în întunericul camerei şi au pus borcanul la loc. În momentul acela s-a trezit şi Stratan şi, văzându-l pe prozator în picioare, l-a rugat să-i dea şi lui borcanul de pe noptieră. Colegul s-a conformat, iar Nino s-a ridicat în capul oaselor şi s-a pregătit să guste din delicatesa lui. Încordaţi, vinovaţii auzeau cum Nino desface capacul borcanului, cum loveşte furculiţa de marginile acestuia şi, în sfârşit, cum începe să mestece originalul preparat. Clefăiala s-a întrerupt brusc. « Oooooof, bătrânelule, a oftat Nino în întunericul odăii, nici varza nu mai e ce-a fost !»

sintagme literare

52

Atelier critic

SEMNAL EDITORIAL

Despre Covid și „Poezia vieții”

Isterizând Planeta, „vremea fără vreme” a pandemiei (cum spunea un poet) se dovedește, pare-se, productivă literar. Izolarea a dat brânci scrisului. Comentând, recent, volumul lui Adi Cristi (Rugăciune la marginea patului, Editura 24 ore, Iași, 2020) ca răspuns liric prompt, folosind „o glazură lingvistică adecvată”, în jargon medical, Daniel-Cristea Enache constata că „pentru proză e prea devreme”. Iată că suceveanca Maria-Elena Cușnir, publicând (tot la Iași!) un mic roman, Autopsia mirărilor (Editura Opera magna), îl contrazice. Și, desigur, nu e singura. Tot un ieșean, Laurențiu Șoitu, a adunat mărturii în Covid, colivia noastră. Și lista rămâne deschisă.

Cei care au urmărit traiectoria scriitoricească a Mariei-Elena Cușnir, vor fi sesizat, deîndată, amprenta lirică a textelor, indiferent de genul abordat. Poetă în primul rând, Maria-Elena Cușnir râvnea a ancora la himericul mal al idealității, poemul fiind „dialogul dintre pământ și cer”. Având la îndemână această cheie hermeneutică, înțelegem efortul desprinderii de materialitate. Poeta locuiește între „hotarele himerelor”, ascultă „cântecul efemer al silabelor” și, în pofida „mușcăturii reci a morții”, propune o salvatoare confesiune. Firește, nu e vorba de un lirism lejer, colocvial. Chiar dacă sentimentalismul dulceag ori, dimpotrivă, asaltul spaimelor se insinuează (pe alocuri), acest lirism vrea să inocenteze lumea, redescoperind candoarea și naivitățile romantice, dilatate obsesiv, hrănind iluzia că „trupul clipei”, lunecos, ar putea fi crucificat. Ori că dulcea amăgire, ascultând muzica tăcerii ar însufleți „o picătură de timp”.

Fără a considera poezia o „relicvă romantică”, Maria-Elena Cușnir înțelege poemul ca „spațiu sacru”. Încât, frisonul existențial capătă, în paginile sale, un accent confesiv, o infuzie autobiografică (ficționalizată). „Blestemat”, așadar, de a fi un fir de lumină, poetul, în această viziune, este sortit a-și îmblânzi, prin scris, chinul existențial, râvnind

ADRIAN DINURACHIERU

beatificarea; chiar dacă ecoul speranței are „gust de țărână”. Prin „ușa întredeschisă a filelor” răzbate, surdinizat, acest mesaj, multiplicat în variante, exploatând un generos filon tematic. În fond, ecoul acestui lirism, răsfrânt, inevitabil și în paginile prozastice, poartă o nevindecabilă nostalgie. Adică „povestea țipătului”, viețuirea, o

existență capturată, „vâslind între vremelnicii”, neîmpăcată cu gândul de a se supune unei orizontalităţi trivializate, confiscată de mizerabilism; dar și fără putința de a se refugia, fals-salvator, într-un „ghetou estet”, vidat de suferință. Adică de viață...

Reamintim că după un șir de volume, încredințându-ne, parcimonios, totuși, producția lirică, după alte titluri exploatând filonul memorialistic, poeta se încumeta, odată cu Un pas spre cer (2017), să atace genul romanesc, confirmând un har polivalent. O proză caldă, scriam, recuperând candoarea și decența de modă veche, cu discuții protocolare, de parfum retro; cumva neverosimile în vremurile noastre isterice. Prozatoarea, așa cum ni se dezvăluise în proiectul liric sau în aventura diaristică este visătoare, îngândurată, vădind bucuria contemplării, capabilă de mari uimiri, înțelegând viața ca o miraculoasă călătorie. Iar poezia rămâne o „coardă vindecătoare”, înfruntând „mușcătura veninoasă a timpului”, „colții morții”, „mireasma sfârșitului” etc. Există în scrisul Mariei-Elena Cușnir un topos sacru (casa, ca „adăpost al reveriei”, cum ne prevenea G. Bachelard, dar și ca spațiu protector) și o nostalgie irepresibilă, invocând „tăișul timpului pe umeri”. Fie că e vorba de „colțul maramureșean”, depănând saga „neromanțată” a părinților pe fundalul unei epoci tumultuoase, fie că invocă anii senini, închiși „între hotarele copilăriei” sau preumblările (ritualice) în raiul de la Strigoaia sau pe străduțele unui oraș „înghesuit” (Suceava), autoarea ne oferă, livrându-se fără rest, un șir de „trăiri neruginite”. Gustând din muzica diafană „a zilelor cu aripi deschise” și rememorând „tihna vremurilor pierdute”, îmblânzind, prin scris, chinul existențial.

Se înțelege că și acest nou roman (miniroman, de fapt), Autopsia mirărilor, respectă rețeta. El continuă, într-un fel, prin Viana (medic anestezist), romanul Din depărtări şi din adâncuri. Acolo, Viana, și ea din familia incurabililor visători, purta „scânteia poetică”. Fragilă, dar puternică, misterioasă și luminoasă, vrea să aline suferințele pacienților, alunecând – în desele-i reverii – în „timpul nesfârșit al copilăriei”,

sintagme literare

53

Atelier critic

rostind versuri-leac. O romantică rătăcită în haosul din juru-i, contemplând „vremuri confuze”, își afla reazemul, dincolo de mângâierea naturii și țesătura amintirilor, în Virgil, un informatician care își descoperă, astfel, rezervele de sensibilitate. Sentimental la rându-i, posibil „model al generației”, el trăiește tumultul realității, modificându-și prin poezie, prin vectorul Viana, percepția asupra imaginarului. Ocolind, de regulă, dezbaterile politice, invocând cultura „ca armă”, dialogurile converg, în pofida unor dispute „copilărești”, înspre spusele Vianei: „nisipul clepsidrei e-n căutarea luminii”. Cei doi, prea fericiți în „oaza” lor, au o căsnicie tandră, făcând din fiecare zi o sărbătoare. Acasă e un loc „neofilit”, un rai terestru, gustând lumina proaspătă a fiecărei zile. Cu spusele lui Călin, un vechi prieten și pictor împătimit, cei doi – meniți unul altuia – trăiesc „o poveste frumoasă”, au parte de un cămin adevărat și de o atmosferă castă, ocrotindu-și intimitatea, ferindu-se de rugina zilelor.

Operat de cancer, Virgil găsește, ajutat de Viana, resurse de a depăși suferința, înfrângându-și temerile. Departe de a fi „un soț rătăcitor”, el, atras de magia locurilor necunoscute, își împlinește vocația, ajungând – curtat de o companie americană – la Amazon; un vis realizat, însemnând și despărțirea, părăsirea oazei de pace și armonie, dar și șansa unor performanțe profesionale. O cale spre lumină, pe care cei doi o înțeleg și o acceptă.

Acum, în Autopsia mirărilor, Viana e în compania lui David, un informatician cunoscut la o librărie, alături de care înțelege că iubirea e „cea mai mare binecuvântare a vieții”. Se va bucura de această iubire ocrotitoare, domolind spaimele existențiale. Emotiv, copilăros, ocupat cu mari proiecte de cercetare (programul Artemis), David era „mintea echipei”; dar descoperă, prin Viana, ca „dar prețios”, poezia vieţii, însetat de credință și iubire, trăind o poveste magică. Doi visători incurabili, amânând căsătoria, risipindu-și temerile, știind că fericirea se câștigă; doi „culturali”, angajați în discuții prelungite, luptători pentru adevăr, alcătuind un cuplu ciudat, „atipic”, cum va constata Viana, trăind altfel realitatea. Cu dileme deschise, într-o lume cinică, haotică, în plin dezmăț mediatic. Micul roman, secționat sub titluri poematice, căzând în eseism, dezvoltă această paletă problematică, condamnând impostura, corupția, ura; adică „fața murdată a lumii”, dezordinea Planetei. Și este, în același timp, inocentând lumea, o frumoasă poveste a „urcușului în doi”, sub pavăza iubirii.

Doar că Viana, medic fiind, trăiește „proba de foc” a fiecărei

zile, încercând să aline suferința. „Umbra genomului” ne urmărește și, vizitată de întrebări, doctorița află că suferința te ajută să vezi esenţa vieţii. Spitalul înseamnă un alt mod de a privi și înțelege lumea. Vor fi eșecuri și în medicina digitalizată, birocratizarea e prezentă, dar Viana, cu empatie și credință, știe că iubirea e vindecătoare. Și că zilnic, în prima linie, între comenzi scurte, poartă bătălia pentru viață, protejând spațiul speranței. Se simțea răspunzătoare pentru fiecare anesteziat, descoperind că, „în harababura vieții”, cu atâtea vise strivite, uităm marile ei adevăruri. Spitalul, desigur, e o altă lume și aici, luând asupră-i suferința altora, Viana se dedică meseriei cu o proaspătă uimire candidă. O Viană meditativă, izolată la spital, luptând cu virusul viclean și atâtea întrebări ascunse. Paginile de final ne aduc, așadar, în stricta actualitate, în epoca lui Homo pandemicus, deplângând isteria planetară. Cucerind liniștea interioară, Viana nu este, însă, o învinsă, deși se confruntă cotidian cu suferința și moartea. Chiar dacă boala, congenitală omului, constatase Cioran, ne face metafizicieni, întrezărind sfârșitul.

Trecută, ea însăși, printr-o astfel de experiență spitalicească, autoarea ne împărtășește, în haină ficțională, bogatul filon al suferinței. Într-o formulă ciudată, hibridă, reținând și asortând câteva poeme, Maria-Elena Cușnir nu închide poarta speranței. Deși poeta ne avertizează: „Necunoscut e totul iar lumea ta nu-i decât cerul / E doar secunda, prăbușită în veșnică fugă”.

Sfidând literatura „care se cere” (promiscuă, sufocată de mizerabilism), silințele prozatoarei repertoriază, cu adorație castă, o lume paralelă, pierdută. Spirit silvan, cu vocația călătoriei, Maria-Elena Cușnir ne împărtășește, cu emoție naturistă și date culturale, frumusețea lumii, plonjând în adâncul sufletesc al personajelor, învăluite, din același imbold liric, de un abur romanțios. Dar iluziile protectoare nu elimină poverile dubitative. După cum, încrezătoare în valorile tradiționale, ruinate în haosmosul epocii, prozatoarea refuză net, prin visătorie, transumanismul în vogă, anunțând tenebros un viitor computerizat. Maria-Elena Cușnir invocă obsesiv „rădăcinile emoționale”, depozițiile sale scriptice fiind o convingătoare pledoarie. Romanul, scris în aste vremuri pandemice, alternează între notația frustă, directă și retrospectiva catifelată, filtrată livresc. Cum, cu ceva vreme în urmă, Ioan Holban ne anunța că, în plină postmodernitate (efervescentă), asistăm la „resuscitarea (neo)romantismului”, romanul d-nei Maria-Elena Cușnir trebuie citit în această cheie.

sintagme literare

54

Atelier critic

ALEXANDRUCAZACU

Cele două Adriane

La capătul lecturii volumului „Dezmembraţi‟ de Adriana

Carraso apărut la Casa de Editura Max Blecher-Bistița îan

2015 (traducere de Claudiu Komartin) este greu să nu te

gândești la Frida Kahlo discret invocată dealtfel .Apoi dacă

afli că Adriana Carraso este doar un nume și o biografie

inventată de chiar de poetul Claudiu Komartin,este și mai

greu să nu te gândești la tabloul intitulat Las dos Fridas al

aceleiași artiste plastice din Mexic despre pictura căreia

André Breton spunea că este „o panglică în jurul unei

bombe‟.Adriana, autoarea(respectând convenția propusă)

acestui univers liric, ,s-a născut la mijlocul anilor

optzeci ai secolului trecut a fost licențiată în

Asistentă Socială,adeptă a iubirii safice și a pierit

ca victimă a unui schimb de focuri,cartea de față

fiind unicul ei volum.De la primul până la ultimul

poem în aceaste texte totul este convulsiv,virulent

și desfășurat sub un fel de neresemnare febrilă într-un imago

mundi ce are toate ingredientele și clișeele sud americane

mai degrabă ale anilor șaizeci-șaptezeci (stângism,eliberare

sexuală,denunțarea vocală a inechităților sociale) decât ale

prezentului :„Eu,care sunt încăpăţânată şi rea/care îngrijesc

oameni dezmembraţi/şi îi spăl cu un burete aspru ca

Mexicul/.../eu Adriana Carraso,ademenesc fetele cuminţi/şi

îi pun coarne/preşedintelui în fotografii oficiale/.../Străină şi

singură,cu o trompetă în mână/mă pregătesc să suflu sau

să o-nfig/în gâtul unei canalii,în gaura unei sfinte‟(Citindu-

ți scrisorile Alejandra)Notabilă este permanenta anxietate și

sfârtecare în siaj cioranian dirijând un discurs rece, ordonat și

limpede în ciuda imaginației adesea spasmotice și viscerale

:„nu ai înţeles nimic ai cinat singură în sordidele restaurante

ale chinezilor/singură cu nefericirea ta mic burgheză/.../nu

ai fost curva nebună care să spargă oglinzile/cu tocurile-

cui ale pantofilor de 1000 pesos/nu ai fost în vâltoare nici

la marginea ei/.../nu ai fost tu nici când aveai mâinile

umflate/ dureros şi plângeai în closetul azilului /nu ai fost

tu cea care să le strige că asta nu-i post-istorie‟(Biografie II).

Se deduce indirect cu fiecare vers ideea că autoarea devine

o depozitară-cronicară și în cel mai fericit caz o laborantă

a suferințelor(mai ales celor personale) pe care dincolo de

a le descrie evoluția nu poate să le vindece.Iar acest lucru

declanșază trauma absenței acelui poeta vates și prezența

asumată până la ultima consecință a unui poète maudit: „mă

las în genunchi pentru că am dreptul să cânt cu buzele arse/

un cântec vechi scorojit în care cineva îşi uită/corpul în patul

cel mai adânc şi mai aromat/şi pământul pământul proaspăt

în care ne legănăm/fără să ne pese de viaţa de- afară/de

bătaia ei scurtă şi de genele care tremură tremură‟(Tremur

mă las în genunchi pentru că am dreptul să cânt).Implicațiile

sociale și individuale ale urmării fără tăgadă unei asemenea

vocații sunt previzibile însă pathos-ul rostirii „lucrurilor pe

sintagme literare

55

Atelier critic

nume ‟ și mai ales modul în care discursul vindicativ este de

la început la tensiune ridicată și rămâne la același nivel când

nu crește până la final, face ca lirica să fie una ce reușește să

facă un performance din însăși neo-expresionismul ei .

Nici o urmă de catharsis ori de reflexivitate a posteriori.

Procedeul de captatio al lectorului stă chiar în discursul lipsit

de metafore adesea distructiv dar nu malefic,în reportajul

grotesc însă cu rol în economia construcției și în decupaje

atroce dar relevante pentru un context aflat parcă mereu

și mereu sub cupola de unei strege degli innocenti :„Încă

un om s-a aruncat sub roţile metroului /simplu ca şi cum şi-

ar fi tras o pereche de palme/.../când sărbătoarea este pe

sfârşite şi se aud/chiotele tot mai anemice ale mariacilor/va

trebui să distrug tot ce luasem de partea mea/..../apropiere

dar mai întâi depărtare apoi/suferinţă si aşteptare să uit/

să-mi ating scăfârlia cu degetul lipsă ca o păpădie/în care

se pregăteşte să sufle un mort ‟(Viaticum) .Dealtfel în ciuda

multor vituperări la limita imprecațiilor folosite uneori în

volum.căutatea unei salvării prin regăsirea sacrului intuit

mereu,rămâne o miză chiar dacă aceasta presupune a pune

la încercari un Iov deja încercat fie și pentru că nici o viață nu

poate fi notă de subsol pentru o alta :„am umblat aiurea pe

străzi,cu aceeaşi senzaţie că /vieţiile noastre depind de ceva

ce nu pot numi-/.../aş vre să fiu egală cu cei care nu imi pot

fi egali-/distanţa dintre leziuni şi bandaj.apusul/ca imagine a

apusului‟.Dealtfel autoarea pare a înțelege rolul mai degrabă

uman de recalibrare a existenței pe care literatura îl poate

juca „când toate o iau razna şi limbajul redevine/o colecţie

de crevase ‟ iar „orice mesaj se şterge pe măsură ce îl scrii şi

nicio propoziţie nu/ajunge la capăt‟.

Claudiu Komartin poate afirma îndreptățit:„Adriana c´est

(pas) moi !-D´après moi ‟.Iar această mască a poetului nu

are deloc similitudini cu cele utilizate de Fernando Pessoa.

Adriana este sută la sută Claudiu Komartin și adesea

lasă să se știe sau intuiască asta.Despre motivele -de la

cele psihanalitice și psihologic literare până la cele care

țin (re)poziționarea sa actuală în (micro)universul literar

contemporan autohton - care au dus la utilizarea unui astfel

de artificiu auctorial, credem că pentru un cititor nu este atât

de relevant. Textul și gestul scrierii sub o altă semnătură este

suficient.Iar dincolo de un anumit tapaj post-adolescentin în

anumite versuri și o discretă fetișizare a violenței limbajului

licențios fără să susțină cu nimic în plus mesajul deja

drapat,volumul este, fără dubiu, unul remarcabil.

Cartea are o componetă inovativă arătând indirect

cum o lume îndepartată își are geamănul în multe altele

apropiate.Asemeni celor doua Frida complementare

una alteia ce se țin de mână în tabloul Fridei Khalo,două

Adriane una din Mexic alta aflată poate aici,poate oriunde

se întâlnesc.Cu ajutorul lui Claudiu Komartin evident.Căci

exasperarea simțită în versurile Adrianei din Mexic are multe

în comun cu ce se petrece într- o oricare altă țară unde

„ne îmbrăţisăm din nevoia ultimă de confort/sau pentru a

încetini destrămarea‟(ca pentru orice-nceput)

sintagme literare

56

Atelier critic

CONSTANTIN ARDELEANU

Privirea mamei

Autorul a 25 de romane, Dan Stanca a confirmat prin „Privirea mameiˮ (ed. Vremea, 2019) că este un prozator de forță, de data aceasta inspirându–l lumea atât de fragilă și imprevizibilă a psihatriei (boala psihică fiind „un dezechilibru urmat de dispariția terenului de ancorare)ˮ. Cititorul este surprins de melanjul dintre narațiunea în sine și temele secundare

prezentate cu tușe rafinate și nuanțe polemice: percepția hazlie a celor cu mintea rătăcită de către niște alienați nu departe de pacienți, locatarilor blocurilor, clădirile ce depersonalizau oamenii în „cea mai dreaptă societateˮ; existența spitalelor psihiatrice, sub presiunea noilor blocuri, torpilându–se liniștea necesară unor astfel de stabilimente; utilizarea criminală a psihiatriei împotriva dizidenților politici; drama armenilor în istoria lor tragică, suficiența milițienească; tragedia arderii unei biserici de Înviere, în 1950, cu multe victime de oameni arși de vii; colaborarea contra naturii dintre reprezentanții clerului și statul ateu; pictura ca povestire; credința într–un tablou magic, capabil de orice. Două metafore senzaționale, desprinse din lumea ficțională, domină saga autorului, scriitor prolific nereceptat de un public cu alte priorități: fotografia de familie, în mijloc cu mama lui atunci când ea era o copilă, reușind o singură dată să intre lângă ea, atrăgându–i privirea, și enigma acelui tablou pictat de Miriam, împachetat dar nedesfăcut, cuprinzând personaje cu chipurile desfigurate (cum rămăseseră și sfinții de pe catapeteasma bisericii, unde slujea din generație în generație familia de armeni),

care va deveni proba verității că scriitorul a ajuns abuziv în acel „cuib de cuciˮ. Localizarea acțiunii e aproape administrativă, clinica Obregia, salonul XVI. Interferența temporară între realul insuportabil social și imaginarul maladiv este abil dirijată de Dan Stanca, dând măiastru intrările și oprirea frazelor partitelor acțiunii. Cu vreo zece ani în urmă i-am spus poetului

și estetului Octavian Mihalcea: „Bătrâne, să știi că l-am văzut pe scriitorul Dan Stanca alergând și urcându-se într-un autobuz spre Piața Presei Libere. Cu părul vâlvoi, semăna leit cu Beethovenˮ (ieri numai la chip, azi și în arhitectura „muzicalăˮ a romanului). Ca apogeu al paradoxului formal, eroul nostru, care în final va dispărea pur și simplu, se numește Horia Stamatu, aidoma poetului legionar plecat în exil în evenimentele marcând recrudescența unor răbufniri sociale tot pe fondul unei nebunii, situație care–l marginaliza și mai mult în fața autorității, gata să pedepsească pe burghezi, moșieri, ofițeri regali, legionari, ce s-o mai lungim…exploatatori. Fraza lui Dan Stanca, oscilând între descriptivism istoric și un stil nervos, reclamat de multe aberații care infestau societatea stângii vulgar punitive, curge impecabil. Chiar înjurăturile curente, atât de specifice vulgului, sunt inserate fără tentația unui șoc ieftin de sfidare a puritanismului, îndeobște folosit de senzaționaliști. Multe fraze, veritabile rostiri memorabile, acoperă zona de reflecție a personajelor: „Doar un artist pursânge fuge de produsul finit. Când ai pus ramă tabloului, salut, sufletul tău a intrat în sicriuˮ. „Icoana fără chipˮ are o justificare estetică și medicală surprinzător de exactă, aceasta fiind „miza sufletului care, precum un scafandru, explorează cele mai temute abisuriˮ. De o profunzime extraordinară este și descrierea menirii preotului în biserică: „Nu fac operetă în altar, fiindcă știu că orice silabă acolo înseamnă sângeˮ. Sună aproape ca un verset biblic. Și dacă din istoriile unora care au descris reacțiile rudelor în asemenea spitale, imprevizibile, amestec între reacții necontrolate și flashuri de luciditate, se mai știa, romancierul ne surprinde prin constatarea că medicul psihiatru se poate…molipsi de la pacient, dacă plonjarea în subconștientul lui e prea adâncă. Finalul romanului se ridică la altura creației în sine: atunci când doctorul Dan Roșca îl întreabă pe „nebunul luiˮ, „Ce a rămas din tine, omule?ˮ, Horia Stamatu îi va răspunde: „Mama…

sintagme literare

57

Atelier critic

CONSTANTIN STANCU

Radu Igna: Cum să vă spun…

Radu Igna este preocupat de lumea în care trăiesc oame-nii obișnuiți, cei care țin pe umeri ziua. Perfecționist și harnic, scriitorul ne propune o variantă revizuită și îmbunătățită a cărții de proză scurtă Lazăr nu mai vine/ Lazarus won`t come back*, apărută la editura PIM în anul 2020, în colecțiile revistei „ORI-ZONT LITERAR CON-TEMPORAN”. Daniel

Dragomirescu, inițiatorul colecției, are o postfaţă în care sunt redate în câteva note literare temele preferate ale au-torului și mesajul textelor incluse. Concluzia: „Proza lui Radu Igna imortalizează în mod eficient şi memorabil acest mare bâlci al deşertăciunilor care este societate românească con-temporană” (p.157).

Cartea Lazăr nu mai vine a apărut inițial la Deva: Editura Călăuza v.b, în anul 2005 și l-a avut consilier editorial pe domul Valeriu Bârgău (d), scriitor important al generației 80. Cartea este de proză scurtă și de viziune lungă. De reținut că aceasta se înscrie în stilul lui Radu Igna: povestiri scurte, dar relevante, pătrunzătoare. Scriitor adevărat și persistent, avem, în cartea de față, un fir roșu care a marcat opera acestuia: Vâltoarea , Nimic deosebit în timpul serviciului meu, Valea proscrişilor etc. Astfel de scriitori dau lumină literaturii române, deși aceasta îi asimilează cu multă dificultate, conform dinamismului literar actual. Prozatorul se înscrie, de altfel, în galeria scriitorilor din Transilvania preocupați de viața oamenilor de aici, marcați de faptele în care s-au implicat.

Spre deosebire de scrierile anterioare, această proză scurtă este străbătută de un fior metafizic profund, enigma în fața morții, tremurul că fiecare scriere trebuie să trimită la ceva mai înalt. Personajele trec prin evenimentele generate de istoria actuală cu multă străduință, își caută un loc în societate. Trecerea de la un sistem social la altul, borna

fiind anul 1989, a marcat destinul oamenilor. Ei suferă presiunea timpurilor, degradarea umană, destrămarea limbajului și pierderea sensului propriu.

Radu Igna lasă o marjă de apreciere cititorului în ce privește mesajul narațiunilor: bătrânul care la sfârșitul vieții duce o luptă cruntă cu nucul din grădina sa, este o metaforă a trecerii vremurilor.

Avem o luptă aparent inegală, un om sleit de puteri, aproape fără minte sau cu mintea pierdută prin istoria noastră recentă de unică folosință. El vrea să fie biruitor, pentru că o viață întreagă a luptat. Pentru ardeleni nucul este un simbol, iar lupta finală a omului cu simbolul este una care duce spre destin, cu generozitate, cu abnegație.

Prezența omului în fața clădirii din Centru Perfect, necesitatea atingerii noroiului, mersul pe noroi, este unul al parabolei. Dincolo este covorul roșu, ca semn al puterii care cade, sau care se ridică, a puterii abstracte, rupte de oameni. Individul obișnuit trebuie să treacă prin noroi pentru a ajunge la individul în care se poate contopi. Iată pasajul: „Nu doar înfăţişarea lui mi-e cunoscută, ci şi vocea, ochii, mimica, buzele, tot inventarul. Poartă chiar hainele mele, dar curate, cu dunga perfectă a pantalonilor, fără pic de praf. Îi spun că discuţia mi se pare fără obiect din moment ce am ajuns pe prima treaptă a scării de marmură lucitoare, pe covorul roşu. Trebuie doar să-mi curăţ noroiul de pe haine” (p. 6).

Dincolo de mesajul scrierilor există un alt mesaj, al deschiderii spre o altă lume. Liniștea din povestirile sale este una aparentă, istoria amestecă lucrurile în subteran, este istoria fiecărei zile, a fiecărui destin. Puterea de observație și analiza detaliilor dau forță povestirilor.

Deși, aparent, autorul refuză marile evenimente ale vremii în schimbul unor povestirile simple, el, de fapt, ne pune la dispoziție istoria curentă, nevăzută și parcă fără importanță pentru elite, politicieni, critici, istorici, formatori de opinie. Ei nu mai văd pădurea de copaci, vor schema de succes, indiferent dacă adevărul este prezent sau absent. Radu Igna pune în frazele povestirilor un reper adânc: suferința personajelor. Tăcerea din această suferință. Absența țipătului…

Evoluția narațiunilor are în vedere insistența omului de lângă noi pentru a-și realiza obiectivele personale necesare traiului zilnic. Pasiunea pentru o activitate, o meserie apare în plin plan. Dedicarea pentru familia sa se distinge la personajul care se mișcă alert în fiecare povestire. De remarcat micile găselnițe la care apelează indivizii obișnuiți, tristețea care afectează destinul acestora sau dramele ivite pe neașteptate. Radu Igna surprinde lumea între o epocă și alta, între un comunism inventat și un capitalism impus cu forța, între omul sincer și omul mișcat de interese. Valul vremii îi poartă pe fiecare în direcții greu de prevăzut pentru aceștia. Timpurile nu le acordă paranteza în care să poată reflecta asupra vieții lor, așa apar victimele normelor sociale sau actorii unor tragice roluri.

sintagme literare

58

Atelier critic

El descrie istoria invizibilă a oamenilor de lângă noi, în căutarea identității proprii și nu mimate. Funcționarul cultural are misiunea de a vinde cărți într-un mediu care refuză viața cu esențele ei tari. Pierderile sale sunt pierderile inerente celui care se zbate în labirint. Ruptura dintre oameni îl afectează pe vânzătorul de cărți. După o viață de predat la catedră, dascălul ajunge în fața ghișeului unde se primesc dosarele de pensionare, birocrația omoară răbdarea și speranțele celor care o viață și-au făcut datoria, omul trebuie să insiste peste tot, să bată la uși închise.

Iată fundalul pe care se mișcă lumea: „Se împlinise bine noua ordine a ţării, când şantierul de construcţii şi-a tras obloanele. Construise prea mult în oraşul Subdolmă, astfel că nu-şi mai avea rostul. Inginerul, adoratul tată al celor doi copii, pleacă tocmai în Africa să construiască, nu se ştie exact ce. Rămasă singură în casa de la capătul aleii, doamna Iozefina era încrezătoare în forţele proprii, singura avere, pe care o moştenise, era casa. Venise vremea afacerilor” (p.71).

În povestirea Paznic la nuntă, individul este pus în situația de a-și apăra proviziile necesare nunții celor tineri. O întâmplare banală, petrecută peste noapte, îi provoacă personajului principal mari temeri. Hoții ar putea lua toate bunătățile și nunta nu ar mai putea avea loc. Sunetele, evenimentele, faptele banale se amplifică și capătă dimensiuni catastrofale. Mintea omului singur este afectată de semnele unor întâmplări fortuite, precum un banal accident de autoturism care a izbit ușa depozitului.

În povestirea Cum să vă spun sunt punctate marile transformări impuse de lumea nouă în care se mișcă personajele, din România în America. Geografia schimbă perspectivele: dintr-o dată familia nu mai are importanța socială, doar activitatea, afacerea, jobul cel de toate zilele. Transformările suferite de oameni sunt atât de profunde încât ei devin alte suflete, oameni fără rădăcini. Singura soluție: acomodarea cu noul stil de viață, cu limbajul zilnic, cu noile realități marcate de interese materiale.

În schița Proprietar cu acte în regulă, personajele își caută sensul într-o lume în care proprietatea impune anumite reguli. Ele nu se pot atinge din cauza intereselor mărunte, agasante, absurde.

Uşor ironic în scrierile sale, punând accentul pe un umor de calitate, autorul, de fapt, este trist, este tristețea unei generații care a ratat sosirea, deși avea o șansă extraordinară în decembrie 1989. Este tristețea profesorului, pentru că Radu Igna a fost/ este un profesor serios, care își vede elevii căzuți în tranșeele vieții. Ei sunt bucuroși pentru că au soluții, acolo unde mediul social și de afaceri nu le are, ci doar le mimează. Ei trăiesc sub lumina unor aparențe care apasă mintea celor doresc o viață normală. Profesorul le observă viața cu o aură de dascăl rămas la catedră.

Individul care face greva sa personală pentru o mărire de salariu și două cafele gratuite pe zi, personajul care va fi disponibilizat în ciuda grevei și va primi plăți compensatorii, este doar în aparență umor. Avem în față o realitate dură, iar

scriitorul a fost blând cu personajul, pentru că nu l-a umilit așa cum sunt umiliți cei mai mulți. Poate că trecerea de la o societate la alta, de la un sistem social la altul ar fi putut genera alte perspective. Omul nu ar fi fost umilit, în timp ce alții și-au făcut titluri de glorie din această umilință, clădindu-și opoziția politică pe degradarea individului. Angajatul care nu mai are ieșire, el nu mai are loc în istoria de fiecare zi. În fond, nu toți puteau/ putem fi oameni de afaceri, unii doar trăim în timpul nostru, cu iluziile noastre, așa cum le are personajul povestirii: Nevoitu. Lumea paralelă dintre ceea ce facem și ceea ce visăm este realitate dură, ne ducem istoria în spate, cu modestie, între vise și realitate.

Titlul cărții este dat de povestirea scurtă Lazăr nu mai vine, povestea vieții unei generații care s-a dus, a unei generații care și-a ascuns într-un fel propriu identitatea, pentru a-și câștiga pâinea zilnică, pentru a-și câștiga viața. O generație care a plătit prețul, bolnavă fizic și moral, roasă de acidul istoriei, Lazăr nu mai poate veni, el s-a dus, istoria l-a transpus într-o altă dimensiune, sub ochii noștri. S-a topit în pasta evenimentelor care la-u copleșit, în valul care poartă indivizii cu identitatea furată.

Fiecare povestire are tâlcul ei, are mesajul ei, Radu Igna a fost sincer cu noi, ne-a prezentat cetatea din provincie, cetatea în care oameni diverși se unesc pentru a trăi. Căutând sensul, mai mult decât investitorii, neapărat străini, care nu mai vin, cetatea din povestiri poartă numele de Subdolmă/Dolmă, după cum orașul din America unei alte povestiri îi zice Up and Down, acolo unde românii își caută rostul. Orășelul din America este oglinda de peste mări și țări, tragedia umană de aici seamănă cu cea de acolo, tărâmul unde dorim să evadăm, fără a cunoaște destinația și geografia unor stări necesare.

Povestirile sunt scrise într-un registru plin de umor și sarcasm, dar tristețea este fundalul care le dă viață autentică. Luciditatea omului care a sperat și care nu mai vine, a celui care trece prin istorie cu autovehiculul de ocazie și care până la urmă se pierde în visele sale.

Dincolo de noroi este covorul roșu, înaltul demnitar i-a mai acordat o șansă omului care și-a făcut stadiul în Văgăuna, localitate care seamănă cu una de lângă noi.

De fapt, bătrânul fără minte care doboară nucul, bazat pe puterile sale puține, așa cum este descris în povestirea Simbioză, este omul care se doboară pe sine, „în grădina apăsată de puterile primăverii“.

În povestirea Întors de pe lumea cealaltă, personajul trăiește drama celui care a muncit o viață pentru casa lui, la final apare legea rece, impersonală, care îi dărâmă visele. Funcționarul de stat este acolo, pregătit să preia munca și averea celui învins de sistem. Dramele au fost/ sunt reale. În spatele aparențelor sunt interesele unor indivizi care nu au milă. Nebunia este soluția în acel mediu de carton.

Viața unui om, etalonul personajelor lui Radu Igna, este prezentată în narațiunea O zi obişnuită (Steagul negru şi Nunta). Sunt condensate evenimentele importante care

sintagme literare

59

Atelier critic

marchează destinul în două tablouri distincte, cu legătură între ele. Tragedia este liantul, omul cade sub vremuri. Finalul: Salvarea care străbate oraşul cu sirenele la maxim. Interesant că acest final este sugerat de autor prin fraze scurte, cuvinte puține, sugestive, abia rostite și/sau scrise.

Fraza curge familiar, cuvintele se leagă, ne oferă narațiunea limpede. Apar cuvinte obișnuite, unele preluate din dialectul folosit în orașele de provincie, altele din limba engleză, după moda practicată în mijloacele de informare în masă.

Radu Igna rămâne un scriitor important prin sinceritatea sa, prin scrisul aparent obișnuit, dar trist de real, cu note de umor și sarcasm, serios.

El este lucid în privința operei sale, simte o durere pentru că lumea literară nu poate primi viața pur și simplu, deja vrea altceva, ceva ce nu s-a mai trăit, nu vrea povestiri din lumea reală, vrea povești de succes, precum viața vedetelor fabricate pe calculator, din interese economice.

Din acest punct de vedere, Radu Igna este lucid, dar nu a putut trăda literatura clasică din care a învățat că demnitatea are prețul ei…

*Radu Igna, Lazăr nu mai vine/ Lazarus won`t come back, 159 pagini; Ed. rev. și îmbunătățită, Iași: Editura PIM, 2020. Coperta și postfața Daniel Dragomirescu – Biblioteca Universalis. Colecțiile revistei „ORIZONT LITERAR CONTEMPORAN”.

Sălbăticia hazardului în proza scurtă a lui Ladislau Daradici

Dragostea este o poveste veche. Este și o poveste nouă, mereu actualizată de suferința noastră. Ea face parte din structura oamenilor, ne dă valoare. Relația dintre bărbat și femeie este una cu adâncime, care marchează destinul. Prin cartea de proză scurtă POVEŞTI DE DRAGOSTE MURITOARE, apărută la Editura Casa Cărții de Știință, în anul 2020, Ladislau Daradici reia tema în nota sa personală, definind narațiunile ca făcând parte din literatura fantastică.

Cartea debutează cu un motto semnificativ: „Marile iubiri sunt ca marile războaie: e aproape imposibil să le supravieţuieşti”. El definește tema, tensiunea povestirii, misterul. Sunt treisprezece povestiri care abordează dragostea, în carnea cea de toate zilele, din diferite unghiuri, din perspectiva realității posibile, din durerea de a pipăi

invizibilul. Deși autorul definește textele ca unele fantastice, în corpul

lor se simte realitatea pulsând, trăirile posibile, amintirile care modelează trecutul din perspectiva viitorului. Majoritatea povestirilor sunt marcate de mitologia actualității: muzica formațiilor care au făcut carieră, literatura secolului al XX-lea, călătoriile posibile în zone altădată inaccesibile, povestiri banale care au marcat generațiile născute după Al Doilea Război Mondial, libertatea dorită și niciodată posibilă. Suntem purtați prin Europa, iubirea nu are limite, nu are granițe. De la tragedia din București, cu evenimentul Colectiv (2015), la moartea unei vedete de muzică actuală, Amy Winehause. Acțiuni care se petrec la Viena, la Budapesta, la București, în Dobrogea, în Transilvania, acolo unde pasărea iubirii își alege cuibul.

Tema dragostei este abordată din perspectiva unei realități crude, omul captiv în trupul său muritor, din acest motiv povestirile sunt și ele muritoare. Finalul majorității textelor este marcat de moarte, dispariții neprevăzute, violență. Omul parcă nu poate suporta povara dragostei. Daradici se manifestă ca un romantic modern, uneori sentimentul este dus la limită, frizând patologicul, dar în dragoste totul este permis. În fond, este imposibil să supraviețuiești…

Istoriile sunt limitate ca întindere, scriitorul și-a propus să utilizeze între două mii cinci sute de cuvinte și trei mii de cuvinte. Canonul lui Daradici îi permite să dea tensiune narațiunii, să o ducă la final și să definească sentimentele oamenilor care iubesc. Meandrele vieții, încercările de toate felurile aduc un final previzibil: moartea - fie fizică, fie spirituală, fie alienarea.

Fiecare povestire are câteva fraze generoase în care Daradici marchează starea spirituală dominantă, ea dă tonul firului epic și tragediei. La început, sentimentul este dulce. La final, totul are un gust amar. Deși în prolog autorul trimite la temă ca spre o boală incurabilă, el rămâne la suprafața evenimentelor, fără să plonjeze în abisul hormonal, în neantul unui sentiment care nu se poate explica prin logica obișnuită.

Iată starea: „…Doamne, cât îl mai iubea, poate mai bine ar fi fost să nu-l fi cunoscut, dar cum să trăieşti aşa, cuminte şi orbeşte ca într-o seră, ca o biată plantă anemică într-un ghiveci, decorativ, ferindu-te de intemperiile vieţii, de dureri şi provocări, de sălbăticia hazardului şi fascinaţi aventurii, fără strop de sminteală, fără patima dăruirii, acceptând o viaţă anostă, cenuşie, înconjurată poate de certitudini; în ce să crezi, pentru ce să lupţi, ce să iubeşti şi să urăşti în acelaşi timp?” (p. 14).

Iubirea este văzută din perspectiva bărbatului, dar și din cea a femeii, imaginarul și realul se împletesc, ideile se amestecă și devin idee fragedă în peisajul generos.

Bărbatul visează și are perspectiva infinitului, limitat de dorințele sale: „Când coborî iar, Àgnes alerga deja spre dune şi, privind-o aşa, ca pe o ciută stângace şi neajutorată, îşi zise că e din cale afară de frumoasă, că o femeie mai desăvârşită nici că nu poate exista şi că singurul lucru pe care-l putea face pentru a nu o pierde era s-o ucidă” (p. 21).

sintagme literare

60

Atelier critic

Mesajele scrierilor sunt pertinente, dragostea oferă nesfârșite drumuri ale tristeții, realitatea devine imposibilă, termenele sunt marcate de un anotimp al relației dintre el și ea. Fiecare personaj se privește în ochii adânci ai celuilalt, când evenimentele se epuizează, apare îngerul salvator. Personajele sunt captive unui sentiment care le domină viața și le epuizează. Limitele sunt forțate, dar apare moartea eliberatoare și promisiunea unei alte iubiri, în altă dimensiune. Sufletele înstrăinate se leagă unele de altele cu disperare, există un loc unde ele pot evada cu toate energiile. Istoria dragostei se petrece într-un tren, într-un loc izolat, într-un labirint spiritual, zilele și nopțile se fac tot mai fierbinți, ea și el cad epuizați în iluzii de aur. Când trupul și-a ars toate posibilitățile, rămâne sufletul să bântuie prin lume în căutarea celuilalt. Geografia dragostei se extinde, nu încape în continente, în patrii de dor.

Un exemplu ieșit din comun, o istorie cu miracole și curăție este acea dintre doi tineri captivi în insula lor. Iubirea dintre Svetlana și Sevastian se petrece într-o zonă mirifică de pe malul Dunării, un rai în care cei doi se regăsesc și retrăiesc iubirea aproape perfectă. Natura, singurătatea, anotimpurile mirifice, toate îi marchează. Svetlana apare de niciunde și înnobilează viața bărbatului. El se dedică până la capăt unei iubiri care arde prezentul. Mirajul pune stăpânire pe ei: „Timid la început, sfioşi, a rămas pentru ei ca o mirare, pe urmă făceau dragoste zilnic şi chiar de mai multe ori, fără teamă şi fără cuvinte, aşa cum ai respira sau ai plânge; să iubeşti precum trăieşti, pentru că despre asta era vorba” (p.54). Trei personaje abrutizate de băutură au coborât cu barca până în locul unde trăia Svetlana. Au lovit-o până și-a pierdut cunoștința și au batjocorit-o, spărgând bula de frumusețe în care au trăit, pentru scurt timp, cei doi tineri, o frumoasă poveste de dragoste muritoare. Lumea nu suportă frumusețea, echilibru adus de acest sentiment admirabil. Lumea distruge ființele care iubesc, sparge miracolul, distruge anotimpuri cu păsări călătoare.

În altă povestire, Sefika a fost/ este mireasa eternă, mereu visată de bărbatul care o iubește, misterioasa logodnică a lui Vladimir.

Pe de altă parte, Laura a fost întruchiparea generozității absolute, iubind cu patimă, dăruindu-se bărbaților, la limita patologicului. O boală care i-a marcat viața, un sigiliu straniu, de sânge. Ea declamă: „…ador să fac asta, îmi mărturisea, aş face-o tot timpul, cred că aş putea face dragoste mereu, până la moarte, cu zeci de bărbaţi, cu o sută, oare asta înseamnă să fii posedată, aşa mi-a spus un tânăr preot catolic, înalt şi frumos ca Iisus, atunci când i-am propus să se culce cu mine…” (p. 114).

Spovedania ei plutește între realitate, vis, iluzie și dorințe paradoxale. Bărbatul mărturisește și el: „Iar eu credeam tot ce-mi spunea. Aşa cum ne place să credem la un moment dat poveştile pe care le citim, filmele pe care le vedem, face parte şi

aceasta din inefabilul şi naivitatea sinceră a alcătuirii noastre” (p. 114). Concluzia: dragostea trupească este o sărbătoare.

Finalul? „Despre ce să-ţi spun? Despre cea obeză şi paralizată într-un cărucior, pe care o mai zăream din când în când în peregrinările mele, internată mai apoi prin sanatorii şi care şi-a pus capăt zilelor de curând înghiţind un pumn de barbiturice, ori despre Laura cea din vis, zâna cea curată şi cuminte cu care mă întâlnesc noapte de noapte şi în faţa căreia şi îngerii zăbovesc, cu admiraţie şi sfială…” (p. 119).

Mitul modern apare în narațiuni ca un semn al timpului. La Budapesta personajele participă la concertul lui Waters, într-o seară de august 2013: „Simţeam că ne uneşte pe toţi ceva, într-un destin de om rare sunt asemenea momente pentru care merită să trăieşti; mă simţeam ca după o noapte de dragoste din tinereţile mele, ca în urmă cu douăzeci, poate treizeci de ani. (…) Era o noapte de duminică de sfârşit de august, genul de răstimp desăvârşit pentru dragoste, muzică ori moarte” (p. 133). Pentru cei din lagărul comunist această noapte a reprezentat fereastra spre o altă dimensiune, o evadare posibilă, pe ritualuri moderne, în ritmurile cetății, sub aripile muzicii.

Exemplele pot continua. Cartea are un scurt portret al scriitorului. Descoperim un Ladislau Daradici harnic, scriind roman, poezie și, mai ales, proză scurtă. A fost premiat de Filiala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România și este autorul unui proiect interesant despre literatura actuală: Rezervor. Așa pune în evidență bogăția unei literaturi care lasă în urmă semne și care are resurse nebănuite. El a colaborat/ colaborează la numeroase reviste din țară și se remarcă prin prozele fantastice, fascinante, care pun în lumină magnetismul istoriilor individuale și colective. Titlurile cărților sale sunt relevante: Chiulind de la ora de moarte, Călăuzitorul de suflete, Înaripatele din vis, Oraşul sufletelor amestecate etc.

Cartea are un Prolog în care autorul ne prezintă proiectul de față: „Dragostea poate fi un dar pentru noi, o binecuvântare sau, dimpotrivă, o povară sufocantă, dacă nu blestem” (p. 7).

Pe ultima copertă cititorul va descoperi o notă privitoare la narațiunile din carte, dragostea este muritoare, dar textele păstrează amprenta vieților noastre peste timp.

Ladislau Daradici este atent la marile teme ale literaturii, dragostea este una dintre ele, alături de moarte, violență, absurd, fantastic.

Și, totuși, cititorul va supraviețui lecturii acestor povestiri, meditând, ulterior, la eternitatea dintr-o clipă miraculoasă.

*Ladislau Daradici, POVEŞTI DE DRAGOSTE MURITOARE (proză fantastică), 169 pagini, Cluj-Napoca: Casa Cărții de Știință, 2020. Coperta: Pablo Picasso, Portrait of Olga în the Armchair, 1917.

sintagme literare

61

Atelier critic

Umbra rănilor și vânătoarea regală

(Constandin Butoi: Tablourile poetului, poezia pictorului)

Un volum de versuri mai puțin obișnuit, Umbra rănilor*, de Constandin Butoi (pseudonimul literar a lui Alexandru Constantin Butoi), o poezie stranie, încărcată de sensuri subiective și de linii de forță obiective. Volumul a apărut în anul 2020 la Editura Tracus Arte, cuprinde poeme postume; prefața de Matei Vișniec, coperta aparține autorului, respectiv tabloul „Proba de externare”. Din arhivele personale ale poetului, doi prieteni devotați, Daniel Pișcu, poet și el, împreună cu Dina Hrenciuc, soția acestuia, au alcătuit această carte punte între arte, recuperând textele nepublicate în timpul vieții. La finalul cărții avem câteva cronici despre pictura autorului, despre tablourile sale, semnate de Cristian Sabău. Volumul cuprinde poeme originale, cu impact asupra cititorului, cu un limbaj detașat, bazat pe imagini plastice, dinamice, culorile limbajului adăugând o tușă aparte.

Constandin Butoi (1955-2013) a fost un pictor reprezentativ pentru generația sa, a absolvit Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca, a devenit membru titular a Uniunii Artiștilor Plastici din România. A expus în țară și străinătate numeroase tablouri, la expoziții personale sau de grup. Tablourile sale se află în colecții particulare sau de stat. De-a lungul vieții a scris și poezie, făcând legătura dintre artele plastice și literatură, modelând stări și impresii prin pasta cuvintelor.

Temele poemelor sale sunt generoase, el caută tainele din viața vizibilă migrând adesea într-o lume paralelă, cu pânze spirituale reprezentative. De-a lungul volumului are și unele epistole destinate lui SEL, mesaje criptice sau explicite despre culorile vieții. Atmosfera generală este marcată de trupuri însingurate, de seri abia perceptibile, de fotografii atinse de mister, un dinamism pe drumuri certe, știute doar de poet. Deși el apelează la o viziune personală, marcată de o imagerie abstractă sau stranie, în unele poeme este redată o realitate brută, dură; ne oferă o gară pentru fiecare, o cină de faimă, ne arată cum putem mărșălui pe cioburi sau cum putem accepta o numărătoare inversă. Sunt și compoziții fantastice: cu clavicula pe față, visul racului, carnaval cu filodendron și vulpi, ne indică o întâmplare ultrascurtă cu dulapuri, ne poartă prin spectre din aproape în aproape. Paradoxul este și el prezent în versurile lui Constandin Butoi, avem o pușcă împăiată, lumina umbrei de seară, comete din alte lumi sau o iesle surdo-mută.

Titlul cărții are impact, redă esența viziunii artistice a poetului, umbra rănilor acoperă viața reală, omul este atins de răni care se preling peste un timp casant, omul nu scapă de suferința care îl îmbracă în culori abrupte: „tu care pleci oricând și oriunde/ ca un cuvânt spre victima altui cuvânt/ și neîntors dormi zborul tău fără aer/ nu uita că la orice vânătoare regală/ un singur cerb se poate-ntoarce prin țeava puștii/ cu glonțul în gură” (Umbra rănilor, p. 145).

Un poem reprezentativ pentru creația autorului este cel fără titlu, ca un mister, ca un sigiliu: „ce poate fi elanul ambițios/ de a trece dincolo de lucruri/ când greutatea trupului e/ spaimă – semn nevăzut/ când ochiul tot e/ cuprindere cu o singură piatră de hotar/ când ochiul în somn e/ pasăre scăpată din colivie și/ negru în desime e albul împărat?” (…, p. 74). Zbaterea artistului de a depăși limitele impuse, de vedea dincolo de perdeaua obiectelor, trecând de hotar, spre o eliberare totală, absolută. Un elan impus de voință, tocat de misterul care se interpune între ochiul individului și infinitul

sintagme literare

62

Atelier critic

dens, în care liniile se amestecă dureros. Cititorul se va întâlni cu versuri pline de sens, cu definiții

surpriză, cu zbateri spirituale, cu zboruri întrerupte. În fond, locuim în trupuri însingurate, în trupuri de împrumut, în trupuri balansoare. Sunt și urmele unor mașini preistorice al căror motor se înfundă din ce în ce mai des. Oamenii pierd legătura cu trecutul propriu. Istoria este ciudată, abia mai poartă oamenii în nacela ei: „…noaptea care a trecut/ cu mine în spinare” (p.26).

Poetul are curajul de a spune lucrurilor pe nume: „durerea uită să-și alăpteze pruncii”, apoi: „o lumină te învăluie/ ca o plantă carnivoră/ ascultă-i cântecele…/ o ambiguă liniște a sufletului”. Sunt stări pe care le captează cu un simț aparte, dăruit doar artistului care vede dincolo de lucruri, pentru că e vremea să tragem fermoarele peste calendare și să vedem dacă mai există diferențe între victimă și vânător.

La o analiză mai profundă, textele lui Constandin Butoi reflectă preocuparea pentru sensul creației, misiunea artistului în lume, care sunt limitele la care artistul poate ceda în fața timpurilor carnivore. El deschide ferestre spre un univers tainic, spre spații care au ceva straniu, limbajul este misterios și se forțează limita cuvintelor. Imaginația este provocată la maxim, fără tandrețuri, lumile sunt edificate cu sistem, chipurile au ceva din afara vremii în care a trăit. Frumusețea versurilor are esențe stranii, dar e prezentă, autorul și-a asumat riscul de a sfâșia draperiile.

Matei Vișniec subliniază în prefață: „Chipurile imaginate de el, pe care le revăd și care continuă să mă tulbure, sunt însă vesele și sprințare, doldora de întrebări și de enigme, deci pline de viață. Ele sunt plăsmuite de Alexandru Constantin Butoi pentru un drum lung, cum este și ARTA pe care a servit-o cu majuscule” (p. 7).

Destinul omului se poate citi și pe chip, există o hartă a misterelor: „Departe e de mine/ al meu chip al meu/ pornit spre nu știu ce închipuire…/ a lumii adunată în patru colțuri/ cu umbre și lumini dimpreună// spartă oglindă la reci întrebări/ imagine în ecou întrupată/ răspuns al luminii…” (Chip lovit, p. 114).

Există o luptă surdă în viață, suferința acaparează perspectiva și o modifică, poetul exclamă: „ce luptă surdă a umbrelor/ în tremurul apei” (Lupta surdă, p. 115).

La fel ca în pictura sa, poezia se află la limita dintre

mitologie, antropologie, psihologie, religii vechi și radicale, istorii complicate și geografii la limita planetei. Conturul liric este acoperit de culorile suferinței și ale speranței. O vagă senzualitate radiază din metafore, o captare a sensului în istorie. Poemele au o epică drastică, ceva s-a întâmplat înainte ca sentimentele să devină versuri. Ideile sunt vizitate de musafiri neașteptați, care picură mister, deschise la un contact continuu cu poetul și cititorul. Cititorul va fi obligat să accepte ritualul sau să renunțe, pierzând miza unor lumi care sunt aproape.

La Constandin Butoi s-au acumulat experiențe vechi, au fost asimilate imagini speciale, au fost prelucrate prin pasta densă a luminii, care mereu se transformă.

Limbajul poetului curge cu meandre și limpeziri, cuvinte se alătura unele de altele în mod straniu. Versurile nu au grafia clasică, sunt libere să zburde prin poem ca peștii în apa destinului, un curs modern, preferat de tot mai mulți poeți, o libertate dusă la maxim, aproape de lumea fără hotare. În unele locuri versurile adună teme banale, imagini obișnuite, ele fac parte din viziunea poetului, din viața sa. Sunt resturi aduse de firul liric dintr-o existență zbuciumată, mundanul care invadează teritoriul stăpânit de artist cu demnitatea celui care rezistă.

Definind pictura lui, Cristian Sabău scrie, la finalul volumului, că aceasta se află undeva între Rembrandt și extratereștri sau Caravaggio, trecând cu aplomb de năzdrăvanul Peter Breughel. Criticul are dreptate și, făcând o paralelă, Alexandru Constantin Butoi ne-a lăsat o poezie între postmodernism și realismul dur, care tinde spre un prezent misterios, cu rădăcini în poezia clasică, marcată de teme grave, într-o lume aflată sub presiunea finalului.

Există o unitate de măsură în poeme: Unsprezece ani şi o zi. Și nu știm dacă este departe sau este aici, bătrânul cu argint pe tâmple își pretinde moștenirea dintr-un portret pictat pe o inimă de lemn de cireș…

*Constandin Butoi, Umbra rănilor: (poeme postume), 187 pagini, București: Editura Tracus Arte, 2020. Cuvânt înainte de Matei Vișniec.

sintagme literare

63

Atelier critic

CRISTINASAVA

Rătăcind printre cuvinte (Ana-Maria Frank)

Ana-Maria Frank își caută filonul aspirațiilor în emoții ce irump din lumina cuvintelor pri-vilegiate a esteticii, constituite în expresivitatea imaginii discur-sive, cu scopul vădit de a trans-mite, dincolo de emoția adoles-centină, un caracter complex al unui lăuntru senzorial, afectiv și intelectual, în metafora vie și hi-erofania semnului lingvistic.

Universul ca întreg. Lirismul Anei convinge în volumul de

versuri, volum de debut, -„Rătăcind printre cuvinte”, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2020, copertă și ilustrații de Ana – Maria Frank, Despre autor și postfață de prof. drd. Călin Florin Popeț - că arta poetică este un mod de evadare nu din cotidian, ci dintr-o monotonie existentă spre a se regăsi în „frumosul” relevat, conștientizat de cititor prin/ în „deschiderea către celălalt”, într-un creativ al particularului emoțional.

Ne îngăduim câteva note de popas, de studiu critic (de întâmpinare), asupra poemelor din volumul de versuri al Anei-Maria Frank. Astfel, eidetică sau nu, metafora deschisă devine accesibilă în structura livrescului abordat de poetă; e o libertate pe care Ana și-o asumă într-un „dincolo” al vederii și aduce ontologicul în proximitatea eideticului. Dacă în literatura universală avem „Chant of the Four Elements”, în „Rătăcind printre cuvinte”, se reiterează comuniunea spirituală între om, cuvânt și natură, prin intermediul „cântecului” celor patru anotimpuri, într-o ciclicitate de sunet și culoare, receptate cu sensibilitate și senzualitate, deopotrivă („Iarba fragedă înverzește,/ Soarele iar strălucește./ Clopoței ca de argint/ Și-au scos capul,/ Ca să vadă/ Pământul de catifea/ Cum încet se dezbrăca/ De mantaua lui de nea.” - Primăvara). Sub semnul imaterialității, picturalul devine expresie a interiorității inocente în dimensiunile vocabulei ce ține de „chipul chipuirii” („Țin de mână vara/ Și-i împletesc părul/ Cu flori de păpădie./.../ Iar

de trena rochiei/ Îi tivesc stoluri/ De fluturi albi./.../ Mână în mână / Pe alei/ Scăldate-n lumină./ Ne privim, ne zâmbim,/Sub cerul senin./ Alergăm, ne jucăm, /În iarba cu rouă/ Dansăm.” - Portretul verii). În manifestarea cea mai simplă, „forma” dă naștere „ființării” pentru ca „infinitul” să se manifeste în „finit” („Printre degetele verii, /Zboară cocorii /Către infinitul albastru, /Purtând pe aripile lor/ Dogoarea verii /Fâlfâind în sclipiri de lumină.” - Sclipiri de lumină).

Se poate aduce în discuție nu numai cuvântul-culoare sau cuvântul-sunet, cu toate implicațiile baudelaireiane, până la urmă, reflecții muzicale, plastice ori critice („Umbra unui fir de iarbă/ Sărută umbra lunii străvezii/ Și îi șoptește stingher la ureche:/ - E cea dintâi primăvară a vieții mele, știi?” - Umbra unui fir de iarbă) în valorificarea „umbrei și luminii”, ori absolutizarea dimensiunii elementelor ascensionale, pentru o „ieșire din sine”, o „urcare” spre o „coborâre” (T. Vianu) ca imagini fantastic-imaginare din planul sintagmatic al textului poetic („Vântul dezmiardă/ Ramurile copacilor,/ Sărutându-le crengile/ Cu gura ce-i miroase/ A frunze crude.”- Aromă de vânt). Spunem că în poemele Anei se poate discuta despre o „fenomenologie” a imaginlor, văzute ca pe un ecran, imagini sugestive, inocente, pe de o parte, pe de alta se lasă impresia unui vizionarism rezonant, reflectare a emoției într-un spațiu al „timpului-ecou” („Cerul este mantia lui Dumnezeu,/ Pământul – plapuma neagră a nopții,/ Frunzele sunt șoaptele vântului/ Care aleargă înconjurând pământul.” – Definiţii). Culoarea, într-o dinamică a dematerializării, se metamorfozează, ca o întreagă lume interioară să izbucnească într-o existență tangențială cu reverberații în „oglindă” ale efluviilor naturii telurice („Cu roșu, galben, arămiu,/ A colorat pădurea/ Ce pare-acum ca un palat,/ De către zâne ferecat.// Din struguri, nuci și gutui/ Și-a pus la gât mărgele,/ Cercei-din perle de cleștar,/ Inele – roșii mere.” - Zâna Toamna). Reflexivitatea în cuvânt transcrie o simbolistică a reveriei cu oarecare febrilitate a momentului, dar nu neaparat nostalgic („Pudră albă și rugină/ Peste frunzele de soc/ A turnat din al ei cufăr,/ Totul pare că ia foc.” - Toamna caldă, arămie). Natura interioară și natura în „sine”, devin consubstanțiale și trec într-un altfel de percepție materializată în imaginar („Toamnă dragă, ca-n povești,/ Frunzele le dezlipești/ Și lași crengile golașe,/ Fără păsări, fără pui,/ Fără-aromă de gutui.// Cu gust dulce și amar,/ Pietrele pe drum tresar,/ Când tu plângi cu lacrimi reci,/ Ciocârlia amuțești, florile le ofilești/ Și când pleci, tot pustiești.” - Din nou toamnă...). Întrebări ale „limitei” unui „depășit atins” pot fi puse ca într-o „grilă” a preliminarului („Dacă soarele s-ar topi/ Și s-ar scurge/ În petalele crizantemelor,/ Ce toamnă ar fi pe pământ?/ Și dacă petalele crizantemelor/ S-ar amesteca/ Cu razele de soare,/ Ce miros ar avea toamna?/ Iar dacă toamna/ Și-ar revărsa culorile/ Peste petalele crizantemelor/ Și în razele de

sintagme literare

64

soare,/ Ce frumos ar plânge apusul/ Cu lacrimi de toamnă/ În noiembrie?” - Vis de toamnă).

Frumusetea instinctuală, pornind de la simplitatea monadelor „sacrului” revărsat în fire, de la coloristica peisajistică, fie primăvăratecă, rustică ori hibernală, până la urmă, fascinează ceea ce se „ascunde în vedere” („A venit iarna în sat,/ Frigul a început a geme,/ Soarele a înghețat,/ Cerul, fulgii iar își cerne.” - Vine iarna!). Nu vom spune că în versul Anei-Maria Frank se ascund ici-colo reminiscențe eminesciene („Noaptea albastră își lasă cortina/ Să cadă peste copacii strălucitori/ Își înmoaie degetele în cerneală albastră/ Și scrie cuvinte albastre pe nori.” - Noapte albastră) ori alecsandriene, ci vom sublinia naturalețea în expresia unui lirism care te cucerește prin simplittea și sinceritatea „formei” și „stilului” descriptiv („Nicăieri în lumea asta mare/ Frunzele nu au așa culoare/ Și glasul izvorului nu șoptește așa,/ Ca în această pădure, ce pare a mea.” - Pădurea). Evocarea elementelor de natură din „pădurea de gânduri” (V. Voiculescu) ale poetei, deschide lectorului posibilitatea de a transcende imanența, de a savura din „tainele ascunse” ale creației în livresc („‚Ea trece fredonând simfonii de cuvinte / Care se pierd printre stoluri de cuci, / Ce par agățate de-a cerului mantie / Ce își scutură plumbul cu aromă de nuci.”- Şoaptele pădurii).

Cuvântul ca portal de emoție. Un titlu de volum trezește întotdeauna dorința de a „vedea” ce este dincolo de aparent, ori, Ana, în „Rătăcind printre cuvinte”, tocmai asta face: invită lectorul la lectură. Se va observa cum în scrierea sentimentului liric, o ‚fenomenologie a cuvântului” trebuie să ne apropie de intenționalitatea gândirii poematice, astfel încât aprehensiunea limitativului să transgreseze psalmodia inaparentului („Să culeg stele de mare/ Și pe cer să le-aranjez,/ Să mă plimb în „Carul mare”/ Și cercei să agăț de soare.” - Bucuria de a fi copil). Ana-Maria Frank este în căutarea, ori mai degrabă, în definirea unui spațiu poetic al copilăriei, ceea ce e și firesc, pe de o parte, cu atât mai mult cu cât vârsta „intimă a copilăriei” este întotdeauna de o puritate christică („Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția lui Dumnezeu este a unora ca ei.” – Luca 18); iar mentorul Anei, prof. drd. Călin Florin Popeț, afirmă că „Ana transcende într-o lume imaginară ideală, văzută de ea ca spațiu perfect, ca un loc miraculos, unde poate găsi rezolvare la tot ceea ce își dorește să ne aducă în prim-plan prin textele sale.” [p. 3]; poemele confirmă. Fără a face o analogie cu metafizică eminesciană, completă și complexă, poeta se lasă, dar, copleșită de plenititudinea naturii, cum, deopotrivă, lasă la „vedere” ireversibilitatea timpului („Am plâns atunci ca după despărțirea/ De cea mai bună prietenă a mea./ Dar ea s-a întors și m-a luat în brațe:/ - Timpul nu iartă niciodată, n-am ce face!” - Unde s-a ascuns copilăria?). Un timp al „aducerilor aminte” din care „chipuri” care

redau „ființei energia unei origini” („Cu glasul blând, bunica îmi cânta/ Și mama, povești la culcare îmi citea,/ Pisica în brațe mereu îmi torcea, / Iar eu mă jucam fericită cu ea.” - Amintire despre Copilărie); o „geografie” a interiorității în care „chipul mamei” („M-ai ajutat să pot visa,/ Să cred, să sper mereu/ Că orice în viață poți avea,/ Chiar dacă drumul este greu.// Mi-ai spus că tu vei fi mereu/ Un sprijin pentru mine./ Și că, gândind la Dumnezeu,/ Mereu îmi va fi bine.” - Mama) înseamnă acea conștiință de „ieșire din ascundere”, prin tocmai conștiința de minunare, cum o numea Bachelard „conscience d’émervéillement” - un educator a cărui lecție era: cum să „locuim poetic” în această lume („Am primit azi-noapte-n vis/ O cutie frumos colorată.” - Cutia cu vise).

Ana descoperă valabilitatea emergenței cuvântului creator („Din asfințit a picurat lumină/ Și florile cireșului s-au scuturat/ În cununi de petale./ Peste gândurile mele și...” - Petale de poveste) în „lumea copilăriei” și atunci, „glăsuirea” dulce a primei învățătoare („Toată ziua ne învață:/ Să fim buni, cuminți și harnici,/ Silitori, isteți și darnici./.../ Și dorim și noi să fim/ Niște mici învățători,/ Pentru frați, pentru surori,/ Pentru jucării și flori.” - Doamnei Învăţătoare) se continuă eficient în „dat”-ul profesorului de literatură („Profesor drag, ești ca o carte/ Ce are coperți de argint,/ Iar slovele, din aur, toate,/ Ni se strecoară ușor în gând.” - Profesorului meu), de a „converti” nu persoana la verb, ci verbul la persoană („Suntem doar ființe trecătoare/ Sau flori ce înfloresc și mor,/ Suntem doar umbre pe cărare/ Sau gânduri ce trăiesc și dor.” - Suntem ce vrem să fim). Dacă imaginea nu poate fi definită, fiind paradoxală, credem că nostalgia care, uneori, în izolare devine irațională, aduce imagini revelatoare în dualitaea existențială („Vântul dezmiardă/ Ramurile copacilor,/ Sărutându-le crengile/ Cu gura ce-i miroase/ A frunze crude.” - Aromă de vânt), unde, vrând-nevrând, întrebări retorice își fac loc („Ce e cuvântul, mă întreb?/ Mereu am vrut să știu./ E o sămânță sau e rod?/ Cum va-ncolți acum?” - Cuvinte cu spini); mai toate, desigur, legate de dualitatea ființei („Ce este cuvântul?/ Să știu aș vrea./ Se naște din sămânță/ Și rodește, ori ba?” - Seminţe de cuvânt) și locul „locuit” de ființare („Țin în palme asfințitul,/ De pe cer coboară o stea,/ Cu uimire o privesc,/ Cum lucește ea așa?// Picături de aur curg,/ Pe a ei pagini, ca aripi./ Nu mai vreau să o închid/ Și în ea vreau să mă mut.” - Glasul cărţilor).

Vârsta „inocenței” nu ar putea fi pusă în valoare fără o arheologie a imaginii - o gramatică leeuweiană - în care „a alege, a acționa, a consimți” înseamnă și o „poetică” a voinței, demonstrată, în volumul de față, de Ana-Maria Frank, printr-o juxtapoziție de emoții și sentimente nemuritoare, într-un „univers” al copilăriei - „rătăcind printre cuvinte” în cel mai bun sens.

Atelier critic

sintagme literare

65

Atelier critic

DANIELLUCA

Călătorie în lumea poveștilor

Aurelia Oancă readuce în prim-plan lumea poveștilor (Lumea minunată a poveştilor, Editura Eurotip, Baia Mare, 2020), o lume care înfrumusețează copilăria, indiferent de vârstă, pentru că undeva, în adâncurile sufletului, aceasta e păstrată cu sfințenie.

Volumul este structurat în trei capitole distincte (în primul, rolul principal îl au necuvântătoarele, în cel de-al

doilea acest rol revine prinților și prințeselor, iar în cel de-al treilea întâlnim personaje obișnuite, oamenii de lângă noi), în toate ducându-se o luptă aprigă între bine și rău, între frumos și urât, între viață și moarte, cu victoria binelui.

Iubirea este sentimentul dominant, fie că este vorba de necuvântătoare ori de cuvântătoare, îmbogățind frumosul din interior și din jur, putând destrăma chiar și cel mai negru întuneric.

Nu întotdeauna conștientizată (precum în cazul motanului Menelau-Miorlau, care se îndrăgostește de pisica Lilica-Miaunica: „- Dragoste este atunci când nu vezi altceva în fața ochilor decât pe cea pe care o iubești și inima îți bate cu putere. – Serios?! Și eu care credeam că m-am îmbolnăvit” – p. 5), este extrem de puternică, schimbând comportamentul celor pe care-i atinge [până a nu se îndrăgosti, Lilica nu mânca șoricei: „Eu nu mănânc așa ceva! (...) Nu, dar eu nu am mâncat niciodată șoricei!” – Menelau-Miorlau și Lilica-Miaunica, p. 6] și fiind încununată prin ivirea pe lume a copiilor.

Copiii sunt doriți și chiar îndelung așteptați, absența lor stricând armonia cuplului, aducând nefericirea (Maria și Tudor în Frumoasa Sânziana, împăratul și împărăteasa în Izvorul Aurorei, Mădălina și Cosmin în Căprioara). Intervenția zânelor transformă orice necaz în bucurie!

Iar atunci când copiii sunt neastâmpărați și neasculători, încercările la care sunt supuși îi determină să își recunoască greșelile și să își ceară iertare (precum Pufuleț din povestea

cu același nume, care pornește într-o călătorie până la marginea pădurii, fără a asculta sfaturile părintești, și e cât pe ce să își piardă viața).

Dragostea nu ține cont de vreo ordine ori de reguli prestabilite (broscuța se îndrăgostește de arici, zmeul de prințesă, bradul de salcie), dar chiar și atunci când este de-a dreptul imposibilă, nu există în dicționar cuvântul „renunțare” („De atunci, bradul se înalță tot mai sus, s-o vadă, iar salcia își lasă crengile tot mai jos și plânge” – Bradul și salcia, p. 20).

Prietenia este un alt sentiment ce se degajă din aceste povești, cei aflați în primejdie fiind mereu ajutați să iasă la liman (greierele e ajutat de furnici – Vântul, Crivățul și Gerul, Firicel, de o ciupercă, apoi de șoricei – Două rândunele; prințesa Gabriella, de o veveriță – Mica veveriță ș.a.).

Aurelia Oancă are curajul de a continua două povești „clasice”, Cenuşăreasa și Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici, fără ca scrisul său să se ridice, totuși, la nivelul acestora. Suntem în prezența unei cărți îndrumătoare într-ale formării și dezvoltării ființei, o carte binevenită în orice casă.

Zidire între pagini

Poezia lui Ion Rășinaru (rânduri pentru râu, Editura Eubeea, Timișoara, 2013) este de un calm clocotitor, ca apele unui râu ce urmează a se prăvăli într-o cascadă.

Pentru Ion Rășinaru, natura este adevărata casă, aici omul simțind cu adevărat că trăiește. De fapt, numai ea este reală, restul e doar iluzie, amăgire. Și totuși, iluzia este preferată realității crude, amăgitoare și acaparatoare („Eu

fumez iluzii, / răsucite în ultima filă a discursului / ținut de spintecătorul de timpane / la prima lecție de spălat creieri / în vremea făcătorilor de bine, / când, / preaplin de griji, / treceam nepăsător peste greviștii foamei, / să hrănesc vrăbii / în palmele mele degerate / de iarna tuturor anotimpurilor” – Vremea făcătorilor de bine), care, cinică, îl preferă pe om drept robot, fără conștiință, o păpușă purtată de sfori („Prăbușirea apei în cascadă e un drum firesc, / pe el îl doare / trista măcinare a pietrei în vadul sec / și faptul că simțurile noastre / nu se dizolvă în suflet / să ieșim odată din stadiul de robot” – Un profet cinstit).

Este nevoie de cineva care să ia atitudine, să se implice și să încerce să trezească la viață dulcea amorțire a conștiinței. Cel care își asumă această sarcină este poetul, conștient fiind

sintagme literare

66

Atelier critic

că omul este liber doar atunci când visează [„Nu am slugi, nu am stăpân / sunt liber ca trilul // (...) evadez / dintr-o pensie amară, mărșăluind / pe coama unui zâmbet până la răsăritul nopții” – Răsăritul nopții], ceea ce nu înseamnă că trebuie să renunțe la lupta pentru schimbarea acestei ordini nefirești („Puntea speranței / cu arcade hai-hui / hrănește noaptea / cu lapte de veghe, / scos / din calendarul pelerinului” – ciclul Țara niciundelui).

Poetul se exprimă prin cuvinte și tăceri, acestea sunt armele sale ascuțite cu care pornește la război („Cu răbdare de piatră / ucenicește / printre cuvinte de același sânge. // Din gând în rând, / schimbă veșmântul peniței / cu vreascuri de tăceri” – Poetul), iar cartea va dăinui peste veacuri prin propria jertfă („Eu / nu am fost acolo / unde s-a împărțit cuvântul. // Zidul abandonat de Ana / m-a încarcerat între pagini / ce sună a Sahară” – Tovarășul). Râul este cel care-i va duce povestea mai departe, trecându-l în amintiri și legendă („Sub lustrul undei piatra trece stând. / Într-o răsuflare de tril trec râul desculț / până la salcia de culoarea chemării / cu pletele răsfrânte peste liniștea linului. / În clinchet de val schimb amintiri cu umbra lunii / din vremea în care / ne alăptam din același uger” – Rânduri pentru râu).

Viața presupune o învățare continuă, indiferent de vârstă, nimic nu trebuie luat de-a gata, ci filtrat prin propria gândire („În fiecare zi învățăm ceva: / Într-o zi creștem, în alta tinerim, / apoi botezăm mugurii / și tot așa până ne logodește moartea” – Efemerida), chiar dacă aceasta presupune și suferință, doar așa omul redobândindu-și condiția de om („Din zare mă chemau stelele, / pescărușii îmi dădeau târcoale / arătându-mi drumul spre țărm, / dar am rămas în voia valurilor / să storc lacrimi din teasc. // Poate de aceea apa mării e sărată” – Motiv de legendă).

Ne raliem și noi sfatului autorului: nu citiți acest volum, pentru că nu vă va aduce fericirea ori liniștea sufletească, ci va provoca incertitudini, punerea de întrebări și căutarea de răspunsuri, întotdeauna incomode („Ferice de tine necititorule al meu / care nu ai cunoscut / pribegia copacului rămas fără umbră / în căutarea cântecului din frunză / și nu te chinuiesc întrebările / ce te calcă în picioare / ca un roib sinucigaș / când rătăcești / prin păienjenișul silabelor / refuzate de toate cuvintele / scrise cu lumina ochilor ei / când pergamentul / cu palimpsest al serii / se împlinește în abseță. // Pe tine / te ocolește stirpea nomadă / a gândului cu gheare ascuțite / când îți așezi liniștit tâmpla / pe Oda Bucuriei” - Laudațio).

Albastrul poeziei

Versurile Monicăi M. Con-dan sunt senine, cuprinzând în ele mult albastru, după cum suntem anunțați încă din titlul volumului recent apărut, Albas-tru vital (Editura Eurostampa, Timișoara, 2020).

Iubirea străbate întregul vo-lum, fie că e vorba de iubirea de natură, de oameni ori de Dum-nezeu. La preț sunt frumosul, sublimul, binele, din interior și

din afară, fără a se nega urâtul ori răul, în viață existând și fericire ori lumină, după cum există și tristețe ori întuneric.

Apa este văzută ca un simbol al vieții, ea nu leagă doar două maluri, ci și două lumi („Întotdeauna curge o apă / între două maluri / între două lumi” – Există un râu), chiar două suflete pereche („La orizont spre infinire / Ea pare că aspiră-n larg, / Zămislitoare de iubire / E pentru spirit doar un prag” - Prag).

Nu numai atât, apa formează, dar și păstrează, amintiri, nefiind supusă regulilor timpului („Pe toate le unește apa, care cade, / Să-nvârtă roata vieții și ale muncii roade, / Cu clipocitu-i vesel, cu doruri în priviri, / Rămas-a pe vecie la toți în amintiri” – Iazul din ograda bunicilor), dar tainele sale nu le va dezvălui niciodată pe de-a-ntregul („Iar valul ce-mi trecu de umeri stă și-așteaptă, / Încrezător în taine și deșarte șoapte” – Străluminare). Tocmai de aceea, apa rămâne mereu izvor de inspirație pentru poeți („Și vin poeții să se-adape / Din trupul ei, un vals pe ape, / Acorduri line de vioară / Îi cântă matca legendară” – Meditație).

Iubirea nu se lasă mai prejos, punându-și amprenta asupra vieții, colorând-o, la propriu și la figurat, în funcție de ceea ce urmărește să transmită („Viața-mi monotonă / pe neașteptate / s-a colorat / a venit ca mesager / verdele crud al speranței / m-a îmbrățișat / roșul aprins al pasiunii / m-a copleșit rozul / m-a înseninat albastrul / și mi-a stins setea / cu apă pură de izvor / îndepărtând pe nesimțite / dar sigur / indigoul violent al furtunii” – Culorile iubirii).

Atunci când dragostea e sinceră, adevărată, totală, două suflete devin unul singur („O viață, două suflete / într-o îmbinare perfectibilă / spre desăvârșire” – Extaz), fiind o cale a devenirii de sine, una deloc facilă, ci plină de neprevăzut,

sintagme literare

67

iar pentru a o parcurge, omul trebuie să dea dovadă de curaj, învățând îndrăzneala de la apă („Refren tânguitor în fiecare vară, / Rămâne-va mereu eterna întrebare: / Alegerea-i cu scop sau e la întâmplare? / Curajul nu e-nvins, doar frica-i legendară” – Secretul Mureșului).

În fapt, prin trăire și simțire, iubirea e sinonimă cu poezia („Poetică-ntâlnire / A două inimi pline” – În taină), și chiar dacă nu întotdeuna e vorba de împlinire, speranța nu trebuie abandonată niciodată („Dar întotdeauna soarele răsare” – Raza soarelui).

Poezia nu este, însă, doar iubire, ci și credință, poeții primind darul de a mânui cuvintele de la Dumnezeu („Poezia e credința / Într-un dar dumnezeiesc, / Datorie și onoare / Pentru cei ce o slujesc” – Poezia).

Sunt prezente aici și poeme plate, fără adâncime (de pildă, Armonie; Dunăre, Dunăre ori Repetare), existând tendința de diluție.

Monica M. Condan scrie din suflet pentru suflet, simplu, cu puține artificii stilistice, așa încât mesajul poetic poate fi descifrat cu ușurință de către destinatari.

Moartea, un fleac

Moartea nu este ceva neobișnuit, ci o stare de normalitate, altfel spus – un fleac, așa încât frica de moarte trebuie să dispară pentru a lăsa loc acceptării sale cu seninătate. este ceea ce transmite Teodor Dume în volumul de versuri Moartea din vis (Editura Pim, Iași, 2020).

Moartea este și o cale spre lumină. spre Dumnezeu, putând înlătura întunericul din om și din juru-i („o să aștept în

întuneric / ca un iubit la primul său sărut / mă voi ridica de pe locul meu / și voi privi înspre răsărit / apoi / îmi voi ruga fiica / să tragă întunericul de pe mine / și când o să deschid ochii / în fereastră va sta Dumnezeu // nu-i cine știe ce / și cu moartea asta // un fleac…” – Moartea din vis, un fleac).

Apropierea morții îl pune însă pe om față în față cu el însuși, înfățișându-i viața trăită, cu speranța cu faptele bune sunt mai numeroase decât cele rele („viața e un nimic ce te

ajută cât / să treci dintr-un anotimp într-altul // și-n clipa sfârșitului // cineva / o să spună că ai fost / Om bun” – Nu e bine să mori).

Întrebările despre propria persoană determină purcederea spre autocunoaștere, începând cu părinții („ca un fluture agățat de noapte / o să colorez cu privirea / cele două imagini / între care mă caut / tată – mamă / noapte bună!” – Imaginile în care mă caut), pentru că viața se naște din moarte, într-o poveste fără început și fără sfârșit („știu că sunt un duplicat al morții altuia / și mă delimitez între ceea ce a fost / și o identitate dată / în arendă” – Un fel de arendă; „dacă eu sunt poarta spre cer / și Dumnezeu este aleea / atunci copilul meu va fi / consistența trupului sau / șoapta morții timpului meu?” – Poarta spre cer).

Totodată, apropierea morții presupune reîntoarcerea la credință, la rugăciunea sinceră („mi-am dat seama că rugăciunea / ajută doar atunci când / te reîntorci în tine / și suferi” – Numele morții, ana), dar și conștientizarea importanței iubirii în viața omului, alături de pasiune și dăruire, adeseori neglijată ori batjocorită, ea însăși fiind o formă de jertfă („dar să nu uităm că și iubirea / e o moarte lentă pe care Dumnezeu / o acceptă ca jertfă / pentru oameni” – Iubirea ca jertfă).

Din nefericire, abia acum omul descoperă că timpul nu mai este suficient pentru împăcarea cu sine însuși, cu cei apropiați, spre a putea lăsa urme ale trecerii sale pe pământ („și-mi permit să vorbesc / o să-l rog să-mi împrumute / clipele dintre două respirații / doar atât / cât să-l strig pe tata / să o mângâi pe mama și să-mi sărut copilul / nepotului să-i pot lăsa / urmele pașilor și ceasul îmbătrânit / de sub grindă…” – Poate ultimul dar), urme care, inevitabil, sunt supuse distrugerii („în drumul meu se va pierde / o urmă de om / și atât…” – Dumnezeu, tăcut ca o lacrimă).

Totuși, fiecare zi, chiar dacă e o deplasare a omului către moarte, poartă în ea viața, speranța în împlinirea năzuințelor („în fiecare zi / înăuntrul meu se ghemuiește / o șansă” - Și totuși un motiv).

Practic, fiecare dimineață este o zi furată morții, o păcălire a acesteia întru bucuria existenței („scriu pe timp cu sânge de înger / așa îmi păcălesc moartea” – Așa am păcălit moartea).

Poezia lui Teodor Dume este o devoalare a sufletului, a celor mai intime resorturi ale sale.

Atelier critic

sintagme literare

68

Atelier critic

DANIELMARIAN

Oana Frențescu Inelele clepsidrei prind viață

(Oana Frenţescu – „Gând tatuat în clepsidră”, 2020)

Ne încumetăm pe căi in-

trospective cum am deschi-de diminețile mai devreme, fără decoruri preconcepute și înainte de a bate ora exac-tă potrivită pentru aseme-nea deschideri. În acest ex-curs dăm frâu liber dorințe-lor care în mare parte se vor regăsi pe măsură ce înain-tăm în spiritul cunoașterii și simțirii. Ceea ce este extrem de important, se întâmplă o experiență inedită în care, în locul meditației este prefera-tă acțiunea.

Astfel, vedem cum sunt prefigurate tehnici de deosebire și scoatere în evidență a elementelor esențiale și a punților dintre ele, are loc o rearanjare a voit-realului fără a fi real, dezideratul devine palpabil când era pe cale să se sufoce sau să se năruie, să se spargă.

Se mângâie și se sărută memoria pe tâmple, se pune la loc prielnic între imaginar și posibil, între amăgire și speranță, se altoiește/catalizează cu un suflu de poveste, o aripă sau o pană din minunăția minții va poposi asupra ei binefăcător. Acolo unde este memoria rănită, se vindecă astfel, acolo unde se zvonea ceva vreme de război, se face pace.

Este croită și însuflețită astfel alegoria gândului bun de a deschide priveliștile spre a fi limpede și limpezi privite. Ceea ce este extrem de important, dacă erau părți de memorii tulburi ori stângace, de aceea stând ferite, ascunse, acum se pot arăta lumii frumos aranjate ca pentru o binemeritată întinerire.

Spațiul de desfășurare al Oanei Frențescu este unul holografic, venit dintr-o neștiută rezervă de spații menite să spargă mitul suficienței. Este servit un meniu special, exotic, din care teama și prejudecățile s-au evaporat, au

fost eliminate de la primele gesturi. Are loc poezia organică, multidimensională, invazivă. Cu „Gând tatuat în clepsidră” se mai decojesc o seamă de nespuneri încât să sară sâmburele din ele prevestind înviețuiri zglobii.

Acalmia dinaintea faptelor este zugrăvită în fel și chip, cu grijă și îngrijorare pentru posibilele forme care să îmbrace substanța. Se prefigurează un concurs simbolistic: „și mai departe de dincolo/ printre fisurile rămase libere/ amețesc luna logodind-o cu cerul meu/ alteori iau din anotimp drumul stivuit cu memorii/ și caut copacii cu simfonii pe crengi/ și las nimicul în urmă/ storcând staticul cuvintelor ce dor/ pe foaia albă goală//nu mă pot vindeca de golul etern/ de aerul verde ca o prezență/ adăugat respirației/ realul vocii întrupat în cuvinte desfăcute-n comete/ urcând spre cer/ de tine de toamna și iarna ce vine/ scriu pe criza de timp în haina mea veche/ despre vidul dintre silabe/ și acel ceva înfrunzit în strigăt de moarte” (Și mai departe).

Observ cum poeta se află într-o perioadă a decantărilor necesare, unele explicite, altele subliminale: „eu nu puteam să mai fiu acolo/ între cuvintele trimise-n furtuna gândului/ pe treptele acelea ce coborau în suflet/ sorbind lumina aceleiași emoții// m-am întors între imperfecțiunile frunzei/ între pereții singuratici/ și atomii răzvrătiți pe drumul/ spre noapte și plin de păcate/ scriind ca în cea din urmă dimineață/ de la un capăt la altul al mesei/ pe-un loc plin deașchii/ fără timp și spațiu într-o beție eternă de cuvinte” (Nu puteam).

Posibilele incomodități de la prima facere a lumii sunt date la o parte, stângăciile existențiale sunt excluse, se găsesc suficiente resurse pentru o exteriorizare pe placul simțurilor ahtiate după cote înalte, depășind cu mult tensiunea și pulsul obișnuite: „Și pentru că știu/ plutirea deasupra prăpastiei acoperită cu flori,/ treapta de ceară între cer și pământ,/ numai pe tine te vreau/ dintr-un amalgam de destine/ trecând prin sfârșeala de toamnă/ descompusă-n caldarâmuri fierbinți,/ rosături bătrâne de timp/ și goluri ieșite în tropot la lumină.// Destule cuvinte băgate-n himere/ tot cad și cad vălurind amurgul/ până ce somnul decantează visul/ uneori în ținută de gală.// Și pentru că știu/ că timpul desfrunzește/ azi voi aștepta ziua rătăcită din urmă,/ pentru ca într-o altă zi să nu se întâmple nimic.” (Pentru că).

Semnătura și amprenta Oanei Frențescu pe clepsidră îngăduie recuperarea timpului interior, dintr-o împrăștiere haotică acesta fiind adus în starea de grație în care să spună ceea ce este de spus, tare și cu viață în el, nefiind timp trecut, prezent și viitor, ci doar timp pentru trăit.

Acest fel de poezie poate avea valoare recuperatorie și terapeutică, deține proprietăți pe care atunci când le veți cunoaște le veți aprecia cum se cuvine. Ajunsă la un nou stadiu evolutiv, poeta merită încredere alături de poezia sa, suficientă unui hotărât și convingător mers mai departe.

sintagme literare

69

Camelia Monica CorneaLa o plimbare prin grădina cu memorii

(Camelia Monica Cornea – „Contemplând paşii prin viaţă”, Ed. Stef, 2019)

Poezia este mai întâi despre identitate și abia apoi despre viață și percepția asupra vieții, acesta fiind un aspect care traversează spații literare tangente timpului nostru. Cererea de identitate este inimaginabil de mare în comparație cu oferta (chiar dacă aceasta ar suna oarecum la marginea logicii!), tentația locurilor comune se face simțită chiar și în rândul celor mai

grăitoare voci lirice. Iar țintirea acestui argument existențial care să determine și să rostuiască în plan uman, presupune energii puternice, la rândul lor îndrăzneț și (re)confortant (re)generative.

În spiritul acestui optativ, o rezonanță în plină formare, dublată de o motivație conștientă, întâlnim la Camelia Monica Cornea, odată cu ieșirea ei editorială în lume, prin „Contemplând pașii prin viață”. Din start, sub semnul titlului, ne punem problema unei recuperări din punct de vedere al vieții trăite, ori ca alternativă, ar putea fi vorba de repetabile dedublări în consonanță cu starea emoțională evolutivă. De aici și necesitatea unui ’stoc’ de paralelisme care prin constructivă concurență să ofere o bună rezultantă.

Pornim așadar înaintea eventualelor trăiri, în căutarea acelui Graal personal care să ne ofere o cât mai convingătoare rezoluție a sinelui. Din perimetre diverse, se desprind vectori dedicați, meniți să conteze pe niveluri separate și posibil să concluzioneze multiplu.

Duioșie feminină dinspre un spirit vioi dar și ușor melancolic, așternută în versuri nepretențioase, la vremea culesului – de amintiri, desigur: „Ai încă buzele atât de roșii!/ Eu le-am mușcat ca pe cireșe coapte/ Erau invidioși toți chiparoșii/ De-al tău parfum, în tainic miez de noapte.// Boboci de maci pe-obraz îți înfloresc,/ Mi-e trupul... șarpe care te râvnește,/ Miroase-a mosc și trupul ți-l încolăcesc,/ Ca strugurii din via care crește.// Eu te culeg, ești floare parfumată,/ Cu gust de miere, simțind-o ca pe-un drog,/ De harpa inimii, pe veci legată,/ Să-mi cânți o viață, doar atât te rog.” (Te culeg).

Se vede că o prinde promițător pe Camelia Monica Cornea, jocul, ca o transpunere a iluzoriului. Dincolo de acest aspect, fundamentat din perspectivă romanțată, vin însă și etalări meditative, riguros pastelate... „Urâtă foc e apa, ce arde-așa frumos,/ Când ceasul cel de aur pândește la zenit,/ Iar sălciile line se tânguie duios,/ Cu ramuri despletite ce

plâng necontenit.// Pământul a încremenit, înoată în eter,/ Vibrând de cântece spuse cu dor,/ Pe malul apei, împletite efemer,/ Nervuri de salcie se nasc și mor.// Salcia mea, iubirea mea cea desfrunzită,/ Acoperă-mi trupul cu verde-auriu./ Ține-mă-n brațe și mă sărută,/ Rostul pământului azi vreau să-l știu” (Salcia mea).

De asemenea, se prefigurează și o latură pur existențială, în privința acesteia, Camelia mai având un număr de pași până la un constructivism propriu edificator. Ceea ce este un lucru bun, avem în față un debut plăcut și o autoare încrezătoare. Iar dintr-o discuție recentă la un cenaclu ad-hoc, am înțeles că vor urma și poezii în vers alb, pe care cu interes le așteptăm. Mult succes!

Maria NițuSurprizele unui plus de memorie

(Maria Nițu – „În sertarul umbrei”, Ed. Semne, 2020)

Dimensionarea ființei după

neființa însoțitoare, și nu invers așa cum ne-ar fi venit a crede. De la naștere până la moarte, pentru că înainte și după aceea avem și golul de neființă. Deși neființa ar mai putea trăi, sau poate că trăiește chiar, dar nu ne spune. Cum să ne spună, de când știe să vorbească neființa?

Pentru Maria Nițu, neființa are magie, are mister. Și are un rost indiscutabil, care trebuie

conștientizat și povestit. Cu considerație și cu ardoare, despre neființa-umbra poetei. Despre ascunzișul ființei în secretizarea neființei-umbrei.

„În sertarul umbrei”, așadar. Un fel de grădină a minții mai trează decât s-ar crede, și care cunoaște forme și contururi nebănuite chiar dacă prin renunțarea la substanță. Într-un mod ludic cu inedite apeluri la rațiune, marcat de o autoironie vastă, cu accente obligatorii de sensibilitate înaltă și adâncă.

Identificarea unor elemente existențiale proprii pe fondul fragilității lor, în prea-plinul de rezervă, aflat la îndemână însă abia acum dezvăluit și explicitat... „Fără umbră,”: „mi-am pierdut/ ecranul propriu de protecție/ pentru teatrul de lumini și penumbre/ din carcasa trupului meu;// fără umbră, sunt perfectă,/ sterilizată de îndoieli, tristeți, melancolii;/ în umbră era capitalul ascuns/ de iubire, frumusețe, tinerețe,/ îmi spui;// toate erau expuse la soare,/ la fiecare ceas al zilei,/ independent de voința mea,/ irosite pe caldarâm,/ homeopatic,/ cu fiecare clipă,/ îți spun;// până la miezul zilei,/ îmi spui,/ când reintrau în tine,/ șuvoi;/ fără umbră,/ nu știi dacă ești perfectă/ sau imperfectă,/ dar ți-o dorești

Atelier critic

sintagme literare

70

Atelier critic

disperat/ să te culcușești în ea,/ ca un copil al străzii/ ce ești.”Cartea Mariei Nițu se structurează inspirat, bazându-se

pe două sintagme de forță: „Cafeaua de dimineață a lui Dumnezeu” și „Cerul de la temelia casei”. Pentru că „Fără umbră” intră în secțiunea a doua, vom lua din cea dintâi, două poeme ce fixate într-o stilistică antitetică, reunind clar cele două feluri de manifestare a poetei, și literar și în viața reală. Avem o dată năstrușnciile ei, de rezonanță cu ceea ce trăim în mod curent și tot mai tentant, într-un haos ambalat țipător să semene a fericire... „Raiul la ofertă”: „promoțională,/ la doar nouă virgulă nouăzeci și nouă de lei/ la pachet cu toate merele/ ce dau în pârg,/ sunați acum,/ vi se oferă raiul/ cu toți șerpii de rigoare/ și plantațiile de pomi fructiferi,/ bonus „Făgăduiala șarpelui”/ reclamă la promisiunile/ în continuă așteptare;// trebuie doar/ să-i aduni pe Adam și Eva/ de pe coclauri.” Apoi, întâlnim varianta senină, limpede, nedisimulată, a Mariei Nițu, în care se gândește și se spune cu emoție și cu sinceritate... „Nu știu măștile ispitirii,”: „nu știu să spun:/ „Doamne, ferește-ne de ispită”,/ când/ cea mai dulce și frumoasă ispitire/ este ziua de mâine;// ne ispitește ziua de mâine/ ca mirosul pâinii din cuptor,/ altfel n-am mai tânji de cu seară/ la miezul ei cald,/ aburind promisiuni/ și n-am porni spre ea,/ teleghidați,/ încă din dimineața lui azi,// vinovați de gândul că/ cea mai adâncă și mai dulce ispitire/ este ziua de mâine...”

În întregul ei, avem o apariție proaspătă, nesufocată obsesiv și nici elucubrant, o promisiune literară pe care o așteptam de ceva vreme și iată că a meritat. Pe lângă a fi un critic literar remarcabil, Maria Nițu seduce prin poezia sa inconfundabilă.

Lucian GruiaDeclinarea timpului probabil

(Lucian Gruia – „Poeme putrede”, Ed. Biscara, 2020)

Creșterea și educa-rea materiei în spiritul recurgerii la esențial; capacitarea formelor spre a fi cât mai convin-gătoare, în recuperarea cu folos a neliniștilor. Spațiile se deschid unul câte unul, cu grijă ca timpul să nu alunece ireversibil, ci mai de-grabă să se joace de-a v-ați-ascunselea.

Lui Lucian Gruia îi ies poemele în nuanța potrivită răspunsurilor

ce nici nu așteaptă dar nici nu fug după întrebări. De sub un teanc de memorie, se smulg trăirile devreme, chiar dacă pe eticheta lor scrie că ar putea fi târzii. În fond, nu e nimic putred, precum nu e nici Danemarca. Consider licența de parcurs ca un moft de modestie, mai ales că antitetic lucru-rile se prezintă oricând proaspete la un control de calitate aleatoriu.

„Poeme putrede”, departe de a fi putrede, doar dospite în multiple intersecții de unde ies cel mult cu ochi roșii călărind iluzii verzi prin cercuiri albastre. Imagini puternice acced într-o ideatică bine pusă la punct, pe alocuri etalându-se pasaje pasibile de a fi surprinzătoare chiar și pentru protagonistul în sine. Poetul alege verticala fără a face exces de orizontală, astfel scriind poeme bogate fără a fi însă și stufoase. Fie că e fapt sau sugestie, această caracteristică se păstrează și devine convingere.

Ineditul exercițiu explicativ pentru multe eforturi conjugate, se întâmplă într-un exemplu de concentrare profundă acest „Poem”: „Cerneala învie gândurile./ De sub frunți,/ forme noi apar în univers./ Dumnezeu al colii albe,/ Poetul creează umbre:/ păsări aproape născute,/ animale anchilozate,/ sunt gata să se miște!.../ Rămâne nedesăvârșit poemul/ și împietresc aceste fantasme/ torturând mintea care le-a născut”. Poemul care doare, în timp ce se sufocă; însă viul răzbate într-un amplu și justificat înțeles.

O emoție incandescentă, superclară apare brusc ca o fază specială ce se cerea la rampă, indiferent de orice altceva ar urma să se petreacă sau s-ar fi întâmplat deja: „Te-am reîntâlnit într-o iarnă./ Ți-am strigat cu atâta patimă numele,/ Încât aburul respirației mele fierbinți/ S-a înălțat sus de tot,// Conturându-ți chipul/ Și acolo a înghețat.// Când mi-e dor, privesc cerul...” (Cerul).

Schimbând macazul, de la sublimare la ludic, o nebunie se strecoară de prin filmele lui Kusturica, și miaun de n-o reproduc aici...: „De când m-am angajat în câmpul muncii,/ În jurul blocului unde locuiesc,/ S-au aciuiat o mulțime de pisici negre./ De câte ori mă certa șeful,/ Prindeam câte o pisică neagră și o vopseam în alb./ După ce le-am vopsit pe toate, am crezut că/ Voi scăpa de necazuri/ Și totul va fi bine./ Dar pisicile mele albe fătau tot pui negri,/ Așa că m-am resemnat: nu voi scăpa/ De ghinioane niciodată./ Acum, m-am pensionat și am timp berechet/ Să mă ocup de pisicile mele negre/ Care mi-au scos peri albi” (Pisicile mele negre).

Fie că se manifestă simbolistic sau eufemistic, dar niciodată formal și mai tot timpul extatic, sau procedează la echilibristici interesante, de-a dreptul grațioase, Lucian Gruia are la el noul care întreține direcțiile binecunoscute de decenii de peniță și călimară. Cerneala la el este una hotărâtă, alimentează minunăția colii albe într-un har distinct. Lucian Gruia prezintă și reprezintă mai mult decât o lecție – o școală pentru poezia contemporană.

sintagme literare

71

Ioan ScorobeteAmânarea vieții pentru o dată necunoscută

(Ioan Scorobete – „Bagajul de mână cu și fără izoletă”, Ed. Eikon, 2020)

S-ar fi zis că nu se poate, că e despre închipuire bolnăvicioasă, un fel de tâlc al minților încurcate, și nici măcar literatura sience-fiction nu ar îndrăzni astfel de glume. Cum ar mai veni și asta, ca viața să fie pusă la păstrare în cutii și n-are decât să se descurce acolo numărând muchiile care vor da de fiecare dată alt rezultat... Dar iată că au venit zilele acelea nebune când trebuie să-ți aduni ce găsești la repezeală, spre a lua cu tine în

spațiul concentrațional nu numai al minții dar și al aplecării capului și îndoirii genunchilor – zilele în care tot ce ți-a mai rămas de avut și de făcut este înghesuit în „Bagajul de mână cu și fără izoletă”, un fel de nouă invenție de factură kafkiană, însă de astă dată sprijinită pe fundamentele realității.

Poetul acela liber prin definiție și cu picioarele pe pământ cât ar fi el de dus prin nori, s-a trezit, și asta nu într-o dimineață ci într-un miez de noapte, în varianta existențială de bucluc, cea în care toate legile, chiar și cele ale naturii, sunt declarate defecte și lovite de nulitate, iar libertățile au sucombat brusc într-o strachină cu zeamă de absurd. Pentru Ion Scorobete, ca și pentru noi ceilalți, aceasta este o sursă de inspirație chinuită, chiar nedorită, dar dacă faptele s-au produs aievea, atunci și cartea este tot aievea, iat-o acum în mâna noastră ca o îndrăzneață traducere a intraductibilului.

Ceea ce se poate remarca în formula cărții, este o directivă asumată de îmblânzire a geometriei, pe care doar poezia o poate realiza, și aceasta cu un chin inimaginabil, ca un strigăt disperat de sfârșit al lumii știute și neprețuite cum trebuia.

Are loc o vâscoasă căutare a reperelor, în condițiile în care cele regăsite în comunicatele oficiale sunt total improprii oricărui mod de viață autentic, neșapirografsat prin birouri cu personaje și obiceiuri infecte... „rătăcit nu mai știi ȋn ce zi ești după calendar/ ai vrea să alergi/ să te desprinzi chiar și numai pentru o clipă/ de această dimensiune orizontală/ să urci cu un accent de adrenalină peste linia retrasă în sine/ să demontezi ȋnfășurarea acră de pe bomboana colivei/ ce se tot pregătește și/ să privești teiul din dreptul ferestrei/ sa te ȋnverșunezi pe covidul său/ mai lipsit de abjecție/ ai vrea să-i atingi cu degetele verdele crud/ frunzele abia ivite/ din teci/ să ȋnlături distanța dintre sȃngele tău și sȃngele lui/ unul si celalalt același ritm/ mlădiere și fără scop belicos/ de circotecă” (12).

În lipsa unui fir de ariadnă în acest anotimp labirintic, fără vreo făclie sau vreun tăciune prometeic, cu sfinți speriați

Atelier critic

pe pereți și cu diavoli iluștri după ușă, uf ce soartă cumplită, oare ce și cât am greșit noi toți pentru asta... „ stai ȋn casă praștie ruptă/ rezemat de sentința nepronunțată/ plimbi ursul în lipsă de javră/ în culoarul întunecat/ spre telefonul în furcă și toaleta defectă/ aduni ideile în coșul de gunoi alături de celelate tâmpenii/ veștejite prin neuz/ culegi pata blestemului care s-a prins/ ȋn solul bolnav de neliniște/ pomul frustrărilor iernii cu dezgheț abrupt de mȃluri/ sub tălpi/ adaugi tensinii picătură cu picătură/ tot ceea ce ai ȋmprăștiat din întâmplare ori ȋmpins de alții/ ȋn visul negru brodat pe chipul țȃșnit din adȃncul fără capăt” (2).

Ne aflăm într-un ne-ajuns și de altfel ca și când am recunoaște un ne-plecat, această idioțenie instituită surogat pentru viață ne împresoară iremediabil; maimuțăreală teribilă a sorții contrafăcute în laborator... „în cartierul golit de viață/ amanetat duplicității între oribilii zilei/ ȋți provoci la duel tăcerea complice/ cȃndva rezervor de energii/ nădăjduind a deschide-n universul mărunt/ o poartă/ a deritica fără teamă asupra ființei nisipului/ depre felul cum crește efortul/ miezului de foc// acum absorbit de beteșug/ antrenȃnd amȃnarea pentru vreo altă/ ocazie incertă/ alt impuls/ altă nerozie de ospiciu/ captivat de splendoarea ofilită/ te amăgești cu arta celor 50 de minicuni legendare ale lui BIG/ scotocind sertarul cel vechi pentru/ atlantida altor adâncuri” (15).

Poet în chingi de neiuitare a acestor vremi. Poezie a temelor irosirii, în care poezia supraviețuiește mai mult decât ar fi permis. Carte-manifest pentru o revoluție a gândirii ce se lasă așteptată.

Ionuț CalotăRăsfirarea patimilor după pătrunderea lor (Ionuţ Calotă – „Partituri pentru păpădii

electrice” , Ed. BETTA, 2020)

Trebuia să se întâmple la amiază și să fie vara. În timp ce apele se fac ceruri numai bune de vâslit și cuvintele se bucură de majuscule în perioada salvărilor de la înec. Cuprindere și ordonare a firescului în poezia unui autor relativ tânăr ca și manifestare, dar de mult atent la cursul și parcursul unei lumi fără vreme îmbătrânite de prea multă folosință.

La Ionuț Calotă se dă examenul de maturitate în ce privește lirismul, cu sârg acumulat și acum revărsat în mod controlat, cât să aducă

belșug fără însă a rupe baierele arealului în timp ce se formează ca entitate proprie.

Avem deci un poet pus pe treabă, la care respirația îndrăznește tot mai consistent să muște aerul devenit serios

sintagme literare

72

numai bun de mușcat. Fazele deja știute și despre care ne-am exprimat la timpul intersectării cu acestea, sunt aranjate astfel într-o nouă ipostază, menită să ofere relieful pe care îl așteptam închegat.

Văile și munții, râuri și mai știu eu ce-o fi pe acolo, pregătite pentru o hălăduire promițătoare, unde la momentele cele mai contorsionate avem și ghid pe Magaie. Grafice ale de ce-ului existențial, puse pe seama unui personaj ilustru coborât din te miri unde spre a se cățăra în cârca poemului-cadru. Pentru că poetul face și desface cum știe el mai bine, pe bază de cauzalitate un platou de filmare a obștescului odată inserat în propriile-i vene pentru o personalizare aparte.

Uimitor, fascinant și poate chiar nemuritor acest Magaie, de azi, dintotdeauna și probabil că și de mâine-poimâine: „Magaie s-a tăiat azi în două/ până a dat de ziua de ieri/ cu o mână și-a scos inimile/ și cu cealaltă le-a înfipt/ în laptopul încins/ și apoi și-a spus/ acesta nu este o femeie/ acest măr/ nu este o femeie” (nud#0 – computer roșu). Se vede bine cum Magaie se află departe de a fi un diletant, le are pe astea cu disimulările în natura unui pluralism acerb...

Cu „balada lui Magaie” însă, chiar avem parte de un stufăriș predilect: „și Magaie a făcut pușcărie/ nevinovat/ a fost condamnat/ pentru că s-a născut băiat/ a cules toată toamna/ struguri transparenți/ pe care nu reușea să-i guste/ l-au urcat într-un tren sinistru/ ce îl zgâlțâia la fiecare trecere/ între noapte și zi/ pe toți îi zguduia/ a adormit înghesuit/ în spatele gratiilor cazarmei/ ținându-și zâmbetul bine ascuns/ și amintirile/ saci cu pietroaie/ dosite într-un colț de beci/ lipite de spatele său umed/ acolo își desfăcea el/ cearcănele și tatuajele/ în noapte se auzeau/ ambulanțe ce fugăresc moartea/ când s-a înfuriat/ au explodat toate furnalele/ iar tijelor din corpul lui fără piele/ din trupul lui construit din gratii/ le-a strigat: zburați!/ dar ele zburaseă de mult”.

Cartea de acum a lui Ionuț Calotă reunește reperele: „Cum să supraviețuiești în dragoste”; „Manifest pentru globalizarea poeziei”; „Cum am salvat lumea”; „Nuduri și semne”. Se conturează în acest moment un stil și un sistem de expresie hotărât, de raportare particulară la neliniștea universală, așteptăm un nou personaj ilustru care să reglementeze trecerile la nivel cu straniul, sau/și o nouă propunere de a se face ceva cu lucrurile interesante precum dragostea, lumea, poezia, nudurile, semnele...

Mihaela MeraveiPromenada interioară

(Mihaela Meravei – „Colivia de sticlă”, Ed. Ex Ponto, 2020)

Anotimpuri sălbatice, închise înăuntru a ceva indefinit. Devreme și târziu, într-o alcătuire demnă de ziua de mâine care tocmai ce a fost ieri. Se întorc privirile piezișe ca venite de la război, când de fapt petrecură o pace adâncă. Ar putea fi lucruri definitive sau numai un gest de cremene și am(n)ar. Se lucrează la o neliniște de soi, care să îmbrace mai

Atelier critic

apoi în liniște până și ceea ce n-a fost făcut pe lume și nu va fi niciodată. Apocalipsa de carton a unora se revarsă peste ce am mai avea noi din străfulgerări.

Poemele Mihaelei Miravei ating un apogeu personal, de la cunoașterea trăirilor încoace spre o paroxistică netrăire, are loc o grea echilibristică pe muchia unui timp ce nu ar fi trebuit inventat înspre nefolosul nimănui. „Colivia de sticlă” fiind o rupere de nori ce inundă dureros și tandru în același timp. Disperarea a fost ținută ca leul în cușcă și acum devine cel mai grozav animal de companie care zburdă fără frâu. E primăvară înaltă și e toamnă adâncă, ziua și noaptea își împart bucate la un colț de masă ce a mai rămas dintr-un cer cândva probabil.

Genialitatea clipei ascunse după umbra ideii de a fost și nu va mai fi, demența întorsului pe loc într-o parcare ce ține suflete încă vii cu lumânarea la cap. Nu suntem deloc hotărâți dacă mai trăim sau ne jucăm de-a mimozele perfecte. Cartea pocnește ca un bocet nebun de câtă otravă a putut ascunde într-însul.

Sunt sentimente în fapt transferuri energetice realizate în fondul unei răvășiri profunde. Cred că nu este poet care să nu fi conștientizat în vers teroarea fantastică apărută ca o pâclă din senin. Aceasta fiind o revărsare oarecum inițiatică, a ceea ce nu ar fi fost de dorit dar dacă e să fie atunci să o facem sublim...

”Oamenii mi se păreau atât de frumoși”: „Acum câtva timp, mi se păreau cocoșați cum treceau/ gârboviți prin deșertul din mine, unde îmi îngropasem/ ultima scânteie de viață;/ aveam impresia că sunt dromaderi,/ îi catalogam fără să mă întreb ce păstrau/ în desagile de pe spatele câmpiei de frici,/ ce cărau după ei cu atâta îndârjire/ prin grindina clipelor de cenușă.// Prea amorțită în cutia transparentă, pasărea/ nu mai avea pic de lumină în aripi,/ cerul senin i se închidea ca un ochi sinucigaș,/ nu-i rămăsese strop de curcubeu în piept să-i bată ca o inimă;/ în ziua cutremurului, cutia de sticlă se croi/ înflorind în zeci de alexandrite,/ ca un parbriz înghețat atins de o castană coaptă.// Apoi a venit tăcerea aceea puternică precum o rugăciune.// Când m-am trezit, pasărea mi se înălța dintre versuri/ dincolo de umbrele morții și oamenii,/ ah, oamenii.../ mi se păreau atât de frumoși cum se opinteau/ la fiecare sută de metri de urcuș sisific,/ sorbind fericirea strop cu strop/ din cocoașele lor de dromaderi îndumnezeiți,/ încât mi-au făcut poftă de viață!”

Ne aranjăm ținuta de oameni cumsecade, pentru a nu folosi cu nimic. Luăm cu noi tot de ce suntem în stare, pentru un preambul la nemișcare, trâmbițăm fericirea într-o încercare eșuată, ne mirăm de noi înșine până la urmă. Adevărul că odată eram atât de frumoşi, cei mai frumoși. Nu doar păream, ci chiar eram. Acest poem al Mihaelei Meravei descrie cumplit de real ceea ce am trăit cu toții. Poem reușit despre un rateu al sorții. Reprezentativ pentru o carte care convinge, dincolo de contextul existențial inedit cam prozaic dar uite cum devenit profund liric.

sintagme literare

73

DANIELMARIȘ

Atelier critic

Sub zodia criticii

Pentru Cristian Gabriel Moraru, critica literară pare a fi o adevărată teorie a identității esențiale, adoptată cu ajutorul unui stil plin de claritate și transparență. Că este așa o dovedește cel mai recent volum al său, „Scriitorii timpului meu” (Editura Ecreator, Baia Mare-2019), ce reunește cronici literare publicate în diverse publicații, într-un interval de timp destul de restrâns.

Preocupările sale critice se îndreaptă în primul rând asupra unor nume noi din peisajul literar contemporan dar și asupra unor nume consacrate, presupunând un efort de largă respirație și o desfășurare amplă de spontaneitate și instinct, capabile să spulbere barierele formale dintre autor și cititor. Demersul său critic pendulează așadar între o încercare de formulare plină de vivacitate și o aplecare înspre o aprofundare minuțioasă a textului, niciodată ostentativ afișată, capabilă să redea perspectivele spiritului, ca pe întruchipări ale sentimentelor prin prisma judecății analitice. Volumul de față cuprinde judecăți critice despre creația unor autori ca Valeriu Valegvi, Ioan Romeo Roșianu, Nicolae Dina, Iulian Chivu, Doina Pană Chira, Gabriel Dinu, Florina Ungureanu, Arpad Toth, Viorica Toaca Osipova, Silvana Andrada Tcacenco, Liviu Nanu, Katerine Mag, Nicolae Marinescu, Dan Șalapa, Nina Lavric, Ion Duduveică și alții, constituind tot atâtea argumente ale unui crez artistic plin de personalitate, în cunoştinţă de cauză, aflat pe un drum ascendent.

Oase de corăbii

„Privește-mă prin lentila uriașă a unei lacrimi”, își îndeamnă Florin Ciocea cititorul, de pe coperta cărții sale apărută la Editura Helis, Slobozia 2019, cu un lirism discret și o amărăciune tonică, ca un manifest al unei lumi plină de elan ideatic care refuză să dispară. Recuzita aceasta, a celui are

refuză să-și piardă visurile așa cum refuză să își piardă lumea reală este privită uneori ca o simplă slăbiciune. Contrariile acestea supuse dinamicii expansiunii și cuprinderii, neîncetatului proces al genezei, riscă să creeze un soi de iluzie optică dacă nu sunt gestionate așa cum se cuvine, conform legilor euritmiei. Din acest labirint, devine posibilă pierderea lumii, reducerea ei

la plenitudinea realului din interiorul eului: „În deșertul nostru interior/ Tristețea este singurul fluviu/ Care ne astâmpără setea/ Și atunci inventăm miraje/ În care trăim până când/ Moartea ne va arunca în altă dimensiune” (Deșertul nostru interior). În elementul eliberat al spațiului și timpului, poetul evocă, invocă, tranzitează un derutant spectacol introspectiv și autoscopic prin grilajul demiurgic al efemerității, având perspectiva reconstituirii evoluției, pentru că spiritul, chiar damnat poate deveni mirajul care luptă contra deșertului: „Când înveți să trăiești cu adevărat/ Ești deja bătrân/ Și diminețile îți desenează arabescuri ciudate/ În sângele obosit/ Și ai vrea să dormi/ Sub rădăcinile unui nuc tânăr,/ Unde liniștea construiește biserici imense de alabastru./ Când înveți să iubești cu adevărat,/ Vei realiza că fără iubire/ Lumea nici nu ar fi,/ Iar culorile cerului/ Nu ar avea niciun înțeles./ Niciodată nu e târziu să traversezi catedralele norilor/ În cămașă albă de mire!” (Când înveți să trăiești cu adevărat). Ca exemplu de tranziție, spaima bine articulată se plasează în răspărul unei previzibile melancolii păguboase, al unui mod placid de dezintegrare în acest eter ce nu își mai afirmă într-un mod autoritar esența. Nenumărate elemente ale peisajului poetic așează într-o lumină fabulos-domestică reminiscențele erotice undeva între ironie și sarcasm: „Un diavol mic și cârn mângâia pulpele femeilor de pe plajă/ Stârnind adieri răcoroase” ori „Construiesc socialismul multilateral dezvoltat/ În brațele tandre ale femeilor/ Sfidând gravitația/ Și legile tâmpite ale oamenilor/ Care proclamă fără rușine democrația/ În lumina perfidă a suferinței”. Noua resurecție romantică propusă de poet zboară deasupra deșertului ori deasupra mării, sfidează soarele fierbinte si norii diafani, traversează cavitățile sufletului cu vântul narcisist al amintirii „și coboară acolo unde dragostea/ a încolțit sub cruste seci și uscate”. Într-o asemenea natură poetică, eul primordial așează într-un cadru-oglindă, singurătatea, exodul spaimelor și al iubirilor, damnarea ca pe niște autoidentificări speculare, de o senzualitate mocnită. Poezia este privită ca o reflectare a propriilor neliniști, a raporturilor profunde cu simptomele unor goluri lăuntrice

sintagme literare

74

Atelier critic

și pitorescul esențial al existenței trăite ca unicul mod de supraviețuire în fața ciclicității iluziei și deziluziei:„Chiar dacă iubești marea/ Nu ai dori să fii îngropat în ea;/ Doar cei născuți acolo au dreptul acesta./ Și totuși, cimitirele marine/ Ascund în pântecele lor nesățioase/ Oasele multor corăbii,/ În care sufletele oamenilor uneori/ Rămân captive pentru totdeauna”(Chiar dacă iubești marea). Sub semnul unui nou început, al unei benefice regenerări, Florin Ciocea este un poet lucid aflat în plin proces de colonizare a unui spațiu mitic, securizant, un spirit neliniștit ce transmite neliniștea pentru a regăsi simplitatea certitudinilor întremătoare.

Cântece de iubit singurătatea

Prin cenușa tragicelor nedumeriri umane și trăi-rea solară a noilor revelații ale conștiinței de sine se „desfășoară” poezia Nuței Crăciun din recentul volum „Cerul din colivie” (Editu-ra Colorama, Cluj-Napoca, 2020). Glisând către propria proiecție a sinelui, pentru eliberarea din chircirea me-diocră a viului și resuscitarea necruțătoarei lucidități, po-eta renunță la masca statu-

telor provizorii în favoarea liberei forme de manifestare a libertății interioare, atingând articulațiile nevralgice ale libi-doului existențial, lovit de semnele indicibile ale eroziunii: „sunt plină de contradicții ca lumea de dumnezei/ uneori noaptea vine îngerul să mă salveze/ visează îmi strigă el... singurătatea stă la ușă ca un câine”. Că acest înger este des-prins din tranșeele tot mai adânci ale tragicului și metafizicu-lui nu ar trebui să ne mire... Această viziune dezolantă asu-pra lumii ascunde însă și o comunicare latentă dar plină de coerență asupra feminității și a unei destrămări evolutive și izbăvitoare a obsesiei timpului, unde visul e „măsluit” și pă-trunde cu forță printre gratiile impulsului de a rosti netrăitul cu aripile lui de lut: „mi-ar fi plăcut să fiu o femeie frumoasă/ să pot desface în fâșii transparente/ privirea ta opacă/ să o simt cum curge peste umerii mei goi/ să te pot minți/ doar puțin/ așa cum fac femeile frumoase/ cărora li se iartă totul/şi să te ademenesc cu un zâmbet/ luat de gata dintr-o pagină de vip/ iar tu să mă urmezi fără să eziți/ până la marginea lumii/ și dincolo de ea/ să uit toate întâmplările rele/ care m-au urmărit prin odăile de închiriat/ în care am locuit/ să mă privești în ochi iar sângele meu/ să urce pe o scară până la cer/ apoi să vină acel cuvânt nespus de secole/ să-mi in-tre în sânge odată cu aerul” (de dragoste). Demențialul joc

al aparenței trăită ca un soi de stare dublă de nostalgie și detașare se articulează cu expunerea în lumină a unor di-mensiuni ce indică fenomenologia reflectării, suficientă sieși dar totuși dependentă de reflexul specular sufletesc: „nu te lăsam să-mi vezi îngerul ascuns înăuntru/ partea luminoa-să din mine nu mai știa/ care e visul care realitatea/ zbu-ra mai sus decât norii/ acum singurătatea crește între noi ca o iarbă/ femeia din mine dansează singură”(exercițiu de vioară în alb). Contextul și semnalele ce trimit la alte con-traste, poetica precum o sferă în care poți căuta neliniștea spațiului invocat, de la implantarea oniricului la realitate, integrează cum nu se poate mai bine planul real psihologic, divulgându-i fațetele dublului și silogismele existenței dis-persate: „pe umăr îngerul/ îl cari cu tine peste tot îl hrănești îi cânți/ dimineața beți cafeaua împreună ți se confesează/ tristețea lui seamănă cu o piatră doar că e vie/ îl consolezi cum te pricepi mai bine îngerul te privește tăcut/ îți umpli buzunarele cu blândețea lui/ nu te simți singură ai învățat să-ți iei în fiecare zi/ viața înapoi fără să-i mai pui nicio între-bare/ pe umărul tău îngerul cântă”(cântec de iubit singură-tatea). Principiul polifoniei pare a sta, așadar, la baza acestei construcții lirice, bine camuflat sub voalul corelației dintre ideal și rațiune, al încarnării neantului, înfățișat în ansamblu. Din aceste viziuni lucide și pe undeva apropiate unei tânjiri a memoriei viscerale, Nuța Crăciun își construiește în parte răsfățul renunțării la deznădejdea existențială printr-un soi de elevație a tonului, calm elegiacă, care filtrează diferențele de temperatură ale trăirii nemijlocite prin densă meditație, și efervescență lăuntrică.

Contemplația umbrei

Poezia lui Valeriu Marius Ciungan pare a avea câteva semnificații distincte, care în evoluția lor ajung să se întretaie subtil, selecția acestora fiind mai importantă pentru poet, în continuitatea devenirii, decât contactul și nemijlocita relație cu drumurile lirice prestabilite dar lipsite de liantul necesar întregului. Garanția intensității trăirii, nevoia imperativă a unei alte

realități, larga deschidere a orizontului spre toate infinitățile sale creează acele valuri poetice, folosind o anumită doză de ambiguitate sintactică, menite nevoii dintotdeauna de echilibru în fața mișcării de flux-reflux a absurdului lumii

sintagme literare

75

Atelier critic

și a propriei naturi umane. Volumul „Prin lentila umbrei” (Arhipelag XXI, 2016) caracterizat de Adrian Popescu drept unul de „un lirism aparte, care se structurează deseori în mici scenarii cotidiene” conține destule ingrediente lirice provenind din descoperirea magiei interne a cuvântului și avatarurilor umane. Prin tehnica succesivelor schimbări de perspectivă asimilarea sensului acut al căutării, al travestiului melancolic și nu de puține ori ironic dau un sens introspectiv demersului: „și beam un păhărel înainte să închidă de-nviere/ băieții înviau pe rând, pe rând mureau la datorie/ lângă paharele de coniac, doar pentru a-nvia lângă paharele de bere/ și așteptam lumina rezemat lângă perete (zidul sfânt)/ răvașul îl uitasem, poate nu-l scrisesem niciodată/ așa-mi fusese scris și luna răsărea pe lângă vârful de bocanc în baltă/ și scormoneam după lumină în pământ/ „Hristos a înviat din morți/ cu moartea pre moarte călcând”/ cânta și pentru mine corul bisericii din cartier/ lumina căutam în balta nopții/ și istovit după atâtea învieri ratate/ mai scormoneam după lumină în pământ” (Înviere)

Metamorfoza miraculoasă a sensibilității și dezinvoltura frazării implică o reasumare a motivelor, creează aceea țesătură organică a orgoliului și umilinței, a lașității și curajului, aflate în continuă mișcare. Drumul cu acest carusel redă dimensiunea efemeră a existenței și cea a absolută a esenței, propriile angoase și dileme. Confruntarea inconștientului, a informației sale genetice conduce la un proces de sublimare a experienței existențiale și la o migrație a emoției pe traiectul unei deschideri lente înspre imaginea revelantă, reflecția contrareității și dirijarea percepției sale: „intra soarele/ prin tălpile umede de rouă/ prin coastele fumegând a ceață/ se deschidea prin mine spre pământ/ o altă dimineață/ prindeam rădăcini de lumină/ sămânța mea boemă se risipea în vânt/ și plete blonde-mi răsăreau în soare/ și plete blonde răsădeau cuvântul în pământ/ între soare și pământ/ eram numai eu: ca o fereastră/ prin care se zărea o altfel de lumină/ mai pură/ mai ecleziastă” (Fereastra)

Prin astfel de poziționări, poezia lui Valeriu Marius Ciungan reproduce adevărate combinații volatile de seninătate și obsesie. Articulate în secvențe, ipostazele sale utopice, regia banalului fastuos, bine ținut sub presiune se exprimă prin filtrul unui flux viu deloc temperat pentru a traduce parcă un soi de lehamite fixată ba cu spaimă, ba cu ironie. Miza aparte a rostirii sale poetice, este încercarea de surprindere a imaginii intacte a lumii cu toată idealitatea și principiile ei de incertitudine, fapt ce declanșează, firesc și autentic, resorturile memoriei: „privește/ lângă tine/ sunt eu/ vocala ce-ncepe/ imediat/ lângă umărul tău/ sunt un om simplu/ cumpătat/ care-și drămuiește/ vocalele/ pentru ca/ acest poem/ să nu se sfârșească/ niciodată” (Un om simplu)Inițiere în iluzie

Inițiere în iluzie

O realitate îndelung dezbătută este aceea a faptului că separarea umană este o iluzie atâta timp cât o persoană alege să fie ea însăși, nelăsându-și substituite valorile, strălucitoare miriade nonseparabile, ale unei identități totuși instabile. Impasul acesta al pulverizării eului, al descifrării legilor firii și depășiri falselor daruri ale mândriei îl preocupă în egală măsură pe Vali Orțan în al său

volum „Jurnalul unui imbecil” (Editura Alana, Slatina 2020). Observator atent și sensibil al inconstanței fugare și fragile, al nucleului crăpăturilor lumii și a marilor porniri declanșate de spiritul vizionar, receptate într-un anumit timp și anumite locuri, poetul se află în căutarea nu a minciunilor poleite ci a unei necesare utopii care să îi permită extirparea unor obsesii: „înainte de abandon/ trebuie să simți o liniște/ ireală/ ca atunci când te pierzi/ în pădure și nu se aud/ nici ciorile/ ca și când șenile de tancuri/ au trecut neauzite/ peste oasele tale/ trebuie să simți că/ ai putea să-ți iei arterele/ venele/ capilarele/ și să croșetezi din ele/ o cămașă de zale/ să-ți apere sângele/ de tristețea/ de după” (preludiu). Ca niște animale tentaculare, temerile, consecința contactului cu realul și produsele sensibilității profunde (uneori vise deghizate) alcătuiesc aceea osmoză a sentimentelor și migrarea lor înspre vastitatea risipită și eterna schimbare: „visele nu mor niciodată/ din când în când/ încep să se ofilească/ și se usucă/ hrănind pământul/ sufletului/ pentru nașterea/ altor vise/ doar absența ta/ mă poate face/ să visez/ altfel/ trăiam visul” (brown). Abandonarea visului ca o matrice indistinctă în capcana frisoanelor stărilor presimțite este desigur o opțiune existențială, validată de presanta devenire. Fracțiunea de secundă ce declanșează acest resort pare a conduce la o pietrificare a memoriei. Conturul energic al impulsului erotic se subțiază însă printr-un act al reflexiei. Sentimentul instabilității și al voluptății sale dus pana la un pas de anihilare pare a fi mai ușor de intuit decât de înțeles: „se ia o dragoste de mână/ și se plimbă până la/ capătul mirării/ se ia mirarea de mână/ și se plimbă pană la/ capătul tăcerii/ tăcut/ vei simții că ai mâna goală/ și suferi că ai pierdut/ ceva ce nu ai avut/ niciodată”(antidepresiv). Prin habitaclul tristeții și al iubirii fenomenale se întrevede, pe lângă sunetul confuz al dezamăgirii irepresibile, aureola aparent haotica, ușor melancolică a calului troian (degrevat de tragic) al conștienței atroce: „în fiecare zi participăm la un/ casting pentru moarte/ cândva vom fi aleși și/ vom fi

sintagme literare

76

pe cont propriu” (setea din priviri). Probabil că evoluția lui Vali Orțan va crește constant pe același drum, ca un protest împotriva uitării de sine. Prin intermediul cuvântului, dintr-o perspectivă esențială, orientarea sa în labirintul imaginilor trimite la alte experiențe, făcându-l să se întoarcă dinspre strălucire înspre întuneric și viceversa. Conștiința sa poetică abstrasă tiraniei derizoriului este ea însuși un poem al înstrăinării și contradicțiilor, pus pe masa de operație a demiurgicului, într-o fabuloasă interferență a viziunii cu timpul biologic, în fond un autentic culoar al încercării de a înțelege: „nu mă plânge suflete/ încă sunt viu și recunosc/ că-mi plac cântecele de/ dragoste în limba rusă/ chiar dacă nu știu nici măcar/ zece cuvinte în limba respectivă/ încă sunt viu și recunosc/ că mi-e milă de cei ce/ rămân la marginea pădurii/ din comoditate sau frică de necunoscut/ refuzându-și farmecul/ sălbăticiei/ nu mai plânge suflete/ încă sunt viu și recunosc/ că-ți dau sfaturi de teamă că/ doar mi se pare că/ încă sunt viu” (nimb). Acestea sunt câteva din reperele unei incursiuni poetice plină de luciditatea trăitului și frenezia nostalgiei sale, ca un proces al decantării victoriilor și înfrângerilor, însă niciodată considerate definitive: „să nu te crezi niciodată mai/ presus de alții/ vor crede că ești arogant/ și vor da cu pietre/ să nu fi niciodată umil/ în fața altora/ vor crede că ești slab/ și te vor călca în picioare/ să nu-i spui niciodată unei/femei că ai muri pentru ea/ va dori să verifice” (mozaic).

Clepsidra cu sentiment

Explorator al unor teritorii lirice asupra cărora se coboară un fel de pace ciudată, prin suspendarea timpului real și chiar ieșirea din acesta sub semnul diferitelor configurații ale eului său, se dovedește Dumitru Tâlvescu în cele două volume ale sale „Cornucopia” și „Prosperia”, ambele apărute la Editura Școala Ardeleană în anul 2018.

Acest corn al abundenței poetice, oprit în timp-oglindă prin obscurizarea realității, într-o

încordare frenetică și iluzorie subminează elanul sentimental printr-un puternic sentiment alienării și angoasei: „Mi-e greu să știu cum se duc toate/ Spre vortexuri prea negre, nesătule/ Cele bune, la fel cu cele rele-n șoapte/ Dispar dintr-un prezent asasinat fără scrupule./ Nostalgic trec, cu primăveri pierdute/ Ce caută-n van perechi printre ispite slute/ În calmul zilei ce se strecoară blând/ În sufletu-mi deschis eu

Atelier critic

simt un dor crescut./ La întrebări, răspunsurile-s mute/ Privirile îmi rătăcesc cernute/ Pot doar în gânduri să mai înviu o lume/ Așa cum o doresc, dar n-are nume.” Totuși, apetitul pentru divagații lirice și situații revelatorii pe traseul de la naștere la apogeu și stingere afișează o resemnare aparent candidă și senină sub care zvâcnesc piruete insolite către paradoxul și frăgezimea substanței, cu sentimentul desprinderii

de lume: „Clepsidra cu sentimente s-a spart/ N-o mai întoarce nimeni, pereții i-au crăpat/ Iar ele stau grămadă, la un loc/ Sclipind ca ceara, arzând fără foc/ Nu mai vibrează visele-n cleștar/ Stau acum speriate, privind duplicitar/ În spațiul din jur se pierd fir cu fir/ Urme de ceață în timp ce respir/ Alt aer, mai liber și mai dezinvolt/ În care doar cuget și nu mă revolt.”(Clepsidra cu sentimente).

Non umanitatea constrângerilor și împingerea acestora în zona aparențelor conduc spre un anumit sens al reificării, al incongruenței predestinării și pierderii de sine, prin disoluția în marginalitate mai curând decât în mutanții emoționali ai viziunii.

„E doar un drum ce înspre Styx se duce./ Charon așteaptă moțăind/ Cu o barcă-n plus, să ne încapă./ Răsare ochiul orb și râde”, notează febril poetul din acest climat prescris, ca o reflectare conștientă a propriilor neliniști scindate de refuzul lamentării și aspirației la ataraxie.

Risipirea în timp și captivitatea lăuntrică încorporează reflexele cele mai obișnuite, folosite ca niște drone de recunoaștere ale conștiinței plăsmuitoare capabile să anestezieze stările agonale, ca fundal al elegiei originare: „Moartea, la fereastra oarbă face semn cu mâna/ Mai cade un cer peste mine/ Inima se oprește din nou/ Călcâiele mă dor/ Încet, prind rădăcini/ Din mine răsar crengi/ Carnea e străpunsă de muguri/ Înfloresc încet/ În fața ferestrei în care moartea face semn cu mâna!”(Sfârșit)

Prin aceste tentative de extincție a conștiinței, metamorfozate poetic, Dumitru Tâlvescu străbate treptele trăirilor, ale avatarurilor descumpănitoare, fără a da senzația unei vânători de absolut ci doar a unei pendulări pline de nostalgie existențială împinsă uneori până la sfidarea orgolioasă a clivajului parabolic dintre aparență și esență.

sintagme literare

77

Atelier critic

GHEORGHESIMON

Adevăr și cunoaștere poetică

Semne și indicii. Actul cunoașterii umane e unul poetic, prin excelență. Presupune, mai intâi, ascultare a glasului interior, deslușire a sunetului originar, din șuvoiul tiranic al vorbelor comune: Când scriu de fapt spăl cuvintele/ de mizeriile în care sunt atrase/ în discuţiile zilnice/ silnice/ de asta, continuu/ sufletul şterge de îndoială/ toate subînţelesurile din cuvinte/ dar vine nemernicul/ dar vine creatura odioasă/ dar vine pramatia fără scrupule/ de zi şi de noapte/ şi îşi şterge picioarele/ de sufletele noastre (Poemul exorcist) Nu e deloc o scriere în răspar, ci o cu totul nouă valoare de întrebuințare, un mod nou de a face literatură, de a surprinde creația. Accentul etic însoțeşte fiecare scriere a sa. Tensionarea dinamică face din creația lui AAGh una de suspendare a trecerii, de locuire în contemplare, spre o mai dreaptă cinstire a Cuvântului.

Creatorii și făcătorii de cuvinte. Explorator al sufletului uman, AAGh e un recuperator a ceea ce a mai rămas ascuns, tainic, din subterana pătimirii umane. Scoate la lumină câte un cuvânt și fiecare cuvânt atrage alte cuvinte. Ar putea scrie până la moarte despre orice, numai că nu, pentru el, impresia e ceva care ne lasă pe dinafară, fără nici o cale de acces spre interiorul deteriorat al omului.

Din simple alcătuiri de cuvinte nu e posibilă întruparea. Logosul divin e acum răvășit prin ricoșeu, prin îngânări stângace şi lamentări de trecute vieți. AAGh e neiertător cu făcătorii de cuvinte, gropari ai limbajului, mimetici deșerți ai unei arte care nu iartă, de nu-i răspundem pe măsură și în măsură de a-i da expresie. O altă cale nu avem la îndemână spre eliberare din haosul entropic al răspândirii și al risipirii.

Act și Actualizare. În poetica sa, peremptorie, de înaltă ținută a semnificării, ruptura și fractura clipei, trezirea și tresărirea, sunt o cale de cunoaştere poetică, revelatoare. Numai că ea ne apare, chiar în timp ce citim și uităm că trăim, prin acel brusc, acel deodată, acea neașteptată trezire, în plină zi,, în plină lumină și nu la umbra vreunei

păreri de sine. Şi, deloc, în noaptea sau în întunericul vreunei orbiri. E aici metamorfoza kafkiană, mai curând decât revelația iluminării. Breșa, rana, nimbul, fractura, trezirea sunt simultane, concomitente și nu în succesiune, ca moarte a timpului. Mesajul poetic al lui AAGh e de a nu rămâne cumva înfricoșați, de a păstra și ultima picătură de viață.Timpul, temporizarea, încetinirea ritmului, înseamnă mortificare, cale șubredă a falsificării, a mistificării, în cele din urmă. Scenariul îngropării, al conspirării, al masificării, îi repugnă, îl irită, îl face să se întrebe dacă mai poate fi ceva care să ne salveze din slăbiciune și din neputință, fideli moștenitori ai căii de mijloc, mijlocitoare de primejdii și intemperii orbitoare.

Tandru și timid, sfios chiar, în vădit contrast cu scrierea sa răspicată, AAGh e poetul unei singure și singulare cărți de iubire. A da viață cuvintelor, a însufleți duhul Logosului dogoritor, a face să respire firul de iarbă și să lăcrimeze roua dimineții. A ne face să auzim greierul ascuns în rana cuvântului, în cuibul tăcerii. Să fim adică auzire, să tresărim, să fim vedere şi auzire, în temeiul unei mai bune

întocmiri, fericiți ziditori, cu pregnanță de argonauţi, cu înrâurire de ierarh, în timpul sfintei liturghii, cu o presimțire a morții, imediat ce ne apare ca primejdie, cu o bună îndrăznire față de cele biruitoare, cu putință.

Singular, personal, AAGh scrie ca în fața lui Dumnezeu, dă seamă despre cele prin care ne asemănăm, și, mai cu seamă, despre ceea ce ne desparte și ne îndepărtează de noi înşine. Deși, scrie cum respiră, în văzul tuturor, noi îl căutăm prin vizor, bănuitori, temători,

curioși să-i aflăm punctul vulnerabil, să-i întoarcem cuvântul, să-i silabisim tăcerile sale aspre, de moarte. Nu-l vom găsi decât îngândurat, refugiat în aprige confruntări cu sine, tot pe atâtea alunecări și inconsistențe în abisul uman. Cu toate astea, în ciuda ocultelor arcane ale puterii suverane, el se simte mai bine în largul celorlalți confrați, conferindu-le prinos de bună primire, în spațiul atât de trainic al prieteniilor literare, între creatori, care îşi cunosc mărginirea și limitările impuse de actul nobil al creației.

Neuma și pneuma. Fiecare poem e și conținut și conținător, un întreg rotunjit până devine sferă; șlefuire a marginii, până devine contur, circumferință, în chiar miezul clipei. Circumspect, supect de exact, emergent, dinamic, uimit și uimitor de sprinten, pentru AAGh actul scrierii e unul de cunoștere. Interogativ, în toate versetele sale gnomice,

sintagme literare

78

Atelier critic

agonice, cu final deschis, ne lasă nouă bucuria adevărului, adevărul poetic, nedespărțit de adevărul uman, în stare gravă, în urgența rostirii, până nu se ofilește și nici să moară litera de tot, de tot ce o însuflețea, cu o clipă mai devreme, la începutul scrierii, pe când poetul avea încă toată puterea asupra ei, de a struni, da a o rosti, cum ai respira: când am vrut să spun lucrurilor pe nume/ am descoperit că lucrurile nu mai aveau nume. ( Fragmentarium) AAGh e poetul spațiilor largi și al timpului concentrat, centrat într-o clipă, de a face din lucrarea firească a așteptării, una a cumințirii, a potolirii și a ocrotirii.

Actualizarea, permanenta confruntare cu prezentul, în vioiciunea şi graba de a ne spune ceva, firescul, ascuns sau pierdut, îl derutează și ne face atenți la ceea ce ne scapă. Cum le-a scăpat Sfântul din icoană, pentru a fi o lume întreagă, pentru a fi liber în lumea largă, pentru a vedea cum e omul surprins în trăire, atent foarte atent să nu-i scape cumva ceva, tot pe atâtea capete de acuzare și de recuzare. Cea mai gravă fiind aceea a desenului, ca o prăpastie, ca un abis, în care putem cădea, cum ne-ar fura mintea cineva, cum ne-ar fugi mintea spre ceva care ne scapă.

AAGh ne propune o poetică și o etică a scrierii. Creația se cuvine a fi încununată și celebrată cu aura cuvântului. Din cele simple, din cuvinte la îndemână, e posibil, ca într-o ordine, și numai în ordine divină, să devină să fie o zidire vie. Să tresară fiecare literă, rostită acum pentru întâia oară. Nu poate fi a doua oară, nu poate fi repetată clipa dintâi a rostirii divine. Poezia are durata clipei. Poezia e starea princiară a omului, când aude, când se aude. Nimic mai ușor, nimic mai simplu, am putea zice, decât să scriem precum AAGh. Numai că el nu imită, nu îngână, ci ridică la putere, ușoara viață, umana trăire, când nu știam ce nume anume să-i dăm. Poetica sa e una teribil de simplă, cumplit de firească, dar atât de gravă, prin înrâurire, care ne surprinde nepregătiţi parcă, imprevizibilă prin brusca răsucire, prin neașteptata alunecare în gol, prin încercarea de restarurare a chipului dintâi al Cuvântului.

A zecea fericire a poetului AAGh e una de implicare, de regală simplitate, de augustă trăire, sub imperiul clipei, al darului divin al vieții, de a nu ști, de a nu afla, de a căuta zadarnic și de a primi un răspuns amarnic. Stelele sunt simultane şi nu în succesiune, cum sunt clipele omului, desăvârșite doar prin moarte. Darul lui Dumnezeu cel mai de neprețuit e darul neștiinței. Alternativă, pentru om, pentru viața omului, nu-i decât să urmezi, să fii pe cale, chiar dacă abruptă, chiar dacă brusc, întreruptă. Aceasta e fericirea poetului, de a ne surprinde din mers din neoprire, din căderea pe gânduri, din blocaj interior. Praf și pulbere

sunt toate la capătul vieții, numai că pierderea sau pieirea e doar în mintea captivă. Viața e neîntrerupere, ardere de tot, flacără fără cenușă, fulger captiv e omul viu.

Vorbirea și tirania sunetelor în gol, șuvoiul aluvionar al semnelor moarte, ca semințe ce cad pe o piatră și nu în pământul roditor. Acesta e punctul vulnerabil al sufletului uman, de a se lăsa furat de impresii care nu-l ating, divagând și navigând pe o suprafață lucie, fără clipiri de mirare. Şi toate se întâmplă spre mirarea noastră, fără voia noastră.

Poemele din Comunitatea artistică, toate, și fiecare în parte, sunt concomitente rostiri, cu însoțiri și răsuciri de sensuri, înțelesuri, adevăruri, până la epuizarea oricărei încercări de a le salva cumva, prin cea mai nobilă dintre arte, poezia, de a fi răspunsul bun la o chemare din adânc, din adâncimi de suflet, abisale. Şi, implicit, implicat, trezit, prin tresărire de sine, diafan, transparență, oglindire, reflex, reflecție și aprigă citire, urgentă scriere asupra a ceea ce ne scapă ca apa printre degete.

Trup și suflet. Când se întâmplă să ne dăm seama de această minunată alcătuire, de natura intimă a omului, ca entitate și încununare a creației, atunci, abia atunci realizăm că natura umană e în așa fel concepută, încât să nu poată fi distrusă și nici nimicită. În chip distins și evident, fiindu-i acordată o calitate şi o înzestrare teribilă, severă, de împlinire prin toate ale vieţii şi de dumirire asupra înțelesului adânc al Întrupării. Întruparea Logosului e mai presus de cuvânt, de cuvinte, e o bună vestire făcută omului, ca eliberare din litera ucigătoare. Prin excelență, poetul presimte acest freamăt interior al duhului, în modul cel mai simplu cu putință, cu mijloace lexicale, elementare, trezit, ca din moarte, sufletul, atent, conștient, că ceva se coace înlăuntrul omului, ceva ascuns, greu de deslușit, și doar lui, dezvăluit, ca o creștere și o însuflețire, un fel de putere de a da chip unei închipuiri.

Adrian Alui Gheorghe e un biruitor asupra nimicniciei. Descifrarea unui cod îi reuşeşte din prima încercare, de fiecare dată, cu fiecare poem. În solitudine și în intimitatea absenţei, el anunță și ne vestește o bucurie pe care o trăiește, singura, la îndemână, fericirea de a scrie și de a vedea ce se întâmplă în lăuntricul fiecărui suflet, în duhul fiecărui cuvânt. Din înclinare firească spre scriere, deodată se întâmplă ceva în viața poetului, odată cu moartea prietenului Aurel. Îi va publica ultimul poem, ca pe un testament literar labișian. Din clipa aceea, AAGh nu-și va mai îngădui nici un fel de compromis. Categoric, determinat, dedicat doar artei cuvântului, poetul nu-şi va permite vreo ezitare, vreo evitare, în fața inevitabilei morți. Compromisul cu moartea fiindu-i interzis, i-a rămas supraviețuirea prin arta cuvântului.

Fiecare poem al său e o artă poetică, o luare aminte

sintagme literare

79

Atelier critic

asupra puterii nimicitoare a omului, prin cuvinte, când ne lăsăm în voia lor, când suntem seduși de cuvinte, când culegem capete de cuvinte, precum bătrânica din parc: Maria a suspinat lângă floarea de trandafir.// Filip a venit şi a spart/ cu o clipire de pleoapă/ norul cu ploaie.// O bătrână aduna capete de cuvinte din parc/ cu care îşi încropea povestea propriei vieţi/ emana aşa o tristeţe de câine/ hăituit de stelele altor ceruri. (De la faţa locului)

Moartea are timp, dar nu are moarte. Nu are nici o putere asupra cuvântului. Și chiar de nu vom avea cuvinte la îndemână, vor vorbi pietretele, piatra din capul unghiului, fără de cuvânt. Rana, pecetea, runa, stâlcirea, cum, dintr-un poem al lui AAGh, va înflori corcoduşul, chiar după ce a fost retezat. I-au rămas intacte rădăcinile. Vlăstare și mlădițe, răsărite din pomul vieții, vor fi viitoare fructe, rodnicie, din pomul cunoașterii.

Poetic şi noetic. Așa ne apar poemele lui AAGh., poetice, noetice. În întregul creației lui AAGh nu moartea e pricină a scrierii, ci cruzimea uciderea, mortificarea clipei, mototolirea paginii albe și împotrivire în faţa vieţii, când omul a devenit un obiect de unică folosință. Nu există a doua oară. Nici nu ar fi posibil. Iisus nu moare de două ori, numai noi îl răstignim a doua oară. Adevărul, când ia chip uman, e de o cruzime și de o ferocitate inumană. Zice undeva poetul, întristat de moarte: Nu dați omul pe mâna oamenilor. N-au milă! Iată: l-au batjocorit, l-au umilit, l-au zbrâncit, l-au hulit,/ l-au clevetit, l-au trântit, l-au ciupit, l-au chinuit,/ l-au lovit, l-au ridiculizat, l-au aruncat, l-au crestat,/ l-au împins, l-au întins, l-au bătut,/ l-au împuns în coaste,/ în pântece,/ în piept,/ l-au strâns de gât.// L-au omorât. (Sfântul) Are cineva curajul de a privi urgia, are cineva puterea de auzi zvâcnetul acestei inumane schingiuiri, ne întrebăm, noi, de pe margine, nevinovați privitori, complici asistenți de ocazie, fără de nici o instanță, care să ne condamne. Numai un pictor, Holbein cel Tânăr, a avut puterea de a surprinde nimicirea și sfârtecarea de pe chipul lui Iisus. În fața acestei desfigurări, Dostoievski a înmărmurit, a rămas cutremurat. Nu se mai putea ridica. Nu căderea, ci decăderea umană l-a înfricoșat. Nu există limite spre Infernul degradării, al decapitării omului.

Bref. Poetul Adrian Alui Gheorghe, ia-l de unde nu-i: Nu se poate, nu se poate ca în lumea asta/ de când e ea lume un om să nu fi luat/ în palme un bulgăre de pământ şi să-l întrebe:/ nu vrei să fii din nou inima mea?// Şi nu se poate, nu se poate/ ca în lumea asta,/ de când e ea lume/ măcar o dată/ bulgărele de pământ/ să nu fi răspuns/ da. (Nu se poate). Humuleștean, pare a fi un fel de humă însuflețită, trecută prin sita Cuvântului. Numai că el, poetul Adrian Alui Gheorghe, e numai și numai al lui, ale lui, stil și compoziție, în tot ceasul și în tot locul, în tot largul unei fantezii, din cele patru zări, nezăvorâte, izvorâte din cutezanță, din bună îndrăznire, din Logos întrupat, deodată. Și din întreg, parte. Și din parte, întruchipare de om viu, cu Alui Gheorghe, nume și chip, har și dar, nemaipomenit, bob de grâu dat în spic.

Condiţia pământeanului e una şi aceeaşi, eternă, în tot veacul, în tot ceasul, în toată clipa, în toată vremea şi în tot locul. Numai că vremea nu stă locului, iar locul se înnoieşte, cu fiecare moarte a clipei. Moartea ne găseşte nepregătiţi, oricât am medita asupra ei. Moartea nu e o temă de reflecţie, ci doar o lucrare spre desăvârşire. În loc de ultima mesă, ultima masă. Poetul AAGh sugerează moartea morţii, a sfârşitului, a revelaţiei finale, când ne va fi dat un nou cer şi un nou pământ : Căci într-un pămînt nou/ în care nu ai îngropat pe nimeni/ moartea nu poate să prindă rădăcini/ în fiecare om este un popor/ greu de guvernat. Sfâşierea interioară e alienare, anxietate a sufletului, răpus de neputinţa de-a se supune. Sieşi, mai întâi.

Fiind înzestrat cu harul humuleştean al amânării, urmându-şi calea dinamicii interioare, prin trăire şi mărturisire, prin colocvialul atât de firesc, AAGh face ca moartea să ne fie familiară, chiar oaspete, în casa inimii înfricoşate: Ultima masă e ca şi prima:/ ne alimentăm frica. Moartea și cuvântul, întruparea și veșnicia, poezia, iată temele unei poezii în stare de urgență, iar poetul Adrian Alui Gheorghe, copleșitoare prezență în vremuri de secetă, ne întâmpină și ne fericește prin lumina Verbului său creator, mântuitor.

sintagme literare

80

Atelier critic

LADISLAUDARADICIMigranţi fără bagaje sau pentru o tipologie

a personajelor lui Constantin Stancu

La trei ani de la apariția romanului Vadul ars (2016), cronica postrevoluționară a destinului unui oraș de provincie cu o industrie monocoloră, Constantin Stancu ne oferă cel de-al doilea volum al ambițioasei sale trilogii, intitulat Migranţi fără bagaje (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2019).

Falimentat de interese obscure, dezmembrat și vândut ca fier vechi de firmele unor acoliți politici, combinatul siderurgic, care a hrănit oamenii din Vadul Ars și împrejurimi timp de un secol, a devenit de-acum istorie, interesul autorului focalizându-se pe destinele oamenilor, personajele fiind în mare parte aceleași ca și în primul volum al trilogiei.

O radiografie obiectivă a societății românești postdecembriste, așadar, o societate ireversibil marcată de jocuri de putere, de goana după câștig, unde corupția e literă de lege. Scriitorul ne propune un roman despre oameni, buni și răi, prinși în iureșul evenimentelor, fie acasă, în mica lor urbe de provincie, fie într-o Europă a migrației, într-o perioadă în care timpul, ca să-l parafrazăm pe Marin Preda, a încetat cu desăvârșire să mai aibă răbdare.

Asistăm astfel, printr-o narațiune migălos dozată, structurată aproape cinematografic, la o permanentă luptă pentru putere și înavuțire pe de o parte (în tabăra lui Bebe Apostol, Ion Ardeleanu, Moise Buzatu, Ioan Jude, Gigi Zugravu și ceilalți), dar și pentru supraviețuire biologică și spirituală, pe de altă parte, incluzând dragoste și speranță pentru întemeierea unei familii, într-o dramatică încercare de păstrare a credinței și a demnității, în paralel cu preocupările ambițioase ale unor idealiști, intelectuali de marcă, de relevare și recuperare a trecutului istoric, din această categorie făcând parte avocata Ana Nor, profesorul Toma Bucur, Nicolae Turcu din Londra (apărător și găzduitor al emigranților), profesorul și scriitorul Radu Costin, Ioan Hora (directorul centrului creștin din Vadul Ars) și așa mai departe.

E firesc, așadar, ca unul din punctele forte ale romanului să-l constituie personajele, Constantin Stancu dovedindu-se a fi un bun observator al naturii umane, iar portretele sale, surprinzând tipuri, caractere diverse, să devină reprezentative nu doar pentru o comunitate, ci și pentru întreaga societate, în perioada în care trăim. Portrete dinamice, de altfel, căci autorul își prezintă eroii în acțiune, fie că e vorba de solidaritatea de peste hotare a dezrădăcinaților, de pasiunea

sinceră și dezinteresată a unor intelectuali de cunoaștere a trecutului istoric al zonei, sau, la polul opus, de cei puși pe căpătuială, angrenați în aranjamente și jocuri politice, dar și discutabile afaceri profitabile.

Astfel, fără a minimaliza complexitatea și profunzimea semnificațiilor umane, istorice și sociale ale romanului, personajele lui Constantin Stancu se grupează ele însele în două mari categorii: cei cu demnitate și cu suflet curat, empatici, oameni de bună credință, cu dragoste pentru Dumnezeu și semeni (cu care romancierul se identifică, încercând să le acorde o șansă), și cei care au renunțat la asemenea valori în favoarea banului și puterii, glisând ireversibil pe panta înșelătoriei și a corupției, a dezumanizării și încălcării fără remușcare a legilor scrise și nescrise. Desigur, între cele două poluri poate fi identificată și o zonă de tranzit, existând și personaje care oscilează într-o parte și alta.

În centrul romanului se află avocata Ana Nor, marcată încă de moartea suspectă a iubitului ei, Ilie Talan, cel care, în romanul Vadul ars, încercase să salveze combinatul. Plecată la Londra, Ana își caută identitatea, își caută sufletul. Câștigă bine la o firmă de avocatură, fiind apreciată de superiori, de colegi, însă viața ei este departe de a fi împlinită: asistă la o serie de drame care se petrec în jurul ei, făcând eforturi să-și ajute compatrioții, dar și alți emigranți (precum Mariana Vrabie, victimă a traficului de carne vie, enigmaticul Ilie, compatriotul amnezic care nu-și amintește decât numele, sau nigerianul John), ajutată, la rândul ei, de Nicolae Turcu (Nick) care lucrează la un azil londonez, precum și de preotul Mihai Baltag. Deși bine integrată profesional, Ana este vădit marcată de manifestările de xenofobism, de intoleranța londonezilor față de străini. Se apropie sufletește de Toma, profesorul scriitor din Vadul Ars, revine în țară pentru a demara o mică afacere, dar toate îi sunt împotrivă, oamenii, realitățile sociale, politice. Pleacă din nou în Germania, unde îngrijește o bătrână. Deschisă la nou, vizitează muzee și obiective turistice în aceste țări.

Un sentiment constant al celor plecați este, desigur, dorul, de cele mai multe ori dezrădăcinarea având efecte dureroase. Departe de copii, de cei dragi, la sfârșitul unei săptămâni de muncă adesea umilitoare, femeile emigrante își găsesc refugiul în beție și depravare. Pe Ana o dezgustă spectacolul obscen oferit de acestea, considerând că ”viața este un dar, merita să te lupți pentru el, să prinzi ceea ce-i frumos în palme, să simți căldura irepetabilă a unor vorbe, gesturi…” În paginile care îi sunt dedicate, îl simțim ades pe poetul Stancu: ”După ce a stins lumina din garsonieră, pe fereastră apăreau raze de lumină, era un joc. Ana a încercat să prindă sensul jocului, era inutil. Londra avea secretele ei. I s-a părut că o pasăre s-a izbit de ceva din balcon. A fost o iluzie, un semn”.

Îndrăgostită de Toma Bucur, Ana retrăiește parcă povestea tragică a iubirii ei cu Ilie Talan, cel care s-a temut să-și unească destinul cu al ei. Fără a deveni un ”migrant fără bagaje”, Toma a ales o altă cale de a evada din calea

sintagme literare

81

Atelier critic

realităților dure din Vadul Ars, scriind romane de aventuri. Traduse în limbi străine, acestea se vând bine peste hotare, pentru moment câștigul mulțumindu-l. O iubește pe Ana (”cea mai tare aventură pentru un om e dragostea”, îi scrie, ca dedicație, pe o carte), se simt bine împreună, dar în același timp îi este teamă de un angajament. Caută apropiere, apoi se îndepărtează din nou, abia în final asumându-și iubirea, pregătit pentru întemeierea unei familii.

Cu câteva excepții, personajele lui Constantin Stancu s-au îndepărtat de propria lor identitate, esență, înstrăinați chiar și în propria lor țară. Prinși în jocurile puterii, ale intereselor, unii vor realiza acest lucru, însă prea târziu pentru a se mai putea salva. Nu întâmplător, naratorul îi surprinde, adesea, privindu-se în oglindă.

O excepție este, poate, cazul lui Ioan Jude care, deși are un birou de consultanță (pentru că ”cele mai sigure afaceri sunt falimentele, deșeurile, înmormânările, sănătatea, gunoiul…”), acceptă propunerea lui Bebe Apostol din capitală, să ducă pașapoarte false în Ungaria, împreună cu Bil Zugravu, fiul parlamentarului de profesie Gigi Zugravu. Jude trăiește sub efectul unui drog modern: fuga după bani și putere. La un moment dat însă are și mustări de conștință, un moment de luciditate, de cotitură: îl caută de Ioan Hora de la centrul creștin, discută despre problemele orașului precum înmulțirea divorțurilor, migrația adulților, numărul mare al copiilor abandonați. O soluție ar fi întoarcerea la spiritualitate, una din concluziile romanului lui Constantin Stancu fiind că starea noastră spirituală poate modifica echilibrul din univers.

Într-o lume a puterii, a intereselor, agresivitatea își va face loc din păcate tot mai insistent, aceasta manifestându-se de la penibile altercații verbale sau fizice, în public (dintre fostul primar și un consilier local, de pildă), până la crimă. Autoritățile nu par interesate în descoperirea adevărului, cum s-a întâmplat de altfel și cu Ilie Talan. Istoria se repetă și în cazul lui Radu Costin și al lui Alex Feraru, directorul casei de cultură, împușcați cu o armă de vânătoare în situl arheologic unde se presupunea că ar fi existat comori ascunse. Uciderea eruditului Radu Costin, scriitor pensionar, pasionat de istorie, om de o bunătate și o eleganță comportamentală de excepție, e revoltătoare, până la finalul romanului adevărul despre această tragedie rămânând un mister.

Migranţi fără bagaje este un roman al prezentului și al zilei de mâine, dar în același timp și al trecutului. Desele referiri la istoria locului, la vestigiile din zonă, monumente, castrul roman, din preocupările lui Radu Costin sau însemnările rămase de la profesorul Mircea Neagu, sunt un argument în acest sens. Cei doi sunt preocupați de două aspecte: dacă cei dinaintea romanilor și dinaintea dacilor nu erau cumva canibali (s-au găsit cranii cu semne ciudate, dar nu și morminte) și dacă în zonă erau semne vechi ale unei limbi scrise și vorbite. Concluzia celor doi erudiți este că istoria se

repetă: migrații ale oamenilor a avut loc și în trecut, chiar și în antichitate, la fel se întâmplă și acum, poate chiar mai dramatic. Când o societate nu poate garanta supraviețuirea membrilor săi, aceștia se văd siliți să migreze.

Constantin Stancu e un scriitor matur, complex, complet. Prozatorul e dublat de poet, de eseist și de un profund cunoscător al istoriei și culturii locale. Migranţi fără bagaje conține numeroase secvențe eseistice, surprinzând aspectele alarmante ale realității: plecarea în străinătate a tinerilor, sclavia modernă, prostituția, îndepărtarea de credință, jocul intereselor politice, deseori meschine, afacerile cu pașapoarte false, contrabanda în Ungaria, tăierea pădurilor etc. Până și căsătoria este pusă sub semnul întrebării (Margareta, cea care dansa pe masa polițiștilor, la un chef, când se căsătorește cu Bill Zugravu, muzicantul, poartă în pântece copilul patronului său, Moise Buzatu, omul de afaceri). Nu este ocolită nici viața artistică. Adesea cultura se transformă într-o afacere profitabilă, precum muzica pentru Bill Zugravu, el fiind invitat la manifestările publice doar datorită funcției tatălui său, parlamentar. În jocul intereselor, în goana după bani și putere, oamenii își pierd ”strălucirea” interioară, devin goliți de spiritualitate, se îndepărtează de Dumnezeu, de cultură. Preocupările lui Radu Costin privind istoria locală atrag atenția autorităților doar când e nevoie de câte o știre bombă în presa locală și centrală pentru a devia interesul publicului de la câte un eveniment tragic care ar putea periclita stabilitatea politică (precum moartea celor cinci bebeluși de la maternitate).

Stilul lui Constantin Stancu este obiectiv, lipsit de artificii stilistice. Cu excepția prezentării locurilor, orașelor, obiectivelor turistice, naratorul este centrat pe oameni. Astfel, debutul majorității capitolelor numesc un personaj, urmând relatarea acțiunilor acestuia: ”Ana Nor privea pe fereastra autobuzului care străbătea Londra” (cap. I), ”Ion Ardelean l-a sunat pe Ioan Jude” (cap. VII), ”Ioan Jude primise un telefon de la Bebe Apostol” (cap. VIII) etc. Alteori, notații succinte, pertinente ale autorului sunt suficiente pentru un început sau final de capitol (”Glasul i s-a topit în pasta densă a timpului”; ”Seara lucrurile devin casante”), uneori răzbătând poetul, ca în această prezentare a râului din Vadul Ars: ”Un râu mirific, cu ape limpezi, de piatră prețioasă, lichidă, un râu ca un semn pe fața cerului”.

Așteptând al treilea roman al trilogiei, apreciem măiestria și perseverența lui Constantin Stancu pentru a ne oferi o radiografie realistă, cu mijloacele specifice literaturii, a vremurilor în care trăim, noi, cei de acasă, dar și conaționalii noștri, siliți de împrejurări să devină migranţi fără bagaje.

sintagme literare

82

Atelier critic

MARIA OPREA

Prefață

Suntem în lume nu doar spre a ființa, ci, mai ales, pentru a trăi autenticitatea unei existențe umane, care nu s-ar putea defini în absența actului creator, a devenirii noastre ca și creatori de cultură, forma de manifestare a spiritualității, înțeleasă ca esență a omului. Sau, am putea spune, pe linia lui Cioran, că suntem aici, în lume, ca să ne ,,batem cu viața și cu moartea, nu ca să le evităm...”. Pentru că, viața în lume este o perpetuă zbatere, oscilare între bine și rău, între fericire și

nefericire. Dar, nefericirea, o ,,stare poetică prin excelență”, naște iubire și creație (Cioran). Filosoful transferă poeziei capacitatea de a descrie, prin imaginile sale specifice, frumusețea, tristețea sau bucuria vieții. ,,Filosofia, neavând organ pentru frumusețile morții, am luat-o cu toții înspre poezie” (Cioran). Cioran spune că nu există decât golul de neumplut, altfel, decât prin deplina trăire a suferinței, ce nu poate fi răscumpărată decât prin liric, muzical, poetic. Poezia vieții este poezia morții. Viața își ia revanșa asupra morții prin operă, prin creație. Deci, triumful vieții asupra morții, pentru om, este posibil doar prin actul creației, prin darul de neprețuit pe care l-au primit unii dintre cei aleși, poeții. Pentru poezie, imposibilul traseu al gândurilor și întrebărilor filosofice ale lui Cioran sunt provocări, teme de neevitat, prezente, de altfel, în cadrul marilor creații literare.

Volumul de poezii al doamnei Ildiko Șerban, “Sarea din pustă”, se prezintă precum un șir de imagini care se succed ca într-un iureș ce nu dă semne că s-ar putea opri, o poveste amplă despre experiențele personale, dar și general umane, aduce cu sine o stare specială de spirit, care te învăluie, te îndeamnă spre a-i pătrunde sensul. Poeta ne dezvăluie, cu uimire, un suflet bogat și plin, ca o cascadă care se revarsă mereu și mereu, aducând de fiecare dată noul, ineditul, frenezia, muzica, imaginea, simbolul. Viața ca viață, cu tot ce cuprinde și nu cuprinde ea, o inspiră, o trezește și o însuflețește pe poetă, de la minerale, la plante, oamenii și trăirile lor, aspirațiile și speranțele, deziluziile și visurile

încă neexprimate sau negândite. Fiecare poem îndeamnă la o meditație, la reverie, la o introspecție profundă, este ca o scufundare într-un tărâm neștiut și nebănuit de către noi, știut doar de ea. Poeta se strecoară subtil, pe nevăzute, oscilând între stările de dor, visare, beatitudine și extaz în fața minunilor lumii, care i se revelează treptat.

Volumul de poeme abundă în imagini luxuriante și prețioase, într-o explozie a simțurilor. Totul e simplu și complex, în același timp, firesc și așezat, pare să curgă natural, dar ochiul sensibil și intuiția fină a poetei surprinde esențialul la fiecare scenă, în fiecare poem, ca într-un stop-cadru care capturează o stare de spirit, un moment unic și inefabil.

La început de drum, ființa noastră rațională nu cunoaște calea care i-a fost dată spre a o străbate, nu poate descifra sensul existenței sale. Cu toate acestea, ceea ce trebuie făcut, se va face! Imperativ, implacabil, ascunsul sens al vieții noastre ni se relevă, iar descifrarea, decodificarea vorbelor, faptelor și gândurilor noastre este o rezultantă a procesului de cunoaștere pe care ni l-am asumat fiecare dintre noi. Destinul ne poruncește: trăiește, asumă-ți condiția și împlinește-ți rostul! Depinde de fiecare dintre noi dacă vom crede că lumea, și noi deodată cu ea, are un rost și un sens, după care, să reușim să-l aflăm și să-l împlinim.

Printre cei care pot, cu siguranță, să afirme că viața are sens și că, într-un fel sau altul, se află pe nebănuitul drum spre împlinirea lui, este și poeta Ildiko Șerban, pentru care cuvântul este mai mult decât un ansamblu de litere, iar vorbirea prin vers, un joc ce oscilează între serios ori hazliu, îngândurat-tragic sau voios. După o perioadă de două decenii în care tăcerea a înlocuit glasul poetei, acum, parcă dintr-un prea plin și prea mult gând acumulat, s-a rupt lacătul și cuvintele poetice au început să zburde, dornice să fie din nou auzite, simțite și înțelese. Au așteptat prea mult, dar, poate tocmai această așteptare a dezlănțuit o energie creatoare aproape fără răgaz, o dorință de a spune, parcă, dintr-o suflare, acel tot ținut sub lacătul care, acum, a cedat sub forța de nestăpânit a dorinței de exprimare poetică.

Am cunoscut mai întâi omul, personalitatea caldă și receptivă, înțeleaptă, dornică de a-și deschide mintea spre cunoaștere, cu o curiozitate echilibrată, gândind mai întâi orice afirmație, analizând-o, spre a-i pătrunde semnificația. Prea puțin înclinată spre cunoașterea superficială, dornică de acțiune în sprijinul semenilor săi, s-a evidențiat, din capul locului, ca o personalitate complexă, sensibilă, înclinată spre spiritualitate. Ca urmare, a fost înzestrată cu tot ceea ce înseamnă esența unui suflet ales, pentru că, altfel, cum am putea să vorbim despre un poet?

Titlul volumului ”Sarea din pustă” apare extrem de sugestiv, te conduce cu gândul la ariditate, la absența vieții, a ființării de orice fel. Nimic nu poate să capete viață în stratul de sare, în pustă, este o explicită trimitere spre neant, spre nimic, spre gol. Într-un astfel de mediu, viața (creația) nu ar putea avea loc, ar fi imposibil să se exprime. Totul este doar

sintagme literare

83

Atelier critic

un motiv poetic, confirmat de faptul că fiecare vers, fiecare gând exprimat în cadrul volumului, evidențiază faptul că, prin har, prin talent, credință în forțele proprii și, mai ales, prin acel perpetuu vis de a descrie, în forme atât de inspirate, imaginea și concepția despre lume și nemărginitele sale taine, este posibilă. Am putea spune că aproape este posibil imposibilul! Ori, autoarea a reușit să ne conducă, lin, cu talent și inspirație, prin labirintul gândurilor sale, dansând cu verbul, învârtindu-ne printre șirurile de trăiri prezentate cu multă măiestrie artistică.

De la bun început, corelez primele versuri ale volumului cu imaginea de pe copertă, apreciind faptul că gândul și versul sunt intim corespondente cu vizualul, metafizicul și concretul, viul și absența vieții dar, versul și imaginea ne trimit spre o renaștere, spre triumful vieții, pusta, sarea, aridul, pietrele, neviul, vor fi, în totală contradicție cu opinia generalizată, surse, izvor de viață, triumful vieții asupra neantului. Poeta vede cărarea, orizontul, respectiv, o proiecție a unei speranțe în posibilul triumf asupra unei traiectorii umane presărate cu multe incertitudini, dorințe de renunțare, abandonare a luptei, cufundare în gol, arid, necreativ/sarea, pusta. Cărarea, orizontul și sarea se împletesc, sunt un tot, ea vede, este perfect conștientă de această împletire, străbătută de ,,gânduri despletite” și durere. Pusta dă primele semne de dezintegrare, lacrimile, izvorâte prin plâns, sunt purificatoare, au efect catharctic, care conduc, inevitabil, și la primele semne de trezire, de identificare a resurselor creatoare, firele de iarbă, timide, cresc...în solul pustiu... În sarea din pustă, în această mare de pustiu, plină de fisuri adânci (precum urmele unei suferințe sufletești profunde!?), apelul poetei la imaginea calului pur sânge, superb exemplar, expresie a nobleții și frumuseții, a forței și a zborului, a unui trap puternic, apăsat, care nu poate să treacă neobservat, în goana lui, ar putea cuprinde ideea aspirației spre un act creator care se impune, pur, frumos, puternic, de extremă forță artistică.

Ni se dezvăluie o personalitate complexă, prin complexitatea ideilor și a mesajelor, prin îmbinarea melodioasă a unor concepte din variate domenii ale cunoașterii, ea unește poetic trecutul cu prezentul, arta, filosofia, știința. Este vorba aici, nu doar despre înzestrare poetică, ci și despre o persoană care a înțeles, cum nu mulți o fac, că orice abordare a unei probleme, pentru a fi consistentă și profundă, implică un mare efort epistemic, un orizont cultural amplu, superficialitatea nu-și găsește locul aici. ,,Sarea din pustă” ne sugerează faptul că, în ciuda aparențelor, totul este cu putință. De fapt, titlul volumului ne conduce cu gândul tocmai la destinul creator al autoarei, care reușește să aducă la viață un noian de cuvinte care se succed, se înlănțuie și se umplu de sens, de semnificații manifeste ori bănuite, știute doar de către autoare…

Aș spune, parafrazându-l pe Kant: cum să cuprinzi necuprinsul? Pentru că poezia este acompaniamentul muzical al gândului însoțit cu sufletul omului, de la prima

lectură a șirului de ,,diamante” ascunse sub țesătura de vorbe-simboluri, m-am întrebat cum aș putea să pătrund în sufletul, atât de delicat al poetei Ildiko Șerban? Versul cântă gândul împletit cu trăirile cele mai profunde, cele mai profund omenești, izvorâte din tainele sufletului. Am descoperit aici un ocean de simboluri, ca reflexie a profunzimii simțirii, a trăirilor ascunse ale autoarei care, un timp prea îndelungat, a renunțat la a scrie poezie. A fost, poate, perioada în care s-au produs, acolo, în adâncurile ființei, prelucrarea întru devenire a verbului, care acum se revarsă ca un fluviu, oră după oră și zi după zi. Pare că prea plinul adunat nu a mai avut răbdare și a început, precum un vulcan, să erupă. Cum altfel aș putea să vorbesc despre cascada de gânduri care se derulează, fără încetare, aducând în fața sufletelor noastre, dornice de inedit, frumosul exprimat prin metafore, prin simboluri și, mai ales, încărcat de sensuri? Darul de preț al artistului-poet este acela de a realiza, ca nimeni altul, reunirea într-o horă fără sfârșit, a unor cuvinte, altminteri, uzitate de către fiecare dintre noi. Dar forma, perfecțiunea reunirii acestora, faptul că ești uimit de câtă infinitate de combinări pot fi realizate, este un har, un dar divin, de care puțini dintre noi suntem atinși, cu adevărat. Aici, totul prinde viață, pietrele sunt vii, plantele au atribute umane, iar omul este mai presus de sine. Cum? Pentru faptul că el, într-o fracțiune de secundă, se poate compara chiar cu zeii, cum spunea Camus. Ori, prin actul de creație, omul dobândește atributul creatorului său, încetând să mai fie, astfel, doar o simplă creatură.

Volumul ,,Sarea din pustă” pare a fi, pentru poeta Ildiko Șerban, un posibil drum împlinit. Sau poate, un pas frumos și semnificativ în procesul parcurs spre împlinirea drumului, dânsa având multe de spus pe calea privilegiată a artei poetice. Poemele cuprind, ca într-un dans frenetic, tumultuos, aproape toate tipurile de trăiri specific umane. Nu uită nimic, nu lasă nimic pe dinafară, pentru că, fiecare aspect al vieții - doar, nimic din ce este omenesc nu ne este stăin!, trebuia neapărat să-și afle un loc în dansul pornit cu atâta elan și care pare să nu se mai sfârșească! Trebuia să-și facă loc aici nu doar iubirea, tristețea, melancolia, dorul, ci și tăcerea, așteptarea, moartea, zbuciumul, însingurarea, cotidianul, socialul, visul, lupta etc. Volumul se prezintă cititorului sub forma unor fragmente axate pe un segment de gând, pe o treaptă de vis, pe o scânteie de speranță, pe un colț de cer, pe un fragment de vis, pe un nor de fum... Am fost copleșită de tumultul creator, de combinația surprinzătoare a cuvintelor, încărcate până la saturație de sens, de simboluri, metaforele abundă. Iubesc multitudinea de oscilații, bine gândite, de la o încântare a ritmului, la o încântare a ochiului minții, prin sugestivitatea imaginilor poetice!

,,Chiar de tăcerea va fi ultima bornă de care te spânzuri, să taci în viscolul teilor!” Tăcerea este aici un imperativ, dincolo de orice sacrificiu, cu atât mai mult, când tăcerea se exprimă în viscolul teilor! Ce asociere plină de înțelesuri!

sintagme literare

84

Atelier critic

Viscolul teilor poate fi o expresie a iernii cumplite din suflet, dar și o metaforă cu trimitere eminesciană. Oare invocarea tăcerii trebuie citită în codul autoimpus de renunțare la poezie pentru o perioadă atât de lungă de timp?

Adunate în suflet, noianul de trăiri se revoltă în raport cu impunerea conformării la social, cu doar iluzia libertății, cerându-și dreptul de a fi: ,,Enunț simpla și unica propoziție a salvării: “Vreau doar cei câțiva centimetri de sub talpa mea!” Vreau, nu este o rugăminte, este o expresie a unui drept pe care și-l cere imperativ, ea nu negociază, cere și nu acceptă vreun refuz! O furtună de zbateri metafizice trebuie că a trecut, cu zgomot și cu multe distrugeri în suflet…

Tema iubirii este dominantă, pierderea este de nesuportat. Dorul nu poate fi oprit, el bântuie nopțile și zilele, clipele de după…Așteptarea devine parcă materializată, o vezi, cu ochii versului, cum speră, cum nu lasă nici măcar un fir de obstacol în calea celui care trebuie să vină, din nou! Și această revenire este parte a unui firesc al vieții celor doi, nu poate fi acceptată iminenta plecare spre eternitate. Este impresionantă disecarea lucidă a durerii, fără menajamente, poeta se întoarce în timp, se autoprezintă, cu luciditatea metaforei, spunând: ,,Mă privesc cum dorm, prințesă în regatul nimănui, cu lampioane în cătușele pleoapei./Pusesem răvașe-n așteptarea revederii, de aceea ochii îi las ultimii să-și deschidă secvența de căprui”. Da, dar regatul este acum al nimănui, iar pleoapele au cătușe, nu vor să se deschidă spre realitatea pe care o neagă, de fapt. Mă cutremură întrebarea, care poate fi înțeleasă în toată profunzimea ei, doar de cei care au simțit că celălalt este parte a sinelui, ori separatea aproape că nu poate fi nici gîndită, cu atât mai puțin, acceptată: ,,Cunoști liniștea ciudată înainte de orice....definitiv?/ ,,Romanul în care tu nu mai vii în finalul comun, a fost premiat de destin”. O fi o ironie? Destinul care frânge și desparte, este cel care premiază? Ce anume premiază? Pe sine? Gândul merge spre momentele în care speranța ia forma îndoielii, invocând cuvintele care ar fi fost balsam, ar fi mângâiat coama sălbatică a îndoielii (o metaforă care ne conduce cu gândul la nestăpâniții și liberii cai sălbatici). Aceste cuvinte spre mângâiere, nu sunt decât un moment premergător pentru ,,întunericul ce exilează dreptul la replică....” Implacabilul și-a spus vrerea, ce mai rămâne atunci omului? Împăcarea, acceptarea…? Nu, rămâne dorul, neputința, revolta, durerea… Permanenta prezență/absență este evidențiată printr-un șir armonios și inedit de cuvinte-imagini, cu metafore și expresii poetice inedite. Este un lanț de simboluri cu un evident ecou-vibrație în sufletul cititorului. Sunt versuri încărcate de atâta suferință, durere, dar și luciditate… tristă luciditate! Refuzul plecării celui numit și ,,tulnic uman” conduce la combinări de cuvinte, altfel, imposibile. Dar, totul este numai dorință materializată prin simboluri, posibilă doar ca expresie a unui inexprimabil dor. ,,Nici o pasăre nu-și cântă singură...”, atunci omul, cum mai poate accepta pierderea, absența, dorul…? Rezultatul: izolarea, respingerea, refuzul deschiderii spre ceilalți,

spre alteritate. Este o asumare rațională, ca unică soluție identificată, în momentele de disperare, de gol, de absență…

Undeva…în pusta de sare, poeta surprinde modalitatea de reîntâlnire cu cel plecat într-un alt univers (!!!). Câtă durere, speranță și rugămite nerostită pot fi cuprinse în câteva cuvinte! Pentru că ea se află în condiția de a: ,, Învăț... scrijelindu-mi venele de-a lungul deciziei .”

Dar, un anumit realism se strecoară prin sarea din pustă, întrezărind, discret, dar ferm, regăsirea sensului existenței, a rostului în lume, chiar și într-o lume din care a plecat omul-destin, iar acest sens poate fi însăși creația, poezia-iubire regăsită, extrasă chinuitor din ,,sarea din pustă”, dar, poate, cu atât mai vie, mai victorioasă. Se întrevede manifestarea, tot mai evidentă, a speranței, a revenirii la sine, nedumerirea nu-și mai are locul, ea ,,își ascunde ochelarii”, apare sinceritatea, și explozia spre acceptare, prin acel apăsat ,,DA”, mărturisit, asumat. Apoi, va spune, în aceeași notă a speranței: ,,Urc../ Pe mormântul tău/ cu siguranţă /va creşte şi...... iarba.......” /,,Liniştea mea...... /zadarnic cătarea ne ceartă în pustă../ Trăim!! Amândoi…”

La final, aș evidenția câteva versuri care îmi par extrem de sugestive pentru întreaga arie problematică pe care o cuprinde volumul poetei și omului Ildiko Șerban: ,,…sfidând nemurirea/ bărbatul... /femeia... /pur și simplu./Un „pas de deux” orfan/ zgârie-n sare /grindina unei iubiri. /Tremur... /O verighetă de liniște adâncă/ deschide galaxiile în sfârșit.../ Și... tremur...”

Nu voi putea încheia fără a face referire la ideea de sacrificiu pe care îl implică actul creației, la prețul pe care creatorul îl plătește, dar el știe și își asumă acest lucru: ,, Omul e cel care a pus valori în lucruri ca să păstreze-el care a făurit tâlcul lucrurilor-un înțeles omenesc. De aceea, om se cheamă cel ce știe prețul” (Nietzsche). Prin acest volum de poeme, Ildiko Șerban și-a pavat frumos calea spre poezia autentică, prevăzându-i un viitor liric în literatura contemporană.

,,Dragul meu, Cititor!

După mulți ani, îți scriu această scrisoare, deși, crede-mă, nu mi-a fost ușor să pun mîna pe pix. Mi-a fost teamă și încă îmi este , că poate nu ai nevoie de gândurile mele, dar un ciudat ,, trebuie,, și o presiune contra cronometru, mă cheamă spre tine. Am călătorit și am adunat în poeme, pentru tine, toate cuvintele care mi-au încăput în rucsac.Ți-am desenat și o hartă, așa cum am știut eu, pe care poți s-o folosești dacă vreodată ajungi în pustă. Să știi că am presărat în crăpăturile din sare niște semințe. Dacă îți sunt de folos, ia-le! În curând vine poștalionul. Se aude tropotul cailor. Am un post scriptum pentru tine, înainte de a lipi scrisoarea. Citește. Simte. Gândește.

Cu drag...eu...Scriitorul”.

sintagme literare

85

Atelier critic

SERGHIEBUCUR

O soacră trăsnită

Apariția cărților de proză scurtă – termen care a scos din ring categorisirile: schiță, nuvelă, povestire – începe să pulseze promițător, prin târgul nostru, asediat adesea cu talent, de autori care, călăuziți de stele norocoase, încearcă să intre în Pantheonul literaturii. Păstrând proporțiile, avem în vedere cel puțin patru cărți care, neîndoios, se diferențiază de la sine, prin tematică, prin stil și prin construcție. Din acelea care ne-au parvenit și pe care le-am citit cu atenție și fastă plăcere. Resurecția prozei scurte ni se arată de un bun augur, consemnând nume pe care critica literară le-a situat acolo unde merită, grație scrierilor publicate. Emanoil Toma, cu CASIA, Geo Olteanu, cu ȘCOALA CIOBANILOR, Iulian Moreanu, cu RULETA MINCINOASĂ și Ana Hâncu, autoarea recent apărutei cărți intitulată SOACRA MEA TRASNITĂ. În expresia ei concretă, o suită de povestiri pline de nerv, în culorile vieții curente, printr-un inefabil ochean imaginativ.

Autoare de versuri și proză, doamna Ana Hâncu intră pe scara din față a Literaturii post-decembriste, cu o îndrăzneală bine temperată. Scrisul său, susținut până azi, de câte două cărți de poeme și două romane (unele, reeditate), propune cititorilor universuri smulse din orizonturile când ale imaginației – fecundată de viziuni remarcabile, când din avalanșa acelor întâmplări care i-au luminat / umbrit viața, în contradictoria ei desfășurare. De unde și ambivalența adesea ca o capcană, dar pe care Ana Hâncu o controlează lucid, datorată coabitării, în aceeași entitate spirituală, a poetei și a prozatoarei – ambele voind să se desăvârșească profesional.

Povestirile incluse în volumașul SOACRA MEA TRĂSNITĂ (editura Premier, 2010), alcătuiesc un discret, dar plin de vervă panoramic umanoid, pe care Ana Hâncu îl proiectează cu îndemânarea stilistică proprie spiritului de observație capabil de echilibru și totodată de suspansul adesea fluidizat prin el însuși. Cheia – genial ascunsă – a cărții constă în… absența poveștii pe care tocmai titlul te face să o cauți în carte, până la sfârșitul ei. Magica cheie – ingenios truc în construcția cărții – o descoperă lectorul abia când, ajuns la

sfârșitul ei, întrebându-se unde este „Soacra cea trăsnită”, dacă îi cade fisa, o descoperă în… Prefața volumului, sub semnătura – se putea altfel?!? – norei autoarei! O noră pe cât de atașată sufletește de dânsa, pe atât de vizionară în alcătuirea – cu real talent scriitoricesc – portretului Soacrei palpabile - Soacra trăsnită prin aceea că, privind pe fereastra secretă a ficțiunii, transpune în pagină oameni obișnuiți în împrejurări neobișnuite!

Scriitura Anei Hâncu ilustrează descifrarea / decodificarea acelor imperfecțiuni care, prin greutatea lor etică și morală, resuscită valențele – în alb sau / și în negru – irefutabile într-o viață ale cărei trăsături incită retina și provoacă fantezia. Ne-o confirmă bucăți precum „Cheia fantomă” și în special „Jupa jucăușă” – lucrări cu reale virtuți epice. Nu este mai puțin interesantă și valoroasă și povestirea „Oborul” – text în care Ana Hâncu etalează arta suculentă a descrierii lumii târgului din marginea Ploieștiului (localizare precizată ), în tot pitorescul ei melodramatic. Pe linia primelor două titluri menționate, se înscriu „Purcelul din Mercedes” și, ca o continuare excepțională dar și veridic plasată, „Limba de porc” – savuroase construcții de loc, de timp și de acțiune, de-am reitera un vechi și totuși actual eufemism, în interiorul cărora atâta viață pulsează, într-o histrionică vivacitate lumească! O suav-persuasivă autoironie răzbate din fiecare din aceste compuneri reverberante! Râsu’-Plânsu’ este la el acasă, grație celor mai bune povestiri din noua carte a Anei Hâncu.

În „Purcelul din Mercedes”, o femeie pleacă la un drum de 500 km, însoțită de amicul ei, Radu, spre gospodăria unui țăran, de unde, cu mari cazne să-l pună în portbagaj, cumpără un porc pentru masa de Crăciun. Un iepure însă taie drumul echipajului dinainte lor; Radu aleargă spre „bietul animal” și-i sucește gâtul, să nu se mai chinuiască și-l oferă celor care la-u călcat. Odată plecați spre casa lor, tipa și Radu sunt nevoiți să asiste la „parada” porcului cu care se trezesc lângă ei, ieșit pe sub canapeaua din spate, suficinet să îi streseze până când, cu eforturi sisifice, acasă îl silesc să intre în coteț. Scena finală e macabră: „Mașina arăta ca după trecerea printr-un canal subteran (…)” Continuarea aventurii o găsim în „Limba de purcel”. Asistăm la aventura cu final pestilențial a purtării limbii în cauză, timp de trei zile, de aceeași tipă, în propria geantă, care, amețită de grijile pregătirilor de Crăciun, după ce constată că „nu limba era obiectul analizei trichinelozice, ci un șuviță din mușchiul diafragmei”, se trezește – în mașină, alături de același Radu – într-un miros insuportabil de carne putrezindă! Supliciul este infernal datorită ambuteiajelor prin

sintagme literare

86

Atelier critic

care cei doi îndură înapoierea acasă.Piesa de rezistență a cărții d-nei Ana Hâncu, «Soacra

mea trăsnită» este „Jupa jucăușă” – vestimentul care îi joacă o teribil de comică festă purtătoarei acesteia, tocmai când jubila într-o frumoasă zi de primăvară, în ambianța frumuseților pe care Natura, în exuberanta ei regenerare, i-o arunca jur-împrejur, cu concretă generozitate. Odată ieșită din singurătatea apartamentului, duduia este acostată, datorită înfățișării ei superbe, de trei tineri care, șocați, îi oferă buchetul de flori pe care îl aveau cu ei, probabil pentru o întâlnire anume. Complimentele acestora o copleșesc, dama intră într-un magazin unde vânzătoarea o măgulește cam la fel, ea este invitată la apropiata lansare de carte a musafirei și, înapoindu-se acasă, „dintr-odată simt cum mă împiedic de ceva, înfășurându-mi picioarele. Mă opresc, să nu cad. O, doamne! jupa mea cu danteluțe albe coborâse pe sub fusta care îmi stă strânsă pe talie (…) Ce să fac?”, rămâne locului, consternată, plimbăreața noastră. „Singura mișcare, la fel de caraghioasă era să-mi trag jupa de tot (…) mi-am scos tacticos pantalonii-jupă, ca o veritabilă strip-teaseuză și i-am ascuns în geantă, rușinată dar și înveselită și (…) am început să râd în hohote (…) Am auzit atunci în jurul meu un cor de râsete și două perechi de tineri au aplaudat cu entuziasm nonșalanța cu care tocmai reușisem să regizez singură,

ad-hoc, propriul gag”. Paradoxul – parte din eșafodajul construcției epice a lucrării – face ca, damei în cauză să îi iasă înainte un ins „pe fața mare cu un nas borcănat, mustață „pe oală” (…) care încerca să-mi prindă mâna să o sărute” și care „trăgea de lesă o cățelușă mică”, tip „care nu văzuse (totuși) eroica mea recuperare (dintre picioare și pantofii cu tocuri)”. Protagonista îl lasă pe acesta așezat deja pe o bancă, el „Cu o batistă (…) tamponându-și fruntea ridată vizibil (…)”. Ce nenorocire ar fi dat peste el, dacă întâmplător ar fi văzut live jupa jucăușă pe… asfalt?

Vigoarea povestitoarei scade acolo unde sentimentalisemele o domină, urmare excesivei solidarități cu personaje de genul acelora din „Bătrânii – binecuvântare sau povară?”. Hipersensibilitatea edulcorează tot ceea ce atinge; distruge! Literatura nu are de a face, nici într-un caz, cu compasiunea, fie ea și mijloc de a developa mizeriile cotidiene – astăzi rațiunea de a exista printre semeni. Din contra, detașarea autoarei, în binele omniscientei care este – sigură pe dânsa – în amintitele texte, reprezintă singura cale spre consacrare sa scriitoricească.

Tocmai pentru că, doamna Ana Hâncu e înzestrată cu darul povestirii de substanță, autentice.

sintagme literare

87

Atelier critic

TATIANARĂDULESCUMagdalena Constantinescu - VEȘNIC ACUM

Actualul titlu pentru un proiect de florilegiu poetic bilingv, română-franceză, a fost desprins din corpusul de scrisori expediate de Magdalena Constantinescu după realizarea volumului nostru apărut în 2001 intitulat Chip nevăzut ( Editura Eminescu).

Pe lângă materiale iconografice, poeta din Munchen mi-a expediat poezii și materiale cu semnificație de jurnal literar, fapt care m-a determinat s-o cunosc mai bine pe aceea care s-a autodefinit poeta îndepărtării. În actualul concept de volum, sub titlul Veşnic acum am avut în vedere, ca cititor, pe fondul unei scriituri eliptice, axate pe convingeri intime cu privire la statutul poetei ca fiică a universului – miniaturile sale lirice precum și poemele dedicatorii mai ample au prins un contur tematic tot mai energic, particularizându-se prin aluzii la istoria recentă și nu mai puțin de orientare meditativ-mitologică.

Urmaşele lui Novalis (1999), Magnet, Empatia divină (2001), Chip nevăzut ( 2002), Parfum (2003), Vina cerului, (2005)... definesc efortul autoarei de a construi în spirit de solidaritate un cerc de prieteni bazat pe afinități spirituale, amintiri comune, lecturi cu semnificație de liant.

Din volumele sale de versuri, cu profil antologic precum și din referințele unor autori între care Ion și Eugen Evu, Maria Zavati Gardner, Maria-Diana Popescu, Elisabeta Bogățan, confirmă în cazul Magdalenei Constantinescu (căsătorită Schlesak) – disponibilitatea sa pentru un neoromantism reinventat, pentru statutul poetului tânăr și idealist, Iulia Hașdeu reprezentând astfel un pandant la Novalis, protectorul spiritual al cercului literar Novalis Kreis condus de Președintele Asociației Scriitorilor Germani, Robert Stauffer, din anii 70... când acestă instituție funcționa cu regularitate, în orașul Munchen.

Emergentă, problematica timpului s-a colorat afectiv cu trăirile intense ale unei femei cu un destin enigmatic, cu o personalitate discretă, energică, enigmatică, afectuoasă.

Magdalena Constantinescu, prin căsătoria sa cu poetul Dieter Schlesak, a trăit în Germania și și-a asumat condiția de scriitor, promotor cultural, alături de fiul său, Michael Schlesak.

Situația de persoană autoexilată într-un spațiu cultural de tradiție, deopotrivă marcat de legende culturale și istorice – s-a conjugat în cazul său cu renunțarea la limba maternă în spațiul publicisticii.

Așadar, Poetele depărtării, Urmaşelelui Novalis, s-au concretizat mai mult decât proiecte, au intrat în tradiția Cercului Novalis, în care scriitorul Robert Stauffer a avut un rol de mediator și de garant al evenimentelor literar-artistice, promovând prin instituționalizarea premiului Novalis talente descoperite într-un context mai amplu.

În volumele pe care le-a publicat, bilingve, sau în limba

germană, uneori cu inserții din poezia autoarelor aderente la programul Novalis Kreis, aflate fie în diaspora românească sau chiar din România, Magdalena Constantinescu a avut în vedere să prezinte repertoriul său tematic predilect în mai multe limbi de circulație europeană. Colaborările ei au avut în vedere principiul unei empatii cu autorii Ion și Eugen Evu, Elisabeta Bogățan, Mihaela Melinescu, Luiza Caroll, Cassian Maria Spiridon,

Mariana Pândaru, Miron Kiropol.Casa, Mama, Transilvania, Oraşul, relaţia omului cu

anotimpurile şi Divinitateao formă de panteism de sorginte romantică se remarcă în calitatea lor de elemente ale unui topos care integrează ființa scripturală a autoarei de cultură românească, ulterior de expresie bilingvă, atestând că exilul este o experiență specială, care te marchează ca om, întrucât îți impune să trăiești simultan în două registre lingvistice, să faci acordul între timpul cronologic din țara de adopție și timpul mitic-sărbătoresc(sacru) din țara originară.

În planul simbolic și tematic deopotrivă, o poezie dedicată mamei sale Maria, prezintă printr-o succesiune de imagini ale cruzimii cum maștera distruge ca într-un ritual de magie neagră, broderiile țesute cu migală și dragoste, ca zestre, cu gândul la nunta fiicei sale. De altfel,motivul scriiturii ca ţesătură, apare în mod recurent și de el se leagă trăiri inedite în orașul Munchen.

Labirintele reci sub semnul ploilor devastatoare, singurătățile în care se tescuiesc și amintiri, dar mai ales fapte cotidiene, schimbă sensul devenirii mai degrabă imprevizibile, obositoare a vieții contemporane, evoluțiile stărilor afective de la un anotimp la altul, astfel că erupția primăverii, a toamnei dionisiace apar ca într-o partitură cu acumulări de stridențe de carnaval sinistru.

Am remarcat dintru început ca definitorie în cazul Magdalenei Constantinescu elipsa în comunicarea mesajului, felul direct de a ataca imagistic și verbal pagina de poezie, concretețea brutală a elementelor implicate în scenariul liric... alteori trimiteri la personalități consacrate prin vocația poeziei, dar mai ales proiecții mitologice, într-o cheie onirică. Toate acestea construiesc însemnele propriului limbaj codificat.

Traducerea în franceză la care am recurs, ca o formă de mă apropia de universul autoarei unor texte glisate în corespondență, a reprezentat deopotrivă un mod de a o înțelege mai bine pe Magdalena. Evident, poezia ei urma să mă clarifice printr-un demers personal de interpretare a omului, a femeii care a emigrat, s-a statornicit în Germania, a construit o casă și un grup de prieteni. Am descifrat-o deopotrivă scriind despre ea și încercând să-i transpun grupaje de versuri în limba franceză. Mi se confirmă intuiția potrivit căreia acest gen de lirism profesat de Magdalena are o miză cu note speciale, din registrul ludic, oniric, absurd, că elipsele și șocul produs la lectură de contrastul punerii în vers a imaginilor, raportate la un text scurt și la un titlu nu mai puțin inexplicabil. Toate acestea, luate împreună, constituie elemente concrete în sprijinul reprezentărilor mele despre lirica Magdalenei Constantinescu, cunoscută nu personal, ci prin intermediul grupului de poeți de la publicația hunedoreană Provincia Corvină cum se știe, Ion și Eugen Evu, Nicolae Székely.

Exersarea traducerii în franceză a mai multor poeme din

sintagme literare

88

materialul corespondenței, m-a determinat să realizez o plachetă sub semnul bucuriei, titrat Veşnic acum.

În acest context, am prilejul să reactualizez cuvintele admirative și de plăcută surprindere ale indianistului Vasile Andru, despre lirica Magdalenei, constatând latura eliptică, spiritul ludic, notația sigură ca o gravură și evident, apetența ei pentru simboluri din mitologia hinduistă.

Sub semnele cu semnificație de avertisment ale unui timp desacralizat, imaginabil ca un paradis în destrămare, evoluează o parte însemnată a actualului florilegiu. Fapt explicabil, întrucât poeta chiar dedică o piesă lui Lucian Blaga, alta Magdei Isanos și fiicei sale, Elisabeta Isanos.

Sârma ruginită iradiantă, străbate destinele și le așează pe o textură toxică, conectează oamenii într-o condiție a nefericirii, simbolicele torentele pluviale atacă treptele lumii, le corodează, face ca însăși Divinitatea supremă să recurgă la măsuri de urgență pentru cei rămași în viață, într-o stare de morți-vii, care agonizează în preajma criptelor tânguitoare...

Zilele fără consistență, nopțile fără mister, atestă că magia lui Novalis, a florii albastre, s-au dizolvat în diluviul epocii actuale.

Sub un alt aspect abordată, natura, anume prin semnele de înnoire specifice, implicate de calendarul sacru al sărbătorilor creștine – e în măsură să ne echilibreze acest registru de trăiri și imagini dezolante, instituie un alt fel de trăire, stenică, însă nu lipsită de încordare anxioasă.

Revin asupra unei prezumții deja avansate, aceea că Magdalena Constantinescu încearcă în demersul ei liric să pună în concordanță printr-un efort de trăire subiectivă timpul concret din țara de adopție cu acela, sacru, al calendarului creștin, cu al tradițiilor țărănești genuine din satul transilvănean pe care îl evocă. Deopotrivă, intenția de a modela imaginea/ trăirea/ timpului potrivit unor lecturi mitologice din afara spațului mioritic.

Practic, tendința de acomodare a eului liric cu timpul, dintr-o nevoie personală de a descifra semnele și latura sacră a acestuia, constituie nucleul universului imagistic / mitic al autoarei bilingve.

(Este posibil ca poeta cu care am corespondat două decenii să nu fie de acord întru totul cu unele modificări pe care le-am adus din condei, transcriind lucrările sale, din rațiuni de eufonie. Nu mi-a comunicat nimic sub acest aspect. Din delicatețe, dintr-o formă de încredere, pe care presupun că mi-a acordat-o.)

Personal, am intuit, pe parcursul lecturilor succesive, că prin însuși faptul că Magdalena Constantinescu și-a schimbat mediul și a devenit vorbitor curent de limbă germană în orașul Munchen, audibilitatea sa îmi pare că nu mai concordă cu aceea a unui român trăitor strict pe aceste meleaguri.

Iar din ceea ce a trimis pe cale epistolară, chiar în diferite rânduri și cu mici modificări, eu am reținut dorința ei expresă de a nu recurge la punctuație, lucru ce pune în dificultate pe cititor, apoi pe traducător, pentru a nu mai vorbi de morfosintaxa însăși a unei limbi riguroase, cum este franceza.

În consecință, cadența prin care se remodelează ritmic (din rațiuni ritmice și prozodice) discursul autoarei, prin juxtapunerea micilor sau a mai amplelor texte semnate de Magdalena Constantinescu, a constituit în principal obiectivul transpunerii în franceză.

Imperativul este un modul verbal prin care se structurează sintaxa poetică și rostirea ce denotă o atitudine de poziționare tranșantă față de cititor, implicat într-o stare de neliniște și de criză, ca într-un război permanent cu mediul pluvios, cu îndepărtarea, însingurarea, orașul, oamenii cunoscuți / necunoscuți, derizoriul, reificarea existenței.

Astfel, arma, armura, sârma înroşită până la alb, starea de asediu permanent în oraş,...se impun ca semne ale unui timp care justifică deopotrivă titlul, și mai ales o definesc în parte pe enigmatica prietenă; în contra partidă, îi subliniază acea grație feminină emanată de glumele în pur spirit ludic.

Poeziile cu tematică naturistă pulsează dinspre o tinerețe așezată sub semnul frăgezimii de simțire, al simbolurilor renașterii prin credința în Iisus.

Dedicațiile către țăranul poet din Mărginimea Sibiului, Picu Pătruț, amintirile despre Transilvania care i-a ocrotit copilăria, despre ţara munţilor... despre șipotul fântânei ce transmite scrisori și lacrimi... atestă un ferm atașament față de meleagurile natale atâta timp cât îi persistă în memorie figurile emblematice, deja citate, precum Blaga, Iulia Hașdeu, caii sălbatici ai Transilvaniei ori ai zonei dunărene, Brăila, invocațiile către mama Maria, precum și către toate Mariile care au dat sens iei, mărțișorului, Drăgaicei, cucului la Bunavestire, sărbătorilor religioase ori țărănești, precreștine, prin firescul și rânduiala satului românesc, trecută ca o sacră moștenire de la o generație la alta...

Seceta fântânii, imaginea pământului brăzdat de ghearele arșiței, însingurarea pe aceste ceruri parcelate pe care ne proiectăm unul după altul, cu chipuri văzute, nevăzute, întrezărite, adierile de neliniște și vis confuz, reveriile trucate de subconștient sau de cine știe ce daimon, au determinat ca prezenta poetă și doamnă a îndepărtării, în fapt prietena mea, Magdalena Constantinescu, să refuze privirea înapoi, să se refugieze de lume, fiind totuși prizonieră ei, să ignore deliberat oamenii cunoscuţi, numele mari, să pătrundă în schimb, cu exasperarea dorinței de frumos și sublim în acel spațiu, în care Iisus însuși se percepe în chiar intimitatea căminului ei, încununat cu frunze de măslin, sau toamna, anotimp în care hohotul seminţei anunță o primenire a ființei umane, și până la urmă chiar și în orașul în care înșiși poeții au aprins imense ruguri din chiar poemele lor, pentru ca plânsul colectiv să-i facă solidari pe oameni printr-o formă de purificare, între exasperare și jertfire a cuvântului scris...

Scrisoarea poate fi considerată de autoare a fi o martiră, atâta timp cât ea poartă însemne ale durerii, transcrise în cerneală simpatică și greu de revelat. Poate că se desfășoară în formă eliptică în cea mai mare parte și repetitivă, ca o litanie.

Magdalena o consideră și numește martiră, pentru că sentimentul demnității nu îi permite să încredințeze unui om necunoscut lucruri concret-personale, stări de lucruri presante; corespondența presupune o formă de cenzură interioară și ceea ce enunțurile prozaice ar putea comunica, o fac versurile. În consecință, mâna grațioasă a femeii - poet așterne litere de o străvezime ireală, caligrafiate elegant, în nuanțe de violet, transfigurează realitatea prin poezie și confesiune lirică. Totul confirmă o tinerețe așezată sub semnul unei afecțiuni impresionante, păstrate și reînnoite prin trăirea simbolurilor renașterii sub semnul credinței creștine.

Atelier critic

sintagme literare

89

Eseu

GABRIELAVERBAN

Cunoaștere și știință

În cunoaștere, subiectul este legat de obiect și invers, aceasta fiind de fapt, cunoașterea - reflectare.

La început însă, când Dumnezeu a creat omul, nu se punea problema subiectului și a obiectului; o astfel de separare nu exista. Înainte de căderea în păcat a protopărinților noștri Adam și Eva, premergător cunoașterii-reflectare, separarea între subiectiv și obiectiv nu exista. Această separare vine odată cu cunoașterea. Datorită neascultării, de fapt, omul s-a pedepsit singur prin cunoaștere; cunoaștere care nu este deloc o binefacere, ci o pedeapsă. Cunoașterea este, în primul rând, conștientizarea păcatului urmată de rușine și de frica pedepsei. Pentru că, după ce Adam a păcătuit, i-a fost rușine și teamă să mai dea ochii cu Dumnezeu față către față, cunoscând că este gol: deci cunoscând că este cum nu ar trebui.

Separarea omului de Dumnezeu și căderea lui în aparență se datorează încălcării interdicției de a ști, de a cunoaște. Cunoașterea și știința a aruncat omul în ignoranță, în nesiguranță, în teamă, pentru că a pierdut binele dumnezeiesc.

Apariția spațio-temporalității este tot rodul cunoașterii. Dumnezeu i-a dat lui Adam și Evei o poruncă foarte clară: aceea de a nu mânca din pomul cunoașterii, pentru că atunci “când veți mânca din el veți muri negreșit” (Facerea). Din momentul în care Adam și Eva, călcând ascultarea, totuși au mâncat, s-au separat de Dumnezeu și au căzut în fenomenalitate, în existentă. Astfel,metaforic vorbind, visul s-a transformat în analiză, iar Dumnezeu a fost înlocuit de atom. Pe când înainte de cădere, această separare nu era operantă. Omul era încă în armonie netulburată cu tot ceea ce este, lumea adevărată nu se separase de existență și nu putea fi vorba de această alternativă a culturii și civilizației, care de fapt, este un fel de mască, o existență suprapusă peste real. Omul privea cerul în mod direct cu ajutorul ochiului, nu al cuvântului; era față către față cu Dumnezeu și se simțea peste tot ocrotit și la sine acasă. Separarea a venit odată cu fructul cunoașterii și a fost brutală.

Efectiv, cunoașterea - atât cea metafizică, precum și cea pozitiv-empirică, experimentală - apare ca o rupere de Dumnezeu.

De aici rezultă clar că nu ne mai putem întoarce la

Dumnezeu prin ceea ce ne-am separat, ci numai prin credință, prin iubire, printr-o purificare a sufletului.

Cunoscând, Adam își apare sieși ca fiind ceva distinct de întreg, deja diferit de cum ar fi trebuit să fie, diferit de cum îl crease Dumnezeu și de cum voia să rămână și atunci se rușinează de sine și se rușinează de Dumnezeu: o rusine amestecată cu teamă. Astfel, pudoarea a fost primul pas în cunoaștere - Adma și Eva s-au cunoscut că sunt goi și s-au rușinat -. Deși pare un mod firesc de apărare, această pudoare este de fapt primul mod de atac. De aceea brutalitatea pare a veni de la Dumnezeu și multi spun că Dumnezeu a fost dur cu omul, l-a izgonit, l-a pedepsit; pare că Adam ar fi trebuit să fie compătimit. Dar oare nu fusese el - omul - înzestrat de Dumnezeu cu liber-arbitru, cu libertate? Ba da, sigur că da: și atunci, liber fiind nu el a operat separarea? Ba da, pentru că omul, având nemurirea, a vrut să o cunoască. Fiindcă Dumnezeu îl crease pe Adam nemuritor, pentru o relație veșnică și directă cu El; pomul vieții veșnice - Raiul - l-a ridicat Dumnezeu după căderea în păcat, văzând felul greșit în care omul și-a folosit liberul arbitru. Omul singur s-a scos pe sine din veșnicie, pentru a vedea cum arată din afară!

Dar și acum, cu noi toți se întâmplă cam la fel: credem că ieșind din lume și postulându-ne față de ea prin teorii, idei și experiențe, o putem cunoaște mai bine.

Reflectarea este tocmai acest mod de a cunoaște cu totul exterior, este o derogare de la Dumnezeu. Chiar termenul grec - anaklasis - care o desemnează, înseamnă primul pas spre o brutală despărțire, iar omul în această postură devine un om abandonat și el nu se mai poate ancora în real, decât prin credință.

Ulterior, înțelegerea reflectării s-a concretizat în două modalități distincte de cunoaștere: una metafizică, aceea care caută concilierea cu Dumnezeu, iar alta care continuă calea agresivității, începută de Adam prin neascultare și care este știința numită pozitivă, empirică.

Metafizica ar trebui să fie fundamentată pe acea armonie originară a tot ceea ce este. Spre deosebire de știință, filozofia nu mai operează acea distincție netă între subiect și obiect, în sensul că între ele nu mai există o luptă, ci un fel de prietenie; dar separarea totuși, există. De aici s-a născut etica și morala.

Numai că, toată filozofia se învârte în jurul eu-lui, rămânând la limita prescrisă de Socrate: “Cunoaște-te pe tine însuți”, pentru a putea constata că exiști.

Astfel că, toată filozofia rămâne la nivelul fenomenului și încearcă, prin diverse metode, să dea impresia că surprinde realul. Descartes, Kant, Husserl au descopeirt că temeiul fenomenului este “eul” ca totalitate a instrumentelor cunoașterii de sine. Aici s-au oprit, la acest “ego cogitto” - cuget, deci exist. -. De aici încolo, cunoașterea se va desfășura

sintagme literare

90

Eseu

în aceasta limită a existenței sale. Cu afirmația “eu gândesc, deci exist” conștiința și-a pus propria exterioritate ca limită absolută. Această limită este de netrecut prin aceste feluri de cunoaștere: atât științifică pozitivă, cât și metafizică, filozofică: pentru că totul este raport și se limitează în spațiu și timp. Hegel este cel care a încercat să depășească această relație, dar fără rezultat.

Filozofia este dominată de spiritul narcisiac, prin admirația exagerată față de “eu”. Aceasta duce însă la moarte sufletească și spirituală, cu semnificații de o gravitate excepțională, depășind cu mult actul morții fizice. Pentru că prin narcisism se rămâne în egocentric, adică în mândrie, fără posibilitatea de înălțare la Dumnezeu.

Mândria este un gest unic în univers care ne izolează și ne face inapți pentru mântuire, inapți de a ne reîntoarce la Dumnezeu.

Toată cunoașterea ar trebui să stea sub semnul lui Hristos.Sub acest semn, drumul nostru nu mai este spre

cunoaștere, ci spre purificare, pentru a reveni la starea inițială și primordială, de dinainte de căderea în păcat. Nu trebuie să înaintăm pe orizontala cunoașterii și a istoriei, ci pe verticală: să ne înălțăm purificați spre Dumnezeu. Înaintarea pe orizontala istoriei este dominată de spiritual narcisiac și are ca finalitate înaintarea în moarte.

Cunoașterea lui Hristos nu este cunoaștere în sine, ci simplitate pură, neprihănire. Ori neprihănirea nu este o stare care apare prin voința gândirii, ci este o trăire. Nu este o modalitate a existenței, ci este un semn al prezenței lui Dumnezeu; pentru că nimeni nu poate ajunge neprihănit, adică sfânt, fără prezența lui Dumnezeu în el.

Vorbeam înainte de două modalități de cunoaștere. Cea de a doua, opusă filozofiei este știința, sau cunoașterea științifică. Grecii vechi îi spuneau “episteme”. El însemna cunoaștere prin reprimare și pretenție de a sfârși un lucru. Avem aici sensul exact al cunoașterii științifice. Acest cuvânt caracterizează întru totul spiritul cunoașterii. El ne arată că acest spirit al cunoașterii este expansiv, cuceritor, un spirit profund diferit de spiritul religiei, în special de spiritul ortodoxiei creștine pe care nu o interesează gloria spirituală, ci echilibrul sufletesc în Dumnezeu și finalitatea lui, care este mântuirea.

Cunoașterea științifică însă, s-a îndepărtat total de Dumnezeu. Ea începe înca din antichitatea greacă, dar într-o formă mascată. Grecii erau încă prea iubitori cu absolutul. Până la Heidegger, spiritul științific a avut mult de progresat. La greci încă nu putea fi vorba de: “omul a supus natura”, “vom cuceri cosmosul” și alte expresii de felul acesta, atât de dragi științei și chiar spiritului comun în zilele noastre. Acum omul a devenit foarte agresiv, pe când atunci grecii erau timizi. Ceea ce nu putem înțelege acum noi, care am

ajuns atat de “deștepți” prin progresul științei, este cum să fim smeriți în fața lui Dumnezeu. Putem învăța să ne smerim doar printr-un regres al cunoașterii, prin înaintarea pe drumul credinței, nu al cunoașterii.

Am ajuns să aruncăm cu pietre; să fim mândri de cuceririle științelor experimentale și suntem atât de nebuni încât, nu înțelegem că în Sine, Dumnezeu este refractar la aceste “cuceriri” ale noastre. “Imbecil vierme de pământ”cum spune Pascal, dându-ne astfel în câteva cuvinte, imaginea perfectă a “cuceritorului”: doar un imbecil vierme de pământ!

Știința ne duce, de fapt, într-o fundătură din care ne scoate credința.

Filozofia a încercat să iasă din această fundatură a fenomenalului, dar nu a reușit. În acest sens, Kant susține: “Ceea ce noi cunoaștem de asemenea în materie, sunt doar raporturi.” Immanuel Kant, Critica rațiunii pure, Ed. Științifică, București1969, pg. 264. Universalul este structurat, el fiind localizat în spațiu și timp. Acest mod de a gândi își are esența în întreaga gândire filozofică de până aici.

Hegel a încercat un salt dincolo de spațio-temporalitate, în universal, dar nu a reușit. În comparație cu el, urmașii săi au regresat, tocmai pentru că a progresat știința “pozitivă”. Astfel, Marx nu mai sesizează dialecticul ca metodă de depășire a relației și a spațio-temporalității și se va cantona la nivelul relațiilor sociale, terminând în structuralism.

Heidegger, unul dintre filozofii care au penetrat gândirea contemporană în esențialitatea sa, a rămas la nivelul logos-ului structurat. La noi, Titu Maiorescu s-a înscris în aceeași perspectivă, afirmând că “relația este sufletul oricărei filozofii, pentru că nici una nu s-a ridicat și nu se va ridica deasupra dualismului.

Eu - non-eu al lui Fichte, absolutul lui Schelling, ființa-neființa-devenire a lui Hegel, conservarea de sine a lui Herbart, în oricare dintre ele este relație și prin aceasta, peste tot e contradicție.”- Titu Maiorescu, Scrieri din tinerețe, Ed. Dacia, 1981, pg. 129.

Atât filozofii, cât și poeții, artiștii în genere, cu toții îl caută mai mult sau mai puțin conștient pe Dumnezeu; omul religios însa, în speță creștinul, are scopul de a-l și găsi: aici e marea diferență, esențială desigur.

Cunoașterea logico-conceptuală sporește ignoranța, în sensul că ne înlănțuie tot mai mult de obiect. Iar ignoranța ne îndepartează de bine.

Acumularea de cunoștințe îl face pe om erudit, dar nu trăitor al binelui dumnezeiesc și astfel, în propria sa erudiție, omul rămâne total ignorant.

Lumea așa cum o cunoaștem noi nu este o iluzie, pentru că ea este creată de Dumnezeu, dar ceea ce vedem noi este doar aparența, ființa, categoriile; nu mai putem accesa întregul, doar părți mai materiale ale acestui întreg, părți ale

sintagme literare

91

realului.După păcatul primordial, ochii sufletului nostru s-au

închis și nu mai avem acces la întreaga realitate a lucrurilor, ci doar la ceea ce ne mai putem noi reprezenta.

Tot ceea ce se subsumează și se leaga sub categorii - munti, plante, animale, obiecte, etc - formează lumea aparenței dată de cunoaștere. De aceea, această lume face obiectul, în principal, al fizicii - care tratează despre genul de obiecte ce au în ele însele principiul mișcării și al repaosului -. Fizica, deși este o știință teoretică și se referă la substanța formală, nu consideră substanța separată de materie. Forma în fizică ține de cunoașterea logico-matematică și ea apare ca inerentă materiei. Rezultă că forma însăși care informează materia este perisabilă. Caracterul său statornic este luat în comparație cu materia care devine fără încetare. Acolo unde substanța este combinarea între materie și formă, forma însăși este aparentă, pentru că nu poate fi gândită în mod categoric despărțită de materie. Forma are tocmai rolul de a determina materia lipsită de determinații și a face, astfel, posibilă cunoașterea. Până aici înaintează cunoașterea în fizică, până la abstracția formei. Abstragerea formei din materie nu folosește la altceva, decât la cunoașterea materiei.

Logicul, chiar în forma sa matematică, nu face altceva decât să se învârtească în acest cerc vicios: abstrage forma din materie pentru a cunoaște materia, formă însă care este a logicului însuși. Această învârtire în cerc se datorează faptului că, așa cum am mai arătat, în logico-discursiv forma nu poate fi separată de materie în mod absolut, astfel că forma însăși este supusă devenirii, ca și cunoașterea logică, de altfel. De aceea, științele particulare empirice nu pot contempla pe Dumnezeu și nici măcar nu au cum să abordeze problema dumnezeirii.

În planul în care științele se mișcă în cunoaștere, nu interesează dacă lucrurile de care se ocupă există sau nu. Observăm acest dezinteres mai ales în timpurile noastre, în care știința este considerată de cel mai înalt nivel atunci când este riguros-coerentă. Dacă domeniul de care se ocupă există sau nu, aceasta nu mai are importanță.

În concluzie, atât filozofia cât și știința nu duc la adevăr, la adevărata cunoaștere, de unde rezultă că sunt inutile. Știința pornește de la postulate, de la principii considerate ca nemijlocit cunoscute, nedemonstrabile. Dar dacă principiul este nedemonstrabil, prin cunoaștere noi nu putem ști că el există, ca are existență. Aceasta este marea tragedie a științei: ea nu poate demonstra că domeniul de care se ocupă există sau nu, pentru că acest lucru este indemonstrabil. Și dacă știința nu poate atinge existența, se poate ușor trage concluzia că domeniul ei de investigare este acela al aparențelor. Dacă fizica și matematica nu pot

afirma că obiectul cercetării lor există sau nu, urmează că ele scapă ceea-ce-este, adică adevărul, realul și deci, utilitatea lor este nulă. În mod paradoxal, cele doua științe considerate de maximă utilitate pentru om, se dovedesc a fi inutile pentru că ele nu pot arăta cu ce se ocupă, din moment ce nu le preocupă realul, ceea ce este. Luând un exemplu așa, la întâmplare: în algebră se lucrează cu cifre, cu numere, dar ele nu există. Am 2 pere: dar dacă iau perele, numărul devine inutil, fiindcă el nu există în mod concret: niciodată nu putem vedea un număr. Si când te gândești că mulți“deștepți”vor să-L vadă pe Dumnezeu, să-L evalueze la modul empiric. Poți auzi chiar năzbâtii de genul: “științific nu se poate explica existența lui Dumnezeu”: ca să vezi!

Eliberarea de suferință nu se obține prin cunoaștere progresivă, ci prin diminuarea progresivă a acesteia: cam în aceasta constă nevoința, ascetismul creștin. Cunoașterea discursivă este extensivă prin definiție și duce la încărcarea vieții cu un balast de cunoștințe. Pentru a trăi simplu și a atinge viața contemplativă, omul nu are nevoie să acumuleze toate cunoștințele puse acum la dispoziție de societate.

Pentru a bea apă, de exemplu, nu este necesar să-i cunoască și compoziția chimică, fiindcă ar fi o preocupare inutilă.

Acumularea progresivă de cunoștințe a dus inevitabil la creșterea dorințelor, la extensia sufocantă a acestora și implicit, la imposibilitatea de a le realiza. Această imposibilitate mărește suferința și sporește concurența în satisfacerea dorințelor, dând naștere la alte dorințe și mai mari. De aici conflictul omului cu el însuși și cu semenii lui. Progresul cunoașterii este direct proporțional cu sporirea dorințelor - a patimilor -, cu pierderea libertății prin înrobirea de către patimi și deci, cu sporirea suferinței. Aservit dorințelor - deci, pierzându-și libertatea - omul este tot mai mult îngenuncheat sub povara nevoilor, de cele mai multe ori create artificial de către el însuși, sau de către societate. Ceea ce este simplu nu mai poate fi văzut și el se pierde la întretăierea tot mai densă a nevoilor exacerbate.

Libertatea este tocmai simplitatea, ceea ce nu pune relația.

Îndemnul lui Hristos “să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”este drumul spre uitarea de sine pentru alții, pierderea de sine pentru ceilalți, astfel ca relația eu-altul să fie contopită într-o veșnică iubire. Pentru că altul există numai raportat la mine ca ego, altfel spus, toți purtând același chip - Chipul lui Dumnezeu - nu mai trebuie să facem distincția între unii și alții, trebuie să ne mișcăm liberi prin iubire, în interiorul dumnezeirii din noi.

Eseu

sintagme literare

92

Povestea dramaturgului și cele două personaje

Cu titlul Câteva păreri anonime era textul scris, cu multă aplicație și discernământ erudit, de Ion Luca Caragiale pentru revista „Convorbiri Literare”. Integrat în ediția de Opere, III, 1932, de Paul Zarifopol (p. 244-245), articolul elogia pe Hasdeu („Hășdeu”) și Maiorescu, remarcați în epocă, primul „prin invenţiune”, cel de-al doilea „prin direcţiune”, personalități importante pentru cultura română din a doua jumătate a secolului XIX și, cum subliniază în final dramaturgul, „cele mai remarcabile figuri ale literaturii noastre.”

Hasdeu îi evocă autorului textului „o activitate de spirit în adevăr fenomenală” precum și statutul său ireproșabil, acela de a fi „o mare autoritate în cercurile competente europene.” Insertările sintetizatoare ale dramaturgului merg mult mai departe, însă, evidențiind prin comparare, mediul autohton al aprecierilor conjuncturale – eterna fardare a fațadei falsei sincerități, tipică intelectualilor noștri, gata să ironizeze și să demoleze valorile –, și mediul european intelectual, construindu-și percepțiile dincolo de natura ezitărilor marcate de rictusul prejudecăților. Citim, deci, despre Hasdeu, sub semnătura lui I. L. Caragiale: „Cu vastitatea cunoştinţelor sale şi cu adâncimea izvorului său de invenţie, cu spiritul său totdeauna strălucitor, ilustrul nostru academician ar ţine, fără-ndoială, un loc de onoare printre corifeii oricărei literaturi europene desăvârşite; ba, poate, cu însuşirile sale prodigioase, ar stăpâni acolo un loc, într-un chip mult mai hotărât şi mult mai puţin discutat decât acele cu care îşi tăpâneşte locul la noi, în primitiva şi necompleta noastră mişcare intelectuală.” Entuziasmul pentru cultura autentică, prin acest racursiu la personalitatea lui Hasdeu, „un savant și în același timp un poet, în cea mai înaltă accepțiune a cuvintelor, e de regăsit, ceva mai târziu, în studiile pe care Mircea Eliade le dedica aceluiași lider de excepție în vasta istorie a culturii românești.

Despre Titu Maiorescu, remarcând „strălucitul lui

talent de orator de catedră şi de tribună parlamentară”, I. L. Caragiale are drept țintă a evidențierilor sale din acest articol, numai activitatea literară a conducătorului „Junimii” și al revistei de la Iași. Remarcile vin, în epocă, într-o vreme „când pare că şi publicul cititor, mult-puţin cât îl avem, şi scriitorii, foarte, prea foarte mulţi, au pierdut criteriul după care se poate judeca şi cântări normal o lucrare ce vrea să se numească literară”. Așadar, lumea scrisului și a scriitorilor („acelora, se-nţelege, care sunt chemaţi, iar nu numai se cheamă singuri a fi scrietori”) e pervertită, gustul cititorului e pervertit dar apariția providențială a lui Titu Maiorescu a avut menirea să pună în echilibru eșecuri și triumfuri, antinomii, incertitudini și certitudini: „Criticile de odinioară ale d-lui Maiorescu au fost la vremea lor un semnal de raliare pentru minţile sănătoase în mijlocul anarhiei şi decăderii care bântuiau republica literelor noastre între anii 48 şi 68. Multe spirite în adevăr înzestrate s-ar fi rătăcit de-a binele în noianul falsei direcţiuni de atunci sau, mai bine zis, în acea completă lipsă de direcţiune, dacă n-ar fi sunat cu atâta putere de la Iaşi semnalul acela de raliare.” I. L. Caragiale apreciază, firesc, „gustul rafinat, priceperea şi puterea de judecată în tot ce priveşte arta literară”, îl numește „un extraordinar talent” și „inteligenţă critică,” numindu-le calități cu deosebire „active” și „fecunde”. Marea misiune a titanului îi evocă, însă, dramaturgului, imaginea unui lider de Școală Nouă în cultura și civilizația noastră. Titu Maiorescu a avut predestinarea unui creator de direcție și de această realitate e conștient și I. L. Caragiale: „Nu a fost puţin lucru a răsturna metodic o întreagă direcţiune falsă în literatură, în ştiinţă şi în politică – direcţiune falsă care stăpânea cu tiranie şi pervertea toate spiritele.”

Micul studiu al dramaturgului nostru stabilea, la vremea aceea, câteva puncte de plecare pentru aprofundarea exegezei aplicată celor doi titani, de la Mircea Eliade și Paul Zarifopol, la Eugen Lovinescu, George Călinescu și Nicolae Manolescu. Mult mai interesante, acum, ni se par opiniile, construite pe realități culturale și pe dinamicile intelectualismului românesc de final de secol XIX și tot ceea ce conchide inteligența cu adevărat sclipitoare plus stilul humoresc-grațios al lui Ion Luca Caragiale, care trimit, după un veac și jumătate aproape, de la publicarea articolului, spre gravele confuzii din lumea scrisului și a literaturii românești post-decembriste. Adevărul e foarte trist dar orice maladie este vindecabilă.

IONELBOTA

Eseu

sintagme literare

93

Eseu

IONRÎMBOI

Estetica în contemporaneitate

Sunt lucruri de care, se pare că avem mare nevoie, suntem legați de ele, care ne condiționează majoritatea timpului și a activității noastre. Trebuie să le obținem, pentru că sunt necesare supraviețuirii noastre . Marii noștri inchizitori cărora ne supunem sunt foamea, setea, frigul, suferința, căldura, inchizitori care ne obligă să ne gândim la mâncare, la băutură, la un adăpost sau un remediu împotriva suferinței. În aceste cazuri libertatea noastră este anulată în sensul că suntem obligați să ne gîndim și să ne supunem acestor “patroni” ai vieții noastre . Avem însă nevoie și de liniște , de bucurii , de libertate , de timp liber , de plimbare , de ocupații pentru a ne petrece timpul într-un mod relaxant : sunt atîtea alte nevoi pe care spiritul uman le-a creat și le-a introdus în stilul nostru de viață. Chiar dacă împrejurările nu ne permit, noi putem, cu o oarecare suferință, să renunțăm la ele, pentru că nu au statutul de “patroni” ai vieții noastre, deoarece ele nu anulează libertatea noastră.

Prima categorie de necesități este în directă legătură cu supraviețuirea noastră, căci fără rezolvarea lor nu putem trăi. A doua categorie de necesități este în directă legătură cu faptul de a fi om. Dacă în viață ai rezolvat numai problema foamei , setei, frigului , etc , fără cea de a doua categorie, riști să te apropii de stilul de viață al animalelor. Numai cea de a doua categorie de valori dezvoltă omul din tine.

Este sigur faptul că a avea ce mânca poate deveni o adevărată binecuvîntare, câtă vreme mâncarea poate reuni în jurul unei mese o familie întreagă, cu armonie și cu dragoste. Dar și în acest caz este mai mult bucuria supraviețuirii, adică faptul că au ce mânca și că nu mor de foame. Există o sărăcie pe care ți-o accepti de bunăvoie și o sărăcie umilitoare, anume atunci când ești obligat să fii sărac.

Primul tip de sărăcie se întîlnește într-un procent de aproximativ 1/1000 de persoane, fiind o decizie luată de om din motive personale, religioase sau motive numai de el înțelese.

Sărăcia umilitoare se întâlnește în situația în care persoanele sunt supuse unor legi sau reguli ale societății: societate care, prin persecuție sau printr-un sistem de nedreptăți sociale, practic, nu permite persoanei să iasă din sărăcie.

Am făcut referire la sărăcie, pentru că ea poate duce omul la o stare reductivă a stilului său de viață, în sensul că viața lui riscă să se reducă numai la muncă, mâncare și repaus. Sărăcia poate întuneca mintea omului, în special dacă această stare de sărăcie este provocată de nedreptăți, suferințe, umilințe: poate opera reducerea omului la valoarea unui animal de muncă, obstacularea lui de la orice fel de tratament sau de respect uman .

În complexitatea stilului de viață pe care îl avem astăzi, descoperim că avem o infinitate de nevoi: de a merge la teatru, la muzeu, de a ne plimba, a citi o carte, de a cânta la un instrument sau la un cor, sau multe altele. Pare că există cineva care ne obligă să creem acest stil de viață și ca urmare, stilul de viață redus numai la mâncare, băutură și toate celelalte necesități primare, nu ni se mai pare un stil de viață uman, pare ceva ce nu mai poate fi acceptat.

Se pare că acel stil de viață reductiv a devenit sufocant, nu mai reușim să respirăm și să ne simțim liberi: parcă am vrea să depășim condiția de sclavie. Câtă vreme am trăit o viață simplă, liberă, în mijlocul naturii , am respirat libertatea și am inspirat frumusețea vieții. Complexitatea vieții de astăzi cu sute de reguli și obligații, obsesii și ambiții personale, ne-a obligat să ne întâlnim cu urâtul vieții. De aceea, repulsia ca reacție la urâtul din viață, ne obligă să ne schimbăm stilul de a trăi. Suntem împinși din interior și din exterior spre frumusețe. Privirea trebuie încântată și auzul trebuie gâdilat, pentru ca să ne bucurăm. Ne întoarcem la frumusețea vieții, pentru că suntem sclavii bucuriei.

Înainte mâncam, pentru că ne era foame și beam, pentru că ne era sete . Astăzi savurăm mâncarea și băutura și suntem sclavii gusturilor diversificate și a prezentării încântătoare a mâncării și a băuturii. Am ajuns să uităm chiar și de gusturi și să mâncăm și să bem renumele produsului. Astăzi nu mai poți repeta, adică să mănînci și să bei aceleași lucruri, se cere o continuă schimbare. Imbrăcămintea trebuie schimbată mereu și nu din necesitate; la fel încălțămintea, mobila, mașina, coafura, culoarea părului, a pielii, a unghiilor . Toate acestea pentru că am depășit cu mult limitele necesarului și am devenit sclavii aspectului exterior. Identificăm aspectul cu propria noastră personalitate. Haina te face cineva și în

sintagme literare

94

același timp prin haină ești considerat cineva. Înainte era posibilitatea celor puțini, dar acum marea masă a oamenilor au această mentalitate. Se poate întîmpla ca cei cu posibilități limitate și foarte modești din punct de vedere material, să se cosmetizeze mai mult ca toti și să pară persoane mult mai importante decât sunt în realitate. Într-un cuvînt am căzut în mentalitatea stilului de viață epidermic, în care tot ceea ce este aspectuos ne incită. Toți cei care fabrică produsul de lux, nu îl fac accesibil numai bogaților: produsele de lux astăzi sunt din ce în ce mai “democratizate”, adică accesibile, pe cât posibil și celor săraci. Este combătută discriminarea prin faptul că se renunță la calitatea produsului, dar se face totul pentru a i se da un aspect sclipitor, care pare a fi luxos. Aceasta este moda . Pe om îl interesează acum mai mult luxul aparent, decât luxul în sine, mai ales că se face simțită, între cei cu posibilități limitate, concepția că ar exista în lucrurile luxoase o anumită inutilitate și o oarecare absurditate. Toate aceste fenomene se întâmplă pentru că am devenit sclavii frumuseții exterioare.

Estetica a divorțat de conținut și s-a rezumat numai la exteriorul, său fără un corespondent cu esența . Unde însă nu este esență sau conținut, se naște golul din noi, adică iluzia că suntem cineva, ceea ce în realitate nu suntem.

Trăim momentul transformărilor rapide în care nu mai avem timp să ne gîndim și să evaluăm schimbarea. Modul acesta de a fi orbiți și incitați prin noul concept de creare al frumosului ne zăpăcește, ne debusolează și pierdem frânele. Rațiunea își pierde luciditatea. Cel mai mult ne dorim cu toții să creem paradisul nostru pe pământ. Vrem ca totul să fie lumină , frumusețe și veselie. Este unicul și cel mai frumos vis pe care vrem să-l împlinim aici pe pămînt. Nimic nu ne interesează și nu ne obsedează, decât acest vis, care ne-a cucerit pe toți. Înainte, marii creatori erau și profeți, pentru că prin mijloacele artistice reușeau să anticipeze ce se va întâmpla în viitor. Ei erau conștienți atunci când omenirea rătăcește și știau că această omenire se va întoarce din nou la punctul de unde a plecat. Ei cunoșteau bine valurile, vânturile, furtunile și cutremurele vieții, dar divinizau liniștea, frumusețea și contemplația. Aveau cu ei mereu ancora înfiptă în stâncă. Nu se lăsau prinși de schimbările din afară.

Noi am dorit dintotdeauna, dar nu am vrut să ne analizăm dorințele. Nu am vrut să le oprim, nu am vrut să le limităm, nu am vrut să le clasificăm, nu am vrut să știm de priorități, într-un cuvînt nu am vrut să facem lumină. Ne-am

lăsat atrași și ne-am dat frâu liber în momentul în care am avut posibilitatea să ne satisfacem cât mai multe dorințe. Nu ne-a plăcut niciodată să ne oprim, nu am acceptat niciodată limita. Dacă nu ne-am satisfăcut dorințele la modul concret, le-am alimentat și diversificat în propria noastră fantezie, le-am păstrat vii în cufărul visurilor noastre. Am cultivat tentația, am răspuns provocărilor , ne-am fundamentat fericirea pe propria noastră fantezie și am devenit un vulcan a cărui lavă clocotește din ce în ce mai mult, gata să ajungă la temperatura care obligă dorința să erupă în mod sălbatic. Orice mică dorință satisfăcută are în spatele ei o altă dorință care depășește mult posibilitățile noastre. Suntem instinctivi și orbi , suntem în pragul unei noi forme de sclavie. Prin stimulenții și tentațiile exterioare suntem foarte ușor de manevrat, pentru că dorința este o forță care poate deveni constructivă sau distructivă, după conceptul de filozofie pe care îl avem asupra vieții și a lumii.

Am ajuns într-o lume creată de noi și nu de altcineva, o lume care este un univers de stimuli și de provocări, o lume în care indiferența nu mai este posibilă, pentru că într-o formă sau alta, într-o direcție sau alta noi vom face alegerea, ne vom arăta preferința și vom acționa în baza unei decizii personal . Împrejurările în care trăim astăzi sunt așa de presante, încât s-au creat și sisteme de gândire care consideră că în formarea personalității noastre domină total, sau aproape total împrejurările în care trăim, adică sociale, economice, culturale, etc . Putem spune că s-a mers până acolo încât, s-a considerat alegerea și decizia personală aproape anulată sau fără importanță în formarea personalității, noi fiind considerați un produs al împrejurărilor în care trăim. Aceste concepții le putem numi sociologiste, ele fiind prezente și dominante în spațiile politice, chiar și în ziua de astăzi. Cu alte cuvinte, s-a mers pînă acolo încît s-a considerat persoana ca un simplu produs al societății și în același timp ca o simplă jucărie. Originea manipulării maselor vine de la aceste concepții și sunt un instrument politic folosit din plin, pentru că este de succes. Deasemenea de aici începe și depersonalizarea persoanei, în sensul că persoana e o simplă părticică sau celulă care face parte dintr-o masă imensă care se cheamă societatea. Prin depersonalizare se minimalizează decizia și alegerea personală și prin aceasta se adâncește și criza responsabilității proprii. Politicienii conduc un popor, dar acest popor, în concepția lor, este mai mult o masă de oameni și nu o multitudine de persoane. Drepturile și libertățile individuale nu sunt niciodată

Eseu

sintagme literare

95

respectate, pentru că nu este în cultura și convingerea lor politică: poporul trebuie întotdeauna să fie pregătit să le aducă aminte de respectul persoanei, pentru că ei uită, sau par să uite repede.

În toate perioadele istoriei omul s-a îndrăgostit într-un mod sau altul , după specificul vremurilor, a culturii , a modei sau a stilului de viață. Este greu să crezi că există dragoste care nu este legată de frumusețe. Frumusețea naște dragostea, sau dragostea creează frumusețea și ne face și pe noi frumoși ? O întrebare care cuprinde două principii diferite cel puțin în ceea ce privește direcția. Frumusețea este forța care atrage, forța care este capabilă să te transforme, să te încînte și să te cucerească. Te poate însă orbi și înșela, sau imaginar te poate face să trăiești în lumi care în realitate nu există. Se pare că este forța care participă la crearea universului, pentru a imprima în el ordinea și armonia, profunzimea și imensitatea care naște contemplativul din noi. Omul trebuie cucerit, este dorința tuturor, cucerire pe care o facem cu ajutorul frumuseții. Se trezește în noi cel care vrea să cucerească și să stăpînească lumea, omul fiind cea mai valoroasă cucerire. Am înțeles lucrul acesta și vrem să devină realitate. Putem stăpâni cu forța, dar este o cucerire care țintește trupul și nu inima, prin aceasta putând deveni stăpîni, dar nu vom fi niciodată iubiți, ci întotdeauna urâți. Riscăm prin aceasta să nu savurăm cu plăcere și bucurie atunci cînd lumea ne stă la picioare. Prin frumusețe însă putem fi lăudați, iubiți, idolatrizați de către cei pe care i-am făcut sclavi cu propriul lor acord și spre fericirea lor. Dacă vrei să faci un popor fericit, crează-i idoli după bunul lui plac, idoli la care să se închine și atunci ai unit sclavia cu fericirea. Frumoasele pleacă în lume pentru a cuceri lumea bărbaților și sunt sigure că vor reuși: frumoșii pleacă în lume pentru a cuceri lumea femeilor și sunt siguri că toate femeile din lumea aceasta le vor cădea la picioare. Între frumusețe și închinare este o strînsă legătură, pentru că frumusețea este imaginea perfecțiunii din fantezia noastră, pe care o căutam demult, după care suspinam atât de mult și căruia voim să i ne închinam. Între frumusețe și cucerire există o strânsă legătura, pentru că reprezintă puterea care face ca armele soldatului să cadă și toți i se pleacă și i se supun. Nimeni nu are dorința de a lupta împotriva frumuseții, nimeni nu poate urî frumusețea pentru ca să-și dorească să și-o supună sau

să o extermine. Numai frumusețea înșelătoare și trădătoare ne face să o urâm și împotriva căreia dorim să ne răzbunăm.

Ne-am lăsat încântați de frumusețe și am uitat până și de noi înșine. Nu a luptat nimeni cu noi ca să ne convingă să renunțăm, nu a folosit nimeni mijloace pentru ca să ne oblige. Am călcat în propriile noastre picioare conținutul și ne-am îndrăgostit de aspect. Ce este în interior, nu ne-am mai pus problema. Ce este dincolo de aspect, ce ascunde exteriorul, de ce vrea să ne convingă fără să ne punem întrebări, fără să analizăm: de ce ne privește direct în ochi pentru a ne convinge de sinceritatea și buna sa intenție, nu am vrut să ținem cont de aceste aspecte. Totul trebuie să decurgă repede pentru a nu câștiga timp , pentru ca totul să se petreacă aievea ca într-un vis frumos. Frumosul unește interiorul cu exteriorul într-o armonie, face să dispară duplicitarul, elimină sau camuflează falsul și minciuna : totul este unitar și nimic nu este divizat, nu sunt discrepanțe, nu sunt tabere și nici contrapoziții.

În experiența frumuseții, mai devreme sau mai târziu, vom face experiența golului sau a lipsei de conținut. Va veni cât de curând și experiența amară a nimicului, atunci când vom vedea că, din tot ceea ce am crezut și din toate convingerile nosatre nu a mai rămas nimic, ca și când nu a fost niciodată nimic, încât nu a mai rămas nici o urmă, sau o amintire care să ne trezească vreun sentiment. În memoria minții mele apare o imagine fără nici o consistență, câtă vreme nu mai trezește nici o retrăire a momentului respectiv, care ar trebui să aibă puterea să mă întoarcă în trecut, la momentul când s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat, și prin care aș retrăi și m-aș bucura de experiență. În spatele acestor amintiri fără consistență camuflăm o profundă tristețe, pentru că experiența fericirii amăgitoare nu este un izvor de bucurie. Amintirile din care izvorăsc alte noi bucurii, numai acelea ne împlinesc. Rămânem să povestim tuturor istoria vieții noastre prin care să creionăm chipul nostru important în memoria celor care ne ascultă. Trăim ultima iluzie că suntem crezuți și că suntem cu adevărat importanți pentru cineva în lumea aceasta. Ultima noastră speranță a rămas aceea de a ne alimenta mintea și de a ne minți cu faptul că putem fi considerați un idol. Ce va mai rămîne din tot acest chip , numai bunul Dumnezeu știe.

Eseu

sintagme literare

96

Interviu

1) OVIDIU DINICĂ: Civilizația cunoaște momente ciclice în dezvoltarea sa, momente asupra cărora acționează factori independenți voinței noastre. Considerați că la originea declanșării pandemiei cu virusul COVID-19 sunt implicate interese economice, conform unei conjurații mondiale, sau a fost o întâmplare nevinovată datorată unei mutații genetice și transfer de la un animal sălbatic la om?

DANIEL IONIȚĂ: Încep prin a clarifica faptul că sunt un cetăţean obişnuit, fără cunoştinţe „speciale” cu privire la evenimentele nefaste şi aparent bizare legate de SARS CoV 2/Covid-19 care bântuie planeta… Singurul meu „avantaj”, dacă doriţi, este că sursele mele de informare (din Europa, Australia/Noua Zeelandă şi SUA) sunt poate mai largi, mai diverse, decât ale altora. Sigur, conspiraţii există cu privire la declanşarea pandemiei. S-a vehiculat ideea despre China, că ar fi declanşat virusul deliberat, că a îndreptat vectorii către restul lumii dezvoltate (Europa, Statele Unite) pentru avantaje strategic-economice. Dar acum, la 5-6 luni după declanşare, China însăşi este în criză economică, fiindcă depinde de restul lumii care să-i cumpere produsele. Ori dacă restul lumii se blochează sau se încetineşte seminficativ economia – China are de suferit.

Una din teoriile conspraţioniste ar fi că virusul SARS CoV2/Covid-19 ar fi fost cumva „manufacturat” în laborator (în China sau SUA) dar că ar fi fost „scăpat” în lume în China.

Personal cred că pieţele de carne din China - cu condiţiile abjecte în care sunt ţinute, tratate şi tranşate animalele din cele mai diverse şi ciudate - şi care au reprezentat cauzele pentru gripa aviară, etc, tot acestea sunt responsabile şi pentru virusul recent.

2) OVIDIU DINICĂ: Cât de nefaste pot fi intervențiile umane în evoluția vieții pe pământ?

DANIEL IONIȚĂ: Intervenţiile umane au început să devină nefaste din cauza creşterii exponenţiale a populaţiei. Este clar că presiunea asupra resurselor şi mediului înconjurător are efecte negative asupra vieţii pe planetă. Se prevesteşte că tensiunile geo-politice vor creşte enorm în următorii ani, pe temele acestea. De unde şi teoria că trustul „Bill & Melinda Gates”, care are ca unul din principiile fundamentale

controlul şi scăderea populaţiei planetei, ar fi unul din „jucătorii” principali ai pandemiei actuale.

Fie că asta e adevărat, fie că nu, este de notorietate că Bill Gates are acţiuni în mai multe trusturi farmaceutice. Dar nu e singurul miliardar care a investit în „Big Pharma”, aşa că şi implicaţia că „Bill Gates e de vină” are un mare semn de întrebare.

Dacă există opţiunea ca în privinţa cauzelor unei catastrofe să existe opţiunea de a alege între conspiraţie şi prostie, statistic este demonstrat că în 99% din cazuri cauza este prostia!!! NU teoriile conspirative.

DAR, asta nu înseamnă că imediat ce se produce o catastrofă, anumiţi indivizi, anumite grupuri, anumite companii, sau chiar ţări – să nu încerce să tragă avantaje de pe seama acestor evenimente nefaste!

3) OVIDIU DINICĂ: Din punct de vedere economic pandemia declarată de OMS poate bloca dezvoltarea societății umane?

DANIEL IONIȚĂ: Aici nu mi-e frică să răspund clar, fiindcă mă bazez pe informaţii vaste din surse foarte credibile, informaţii care sunt accesibile oricui. Este evident că economiile (folosesc pluralul, fiindcă există distincţii pe regiuni, pe ţări etc) sunt afectate grav. Nu am început să simţim efectele cele mai rele ale deciziilor diferitelor guverne de a restricţiona drastic mişcarea de persoane, şi implicit economia. Durerea adevărată nu a început încă să fie simţită. Cele mai optimiste opinii spun că, dacă mâine se ridică toate restricţiile în toată lumea (interconectivitatea globală presupune că degeaba se ridică restriţiile doar într-un loc, trebuie ridicate peste tot, sau aproape peste tot), de abia peste cinci ani ne vom reface.

Problema economică este complicată de împrumuturile enorme pe care statele, de la Uniunea Europeană, la SUA, la Australia (unde locuiesc eu), le-au făcut ca să menţină totuşi un nivel de viaţă acceptabil al populaţiei. În esenţă, pentru a rezolva problema se „tipăresc” bani!! Sume enorme. Pun cuvântul „tipăresc” între ghilimele, fiindcă în ziua de azi nu mai e nevoie de a face fizic lucrul acesta, totul se petrece în lumea virtuală, dar efectul e acelaşi. Întrebarea este cine va plăti? Şi când? Copiii şi nepoţii noştri vor fi înhămaţi cu

CRISTIAN OVIDIU DINICĂÎN DIALOG CUDANIEL IONIȚĂ

sintagme literare

97

Interviu

aceste datorii enorme, pentru decenii.

4) OVIDIU DINICĂ: Economia Mondială înregistrează decalaje între statele lumii. Un stindard al dezvoltării îl poartă China în contrapartidă cu SUA. Se va schimba raportul general de forțe? Alte state vor impune o nouă ordine mondială?

DANIEL IONIȚĂ: Evident China este în ascensiune economică dar şi geopolitică, de o vreme. SUA, pe de altă parte are încă (iar estimările spun că va continua să aibă pentru aproximativ 20 de ani) ascendenţa tehnologică.

Unii spun că prin războiul din Golf (Irak, Afganistan) SUA au încercat să acapareze resuse importante de petrol, pentru a „avea mâna pe robinetul de petrol” în defavoarea Chinei.

Oricum, problema dintre SUA şi China (şi să nu uităm de Rusia, un fel de arbitru nefast, răuvoitor, între cele două) e una complexă, şi va continua să creeze nesiguranţă la nivel planetar, pentru multă vreme.

5) OVIDIU DINICĂ: De la nivelul declarativ al președintelui Trump ne putem aștepta și alte consecințe care să modifice relațiile între SUA și CHINA?

DANIEL IONIȚĂ: Aici doresc să abordez problema geo-politică, care este strâns legată de cea economică. Sigur pretenţiile Chinei. Trăind în zona Pacificului de Sud, de aici din Australia, conflictul mocnit, ce va deveni deschis, între China şi SUA se vede foarte clar. Australia este cumva măgăruşul la mijloc, având legături de dependenţă importante cu ambele super-puteri. Pe de o parte suntem aliaţi cu SUA din punct de vedere strategic-militar (autorităţile australiene nu spun asta, dar e clar că această alianţă, în care Australia a investit mult, este văzută ca o asigurare împotriva pericolului reprezentat de atitudinea devenită expansionist-beligerantă a Chinei). Iar SUA rămân al treilea partener economic în materie de schimburi comerciale.

China, pe de altă parte este partenerul principal (cot la cot cu Japonia) care cumpără de la Australia cantităţi enorme de minereuri (fier, uraniu, cărbune) pentru industria în creştere, şi apoi alimente (vite, cereale etc). Apoi sunt peste o sută de mii de studenţi chinezi în universităţile australiene, care injectează miliarde de dolari în sistemul educaţional australian. La University of Technology din Sydney, unde predau un curs part-time în cadrul secţiei post-universitare a facultăţii de comerţ (Graduate School of Business), 80% din fonduri provin de la studenţii chinezi, cam 20 000 din totalul de 25 000 ai universităţii. Pe de altă parte Australia depinde de China în privinţa bunurilor manufacturate, cum depinde toată planeta la ora asta.

Acum, în contextul atitudinii expansioniste a Chinei - care până de curând, deşi mare şi din ce în ce mai puternică,

nu avea pretenţii de expansiune - Australia este forţată să aleagă, şi se deplasează din ce în ce mai mult spre SUA, cu care are mai multe afinităţi, lingvistice, culturale, politice… Dar nu va fi uşor pentru ţări precum Australia şi Noua Zeelandă, dacă, precum se prevede, tensiunile din Marea Chinei de Sud vor exploda într-un confict armat direct între China şi SUA.

Chiar dacă preşedintele Trump (care s-ar putea să nu mai fie preşedinte din luna noiembrie a acestui an) a neglijat o parte din responsabiltăţile mondiale de lider geo-politic ale SUA, America a trimis acum două portavioane în zona de conflict dintre China, Filipine şi Vietnam, cu intenţia clară de a descuraja China - care a început să construiască baze militare pe insule artificiale plasate în ape considerate de toate ţările, mai puţin de China, ca fiind ape internaţionale.

Problema chineză este însă acum mult mai complexă. Xi Jinping este un lider care a reîntors atitudinea Partidului Comunist Chinez (şi implicit a guvernului chinez) înapoi la maoismul primar, DAR cu o tentă periculoasă de expansionism bazat pe enorma creştere economică, şi implicit militară.

Dar complicaţiile şi pericolele cresc mai ales acum, paradoxal, din cauza crizei economice în care China a intrat de când cu pandemia. Economia Chinei se contractă, şi se prevede că această criză să se intensifice.

Ce face guvernul chinez? Precum multe alte mari puteri din istorie, încearcă să deturneze atenţia populaţiei de la criza economică, prin naţionalism şi acţiuni care, chipurile, apără „interesele chineze împotriva duşmanilor care sunt geloşi pe creşterea economică”.

Astfel China a început un conflict armat cu India în zona himalayană, apoi maşinaţiunile din Marea Chinei de Sud (care invită reacţia militară a SUA). Dar cel mai grav este legislaţia dată cu privire la Hong Kong care, deşi trebuia să continue să aibă un sistem separat de guvernare până în 2047 (pentru 50 de ani de la predarea coloniei de către Marea Britanie către China în 1997) devine acum, prin legile restrictive date de Beijing şi ratificate de guvernul din Hong Kong, favorabil Chinei, practic ca un teritoriu chinez normal, restricţionând drepturile democratice de care trebuiau să se bucure încă aproape 30 de ani. Iar aceste schimbări au dus deja la reacţii precum ar fi aceea a Marii Britanii, care a declarat ca va lucra la o lege prin care să permită tuturor cetăţenilor Hong Kong-ului să devină cetăţeni britanici. Apoi Marea Britanie şi Australia au abrogat tratatul de extrădare cu Hong Kong-ul, chiar acum câteva zile.

Apoi firma Huawei, controlată de guvernul chinez, precum toate firmele mari chinezeşti, nu mai poate continua dezvoltarea reţelelor în SUA, Marea Britanie, şi nici la noi în Australia - din cauza neîncrederii acestor ţări în independenţa firmei Huawei faţă de guvernul chinez, şi a repetatelor atacuri digitale din partea Chinei asupra infrastructurilor guvernamentale şi private de internet din SUA, Australia,

sintagme literare

98

Marea Britanie etc.Toate aceste măsuri restrictive ale acestor ţări împotriva

intereselor Chinei, au provocat deja răspunsuri foarte tăioase, belicoase şi ameninţări din partea guvernului comunist de la Beijing, care se pot transforma oricând în conflict armat.

Ce să mai spunem despre Taiwan, pe care China o consideră ca pe o provincie a ei…, dar pe care SUA promit s-o apere împotriva unui eventual atac?

Problema pe care o are acum Beijing-ul, este că a reuşit să sperie (cu pretenţiile expansioniste) destul de multe ţări, care acum încep să formeze alianţe şi coaliţii împotriva ei. Am dat exemplul Australiei, care a încercat să rămână neutră în conflictul China/SUA, dar a luat acum opţiunea SUA în mod deschis. De asemenea, primul ministru australian, Scott Morisson, a avut recent discuţii importante cu primul ministru indian Narenda Modi, pentru a ridica volumul şi intensitatea comerţului între cealaltă mare putere în devenire, India, şi Australia, pentru a compensa eventualele boicoturi ale Chinei (care a mărit deja cu 80% tariful de orz venit din Australia, ca răzbunare a cererii oficiale a Australiei la ONU ca să se cerceteze sursa virusului SARS CoV2/Covid-19, cu care China bineînţeles că nu este de acord).

Am punctat doar câteva aspecte ale acestei situaţii extrem de complexe. Nu văd ca lucrurile să se liniştească curând în privinţa Chinei.

6) OVIDIU DINICĂ: În luna aprilie economia României a înregistrat o creștere de 2,2%. Ne putem însă aștepta la scăderi și chiar inflație în economia țării noastre?

DANIEL IONIȚĂ: Nu voi comenta prea mult despre situaţia României, fiindcă deşi urmăresc presa românească, nu locuiesc acolo, şi mi-e greu să apreciez credibilitatea surselor.

Dar, de curând, preşedintele Iohannis a vorbit despre cele 80 de miliarde de Euro alocaţi României în urma negocierilor pachetului de ajutorare în urma Covid-19. Ce efect va avea această imensă sumă? Vor fi derulate eficient proiecte benefice pentru România şi populaţia ei? Mai degrabă decât îndesarea buzunarelor bişniţarilor de circumstanţă care au tot furat ţara din 1989 încoace? Eu sper din inimă ca României să-i meargă bine datorită acestui pachet, şi a schimbării graduale a atitudinii populaţiei, care e mai sofisticată decât acum 25-30 de ani. Sincer, sunt optimist în privinţa României. Nu subscriu pesimismului, şi defetismului care n-ajută la nimic.

7) OVIDIU DINICĂ: Ne vom reveni repede?

DANIEL IONIȚĂ: Ne vom reveni, dar nu repede. Am argumentat mai sus de ce cred asta.

8) OVIDIU DINICĂ: Dacă ar fi să analizați prioritățile economiei naționale, care ar fi acestea?

DANIEL IONIȚĂ: Cum am spus, nu am competenţa, cunoştinţele ca să comentez cu încredere cu privire la

economia României.

9) OVIDIU DINICĂ: Prin ce se remarcă economia românească pe plan mondial?

DANIEL IONIȚĂ: Voi spune totuşi ceva aici, o observaţie proprie. România are foarte multe „call center” IT, bancare etc, care deservesc Europa. Majoritatea tinerilor (tineri înseamă pentru mine oricine are sub 40 de ani!!) vorbesc fluent limba engleză, ceea ce-i face foarte uşor de angajat. Spre deosebire de Ungaria, care era înaintea noastră economic, iar acum nu mai este, unde foarte puţini vorbesc limba engleză - care, vrem, nu vrem, ne convine sau nu, este cea mai folosită pe plan modial (brazilienii când comunică cu tailandezii, francezii când discută cu Africa de Sud - fie la nivel diplomatic sau comercial, vorbesc în engleză). Deci văd acest aspect al educaţei în România ca pozitiv pentru o creştere economică (sigur, alte aspecte ale educaţiei în România în momentul de faţă se pare că lasă de dorit, dar asta este altă discuţie).

10) OVIDIU DINICĂ: Va putea supraviețui Uniunea Europeană pandemiei? Care vor fi repercursiunile?

DANIEL IONIȚĂ: Mi-am pus întrebarea asta când am văzut cât de fragmentat au acţionat statele UE la pandemie. Fiecare pentru el!!! Fără nicio coordonare! A fost şocant! Acum văd că s-au înţeles, cu greu s-au înţeles cu privire la pachetul de ajutorare. Sper ca UE să supravieţuiască!

11) OVIDIU DINICĂ: Pe plan mondial cum vor fi influențate relațiile internaționale în urma pandemiei?

DANIEL IONIȚĂ: Aceasta este întrebarea cea mai grea… Suntem încă în mijlocul crizei. E greu de prezis cum se vor rearanja după criză, relaţiile şi poziţiile internaţionale. Ce se discută este faptul că aceste reaşezări vor depinde foarte mult de:

a) Cât timp va dura criza, sau intensitatea ei?b) Cum se va rezolva (vaccinuri, tratamente)?c) De ce sechele psihologice, economice, fizice vor

suferi diferitele ţări (populaţii, guverne)?d) Care dintre ţări vor suferi de sechele mai mari, şi

pentru cât timp?Desigur mai sunt şi alte elemente care intră în această

ecuaţie. Sunt conştient că ele există, sunt într-un con de umbră, deci nu ştiu care sunt. Poate alţii ştiu. Oricum aceste elemente se vor descoperi pe parcurs. Iar toate sunt cumva interdependente.

OVIDIU DINICĂ: Vă mulțumesc și vă doresc multă sănătate și succes!

Interviu

sintagme literare

99

Interviu

VICTOR MAROLAÎN DIALOG CU

SORINA COSMA SCRIITORI ȘI GEOGRAFII LITERARE

Victor Marola: Un respiro literar într-un senin de iulie

este binevenit oricând. Bună ziua, Sorina Cosma. Sorina Cosma: Care este pulsul vieții culturale în Târgu

Mureș? Aveți muzee cu arhitectură deosebită, catedrale frumoase. Trei universități până acum câțiva ani…

S.C.: Consider că nu ne bucurăm pe cât am dori de posibilitățile culturale ale orașului. Ritmul existenței spirituale este, de asemenea, moderat în ciuda prezenței celor două sau trei catedrale, de care amintiți, iar Universitățile își schimbă mereu denumirea, orientarea și numărul sau specializarea facultăților. De fiecare dată când văd acestea, cred că ne risipim și nu ajungem să trăim profund ceea ce ne aparține, oricât de puțin am fi avut.

V.M.: Ați absolvit studiile universitare într-o instituție universitară din România cu recunoaștere internațională. Cum era Clujul studențesc în anii ’90 ai secolului trecut?

S.C.: Da, am abolvit în 1995, am fost prima generație de studenți admiși în 1990. Am trecut un examen de admitere cu trei probe scrise, cu Probă orală eliminatorie, dată înainte cu o săptămnă de acele 15, 16 și 17 iulie, pe care nici azi nu o uit. Erau doar 20 de locuri. Hilar, comparativ cu numarul locurilor de azi și cu numeroasele facultăți din țară. Filologie era numai la Cluj-.Napoca, Iași, Timișoara, Craiova și, bineînțeles, la București. Clujul era orașul unde predase cu multe decenii înainte Lucian Blaga și care își lăsase urmele trecerii sale pe aici (Biblioteca Centrală Universitară poartă numele lui: Lucian Blaga - poetul, dramaturgul, filosoful deplin al culturii noastre. Voi alege o zi anume din anii studenției, 1 octombrie 1990, Ziua deschiderii anului universitar, prag de trecut într-un alt univers decât cel din care veneam fiecare la Cluj, acea zi avea să fie umbrită de o altă trecere (la cele veșnice). Ioana Em Petrescu, marele eminescolog, nu a mai avut răgazul să aștepte și generația noastră.

V.M.: Facultatea de Litere a Universității ,,Babeș Bolyai’’ din Cluj-Napoca a avut o pleiadă de profesori de renume de la înființare și până în zilele noastre. Ce profesori și cursuri v-au rămas în memorie? Prin ce calități se distingeau în ochii studenților?

S.C.: Da, Ioana Em. Petrescu era îndeaproape susţinută şi urmată de cel care i-a fost alături toată viaţa, profesorul nostru de Literatură contemporană, Liviu Petrescu. Era atent, discret, dar cu o atitudine determinată de plecarea soției sale. Numai dânsul putea preda opera lui Camil Petrescu. Aceleași revelaţii le-am avut și când ne-a vorbit despre Marin Preda. Trebuie amintiți între profesorii facultății: Ioana Both, demnă urmaşă a Ioanei Em Petrescu, Mircea Muthu,

decanul facultății, Corin Braga, Ion Vlad şi Mircea Miclea, cel cu care aveam să studiem un semestru de Psihologie, chiar în primul an. Cu domnul Andrei Marga am studiat filosofie în anul al II-lea, un intelectual cu un cuvânt greu, dar înţelept, de fiecare dată. La Profesorul Marga şi la Mircea Miclea, Sala ,,Shakespeare’’ şi Amfiteatrul ,,Eminescu’’ erau pline la orice curs.

V.M.: Într-o Geografie a literaturii române, Cluj-Napoca se identifică prin cenaclurile și revistele literare. Steaua (A. E. Baconschi, Aurel Rău), Echinox (Ion Cristofor, Iulian Boldea, Irina Petraș), Tribuna, Apostrof ș.a. Ați avut colegi care colaborau din vremea studenției cu articole în periodicele menționate?

S.C.: Eram, poate, generaţia care de abia ieşise dintr-o perioadă de atentă supraveghere la ceea ce scrii sau unde publici, - dacă ai ceva de spus -, şi e foarte posibil să ne fi asumat o atitudine de relaxare în folosirea condeiului. Mi-l amintesc, însă pe Cătălin Ştefănescu, coleg de an, dar la secţia Română- Engleză. Acum e realizatorul emisiunii Garantat 100%, avea vocaţia unei cariere universitare; nu mi-l închipuiam făcând altceva, doar expunând și problematizând de la catedră. Revistele menționate au rămas pe atunci accesibile în cel mai bun caz preparatorilor sau asistenţilor universitari, studentele mai pragmatice îşi doreau cu siguranţă o catedră. Şi am colege care sunt în poziții de conferențiar universitar la Facultatea de Litere UBB, la Universitatea «1 Decembrie 1918» Alba Iulia, însă cele mai multe sunt profesoare la şcoli bune şi foarte bune din ţară. Revistele evidențiate (Echinox, mai ales) erau pepiniere de scriitori.

V.M.: Ce particularități a avut proletcultismul în literatura română postbelică? Menționați câțiva scriitori care s-au evidențiat printr-o astfel de publicistică?

S.C.: Proletcultismul a lăsat o amprentă cenușie în cultura română. Perioada începe imediat după Cel de-al Doilea Război Mondial, doctrina literară a acestei epoci fiind prezentă între anii 1944-1963. Caracteristicile ei sunt dintre cele mai sumbre: spirit vindicativ furibud, militantism, prosovietism – acesta fiind modelul unic al vieţii literare şi culturale. Ideile după care s-au condus reprezentanţii acestei etape triste nu pot fi de altă natură, decat înjositoare pentru un spirit liber: cultul lui Stalin, războiul rece, antititoismul, colectivizarea agriculturii, figura chiaburului şi lupta de clasă. Canalul era menționat și el între marile realizări. ‹‹Arta angajată›› era ceea ce avea să caracterizeze noua literatură, ai cărei promotori erau: I. Vitner, Aurel Baranga, Vladimir Colin, Eusebiu Camilar, Mihu Dragomir, Eugen Frunză, Ov. S. Crohmălniceanu. E celebru «procesul» lui Eminescu, «executat» de I. Vitner, ajungându-se uşor la «procesul» întregii culturi române (revizionismul), epurările din Academie, campaniile antioccidentale, E de remarcat

sintagme literare

100

perioada cea mai violentă, 1948-1954, în cadrul căreia anul 1957 aduce o relativă acalmie. În presa mai puţin politizată reapar Ştefan Augustin Doinaş, Ion Negoiţescu. După încheierea colectivizării, de la ofensiva ideologică se alunecă spre literatura tendenţioasă. Presa se deplasează treptat spre literatură, apar editorialele pe teme literare şi sunt reconsideraţi prin reinterpretare ideologizată scriitorii interzişi: Blaga, Ion Barbu, Eugen Lovinescu.

V.M.: Unde vă regăsiți mai mult: în proză, poezie, dramaturgie? Ce lecturi vă atrag?

S.C.: Există o legătură strânsă între om şi creaţia sa, între creator şi ceea ce alege să făurească. Sunt sigură însă că de cele mai multe ori nu el alege, ci este ales de un anumit gen literar. Camil Petrescu îşi întocmise un asemenea plan: până la 25 de ani se scriu versuri, căci numai copiii cred în iluzii, explica el concis, apoi între 25 şi 35 teatru, deoarece acesta implică vibraţia nervoasă, de la 35 de ani la 45 să urmeze romanul, care cere o mai bogată experienţă şi bineînţeles maturitate reflectată în expresivitatea autorului. Filosofia vine odată cu înţelepciunea şi ea va ocupa ceea ce urmează după vârsta de 40 de ani. Sunt întru totul de acord cu ceea ce nota autorul interbelic menționat, «căci e mai cuminte să faci poezie la 20 de ani şi filosofie la 40». Personal, mă atrag lecturile memorialistice, literatura de graniță, cum i se spune în şcoală. Aici mă regăsesc cu motivele şi datele concrete. Cel care-şi nota cu demnitate viaţa, ştie că nu o poate încredinţa unui cititor naiv sau indiferent la suferinţa umană sau la bucuriile vieţii, când acelea nu puteau lipsi din sufletul nimănui.

V.M.: In mediul universitar din spațiul românesc intracarpatic activează încă doi dintre cei mai consacrați eminescologi din țară: Constantin Cubleșan și Alexandru Cistelecan, cu lucrări deosebit de apreciate. O întrebare: mai sunt scrierile lui M. Eminescu actuale?

S.C.: E adevărat, amândoi critici literari şi autentici iubitori de poezie valoroasă încă ţin în frâu destinele unor facultăți. Constantin Cubleşan a fost chiar decan al Facultăţii de Litere a Universităţii «1 Decembrie 1918›› din Alba Iulia, dar și Alexandru Cistelecan, Profesor şi îndrumător de doctorat în cadrul Facutăţii de Litere de la Târgu Mureş, menţin vie căutarea şi aprofundarea culturii, a literaturii, cu siguranţă. Şi de ce ar lipsi chiar Eminescu din aria de cercetare? Se simte amenințarea unui asemenea tipar de gândire. Este neplăcut să constatăm că astăzi sunt ocolite scrierile lui Eminescu de cei care întocmesc Curricula educațională la aria ,,Limbă și comunicare’’. Ar însemna să fim nerecunoscători. Eu văd o astfel de situaţie ca fiind o literatură îngenunchiată. Ioana Em. Petrescu vorbea despre o generaţie de eminescologi, prin anii ‘90, tânără și promițătoare, din rândul căreia acum s-a detaşat: Ioana Both, Sanda Cordoș, Ruxandra Cesereanu. De asemenea, Profesorul Iulian Boldea (fost prorector la Universitatea ,,Petru Maior’’ din Târgu Mureș), reputat critic literar, nu face numai eminescologie. Așadar, mediul universitar, la Cluj sau Târgu Mureș, urmează o linie de interes major pentru opera eminesciană, fără de care poezia ar fi vitregită.

V.M.: Poezia actuală din spațiul românesc pendulează între metaforă și denotație (Doris Mironescu). Dezvoltați, vă rog, ideea.

S.C.: Nicolae Băciuț, la Târgu Mureș, este cu adevărat preocupat de acest fenomen al derulării de scriitori, de poeți sau publiciști. La 10 ani de la apariția revistei Echinox, într-o anchetă intitulată ,,Dreptul la timp’’ (august 1996), vorbește cu aplomb spunând că cei care astăzi scriu poezii forțează o ieșire din anonimat. Când scriu poezie, astfel de tineri devin nesiguri în ce privește publicarea creațiilor lor și în alte reviste decât cele studențești. Din această anchetă vă reproduc ultima întrebare, în care eu întrevăd o mare parte de îngrijorare: «Cum ar trebui să fie tânărul scriitor pentru a aparţine generaţiei sale şi, prin ea, literaturii?» Generaţia unor poeți se integrează spiritului epocii când îşi arogă dreptul de a omite metafora. Sensul cuvântului trebuie să devăluie direct și în același timp să soluționeze contradicțiile. Acum nu mai este potrivită metafora revelatorie, ca cea creată de L. Blaga. Tainele lumii s-au lăsat prea uşor descifrate, iar de păstrarea lor nici că se mai aude. Sensul conotativ este adesea evitat, denotaţia luându-i locul. Constatarea lui Doris Mironescu este justă. Alte însușiri ale scrisului poetic contemporan sunt: calitatea umorului şi inventivitatea verbală. Tânărul de azi scrie despre sine şi despre lume, dorind să le transforme pe amândouă, căci e nemulţumit de fiecare în parte. Ar fi bine să înveţe că forţa cuvântului stă în taina pe care o transmite, în valoarea metaforică, iar denotaţia demetaforizează, denumind direct, formând cu astfel de cuvinte fraze în ritmul limbii vorbite.

V.M.: In ultimii 30 de ani, libertatea de exprimare (necesară, de altfel) a oferit climatul constituirii unor curente și concepte literare noi. Nouăzeciștii au preluat ceva din stilul antecesorilor, douămiiștii s-au delimitat aproape complet pe paradigmele ,,vechi’’. Cum găsiți poezia recentă?

S.C.: Mircea Cărtărescu opina că aceata este prima adevărată generaţie în sensul de şcoală poetică din literatura română recentă, aşa cum Nichita şi secondanţii săi din anii ’60 au dominat poezia din anii cenzurii. Tinerii poeți, care au urmat, s-au putut totuși bucura de o receptare favorabilă din partea unor personalități ale vieții literare: N. Manolescu, Eugen Simion, Laurențiu Ulici. Deceniul nouă era cel care anunța o grăbire ritmică a momentelor, de unde și apariția unor scrieri atât de controversate. Numărul mare de valori a fost posibil pentru că debutau scriitori din orice colț al țării. Ceea ce caracterizează poezia acestui val este spontaneitatea, creativitate, imagistica terifiantă, valorificarea excesivă a banalului, iar la unii se observă seriozitatea conștiinței propriei valori. Cei care s-au raportat la poezia dinaintea lor au preluat din vechile paradigme stilul inovativ și universalizarea specificului românesc, fapt întâlnit și la Eminescu. Este chiar datoria celor care doresc să continue cu seriozitate munca scrisului. Din acest registru s-a desprins și generația douămiistă, noua poezie (Gellu Dorian, Dumitru Chioaru). Societatea trebuie să asigure tânărului scriitor condiţiile necesare activității sale literare. Nu trebuie să uităm că în literatură este loc pentru toți, că fiecare vârstă literară își are elanurile și prejudecățile ei. Poezia actuală are nume insuficient cunoscute la nivel național. Și îi enumerăm doar pe cei de la Cluj: Dan Marius Drăgan, Florin Constantin Verdeș, Horia Muntenuș, Ioan Ivașcu, Cornel Costea.

V.M.: Vă mulțumesc pentru amabilitatea de a colabora la acest interviu.

Interviu

sintagme literare

101

Meridiane culturale

MARCELODÍAZ

Marcelo Díaz Garcia (1950Villasequilla, Toledo, Spania) artist plastic și scriitor. După ce a studiat psihologia, a lucrat ca profesor și inspector școlar, în prezent își dedică timpul complet sculpturii și scrisului.

În viziunea sa umanistică a lucrurilor, poezia și sculptura sunt două forme de exprimare pornind de la același motiv, în primul rând emoțional, astfel că multe dintre poemele sale se înlănțuiesc cu lucrările sculptate care transmit aceleași trăiri.

Până acum a publicat 15 cărți dintre care un roman, două cărți pentru copii, iar celelalte de poezie, dar și în numeroase antologii din ambitul național și internațional.

Folosind structura și caracteristicile lemnului natural, reușește să îmbine abstracția cu frumusețea plastică, combinând noduri, forme, texturi, culori, fibre, etc. cu care crează un tablou de contrarii armonioase, de trăiri și aspecte raționale, astfel că fiecare lucrare a sa are în ea ceva poetic și ceva revendicativ, reunite într-un mod intim.

Artistul mai folosește, într-o măsură mai restrânsă, materiale ca ceramica, metale, gresie, piatră și beton pe care le îmbină cu lemnul. După cum se exprimă el însuși scopul său este să”reprezinte o armonie plastică, echilibrată, ce se revarsă din dorința unei auto-expresii emotive, lirice, a viziunii omului sau, chiar, a propriilor mele trăiri interioare”, bazate pe un fond tematic comun în sculpturile sale expune relația umană ca pe o utopie, bazată pe o legătură interpersonală, dar și colectivă, pentru a scăpa de singurătate și de lipsa solidarității, afișând o atitudine altruistă în fața consumismului care ne înconjoară.

Și în poezia sa, limbajul este neconvențional, cu forme literare ce caută să multiplice și să intensifice intențiile și posibilitățile de exprimare.

Începând cu anul 1978 lucrările sale au fost obiectul mai multor expoziții personale în orașe mari ale lumii ca: Madrid, Barcelona, Valencia, Morlaix, New York, etc., iar 20 dintre lucrările sale sunt expuse permanent în locuri publice din Spania (Castellon, Valencia, Teruel, Alcalá de Henares) Serbia (Muzeul Terra Kikinda), Chile (Museo de la Solidaridad Salvador Allende), etc. De asemenea, a participat în numeroase expoziții colective în Franța, Italia, Belgia, Serbia, Polonia și Spania.

Dintre premiile sale amintim: premiul pentru poezie Premio Ciudad de Alcalá (2008), Medalia de Argint la cea de a XVI-a ediție a Premiului Național de Sculptură Guadalajara

(1988), Premiul Ribalta de Artă, ediția a XVI-a, și Premiul I la Concursul Național de Artă Segorbe (1984), Premiul Național de Sculptură din Valldolid (1983), Premiul I pentru Sculptură, edițiile a XXXV-a și a XXXVI-a, la Expoziția Națională de Artă din Segorbe (1978 și 1979), etc.

De curând, am avut plăcerea să particip la una din expozițiile sale în orașul în care trăiesc, Alcalá de Henares, unde am mai aflat că lucrările sale păstrează o subtilă

legătură între ele, se completeză una pe alta pentru a spune o poveste, astfel că artistul își călăuzește vizitatorii într-o călătorie fascinantă printr-o lume în care nu există noțiunea timpului. Fiecare sculptură are o poezie a sa, vizuală sau scrisă, care o însoțește, vizitatorul trăiește intens în spațiul liric și vizual impus de artist unde ariile geometrice și diversele culori și nuanțe ale lemnului folosit capătă o frumusețe aparte.

Posibilități

Mâna-ți cu sudoare să se bucure de zbor,de visul algelor interpretând cerul,hărțile poeziei intacte.

Puterea-ți nesigurăsă-i cunoască pe ceilalalțiși să nu se înalțe peste ei.

Să asculți simplitateaca să te poți măsura în celelalte priviri.

În ușurința de-a fi lumină o clipă să ai doar înălțimea iubirii.

Templu de iubire

Cu zidurile tale și cu ale melevom înălța darurileși vom rosti numele viețiiîn zilele ei efemere

Poem

Străbat ținuturile glasului tău.Durerea șubrezește.Ierburi în strigăt.

Memoria umezește pământul și e râma ce găurește susținerea-solului.Hrănește ființa fără ochi ce se exiliază de soarele celor buni.

sintagme literare

102

Meridiane culturale

Și dacă încă mai pot vedea creșterea în floare a ierburiloralungind lumea dintr-o rădăcină,

vă datorez cuvântul.Vă datorez cuvântul meu.

Zilele tale sunt servite

Am deschis ochii și aveam viața.Moștenire de alb și durere.Învățam să privesc lumina,lumina răsărit,lumina apus,lumină ce rănește,lumina de dinăuntru,lumina ce n-a ajuns...Măsuram lucrurile dorind să fug de măsura lor,în timp ce țărmul nesfârșit scălda călătoria.Și nu știu dacă învățcă zilele mi-au trecut lăsându-mă refăcut în fiecare clipă.Le țin în brațe pe cele care mi-au rămas nedesmințite,posibile,ajutor,mână,porumbel,zbor,înfidele,ce nu-s verosimile,temute sucite lumină și izvoare,măsurate numărate ce se termină…

Se iubesc

De la tulpină la floare, pinaclu în cer.În absidă, brațul.Lumina seminală.Astfel timpul călărește pe mușchiul neted.În mandatul său carnea stăpânește fără-ncetare și în clipa sa fără repaus perpetuează trupurile.Debitul fluxului de sânge,plăcerea ne frânge în glas primitiv.Lanț în care nu încape altă scriere.Ignoranță inserată.Astfel îmi va încăpea în mână puntea trupului tău,linie de magie desenată de suflarea ta.Saltul pe care-l pui în pântecele meuși subit se face călătoriepe tărâmul fără limite pe care l-am presimțit mereu.Cu noi timpul de pe culme e zbor.

Dorință pe înserate

Să ajungi la agoră cu zâmbet de magnolie,Să te apropii și să mângâi apa cu mâna,lumina întinsă,mică și infinită clipă a creșterii tale.

Ușă adăpost

Venea de la războaiele pe care oamenii le duc împotriva Omului.Vin din partea sa întunecată,neterminată,măreață,vertical pe infern,animal.Ce nu are jertfă.Și-am fost la lintoul săuși am traversat celălalt vânt.Încăpea tot versul celorlalți oamenice fac posibil cuvântulși visul celorlalți.

Creșterea luminii

Peste durerea părăsind așternutul gol,sau despărțirea porturilorce învăluiesc zilele iredentisteîntărind străzile înarmate,peste tempesta asta întunecată,peste sudoarea coastelorsau pântecele orbit al văilor,pun să răsarăvechea noastră semință,muritorii ce cred în umanitatece privim înălțimea celui născut,nodul înflorit al mamelor.

Acolo mă înfrunt aievea cu mâinile melepentru creșterea luminii.

(Prezentare și traducere: Elisabeta BOȚAN)

sintagme literare

103

Universalia

BARBARA CALCINELLI

Barbara Calcinelli – născută în 1979, Bologna, ItaliaCâștigătoare a numeroase concursuri literare italiene

si internaționale. Poetă foarte publicată în revistele si antologiile italiene.

Sinopia mentale

Di te cerco il solenne nei sovraffollati disturbi di un silenzio sedato.

Di te cerco l’essenza nel ciondolare apparente di un Dio in ritardo.

Chiedo il permesso e rinasco l’anima e il gioiello che sei dentro, oltre le grate oltre il fuoco liberi di nome fuori, tutti.

Adieu

A fine turno come un vuoto e mai viceversa i folli in fuga vi mancheranno come grossi tori infilzati nell’arena al capezzale dei malati di vita

Se l’alba

Tener per mano ciò che del dì perisce, un minuto ieri, dismesso che sul far del buio stinge i ricordi di promesse divelte

.. labbra del sonno baci sottratti all›insonnia

S’affolla un cielo di vociare mattutino che tra un prima e un dopo schiuma nel bel mezzo del nulla

.. un te che meteora l’Angelo che albeggia

Desen mentalTe caut în solemnitateatulburărilor supraaglomerate ale unei tăceri sedate.

Îți caut esențaîn unduirea aparentăa unui Dumnezeu întârziat.

Îmi cer voieși-mi renasc sufletulși diamantul care ești tuîn el, dincolo de gratiidincolo de focde numede tot.

Adio

La sfârșitul tureica un golși niciodată inversvă va fi dorde nebunii alergândca taurii marirăpuși în arenăla căpătâiul bolnavilorde viață.

Dacă zorii

Ținând în mână ceea ce zilnic piere,un minut de ieri, abandonatcare estompează în întuneric amintireapromisiunilor sfâșiate… buzele somnuluisăruturi furate insomniei.

Un cer aglomeratde discuții matinalecă între primele bule de aerși următoareleîn mijlocul pustiului… tu ca o ultimă stea luminândÎngerul răsărit.

(Prezentare și traducere: Gabriela VERBAN)

sintagme literare

104

Universalia

VELIA AIELLO

Velia Aiello – născută în Marzi (Cosenza), Italia.

Profesoară de filozofie, istorie si stiințe umaniste. Președintă

a Asociatiei Culturale “Rennova Mente”- una dintre cele mai

cunoscute asociații culturale din sudul Italiei. Organizează

câteva concursuri literare importante. A publicat mai multe

cărți de poezie în diverse antologii si este laureată a multor

premii literare importante.

Vento violento

Si sgretola su di te la vita,

spezzando quel tenero virgulto

rivolto al domani.

Pochi istanti

per annientare anni,

negare un futuro

svanito nel buio

di una notte dissennata,

accanto ad un bicchiere vuoto

e alle macerie di un vano delirio.

Intorno rimane

Il profumo dei tuoi anni.

vittima sacrificale

d’un mondo inquieto

che vagheggia

in un labirinto di illusioni

l’effimera felicità.

Mentre un vento violento

disperde impietosamente

nell’aria grigia

i petali della tua breve esistenza

Furtună violentă

Se prăbușește peste tine viața,

rupând acel tânăr vlăstar

îndreptat spre mâine.

Câteva clipe doar

pentru a anula ani,

a nega un viitor

disipat în întunericul

unei nopți fără sens,

lângă un pahar gol

și resturile unei zadarnice amăgiri.

În jur rămâne

parfumul anilor tăi,

victima de sacrificiu

a unei lumi neliniștite

care tânjește

după fericire

într-un labirint de iluzii.

În timp ce o furtună violentă

împrăștie fără milă

în aerul gri

petalele scurtei tale existențe.

(Prezentare și traducere: Gabriela VERBAN)

sintagme literare

105

IONCĂLIMAN

Problema variantelor

Moto:“Confecţionându-şi manual mărgele proprii,

indienii le acordă o valoare cu atât mai mare cu cât sunt mai mici,

adică pe măsura în care cer mai multă muncă”.(Claude Levi-Strauss)

„Poetul popular a ştiut să transfigureze clişeele tradiţionale în «nuntă mirifică» de structură cosmică. În baladă semnificaţia acestei nunţi nu mai este substituirea elementelor rituale pentru a efectua simbolic o nuntă postumă, majestatea fabuloasă a acestor căsătorii mistice este răspunsul dat de cioban destinului său sângeros. El reuşeşte să transforme o nenorocire într-un sacrament. Moartea tânărului cioban necunoscut se transformă într-un ceremonial nupţial de proporţii cosmice. Dar tocmai semnificaţia acestui episod n-a fost recunoscută. Pentru a măsura consecinţele unei voinţe atât de puternice de a transforma o condamnare la moarte în «nuntă mioritică» este suficient să o comparăm cu momente, reacţii tipice ale societăţii moderne. Aflând ce i-a hărăzit soarta ciobanul nu se boceşte, nu se dă disperării şi nici nu încearcă să distrugă sensul lumii şi al existenţei demistificându-l cu o furie iconoclastă şi proclamând nihilismul absolut ca singurul răspuns posibil la o revelaţie absurdă. Cu alte cuvinte ciobanul nu se comportă ca atâţia reprezentanţi iluştri ai simbolismului modern. Răspunsul dat este cu totul altul. El transformă soarta vitregă care îl condamnă la moarte într-un mister sacramental majestuos, feeric, care în ultimă instanţă îi îngăduie să triumfe asupra soartei sale”

(Mircea Eliade, De Zalmoxis à Gengis Khan, Paris, 1970,p. 243-244)

Pentru psihologia creației populare rămâne un adevăr: creația populară se desăvârșește numai în funcție de o comunitate competentă, deci în funcție de un colectiv selectat, care poate îndeplini și parveni la standardele expresive ale unui act folcloric global. Cum am mai subliniat, sâmburele creator primar este pur individual, este actul, de cele mai multe ori integral, al performerului, rapsodului, creatorului dotat. Dar „un motiv se concretizează în popor când merge”1, numai când circulă. În procesul circulației, etapă necesară pentru orice creație eminamente folclorică, un produs folcloric oarecare, trecând de la un grup

(colectivitate) la altul, dintr-o serie de cauze obiective la înfățișări diverse determinate de modificările intervenite în formă sau în conținut primește forme cunoscute sub denumirea de variante.

Profesorul Mihai Pop susține: „În devenirea lui în timp textul de literatură orală presupune (...) o serie de repetate transcrieri și rescrieri. Prin acest procedeu de continuă transcriere și rescriere se crează de fapt ceea ce în mod curent numim variante”2. Variantele nu pot fi concepute ca fapte artistice cu o însemnătate de sine stătătoare, sau opere diferite și definitive. În acest fel creația populară ar deveni o sumă de foarte numeroase opere individuale, create de diferiți autori (indivizi mai dotați din popor). Rămâne nerezolvată controversa dacă diferitele versiuni (transcrieri sau rescrieri) ale aceluiași cântec sunt acumulări de variante, pe cale de a deveni simple rebuturi cantitative, datorate improvizației sau intervenției calitative hotărâte și conștiente ale diferiților performeri. Observațiile făcute asupra textelor permit să afirmăm că numărul prelucrărilor tip ale subiectului sunt limitate, iar variațiunile lor sunt nenumărate, depinzând de contribuția și harul individualităților creatoare.

Redactările, transcrierile sau rescrierile ulterioare ale unui subiect sunt păstrate de un grup deosebit de purtători (colportori) ai folclorului. Căci variantele, în primul rând, presupun „un text sau povestire, derogate de la formă”3, deoarece amorful nu scoate la iveală variante. Cu alte cuvinte, trebuie să existe un motiv sau subiect cu un potențial reinterpretativ ridicat. De fapt, pentru a ne da seama de aceasta, trebuie descoperit sau intuit motivul folcloric de obârșie, originar, prototipul (arhetipul) în jurul căruia se pot constitui variantele (distorsiunile) improvizate, fiindcă, după cum se știe, acest trunchi genetic poate fi interpretat și adeseori recreat de la un individ la altul, precum și de la o zonă geografică la alta. Variantele presupun, înainte de toate, un text de bază, sau o narare, o anume deviere, distorsiune de la forma inițială. Această formă inițială poate fi o schemă sau o formulă rămasă tabu din vârsta mitico-magică a omenirii. De multe ori ea este o simplă imagine care poate constitui un trunchi central, în jurul căruia se poate broda, improviza în continuare, în funcție de potențialul creator al individului respectiv. Trebuie presupusă, deci, existența a ceva elaborat formal, imaginar, sau expresiv, anterior, fiindcă un material inform nu ar putea produce variante. În aceeași măsură, însă, orice variantă a unui cântec (motiv, subiect) popular ar putea fi luat independent, deoarece posedă caractere proprii, care conțin unitatea de nedespărțit a vorbei și a muzicii (sincretismul), căci poporul reface mereu creația, mai ales în aspectul său verbal. Există multe variante de text ce au ca suport muzical aceeași linie melodică.

Psihologia limbajului acceptă că limba ar fi un fenomen colectiv, iar vorba (cuvântul) ar fi un act individual. Limba operează cu valori fixe și limitate și numai individul performer are posibilitatea (potențialitatea) să creeze. Dar, după cum am mai amintit, nu orice individ al unui grup etnic poate performa creator în limbă, idiomul lingvistic fiind elaborat preexistent individului respectiv. Cu alte cuvinte,

La curtile dorului,

sintagme literare

106

limba îl precede pe individ. „Poate inova numai individul cu funcție sufletească reliefată (...) Prin urmare, și aici insul eminent are primatul artei poetice-muzicale!”4. Inovatori în planul limbajului pot fi numai cei născuți cu talentul și geniul abstracției (aici, Ion Diaconu îi amintește pe marii cântăreți ruși de bâline care au făcut adevărate „școale”). În orice limbă elementul individual este inovator, dar numai datorită faptului că el rămâne „indisolubil legat de cel social”5. Performerul în nivelul lingvistic se poate integra în limbă prin acceptarea inovației lui lexicale de către masa vorbitoare a comunității respective.

Performerul în limbaj și, totodată, în creația literară populară nu este, după cum am mai spus-o, o ființă oarecare, un individ anodin, întâmplător, ce vorbește neîngrijit, orișicum (comun), ci el apare, în primul rând, ca un vorbitor distins, mânuind măiestrit limba sa maternă, uimind adesea colectivitatea, dar după un clișeu oratoric prestabilit.

Reluăm aici câteva idei ale lui Ion Diaconu, pentru că ele ni s-au părut pertinente și valabile și astăzi, întrucât rezultă dintr-un contact permanent, nemijlocit și îndelung cu terenul etnografic. Spune renumitul cercetător că asemenea vorbitori excelenți de limbă dau dovadă de o bogăție lexicală impresionantă și îi afli în posesia unui pitoresc logic expresiv. Mulți dintre ei au deținut (și, pe ici, pe colo, mai dețin) și o parte din tezaurul folcloric românesc. Am amintit, într-o parte anterioară a acestei încercări, și câteva nume memorabile din zona Făgetului, la care se pot adăuga și alți interpreți ai melosului popular zonal (Cornel Veselău, Doru Furdean, Ioan Suici, Viorel Brancu, Constantin Cureac, Vioara Mocanu, Dan Necșa și alții). Nu numai faptul că dețin creații folclorice (variante sau creații autentice, arhetipale), dar și textul- convorbire îi deosebește de ceilalți, ei marcând cu pecete personală, individuală și performând codul prin care comunică și, mai ales, se comunică.

În discuțiile privind psihologia limbajului nu se poate în nici un fel trece peste recunoașterea obiectivă a rolului important al individului dotat (rapsod, performer), în raport cu omogenia (generalizarea, nivelul competenței colective) masei vorbitoare. Dacă textul folcloric este considerat un mesaj, atunci când se vorbește despre variante este bine de luat în calcul și modul în care se realizează emiterea și, mai ales, receptarea mesajului. În această direcție, iată considerațiile profesorului Mihai Pop: „Emiterea mesajului, încifrarea lui se face de către emițător cu ajutorul unui cod care nu este pur verbal ci este codul mai complex al literaturii orale integrat în codul cultural al mediului folcloric din care emițătorul face parte. Receptarea mesajului și descifrarea lui se face de către receptor tot printr-un cod care are aceleași trăsături esențiale ca și codul emițătorului, este realizat verbal, dar este propriu literaturii orale și face parte din codul cultural complex al mediului în care trăiește receptorul. Între codul emițătorului și codul receptorului nu este obligatorie concordanța perfectă. Chiar în cazul comunităților cu viață culturală ritualizată (socializată), între cele două coduri pot să existe diferențe. Codurile se găsesc de obicei la o oarecare distanță. Se poate presupune deci că

ceea ce a fost emis cu anumite intenții, într-un anumit sens, să nu fie receptat întocmai. Distanța dintre codul emisiei și codul receptării se cere raportată la distanța de loc, de timp, de context cultural și psihologic dintre emițător și receptor. Această distanță poate produce distorsiuni formale și de sens în receptarea oricărui mesaj. Pe aceste distanțe o parte din informația transmisă prin mesaj se poate pierde, deci trebuie să ținem seama de entropie, după cum fără îndoială că receptarea poate adăuga mesajului primit elemente noi, valențe noi”6. Receptarea mesajului este, cu alte cuvinte, o retranscriere a acestuia în codul receptorului, care, la rândul său, fiind un performer al creației folclorice tradiționale, este virtualul și virtuosul născător, ivitor de variante.

Ivirea variantelor unui motiv oarecare rezultă de pe urma modificărilor care intervin asupra prototipului, devenit, în acest fel, un bun artistic nefolclorizat, în timp ce toate variantele sale colaterale sunt rezultate în timp și spațiu ale contribuției individuale sau colective (ca receptare, preluare, conservare și transmitere) la actul creației. Dar și acestea rămân, totuși, ca părți integrante ale folclorului. Interesant este, în acest context, de urmărit motivul jertfei, care, dintr-o superstiție (că un zid, o construcție importantă nu poate fi terminată până nu se sacrifică ceva7), s-a schimbat în cursul anilor conform cu psihologia unui grup etnic și cu posibilitățile sale reale și obiective de a putea recepta, păstra și recrea motivul. În cazul acestui motiv se observă o reducere de la scara universală la o scară națională, sub imperiul unor factori istorici, geografici, psihologici sau sufletești8. Motivul însă ar putea fi urmărit în restructurările, remodelările și recreările sale de la ținut la ținut, de la un grup etnic la alt grup etnic.

Variantele naționale ale motivelor folclorice universale iau diferite înfățișări determinate atât de factori conținutistici, cât și de cei care se fac prezenți în formă, prin care se poate produce un proces de localizare a motivului respectiv. Deci, la rândul lor, variantele naționale pot apărea ca adevărate macrovariante care pot cuprinde numeroase subvariante (microvariante). Un alt exemplu l-ar putea constitui integrarea Legendei Dochiei, cu o răspândire balcanică și mediteraneană, în realitatea noastră etnografică. Numai în Ardeal se crede că această legendă ar avea peste zece variante.

Privitor la capodopera baladescului nostru postoral (cu aproximativ 2000 de variante pe tot spațiul geografic locuit de români și consângeni), profesorul Mihai Pop, făcând trimitere la modul în care au fost folosite variantele în cazul Judecăţii ciobanilor și al Mioriţei, emite următoarele judecăți de valoare: „Rescrierea unor teme sau subiecte de circulație orală în limbajul literaturii culte presupune lectura a mai multor variante, receptarea lor, transcrierea, apoi filtrarea prin viziunea proprie a scriitorului și realizarea unui nou mesaj încifrat cu un nou cod. Cu toată diferența de nivele, modalitatea articulării variantelor în procesul de transmitere orală și în procesul de creație cultă prezintă, ca act de comunicare, vădite asemănări. Recunoașterea acestor asemănări și a notelor specifice fiecărui cod de emitere a mesajelor, introducerea lor în laboratorul de cercetare pot

La curtile dorului,

sintagme literare

107

fi deosebit de utile pentru cunoașterea mai profundă a fenomenului creării de variante.

În cazuri în care apare ceea ce de obicei se numește „inspirație populară” cercetarea variației orale și cercetarea în literatura scrisă se pot lumina reciproc.

În lumina celor arătate se va vedea că privind variantele orale transcrise și retranscrise ca mesagii de sine stătătoare, ca pledoarii cu o anumită structură a argumentării, putem considera, de pildă, textul Mioriţa, cântată de Lucreția Horț din Groșii Țibleșului-Țara Lăpușului, oral autentic, iar textul Mioriţei, publicat de Vasile Alecsandri, nu mai puțin autentic ca simbol al spiritualității românești la nivelul constituirii culturii naționale, a literaturii românești scrise din secolul al XIX-lea.

Mioriţa Lucreției Horț, realitate poetică și muzicală, a intrat acum în repertoriul bunurilor folclorice de consum, dar textul pe care îl discutăm, deși foarte puțin diferit, este anterior celui care circulă în emisiile de radio sau de televiziune.

Sus, la verdele din munți La iarbă până-n genunți Mărgu-și trei păcurărei Cu oile după ei.Cei mai mari îs veri primari Cel mai mic îi străinic Tăt îl mână și-l adună Cu oile la fântână.Tăt îl mână și-l scoboară Cu oile la izvoară.Facu-i legea să-l omoară.- Fraților, fârtaților,Voi dacă mi-ț omorî Pe mine să mă-ngropați La vârvuțu muntelui, În mijlocul plaiului.Și în mâna de-a dreapta Tăt mi-ț pune tilinca.Și să-mi puneți pe mormânt Fluierașu cel de vânt.Când vântuțu a sufla,Tilinca o tilinca,Fluieru o fluiera,Oile tăte-or zbiera,Dacă mi-o văzut moartea.Ș-a veni zâua cruci,Voi la țară-ț coborî,Mămuca va întreba Unde ați lăsat slujba.- Am lăsat-o-n cele văi,Cu cele bălăi de oi.Am lăsat în cele groape Cu oile cele șchioape.Mămuca m-a ogodi Cu cină caldă pă masă Și cu apă rece-n vasă,Să-i vină slujba acasă.Apa-n vase s-a-ncălzi,

Cina-n masă s-a răci Și slujba n-o mai veni,Că s-o dus a putrezî,Alături cu morțî9 (...)(În continuare profesorul Mihai Pop aduce câteva

lămuriri referitoare la grai și face două remarci cu caracter etnografic și cu impact în rânduiala vieții ciobănești: în spațiul Maramureșului oile se coboară de la munte la Ziua Crucii, care este la 14 septembrie; în timpul văratului la munte se fac ciopoare aparte de oi, care au șchiopat, numite acolo „boteie”. Face, apoi, observații concrete asupra altor variante din Maramureș - 11 la număr, și Țara Lăpușului - 4; toate cuprinse în lucrarea lui Adrian Fochi, Mioriţa, București, 1964).

Își continuă argumentarea: „Revenind acum la compararea celor două variante, cea a Lucreției Horț, completată cu informațiile citate, cu Mioriţa, publicată de V. Alecsandri, vom constata că în variantele din Maramureșul istoric și Lăpuș există toate elementele primordiale ale Mioriţei devenită simbol. Mișcarea este exprimată prin sensul iterativ al versurilor: Sus la verdele din munţi / Cu iarba până-n genunţi / Mărgu-ş trei păcurărei / Cu oile după ei. Lipsite de elementul fabulos al piciorului de plai - gură de rai și opunând urcarea coborârii, versurile citate denotă nu numai mișcarea, ci și deschiderea spre o mai lungă perioadă de viețuire în munte, în care se desfășoară confruntarea între actanți. Aceștia sunt: Cei mai mari-veri primari, Cel mai mic-străinic (în zona Făgetului, în câteva variante, din cele 28 descoperite până în prezent, păcurarii mai mari sunt: veri pămari; reprezintă ținuturi ori unități administrativ-politice distincte românești; Doi feciori oşteni, / Tineri moldoveni ori Doi îs ungureni, / Unu-i pădurean, iar cel mai mic are un nume: - Sâminic, Semenic, Siminic - toponim și plantă din zonă; sau, alteori, sunt toți veri primari: şi-s toţi veri primari ori pămari - n.m.I.C.)10. În unele variante comentate de profesorul Pop: Cel mai mic e străinel / Ca şi o lună de inel. Apoi, cum ne dezvăluie versurile ulterioare, cel mai mic e slujba.

În variantele maramureșene opozițiile dintre actanți se situează, deci, la nivelul structurii de neam a comunităților noastre rurale tradiționale și a relațiilor sociale din lăuntrul satului. În varianta simbol, cum se cuvine pentru literatura secolul al XIX-lea, ele au fost așezate la nivelul unor unități politice cu conotații de prestigiu, proprii mitologiei naționale: Unu-i Moldovan / Unu-i Ungurean / şi unu-i Vrâncean.

Această situare a opozițiilor, de o parte la nivelul structurii sociale, a structurii de neam a satului tradițional, pe de alta la nivelul unităților politice cu anumit prestigiu în viziunea de ansamblu a națiunii, este importantă pentru cronologia variantelor. În esență, însă, statutul diferențial al actanților este marcat prin opoziție: mare / mic, doi / unu, deci mai mulţi / unic; din acelaşi neam / din afara neamului; din aceeaşi grupă de interes / din afara acestei grupe de interes; stăpân / slugă. Deci și din rândul celor care poruncesc și din rândul celor care trebuie să se supună, cum se vede din versurile: Tăt îl mână / Şi-l adună / Cu oile la fântână, / Tăt îl mână şi-l scoboară / Cu oile la izvoară. Redusă la esență,

La curtile dorului,

sintagme literare

108

diferența de statut, la planul curent al confruntărilor din viața reală, poate fi exprimată prin opoziție: cei puternici / cel slab.

Această opoziție fundamentală la nivelul formelor primare ale societății românești, ca și a formelor evoluate, stă la baza conflictului care a generat metafora simbol a Mioriţei. Unele din elementele în care ea se exprimă ulterior, elemente în jurul cărora, într-o concepție pozitivistă, sociologizantă și istoricizantă, s-au dus atâtea discuții, nu sunt decât concretizări ale opoziției esențiale, deși ele au făcut ca înțelegerea poemului să fie deviată uneori până la vulgarizare.

Opoziția aceasta se manifestă din partea celor puternici la nivelul realului social și prin agresivitatea celor mai mulți înrudiți între ei și mai mari, la nivelul neamului. Ea generează ideea odioasă a uciderii celui singur, străin, mai mic - ciobănaș - și mai slab. Apărarea de actul agresiv, dus până la hotărârea odioasă de a ucide, nu se poate înfăptui pe planul realului. Ea se realizează prin saltul dincolo de real, în fabulos, și apoi în imaginar și devine astfel axul central al poemului, atât prin valoarea profund și drept umană, cât și prin frumusețea realizării artistice. În jurul ei se centrează întreaga poezie și pe acest ax ca, într-un pivot, se articulează toate elementele ce pe plan sintagmatic o preced, sau îi succed momentului: Făcui legea să-l omoare spus atât de plastic în varianta Lucreției Horț.

Testamentul exprimat în varianta Lucreției Horț, prin condițional, de pe o poziție non agresivă: Fraţilor, fârtaţilor, / Voi dacă mi-ţ omorî- dezvăluie, în variantele maramureșene o altă viziune spațial mai largă și existențial mai hotărâtoare decât ceea ce cercetările de până acum au relevat în legătură cu atașamentul ciobanului față de profesie: Pe mine să mă-ngropaţi / În vârvuţul muntelui / În mijlocu plaiului - Nici în dalbu ţintirim / Că-ntre morţi oi fi străin / Nici în verde temeteu / Fără unde-oi zice eu…

Notația Dalbu ţintirim - Verde temeteu - în care ţintirim este locul de îngropare din lăuntrul satului, de lângă biserică, iar temeteu (din magh. temeto) - locul de îngropare din afara satului, instituit târziu de autoritățile austro-ungare, ar putea avea sensuri mai profunde decât cele pe care le putem sesiza acum. Ar putea să fie pus în paralelă cu dorința de a fi îngropat În vârvuţu muntelui / În mijlocu plaiului - spre deosebire de sat - deci să noteze o anumită relație permanentă între statutul ciobanului și spațiul care îi aparține. Muntele și plaiul este spațiul propriu al ciobanului, spațiu la care nu poate să renunțe nici chiar în fața unor agresori mai puternici decât el, nici chiar după moarte. Atașamentul față de spațiul propriu însemnează pentru el garanția vitalității categoriei din care face parte. Este un sentiment foarte puternic al celor care știu că au trăit întotdeauna pe locul pe care se află și nimic nu-i poate dizloca de acolo. Acest atașament față de locul propriu este mai profund și cu pondere mai mare pentru neam, decât atașamentul social față de profesie, asupra căreia, cu note sociologizante, s-a pus accentul până acum.

Momentul mamei - mămuca, măicuţa bătrână cu brâul de lână îl găsim atât în variantele maramureșene, cât și în varianta Alecsandri. El funcționează în sistemul de argumentare al mesajului cu o întrebare retorică, la care se răspunde eufemistic în primul caz și printr-o superbă

metaforă în cel de al doilea. În variantele maramureșene eufemismul răspunsului rămâne la limita veridicului, sau aduce doar rudimente de fabulos. Doar unele variante depășesc veridicul - rămânerea în urmă cu oile șchioape - se plasează în mitul și ritul proxim - moartea nuntă - sau în lumea basmului, în care eroii se însoară cu fete de împărat.

Prin întreagă arhitectonica ei, varianta Lucreției Horț și celelalte variante maramureșene, deși regăsim în ele elementele esențiale ale Mioriţei simbol, ne apar și echilibrate ca o casă din bârne de lemn ale cărei proporții, uși și ferestre, amintesc stilul construcțiilor romanice. Față de ele, Mioriţa simbol ne apare ca un minunat palat din vremea Renașterii. Pentru a-l construi, adăugând la sobrietatea elementelor de bază rodul unei prodigioase translatări în imaginar, cei ce au creat variantele de acest tip, au găsit, cum s-a arătat de către cercetătorii de până acum ai Mioriţei, elemente de referire ce puteau fi preluate în cântecele epice despre maica bătrână care caută fiul (câteva am descoperit și în zona Făgetului, dintre care amintesc Cea babă bătrână), în testamentul ciobanului de la miori și chiar în cel al soției și mamei zidite de vie. Arsenalul de mijloace de expresie ale poeziei orale le-a oferit mijloace cu care să construiască palatul. În această construcție românească de Renaștere, ale cărei începuturi premerg cristalizarea lui V. Alecsandri, în orice caz în varianta culeasă și scrisă de el de Neorenaștere, aceste elemente de strat prim și de strat secund ar putea fi detectate prin analize pe text asemănătoare celei pe care am făcut-o variantelor maramureșene. În această construcție de Renaștere sau Neorenaștere nu moartea – nuntă, ci imaginea „mirifică a nunții”, saltul în această minunată metaforă este esențial. Acest salt, atunci când, în fața odiosului act agresiv, nu mai există nici o soluție pe planul vieții cotidiene, este soluție catarctică. Metafora „nuntă mirifică” dă nu numai valențe estetice deosebite textului, ci, cu mijloace artistice de mare valoare, marchează superioritatea morală a celui asupra căruia se săvârșește, ca frustrare definitivă, odioasa teroare a uciderii.

Dar palatul se plasează în altă vreme și în alt context cultural și fără îndoială și social-politic decât casa de țară a variantelor maramureșene. El este construit oral la nivelul marii literaturi, înainte ca să fie consemnat și cores în scris de Vasile Alecsandri. Înainte ca să devină astfel unul din simbolurile spiritualității românești moderne”11.

Profesorul Mihai Pop se ferește să numească Mioriţa - varianta Vasile Alecsandri (din 1852) - arhetip (așa cum o numesc alți cercetători ai folclorului nostru) și vede în ea o variantă simbol pentru spiritualitatea românească modernă. Desigur, în decursul timpului, s-au descoperit nenumărate variante ale mai multor motive sau subiecte folclorice, specii sau genuri, ori chiar treceri și prelucrări, căci în cultura populară tendința păstrării și tendința înnoirii acționează concomitent, iar contradicțiile dintre ele sunt inerente. Exemplele pot fi multiple. Amintesc aici doar Căluşul și Drăgaica, fiind susținut și de pertinentele considerații ale profesoarei Emilia Comișel: „După studiile multiple ale specialiștilor, începând încă din secolul trecut (al XlX-lea - n.m.I.C.), balada Mioriţa este una dintre capodoperele

La curtile dorului,

sintagme literare

2

GABRIELA CREȚAN (INVITATA REVISTEI)Caii de lemnUn an mănos a fost, rodind dezastre,Doamne, curge sânge din cer peste foile albenescrise

obrazul meu înti ns la uscat pe o sfoarăîşi schimbă paloriledupă direcţia vântului

măşti scălâmbe, uzate, purtate o viaţăcârpite pe-alocurise încreţesc, se rideazădezgustate se strâmbăati nse de fl ăcări avide

înşiruite alături măşti le melefeţe care curg una în alta. identi ce.alcătuind o singură şi înşelătoare fi gurăde pică înstelată cu ochi în ceafa mea pironiţi desfăcându-mi cozile grele

sau poate capete de lemnchipuri cioplite adunate în cerccaii de lemn ascunzând agresorii,vicleniistrânşi la o cină de taină

la o ceremonie în sala din mijloco nuntă, un botez, un priveghi(eu sunt mâncarea din blidele lor rânduitecu grijă. sacrifi ciul şi legeacare îl cere)

fi gurine de lemn încremenite şi oarbe – dar în dosul pupilelor o forfotă periculoasă se-ascunde -domnii judecători mă înscăuneazărosti ndîn cor îngeresc, diabolic,o homelie despre impostură şi vinăcontroverse, polemici sparg maxilarelestrânse,cuvinte înnodate, viperedeşertându-şi veninul...

sub mâna mea mugeşte hârti a ca o vită înfi eratăcăreia-i pui între coarne

semnul posesieiimploră şi-mi linge dreapta ereti cămultvinovata

care nu vrea, care nu poatecare-ncearcă să se smulgă din umărtârându-se-n silăspre locul geometric al tâmplei...

Anul a fost roditor – vezi calendarulploilor:udătura, merindeanu lipsesc nici celui săracdăruite au fost soaţele voastreca via binecuvântată a Domnului

în singurătate îmi sfârşesc cinastrăin numele meu de mine se îndepărteazănume sterp, îngheţat.

plouă afară. promisiuni de belşug.grăsimea pământului va unge gâtlejurişi-n anul care începe acum.

îmi întorc faţa, ca unul proscris.pagina albă rămâne.umbră fi delă şi castă, ca o cămaşă de moartepe care strălucesc sti gmatele. Vom coborî împreună.

Pe viu...I-au despicat pulpele cu un cuţit.a plâns.n-a venit nimeni.ca arama a strălucit desgolită spinareasub fulgerul bicelor. a ţipatţintuită ca de un vârf de catargde sluga plăti tăcare priveşte cu milă.

a ţipat. n-a venit nimeni.cortegii, centurii, armii nu s-au pornitpe uscat sau pe maredepartele nostru aproapes-a culcuşit în pusti e...

a ţipat şi a plâns în pusti epână cândcrinul leprei i-a sfâşiat pânteculîn sărăcie, umilinţă şi casti tate

Poesis

înfl orind.

soră i-am spus, surioară,gurile noastre nu sunt cu noiîmpleti torii de vorbe, meşteşugarii tocmiţica vinul mirositor curge pe buzele lor calomnia.

te-am iubit ca un regeîn taină şi mare întunericcelor de rând m-ai vîndut.

pe umărul nostru iedera se ridică încetne sufocăun şarpe frumos strălucind de cruzimeşi inocenţăne gâtuie blând cuprins de extazul actului sadic.

soră, i-am spus, surioară,totul se îndură pe viuîn sărăcie, umilinţă şi casti tate...

GrațieDacă îngerului îi va fi foame îi voi fi mâncare

împodobeşte-mă, graţie

va veni iarna ca o schimbare la faţăse va alege drojdia de esenţa clară– zarurile albe de negrele zaruri –un elixir luminos va străluci în paharele noastre înalte de nuntă

va pâlpâi cenuşa în urnă împodobeşte-mă, graţie

căci i-am tăiat caleaca un turn de aur în faţa lui înălţat până la cersau ca un spin înfi pt în vulnerabil călcâi „quo vadis, Domine?“roşie gura-i un soare de moarte mi-a fosta dinţilor albeaţă fulgerul care m-a ars primenitor vorbele lui m-au lăsat grea de o mare lumină

împodobeşte-mă, graţie...

sintagme literare

109

geniului românesc, care a atras atenția multor savanți: B.P. Hasdeu, Dumitru Caracostea, Ovid Densusianu, Constanti n Brăiloiu, Mircea Eliade etc., rezultând faptul că această capodoperă populară a luat naștere în mediul păstorilor, într-un trecut îndepărtat, și s-a cristalizat în mai multe genuri: colind, baladă, cântec bătrânesc, urătură la plug. Elemente poeti ce proprii acestei bijuterii, ca de exemplu: portretul păstorului, alegoria moarte-nuntă etc. au pătruns în mai multe genuri (cântec liric, epic, bocet, colindă de fată și de fecior etc.). Se pare că în forma colindului, care conține, în mod concis, elementele esențiale ale temei, trebuie să vedem prima formă de realizare, în realitate, după opinia lui Constanti n Brăiloiu, alegoria morții este preluarea creatoare pe alt plan a concepției arhaice despre viață și moarte a strămoșilor îndepărtați, a geto-dacilor. De altf el, ecouri ale acestei concepții s-au menținut până astăzi în ceremonia numită moarte-nuntă practi cată încă în unele zone ale țării”12.

După cum am anti cipat, rezolvarea formală a unui moti v folcloric universal în planurile naționale se concreti zează și în genuri sau specii literare diferite, în funcție de puterea tradiției locale. În folclorul nostru ti pul de variantă dominant este cel al baladei legendare, datorită faptului că în momentul istoric în care ne-a parvenit respecti vul moti v nenumărate alte balade urmau aceeași cale (Gruia Voinicul). Dar de multe ori moti vul împrumutat nu-și păstrează nivelul formal autenti c, putând trece de la versifi cație la proză, alegându-se și în această situație calea facilă, a minimului efort de memorie, așa cum spectacularul înlocuiește ceremonialul. Tache Papahagi, sprijinindu-se pe datele și materialul adunat de la două țărănci din Maramureș, constată că:

- Genul epic ar fi creația exclusiv a bărbatului performer folcloric, pentru că aceste teme ar presupune între ti mp o mare detașare de afecte pentru obiecti varea acțiunii și, cum femeia ar fi roaba propriilor simțăminte, rareori poate prezenta stări afecti ve. Femeia poate fi cu mare greutate altruistă, deoarece se implică mai mult în creație sau în nararea unei creații;

- Dacă femeia nu poate închega un eveniment oarecare în stare esteti că, ea păstrează prin memorie foarte bună și un fel de defantasti zare a unor moti ve, de integrare a lor într-o ordine controlabilă;

- Deosebitele calități arti sti ce pe care le întrunește sau nu colportorul sau creatorul respecti v (performerul, indiferent de sex).

Se susține de către unii cercetători ideea că variantele ar fi creații de sine stătătoare și ar putea deveni, la rândul lor, prin circulație și cizelare, prototi puri. Ele, conști ent sau inconști ent, de multe ori păstrează reminiscențe, episoade, linii directoare, fragmente ori sugesti i care ne pot conduce spre descoperirea arheti pului originar, de bază, (dacă vor fi adepți ai arheti purilor). Tulpina originară se păstrează, doar că, printr-un act de inautenti citate, pierde sau câști gă reprezentări formale. „Atât de determinanți sunt factorii care țin de individul reproducător, încât una și aceeași piesă folclorică, repetată la un individ la un interval mic de ti mp, de unul și același individ, comportă uneori schimbări sensibile

care merg până la prezentarea de variante diferite”13.Numai speciile folclorice care țin de domeniul ritualului

(cum ar fi descântecul) cunosc mai puține variante. Ele reprezentând, în cele mai frecvente cazuri niște formule tabu, nu pot primi reinterpretări, deoarece există credința în colecti vitățile folclorice că odată cu modifi cările aduse în cadrul lor s-ar ajunge la pierderea efectului apotropaic, miraculos, magic.

Cu cât un moti v folcloric circulă mai mult, spațial și temporal (în sincronie și în diacronie), cu atât el, virtual, poate primi mai multe recreări și reformulări, adică variante. O restrângere a circulației sale aduce implicit și o îngustare, o împuținare a numărului de variante.

Dar cântecul despre lume și viață al individului talentat este „ti nerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte” a omului și a omenirii și el unduie și leagă sufl ete și minți….

(Endnotes)1 Bibliogafi e: Ion Diaconu, Psihologie și creație populară, (în) „Anuarul Arhivei

de folclor, III, 1935, p. 232 Mihai Pop, Folclor românesc, vol. II, ediție îngrijită de

Nicolae Constanti nescu și Alexandru Dobre, Ed. Grai și sufl et - Cultura națională, București , 1998, p. 300

3 U I. Cicerov, Tradiție și paternitate în folclor, (în) „Etnografi e sovieti că”, 1946/2, p. 25-40

4 Ion Diaconu, Ținutul Vrancei, (Etnografi e – folklor – dialectologie), vol. I, București , 1969, p. 58-61

5 Ibidem, p. 616 Mihai Pop, Folclor românesc, vol. II, ediție îngrijită

de Nicolae Constanti nescu și Alexandru Dobre, cap Miorița. Performarea, receptarea și reperformarea variantelor, p. 299

7 Vezi, în acest sens, și interesantele contribuții ale lui Aurel Turcuș din lucrarea Descinderi în cultura populară, Ed. „Excelsior”, Timișoara, 2001, cap. Jertf a zidirii. Referințe documentare inedite, p. 91-93

8 Referitor la răspândirea acestui moti v în arealul românesc este remarcabilă contribuția profesorului clujean Ion Taloș, Meșterul Manole, Contribuții la studiul unei teme de folclor european, Editura „Minerva”, București , 1973

9 Am redat aici textul, cu câteva foneti sme maramureșene, din moti ve de accesibilitate, fi ind vorba doar de un eseu. Remarc, însă, asemănarea parțială cu unele variante ale Mioriței descoperite in zona Făgetului, dar și cu fragmente din orațiile de nuntă descoperite aici.

10 Vezi și lucrările: Ion Căliman, Cornel Veselău, Poezii populare românești . Folclor din Banat, Ed. Grai și Sufl et – Cultura națională, București , 1996, p. 296- 310 și Sub zarea cuvântului, culegere alcătuită și îngrijită de Ion Căliman, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 2003, p. 43-60

11 Mihai Pop, Folclor românesc, vol. II, op.cit., cap. Miorița. Performarea, receptarea și reperformarea variantelor, p. 301-307

12 Ioan Gh. Oltean, Ion Căliman, op.cit., p. 76-7713 Vasile Adăscăliței, Formarea variantelor în folclor, (în)

„Iașiul literar”, an XI, 1960, nr. 3, p. 70

La curtile dorului,