FACULTATEA DE INGINERIE ALIMENTARĂ

INGINERIE ŞI MANAGEMENT ÎN ALIMENTAŢIA PUBLICĂ ŞI AGROTURISM

Student: Ana Maria Catargiu Profesor curs: Conf. dr. ing. I. GontariuAnul II Curs: Creşterea animalelor şi păsărilor

1

CUPRINS

INTRODUCERE – AVANTAJELE CREŞTERII SUINELOR……. 3

I TEHNOLOGIA DE EXLOATARE ÎN ÎNGRĂŞĂTORIE…………… 51.1 Sisteme de îngrăşare – finisare ………………………….............. 5

1.1.1 Îngrăşarea pentru obţinerea porcului de carne…… 51.1.2 Îngrăşarea porcilor pentru producţia de bacon…… 61.1.3 Îngrăşarea porcilor pentru semiconserve…………… 61.1.4 Îngrăşarea porcilor pentru salamuri uscate………… 6

II TEHNOLOGIA CREŞTERII ŞI EXPLOATĂRII SCROAFELOR 82.1 Tehnologia de creştere şi exploatare a scroafelor şi

scrofiţelor în perioada de pregătire pentru montă………….. 92.1.1 Alimentaţia scroafelor şi scrofiţelor în perioada de

pregătire pentru montă……………………………………… 102.1.2 Întreţinerea scroafelor şi scrofiţelor în perioada de

pregătire pentru montă………………………………… 122.2 Organizarea reproducţiei……………………………………………... 142.3 Tehnologia de creştere şi exploatare a scroafelor şi

scrofiţelor gestante……………………………………………………… 142.3.1 Alimentaţia scroafelor gestante…………………………. 14

2.3.1.1 Proteinele …………………………………………... 162.3.1.2 Substanţe minerale……………………………… 162.3.1.3 Asigurarea microelementelor……………….. 172.3.1.4 Vitaminele ………………………………………….. 172.3.1.5 Nivelul energetic………………………………….. 172.3.1.6 Nivelul de hrănire………………………………… 17

2.3.2 Întreţinerea scroafelor gestante…………………………. 19

III TEHNOLOGIA DE EXPLOATARE ÎN MATERNITATE…………… 23

IV TEHNOLOGIA DE CREŞTERE ŞI EXPLOATARE A TINERETULUI SUIN……………………………………………………………. 244.1 Sisteme de întreţinere a tineretului suin în creşă…………… 24

4.1.1 Boxa de tineret pentru halele de tip pavilionar……. 254.1.2 Boxe de tineret pentru hale de tip comasat………... 264.1.3 Baterii pentru tineretul porcin…………………………….. 26

BIBLIOGRAFIA…………………………………………………………………….. 28

2

INTRODUCERE – AVANTAJELE CREŞTERII SUINELOR

Necesarul de carne pentru consum este în continuă creştere, atât pe plan mondial cât şi în ţara noastră, iar suinele participă, în mare măsură, la satisfacerea acestui necesar. Aceasta se datorează unor însuşiri biologice şi productive deosebit de favorabile, pe care le posedă această specie, în comparaţie cu celelalte animale de fermă, dintre care amintim: fecunditatea suficient de ridicată, prolificitate mare, energia sporită de creştere, valorificarea bună a diverselor furaje, randamentul sporit la sacrificare şi posibilităţile variate de prelucrare a cărnii, întrevăzându-se îmbunătăţirea multor însuşiri productive şi calitative. Foarte important este faptul că, la suine, însuşi corpul animalelor reprezintă producţia principală, particularitate ce înlesneşte practica de creştere şi uşurează aprecierea zootehnică a animalelor.În urma sacrificării suinelor rezultă, faţă de celelalte animale de fermă, proporţii relativ mari de ţesut adipos (slănină şi osânză), suficient de mari de carne, suculentă şi cu valoare energetică ridicate şi proporţii reduse de oase şi subproduse, unele mult întrebuinţate în diverse industrii alimentare, de nutreţuri combinate şi farmaceutice.Carnea de porc este producţia principală şi se caracterizează prin valoarea energetică mare, în comparaţie cu cea rezultată de la alte specii, ca urmare a prezenţei substanţelor grase. Conţinutul în substanţe grase îi conferă frăgezime şi savoare.

Grăsimea este producţia secundară şi se compune, în principal, din slănină şi osânză. Ambele sortimente sunt utilizate sub formă de preparate în alimentaţia umană, iar topite se utilizează atât în hrana animalelor cât şi pentru diverse industrii. Grăsimea constituie o componentă importantă în echilibrarea energetică a alimentaţiei animale, deoarece posedă peste 8000 kcal/kg.

Subprodusele rezultate în urma sacrificării suinelor sunt utilizate în alimentaţia umană, în industria alimentară şi în cea farmaceutică. Dintre subprodusele comestibile, utilizate în alimentaţia umană, enumerăm: ficatul, creierul, inima, limba, urechile, testiculele, rinichii, picioarele şi chiar pulmonii.

Subprodusele utilizate în diversele industrii sunt: pielea (4,5 kg), intestinele, vezica urinară, sângele (3,3 kg), părul, extremităţile, unghiile, grăsimea rezultată de la răzuirea pielii şi din curăţarea intestinelor şi chiar conţinutul aparatului digestiv.Subprodusele utilizate în industria farmaceutică sunt: glanda tiroidă, timusul, pepsina stomacală şi, uneori, glandele sexuale.

Pe lângă aceasta, din sau prin creşterea suinelor, rezultă şi alte avantaje, deosebit de importante pentru zootehnie, pe care le prezentăm în continuare:

suinele, fiind animale omnivore, consumă, pe lângă furajele concentrate, pe care le valorifică foarte bine, şi alte resurse furajere : cartofii declasaţi de la consumul uman, dovleceii, sfecla, masa verde etc., toate reducând cheltuielile cu furajarea;

3

gunoiul de grajd poate fi utilizat în fertilizarea terenurilor agricole calcaroase

creşterea suinelor în unităţile mari, asigură o permanentizare a utilizării forţei de muncă, iar în gospodăriile personale a constituit o activitate anexă, cu implicaţii majore în asigurarea cărnii pentru un consum sigur şi îndelungat al populaţiilor umane, mai ales în sezoanele răcoroase şi din emisfera nordică a globului;

creşterea suinelor asigură o rentabilizare a unităţilor zootehnice, atât în cele cu exploatare industrială, cât şi în gospodăriile populaţiei, precum şi în diverse sectoare anexe;

specia suine se pretează la exploatarea în unităţile industriale cu flux continuu, deoarece aceasta se poate reproduce în toate sezoanele anului, iar procesele de producţie se pot mecaniza şi chiar automatiza.

4

Capitolul I TEHNOLOGIA DE EXLOATARE ÎN ÎNGRĂŞĂTORIE

În procesul de producţie, îngrăşarea porcilor constituie faza finală a fluxului tehnologic, care se încheie cu livrarea animalelor către abator. Sectorul de îngrăşare – finisare are rolul de a prelua tineretul porcin la o masă corporală medie de 25 – 35 kg din creşă şi a-l întreţine şi îngrăşa (mai corect ”finisa”), până la masa planificată pentru livrare la abator.

Tehnologia de îngrăşare diferă, pe de o parte, în funcţie de direcţia urmărită (porc pentru carne, porc pentru şuncă etc.), iar pe de altă parte, de sistemul de îngrăşare practicat (intensiv, semi-intensiv, extensiv).

Deşi din punct de vedere tehnologic activitatea în îngrăşătorie este mai puţin pretenţioasă decât în celelalte sectoare, acţiunile ce se desfăşoară fiind mult mai reduse, în cazul urmăririi unor direcţii de îngrăşare, este necesară aplicarea cu atenţie a tehnologiilor de furajare, a asigurării condiţiilor de microclimat, a respectării programului etc. În condiţiile asigurării tuturor cerinţelor biologice ale animalelor, în acest sector este posibil să se realizeze maximum de spor în greutate, cu un consum minim de furaje. Îngrăşătoria este sectorul care, dacă este condus cu competenţă, duce la obţinerea de rezultate economice pozitive, de multe ori compensând unele rezultate din celelalte sectoare.

1.1 SISTEME DE ÎNGRĂŞARE – FINISARE

1.1.1 îngrăşarea pentru obţinerea porcului de carne

Acesta este sistemul mai mult practicat în toate ţările, precum şi la noi. El cuprinde toţi porcii care se trec la îngrăşat, urmărindu-se numai creşterea masei corporale, de la stadiul de grăsun la stadiul de porc îngrăşat, respectiv la peste 100 kg (105 – 110 – 115 kg).

Pentru obţinerea porcilor de carne pentru abator se folosesc fie porci de rasă curată, în special în mica gospodărie, fie metişi F1 între două rase materne sau una maternă şi una paternă, în fermele mixte şi în unele ferme de porci, sau porci trirasiali rezultaţi din femele F1 şi vieri dintr-o rasă de carne.

În ţara noastră, conform programului de ameliorare, în abatoare trebuie să ajungă numai porci rezultaţi din încrucişarea F1 cu vieri dintr-o rasă de carne.

Furajarea porcilor destinaţi pentru carne se face, în funcţie de sistemul de întreţinere practicat, cu nutreţ combinat cu 15,7% P.B. până la atingerea unei mase corporale de 60 kg şi cu 13,7% P.B. până la 100 kg în unităţile de tip industrial şi cu furaje concentrate completate cu masă verde, suculentă

5

etc., în fermele de tip gospodăresc, ritmul de creştere, cât şi durata de îngrăşare fiind strâns corelate cu nivelul de furaje practicat.

1.1.2 Îngrăşarea porcilor pentru producţia de bacon

Baconul este o specialitate folosită în ţările nordice, mai ales în Anglia. Pentru realizarea baconului se folosesc porci din rase cu strat subţire de slănină, crescuţi până la 75 – 80 kg. Ţările care produc bacon folosesc rasa Landrace, mai ales Landrace danez, care corespunde cerinţelor pentru realizarea unii produs de calitate superioară.

Tehnologia de producere a porcului pentru bacon este apropiată de cea pentru producerea porcului pentru carne, modificări fiind în ceea ce priveşte rasa, respectiv se foloseşte, aşa cum s-a arătat, o rasă cu strat foarte subţire de slănină, iar receptura de nutreţ combinat trebuie să conţină un procent de proteină brută mai mare cu 1 – 2% decât în alte raţii şi cu un conţinut mai mic de energie metabolizabilă, pentru a nu favoriza depunerile de grăsime. De asemenea, la obţinerea masei corporale de 80 kg, porcii sunt sacrificaţi şi prelucraţi în ”piese comerciale” specifice producţiei de bacon.

Din punct de vedere economic, creşterea şi îngrăşarea porcilor pentru bacon este economică, animalele înregistrează sporuri mari până la masa de 80 kg, iar produsul finit este bine plătit la export.

1.1.3 Îngrăşarea porcilor pentru semiconserve

Cerinţele consumatorilor de semiconserve şi conserve de carne de porc, realizate din anumite zone anatomice, în special din jambon, au dus la ”specializarea” creşterii porcilor pentru obţinerea acestor produse. În ţările care produc şunca pentru conserve, cerinţa principală o constituie îngrăşarea unui porc a cărui caracteristică principală o reprezintă jambonul foarte bine dezvoltat şi lipsa miopatiei (carne exsudativă) care depreciază şi face inutilizabilă carnea pentru acest produs.

Pentru semiconserve de şuncă se folosesc, în primul rând, rasele cu slănină subţire şi dezvoltare bună a jambonului (Landrace belgian, german, suedez, Pietrain etc.). La noi în ţară se pretează foarte bine şi constituie o sursă importantă pentru semiconserve de şuncă, hibridul comercial de Periş.

1.1.4 Îngrăşarea porcilor pentru salamuri uscate

Industria de producere a salamurilor uscate foloseşte ca materie primă carnea de porc cu anumite caracteristici. La noi în ţară, ”salamul de Sibiu”, foarte apreciat atât de consumatorii interni cât şi de cei externi (produs pentru prima oară în România cu circa 80 de ani înainte), s-a realizat, în principal, din carne de porc de rasă Mangaliţa. Această rasă, ”specializată” pe consumul de cereale, şi în primul rând de porumb, are în componenţa cărnii un procent mai

6

mare de grăsime faţă de rasele pentru carne. Caracteristic pentru carnea rasei Mangaliţa este faptul că grăsimea se află intercalată printre fibrele musculare, sub formă de grăunciori de dimensiunea unui bob de mei, uneori mai mari şi care, la prelucrare, îşi păstrează forma şi dau calitatea salamului de Sibiu.

Tehnicile moderne de producere a salamului uscat folosesc astăzi şi carnea animalelor adulte sin alte rase de porci, rasa Mangaliţa fiind crescută numai în gospodăriile particulare şi nemaiputând asigura cantităţile solicitate de industria producătoare de salam tip Sibiu.

În alte ţări, pentru salamurile uscate se folosesc numai porcine adulte, fie porci îngrăşaţi până la masa de peste 136 kg, fie scroafe şi vieri reformaţi şi apoi îngrăşaţi pentru această destinaţie.

Recepturile de nutreţuri combinate pentru animalele destinate producerii de salamuri uscate sunt mai bogate în energie metabolizabilă cu 200 – 300 Kcal/kg nutreţ combinat, aceasta pentru a favoriza depunerile de grăsime.

7

Capitolul II TEHNOLOGIA CREŞERII Ş EXPLOATĂRII SCROAFELOR

Scroafele de reproducţie reprezintă circa 10% din efectivul total de suine, constituind categoria de bază prin care se asigură obţinerea purceilor necesari pentru creştere şi îngrăşare. Prin intensificarea folosirii la reproducţie, ponderea efectivului de scroafe se poate reduce până la circa 7% din efectivul total de suine, ceea ce influenţează pozitiv eficienţa economică a creşterii suinelor. Ţinând seama de importanţa acestei categorii de suine în realizarea producţiei de carne, se impune atât o alegere riguroasă a scroafelor pentru reproducţie, cât şi aplicarea unei tehnologii de creştere şi exploatare adecvată scopului urmărit.

La alegerea scrofiţelor de reproducţie se va ţine seama de origine (în special de producţia de purcei a ascendenţilor), de performanţele proprii realizate în perioada de testare, de conformaţie şi constituţie, de starea de sănătate.

În fermele de producţie, care nu ţin evidenţe zootehnice riguroase în acest sens, alegerea scrofiţelor se face încă din perioada de purcei sugari, de la scroafe care fată şi înţarcă un număr mare de purcei bine dezvoltaţi şi uniformi. Pe parcursul creşterii şi dezvoltării se elimină din lotul de prăsilă scrofiţele care nu au ritm de creştere şi dezvoltare corespunzător, precum şi acelea la care se observă anumite defecte de conformaţie.

Ultima alegere a scrofiţelor se face înainte de introducerea la reproducţie, când are loc şi bonitarea acestora. La bonitare, pe lângă celelalte criterii, se ţine seama şi de conformaţia şi constituţia scrofiţelor. Acestea trebuie să aibă o conformaţie armonioasă, tipică rasei din care fac parte şi o constituţie robustă sau fină. La aprecierea conformaţiei, o atenţie deosebită se va acorda mamelelor, care trebuie să fi în număr de cel puţin 12, simetrice şi uniform dezvoltate. Alegerea definitivă a scroafelor se face după prima fătare, când se ţine seama de producţia de purcei a acestora. Având în vedere că pe parcurs, până la alegerea definitivă a scroafelor, o parte din scrofiţe se elimină ca necorespunzătoare, la vârsta introducerii la reproducţie este indicat să se reţină de 1,5 – 2 ori mai multe scrofiţe decât necesarul planificat să intre în producţie.

8

Durata folosirii la reproducţie a scroafelor este influenţată de rasă, constituţie corporală, vârsta primei monte, condiţii de întreţinere, intensitatea utilizării la reproducţie şi de particularităţile individuale. În general, se recomandă folosirea scroafelor la reproducţie până la fătarea a 6 – 7-a, adică până la vârsta de 4 – 41/2 ani, deoarece după această vârstă prolificitatea şi numărul purceilor înţărcaţi încep să scadă. În complexele industriale, în care se practică folosirea intensivă a scroafelor la reproducţie (2,0 – 2,2 fătări anual), durata exploatării scroafelor este mai redusă, de numai 4 – 5 fătări în medie, adică până la vârsta de circa 3 ani. Ţinând seama de durata folosirii la reproducţie, rezultă că, anual, din efectivul de scroafe trebuie să se reformeze 30 – 35% în fermele de tip gospodăresc şi până la 50% în complexele industriale.

Tehnologia de creştere şi exploatare a scroafelor în sectorul de montă şi gestaţie este diferită în funcţie de starea fiziologică a acestora: perioada de pregătire pentru montă şi perioada de gestaţie.

2.1 TEHNOLOGIA DE CREŞTERE ŞI EXPLOATARE A SCROAFELOR ŞI SCROFIŢELOR ÎN PERIOADA DE

PREGĂTIRE PENTRU MONTĂ

Categoria de scroafe şi scrofiţe în perioada de pregătire pentru montă cuprinde scrofiţele care intră pentru prima dată la reproducţie şi scroafele în perioada de la înţărcare până la montă.

În această perioadă, printr-o hrănire şi îngrijire corespunzătoare, se urmăreşte ca scroafele şi scrofiţele să intre în călduri într-o perioadă cât mai scurtă de timp. Se ştie că desfăşurarea normală a ciclului sexual, deci şi maturarea foliculilor de Graaf şi ovulaţia, este influenţată, pe lângă factori

9

interni, şi de factori externi: alimentaţie, întreţinere, regim de mişcare, regim de exploatare, climă etc.

Pregătirea pentru montă a scroafelor şi a scrofiţelor are drept scop realizarea condiţiei de reproducător, deoarece de starea de întreţinere a femelelor depinde în mare măsură eliberarea unui număr mare de ovule din ovare şi fecundarea lor.

2.1.1 Alimentaţia scroafelor şi scrofiţelor în perioada de pregătire pentru montă

Pregătirea pentru montă a scrofiţelor constă, în principal, de creşterea corespunzătoare scopului urmărit, pentru reproducţie. Prin creşterea corespunzătoare se înţelege asigurarea condiţiilor optime de hrănire şi întreţinere în vederea dezvoltării normale a scrofiţelor, astfel ca la vârsta de circa 8 luni să poată fi introduse la reproducţie. Se evită suptraalimentaţia, care duce la îngrăşarea scrofiţelor, cu repercusiuni negative asupra funcţiei de reproducţie manifestată prin: dereglări hormonale, degenerări ovariene, absenţa ovulaţiei, fecunditate scăzută etc. În cazul scrofiţelor provenite din unităţile de testare, unde au fost furajate până la vârsta de 6 luni la discreţie, dacă acestea sunt grase, este necesar să li se aplice o furajare restricţionată până la vârsta introducerii la reproducţie, în vederea realizării condiţiei de întreţinere de reproducător.

În general, indiferent de provenienţa scrofiţelor, este indicat ca înainte de montă cu circa 2 săptămână să se aplice acestora o furajare suplimentară în vederea stimulării intrării în călduri, a dezvoltării foliculilor ovarieni şi a fecundării unui număr cât mai mare de ovule.

În unităţile de creştere a suinelor de la noi din ţară, scrofiţele de prăsilă de la vârsta de 6 luni se hrănesc cu un amestec de furaje concentrate sau cu furaj combinat 0 – 5, care are un nivel proteic de 14,5% proteină brută. Până la intrarea la reproducţie se aplică scrofiţelor o hrănire restricţionată, administrându-se zilnic cantitatea de 2 – 2,5 kg furaje concentrate în funcţie de dezvoltarea corporală şi starea de întreţinere. La vârsta de circa 8 luni şi la greutatea de 105 – 110 kg, când scrofiţele intră la reproducţie (începe depistarea celor care manifestă călduri), se aplică o hrănire stimulativă cu 3 – 3,5 kg concentrate (unii autori recomandând în această perioadă chiar o hrănire şa discreţie). Raţia se administrează sub formă uscată sau umedă. Pe timp de vară se recomandă introducerea în hrana scrofiţelor a furajelor verzi, în special a lucernei, în cantitate de 2 – 3 kg, iar pe timp de iarnă 2 kg suculente (morcovi, sfeclă) sau 0,2 – 0,3 kg făină de lucernă. Atât furajele verzi, cât şi morcovii au influenţă favorabilă asupra funcţiei de reproducţie a scrofiţelor.

Alimentaţia scroafelor multipare. Pregătirea pentru montă a scroafelor multipare îmbracă aspecte diferite în funcţie de sistemul înţărcării purceilor (vârsta de înţărcare), de starea de întreţinere în care se află scroafele şi de intensitatea folosirii la reproducţie a acestora.

10

Perioada de timp necesară pentru realizarea unei stări de întreţinere corespunzătoare pentru montă este condiţionată de starea de întreţinere în care se află scroafa după înţărcarea purceilor. În cazul în care lactaţia a solicitat în mare măsură organismul scroafei, datorită fie unei producţii mari de lapte sau lactaţii prelungite, sau din cauza unei alimentaţii necorespunzătoare în timpul lactaţiei şi la înţărcare scroafa este slăbită, perioada necesară pentru restabilirea condiţiei de reproducător este mai îndelungată. Dacă organismul scroafei este într-o stare bună de întreţinere, pregătirea pentru montă necesită un timp mai scurt.

În general, scroafele înţărcate la 30 – 35 zile după fătare şi hrănite raţional în perioada de alăptare se menţin într-o stare bună de întreţinere şi nu necesită o pregătire deosebită pentru montă, este intrând în mod obişnuit în călduri la 5 – 7 zile de la înţărcare. Scroafele care în perioada de alăptare au scăzut în greutate mai mult de 15 – 20% faţă de greutatea avută după fătare necesită, în mod obligatoriu, pregătirea pentru montă. Aceste scroafe, de regulă, nu intră în călduri, iar dacă intră au o ovulaţie redusă, mortalitatea embrionară ridicată şi, în final, produc un număr mic de purcei la fătare. Pentru a preveni acest neajuns, scroafele cu o stare de întreţinere slabă se supun unei alimentaţii corespunzătoare depunerii unui spor mediu zilnic de 800 – 1000 g, timp de circa 20 zile (durata unui ciclu sexual), perioadă în care recuperează 50 – 60% din greutatea pierdută în timpul lactaţiei, şi numai după aceea vor fi date la montă.

În complexele de tip industrial, scroafele în pregătire pentru montă sunt hrănite cu nutreţ combinat 0 – 6, care are un nivel proteic de 13,5% proteină brută, uneori administrându-se şi nutreţ combinat 0 – 5 cu un nivel proteic de 14,5%. În fermele de tip gospodăresc se administrează scroafelor în pregătire pentru montă un amestec de furaje concentrate, care trebuie să aibă un conţinut în substanţe nutritive asemănător cu nutreţul combinat 0 – 6.

Cantitatea de furaje concentrate care se administrează depinde de perioada în care se găsesc scroafele după înţărcare. În ziua înţărcării este indicat ca scroafele să nu primească nici un fel de hrană în vederea întreruperii secreţiei glande mamare pentru prevenirea mamitelor. În acelaşi scop, în următoarele 2 – 3 zile se administrează cantităţi mai reduse de hrană, de 2 – 2,2 kg. Din ziua a 3-a, a 4-a de la înţărcare şi până la montă se recomandă hrănirea stimulativă cu 3 – 3,5 kg concentrate.

În hrana scroafelor în pregătire pentru montă se mai recomandă 4 – 5 kg de lucernă verde sau suculente (morcovi, sfeclă), ori 0,3 – 0,5 kg făină de lucernă.

Cantitatea de hrană administrată depinde de starea de întreţinere şi de vârsta scroafelor. Datorită acestui fapt, când se aduc scroafele înţărcate din maternitate, la lotizarea pe boxe se va ţine seama de masa corporală a scroafelor (care reflectă vârsta acestora) şi de starea lor de întreţinere.

Hrana se administrează sub formă umedă sau uscată, asigurându-se un front de furaje de minimum 40 cm pentru fiecare scroafă. Apa pentru alăptare se asigură prin adăpări automate sau în jgheaburi, în care caz adăparea se va face de cel puţin 3 ori pe zi.

11

Atât în cazul scroafelor, cât şi al scrofiţelor se va evita aducerea acestora într-o stare de întreţinere de îngrăşare, mai ales a acelora care intră în călduri târziu după înţărcare (după 18 – 21 zile de la înţărcare), sau care repetă căldurile (nu rămân gestante după două cicluri de călduri). Scroafele şi scrofiţele grase manifestă slab căldurile, realizează o fecunditate şi o prolificitate scăzute şi au o producţie mică de lapte.

2.1.2 Întreţinerea scroafelor şi scrofiţelor în perioada de pregătire pentru montă

În perioada de pregătire pentru montă scroafele şi scrofiţele sunt cazate în grup, în boxe comune. În unităţile cu efective mici şi mijlocii, boxele pentru aceste scroafe se găsesc în adăposturile în care se cazează şi scroafele gestante, iar în unităţile cu efective foarte mari, cum sunt complexele industriale, scroafele şi scrofiţele în pregătire pentru montă se cazează în adăposturi destinate numai acestei categorii de animale.

Numărul de scroafe cazate într-o boxă diferită în funcţie de mărimea boxei, afectându-se pentru fiecare scroafă o suprafaţă de 1,3 – 1,5 m2. De obicei, în fermele de tip gospodăresc, într-o boxă se cazează toate scroafele înţărcate dintr-o maternitate, adică 24 – 30 scroafe, sau acestea pot fi împărţite în două boxe, câte 12 – 15 scroafe într-o boxă. În unităţile de tip industrial, unde compartimentele din maternitate sunt mai mari, într-o boxă se cazează de la 14 – 15 până la 20 – 25 scroafe sau scrofiţe în pregătire pentru montă. Este foarte important ca scroafele să fie lotizate în boxe în funcţie de vârstă şi starea lor de întreţinere, iar scrofiţele să fie cazate în boxe separate, în vederea furajării diferenţiate.

Amenajarea interioară a boxelor este asemănătoare cu a boxelor pentru întreţinerea în comun a vierilor de reproducţie.

În prezent, în cele mai multe complexe industriale pardoseala boxei, în cea mai mare parte, este din grătar de beton armat, pardoseala continuă fiind doar pe o zonă cu lăţimea de 1 – 1,5 m spre aleea de serviciu, care constituie zona de furajare unde sunt amplasate hrănitorile. În acest fel se uşurează mult efectuarea curăţeniei în boxă, dejecţiile căzând prin interspaţiile grătarului în canalul de colectare prevăzut cu pernă de apă. Pereţii despărţitori ai boxelor, înalţi de 1,10 – 1,20 m, sunt construiţi din prefabricate de beton armat, cu interspaţii între ele, ceea ce asigură o bună ventilaţie în interiorul boxei. Uşa boxei, construită din ţevi metalice, are o lăţime de 80 cm.

În figura 1 se prezintă schiţa amenajării interioare a boxei pentru scroafe în pregătire. Într-o astfel de boxă se cazează 14 scroafe, revenind 1,3 m2 pentru fiecare scroafă.

12

Figura 1 – Schiţa amenajării interioare a boxei pentru scroafe în pregătirea-montă: 1 – hrănitori; 2 – pardoseală continuă din beton; 3 – pardoseală din grătar cu interspaţii de 2 – 2,5 cm şi bare din beton late de 7 – 7,5 cm; 4 – adăpători tip suzetă

Pentru a asigura un microclimat corespunzător, temperatura optimă în adăpost trebuie să fie de 15 – 18oC, umiditatea relativă de 70 – 75% iar concentraţia aerului în gaze nocive să nu depăşească 0,3% CO2 şi 0,03%o

NH3. Aceste condiţii de microclimat se realizează printr-o curăţenie şi ventilaţie corespunzătoare. Viteza curenţilor de aer nu trebuie să depăşească în timpul iernii 0,2 – 0,3 m/s. În zilele de vară cu temperaturi foarte ridicate, pentru asigurarea căldurii şi a umidităţii optime se va efectua o ventilaţie maximă, de până la 1 m/s şi se va pulveriza apă în adăpost cu ajutorul unor aspersoare sau se va stropi pardoseala.

Plimbarea sau mişcarea în padoc, în aer liber, este obligatorie atât pentru scroafe, cât şi pentru scrofiţe, indiferent de starea lor de întreţinere şi de nivelul alimentaţiei aplicate. Plimbarea are un efect favorabil asupra intrării în călduri a scroafelor şi scrofiţelor, asupra fecundităţii şi prolificităţii acestora. De aceea, este indicat ca adăposturile să fie prevăzute cu padocuri pentru mişcarea scroafelor şi a scrofiţelor în aer liber. Suprafaţa de padoc recomandată este de circa 5 m2 pentru fiecare animal.

2.2 ORGANIZAREA REPRODUCŢIEI

13

Organizarea reproducţiei şi modul de desfăşurare a acesteia au o importanţă deosebită pentru unităţile de creştere şi exploatare a suinelor.

Indiferent de metoda de creştere (în rasă pură sau prin încrucişare), după înţărcare scroafele sunt trecute în sectorul de montă pentru a intra într-un nou ciclu de reproducţie, excepţie făcând acelea care se reformează la înţărcare. În sectorul de montă sunt cazate şi scrofiţele de prăsilă care, atunci când ajung la vârsta şi masa corporală corespunzătoare, sunt introduse la reproducţie, intrând, de fapt, în grupa de pregătire pentru montă.

Căldurile apar la scroafe în primele zile după înţărcare, mai devreme sau mai târziu, în funcţie de starea de întreţinere, nivelul de hrănire şi durata perioadei de alăptare (vârsta înţărcării purceilor). În general, se consideră că cu cât înţărcarea se face mai devreme, cu atât căldurile apar mai târziu după înţărcare. După Krider şi colab. (1982), căldurile apar la 4 – 10 zile după înţărcare, în funcţie de durata perioadei de alăptare. Indiferent de vârsta înţărcării purceilor, în mod normal, căldurile ovulatorii nu apar mai repede de 20 – 21 zile de la data fătării.

Apariţia căldurilor după înţărcare este influenţată şi de sistemul de creştere şi exploatare. Astfel, în sistemul de creştere gospodăresc, unde animalele beneficiază de mişcare, la scroafele înţărcate la 6 – 8 săptămâni după fătare căldurile apar în mod normal în cel mult 10 zile după înţărcare, procentul mediu zilnic de intrare în călduri fiind de circa 10%.

În sistemul de creştere şi exploatare intensiv – industrial, unde se practică o folosire mai intensă a scroafelor la reproducţie, iar plimbarea animalelor în aer liber este foarte redusă sau lipseşte cu desăvârşire, pe baza observaţiilor făcute până în prezent o grupă de scroafe înţărcate intră în totalitate în călduri într-o perioadă de circa 24 zile după înţărcare.

2.3 TEHNOLOGIA DE CREŞTERE ŞI EXPLOATARE A SCROAFELOR ŞI SCROFIŢELOR GESTANTE

După efectuarea montei are loc fecundaţia, scroafele intrând în starea de gestaţie, caracterizată prin modificări morfofuncţionale şi neurohormonale menite a crea condiţii optime pentru dezvoltarea embrionilor, respectiv a fetuşilor.

2.3.1 Alimentaţia scroafelor gestante

În perioada de gestaţie este necesar să se aplice scroafelor o alimentaţie raţională, în vederea asigurării cerinţelor de substanţe nutritive şi energie, pentru: întreţinerea funcţiilor vitale; aducerea şi menţinerea organismului scroafei într-o stare bună de întreţinere; dezvoltarea produşilor de concepţie; asigurarea unor rezerve de substanţe nutritive în ţesuturile organismului scroafei, rezerve necesare pentru lactaţia viitoare; asigurarea

14

substanţelor nutritive necesare pentru creşterea şi dezvoltarea organismului propriu, dacă scroafele nu au ajuns la maturitatea somatică.

Aşadar, în organismul scroafei au loc acumulări însemnate de substanţe organice şi minerale, atât pentru creşterea şi dezvoltarea produşilor de concepţie, cât şi pentru refacerea organismului scroafei slăbit în urma lactaţiei anterioare, refacere necesară pentru buna desfăşurare a gestaţiei şi a lactaţiei următoare.

Paralel cu acumulările de substanţe organice şi minerale la nivelul uterului se dezvoltă şi fetuşii, încât la diferite vârste au lungimea şi masa corporală arătate în tabelul.

Tabelul 1Masa corporală şi lungimea fetuşilor la diferite vârste

Vârsta (zile)

După Marrable(1967)

După Braude,Citat de Gligor (1969)

După Pomeroy (1960)

Lungimea(mm)

Masa(g)

Lungime(mm)

Masa(g)

Masa(g)

26273032424551596066687476808586909597

104106109110114

20,420,5

-28,258,9

-90,6

133,6-

152,5--

192,7-

206,6--

239,2---

266,8--

0,91,2-

2,916,7

-49,3

119,6-

192,1--

393,1-

521,0--

798,0---

962,2--

--

25,4-----

114,3----

203,2--

220,9---

240,3--

289,4

--

1,68-----

92,4----

329,0--

675,0---

1120,0--

1327,0

----

15,017,351,0

----

303,4---

556,8--

789,01082,8

--

1296,8-

În perioada de gestaţie se urmăreşte, de asemenea, sporirea în greutate a organismului scroafei. Acest spor de creştere în greutate în perioada de gestaţie (exclusiv masa uterului şi a produşilor de concepţie) este în mod obişnuit de 20 – 22 kg. Scrofiţele primipare, precum şi scroafele tinere care se află la gestaţia a II-a, deci care nu au ajuns la maturitatea dezvoltării corporale, trebuie să realizeze sporuri de creştere în greutate mari în perioada de gestaţie, în vederea creşterii şi dezvoltării lor normale. Baker (1970) consideră că, în cazul scrofiţelor, sporul de creştere în greutate a organismului propriu trebuie să fie de minimum 34 – 35 kg.

15

Pe baza celor arătate, rezultă că în organismul scroafei se produc transformări profunde, ceea ce face ca însuşi metabolismul bazal să se modifice, devenind tot mai ridicat, astfel că în ultima săptămână de gestaţie să fie mai mare cu circa 43% faţă de acela din starea de negestaţie.

Se desprinde concluzia că pentru creşterea şi dezvoltarea normală a produşilor de concepţie, precum şi pentru pregătirea organismului scroafei în vederea gestaţiei o alimentaţie raţională, corespunzătoare aducerii şi menţinerii lor într-o stare bună de întreţinere. Aplicare unei alimentaţii deficitare cantitativ sau calitativ este dăunătoare, influenţând negativ atât creşterea şi dezvoltarea embrionilor şi a fetuşilor, cât şi producţia de lapte din lactaţia viitoare. Alimentaţia abundentă, care duce la îngrăşarea scroafelor este, de asemenea, dăunătoare, atrăgând după sine o fătare grea, număr redus de purcei la fătare şi cu greutate mică şi o producţie scăzută de lapte în lactaţia viitoare, ceea ce influenţează negativ creşterea şi dezvoltarea purceilor. Se impune, deci o alimentaţie normală, restrictivă, cu hrană care să conţină toate substanţele nutritive la un nivel optim.

2.3.1.1 Proteinele. Din punct de vedere calitativ, conţinutul hranei în proteine este deosebit de important, deoarece atât creşterea şi dezvoltarea produşilor de concepţie, cât şi sporul de creştere în greutate al organismului scroafei se realizează, în principal, pe seama proteinelor din hrană. Administrarea unor raţii cu un conţinut insuficient de proteine poate duce la obţinerea la fătare a unor purcei subdezvoltaţi şi cu vitalitate scăzută.

După majoritatea autorilor, rezultă că 14% proteină brută este un nivel proteic corespunzător pentru hrana administrată scroafelor în perioada de gestaţie. Acest nivel proteic este adecvat numai în cazul în care valoarea biologică a proteinelor este corespunzătoare, adică asigură necesarul de aminoacizi esenţiali, care are importanţă nu numai pentru creşterea şi dezvoltarea normală a embrionilor şi a fetuşilor, ci şi pentru producţia de lapte a scroafelor în lactaţia viitoare.

2.3.1.2 Substanţele minerale, în special calciul şi fosforul, sunt absolut necesare şi în cantităţi suficiente, mai ales în partea a II-a a gestaţiei, pentru formarea scheletului fetuşilor. Fosforul se asigură mai uşor în hrana scroafelor, deoarece furajele de bază sunt concentratele, care în general au un conţinut destul de ridicat în fosfor. Asigurarea necesarului de calciu se face prin adăugarea în amestecul de concentrate a unor: săruri de calciu, în mod obişnuit a carbonului de calciu şi a fosfatului dicalcic. Adeseori, datorită neasigurării necesarului de calciu în raţie, se obţin purcei morţi la fătare sau purcei slab dezvoltaţi, neviabili. De asemenea, datorită insuficienţei în substanţe minerale a raţiilor, pot apărea atonii uterine şi retenţii placentare. Cerinţele de calciu sunt de circa 0,75%, cele de fosfor de 0,50%, iar cele de clorură de sodiu de 0,50% din amestecul de concentrate.

2.3.1.3 Asigurarea microelementelor în hrana scroafelor are, de asemenea, importanţă deosebită. În perioada de gestaţie fierul trebuie

16

asigurat atât pentru formarea hematiilor, cât şi pentru formarea şi anemia purceilor nou-născuţi. Carenţa în iod, determină fătări tardive şi purcei care mor imediat după naştere, iar carenţa în mangan mortalitatea embrionară ridicată.

2.3.1.4 Vitaminele au un rol deosebit de important în desfăşurarea normală a gestaţiei. Vitamina A are un rol important în menţinerea funcţiilor placentei, lipsa ei din hrană putând fi cauza principală a resorbţiei embrionare. Carenţa în vitamina E cauzează modificări degenerative ale placentei, resorbţia precoce a embrionilor şi fătarea unor purcei care au un mers rigid şi care manifestă lipsa de coordonare a mişcărilor, ca urmare a distrofiei musculare. Vitamina D, fiind implicată în metabolismul calciului şi fosforului, are rol important în dezvoltarea scheletului fetuşilor. Vitamina B12 este indispensabilă creşterii şi dezvoltării produşilor de concepţie, insuficienţa ei în hrană ducând la obţinerea unor purcei cu vitalitate scăzută. Vitamina B1

influenţează tonusul şi amplitudinea contracţiei fibrelor musculare, contribuind, astfel, la expulzarea fetuşilor şi a învelitorilor fetale, precum şi la involuţia uterină. Carenţa în colină determină obţinerea unor purcei care prezintă nesiguranţă în mers şi lipsa de coordonare a mişcărilor.

2.3.1.5 Nivelul energetic adecvat al hranei administrată scroafelor gestante este de 3100 – 3200 Kcal E.M./kg nutreţ concentrat. Unii autori recomandă un nivel energetic mai ridicat în lunile călduroase de vară, datorită faptului că scroafele au un consum voluntar de hrană mai redus.

2.3.1.6 Nivelul de hrănire al scroafelor gestante este mult discutat în literatura de specialitate, deoarece într-o perioadă scurtă de timp scroafa trece prin stări fiziologice diferite, în care metabolismul ei este profund schimbat, atrăgând după sine şi o schimbare a necesarului de hrană.

Cercetările ştiinţifice au stabilit că nivelul de hrănire în timpul gestaţiei nu trebuie să fie prea ridicat, deoarece sporirea acestuia nu influenţează pozitiv numărul şi greutatea purceilor la naştere, ci numai creşterea în greutate a organismului propriu al scroafei. Se consideră, însă, că este mai economic să se aplice o furajare completă în timpul alăptării, când scroafa transformă substanţele nutritive din furaje direct în lapte, decât să se asigure acumularea substanţelor nutritive sub formă de rezerve în organism în timpul gestaţiei şi apoi în perioada de lactaţie să fie transformate în lapte.

Hrănirea la un nivel mai scăzut se bazează şi pe faptul că în perioada de gestaţie scroafele valorifică mult mai bine substanţele nutritive din hrană, adică în această perioadă se manifestă efectul anabolic al stării de gestaţie; acest lucru se datorează, probabil, faptului că în această perioadă placenta elaborând hormoni gonadotropi, estrogeni şi progesteron, concentraţia diferiţilor hormoni şi raportul dintre aceştia în organism se schimbă faţă de starea de negestaţie. Aceşti hormoni, pe lângă acţiunea specifică pe care o au asupra aparatului genital, au un rol deosebit şi în metabolism. Astfel,

17

estrogenii favorizează reţinerea apei şi a sodiului în organism şi eliminarea potasiului; favorizează absorbţia intestinală a calciului şi o bună fixare a acestuia şi sunt implicaţi în stimularea sintezei proteice. Progesteronul influenţează metabolismul, favorizând anabolismul proteic, creşterea glicemiei, retenţia apei şi a sodiului şi eliminarea potasiului.

Pe baza celor prezentate rezultă că nu este indicată o hrănire abundentă a scroafelor în perioada de gestaţia, pentru că aceasta ar duce la îngrăşarea scroafelor şi ar influenţa negativ producţia de purcei a acestora. Scroafele trebuie să se găsească într-o stare bună de întreţinere, fără însă a se urmări formarea unei rezerve prea mari de substanţe nutritive pentru lactaţia viitoare. Nicio furajare la un nivel prea scăzut nu este indicată, pentru că aceasta ar influenţa, de asemenea, negativ producţia de purcei.

Cantitatea de nutreţuri concentrate recomandă a se administra scroafelor gestante în unităţile de producţie de la noi din ţară este, în medie, de circa 2,5 kg pe zi. Pe parcursul gestaţiei, astfel: în prima lună de gestaţie, sau numai în primele 10 zile după montă (în funcţie de starea de întreţinere a scroafelor), se administrează 2,6 – 3,0 kg; în lunile a II-a şi a III-a de gestaţie, 2,0 – 2,2 kg; în luna a IV-a, cu excepţia ultimelor 2 – 3 zile de gestaţie, 2,6 – 3 kg, iar în ultimele 2 – 3 zile de gestaţie 2,0 – 2,2 kg. Limitele minime sau maxime se aplică în funcţie de starea de întreţinere a scroafelor pe parcursul gestaţiei. Se recomandă, deci, o hrănire stimulativă în prima lună de gestaţie, în vederea refacerii organismului scroafei şi asigurării unei bune nidaţii, precum şi în ultima lună de gestaţie, când intensitatea de creştere a fetuşilor este foarte ridicată. În figura 2 se prezintă nivelul de hrănire al scroafelor gestante ce se practică în unităţile de producţie din ţara noastră.

În complexele de tip industrial se administrează scroafelor în perioada de gestaţie nutreţul combinat 0 – 6, care are un nivel proteic de 13,5% proteină brută. În fermele de tip gospodăresc se alcătuiesc amestecuri de concentrate care trebuie să aibă un nivel proteic de 13,5 – 14% proteină brută.

Nutreţurile concentrate se pot administra sub formă uscată sau umedă, proporţia furaj : apă fiind de 1 : 1 sau 1: 1,5. Hrana se administrează în mod obişnuit în unul sau două tainuri pe zi, asigurându-se pentru fiecare scroafă un front de furaje de 40 – 50 cm.

În hrana scroafelor gestante se recomandă a se administra, pe lângă furajele concentrate, şi prin substituirea acestora (în funcţie de starea de întreţinere şi de posibilităţile unităţii), 3 – 4 kg furaje verzi pe timp de vară, sau 3 – 4 kg de suculente pe timp de iarnă, indicaţi fiind morcovii pentru conţinutul lor în caroten. Dacă unitatea nu dispune de suculente, sau tehnologia de exploatare nu permite administrarea acestora, se pot administra 0,3 – 0,5 kg făină de lucernă. După unii autori (Krider şi colab. 1982), scroafelor gestante li se pot administra şi 4 – 5 kg porumb – siloz de foarte bună calitate, completat cu un supliment de concentrate cu un conţinut ridicat de proteine, vitamine şi săruri minerale, Oliver (1987) a constatat că substituirea unei treimi din raţia de concentrate ci porumb-siloz nu a influenţat numărul şi greutatea purceilor la înţărcare, dar sporul de creştere în greutate al scroafelor în perioada de gestaţie a fost mai mic de 18 kg, comparativ cu al scroafelor hrănite numai cu

18

Figura 2 – Schema de hrănire a scroafelor de reproducţie

concentrate. Nu se recomandă hrănirea cu nutreţuri verzi sau suculente în ultima lună de gestaţie.

Adăparea scroafelor gestante se face cel puţin trei ori pe zi. Indicat este ca scroafele să aibă în permanenţă apa pentru adăpare la dispoziţie, prin adăpări automate. Consumul de apă, după N.R.C., este de 7 – 8 1/100 kg masă corporală.

2.3.2 Întreţinerea scroafelor gestante

Se face în grup, în boxe comune. Ca amenajare interioară, adăposturile pentru scroafele gestante pot fi împărţite în compartimente, fiecare având un anumit număr de boxe.

Capacitatea adăposturilor este în funcţie de efectivul unităţii şi de sistemul de creştere şi exploatare. În fermele de tip gospodăresc adăposturile au o capacitate de cazare de până la 300 scroafe gestante, iar în complexele industriale mari o hală poate adăposti 1200 – 4500 scroafe. Boxele pot fi aşezate pe unul, două sau mai multe rânduri, în funcţie de lăţimea adăpostului.

Referitor la capacitatea de cazare a unei boxe, unii autori recomandă întreţinerea a 40 – 50 scroafe într-o boxă în prima parte a gestaţiei şi reducerea numărului la 10 – 15 scroafe în partea a II-a a gestaţiei. Considerăm că această tehnologie de întreţinere nu este corespunzătoare, din următoarele motive:

- ierarhia de grup se stabileşte greu într-o boxă cu 40 – 50 scroafe, conflictele severe durând o perioadă lungă de timp, cu repercursiuni negative asupra fecundaţiei, nidării zigoţilor şi sănătăţii scroafelor;

19

- un lot de scroafe ”integrat” (înfrăţit) nu se recomandă a fi dezmembrat şi reorganizat în loturi mai micim pentru că ar duce la noi conflicte între scroafe până la restabilirea unei noi ierarhii de grup şi, drept urmare, pot avea loc avorturi, mai ales că scroafele se găsesc într-un studiu avansat de gestaţie;

- suprafaţa boxelor nu se poate modifica în funcţie de stadiul de gestaţie a scroafelor şi, drept urmare, în ultima parte a gestaţiei, revenind o suprafaţa prea mare de boxă pentru fiecare scroafă, s-ar face risipă de spaţiu construit. Acest ultim neajuns se poate elimina dacă în unitate există două tipuri de boxe pentru scroafe gestante;

- boxe pentru scroafe în prima perioadă, cu suprafaţă mare şi boxe pentru scroafe în perioada a II-a de gestaţie, cu suprafaţă mică.La stabilirea numărului de scroafe întreţinute într-o boxă în perioada de

gestaţie, trebuie să se ţină seama că între numărul de scroafe dintr-o boxă (sau din mai multe boxe) din sectorul de gestaţie şi numărul de boxe de fătare din maternitate trebuie să existe o strânsă corelaţie. În unităţile de tip gospodăresc, unde de obicei maternităţile au circa 24 – 30 boxe de fătare, numărul scroafelor gestante cazate într-o boxă se recomandă să fie de 24 – 30 scroafe sau de 12 – 15 scroafe astfel ca scroafele din una sau două boxe de gestaţie să poată popula în întregime o maternitate. În unităţile de tip industrial, unde compartimentele din maternitate au un număr mai mare de boxe de fătare (circa 60 sau chiar peste 90 de boxe de fătare într-un compartiment), într-o boxă din sectorul de gestaţie se cazează maximum 20 – 22 scroafe gestante, un compartiment din maternitate populându-se cu scroafe din mai multe boxe din sectorul de gestaţie.

Numărul de scroafe gestante cazate într-o boxă este determinat şi de suprafaţa boxei, ţinând seama că pentru o scroafă gestantă este necesară o suprafaţă de 1,3 – 1,5 m2. În general, este recomandat ca într-o boxă să se cazeze până la 20 scroafe gestante.

Scroafele cazate în boxe individuale au fecunditatea şi prolificitatea superioare celor cazate în boxe comune mari de 20 – 22 scroafe; scroafele cazate în boxe comune mici, de 8 scroafe, au performanţele de reproducţie asemănătoare cu ale celor cazate în boxe individuale, motiv pentru care se recomandă cazarea scroafelor gestante în boxe colective mici, de 7 – 8 scroafe.

Pereţii despărţitori dintre două boxe sunt mobili (demontabili), astfel că, la nevoie, din două boxe a 8 scroafe se poate amenaja o boxă pentru 16 capete, iar scrofiţele şi scroafele tinere în boxe de 8 locuri. După eliminarea scroafelor care nu au rămas gestante, în boxă rămân 6 – 7, respectiv 12 – 14 scroafe, revenind 1,1 – 1,3 m2/scroafă. În aceste boxe furajarea scroafelor se face individual, prin dozatoare, jgheabul de furajare fiind compartimentat.

În general, pereţii despărţitori ai boxelor sunt construiţi din zidărie, ţevi metalice sau prefabricate din beton cu interspaţii, au o înălţime de 1,10 m, iar uşa de acces în boxă are o lăţime de 80 cm. Pardoseala, construită din cărămidă sau beton, trebuie să aibă o înclinaţie de 2 – 3% spre rigola sau canalul de colectare a dejecţiilor. În complexele de tip industrial, o parte din

20

pardoseală este din grătar de beton armat aşezat peste canalul de colectare a dejecţiilor, care este prevăzut cu pernă de apă. Elementele grătarului au o lăţime de 6,5 – 7,0 cm, iar interspaţiile 2 – 2,5 cm.

Scroafele care se cazează în aceeaşi boxă trebuie să fie cât mai uniforme în privinţa vârstei, stării de întreţinere şi stadiului de gestaţie în care se găsesc. Ca regulă generală, scrofiţele gestante sun cazate în boxe, aparte de scroafele multipare.

Lotizarea scroafelor în funcţie de stadiul gestaţiei este absolut necesară, atât în vederea aplicării unei alimentaţii diferenţiate, cât şi pentru evitarea avorturilor ce pot fi provocate de scroafele care, nefiind gestante, intră în călduri şi încalecă scroafele gestante în lunile a III-a şi a IV-a.

Temperatura optimă pentru scroafele gestante este de 15 – 18oC, umiditatea relativă de 70 – 75%, iar concentraţia maximă a aerului în gaze nocive de 0,3% CO2, 0,03%o NH3 şi 0,002%o SH2. Aceste condiţii de microclimat se asigură prin curăţenie şi ventilaţie corespunzătoare, fără ca viteza curenţilor de aer să depăşească 0,2 – 0,3 m/s pe timpul iernii la nivelul animalelor. În perioadele cu căldură excesivă se va asigura o ventilaţie maximă, viteza curenţilor de aer putând ajunge până la 1 m/s, iar în adăposturile în care se găsesc scroafe în primele 10 – 20 zile după montă se va asigura o temperatură optimă şi o umiditate relativă minimă de 65%, prin pulverizarea de apă şi prin stropirea pardoselei. Ventilaţia se asigură, de obicei, prin coşurile de ventilaţie şi prin geamuri, dar în halele cu deschidere mare, când situaţia o impune, se pun în funcţiune ventilatoarele, mai ales în perioada de caniculă.

În cadrul îngrijirii raţionale a scroafelor gestante o atenţie deosebită trebuie acordată mişcării, plimbării acestora în aer curat, în afara adăpostului, în padocuri, rezervând pentru fiecare scroafă o suprafaţă de 4 – 5 m2. Mişcarea scroafelor în timpul gestaţiei se resimte favorabil atât asupra sănătăţii şi condiţiei de reproducător a acestora, cât şi asupra produşilor, obţinându-se purcei viguroşi care cresc şi se dezvoltă bine după fătare.

În fermele de tip gospodăresc este indicată plimbarea scroafelor gestante pe o păşune, cu care ocazie, pe lângă mişcarea şi acţiunea razelor solare, scroafele beneficiază şi de nutreţ verde bogat în proteine, săruri minerale şi vitamine. Întreţinerea scroafelor gestante pe păşune este avantajoasă şi din punct de vedere economic, deoarece scroafele consumă o cantitate mai mare de nutreţ verde (circa 5 – 7 kg), iar concentratele se pot reduce la 1 kg în mod obişnuit şi 1,5 kg în perioadele de hrănire stimulativă. La întreţinerea pe păşune se poate utiliza cu succes gardul electric. Trebuie menţionat că păşunarea scroafelor se face numai dimineaţa şi seara pe timp răcoros, evitându-se perioadele cu temperaturi foarte ridicate. De asemenea, pentru odihna scroafelor pe timp de arşiţă, sunt necesare umbrare unde se asigură şi apa pentru adăpare. Atenţie deosebită trebuie acordată scroafelor din rasele nepigmentate, care fac foarte uşor eritem solar.

În sectorul de gestaţie, o importanţă deosebită are depistarea scroafelor care nu au rămas gestante. Depistarea se poate face în felul următor: cu ajutorul vierilor încercători din ziua a 16 – 17-a până în ziua a 75-a după

21

montă, identificându-se în acest fel atât scroafele care iniţial nu au rămas gestante, cât şi scroafele care au avortat în prima parte a gestaţiei şi intră în călduri; cu ajutorul aparatului cu ultrasunete, în zilele a 35-a la toate scroafele şi a 56-a după montă la cele stabilite dubioase la primul control; prin inspecţie, la 90 zile după montă.

Scroafele care se depistează că nu sunt gestante se scot din lotul celor gestante şi se introduc în lotul scroafelor în pregătire pentru montă, sau se dau imediat la montă în cazul în care manifestă călduri. Nu se mai dau la montă ci se reformează scroafele care după 3 cicluri de călduri, deşi au fost montate, nu au rămas gestante.

Periodic, de cel puţin 2 ori pe săptămână, se verifică toate boxele ce scroafe gestante pentru depistarea acelora care sunt slăbite sau bătute de celelalte scroafe. Acestea se izolează în boxe aparte pentru tratamente şi refacere.

Cu 7 – 10 zile înainte de fătare, în fermele de tip gospodăresc, şi cu cel puţin 2 – 4 zile antepartum, în complexele industriale, scroafele gestante se trimit în maternitate pentru fătare. Înainte de maturarea în maternitate scroafele sunt spălate şi deparazitate prin stropire cu soluţie de Lindavet 3,5%o. După eliberarea boxelor se face curăţenia şi dezinfecţia acestora. Periodic, se curăţă geamurile, uşile, instalaţiile şi echipamentul de mecanizare a lucrărilor, iar cel puţin o dată pe an adăposturile se văruiesc în interior şi exterior.

22

CAPITOLUL IIITEHNOLOGIA DE EXPLOATARE ÎN MATERNITATE

Sectorul de maternitate reprezintă a doua treaptă în cadrul fluxului tehnologic în unităţile cu circuit închis şi constituie spaţiul în care se continuă procesul de producţie început în sectorul care produce în permanenţă un număr relativ constant de purcei înţărcaţi, necesari pentru sectorul de creşă.

Din punct de vedere al dotării, maternitatea de scroafe are cea mai complexă dotare, faţă de celelalte sectoare. Necesitatea dotării este impusă de faptul că aici scroafele trec prin diferite stări fiziologice (ultimele zile de gestaţie, fătare, alăptare) şi tot aici se produce actul parturiţiei, iar purceii, începând cu prima zi de viaţă şi terminând cu ziua înţărcării, necesită condiţii de mediu, în special de temperatură, adecvate vârstei lor. De aceea, compartimentele de maternitate, atât vara dar mai ales iarna, prin asigurarea pe care artificială (mecanică, electrică, electronică) a unor condiţii de mediu constante, sunt scoase în totalitate de sub influenţa fluctuaţiei factorilor de mediu externi. În acest sens, acest sector este dotat cu încălzire atât a mediului din compartiment, cât şi local, pentru zona de odihnă a purceilor. Este, de asemenea, dotat cu sistem de ventilaţie mecanică proprie, care asigură o rată normală de aer proaspăt pentru scroafe şi purcei, cu sisteme mecanizate de administrare a furajelor pentru scroafe (manual, pentru purcei), de administrare a apei de băut, de colectare şi evacuare a dejecţiilor.

CAPITOLUL IV

23

TEHNOLOGIA DE CREŞTERE ŞI EXPLOATARE A TINERETULUI SUIN

Purceii care nu mai folosesc în hrana zilnică laptele matern şi sunt despărţiţi de scroafe, indiferent de vârsta lor, intră în categoria ”tineret înţărcat”.

Spaţiul de cazare destinat pentru tineretul porcin poartă denumirea de creşă şi este astfel dimensionat încât poate prelua în totalitate, pe serii de producţie, purceii înţărcaţi din maternitate, asigurând în acelaşi timp livrarea tineretului la vârsta de 90 – 105 zile şi masa corporală de 25 – 35 kg către îngrăşătorie sau testare.

Stabilirea capacităţii totale de cazare pentru tineretul porcin se face în funcţie de numărul de purcei care se înţarcă anual, de durata de întreţinere în creşă şi de numărul de serii ce se cresc anual. Dimensionarea compartimentelor de creşă are în vedere numărul de purcei pe care îi preiau, pe serie, din maternitate şi de suprafaţa ce se alocă pe cap de purcel.

Mărimea optimă a compartimentului de tineret porcin este aceea care asigură preluarea unei serii de purcei înţărcaţi, respectiv preluarea tuturor purceilor dintr-un compartiment de fătare. În practică însă, dimensionarea compartimentelor de tineret este astfel concepută încât fiecare compartiment de creşă preia purceii înţărcaţi din două compartimente de fătare.

Ca şi la maternitate, în creşă, unitatea funcţională o reprezintă compartimentul (253 tineret înţărcat), popularea şi depopularea lui făcându-se pe principiul ”totul plin, totul gol”.

4.1 SISTEME DE ÎNTREŢINERE A TINERETULUI SUIN ÎN CREŞĂ

Sistemele de întreţinere a tineretului înţărcat se pot clasifica în următoarele:

- întreţinerea tineretului în boxe şi compartimente amenajate special pentru această categorie de porcine;

- întreţinerea tineretului înţărcat în boxe de fătare din care au fost scoase scroafele;

- întreţinerea tineretului porcin de la înţărcare în boxe comune cu alte categorii de porcine, sistem folosit în creşterea tradiţională, la membrii cooperatori sau la unele ferme mixte.Sistemul de întreţinere a tineretului porcin în spaţiu special amenajat

este cel mai larg răspândit atât în ţară cât şi în străinătate, având însă o mare diversitate de soluţii constructive şi tehnologice.

24

Figura 3 – Compartiment tip pavilion pentru tineret porcin

Ţara noastră fiind una din primele ţări care a trecut la producerea cărnii de porc în sistem industrial, a înregistrat şi pentru acest sector o evoluţie pozitivă, folosind de la boxe de mare capacitate (30 – 40 cap.), cu pardosea completă pe toată boxa, până la baterii pentru tineret cu o dotare tehnică completă şi apoi boxe cu încălzire în pardosea.

Principalele soluţii tehnologice ce s-au folosit sau se mai folosesc şi în prezent în complexele industriale sunt prezentate în subcapitolele următoare.

4.1.1 Boxa de tineret pentru halele de tip pavilionar

A fost introdusă o dată cu înfiinţarea primelor complexe industriale de creşterea porcilor (1962 – 1964) la Caracal, Ulmeni, Brăila, Căzăneşti şi Palota, având o suprafaţă de 19,38 m2. Lotul de tineret pe boxă era de 30 capete având asigurat 0,65 m2/cap. Ulterior în aceeaşi boxă s-au prevăzut a fi introduse 42 capete tineret (0,46 m2/cap), apoi 54 capete (0,36 m2/cap). Compartimentul de tineret avea lăţimea de 9 m şi lungimea de 24,0 m, avea un număr total de 10 boxe fiecare cu lăţimea de 2,40 m şi adâncimea de 8 m. Boxele erau amplasate lateral în compartiment, aleea de furaje fiind amplasată lângă un perete (fig. 3).

Acest tip de boxă avea iniţial

avantajul asigurării unei suprafeţe mari pe cap de tineret (0,65 m2/cap), dar în schimb avea o serie de dezavantaje:

- la aducerea tineretului din maternitate, spaţiul era folosit numai o treime (circa 0,2 m2/cap);

- neavând zonă de defecare cu grătar, atât productivitatea muncii cât şi microclimatul din compartiment erau necorespunzătoare;

- adăpătoarea tip cupă cu presiune, deşi asigura o apă corespunzătoare din punct de vedere al igienei, avea pierderi foarte mari în timpul adăpării animalelor.O dată cu modernizarea adăposturilor şi cu introducerea unor soluţii

constructive mai noi, acest tip de boxă a fost înlocuit în toate unităţile.

25

Figura 4 – Compartiment pentru tineret porcin în hala tip comasat

4.1.2 Boxa de tineret pentru hale de tip comasat

A fost construită începând cu anii 1966 – 1969. boxa avea lăţimea de 2,2 m şi adâncimea de 8,4 m, cu o suprafaţă totală de 18,38 m2 şi era prevăzută cazarea a 34 capete tineret, revenind 0,54 m2/cap (fig. 4). Compartimentele pentru tineret aveau lungimea de 24 m şi lăţimea de 17,70 m, cele 20 boxe fiind amplasate pe două rânduri cu o alee de serviciu pe centrul halei.

Boxele erau dotate cu hrănitori liniare metalice, cu zonă de defecare, fără grătar pe lăţimea de 1 m în spatele boxei şi cu o gură de canal de 0,25 x 0,25 m acoperită cu grătar de fontă. Pentru adăpare boxa era dotată cu o adăpătoare tip cupă cu presiune. Această boxă a avut aceleaşi avantaje şi dezavantaje ca şi cea din halele de tip pavilionar.

4.1.3 Baterii pentru tineretul porcin

O dată cu perfecţionarea tehnologiilor de creştere şi îngrăşare a porcinelor şi de folosire cât mai eficientă a spaţiului construit, au fost elaborate şi pentru sectorul de tineret tehnologii care au avut la bază folosirea bateriilor metalice, la început cu un nivel şi apoi cu 2 sau 3 nivele.

Tehnologia de creştere a tineretului porcin în baterii a revoluţionat, în etapa respectivă, creşterea acestei categorii de porcine atât prin posibilitatea dublării efectivului ce se putea creşte în spaţiile deja construite, cât şi prin reducerea considerabilă a mortalităţii la tineret şi creşterea indicilor de producţie, în special a sporului mediu zilnic. Ţara noastră a introdus creşterea tineretului porcin în baterii începând cu anii 1975 – 1976, pentru ca în anul 1978, datorită avantajelor pe care le avea, această tehnologie să fie generalizată prin introducerea ei în proiectele pentru adăposturile de porcine.

26

27

BIBLIOGRAFIE

Stan Tr., 2001 – Tehnologia creşterii suinelor.Curs. Edit. Vasiliana’98,

Iaşi;

Dinu I., Stan Tr. şi colab., 1986 – Probleme speciale de ameliorare şi

exploatare a suinelor, Edit. Did. şi Ped. Bucureşti

28