Femeia simplă și înțeleptul zensau

-Filosofia lui ”merit”-

A fost odată o femeie creștină care căuta înțelesul vieții. Viața din jurul contrazicea cuîncăpățânare cele spuse de dogmele religioase așa ea își pierduse încrederea în ele. Căutaseadevărul în multe cărți dar nimic nu părea să surprindă adevărul în toată complexitatea lui. Fiecarecultură, fiecare religie avea explicația și punctul său de vedere. Într-o zi citi o carte cu un numescurt: ZEN și hotărî că trebuie să meargă la templu ca să înțeleagă această filosofie mai ales pentrucă o intrigau multe din lucrurile scrise acolo.

Se înfățișă deci în fața unui maestru zen și-și spuse dorința. Maestrul o privi în tăcere pefemeie, căutând o cale potrivită pentru ca ea să afle ceea ce căuta. Așa cum se știe, toți cei carepurced către aceste cunoașteri sunt supuși unei perioade lungi în care, prin diferite practici, li seeducă spiritul. Tăcerea, munca de jos, puțină umilință si efort fizic, practicile acestea toceau egoul,domoleau impetuozitatea și învățau răbdarea și sacrificiul. Dar aceea din fața lui era femeie șimamă. Aceste experiențe îi erau de bună seamă cunoscute, dacă nu prin propria practică, măcarvenite din memoria strămoașelor sale. Maestrul zen petrecu câteva zile meditând la calea care i s-arfi potrivit femeii. Între timp o privea cum ședea tăcută, în așteptare. Și pentru că era obișnuită,începu să facă puțină curățenie, apoi mâncare și ordine la cărți. Maestrul ridică din sprâncene și sedecise: știa. Răspunsul se afla chiar acolo, ea era femeie, chiar aceea era calea ei, așa că o ignoră.Femeia își continuă activitatea obișnuită. Se trezea ca de obicei de dimineața, făcea treburilenecesare fără prea multă vorbă sau caz, apoi citea câte ceva din traista ei. Așteptă răbdătoare deciziamaestrului care însă o ocolea fără să-i dea un răspuns.

Timpul trecea și ea înțelese că el o refuzase, și încă în modul cel mai jignitor: nici măcar nuluase în considerare propunerea sau persoana ei. Așa încât, la început dori să-l mustre pe învățătorpentru atitudinea lui. Dar acesta nu mai era de găsit. Așa că luă o hotărâre: va face totul ca să-limpresioneze și să regrete decizia sa. Începu să se inițieze în arta meditației, citi cât putu de mult, seîntrecu în treburi cu toți învățăceii de acolo. Curând ajunse să stătea ore în meditație. Toate le făceape tăcute, fără mare caz, dorind ca maestrul s-o vadă din umbră și s-o accepte. Refuzul său devenisecel mai puternic motor. Numai că maestrul dispăruse. Într-o dimineață, însă, pe când se plimba pecolinele din jurul templului, maestru care și uitase de existența ei, o văzu meditând cu fața la soare.Se apropie de ea și ea îi spuse:

– M-ai uitat aici, singură, înțelepciunea ta. Nu te-ai învrednicit nici măcar să-mi dai unrăaspuns.

Trebuie să te străduiești și să muncești pentru ca să ajungi în templul meu, răspunseînvățătorul taoist. Trebuie să meriți învățătura mea. Te voi testa pentru a-ți vedea capacitățile. Tevoi umili pentru a-ți testa dorința de a mă avea maestru. Te voi chinui pentru a-ți toci ego-ul.Trebuie să meriți ca să primești învățătura acesta ancestrală a taoismului. Trebuie să înveți, să teautodepășești, să te străduiești. Vreau să te vad cum îți tocești coatele și genunchii urcând munteleacesta pentru a te dovedi în stare să devii discipolul meu.

Așa, răspunse ea tristă. Asculta o poveste, înțeleptule bărbat. ” A fost odată o fată. Nici mai frumoasă si nici mai urâtă decât altele, nici mai harnică nici

mai leneșă, o fată din cele mai obișnuite. Zburda si ea toată ziua pe câmp, alături de prietenele ei.

Apoi întâlni un băiat, nici el prea deosebit. Erau țărani amândoi, de multe ori el avea hainelemurdare de pământ si vorba îi era cam nepricepută. I-a spus fetei c-o iubește si ca ar vrea sa fieiubita lui. Fata a mers acasă si s-a gândit. A zis așa: ”băiatul asta este cam obișnuit. Uneori estenaivi si nici nu știe cum sa se poarte. Alteori este chiar grosolan, nu știe cum să-și arate iubirea.Umblă mereu cu hainele murdare de la munca si mâinile nu îi sunt albe. Iar de frumos, nu prea e.Nu merită prietenia mea. Ma mai gândesc.” Însă ceva din ochii sinceri ai băiatului îi vorbi apartefetei cele obișnuite si ea își dădu consimțământul. Cunoscu dragostea si aceasta o făcu mai fericitadecât oricând. Vântul îi despletea parul in soare si zâmbetul îi lumina clipa. Se simțea regina lumii.

Apoi, într-o zi, cei doi se căsătoriră si ea ramase grea. Trupul zvelt începu să se umfle. Apoiburta începu sa se mărească. Devenise mare si o dureau toate. Abia dacă se mai putea apleca, răsuflagreu si mâncarea toată îi cădea invers. Într-o zi veniră si durerile cumplite ale facerii si, in chinurisupraomenești, mama cea obișnuită născu un copilaș. Era micuț, urât si plângea toată ziua. Fata îllăsă in cos si merse pe câmp. Poiana era plina de flori si soarele strălucea ca niciodată. Prietenele eizburdau libere si fericite. Proaspăta mămică începu să plângă amarnic. Tot trupul i se contorsionasede la sarcina aceea. Suferise cumplit la naștere si ce realizase? Un animăluț micuț si păros care nicin-o vedea si plângea necontenit. Pentru cine se străduise ea atit de mult? Creatura din cos numeritase suferința ei. N-o iubea si n-o cunoștea. Se răsucea si plângea cât îl ținea gura fără nici orațiune. Viața ei se dedicase cu totul micuțului, fără ca ea și nevoile ei să mai existe. Mama hotărî cael nu meritase sacrificiul ei si ca avea sa-l lase singur, in grija lui Dumnezeu. Avea sa-si trăiascăviața asa cum o făcuse si până atunci. Va fi din nou liberă și va face ce poftea. Se mai întoarse o datasa-si ia rămas bun si copilul se uita la mama lui. Ea il lua in brate si nu-l mai lăsa până ce închiseochii. El nu va merita nimic din iubirea ei. Avea s-o supere si s-o întristeze cu fapte si vorbe. Aveasă n-o asculte si sa n-o respecte chiar spre suferința lui. Nu merita nimic din truda ei însă era copilulei și îl va iubi asa cum făcea orice mamă pe acest pământ.

Apoi viața începu să -și desfășoare cursul și femeia cea obișnuită constată că bărbatul ei, pelângă faptul că era cam leneș, foarte îngâmfat si cam egoist, o dezamăgise. Copii n-o asculatuniciodată și muncea pe rupte ca să țină casa, în timp ce toți abia dacă o priveau sau îi vorbeau deiubire. Într-o zi ea hotărî că ei nu meritau dragostea și sacrificiul, ei așa că hotărâ să plece din casă.Auzind una ca asta ei își cerură iertare pentru tot și o îmbrățișară. Și ea îi privi și-și spuse: ”Soțulmeu nu merită dragostea mea. Vorbește mai mult decât face și se iubește pe sine mai mult decât pecopii săi. Copii mei vor uita cuvintele pe care le-au spus acum ca să mă împace și mâine vor greșidin nou. Dar îi voi ierta, pentru că-i iubesc.”

Atunci să nu se mai plângă, femeia din poveste, răspunse înțeleptul zen. Va suferi pânăce se va elibera de legile sociale care o țin lângă familia aceea nerecunoscătoare.

Aceasta este, taoistule, înțelepciunea femeii. Este lipsită de ego, de rațiune și deînvățătură. Dar, înțeleptule taoist, acesta este înțelepciunea care duce viața mai departe și care țineoamenii aproape. Se numește înțelepciunea creștină: filosofia iubirii si a iertării.

Dar noi vorbim despre altceva aici, spuse el mândru. Vorbim despre tainele înalte aleînvățăturii ancestrale, despre misterele vieții.

Da, răspunse ea. Știu dar învățătura nu este a noastră. Cunoașterea stă în câmpurilenesfârșite pe care le putem accesa oricând dorim. Sunt unii în a căror karma stă să se conectezemereu la universurile cunoașterii. Se străduiesc, într-adevăr, muncesc mult pentru a se instrui. Dareste în karma lor, este alegerea lor. Ce fac cu acea cunoaștere depinde de înțelepciunea lor, denivelul lor de conștiință. Pot să o închidă în temple, să o ascundă pentru propria lor plăcere șimărire. Nu o împărtășesc nimănui pentru că au câștigat-o cu greu. Supun la cazne pe învățăcei,pentru a le testa capacitățile și voința.

Și ce ai vrea să facă, s-o dea oricui? Elevul trebuie să se dovedească demn de aceacunoaștere.

Mai întâi, maestrule, îți amintesc că fiecare elev își alege profesorul și fiecărui profesor ise cuvin anumiți elevi, potriviți cu nivelul său. Dacă nu sunt în armonie, nu vor reuși să comunice șinu se vor înțelege. Greu de crezut că cineva poate cu adevărat accesa universuri pentru care nu estepregătit spiritual. El nu va putea înțelege nimic.

Istoria a dovedit contrariul când cunoașterea a încăput pe mâini nepotrivite. Karma a creat aceste povești. Adevărul acela a încăput înadins în mâinile cui nu trebuia

pentru a produce ceva anume cu cei implicați. Sau poate că a fost singura modalitate de a sedezvălui lumii pentru că înțelepți ca tine îl țineau captiv doar pentru ei înșiși. Unul dintre păcatelecele mai mari care duce la distrugerea lumii este să ții ascunsă învățătura, adevărul. Dacă ar fi așașcoala nu ar exista. Oamenii ar rămâne niște analfabeți neștiutori. Slavă Domnului că sunt și uniiînvățători care pricep și răspândesc cunoașterea lor peste tot. Aceia văd cunoașterea și rolul ei.Înțeleg că nu sunt decât instrumente alese pentru a-și ajuta semenii, niște pâlnii prin care se scurgecătre toți informația, că pur și simplu acesta este rolul lor. Taoistule, în piesa aceasta universală pecare Buddha o scrie necontenit în visul său, noi jucăm doar roluri, suntem doar instrumente princare spirite dincolo de noi, forțe de energie se manifestă. Acesta este ceea ce pricepi după ce îțitocești ego-ul: tu nu ești tu, maestrul Dao ci ești doar un instrument care ar trebui să răspândeșticunoașterea către semenii tăi pentru ca toți să învețe cât mai mult ca să evolueze cât mai repede,spre binele tuturor. Înțelegi că individul nu contează în sine și că orice creștere sau descreștere nueste personală ci influențează pe toți ceilalți.

Te crezi mai deșteaptă decât mine, femeie? răspunse taoistul. Crezi că ai citit mai mult?Crezi că ai practicat destul ca să pricepi?

Înțelepciunea nu stă numai în cărți și nici în practici. Aceasta este o cunoaștere profundmasculină, războinică, unde totul este luptă și cucerire, sub semnul fricii de a nu pieri. Dacă daifrica de moarte la o parte și te deschizi, vezi că înțelepciunea stă și în binele pe care-l faci semenuluitău, în dragostea cu care faci lucrurile, în generozitate și în iertare. Sunt chiar manifestările grațieidivine și acesta este modul prin care le practici.

Înțeleptul zen o privi si zimbi dintr-o dată cald:Asa este tot, precum spui. Iată! Ai primit învățătura! Doar că nu ai primit-o pe calea pe care

o așteptai ci pe o alta, potrivită ție. In timp mă așteptai si te certai cu imaginea mea, în timp cedormeai pe scândura goală si mestecai gândurile, tu ai mers pe calea cunoașterii, fără să știi. Aivenit la mine pentru că voiai să mă contrazici asupra dogmelor așa că orice ți-aș fi spus ai fi găsitargumente contra. Așa, ai descoperit singură totul si ai acceptat adevărul înțeles de tine. Dacă nu aifi petrecut timpul acesta in fața templului meu, tu nu ai fi fost provocată si nu ai fi înțeles atâtea.

Ciudat, răspunse eu. Eu am dreptate spre contrazicerea dumitale. Dumneata ai dreptatespre contrazicerea mea. Și totuși adevărurile noastre contradictorii coexistă și au colaborat.

Acesta este zen, draga mea. Si zen deține adevărul pentru că așa este viața, plină decontradicții care coexistă, cum spui. Și tu și eu avem dreptate. Tu ești revoltată că eu te-am ignoratiar eu spun că doar așa puteai tu învăța. Dar nu contează. Contează adevărul absolut și iluminarea.Așa cum spui, iluminarea ta va ajuta lumina să pătrundă mai mult în conștiințele oamenilor. Mergidară și răspândește lumina așa cum spui, cu dragoste și generozitate, practicând grația divină.