Prin aceasta e Prooroc nu numai prin cuvântul Lui, ci prin existenţa Lui dinainte de Înviere şi prin cea de după Înviere. În Hristos cel înviat avem continuu chipul real a ceea ce vom fi şi noi. Persoana Sa Însăşi e toată o proorocie realizată despre om, aşa cum e chemat să devină în actualizarea celor mai bune şi mai proprii potenţe ale Lui, dar numai în unire cu Dumnezeu. Dar El este şi Învăţătorul prin Persoana Lui Însăşi, pentru că noi nu medităm la învăţătura pe care a dat-o ca la o învăţătură detaşată de El, pe care ne silim s-o împlinim singuri. În cazul acesta ea ar fi o altă „lege”. Noi învăţăm privind la Persoana Lui şi putem păşi pe urmele Lui stând în legătură cu El. „Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi avea odihna sufletelor voastre” (Matei 14, 29). De fapt numai primind putere de la Persoana lui Iisus, cei ce cred în El nu se străduiesc fără rezultat, ci pot deveni şi ei blânzi şi smeriţi şi prin aceasta dobândesc odihna de patimile care-i chinuiesc şi-i frământă fără rost. El e „Învăţătorul” şi „Proorocul” culminant prin Însăşi Persoana Lui, pentru că nu e numai om, ci şi Dumnezeu şi ca atare are în El şi iradiază din El nu numai învăţătura adevărată despre Dumnezeu, ci şi despre omul adevărat, aşa cum este el realizat în Hristos şi cum trebuie să ajungă şi ceilalţi. În sensul acesta învăţătura Lui este revelaţia culminantă despre Dumnezeu şi despre om, întrucât El Însuşi este ca persoană această revelaţie. În El se încheie toată revelaţia şi proorocia. El e suprema proorocie împlinită. Este revelaţia culminantă şi proorocia culminantă, pentru că cuprinde tot conţinutul despre Dumnezeu şi despre om, accesibil acestuia în viaţa pământească, pentru că-1 comunică direct Cel ce e Dumnezeu Însuşi şi omul deplin realizat. Proorocii din Vechiul Testament comunicau un adevăr parţial despre Dumnezeu şi despre om, pentru că primind adevărul despre Dumnezeu îl primeau de la Dumnezeu ca de la altcineva şi nu-1 puteau avea întreg în ei înşişi; iar omul pe care-1 cunoşteau ei, din ei înşişi, nu era omul deplin realizat în Dumnezeu. De aceea ei nici nu puteau înfăţişa relaţia culminantă între om şi Dumnezeu şi întregul rezultat al lucrării lui Dumnezeu asupra omului. De altă parte, nefiind identificaţi cu adevărul pe care-1 comunicau, nu-1 comunicau cu toată puterea de transformare a altora, nu convingeau despre el prin lucrarea culminantă a lui Dumnezeu în ei înşişi. Adevărul se impune cu toată puterea când se comunică el însuşi în mod direct. Cu altă putere se impune Dumnezeu Însuşi ca adevăr, în actul Său de autocomunicare. Se simte în orice cuvânt al Său totalitatea adevărului viu, identic cu Persoana Sa. Adevărul integral se arată în Hristos ca persoană vie, făcându-Se El Însuşi ipostas al spiritului uman. Datorită acestui fapt spiritul uman îl sesizează în deplinătatea lui. Pe lângă aceea, asumând El Însuşi modul de comunicare uman, Se comunică în modul cel mai direct şi mai accesibil oamenilor; el (adevărul) prezintă pe Dumnezeu în maxima apropiere, pentru că între gradele prezenţei, cel al dialogului direct reprezintă prezenţa celor aflaţi în modul cel mai direct, în maxima

113

Sfântul Maxim Mart., Ambigua, P.G., 91, col. 1145 D. 56

apropiere a partenerilor. Dumnezeu e prezent în Hristos în această prezenţă maximă a partenerului în dialogul direct ca om. Aceasta e cea mai accesibilă şi mai deplină apropiere a lui Dumnezeu. Dumnezeu e disponibil în Hristos oricărui om în virtualitatea acestei maxime apropieri, ca partener în formă umană într-un dialog direct veşnic, putând conduce pe om în cunoaşterea infinită a Sa ca Dumnezeu. b. Împlinirea Revelaţiei şi a Proorociei în Hristos. Prezentându-Se pe Sine ca Dumnezeu devenit om şi ca om care e în acelaşi timp în maximă apropiere de oameni, Hristos anunţă Împărăţia lui Dumnezeu pe cale să înceapă şi să se dezvolte în măsura în care oamenii cred în El şi intră şi înaintează în comuniune cu El. Împărăţia lui Dumnezeu este, din momentul apariţiei lui Hristos, „în mijlocul” oamenilor. Predicându-Se pe Sine, o predică pe ea şi predica Lui e revelaţia prezenţei acestei Împărăţii, fiind predica prin care Se revelează Persoana Sa. Pe de altă parte, Împărăţia aceasta va începe în deplinătatea ei odată cu învierea

Sa. Deci El e şi din acest punct de vedere Proorocul revelaţiei depline şi al Împărăţiei realizate a lui Dumnezeu şi a umanităţii deplin îndumnezeite, din cadrul ei. Această împărăţie, ca şi Persoana lui Hristos, nu e o noutate relativă, care va putea fi urmată de altele, ci noutatea ultimă şi absolută, în care e dată plenitudinea şi infinitatea vieţii. Predica lui Iisus este şi chemarea adresată oamenilor, ca să primească această Împărăţie ca unica şansă a vieţii lor adevărate, veşnice şi depline. „În această unică şi totuşi pentru noi exemplară relaţie a Sa cu Dumnezeu, Iisus cel dinainte de Paşti trăieşte în Persoana Sa sosirea Împărăţiei lui Dumnezeu şi astfel cunoaşte sosirea aceasta indisolubil legată cu propovăduirea Sa proprie. Cu aceasta nu se neagă că, prin moartea şi învierea Sa, atât Împărăţia cât şi propovăduirea Sa obţin o ultimă radicalitate în ele înseşi şi pentru noi”.114 Sfântul Chiril din Alexandria spune că Hristos, prin ceea ce aduce în Sine Însuşi, a descoperit în Ipostasul Său tipurile legii. El a mutat în Ipostasul Său tipurile la adevăr.115 Proorocii şi drepţii Vechiului Testament, nefiind ei înşişi adevărul în persoană, adică Hristos, reprezentau pe Hristos ca tipuri, sau Îl înfăţişau în tipuri, pentru că-L vedeau în depărtarea viitorului, pe baza comunicărilor primite de la Dumnezeu, sau a unei vederi nedesluşite a Cuvântului în existenţa Lui imposibil de descris cu toată claritatea. De aceea numai în Hristos se luminează legea sau ţinta spre care arată ea în mod neclar. Chiar Iisus a spus că legea arăta spre El: „Căci dacă aţi fi crezut lui Moise, M-aţi crede şi pe Mine. Căci el despre Mine a scris” (In. 5, 46). „Hristos a fost rânduit, spune acelaşi părinte, apostol şi arhiereu (Evr. 3, 1) şi ne-a eliberat de legea umbrită şi ne-a trecut la vorbirea clară (eij" eujfwnivan) a învăţăturii evanghelice.”116 Desigur Hristos a venit sau a fost trimis ca „Apostolul” Său propriu, precum S-a făcut şi „Proorocul” Său propriu, căci numai întrucât S-a făcut om rămânând şi Dumnezeu, adică întrucât S-a umilit pe Sine, luând modul uman de a Se comunica, a putut deveni accesibil ca Dumnezeu şi a putut intra cu oamenii în acest dialog direct. Aşa cum Patriarhul Iacob descojeşte nuielele, aşa Hristos descojeşte înţelesurile legii. El „descojeşte legea de umbra ei şi înlătură acoperământul de pe scrierile proorocilor, arătând „raţiunea” din ele albită şi plină de farmecul duhovnicesc”.117 Făcând aceasta Hristos înlătură (îndepărtează) umbra care era aşezată în lege asupra Lui, ieşind din planul indirect în care se afla în timpul Vechiului Testament, în planul dialogului direct. Dacă Moise n-a putut urca tot poporul în muntele cunoştinţei infinite şi directe a lui Dumnezeu, Hristos poate face aceasta. Pe Sinai, spune tot Sfântul Chiril din Alexandria, nu s-a putut urca poporul. „Era imposibil ca prin călăuzirea lui Moise, să se apropie de Dumnezeu. Nu se putea apropia prin tipuri şi prin umbră.” Căci acestea se intercalau între

114

Karl Rahner, Grundlinien einer systematischen Christologie, în vol.: Karl Rahner, Wilhelm Thüssing, Christologie, systematisch-exegetisch, Herder, 1972, p. 32. 115 Glaphyra, P.G., 69, col.89. 116 Ibid., col. 88. 117 Ibid., col. 241. 57

popor şi Dumnezeu. Dar când Dumnezeu a intrat în dialog direct cu oamenii, înlăturând tipurile intermediare, ei s-au aflat dintr-odată în faţa lui Dumnezeu. „Legea tindea spre frumuseţea adevărului”... „Iar adevărul este Hristos, prin Care am dobândit intrarea şi am ajuns aproape de Tatăl, urcându-ne ca la un munte, la cunoştinţa adevărului.”118 „Sfârşitul legii şi al proorocilor este Hristos” (Rom. 10, 4). Legea arăta spre taina lui Hristos, dar în ea nu era Hristos descoperit. „Iar prin munte se înţelege în acestea, cunoştinţa mai presus de fire şi mai presus de toate a tainei lui Hristos.” „Deci Moise îi aduce lângă munte, dar nu- i urcă în el. Cum am spus adineaori, desăvârşirea şi înălţimea în înţelepciune şi cunoştinţă o câştigăm prin Hristos, nu prin Moise. Ultimul e slujitor şi pedagog, primul, ca Domnul tuturor, S-a arătat ca dătătorul cunoştinţei desăvârşite.”119 Cunoştinţa aceasta e împreunată cu schimbarea noastră spre slavă. „Şi nimenea n-a rămas care să nu audă şi să nu cunoască slava

Mântuitorului.”120 Căci în El Dumnezeu Însuşi a intrat în relaţie directă cu noi; Dumnezeu, Care e foc şi arde păcatele noastre.121 Desigur, Cuvântul lui Dumnezeu, ca Dumnezeu, chiar venit în Hristos în dialog direct cu noi, nu e văzut în mod descoperit. Trupul lui Hristos, cuvintele Lui omeneşti, rămân încă „tipuri”, „simboluri” ale dumnezeirii Lui. Dar acum tipul nu e despărţit de Dumnezeu, ci Dumnezeu S-a făcut El însuşi „tipul Său”, „simbolul Său”.122 Trebuie înaintat în intimitatea cu El Însuşi pentru a pătrunde prin El ca tip la dumnezeirea Lui infinită, nu pe o cale în afară de El. Cine este lângă El simte prin cuvintele Lui omeneşti, prin privirile Lui şi prin toată înfăţişarea, comportarea şi faptele Lui, dumnezeirea nevăzută a subiectului Său. „Iată Domnul vine cu tărie şi braţul Lui cu stăpânire va paşte turma Lui şi cu braţul Lui va aduna mieii” (Is. 40, 10). c. Puterea Duhului Sfânt în înv ăţătura lui Hristos. În cuvintele şi faptele oricărui om se sesizează nu numai conţinutul definit al unor înţelesuri, ci şi subiectul lor indefinibil, din care ele pornesc. Acesta e „duhul” specific al subiectului, care învăluie şi e prezent în toate cuvintele lui. Aşa şi pe Hristos Îl experiem ca subiect dumnezeiesc prin Duhul Său cel Sfânt, Care ni Se comunică prin toate cuvintele şi actele şi înfăţişările Sale. Acest Duh ne uneşte cu subiectul tainic şi indefinibil al lui Hristos prin toate cuvintele şi actele Lui. De aceea cuvintele Lui au în ele duh şi viaţă. „Cuvintele pe care vi le-am vorbit sunt duh şi viaţă” (In. 6, 63). Sau: „Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (In. 6, 68). Ele ne unesc prin Duhul Lui, cu El însuşi. „Adevăratul mijlocitor este Hristos, cu Care ne-am unit prin relaţie, dacă e adevărat că S-a coborât în cele ale noastre şi S-a făcut om, ca să ne facă pe noi părtaşi ai firii Sale dumnezeieşti, uniţi cu Dumnezeu prin împărtăşirea şi harul Sfântului Duh.”123 Hristos este „adevărul” ca persoană, pentru că orice realitate spirituală care configurează pe cea materială, prin care se manifestă, subzistă numai în persoană, şi nu în afară de ea. Deci realitatea spirituală supremă, de care depinde orice altă realitate, nu subzistă decât în persoana sau în trinitatea personală supremă. Tot ce e adevărat îşi are obârşia în actul creator al lui Dumnezeu cel personal, se menţine şi se desăvârşeşte în viaţă sau în adevăr, prin participarea la viaţa dumnezeiască personală, sau la „adevărul” prin excelenţă. În Hristos s-a umplut de viaţa dumnezeiască sau de adevăr şi natura omenească asumată de El şi, prin împărtăşirea de ea, se va umple de viaţă şi de adevăr orice om care crede. Hristos e prin aceasta, adică prin faptul că e Însăşi Persoana supremă din care iradiază toată puterea şi viaţa, un adevăr dinamic, în sensul că în calitate de Dumnezeu dă putere umanităţii Sale să se umple de El ca Dumnezeu, sau de viaţa Lui, şi în sensul că această umanitate e stimulată să crească în adevărul ei, prin efluviile ce iradiază din Dumnezeu şi răspund trebuinţelor ei celor mai naturale. Aceasta datorită faptului că în El e obârşia ei. Acest

Op. cit., col. 509. Op. cit., col. 509. 120 Op. cit., col. 508 AB. 121 Ibid. 122 Ibid. 123 Sfântul Maxim Mărt., Ambigua, P.G., 91, 1165 D.

119 118

58

adevăr ca viaţă se comunică prin umanitatea lui Hristos şi celorlalţi oameni, iar aceştia sunt stimulaţi şi ei să crească în El, să se facă asemenea Lui. Calitatea dinamică a „adevărului” nu înseamnă că esenţa lui supremă se produce continuu. El este din veci şi până în veci în aceeaşi esenţă. Dar El promovează pe om, ca „chip” al Lui, în eternitate, configurându-1 din infinitatea Lui tot mai mult după El ca model. Înaintarea în adevăr este înaintarea spre o tot mai adâncă imprimare a omului de umanitatea lui Hristos ca model al lui, care are puterea de a-1 conduce pe el într-o desăvârşire infinită, pentru că umanitatea Lui însăşi e imprimată şi umplută de Dumnezeirea Lui. Dar aceasta se realizează prin Duhul. Sfântul Chiril a stăruit îndelung asupra acestui proces de configurare nesfârşită a noastră după modelul lui Hristos,

prin Duhul Sfânt. Căci puterea care însoţeşte chiar cuvântul lui Hristos, în care e prezent Hristos Însuşi, e Duhul. Cuvântul lui Dumnezeu e lumina, dar din el iradiază Duhul (ejllavmpei dev toV pneu'ma).124 Adevărul mântuitor s-a realizat întâi în umanitatea lui Hristos, deja prin implicaţiile uniunii ipostatice, făcând-o pe aceasta deplin după modelul ei dumnezeiesc. Învăţătura lui Hristos e una din formele prin care se comunică şi celorlalţi oameni Persoana lui Hristos prin natura Sa umană, în vederea mântuirii lor. În felul acesta cuvintele şi faptele lui Hristos sunt necesare pentru a cunoaşte Persoana Lui, ca Dumnezeu, şi ca om deplin realizat. Căci Persoana nu se poate cunoaşte altfel şi nu se poate actualiza în efectele ei asupra altora şi nici chiar în ea însăşi, în latura ei omenească, decât prin cuvinte şi fapte. Căci, cum am văzut, prin cuvintele Persoanei iradiază, sau luminează Duhul Persoanei. Iar „prin Duhul, (Hristos, n.n.)-luminează pe tot omul” (II Cor. 4, 6). Fiul are pe Duhul ca pe o rază a firii Sale; El extinde „strălucirea Duhului”.125 Duhul e mintea lui Hristos. „Căci fiind mintea lui Hristos, spune ucenicilor toate din Hristos, nu cele ale Sale, aflate într-o voinţă şi lucrare a Sa.”126 Deci Duhul ca o astfel de strălucire întinsă din Fiul, e în acelaşi timp „lucrare (sau energie) fiinţială ipostaziată”.127 Aşa cum Fiul este Cuvântul ipostatic, din Care izvorăsc toate cuvintele, fără ca aceasta să priveze pe Tatăl şi pe Duhul de calitatea de sursă a cuvintelor, la fel Duhul este energia ipostaziată aflătoare în Fiul, din Care izvorăsc toate energiile sau lucrările. Prin energiile aduse în noi de Duhul lui Hristos, de care sunt pline cuvintele Lui, noi suntem făcuţi tot mai mult după chipul lui Hristos. „Primind în noi chipul Cuvântului, adică pe Duhul Sfânt şi de-viaţă-făcător, Care Se sălăşluieşte astfel în noi, suntem reconfiguraţi (aj namorfouvmenoi) conform Cuvântului cel viu al lui Dumnezeu, urcând iarăşi la nestricăciune şi înnoindu-ne pentru viaţa de veci.”128 Desigur, Duhul Sfânt ni se dă mai deplin din trupul înviat al lui Hristos, deci prin Taine, în care Persoana lui Hristos suflă mai deplin prin Duhul lucrarea dumnezeiască, decât numai prin cuvinte. Dar cuvintele sunt şi ele neapărat necesare pentru explicarea lucrării care ne vine din Hristos. În general cuvintele şi faptele sunt mijloacele prin care ne punem totdeauna în legătură cu persoana cuiva, deci şi cu Persoana lui Hristos. Iar Hristos aceasta şi urmăreşte. În cazul altor persoane e mai greu să te pui în legătură cu ele prin cuvintele rostite şi prin faptele săvârşite de ele în trecut, căci ele nu mai sunt prezente unde se reamintesc cuvintele şi faptele lor, sau uneori nu se mai recunosc în starea în care au fost când au rostit cuvintele şi au săvârşit faptele acelea, întrucât au crescut la alte înţelegeri. Hristos însă este prezent unde sunt reamintite cu credinţă în El cuvintele şi faptele Lui, căci ele Îl redau pe El rămas Acelaşi şi în momentul când se reamintesc, sau ele reprezintă etape prin care a trecut ca om şi prin care trebuie să treacă oricine vrea să ajungă la nivelul la care a ajuns umanitatea Lui; etape pe care

Sfântul Chiril din Alexandria, op. cit., col. 497. Thesaurus, P.G., 75, col. 589 C. 126 Ibid. 127 Op. cit., col. 584. 128 Op. cit., col. 580.