1

1. Activitatea litetrară a lui Miron Costin. „Viaţa lumii” - primul poem filosofic în literatura română. Miron Costin – cronicar de orientare umanistă, mare logofăt a Moldovei, s-a născut în anul 1633. Tatăl său îl trimite la învăţătură în orăşelul de frontieră Bar, unde era scaunul hătmăniei şi se găsea un colegiu iezuit, singura şcoală importantă pe atunci în regiunile de frontieră, unde îşi capătă educaţia tineretul nobil polonez. În şcoală se studia gramatica, retorica, filozofia şi teologia. Limba latină, versificaţia şi citirea autorilor latini erau temelia învăţămîntului. Miron Costin era un desăvîrşit cărturar, care credea că numai prin carte omul poate ajunge la cunoaşterea adevărului. El menţiona: „Cetitul cărţilor este cea mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă”. Prin anul 1652, se întoarce în Moldova, unde, pînă la sfîrşitul vieţii, ia parte activă la toate evenimentele din viaţa politică şi culturală a Moldovei. Miron Costin ocupă diferite posturi de încredere în administraţia internă a Moldovei, dar o perioadă este şi diplomat. Este autorul operelor „Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace”, „De neamul moldovenilor”, „Viaţa lumii”. Împreună cu alţi cronicari ai timpului definesc valoarea complexă a istoriei: documentară, instructivă, educativă, ca izvor de inspiraţie.Ei au adus o contribuţie importantă şi-n formarea bazelor literaturii noastre naţionale. M.Costin şi Dosoftei au deschis drumurile versificaţiei, cu elementele incipiente ale contextului literar-artistic. Nu se poate omite mai ales faptul că „Viaţa lumii” de M.Costin este primul nostru poem filozofic, unde cîntă melancolic fragilitatea vieţii omului, evidenţiază tema regretului că viaţa omului trece, că toţi oamenii sînt egali în faţa morţii.

2. Problema ţărărnească în creaţia lui L. Rebreanu. Tragismul existenţial al personajului Ion. Încadrată cronologic în perioada interbelică, proza lui Liviu Rebreanu se constituie din nuvele şi romanele: „Ion”, „Pădurea spînzuraţilor” şi „Răscoala”. Tema romanului „Ion” o constituie patima pentru pămînt a unui tînăr ţăran şi consecinţele ei tragice. Subiectul romanului ne transpune în lumea satului transilvănean de la începutul veacului XX, iar acţiunea se petrece în satul Pripas (în realitate, Prislop) în care „înaintea primului război mondial setea de pămînt atinge dimensiuni tragice. Lupta care se dă, în sufletul lui, între cele două „glasuri” care şi-l dispută pînă la sfîşiere (glasul pămîntului şi glasul iubirii În lumea satului de la începutul veacului XX, demnitatea şi locul omului în colectivitate se măsoară în pămînt; este la fel de adevărat că Alexandru Glanetaşul (tatăl lui Ion), care-şi pierduse pămîntul, devenise un nimeni comparat (în scena horei) cu un cîine la uşa bucătăriei”. Pentru Ion însă iubirea pămîntului reprezintă mai mult decît dorinţa de a-şi depăşi condiţia: „Iubirea pămîntului l-a stăpînit de mic copil. Veşnic a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-a înarmat într-o hotărîre pătimaşă: trebuie să aibă pămînt mult, trebuie!” Sufletului personajului „stăpînit”, posedat aproape de această dragoste, capătă amprenta stăpînirii pămîntului: auzind că Florica se mărită,Ion se simte „ca şi cum cineva i-ar fi furat cea mai bună şi mai mare delniţă de pămînt”; tot aşa, după ce l-a înşelat pe Vasile Baciu, luîndu-i pămînturile, Ion umblă pe uliţă, cu paşii mai mari şi cu genunchii îndoiţi (de parcă ar fi devenit mai greu). „Glasul iubirii” constituie cel de-al doilea instinct al lui Ion şi va duce la a doua dramă a lui: căsătoria cu Ana, renunţarea la

2

Florica. Trăind într-un mediu în care căsătoria bazată pe interes se practică, Ion îşi impune s-o accepte pe urîţica Ana. Înţelegînd însă că odată cu pămînturile, o primise şi pe Ana, Ion o urăşte; de aici încep bătăile, nepăsarea la suferinţa Anei, vorbele urîte. Nici măcar moartea Anei nu-l mişcă, singura lui grijă fiind copilul (Petrişor), pentru că el reprezenta pămîntul, legătura cu zestrea celei ce-i fusese soţie. Odată potolit „glasul pămîntului”, sufletul lui este luat în stăpînire de celălalt „glas”: se împrieteneşte cu George (devenit soţ al Floricăi) şi începe s-o viziteze pe tînăra nevastă. Surprins într-o noapte, în curtea lui, de către George, Ion este ucis, în mod simbolic, cu sapa. În ultimile clipe de viaţă, prin mintea lui Ion, se derulează momente ale existenţei sale trecute, această enumerare tragică încheindu-se tot cu „glasul pămîntului”: „şi-i păru rău că toate au fost degeaba şi că pămînturile lui au să rămîie ale nimănui”.

3. „Naufragiu” de G. Meniuc. Comentariu literar. Una din cele mai reprezentative lucrări de George Meniuc este „Naufragiu”. Motivul vîslaşului în încleştare cu destinul alcătuieşte axa poeziei. În poezia lui G.Meniuc sensul subtextual al „Întîmplării” este acelaşi – naufragiul interior al omului în faţă cu stihia dezlănţuită. Omul şi natura. Omul şi destinul. Poezia se dezvoltă într-o construcţie originală, concentrînd dramatic un moment paroxistic de încleştare a individului cu forţele ostile ce nu totdeauna i se supun. Poezia comunică o stare tulbure – de teamă, de înaltă tînguire, de resemnare. Eroul liric nu numai refuză gestul rebel, ci pare să accepte în final, cu resemnare fatalistă, forţele cărora nu li se poate opune, nici rezista. Acest vag psihic se exprimă în imagini sugestive, capabile să închege atmosfera şi să comunice stările interioare. Chiar şi o simplă enumerare a acestora, în ordinea în care au fost folosite, va schiţa traiectoria ideii şi a sentimentului: naufragiu, lopeţi frînte, luminiţele stinse, vuietul pe navă, somnul tăcerii. Sunt nişte vocabuli încărcate de sugestii dramatice, exprimînd, prin înlănţuirea astmatică a nuanţelor lor, stării de spirit complexe. Iar în final, după dramatica întrebare, „ţi-i frică suflete?” – aceeaşi resemnare obosită, aceeaşi neputinţă a naufragiatului, ca şi în poemul rimboldian: „De-asupra bulgări fosforescenţi au să cadă/ ca la nunta ciobanului din baladă”. Aşa cum e concepută şi construită poezia, aşa cum se dezvoltă ea, ideea şi sentimentul se pare că naufragiul e ridicat la rangul de legitate fatală, poezia comunicînd sentimentul peirii inevitabile, un sentiment de coloratură ne duce cu gîndul la interpretarea motivului morţii în poezia simbolistă. Dar, în ciuda asemănărilor, există totuşi o deosebire principală între viziunea morţii la Meniuc şi cea din poezia simbolistă: poeţii simbolişti comunică voluptatea sfîrşitului şi a izbăvirii de ororile existenţei terestre; Meniuc, dimpotrivă exprimă înfiorarea dramatică în faţa existenţei.

4. Scrierile de inspiraţie mitico-folclorice din opera lui M. Eminescu. Poet, prozator, dramaturg şi publicist, Mihai Eminescu a debutat la vîrsta de 16 ani cu poezia „La mormîntul lui Aron Pumnul” şi „De-aş avea”. Eminescu este şi poetul cel mai legat de literatura populară prin culegeri personale, prelucrări şi folosiri bogate de motive şi forme folclorice. În caietele manuscrise ale lui Eminescu s-a

3

găsit un material folcloric, cules de poet sau copiat după alţii, cuprinzînd basme, proverbe, cîntece epice şi, mai ales, numeroase specii ale poeziei lirice. Intenţia lui n-a fost să publice o culegere populară, cum făcuse Vasile Alecsandri, ci să cunoască prin intermediul creaţiei folclorice credinţele, obiceiurile şi limba poporului, precum şi întregul sistem al mijloacelor de realizare artistică elaborat prin veacuri şi păstrat prin tradiţie orală. În concepţia lui Eminescu, sursele folclorice ale literaturii culte contribuie în mod hotărîtor la definirea trăsăturilor proprii, a specificului ei naţional. Unele sînt prelucrări folclorice cu adaosuri de rafinament în planul expresiei sau al ideii („Revedere”, „”Ce te legeni, codrule”, „La mijloc de codru”), altele sînt profund originale, sursa populară cunoscînd transformări esenţiale („Călin (File din poveste”), „Luceafărul”). În toate însă întîlnim acea îmbinare inconfundabilă între glasul poetului şi glasul poeziei populare, prin care Eminescu şi-a dobîndit timbrul specific. „Luceafărul” după chiar indicaţia autorului, are punct de plecare basmul popular românesc Fata în grădina de aur. Poemul Luceafărul constituie „geniul mitului românesc”. Basmul şi mitul Zburătorului constituie rădăcinile folclorice ale poemului; acestea se împletesc cu izvoare mitologice şi culturale, totul fiind trecut prin sensibilitatea autorului. Poemul se deschide cu o formulă specifică basmului („A fost odată...”) care plasează povestea de iubire dintre Luceafăr şi o frumoasă fată de împărat. Poemul Revedere are forma unui dialog imaginar dintre poet şi codru, pe tema opoziţiei dintre efemeritatea omului şi veşnicia naturii. Poetul se adresează codrului ca unei persoane îndrăgite, reîntîlnite după o lungă despărţire, subliind timpul scurs şi experienţa de viaţă acumulată între timp.

5. Drama intelectualului în romanul lui Camil Petrescu „Ultima noapte de dragoste şi întâia de război”. Problema eroului inadaptabil. Romanul Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război de Camil Petrescu a iniţial s-a aunţat cu un volum de nuvele despre război la finele anilor 30. Scris într-un timp scurt pentru a fi o nuvelă, dar cu fişe strînse de aproape zece ani, a devenit un roman, depăşind întinderea unei nuvele. Structurat în 2 părţi ce poartă titluri semnificative ce alcătuiesc un univers de viaţă complex, surprins în două ipostaze existenţiale: iubirea şi războiul. Alcătuit din 2 cărţi şi 13 capitole, din punctul de vedere al compoziţiei, cuprinde două părţi: prima parte este relatarea iubirii dintre Ştefan Gheorghidiu şi soţia sa, Ela, iar partea a doua este jurnalul eroului aflat pe frontul primului război mondial. Problema intelectualului este, de fapt, drama conştientizării, a drumului spre conştiinţa de sine, a incompatibilităţii dintre realitatea socială ţi idealurile intelectualului. Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război înfăţişează eşecul experienţei lui Ştefan Gheorghidiu, care scăpat de grijile materiale, rămîne dependent de o lume opacă şi detestabilă. Drama lui Gheorghidiu se consumă, sub acest aspect, în două direcţii: o dramă a iubirii înşelate, nu a geloziei, ci a setei de certitudineşi o dramă a alienării, a integrării într-o existenţă cotidiană dictată de forţe şe raţiuni exterioare, în afara idealului pe care eroul şi l-a asumat. Ştefan Gheorghidiu este un inadaptat, aplicînd asupra dragostei propria-i sete de ideal, recompunînd continuu şi zadarnic, pînă la istovire, din cioburile realităţii, o lume care nu se vrea şi nici nu

4

poate vreodată să fie rotundă. Eroul nu se interesează de politică şi crede că, neamestecîndu-se, nu va fi implicat. Independenţa lui este iluzorie. Eroul va plăti scump rîvnita lui neutralitate. Mobilizat la izbucnirea războiului, e trimis în linia întîi şi ameninţat să fie oricînd victima unui măcel cu care nu are nimic comun. Începe „întîia noapte de război.” Începutul şi desfăşurarea războiului îi aduc o nouă experienţă şi soluţia radicală pentru a pune capăt chinurilor lui relevate de conştiinţă. Autorul realizează imagini memorabile sub care rămîne nealterată spaima primară a omului în faţa morţii. Camil Petrescu a descris în paginile romanului războiul concret, autentic, fără idealizarea romantică şi fără grotescul naturalist, războiul crud şi inutil, blamat de cei care îl duc efectiv şi exploatat de cei care îl provoacă. Epizodul „Ne-a acoperit pămîntul lui Dumnezeu” este o ilustrare excepţională, de înaltă realizare artistică, a unei psihologii a groazei, a panicii. Cu această experienţă tragică, la care se adaugă altele, ulterior, Ştefan Gheorghidiu acumulează o cunoaştere exactă a războiului şi a realităţii, în general.

6. Poezia „Un alt Manole către o altă Ană” de Nichita Stănescu, comentariu literar. Poezia contemporană conţine un număr infinit de imagini venite direct din filiera mitului folcloric, ea se sprijină pe anumite datini, credinţe, superstiţii concentrate în eposul popular. Mitul meşterului Manole, motivul sacrificiului uman pus în slujba unui ideal social, estetic, spiritual, ideea despre jertfa zidirii şi aspiraţia spre desăvîrşirea creaţiei, în linii mari, semnifică esenţa spiritualităţii milenare a poporului român. Acest laitmotiv a evoluat în conştiinţa scriitorilor basarabeni, s-a cristalizat în diferite simboluri şi concepte lirice. În mitul meşterului Manole prezenţa femeiii e determinată de un impuls lăuntric cu semnificaţie dublă: ea e născătoarea vieţii şi imboldul spre creaţie. Din itinerarul sufletesc al lui Manole drama creaţiei este transferată în universul Anei pentru care acceptarea jertfirii devine de sine devine o condiţie indispensabilă. În fond problema nici nu este a unei alegeri prin creaţie şi iubire, ci a unui singur drum: creaţie prin iubire. Sub acest aspect tipologic eroina se contopeşte cu năzuinţa creatorului spre înălţare şi desăvîrşire. Rugăciunea poetului „către altă Ană” anticipează prezenţa muzei pe care eroul liric o doreşte într-un moment de intensă fierbere sufletească: „vino tu cu pas regesc/ în mine să te clădesc, În Stănesc.” Identificarea artistului cu muza sa este un act primordial în procesul de creare a valorilor, constituie pentru omul de artă un veritabil echilibru moral. Momentul e semnificativ pentru întreaga poezie românească.

7. Opera „Istoria ieroglifică” – un roman alegoric de ficţiune artistică. Problematica, subiectul, personajele principale, particularităţile limbajului. Caracterul enciclopedic al activităţii lui Dmitrie Cantemir derivă din preocuparile sale pentru istorie, literatura, politica, filozofie, teologie, muzica, geografie, si, nu în ultimul rînd, pentru etnologie - domeniu ce formeaza obiectul investigatiei noastre din perspectiva contributiei marelui carturar. Personalitate prodigioasa, poliglot, comparabil cu umanistii renaşterii, el foloseşte în opera sa numeroase aspecte folclorice, creaţii populare şi obiceiuri. Autorii care i-au închinat studii îi

5

recunosc rolul de înaintaş al etnologiei românesti. Opera de interes şi pentru cercetătorul de astazi, întruneşte particularităţi de limbaj şi tradiţii, religie, ritualuri şi chiar folclor coregrafic. Cunoastere temeincă a folclorului românesc se reflecta şi în romanul alegoric Istoria Eroglifica (1705), în care-si dau întîlnire proverbe, locuţiuni, "basme", "pilde", pagini de proza ritmata, care au rezonanţă de bocet, descîntece - blestem, cîntece etc. Este scris ca o istorie secreta, in sensul ca nu numai numele personajelor, contemporanii autorului, sunt ascunse sub denumiri de pasari si de patrupede, dar si faptele la care se face aluzie in text sunt redate prin alegorii. Cartea este structurata in douasprezece parti, incepe cu imprejurarile in care s-a dat lupta pentru tronul Moldovei cu prilejul mazilirii lui Constantin Duca Voda din a doua domnie, in anul 1703, cand a fost ales in locul sau Mihai Racovita, si se termina cu mazilirea acestuia, inlocuirea lui cu Antioh Cantemir in a 2. Concluzionînd, deducem ca, prin opera sa complexa si cu multe valente etnologice, Dmitrie Cantemir poate fi considerat, pe drept cuvînt, parintele etnografiei, folcloristicii si stiintii artei populare românesti, în aceeasi masura care poate fi denumit si parintele geografiei, istoriei si sociologiei românesti.

8. Mesajul filososfic al dramei „Iona” de Marin Sorescu. Condiţia existenţială a omului. Inspirată din mitul biblic al omului înghiţit de un peşte, opera literară, Iona de Marin Sorescu nu prezintă o dramă individuală, ci una general umană, este o frămîntare a fiinţei pămîntene în faţa propriului destin. Piesa dă naştere la interogaţii existenţiale grave, privitoare la viaţă, moarte, singurătate, destin, devenind un adevărat poem dramatic. Eroul reprezintă, prin urmare, un simbol: el îi simbolizează pe toţi oamenii aflaţi în puterea destinului. De aici se naşte sentimentul de singurătate, de înstrăinare existenţială, nevoia de a vorbi cu dublul său, dorinţa de a vedea pe cineva trecînd pe drum. Iona străbate drumul de la viaţă la moarte; aflat într-o situaţie – limită atunci cînd este înghiţit de primul peşte. Iona este un erou arhetipal, care acţionează în împrejurări arhetipale. Personajul reprezintă voinţa lui Dumnezeu ca principiu, el sugerează rolul pe care l-au avut apostolii, ucenicii, mucenicii, şi toţi sfinţii părinţii, purtători de Dumnezeu, adică pe toţi ce pescuiesc pentru el sufleţele. Pescarul Iona la începutul piesei fuge de misiune sa şi devine un peşte, adică un păcătos. Eroul obţine virtuţile, care transformă valorile materiale în valori spirituale: înţelepciunea, înţelegerea, bună – credinţă, cunoştinţa, sfatul, tăria, teama de Dumnezeu, adică atributele Duhului Sfînt. Credinţa ca esenţă a personalităţii umane este sensul meditaţiilor lui Iona, ceea ce duce la învierea din morţi. Personajul vrea să dobîndească această înviere, spre a le da oamenilor lumina credinţei în viaţa cea veşnică. Lumea aşteaptă un miracol de la autor – un exemplu de înviere, însă el nu poate răzbi pînă la ei, nu mai are putere să strige.

9. Poemul „Văzătorul” de Leonida Lari. Comentariu literar. Leonida Lari şi, în special, generaţia anilor ’60-80 au un acut sentiment al istoriei, al originilor, al strămoşilor trăit, durut şi deschis, cu deplina cunoaştere a conştiinţei de sine. Mitul genezei dacice poate firegăsit în poemul Văzătorul care, fiind conceput în stil romantic, face referinţă la un timp arhaic „cu baci bătrîni din munţi” şi „zile ce dacii

6

le-nsemnau adesea”, „linia sorţii” de-a ghici în stele” cu datini străvechi şi sfinte obiceiuri învăluite de grijile cotidiene, „vechi necazuri de ţăran.” Ne aflăm în faţa unei alegorii metaforice, determinată de diferite niveluri ontologice, unde eroul liric capătă asociaţia zeului dacic, a unui Zamolxe adus la cunoaşterea condiţiei sale de excepţie: Să fie cer, sămînţă, apă, pîine,// Să fie cîmp şi pasăre, şi miel, // Să fie, în sfîrşit, anume-acel,// Care-ar pleca, şi totuşi ar rămîne...” Văzătorul de Leonida Lari constituie nişte imbolduri prin care eroul liric se regăseşte în lumea iniţierii dacice, se integrează în complexitatea problemelor de viaţă. Luna, munţii, cîmpia, secvenţele magice demonstrează iniţierea într-un „sistem mitologic de referinţă”, a unui „spaţiu etern care nu dispare şi pe care fiecare îl descoperă prin confundarea în el însuşi şi prin întîlnirea meditaţiei şi contemplaţiei interioare”. Leonida Lari creează cadrul mitic al unui spaţiu originar unde coexistă oameni şi zeii, iar natura, măreaţă şi solitară, aprofundează această comuniune, determină sensurile ei primordiale.Scenele şi tablourile evocate în poem scot în evidenţă imaginea unui mîntuitor al Daciei, un profet ce-şi asumă dorul de veşnicie, aşa cum sugerează şi Lucian Blaga în opera Zamolxe. Ajungînd în plină înţelegere a condiţiei sale de profet, eroul L-Lari se îngemînează cu resorturile filozofiei blagiene bazată pe reprezentarea poetică a transcendenţei mitice. Zamolxa este la Blaga un mit prin care respiră ideea revelaţiei divine şi a extazului mistic plăsmuit pe temelia unor imagini de sorginte folclorică. Leonida Lari dezvoltă şi interpretează chipul personajului dacic prin poemul său în cheie peronală, orientîndu-l spre adîncurile abisale prin care un profet îşi apreciază proprie sa condiţie existenţială. Amplasarea eroului liric în nişte spaţii imateriale, „între ceruri şi pămînt”, aprofundează personalitatea unui spirit contemplativ, el este un gînditor singuratic, predispus unor „călătorii transcendentale” spre a descoperi polaritatea existenţială a universului. Zamolxe aspiră la contopirea sa cu natura şi absolutul cosmic. Elocventă este şi dragostea lui Zamolxe către Antrada (Dochia, fiica lui Decebal). Dragostea alternează cu descrierea naturii, avînd menirea să transmită iniţierea în tiparele unui timp frenetic, de geneză dacică.

10. „O seamă de cuvinte de I. Neculce. Susrsele de inspiraţie ale legendelor, diversificarea şi alternarea formelor de expunere. O samă de cuvinte este o opera importantă a lui Ion Neculce, lucrarea cuprinzând 42 de legende cu un conţinut educativ şi o naraţiune simplă după cum spune şi Alexandru Piru în "Istoria literaturii române de la origini până la 1830”: „Ceea ce face farmecul legendelor lui Neculce este conţinutul lor educativ fără ostentaţie sau cumpănit anectodic, epicul cuminte, bătrânesc, naraţiunea simplă, populară. Este lesne de înţeles de ce legendele din O sama de cuvinte au fost atât de citite şi prelucrate de scriitorii din secolul următor. Aceştia au găsit fără multă zăbavă subiecte de-a gata, necesitând doar versificaţia pentru a fi transformate în cântece, balade sau poeme. De cele mai multe ori insă, legendele lui Neculce pierd din autenticitate în prelucrările poeţilor, păstrându-şi mai departe adevaratul parfum numai în original.” Neculce se simţea oarecum dator să continue efortul înaintaşilor săi, dar mentalitatea sa este mult deosebita de cea a lui Ureche şi Costin. Predoslovia

7

‘Letopisetului’ arată limpede că autorul acordă foarte putin credit izvoarelor, cu motivaţia că a scris singur ‘dintru a sa ştiinţă’ Felul cum întelege să îşi prezinte corpusul de anecdote şi legende, grupate sub genericul ‘O sama de cuvinte’ pledeaza pentru acelaşi lucru : ‘cine va voi să le creadă, bine va fi, iar cine nu va voi, iar bine, cum îi va fi voia, aşa va face’.

11. Probleme cu caractere umane în romanul „Concert de muzică de Bach” de Hortenzia Papadat-Bengescu. Programul estetic modernist. Alături de L.Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu este întemeietoarea unui roman modern, utilizând analiza psihologică. Ea este creatoarea în literatura română a romanului citadin, analist la sufletul femenin. Concert de muzică de Bach prezintă imaginea burgheziei tinere româneşti, dezvăluind deficienţele ei, precum snobismul şi parvenitismul. In roman este prezentată soarta a trei grupuri principale: familia Elenei Drăgănescu-Hallipa, casa prinţului Mazenţiu şi cea a profesorului Rim. Tema principală în jurul căreia gravitează existenţa personajelor este pregătirea unui concert de muzică, concertul oferit de doamna Elena Drăgănescu familiei, rudelor şi prietenilor. Acest concert este un eveniment muzical dar care de fapt este pretextul unei reuniuni mondene a familiei. In timpul acestor pregătiri se vor hotărâ destinele personajelor: începutul iubirii dintre Elena Drăgănescu şi muzicianul Victor Marcian, sunt urmărite eforturile de parvenire a „făinăresei” Ada Razu, căsătorită cu prinţul Maxenţiu. De fapt Ada Razu este atras de farmecul lui Lică Trubaduru, dar şi de ascensiunea politică şi materială a acestuia. Profesorul Rim este căsătorit cu Lina, care avusese în tinereţe legături cu Lică Trubadurul. Copilul născut din această legătură, Sia, o fată urâtă, greoaie, stângace, este prezentat ca fata lui Lică Trubaduru şi o mamă necunoscută. Personajele se prezintă cu o imagine dublă: exterioară (masca) pentru aparenţe şi lumea interioară stratificată. Scriitoarea descrie atât suferinţele fizice (tuberculoza lui Maxenţiu) cât şi suferinţele morale ale personajelor. Dar defapt Ada Razu este atras de farmecul lui Lică Trubaduru, dar şi de ascensiunea politică şi materială a acestuia. Profesorul Rim este căsătorit cu Lina, care avusese în tinereţe legături cu Lică Trubadurul. Copilul născut din această legătură, Sia, o fată urâtă, greoaie, stângace, este prezentat ca fala lui Lică Trubaduru şi o mamă necunoscută. In tot cursul romanului se insistă asupra eforturilor personajelor ca familia să pară, din exterior, nealterată, cu toate că fiecare dintre ei ştiu originile obscure ale unor snobi (Ada Razu, Maxenţiu), păcatele morale (Lina, Lică Trubaduru), relaţiile dubioase dintre personaje, filiaţii, personaje groteşti şi patologice (gemenii Mika-Le, Rim). Personajele se prezintă cu o imagine dublă: exterioară (masca) pentru aparenţe şi lumea interioară stratificată. Scriitoarea descrie atât suferinţele fizice (tuberculoza lui Maxenţiu) cât şi suferinţele morale ale personajelor. Concertul este precedat de înmormântarea Siei, la care personajele se întâlnesc în faţa morţii, fiecare cu gândurile şi preocupările lui. Personajele sunt supuse unei adânci analize ale conştiinţei. Tehnica portretistică este modernă - un personaj prezentat cu multiple şi variate imagini. Acelaşi personaj are multiple ipostaze în funcţie de situaţia în care se află şi de oamenii cu care vine în legătură.

8

12. „Apă cristalină” de Liviu Damian. Comentariu literar În poemul Apă cristalină de Liviu Damian autorul reînneieşte semnificaţia mitică prin viziunea personală: „Mama nu plîngea între noi,// îşi lua căldarea/ şi se ducea la fîntînă.// Aplecată peste vîrtej// în lumina puţină a serii// scotea supusă// din gura izvoarelor// căldarea cu apă// şi lacrima ei.” Fîntîna este îndemnul spre marile începuturi şi asocierea ei cu femeia îşi găseşte o echivalenţă simbolică înrudită cu mitul folcloric. Liviu Damian adaptează situaţia tradiţional folclorică unor resorturi sufleteşti, el anticipează culminaţia trăirii, găsind o echivalenţă poetică corespunzătoare între orizonturile transsubstanţierii mitice şi modul personal de convertire a materialului folcloric. Lucrarea Apă cristalină de Liviu Damian este înrudită cu mitul meşterului Manole nu atît prin exteriorizarea elementului mito-folcloric, cît prin adîncime morală, prin sugestivitatea emoţională a imaginii poetice, prin plasticitate şi profunzime. Simbolul fîntînii apare ca un act suprem de înălţare, de continuă purificare sufletească. L. Damian o asociază cu lacrima mamei, izvor nesecat de dragoste şi credinţă. Versul său vine ca un murmur de izvor din doinirea populară, el curge lent ca să ne amintească de copilărie, de satul natal, de imaginea mamei aplecată peste cumpăna de la fîntînă în unduirea melancolică a salcîmului crescut în pragul casei părinteşti.

9

13. Ioan Slavici – nuvelist şi romancier clasic. Realismul şi tendenţionismul operei. Ioan Slavici s-a nǎscut la 18 ianuarie într-un sat lângă Arad. Scrie nuvele, romane şi chiar face dramaturgie. Personajele din operele sale sunt oamenii dârzi, lacomi, întreprinzători, intriganţi, cu părţi bune şi rele, aşa cum trebuie să fie o lume comună. Cu mult înaintea lui Rebreanu, Slavici zugrăvise puternic sufletul ţărănesc de peste munţi şi cu atâta dramatism, încât romanul este o capodoperă. Slavici a intuit prea bine şi rotaţia caracterului într-o familie, fenomen mai însemnat şi mai evident într-o societate rudimentară. Cu toate că s-ar părea că stau faţă în faţă tinerii cu noua mentalitate şi bătrânii înţepeniţi în prejudecăţi, de fapt nu e vorba decât de o scurtă criză de transmitere a deprinderilor ereditare. Dar Slavici nu are simţul vieţii orăşeneşti de dincoace, pe care în fond o dispreţuieşte, nici o foarte bună cunoaştere a clasei boiereşti. Viaţa burgheză e înfăţişată vulgar, cam în felul, lui Delavrancea în scrierile de început. Atfel afirmându-se ca un nuvelist şi romancier classic, însă cu trăsături realiste şi tendenţioniste. Nuvela Moara cu noroc e o operă solidă, cu subiect de roman. Ca în toate mediile pastorale, ordinea socială se separă de civilizaţia de stat şi se bizuie pe pacte proprii. Slavici e un observator al sufletului disimulat şi crispant de mut. Iubirile, duşmăniile în operele sale se desfăşoară în stilul tăciunilor sub cenuşă. Aceeaşi psihologie mocnită se analizează şi în nuvela Vatra părăsită. Slavici s-a aventurat să zugrăvească lumea meseriaşilor şi mica-burghezie din Bucureşti. Lipsită de protocolul vieţii rurale, această lume, săracă sufleteşte, apare vulgară şi nu prea pitorească. Pentru epoca în care a apărut, Mara trebuia să însemne un eveniment, astăzi romanul acesta apare ca un pas mare în istoria genului. Scriitorul s-a ocupat şi cu lucrări de domeniul istoriei, între care şi un manual de istorie universală. Din activitatea dramatică a lui Slavici e de reţinut comedia ţărănească Fata de birău; comedia Toane sau vorbe de clacă şi drama istorică Gaspar Graţiani.

14. Niveluri de receptare estetică în creaţia lui Ioan Alexandru. Caracterul mesianic al imnelor „Imnele Transilvaniei” „Imnele Moldovei”, „Imnele Putnei”, „Imnele Ţării Româneşti”, „Imnele Maramureşului”) Pentru prima etapă a creaţiei lui Ioan Alexandru, marcată de debutul cu volumul Cum să vă spun (1964) şi de Vămile pustiei (1969) / Poeme (1970) în care „motivele de bază“ ale acestei lirici, „tipice poeziei tinere”, «este aceea prin care omenirea depăşeşte războiul; de aici o notă de tragism în destinul ei, dar şi conştiinţa unei răspunderi deosebite în faţa lumii. Criticul literar Ion Pop, remarca în acest sens: o astfel de poezie va fi expresia unei imense sete de real sau, mai exact, a unei subordonări faţă de dinamica realului evocat în dimensiunile sale materiale, haotice. Motivul liric al tineretii si mitul poetului tânăr au fost bogat cultivate, la începutul anilor '70, de exponenţii generaţiei literare din care Ioan Alexandru a făcut parte. Le exprimau vîrsta biologică dar şi aspiratia către o eliberare de prejudecăţi, dogme, idei şi atitudini rigide, mecanicizate. Ciclul vast al "Imnelor", inaugurat de Imnele bucuriei (1973) si continuat cu Imnele Transilvaniei (1976), Imnele Moldovei (1980), Imnele Tării Românesti (1981), Imnele iubirii (1983), Imnele Putnei (1985), Imnele Maramuresului (1988), se constituie într-un capitol aparte al liricii lui Ioan

10

Alexandru, nu lipsit totusi de punti de legătură cu ceea ce scrisese el înainte. Elementul confesiv aproape dispare si apar marile înscenări mitologic-biblice, încadrate istoric. Religiosul şi nationalul, prezente şi înainte în poezia lui Ioan Alexandru, dobîndesc acum o mare pondere, în desfăsurări proiectate pe uriase panouri. Cu privire la Imnele Transilvaniei, criticul literar Mircea Tomuş arăta că tot «ce este mai valoros în noua carte a lui Ioan Alexandru este imaginea unei Transilvanii dramatice, pe chipul căreia însemnele unei sublime frumuseţi stau alături atât de firesc încât se resimte comunicarea de adâncime”. Autorul a conturat în imne un univers rustic aspru, cu dealuri şi munţi bolovănoşi, expresie a dramatismului conţinut, dar şi a unei substanţe cu duritate de cremene, cu vegetaţie frustă, rodind atâta frumuseţe câtă amară esenţă, populat de un soi aparte de oameni. Pentru imnele sale Alexandru a fost considerat de contemporanii săi un cântător zelor al vetrei strămoşeşti, astfel transmiţân durmaşilor dragostea de patrie de neam, de tot ceea ce simbolizează naţiunea românească.

15. „Balada morţii” de G Topârceanu. Comentariu literar. George Topirceanu (1886-1937)este cunoscut îndeosebi ca poet al universului mic, compunând adevarate opere lirice. Debuteaza în revista umoristică "Belgia Orientului", colaborând şi la alte publicaţii: "Duminica", "Revista noastra", "Revista ilustrata". Volumele sale de versuri sunt: "Parodii originale" (1916), "Balade vesele si triste" (1920), "Migdale amare" (1928). Poet traditionalist, apropiindu-se de Duiliu Zamfirescu, George Cosbuc şi Mihai Eminescu. "Balada morţii" apare în ciclul de poezii “Balade vesele şi triste” şi este apreciată de criticii literari drept o "Mioriţă", moartea fiind vazută ca un element integrator al omului in ordinea universală. Inteligent si fin umorist, spirit activ, cu o perceptie acuta a miscarii ideilor, George Topîrceanu s-a diferenşiat de maniera literara a epocii, situata în umbra modelelor clasice. Autorul ia distanţa necesara faţă de literatura timpului: mai intâi prin intertextualitate, printr-o ofensivă din interior, cu mijloace imprumutate, dar stralucit folosite, asupra scriiturii unor inaintasi si contemporani, apoi, prin cenzurarea sensibilitatii usor sentimentale si maladive a momentului, prin umor si prin ironie, ceea ce găsim de fapt în principalele volume ale sale, "Balade vesele si triste" si "Migdale amare". Topirceanu da astfel la iveala o poezie a carei finete a viziunii artistice este mascata de simplitatea formei, ambele caracteristici fiindu-i insa benefice, una asigurandu-i rezistenta la trecerea timpului, cealalta succesul imediat si neobisnuit de public. Cautandu-si un loc inconfundabil, poetul abordeaza si teme grave, de pilda aceea a stingerii mioritice, în "Balada mortii", sau ilustreaza freamatul ciclic al naturii, splendorile si tristetile ei, fixandu-se asupra universului marunt, potentandu-1 cu semnificatii estetice si morale.

16. Teatrul lui I.L.Caragiale. probleme şi viziuni. Lumea eroilor lui Caragiale în comedii. “Lumea lui Caragiale – o galerie de personaje cu trăiri simpliste şi superficiale” Dramaturgia lui Caragiale încununează 8 comedii şi o drama.

11

Cele mai cunoscute sunt totuşi comediile “O scrisoare pierdută”, “D-ale carnavalului”, „Năpasta”, „O noapte furtunoasă”, „În vreme de război”, „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”. Caracterul comic, grotesc al lumii create de Ion Luca Caragiale este o lume falsă, ridicolă, ipocrită, bazată pe minciună, parazitism, abuz, hoţie, demagogie. Eroii lui sunt descrişi în ipostaze ale arivistului sau parazitului. Ei modelează societatea burgheză, care este o lume a corupţiei a parazitismului, a falsei democraţii, aşantajului, abuzului, traficului de influienţă, a alegerilor false, a legilor de clasă, a escrocheriilor şi trădărilor. Aceasta este o societate unde predomină banii, interesele, realţiile – cauze ale procesului de dezumanizare a eroilor şi ale prăbuşirii sociale. Parodierea instituţiilor sociale – este cauza caracterului hibrid al societăţii româneşti. În general, operele lui I. L. Caragiale dezvăluie lipsa principiilor morale ca cauză a decăderii oamenilor şi societăţii. Aproape toate personajele lui Caragiale sunt egoiste care trăiesc într-o societate în care guvernează “enteresul şi numai enteresul” (O scrisoare pierdută), ele se comportă după aceliaşi principii ca şi societatea. Prin intermediul personajului, ca şi prin întreaga acţiune a pieselor lui Caragiale satirizează instituţiile burgheze democrate care funcţionează fără sprijinul educaţiei interioare a omului. De fapt, Caragiale ar fi putut folosi oriunde situaţii comice ori elemente de notaţie psihologică sau verbală, dar creaţiile lui sunt originale atât prin tipizare înfruntând timpul, cât şi prin construcţia dramatică. Caragiale este un observator ironic. Structura operelor sale este clasică, firul depănându-se firesc, fără bruscări de situaţii sau de caractere. Prin adevărul caracterelor, prin neprevăzutul situaţiilor şi al replicilor, prin pătrunderea în intimitatea resorturilor sociale şi morale, comediile lui Caragiale stau încă la temelia teatrului nostru modern.

17. Opera lui T. Arghezi „Între credinţă şi tăgadă”. Transfigurarea problemelor existenţiale („Duhovnicească”, „De-a v-aţi ascuns”, „De ce-aş fi trist?”) Văzut de către critici ca un poet aflat între “credinţă şi tăgadă”, Tudor Arghezi a creat între anii 1927 şi 1967 optsprezece psalmi publicaţi în mai multe volume de poezii. Acest fapt demonstrează preocuparea permanentă a lui Arghezi pentru problematica filosofică a relaţiei omului cu Dumnezeu, fiind definită ca lirica existenţială, ca o poezie “monumentală şi grea a zborului sufletesc către lumină” (G. Călinescu). Originea psalmilor arghezieni trebuie căutată în Psaltirea lui David, primul autor de scrieri religioase intitulate ”psalmi”. Dacă în psalmii biblici tonul monologului este unul de tânguire, psalmii arghezieni reflectă revolta eului liric la adresa Divinităţii, ajungând chiar şi la nivelul de sfidare(“De când s-a întocmit Sfânta Scriptură, / Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură”). Drumul pe care îl conturează psalmii arghezieni se află sub blestemul ciclicităţii sau chiar al căderii sufleteşti şi exprimă o largă paletă de atitudini, stări şi sentimente pe care acesta le simte în legătura sa spirituală cu Dumnezeu. Cu cât căutarea lui Dumnezeu devine mai aprigă, cu atât scopul ei devine mai distant. Arghezi se răzvrăteşte şi îl acuză pe Dumnezeu de înstrăinare faţă de om, de faptul că nu se mai arată ca în timpurile biblice. În ultima etapă a liricii argheziene configuraţia sufletească a poetului este acceaşi ca mai înainte. Frământarea, necontenita ciocnire de atitudini contradictorii îşi găsesc reflectarea în egală măsură în creaţiile din

12

ultimele volume de versuri ale poetului. Neputinţa de a învinge legile naturii îi crează adeseori poetului stări sufleteşti depresive. De cele mai multe ori însă în poezii din ciclul “Ritmuri” domină sentimentul satisfacţiei împlinirilor. Astfel, în versurile “Duhovnicească”, “De ce-aş fi trist”, “De-a v-aţi ascunselea” T. Arghezi parcă vrea să cuprindă, în sufletul lui, toate lucrurile oferite de viaţă şi de natură. De pildă întrebarea “De ce-aş fi trist?”, care se repetă de trei ori la început de strofe, îl chinuie obsesiv pe poet, găsindu-şi singur, în cele din urmă, un răspuns sau mai degrabă o consolare în elementele naturii şi ale vieţii din jur. De ce-aş fi trist? că toamna târzie mi-e frumoasă? Poetul este conştient că vârsta la care a ajuns “toamna târzie” îi este frumoasă şi liniştită, că a cunoscut lucrurile vieţii şi ale împlinirilor. Sensul grav al poeziilor este reliefat şi de faptul stilistic, foarte semnificativ. Versurile astfel concepute imprimă o tonalitate gravă, corespunzătoare sentimentului dominant.

18. „Meşterul” de N. Labiş. Comentariu literar. Poezia Meşterul are ca temă motivul jertfei pentru creaţie, cuprins în Legenda Mănăstirii Argeşului. Ideia este că artistul plămădeşte conştiinţa naţională, o exprimă prin creaţia sa şi plăteşte cu sacrificiul propriei sale veţiaceastă slujbă făcută pentru Dumnezeu şi pentru mîntuirea neamului său. Poetul reia elemente narative ale baladei, dîndu-le sensuri noi prin imagini simbolice, spre a exprima, de fapt, concepţia sa despre poet şi poiezie. Transformarea Meşterului Manole în fîntînăne apare ca o împlinire a cuvîntului Domnului Isus Hristos din Sfînta Evanghelie. Există în baladă o profundă înţelegere a destiinului uman, a vieţii, a sensului ei major, fiindcă omul trebuie să zidească în sine o bisercă a sufletului. Dar el, artistul, poetul, se sacrifică pe sine spre a exprima cunoştinţa naţională şi creştină a neamului său.de aceia această curgere în timp a izvorului cunoştinţei naţionale s-a făcut neîntrerupt prin Biserica Ortodoxă.Acest mesaj profund naţional al poeziei se împlineşte cu ceel artistic în sensul ccă arta în general şi poezia în special trebuie să aibă un profund specific naţional atît în formă cît şi în conţinut. Metaforic, Mănăstirea, ca şi poezia, este o floare a spiritului naţional. Acest specific naţional este condensat în cuvintele „doină” şi „dor”. Interpretarea ca o ars poetică ar justifica aşezarea ei la începutul volumului primele iubiri şi ar pune în faţa cititorului următoarele idei; Poetul este un reprezentant al cunoştinţei naţionale, iar poezia o emanaţie, o exprimare a ei; un mit, poezia este o legendă care curge necontenit; un patriot, iar poezia – un mesaaj al dragostei faţă de ţară.Poetul este cel ce se sacrificăpe sine, iar poezia este rezultatul sacrificuluisău; este un înger sau un Icar, poezia este zborul spre cer. Nicolae Labiş menţine, în perioada de prigonire a spiritullui naţional, filonul poeziei de speciffic naţional.

19. Gheorghe Asachi – animator cultural, prozator, poet. (1788 - 12 noiembrie 1869) a fost poet, prozator şi dramaturg român care s-a născut în nordul Moldovei (azi în Ucraina). Precursor al generaţiei paşoptiste, Gheorghe Asachi a fost unul din întemeietorii nuvelei istorice la noi, a condus numeroase reviste literare, a recuperat de la Lemberg din Polonia, unde studiase în tinereţe, manuscrisul Ţiganiadei, epopeea bufă a lui Ion Budai Deleanu Personalitate complexă,

13

îndrumător şi animator al vieţii artistice şi culturale, organizator al şcolilor naţionale din Moldova, unul din pionierii picturii româneşti şi iniţiatorul învăţămîntului artistic în şcolile moldoveneşti. Călăuzit de o ideologie liberală progresistă şi de o puternică dragoste de patrie şi popor, timp de aproape 40 de ani, Asachi s-a ocupat de organizarea şcolilor din Moldova. Realizarea sa de căpetenie rămîne însă Academia Mihăileană, deschisă în 1835, institut care va deveni o adevărată pepinieră de intelectuali instruiţi. Un alt tărîm in care contribuţia lui Gheorghe Asachi poate fi considerată hotărîtoare este cel jurnalistic. El este în Moldova iniţiatorul presei în limba română, scoţînd primul ziar românesc Albina românească. Piesele sale de teatru scrise ulterior: Serbarea păstorilor moldoveni, Dragos, întiiul domn suveran al Moldovei, prelucrările după Lapeirus şi Văduva vicleană de Kotzebue sînt pătrunse de încrederea în funcţia social-educativă a teatrului. Vasta activitate culturală a lui Gheorghe Asachi a cuprins si preocuparea de artele frumoase, nu numai prin aceea că a pus bazele învăţămîntului artistic şi ale Pinacotecii din Iaşi, dar şi prin editarea de litografii ale unor tablouri, cu precădere istorice, făcute sau comandate de el. Marele şi neobositul animator a pus pietre trainice la temelia unor aşezăminte culturale şi ştiinţifice, cum ar fi: Cercul de lectură al medicilor moldoveni (1830) şi Societatea de medicină şi istorie naturală (1833). Gh. Asachi a compus ode, imnuri, epistole, poezii ocazionale, balade, elegii, meditaţii, pastorale, poezii erotice, satire, fabule. El este autorul unui număr de fragmente în proză, episoade istorice sau legendare, în care evocă trecutul Moldovei. Animator al tuturor ramurilor de activitate culturală din Moldova în prima jumătate a secolului al XlX-lea, Gh.Asachi a fost principalul iniţiator al iluminismului moldovean. Versifică legendele istorice Dochia şi Traian, Ştefan cel Mare înaintea Cetăţii Neamţ. A scris şi nuvele istorice (Dragoş, Petru Rareş, Rucsandra Doamna ş.a.), care au constituit sursa de inspiraţie pentru nuvelele lui Costache Negruzzi.

20. Modelul european în opera lui Lucian Blaga (volumul „Poemele luminii”) L. Blaga este al doile mare poet al perioadei interbelice şi reprezinta o alta directie literara, datorita faptului ca poetul a fost dublat de filozof. Format ca poet in cadrul revistei Gandireaa care a dat nastere gandirismului, expresie artistica autohtona a expresionismului european, poezia blagiana exprima trairea unui eu liric insetat de cunoastere; cunoasterea eului liric se confunda cu iubirea, se confunda cu misticismul care ii este insasi poezia. Eul liric expresionist se situeaza in centrul universului, acolo unde se afla poezia. Blaga este creatorul poeziei moderne, nu numai prin sincronizare in continut cu poezia europeana, expresionista, ci si in forma: versuri grupate in strofa polimorfa, vers liber a dincolo de dogmele clasice, cu muzica interioara. Volumul de debut al lui Blaga este Poemele luminii, 1919, care cuprinde poeme construite in jurul metaforei luminii a lumina primordiala, care se identifica cu lumina iubirii: Volumul se deschide cu poemul “Eu nu stivesc corola de minuni a lumii”. Misterele universale înmultesc întrebarile si filosoful poet cauta în materia veche a limbii imagini inedite ale necuprinsului. Vocabularul sau înnoieste prin acest act substanta semantica a vechilor cuvinte care denumesc: Universul, natura, vazduhul, spatiul, abisul, bolta cereasca, stelele etc.

14

Metafora titlului si a primului vers trimite la un concept filozofic a cunoasterea corolara a cunoasterea totului prin poezie si iubire. Astfel, primul volum de versuri începe cu arta poetica Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, ca sa continue imediat cu poezia Lumina, devenita metafora simbol a întregului volum.O alta piesa care contine o multime de metafore ce-si trag esenta din mituri, definind totodata imensitatea orizontului si, dincolo de el, misterul existentei, este si poemul Lacrimile.Rolul acestor poezii este de a dezvălui misterul:tot ce-i ne-nteles se schimba-n ne-ntelesuri. Natura devine pentru poet un pretext al contemplarii; filozofia îl ajuta sa extraga esente simbolice din datele experientei concrete; limbajul se înnoieste mereu prin integrarea termenului comun în contexte insolite, de mare efect sugestiv. În limbajul poetic blagian atât de bogat în semnificatii, s-au impus unele cuvinte cheie care reflecta concepte fundamentale ale gândirii si ale artei sale.Poetul marilor întrebari ale constiintei si arhitectul poemelor luminii si-a concentrat meditatia cu precadere asupra perspectivelor infinite ale Universului. Orizontul si dimensiunile lui i-au urmarit constant si i-au stimulat lirica în toate fazele creatiei sale.

21. Poezia „Trebuia să poarte un nume” de Marin Sorescu. Comentariu literar. (1936-1996) A debutat ca cartea de parodii „Singur printre poeţi”, a scris apoi volume de poezii (La lilieci, Matca, Suflet bun la toate, Poeme, Moartea Ceasului, Apă vie, apă moartă ş.a.), romane (Trei din faţă, Viziunea, viziunii), traduceri, a practicat pictura. Chiar din primele poezii, Marin Sorescu sfidează canoanele tradiţionale, încalcă regulile prozodice, devenite între timp normă. Ridică la rag superior discursul liric, în care se simte nestingherit cuvântul. Sorescu punea în drepturile sale expresiile lirice, prin aceea distrugând clişeele care invadaseră între timp poezia epocii. Persoane ilustre ale istorie şi culturii naţionale apăreau umanizate, reale, obişnuite. Spre exemplu Eminescu în poezia „Trebuia să poarte un nume”: „Eminescu n-a existat/ A existat numai o ţară frumoasă...luna, răuri, oameni simpli ca Ştefan cel Mare şi Mircea cel Bătrân, ciobani şi plugari care spuneau în jurul focului Mioriţa, Luceafărul, Scrusiarea III...Au mai existat nişte codri adânci şi un tânăr care îl tot întreba de ce se leagănă....şi toate acestea trebuiau să poarte un nume, un singur nume/ Li s-a spus Eminescu.” Prin procedee parodice poezia este un alt mit despre Eminescu, înţeles ca întreaga viaţă a României. În acelaşi timp luceafărul poeziei noastre este prezentat ca unul din acei oameni simpli: Ştefan, Mircea.

22. Drama „Apus de soare” de Barbu Ştefăneşcu Delavrancea. Ştefan cel Mare – expresie a conştiinţei naţionale şi a patriotismului, arta realizării protagomistului. Sub influenţa ideologiei paşoptiste, interesul pentru trecutul naţional, drama “Apus de soare” are ca temă lupta pentru apărarea conştiinţei naţionale şi pentru afirmarea ei. Ideea este că lupta pentru apărarea ţării se duce cu sacrificii şi creează eroi. Subiectul este Moldova sub domnia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, pe care autorul îl aseamănă cu un soare. Metafora preluată din poezia populară: Ştefan, Ştefan, domn cel Mare. Ştefan cel Mare, personajul central al dramei “Apus de soare”, este un personaj atestat istoric, construit din

15

două ipostaze: conducător de ţară şi om bătrîn şi bolnav, adică apusul vieţii, de unde vine şi titlul. Personajul este măcinat de două conflicte puternice: interior între datoria de domn şi slăbiciunile omeneşti şi exterior, între statutul de conducător al Moldovei şi duşmanii care vor să destabilizeze orînduielile ţării. Trăsătura dominantă este patriotismul fierbinte şi înălţător. Realismul şi legendarul se îmbină armonios, conturînd un personaj excepţional, romantic. Autocaracterizările sînt numeroase: “că sînt bătrîn, că sînt bolnav”, dar “sufletul nu vrea şi trupul nu mai poate”. Conflictul interior se manifestă permanent între puternicul, viteazul, nemuritorul voievod şi omul care este bătrîn şi bolnav cu mantia prea grea”. Întrebat ce-l doare, voievodul dă un răspuns sugestiv pentru cele două ipostaze: “Nimic pe domnul Moldovei… Şi toate pe Ştefan Muşatin, fiul lui Bogdan şi nepotul lui Alexandru cel Bun”. Ştefan îşi identifică destinul cu acela al Moldovei, idealul conducătorului de ţară se contopeşte cu istoria neamului. Discursul patriotic în faţa Sfatului ţării, în care ideea principală este păstrarea ţării pentru generaţiile viitoare: “Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri ş-a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor…” El îi pune mantia de domn lui Bogdan şi coroana. Apoi se încredinţează doctorilor spre a i se arde rana. Cei trei boieri Ulea, Stavăr şi Drăgan pun la cale să fie ales domn Ştefăniţă, nepotul lui Ştefan, care fiind copil puterea ar fi trecut din mîna domnului în mîna boierilor. Ştefan aude strigătele lor din sala tronului şi ia sabia, pătrunde în sala tronului unde îl ucide pe paharnicul Ulea. Se întoarce şi moare în braţele doamnei Maria şi ale fiului său Bogdan rostind cuvîntul “Moldova”. Imaginea lui Ştefan cel Mare se construieşte treptat de-a lungul dramei, dar există şi o imagine pe care cititorul o are din cronica lui Grigore Ureche, din poemul Dumbrava Roşie de Vasile Alecsandri, din romanul Fraţii Jderi de M. Sadoveanu.

23. Problema absolutului în drama „Jocul ielelor” de Camil Petrescu. Conflicte şi caractere umane. Debuteaza cu dramaturgie printre care “Jocul ielelor” - o dramă a absolutului, axată pe principiul ”totul sau nimic”. Gelu Ruscanu, protagonistul discursului dramatic, caută un sprijin în miscarea muncitoreasca pentru a rezolva unele probleme de ordin social în spiritul dreptăţii. Însetat de dreptate, Gelu Ruscanu, directorul ziarului socialist “Dreptatea socială”, hotărăşte să publice o scrisoare pe care o primise de la fosta lui amantă, Maria Sineşti, în care femeia povestea, cum soţul ei, ministrul justiţiei, a ucis-o pe bătrâna Manitti şi i-a distrus testamentul, pentru a rămâne el singurul moştenitor. Fiind convins că dreptatea trebuie să fie absolută, Ruscanu este dispus să sacrifice femeia iubită, pentru a-l face pe ministrul justiţiei, Şerban Saru Sineşti să plătească pentru crimele sale. Când imaginea tatălui său este complet distrusă (află că tatăl sau a fost implicat într-un caz de delapidare şi că a făcut-o de dragul unei actoriţe de duzină, după care s-a sinucis) şi când ideile pe care şi le făcuse despre lume se prăbuşesc, se sinucide, astfel repetă destinul tatălui său. El este un om care a văzut “jocul ielelor”, rămânând cu nostalgia absolutului. Personajul se autocaracterizează: “Mi-a murit credinţa în mine însumi.” Este lucid, inteligent, orgolios, încăpăţânat şi are puterea să-şi asume cu demnitate erorile. Drama

16

prsonajului se naşte din necesitatea de a construe sisteme utopice, neconcordante cu realitatea. Prin urmare piesa „Jocul ielelor” este concomitent, o drama de idei si una a inteligentei. Conflictele piesei, interioare sau exterioare, sunt foarte puternice. Cel mai important conflict exterior este cel dintre Saru Sineşti şi Ruscanu, din care, învingător iese ministrul justiţiei, fiind mai bine ancorat în realitate şi netrăind în lumea ideilor. Conflictul din sufletul şi conştiinţa lui Gelu este unul interior, concretizându-se în opoziţia dintre lumea aspră, plină de compromisuri şi mizerie. Lumea utopică a lui Gelu, lumea ideilor pure, în care dragostea e eternă şi dreptatea absolută este foarte fragilă şi în permanent pericol de distrugere la contactul cu realitatea. În cele din urmă, acest univers ideal, creat de Gelu, se prăbuşeşte, trăgând după sine chiar prăbuşirea eroului, care decide să se ridice de la masa vieţii.

24. Poezia „Mă vreau gorun” de Pavel Boţu. Comentariu literar. A fost un poet şi publicist român basarabean de origine ucraineană, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova în perioada 1965–1971 şi prim-secretar al comitetului de conducere al aceleiaşi societăţi între anii 1971–1987, a fost redactor la cotidianul “Moldova socialistă”. A scris următoarele volume de poezii şi proză: Zodiac (1971), Casă în Bugeac (1973), Ruguri (1975), Scrieri alese (1983) ş.a. În operele lui invoca deseori stepele Bugeacului, în regiunea cărora s-a născut, poet de vocaţie epică, creator de emoţii poetice. Suflet din sufletul ţăranului, PB a purtat în sine un plugar (Plugarul din mine) şi a slujit cuvântul aşa cum plugarul slujeşte pământul. Lucrarea “Mă vreau gorun”, pe lângă tentaţia căutării, mai conţine şi o nuanţă de testament, mesajul poetului, adresat generaţiilor următoare. Dincolo de tăcerea austeră a neputinţei, “Gorunul” lui Boţu stă la hotarul timpului pentru a veghea trecerea lui irevirsibilă. Chiar fiind în căderea inevitabilă, autorul conferă gorunului un rost existenţial. Din lucrarea lui Blaga, Boţu a preluat nu numai metafora gorunului, ambii împrumutând-o din folclor, dar şi filosofia fiinţării, cugetarea existenţială, obsesia trecerii. Poema “Mă vreau gorun” se constituie printr-o transfigurare poetică foarte îndepărtată de modelul popular. Asemănarea este doar prin detaşarea senină faţă de venirea morţii, moartea nefiind precedată de nelinişte, ci constituie o sursă de reflecţii lirice, un dor de tărâmuri necunoscute.

25. M. Eminescu despre poezie şi misiunea poetului în societate. Mihai Eminescu este în literatura română „poetul nepereche”, creator al unei opere care străbate timpul. Ideile sale despre artă se regăsesc în întreaga sa creaţie, fie în publicistică, fie în poeziile despre artă. Poeziile „Epigonii”, „Glossă”, „Odă(în metru antic)”, „Criticilor mei” sunt unel şi cele mai valoroase din punct de vedere literar şi profund filozofice. În „Epigonii” Mihai Eminescu dă definiţia poeziei, pornind de la întrebarea „Ce e poezia?”, pe care o concepe ca pe o creaţie pură, divină, în care imaginile poetice sunt „icoane”, ce înnobilează prin sensibilitate, emoţie, „glasuri tremurate” mintea şi sufletul omenesc. Eminescu îi mărturiseşte lui Iacob Negruzzi într-o scrisoare ce însoţeşte poezia „Epigonii”, motivele pentru care aduce laude poeţilor elogiaţi care „nu sunt pentru meritul intern al lucrărilor lor, ci numai pentru

17

că într-adevăr te mişcă acea naivitate sinceră, neconştientă cu care lucra ei.” Eminescu se încadrează singur în curentul literar al romanticilor , recunoscând înclinaţia sa de vizionar, scepticismul solitar şi preferinţa sa pentru antiteză: „Nu mă-ntoarceţi nici cu clasici/ Nici cu stil curat şi antic/Toate-mi sunt deopotrivă/Eu rămân ce-am fost:romantic.” ( Eu nu cred în Iehova). În ciuda acestei afirmaţii ,Mihai Eminescu înclină uneori spre clasicism, preţuind profunzimea de gândire a anticilor prin promovarea idealurilor de bine, frumos şi adevărat, prin aspiraţia către perfecţiune şi echilibru, prin stil clar, armonios şi prin ironia rece a raţiunii, ca în Glossă. Eminescu aspiră în permanenţă spre o artă ideală, care să transfigureze realitatea, fiind mereu preocupat să găsească acel cuvânt „ce exprimă adevărul”. Viziunea sceptică eminesciană privind condiţia poetului în lume , în societatea contemporană superficială, incapabilă să aprecieze arta adevărată, preocupată fiind de interese materiale, meschine este ilustrată în poezia „Criticilor mei”. Ultimul mare romantic european a dat măsura perfecţiunii clasice în poezia „Odă (în mediul antic)”, operă a maturizării depline a artei eminesciene. Poezia exprimă viziunea filozofică a poetului asupra iubirii şi a morţii în substanţa clasică materializată cu elemente romantice. Crezul artistic al lui Mihai Eminescu este acela că numai arta eternizează creatorului, îl poete face nemuritor, idee exprimată în poezia intitulată sugestiv „Numai poetul…”.

26. Critica realităţii colhoznice în romanul „Povestea cu cucoşul roşu” de V. Vasilache. Cuplul comic Anghel Farfurel şi Serafim Ponoară. Povestea cu cocoşul roşu (1966), singurul roman al scriitorului, care a mai fost numit de critici şi un roman izvodit din snoavă. Basarabeanul lui Vasile Vasilache, cât o fi el de iubitor de frumos, e un leneş, un superficial împăcat cu soarta, lipsit de noroc şi un veşnic perdant. În fond, tânărul ţăran Serafim Ponoară din Povestea cu cocoşul roşu e un prost (sau un nătâng, un ins anapoda, un sucit), din categoria lui Dănilă Prepeleac. Plecat la târg să cumpere ceva util pentru gospodărie (de pildă, o vacă pentru lapte), Serafim Ponoară, un ţăran tânăr, de curând căsătorit, se întoarce cu un bouţ, frumos, dar cam molâu, fără şanse prea mari să devină un tăuraş. La antipodul lui Serafim Ponoară se află văcarul, Anghel Farfurel, ins descurcăreţ, pragmatic, dotat cu ceas, brichetă-revolver şi motoretă, comunicând cu sătenii prin intermediul postului de radio local. E puţin prea deştept pentru un văcar, dar e un personaj pitoresc: ţiganul e, din câte se pare, copilul din flori al preotului şi amantul nevestei lui Serafim Ponoară. El face grevă, ca să obţină o zi liberă pe săptămână, şi văcarul care îl va substitui de ocazie va fi tocmai Serafim, cu totul excedat de grijile acestei misiuni. Până la urmă, bouţul devine o pacoste pentru Serafim şi chiar pentru sat. Proprietarul său, ajuns de minunea consătenilor, îl duce la târg să scape de el: îl schimbă pe o capră, capra pe o gâscă, iar gâsca pe un cocoş roşu - după modelul transparent al lui Dănilă Prepeleac. Sărăcia nu produce decât... prostie. Moldoveanul moale" nu are şanse să devină un comerciant tare, dacă nu e nici măcar un ţăran de ispravă. Alte întâmplări completează comedia vieţii la ţară: somnul pe săturate al moldoveanului, mersul anevoie la munca în colhoz, birocraţia sovietului sătesc. Asistăm la nenumărate situaţii ridicole, episoade ca de basm, pilde, întâmplări hazlii dintr-un sat

18

colectivizat, ai cărui protagonişti sunt un ţăran cam prostănac, viţelul lui şi văcarul satului. E un carnaval al vieţii rurale, compusă din petreceri, glume, farse, conversaţii naive, prostie general-umană şi lene moldovenească. Pe derizoriul subiectului s-au grefat supralicitările criticii, dând naştere unei întregi comedii a interpretărilor, anticipate de Academicianul din textul romanului, un comentator detaşat autoironic.

27. Poemul „Riga Cripto şi Lapona Enigel” de Ion Barbu. Comentariu literar. Poet si matematician, Ion Barbu, pseudonimul lui Dan Barbilian, s-a nascut la Cimpulung-Muscel, la 19 mar. 1895 si a murit la Bucuresti in 11 aug. 1961. Debutul si l-a facut in revista „Literatorul” cu poezia Fiinta. Riga Crypto si Lapona Enigel completeaza ciclul baladesc si are o valoare pentru intreaga creatie ulterioara a lui Ion Barbu. Poema este un cantec batrinesc de nunta, pe care-l spune un menestrel unui nuntas care-l cere „la spartul nuntii, in camara”. Riga Crypto este craiul care „imparateste” peste bureti si caruia dragostea pentru Enigel, Lapona care calatoreste cu renii ei spre soarele Sudului, ii va deveni fatala. Intimplariile exterioare sunt determinate de ipostazele naturii. Transpus in plan simbolic, personajul principal Riga Crypto este act tainuit, reprezentand un cuget inchis in sine. Enigel, lapona ce poarta „un nume tataresc al raului Ingul”, este o fiinta linistita, mica, intruchipand o lume superioara, echilibrata. In drumul ei repetabil, ce semnifica transhumanta si explica aspiratia spre soare, il intilneste pe Crypto: „de la iernat, la pasunat,/ in noul an, sa-si duca renii,/ prin aer ud, tot mai la sud,/ ea poposi pe muschiul crud/ la Crypto, mirele poienii”. Implorarea laponei de catre Crypto este comparabila cu chemarile Catalinei din Luceafarul. Crypto reprezinta in plan uman o constiinta care prefera sa se retraga in sine, intr-un univers ideal.

28 G. Călinescu despre mitologia autohtonă: Mitul Dochiei, Mioriţa, Meşterul Manole, Zburătorul. Folclorul românesc se caracterizează prin patru mituri fundamentale fixate de George Călinescu în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent. După părerea lui George Călinescu întîiul mit e Traian şi Dochia, simbolizînd „constituirea însăşi a poporului român.” Acest mit a încîntat pe romanticii români în frunte cu Gheorghe Asachi, care „îndrăgostit pînă în străfundul inimii de istoria noastră naţională parcă nici n-ar fi putut să nu recreeze mitul etnogenezei românilor, cunoscut din balada populară Traian şi Dochia.” E vorba aici despre provenirea poporului român din daci şi romani. Al doilea mit, cu ecoul cel mai larg, e Mioriţa, cu punctul de plecare în cîntecul bătrînesc, în care e simbolizată existenţa pastorală a poporului român şi chiar unitatea lui în mijlocul real al ţării reprezentant de lanţul carpantin.” Tema ei este trecerea omului la cele veşnice, iar ideea se prefigurează din atitudinea calmă a acestuia în faţa destinului, din armonia lui cu natura şi din echilibrul lui sufletesc în situaţiile-limită. Mitul Meşterului Manole are mereu „o iradiaţiune puternică. Tema, ca întotdeauna în astfel de împrejurări, e de o circulaţie mai largă decît solul ţării, însă versiunea română este originală şi autohtonizată, întrucît se leagă de vestita biserică de la Curtea-de Argeş, a lui Neagoe. Ideea legendei e că numai prin

19

sacrificiu putem obţine realizări mari, frumoase, durabile. Mănăstirea este un simbol cu multe semnificaţii. „De astă dată avem de-a face cu un mit estetic, menţionează G. Călinescu. El simbolizează condiţiile creaţiunii, încorporarea suferinţei individuale în opera de artă. Al patrulea mit este mitul erotic, al Zburătorului. G.Călinescu identifica în acest mit unul dintre miturile fundamentale ale literaturii române, „mitul Zburătorului, aşa de răspîndit încît îl cita şi D. Cantemir.” Conform credinţei populare, acesta e un miraculos personaj masculin, care răvăşeşte simţămintele fetelor şi femeilor tinere, inoculîndu-le fiorul tainic, totodată mirific al dragostei. Mitul zburătorului a devenit coordonata literară esenţială, de la poemul Zburătorul de I. Heliade Rădulescu.

29. Neliniştile ecologice în creaţia lui L. Damian. Poetizarea naturii şi reflectarea paradoxurilor existenţiale. De numele lui Liviu Damian se leagă în mare măsură efortul de intelectualizare a liricii române din Republica Moldova şi tendinţele ei spre modernitate. Liviu Damian este autorul plachetei de versuri Darul fecioarei, urmată mai tîrziu de operele Sunt verb, Inima şi tunetul, Coroana de umbră. Liviu Damian proiectează de la bun început o contemplare lăuntrică a unor fapte neordinare pe care le condamnă cu o incertitudine melancolică de rebel. Găsim în operă o realizare notorie a literaturii basarabene, sînt luate în dezbatere probleme actuale ale contemporanietăţii a căror rezolvare are loc prin prisme unei concepţii populare. Munca, pîinea, spicul, imagini des întîlnite în poezia tradiţională, sînt de geneză folclorică şi pe lîngă înţelesul lor concret mai poartă în viziunea artistică a lui Liviu Damian o rezonanţă simbolică, ele exprimă anumite criterii fundamentale de viaţă, contribuie la dezvăluirea unor ample semnificaţii etice. Atitudinea lui Liviu Damian faţă de natură, modul în care o transfigurează în operă este de o valoare incontestabilă. Poetul percepe legătura mitică dintre om şi natură ca o temă veşnică, ca un izvor inepuizabil de reflecţii lirice. În scrierile lui L.D. natura este integrată în concepţia etică despre contemporaneitate, fiind relevată în corelaţie cu progresul tehnic, cu ritmurile rapide ale urbanizării. Autorul infiltrează elementul folcloric în sfera unor probleme ecologice cu deschidere la un mesaj actual. Autorul dezvăluie în poem „posibilele greşeli” pe care le poate comite omul în natură. Liviu Damian lansează o chemare insistentă către contemporani: să fie vigilenţi, să nu piardă sufletul, venind în contact cu natura, să poarte mereu în inimă rostul pămîntului şi preţul pîinii. Filonul folcloric transpare prin sacralizarea pîinii şi a omului cu spic în inimă, prin permanentizarea comuniunii spirituale cu natura.(Alungarea naturii)

30. Poezia „Leoaică tânără iubirea” de N. Stănescu. Comentariu literar. Poezia “Leoaică tînără, iubirea” face parte din volumul “O viziune a sentimentelor” (1964). Este o capodoperă a liricii erotice româneşti prin transparenţa imaginilor, proiecţia cosmică, originalitatea metaforelor şi simetria compozitiei. Poezia se compune din trei părţi, echilibrate la modul simfonic. În prima parte, sentimentul iubirii vizualizat ia forma agresivă a unei leoaice tinere. Sunt fixate două momente. În partea a doua se evocă efectul psihologic al acestei neaşteptate întîlniri cu un sentiment nou. Poetul devine un fel de centru al lumii, natura se face “un cerc de-

20

a-dura”, iar privirea se înalţă tocmai lîngă ciocîrlii. Este un mod de a spune că graţia iubirii corespunde cu o genă şi o înălţare spre bucuria pură. În partea a treia se revine la motivul iniţial. Iubirea este din nou vizualizată ca avînd imaginea unei leoaice tinere care “alunecă-n neştire/ pe un deşert în strălucire”. Poezia este asemenea unei romanţe dar şi o meditaţie a cărei temă este definiţia iubirii. În concepţia poetului, iubirea nu mai este un lung prilej pentru durere, nici suferinţă “dureros de dulce” (Eminescu) ci iubirea este un sentiment puternic care-l înalţă pe poet la dimensiuni demiurgice, aşezîndu-l în centrul lumii, este o supremă bucurie, un proces care spiritualizează o descindere în zonele sufletului. Poezia poate fi considerată ca un mit erotic modern. Sentimentul iubirii nu mai este înfăţişat ca un zburător ci ca o leoaică tînără regală proiectată ca într-o emblemă nobiliară pe un deşert în strălucire. Cercetată mai profund poezia poate fi privită şi ca o cosmogonie. Poetul, adică Demiurgul trezit prin impactul cu iubirea, transformă haosul în cosmos, într-o rotire de cercuri concentrice “cînd mai larg, cînd mai aproape/ ca o strîngere de ape”. Apare aici idea că universul s-a ivit din iubire. Poezia evocă un proces de transformare a eului poetic de la ipoteza de somnolenţă la ipoteza centrală a unui Demiurg ce trăieşte la modul euforic. Poezia este valoroasă prin originalitatea imaginilor, prin felul cum sentimentul este vizualizat şi prin muzicalitatea interioară. Secvenţele textului se pot traduce, în final, prin următoarea expunere schematică “azi”, s-a produs întîlnirea cu “iubirea”; trecerea într-o altă dimensiune a existenţei. Poemul încearcă deci să ofere definiţia portret a “iubirii”. Discursul liric se structurează sub forma unei confesiuni: autorul mărturiseşte propria aventură a descoperirii acestui sentiment.

31. N. Milescu-Spătaru – savant de factură europeană. Caracterizarea „Jurnalelor de călătorie” (Siberia şi China) Contemporan cu Miron Costin şi cu Dosoftei, Nicolae Milescu este una din personalităţile de seamă ale secolului al XVII-lea, cărturar, diplomat, teolog, istoric, geograf, etnograf, filolog, scriitor, memorialist mai ales, de circulaţie mondială. Este recomandat ţarului Alexei Mihailovici de Mitropolitul Dosoftei al Ierusalimului ca bun teolog şi poligot. Este primit la curtea ţarului, la Departamentul solilor, ca interpret de greacă, latină şi română. În 1672, Nicolae Milescu scrie din porunca ţarului un "Aritmologhion" în limba slavonă şi o "povestire despre Sibile" (Cartea Sibilelor).Dar faima lui europeană i-a venit de la misiunea încredinţată în 1675 de ţarul Alexei Mihailovici de a conduce o împortantă solie în China, soldată pe plan diplomatic, literar şi ştiinţific cu trei scrieri de o excepţională însemnătate în cadrul cel mai larg al contactelor dintre Europa şi Asia: "Cartea în care e descrisă călătoria prin Siberia, din oraşul Tobolsc până la hotarul Chinei", "Raportul soliei în China" şi "Descrierea Chinei", care au atras atenţia nu numai autorităţilor, savanţilor şi literaţilor ruşi, ci şi a lumii ştiinţifice europene. De altfel aceste lucrări îl aşează pe Nicolae Milescu între marii etnografi ai lumii şi între pionierii sinologiei, bucurându-se de un binemeritat interes în multe centre ştiinţifice europene şi care şi-au păstrat actualitatea şi până azi. E vorba de "Descrierea călătoriei în China" împărţită în trei părţi: 1) Călătoria de-a lungul Siberiei de la Tobolsk până la fortul Nercinsk până la graniţa Chinei; 2) Izvorul misiunii diplomatice în China a lui

21

Nicolae Spătaru şi 3) Descrierea celei dintâi părţi a pământului, numită Asia, în care se află şi împărăţia Chinei cu oraşele şi provinciile sale". Toate aceste lucrări sunt opere de mare valoare, alcătuite în mare parte după izvoarele scrise şi după impresiile personale de călătorie ale lui Milescu. După cum au arătat cercetările, cărturarul nostru a folosit pe larg în acest scop şi o serie de lucrări despre China din cultura şi ştiinţa europeană, în special materiale de călătorie şi informaţie ale unor misionari catolici. Opera lui nu este numai jurnalul plin de peripeţii al unei ambasade trimise în misiune diplomatică în China, ci este în acelaşi timp o carte modernă de explorare ştiinţifică a unor ţinuturi până atunci mai puţin cunoscute europenilor. Călătorind pe drumuri necunoscute, printre popoare şi rase diferite, vâslind pe râuri pe care nu mai vâslise nici un european până la el, curiozitatea, veşnic trează a acestui moldovean din sec. al XVIII-lea, se opreşte asupra configuraţiei solului descris în amănunţime, râurilor pe care le străbate; notează aspectul particular al munţilor, face măsurători topografice. Privirea lui iscoditoare a prins şi viaţa specific omenească pe care o trăiesc popoarele aşa de diferite ca înfăţişare: ocupaţia, armele, manifestările religioase, superstiţiile. Traduce din greceşte Catehismul ortodox al patriarhului Afanasie al Alexandriei, "Carte cu multe întrebări, foarte de folos, pentru multe treburi ale credinţei noastre", în care afirmă originea latină a creştinismului la noi şi latinitatea limbii române.

32. Universul poetic a lui M. Sorescu, persiflarea ironică şi sugestia mitică. este considerat unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani (poet, dramaturg, prozator, eseist şi traducător). Prin cărţile lui Marin Sorescu, poezia românească a revenit la modalirarea brulească (comică) de investigaţie lirică. Scrie alt fel de cît colegii săi de breaslă, dispreţuieşte canoanele tradiţionale, încalcă regulile prozodice devenite între timp normă, ridică la rang superior spontaniitatea discursului liric, profesînd un stil oral familiar, în care se simte libetatea cuvîntului. Poetul, apoi şi dramaturgul este un neîntrecut fantezist şi un incorigibil ironist. El glumeşte, persiflează, pune la indoială, chear şi atunci cînd vorbeste despre lucruri, teme, care reclamă atitudini grave şi univoce. Simţim acest zbor de nereţinut al fanteziei scriitorului şi acel spirit pătrunzător care a constituit de la bun început caracteristicile definitorii ale demersului său liric. Parodia lui Marin Sorescu e una „originală”. El a desolemnizat cu o putere surprinzătoare expresia poetică, realizînd o scriitură proaspătă şi deosebit de gustată în contextul dogmatizării în domeniul literar. La vârsta de 28 de ani, debutează cu volumul de poezii satirice "Singur printre poeţi". Până la moartea sa în 1996 mai publică încă 23 de volume, devenind o figură marcantă a poeziei româneşti contemporane. Premiul Uniunii Scriitorilor (încă 5 ori pe parcursul carierei) pentru "Poeme”. Volume cunoscute "Tuşiţi", "Suflet, bun la toate", ciclul de 4 volume intitulat "La lilieci". Poezia lui Sorescu acoperă o zonă literară largă, stilul său ironic şi degajat trezind în cititor spiritul ludic al copilăriei. De altfel multe dintre volumele sale sunt dedicate celor mici ("Unde fugim de acasă?", "Cirip-ciorap"). Drame: Iona, Răceala

22

33. Poemul „După melci” de Ion Barbu. Comentariu literar. Fenomenul artistic barbian s-a născut în punctul de interferenţă al Poeziei cu Matematica, de aceea poezia lui este cu mult deosebită de cea a lui Arghezi şi Blaga, întrucât gradul ei de dificultate e mai mare. Tudor Vianu propune trei etape: parnasiană, baladic - orientală şi ermetică. Etapa a doua, baladică şi orientală, indică orientarea spiritului poetului spre concretul lumii, cum şi anunţase în Umanizare. Aici pot fi integrate poeme ca: După melci, Riga Crypto şi lapona Enigel, publicate din a doua jumătate a lui 1921 până în 1925, în “Viaţa românească” şi “Contemporanul”. Mai toate sunt lungi, datorită în mare măsură pasajelor descriptive, consecinţă imediată a preocupării de concret; au un caracter narativ, “baladic”, pentru că în ele “se zice” o poveste; în sfârşit evocă o lume pitorească, de inspiraţie autohtonă sau balcanică, asemănătoare cu cea din viziunea lui Anton Pann. Excepţională este acum sugestia picturală. Expresia este proaspătă şi pregnantă dezvăluind în I. Barbu un poet al cuvântului , nu numai al ideii şi viziunii, cum îl cunoaştem la început. Descripţia însă nu există exclusiv pictural, ci fixează o atmosferă adecvată. Poemul “După melci” este de fapt interpretată ca o poezie pentru copii, pentru că are nişte versuri uşor de memorizat, cu o cadenţă lină şi este prezentă şi repetiţia versului care a dat denumirea poeziei. În linii generale, aceasta este de fapt o istorisire despre faptul cum copii merg la pădure după melci, adică un fel de joc al copiilor.

34. Literatura în sec. XVII-lea. Cronicarii oficiali moldoveni independenţi. Contribuţia la dezvoltarea istoriografiei. Geneza literaturii române vechi şi evoluţia ei pe parcursul secolelor XV-XVII, precum şi dezvoltarea culturii române a fost marcată de formaţia umanistă a cronicarilor. Mitropolitul Varlaam – figură reprezentativă a culturii naţionale din prima jumătate a sec. al XVII-lea. Mitropolitul Dosoftei – creatorul poeziei culte româneşti. Cei trei cronicari moldoveni au fost: Grigore Ureche, fondator al istoriografiei naţionale în Moldova. Miron Costin, un mare erudit al timpului. Ion Neculce, înaintaş al marilor povestitori români şi cel mai artist cronicar moldovean. Prima intenţie a cronicarilor a fost aceea a recuperării trecutului. Fiecare a scris cîte un letopiseţ care intră în Letopiseţul Ţării Moldovei reflectând năzuinţa generală de eliberare de sub jugul otoman, prin aspiraţia de independenţă şi suveranitate naţională. Grigore Ureche narează fapte din istoria Moldovei de la “descălecatul cel de al doilea”, adică de la Dragoş-Vodă (1359) pînă la domnia lui Aron-Vodă (1594). Este o epocă de mari frămîntări, care îl fac pe cronicar să vorbească despre Moldova ca despre “o ţară mişcătoare şi neaşezată” aflată în “calea răotăţilor” prădată şi arsă de tătari şi turci cu rare vremuri de bucurie şi linişte. Miron Costin continuă Letopiseţul lui Ureche şi îşi realizează lucrarea De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor care este neterminată. În această lucrare povesteşte istoria de la “descălecatul cel dintîi” adică de la cucerirea Daciei de către romani. În Predoslovia la De neamul moldovenilor apare mărturisirea dramatică a unui cărturar patriot care n-a putut suporta “ocările” aduse acestui neam “de o seamă de scriitori”. Indignarea lui se îndreaptă împotriva unor copişti ai cronicii lui Ureche care afirmase că moldovenii ar proveni din tîlharii de la Roma exilaţi pe teritoriul Daciei. Astfel, textul

23

Predosloviei capătă pe alocuri accente pamfletare. Ion Neculce şi-a cules informaţiile din izvoare scrise şi ascultate de la oamenii bătrîni sau din propriai amintire. El aşează în faţa Letopiseţului său “o samă de cuvinte” adică un număr de legende despre voievozi, boieri sau ţărani. Neculce scrie cum se vorbea în Moldova vremii sale, stilul său e bogat în pilde, proverbe şi expresii tipice şi se poate considera că el are, între cronicar, originalitatea pe care o are Creangă între prozatorii moderni.

35. Originalitatea modului poetic în creaţia lui Nichita Stănescu. Principiul inversiei metaforice. Nichita Stanescu s-a impus ca unul dintre cei mai interesanti si valorosi creatori de poezie moderna. Stanescu este mai interesat, mai emotionat de idee decat de sentiment. Calea care sa-i satisfaca nevoia de siguranta ducea spre disciplinele riguroase ale spiritului, spre geometrie si fizica. De-a lungul intregii sale creatii se disting incercari de a defini conceptia sa despre cunoastere prin arta, despre echilibrul dintre continutul si forma poeziei, despre relatia poetului cu cuvantul. Poezii pe aceasta tema: "Ars poetica", "Arta poeziei", "Arta poetica", "Arta scrisului", "Autoportret", "Poezia", "Poetul ca si soldatul", "Cautarea tonului", "Poetul", "Tonul", "Timbrul". Nichita Stanescu demonteaza elementele artei, pe care le reaseaza dupa o ordine proprie. In primele doua volume ("Sensul iubirii", "O viziune a sentimentelor"), majoritatea poeziilor sunt de dragoste, erosul este un prilej de a comunica framantatele intamplari alre fiintei interioare, care sunt mai puternice decat ale conditiei fizice date. A doua etapa - Lirica necuvintelor, maturitatii creatoare incepe cu volumul "Dreptul la timp". Vizionalismul lui Nichita Stanescu se abstractizeaza, viziunea asupra spatiului si timpului se schimba. Poemul "Enghidu" este un poem despre moarte. In poemul "Catre Galateea", poetul reinvie mitul Galateei, care este atat opera cat si femeia neinduratoare. Creatorul modern cere indurarea de a fi de la cea creata de el. In ultima etapa, numita lirica frigului, tema fundamentala este moartea. Volumele de poezii din aceasta etapa sunt "Maretia frigului", "Noduri si semne", "Epica Magna", "Operele imperfecte". Moartea este o experienta limita, insemnand intoarcerea in mit, in necuvant. Moartea este o incheiere metaforica a aventurii spirituale a eului poetic in spatiul cunoasterii. Modernitatea si valoarea liricii sale rezida in viziunea poetica originala si in limbajul poetic. Nichita Stanescu experimenteaza un lirism semantic prin cultivarea simbolurilor existentiale. El realizeaza mutatii de sens prin consstructii sintactice aparent absurde, prin schimbarea valorii gramaticale a cuvintelor (vazul mainilor). La nivelul expresiei poetice, poezia lui Nichita Stanescu este o tesatura de noduri si semne. Semnul este sensul conventional al cuvantului, iar nodul este nucleul semantic al cuvantului poetic.

36. Poezia „Testament” de Tudor Arghezi. Comentariu literar. A apărut în fruntea volumului “Cuvinte potrivite“ (1927), este o poezie programatică, o artă poetică în care Arghezi îşi exprimă concepţia sa despre ceea ce trebuie să conţină poezia şi despre rolul poetului în societate. Poezia surprinde de la început prin limbaj, prin neaşteptatele asocieri lexicale. Poezia se adresează unui tînăr poet din dorinţa lui Arghezi ca din totdeauna o carte de poezie să fie expresia cea

24

mai înaltă a vieţii poporului, o carte în care arta cuvîntului să atingă perfecţiunea. Întregul discurs poetic se concentrează în jurul unui cuvînt cheie: “carte“. Cartea este o treaptă, un hrisov şi pentru a ajunge la ea avem nevoie de condei şi călimară. Cartea este Dumnezeu de piatră şi hotar înalt cu două lumi pe poale şi pentru a ajunge la ea a fost necesară o muncă foarte grea cu limbajul comun: “Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite“. Această idee este şi mai evidentă atunci cînd poetul stabileşte o identitate între care şi sudoarea muncii. Pentru a ajunge la carte a trebuit să se realizeze un salt din planul creaţiei materiale în cel al creaţiei spirituale: “Ca să schimbăm, acum, întîia oară/ sapa-n condei şi brazda-n călimară/ Bătrînii-au adunat, printre plăvani/Sudoarea muncii sutelor de ani“. În textul poeziei mai apar multe versuri care subliniează ideea că a face o carte înseamnă o muncă îndelungată făcută cu caznă, frămîntată mii de săptămîni: “Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-au frumuseţi şi preţuri noi“. Poetul ştie că pentru a realiza o carte nu este necesară numai slova de foc ci şi slova făurită. Din alt punct de vedere în poezie întîlnim o serie de opoziţii: graiul cu îndemnul pentru vite cu culmile potrivite, zdrenţe cu muguri şi coroane, venin cu miere şi cenuşa morţilor cu Dumnezeu de piatră. Cartea trebuie să răzbune durerea “surdă şi amară“ a străbunilor robi.

37. Nuvela „Alexandru Lăpuşneanu” – capodoperă a literaturii noastre. Mesaj şi problematică. Costache Negruzzi (1808-1868) este un deschizător de drumuri în literatura română modernă, „un clasic al romantismului”, întemeietorul nuvelei istorice. Nuvela Alexandru Lăpuşneanul, publicată în primul număr din Dacia Literară este considerată ilustrarea literară a programului revistei, inspiraţia din trecutul istoriei noastre. Deşi în 1840 nu fusese tipărit textul cronicilor moldoveneşti, este evident că autorul le-a cunoscut şi s-a inspirat din cronicile lui Grigore Ureche şi Miron, dar depăşind simpla povestire a faptelor din cronici prin dramatizarea acţiunii. Nuvela reprezintă un episod din istoria Moldovei, cei 5 ani al celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanu (1564-1569). Tema principală - faptele voievodului, ajuns din nou pe tronul Moldove, care acţionează pentru întărirea autorităţii domneşti şi slăbirea boierilor. Nuvela este structurată în 4 capitole, ca actele unei piese, fiecare cu motouri cu titluri semnificative, ce rezumă subiectul: Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu; Ai să dai samă, Doamnă!; Capul lui Moţoc vrem...; De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu, In primul capitol se descrie dorinţa lui Alexandru Lăpuşneanu de a reveni pe tron şi acţiunile întreprinse de el pentru a-şi atinge acest scop. Replicile lui pun în evidenţă trăsăturile sale esenţiale: impulsivitatea, firea violentă, fără scrupule în politică. Cuvintele sale au rămas memorabile, sunând ca o sentinţă „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu,...şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi, şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră”. In schimb atitudinea boierilor exprimă o oarecare independenţă, care deşi se apleacă până la pământ în faţa domnitorului, dar nu-i sărută poala, un gest semnificativ în epoca evenimentelor. Partea a 3-a este cea mai dramatică din nuvelă, este punctul culminant. Incepe cu o atmosferă liniştită, cuvioasă, la mitropolie, unde domnul şi boierii ascultă sfânta liturghie. Domnitorul câştigă încrederea totală a boierilor şi acţiunea culmină cu

25

uciderea celor 47 de boieri. Cinismul, luciditatea, sângele rece cu care este pregătit şi executat acest deznodământ dezvăluie o structură diabolică, un tiran al epocii medievale. Pentru prima dată în literatura română este prezentată psihologia colectivă. Mulţimea adunată la poarta curţii domneşti este dezorientată, nu ştie să-şi formuleze doleanţele. Se strâng în grupuri şi, deşi în interiorul lor mocnesc mii de nemulţumiri, ei nu realizează de unde provin aceste, se întreabă unii pe alţii ce să ceară. La un moment dat toate glasurile „se făcură un glas” şi el striga „Capul lui Moţoc vrem”. In nuvelă predomină naraţiunea şi dialogul. Prin prezentarea unui erou excepţional, prin reconstituirea istorică, nuvela aparţine romantismului. Prin sobrietatea stilului, obiectivitatea relatărilor, nuvela aparţine clasicismului. Deşi acţiunea nuvelei se petrece în sec. XVI-lea, limbajul nuvelei nu implică o aglomeraţie exagerată de arhaisme, doar atâta cât trebuie pentru a obţine o culoare de epocă

38. Literatura Basarabiei în perioada interbelică (Reprezentanţi orientări şi probleme de creaţie) Adevărata literatura din perioada interbelică în Basarabia a fost trecută decenii la rând sub tăcere. În acea perioadă erau în vogă doar unii scriitori care serveau regimul totalitar, instalat pe teritoriul Basarabiei. Revista Viaţa românească cu obiectivele ei cert regionaliste în Basarabia a trecut în revistă principalele publicaţii ale timpului, descoperind talente, elaborând şi propagând valori inedite. Citadelă a regionalismului cultural, este o altă revistă Viaţa Basarabiei, care şi-a îngustat orizontul de receptare a manifestărilor vieţii culturale şi spirituale, publicând mai mult valori locale. Chiar dacă n-a făcut revoluţie pe arena presei literare româneşti, ţinând cont că apărea "într-un mediu ce purta amprentele sângerânde ale unui secol de deznaţionalizare", revista  a fost atestată ca "cea mai prestigioasă publicaţie din Basarabia anilor treizeci".Dincolo de declaraţiile provocatoare şi interpretările eronate, regionalismul cultural a constituit condiţia esenţială a menţinerii fenomenului spiritual basarabean pe linia de plutire, doar astfel materializându-se reala întregire a spiritualităţii româneşti, care este sinteza tuturor contribuţiilor creatoare, inclusiv a Basarabiei. Deceniul al patrulea, care este cea mai fructuoasă etapă în istoria literaturii basarabene, a culminat cu fondarea Societăţii Scriitorilor Români din Basarabia în 15 martie 1940. În presa basarabeană de mai multă vreme, din iniţiativa scriitorilor N. Costenco, N. Spătaru, Pan Halippa şi alţii se caută modalitatea de a înfiinţa o "Societate a Scriitorilor Basarabeni" cu sediul la Chişinău. Scriitorii (Teodor Nencev, Vl. Cavarnali, Magda Isanos, Eugen Coşeriu) se impun pe linia regionalismului de provincie sau a căror opere nu au plătit tribute regimului totalitar. Astfel C. Stere scrie nuvela memorialistică “În voia valurilor”, principala sa lucrare “În preajma revoluţiei” şi volumul de critic “În literatură”: Gheorghe Madan, considerat un Creangă al Basarabiei scrie: “De la noi din Basarabia” şi “Răsunete din Basarabia”; Magda Isanos stinsă premature din viaţă scrie “Poezii”, “Cântarea munţilor” şi “Ţara luminii”, ultimile fiind publicate în 46 şi 47, la un an şi doi ani după moartea sa.

26

39. Poezia Avram Iancu de Ana Blandiana. Comentariu literar. Poiezia Avram Iancu este o ars poetică, adică o poezie programatică, care exprimă conceptele de poiet şi poezie sau, altfel spus, este o meditaţie pe tema poietul şi poezia. Poeta susţine ideia că sensul de a fi al poetului şi al poeziei este să trezească conştiinţa naţională. Mesajul îl formează cunoştinţa Somnul din somn, care sugereazăsomnul adînc al cunoştinţei naţionale şi rolul poetului, al poeziei de a trezi cunoştinţa naţională. Avram Iancu a fost unul din ultimii luptători ardeleni pentru libertatea naţională şi socială. Trezirea cunoştinţei naţionale ar însemna sfîrşitul coşmarului social. Acest rol ar trebui să şi-lpoetul şi poezia, fiindcă atunci cînd sînt corupţi de viciul puterii, de beţia propriei deveniri exterioare, poeţii şi poezia nu aduc un mesaj al cerului, iar generaţiile trec fără să se mai ridice pentru afirmarea cunoştinţei naţionale. De aceia şi Avram Iancu, simbol al cunoştinţei naţionale, trece „cu ochii deschişi şi suri”, ca un vis: „Dormind înaintează cîntînd din fluer stins”. Este o sugerare poetică a stării de cunoştinţă din anul 1977, cînd apare volumul de poezii Somnul din somn, adică adormirea cunoştinţei naţionale şi sociale.

40. Titu Maiorescu – îndrumător al culturii române. Studiul „Eminescu şi poeziile lui”. Titu Maiorescu a fost o personalitate impunatoare a societatii “Junimea”. A avut preocupari multiple in ceea ce priveste literatura si limba romana. In cadrul literaturii a fost atat critic cultural, cat si literar. In calitate de critic cultural, Titu Maiorescu directioneaza atat limba si literatura, cat si civilizatia prin lucrarile sale. Pleda pentru autonomia esteticului, care se referea la faptul ca frumosul in arta nu depinde de categorii exterioare acesteia, ci de propriile sale legi. Aceasta atitudine este binevenita intr-o perioada in care literatura era confundata cu istoria sau politica. Studiul „Eminescu şi poeziile lui” a fost scris pentru a sluji ca prefaţă la volumele de poezii ale lui Mihai Eminescu, care încep să fie publicate în 1989 şi are două părţi. În prima parte ei reprezintă personalitatea poietului, iar în a doua felul în care aceasta personalitate a emanat opera. Eminescu avea o „covîrşitoare inteligenţă”o memorie excepţională, trăia în lumea „ideilor generale”, rangurile sociale „îi erau indiferente”, nu-l interesav valorile materiale, premiile, decoraţiile: „Rege el însuşi al cugetării omeneşti, care rege ar fi putut să-l distingă?” Era silitor, muncitor, citea, scria, medita, încât munca de la ziar nu era pentru el o povară. Cauza alienării este ereditară, susţine Maiorescu, spre deosebire de Constantin Dobrogeanu-Gherea, care susţine că efortul supraomenesc al muncii de la ziar şi mizeria materială l-au adus pe poiet în această situaţie. În partea a doua a studiului său, Maiorescu arată că: „Eminescu este un poiet al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturii europene de astăzi”..

41. Critica arivismului în romanul „Enigma Otiliei” de G. Călinescu. Publicat în 1938, romanul Enigma Otiliei este menit să ilustreze convingerile teoretice ale lui George Călinescu. Enigma Otiliei urmăreşte evoluţia raporturilor dintre personaje, pe fondul aşteptării unei moşteniri suprasolicitate de unii (clanul Tulea ), indiferente pentru alţii ( Felix, Otilia, Pascalopol ). Titlul iniţial, Părinţii

27

Otiliei, reflecta că fiecare dintre personaje determină într-un fel sau altul soarta orfanei Otilia, ca nişte „părinţi”. Conflictul principal al romanului se conturează în jurul averii lui moş Costache, prilej pentru observarea efectelor, în plan moral, ale obsesiei banului. Bătrânul nu pune în practică nici un proiect privitor la asigurarea viitorului Otiliei. Otilia va căuta ocrotire lângă Pascalopol, moşierul bogat, între două vârste, care nu se poate hotărî dacă o iubeşte „patern sau viril”, dar şi lângă Felix, în care intuieşte omul de viitor, capabil să-şi croiască un „viitor strălucit”. În plan secundar, se urmăresc aspectele definitorii pentru o societate în care motorul evoluţiei este banul. Aurica-obsedată de avere pentru că crede i-ar asigura o partidă strălucită, Stănică se căsătoreşte cu Olimpia pentru zestrea promisă de Simion, Otilia se obişnuieşte să fie ocrotită de Pascalopol, care îi asigură un anume confort material. Prin descrierea panfletică a acestor personaje Călinescu combate arivismul. Otilia devine un personaj enigmatic pe măsură ce evoluează. Majoritatea personajelor din roman se raportează la evoluţia Otiliei în acţiune. Pe de o parte, Felix şi Pascalopol o iubesc, fiecare în felul său, Stănică Raţiu, Titi Tulea o curtează obsesiv. Pe de altă parte, Aglae, Aurica şi Olimpia o dispreţuiesc, considerând-o „dezmăţata” şi arivista care ar putea să lipsească familia Tulea de averea lui moş Costache. O scenă definitorie pentru caracterul acestui personaj feminin se desfăşoară atunci când moş Costache se îmbolnăveşte: „nebuna”, „uşuratica” îl îngrijeşte cu o pietate filială. Totuşi, când „papà” moare, cochetăria o împiedică să poarte doliu, pentru că „o învineţeşte la faţă”. Autorul romanului realist întruchipează condiţia femeii într-o societate care nu lasă loc alegerilor. În ciuda aparenţelor, fata nu are libertatea de a-şi construi destinul pe care şi-l doreşte, ci este nevoită să se subordoneze normelor sociale care impun primatul banului. Soluţionarea conflictului legat de moştenirea lui Costache Giurgiuveanu accentuează condiţia ingrată a femeii în societatea pe care romancierul o prezintă dintr-o perspectivă realistă. Prin romanul „Enigma Otiliei”, George Călinescu a contribuit la combaterea opiniei conform căreia criticii literari sunt incapabili să creeze. 

42. Poezia „Mică Baladă” de Grigore Vieru. Comentariu literar. Unul dintre cei mai reprezentativi poeţi ai generaţiei şaizeci, sau cum li-a zis critical Mihai Cimpoi “copii anilor 30” este Grigore Vieru. Volume: Numele tău, Aproape, Un verde ne vede, Fiindcă iubesc, Taina care mă apără, Cel care sunt. Rădăcina de foc, Rugăciune pentru mama…Poet, creaţia căruia este legată organic de „tradiţia eminesciană şi folclorică a literaturii române”, mai apoi orientându-se spre „formule magic-vegetale blagiene”. Grigore Vieru cultivă o estetică a „realismului moral”, pe care i-l oferă pământul, natura, cerul şi frumuseţile acestora, mama şi maternitatea. Preferă comunicarea deschisă, colocvială, sentimentală cu cititorul. Chipul mamei şi al poetului-fiu este înconjurat cu un nimb sacru, căci Grigore Vieru „a sacralizat copilăria, maternitatea, bucuriile simple, ca şi suferinţa ce se uită în ochii lui „din inel, din flori de tei”, din statutul de fiinţă al omului.” Îngemănarea organică a sentimentului cu gîndul şi unitatea simplităţii comunicării cu complexitatea naturală a existenţei umane sunt particularităţi esenţiale ale liricii lui Grigore Vieru. Poetul a abordat cu predilecţie motivul poetic al mamei. Poezia

28

lui Grigore Vieru despre mamă avea o misiune şi un efect revoluţionar. Una dintre poeziile care se remarcă prin expresie alegorică desăvărşită a sentimentului materneste şi preafrumoasa Mica baladă, expresie personală, originală şi tulburătoare a mitului Anei şi a lui Manole. Cutezînd să înalte o „ construcţie / care să dăinue veşnic”, personajul liric al baladei cheamă la sine femeile „pe toate:/pe Maria, pe Ana, pe Alexandra, pe Ioana...” sa grăbit vreuna săi ajute, nu sa grăbit nici una. Adică, pînă la urmă a venit o femeie să salveze „construcţia lui”. Dar nu Maria, nu Ana, „di toate femeile/A venit una singură, /Mama:/ - Tu mai strigat fiule?. Această poezie adevereşte o lume de sentimente şi idei, aceste creînd bogăţia poeziei lui Grigore Vieru. Aceasta constitui în acelaş timp o încercare grea pentru autor: de a fi de fiecare dată original, nou, surprinzător nu numai în ideie, dar şi în expresie. Asstfel în creaţia sa Mama este un simbol cu multiple semnificaţii etice şi sociale.

43. I. Heliade-Rădulescu – îndrumător literar. Poezia „Zburătorul”. Motive, realizare artistică. Ion Heliade Rădulescu (1802-1872) se înscrie în rândul spiritelor „totale” ale culturii româneşti, fiind o personalitate importantă a momentului paşoptist din literatura română. Este un deschizător de drumuri în variate domenii ale culturii, limbii şi literaturii române. Înfiinţează prima şcoală superioară de muzică, literatură şi declamaţie în Muntenia. Este întemeietor al presei în Ţara Românească („Gazeta românească”). În domeniul limbii scrie „Gramatica Românească”, a doua după cea a reprezentanţilor şcolii ardelene. Îndeamnă scriitorii să creaţii originale, valorificând şi cultivând miturile, folosind procedeele artistice. Poezia Zburatorul este o balada inspirată dintr-un mit romanesc. Iubirea este asociata cu un personaj inrobitor, magic si malefic. Balada este structurata in trei secvente: confesiunea Floricai, lasarea serii si coborarea Zburatorului in lume. Tema este generata de mitul romanesc conform caruia iubirea poate sa ia forme instapanitoare, de pierdere a identitatii, situatie comparabila cu cea a intrarii sub incidenta unui spirit rau: un zburator. Subiectul intr-un sat romanesc, o fata (Florica), se plange mamei sale de o stare de disconfort general: este cuprinsa de visare, se simte privita de ochi nevazuti, este bantuita de teama si de-o emotie nemotivata. Florica cere leacuri, ajutor vrajito-resc ori sfaturi materne, dar mama ei ofteaza neputincioasa si cade pe ganduri. Se lasa seara, oamenii se intorc de la munca, satul se anima, apoi, treptat, se asterne linistea. La miezul noptii, coboara peste sat un balaur de lumina, care se strecoara pe hornul casei in care locuieste Florica. Niste femei il vad si stiu ca este un zburator, o entitate care se metamorfozeaza intr-un tanar fermecator si inrobeste sufletele fetelor. El este de neinvins. Motivul iubirii demonice a unor zmei sau a zburatorilor pentru fiinte pamantesti apare adeseori in legendele apocrife si in basmele romanesti . Mitul care explica aparitia sentimentelor de iubire a fost prelucrat in numeroase opere din literatura noastra culta, printre care si in poemele eminesciene Calin (File din poveste) si Luceafarul. Balada lui Heliade Radulescu infatiseaza povestea unei stari omenesti: starea de indragostit. În legendele romanesti despre zburator, aproape intotdeauna finalul este dra-matic. De altfel, imaginea zburatorului se reveleaza doar in detaliile oferite de

29

aceste personaje, ceea ce restrange arhetipul seductiei doar la imaginea gene-rica: balaur de lumina in noaptea nalta, nalta.

44.Tipologii de ţărani la Marin Preda şi Ion Druţă (Ilie Moromente şi Onache Cărăbuş). Modelul moromeţean. În romanele „Povara bubătătţii noastre” de Ion Druţă şi „Moromeţii” de Marin Preda regăsim foarte multe asemănări şi anume ambele au trăsătura romanul ţărănesc. Romanul unui ins obişnuit, fără nimic de natură a-l singulariza, a-l ridica deasupra altor ţărani, fără nimic straniu sau monumental. Doar „povara bunătăţii” e, poate, mai mare la el decît alţii, atîrnă mai greu. Ceea ce, în consecinţă, îl diferenţiază relativ e un etos, vag moromeţian, etosul rămîne tradiţional, de fapt. Spre distincţie de prietenul său din tinereţe, Haralambie, un soi de Bălosu, Onache nu rîvneşte la nimic din ce nu-i al său, nu dă, în nici o împrejurare, dovadă de lăcomie, refuză chiar a primi, dacă i se oferă, ceea ce nu crede că i se cuvine. Privit prin cel dintîi roman clasic a lumii ţărăneşti, Haralambie e un Ion, pentru care dorinţa de a avea cît mai mult pămînt nu are doar o motivaţie de ordin social (ca pentru ţăranii din „Răscoala”) sau economic (ca pentru Ilie Moromete din romanul lui Marin Preda) fascinaţia exercitată asupra lui de această „forţă stihială trădează o pasiune maladivă, eroul fiind gata să renunţe la femeia iubită pentru a intra în posesia pămîntului”. Onache Cărăbuş este un anti-Ion. Primul întrupează mentalitatea chiaburească; al doilea e ceea ce se numeşte în popor un „om cu frica lui Dumnezeu”. Pentru Onache, cadrul ideal de existenţă nu-i nici capitalismul, nici socialismul, el încearcă asemenea lui Ilie Moromete, să-şi înţemeieze, în orice context social şi indiferent de timpul istoric, un spaţiu securizant propriu, oricît de precar, şi acesta devine simbol al Permanenţei. Un asemenea spaţiu nu poate să dispară, fiindcă orice s-ar abate peste el, rezistă, iar ruinat, pîrjolit, renaşte. Onache se renaşte asemenea satului, care, ars de secetă, trecut prin foc, la propriu, căznit în toate felurile, sub toate orînduirile sociale şi regimurile politice, continuă să existe. Ambii, şi Onache Cărăbuş şi Ilie Moromete au un crez, cel pronunţat de ultimul pe patul de moarte, zice „Domnule.... eu totdeauna am dus o viaţă independentă”.

45. Poezia „Rugăciune” de Octavian Goga. Comentariu literar. O. Goga s-a manifestat cu diferite prilejuiri ca un adevarat tribun al neamului, e un luptator, un deschizator de drumuri, un pedagog al neamului din care face parte, un om care filtreaza durerile puterii prin sufletului lui si se transforma intr-o trimbita de alarma”. Titlul poeziei sugereaza gestul de implorare catre divinitate deoarece poetul se afle in cautarea drumului autentic in poezie. In prima strofa, eul liric apare in postura de cautator al drumului autentic in arta: „In drum mi se desfac prapastii/ Si-n negura se-mbraca zarea”. Poetul se simte dezorientat, are senzatia de gol psihic: „Ratacitor, cu ochii tulburi/ Cu trupul istovit de cale” si astfel se motiveaza metafora simbol din versul final: „Parinte - orinduie-mi cararea”. In strofa a doua revine din nou invocatia catre Dumnezeu care datorita verbului „indreapta” este ca un strigat de durere, creaza o atmosfera liturgica, sugerind in acelasi timp o treapta superioara in cautarea drumului spre idealul artistic. Din strofele

30

urmatoare reiese ca pentru Goga actul poetic inseamna transfigurarea in arta a vietii si a nazuintelor societatii. Apar simblori metaforice care sugereaza ideea ca opera de arta exploreaza prin forme specifice tainele lumii, ca da glas sentimentelor umane de dragoste si ura, de dragoste si tristete: „da-mi cintecul si da-mi lumina/ da-i raza soarelui de vara”. Folosirea verbelor la modul imperativ chiar la inceputul versului sugereaza dinamica sufleteasca a unui temperament romantic: „Alunga patimile mele/ Pe veci strigarea lor o fringe/ Si de durerea altor inimi/ Invatama pe mine a plinge”. In ultimele strofe textul are un caracter mobilizator, lexicul se incarca de o grava tonalitate prin cuvinte ca „durere”, „lacrimi”, „amarul”. Artistul trebuie sa fie deci un artist al patimirii unui intreag neam.

46. M. Cogâlniceanu – arhetip al culturii literature moderne. Programul revistei „Dacia literară”. Dacia literara a aparut la Iasi sub conducerea lui Mihail Kogalniceanu. In mod special, revista este dedicata literaturii si istoriei. In primul ei numar din ianuarie 1848, Kogalniceanu a publicat celebra „Introductie” care va deveni programul romantismului romanesc. Kogalniceanu traseaza nu doar programul revistei, ci si programul viitoarei orientari a literaturii romane, astfel, in acest articol-program, Kogalniceanu sustine urmatoarele idei: combaterea imitatiei si a traducerilor mediocre; crearea unei literaturi nationale inspirata din istoria poporului nostru, din frumusetile pamantului romanesc, din obiceiurile populare; realizarea unei limbi romane unitare si ale unei literaturi nationale. Kogalniceanu isi propune sa continue activitatea unor carturari romani din perioada anterioara: Ion Heliade Radulescu, Gheorghe Asachi. Criticul de la Dacia literara sustine ideea ca originalitatea nationala este insusirea cea mai de pret a unei literaturi condamnand in felul acesta imitatiile si traducerile mediocre care au devenit „o manie primejdioasa deoarece, omoara in noi duhul national”. Kogalniceanu recomanda inspiratia din realitatea autohtona. „Istoria noastra are destule fapte eroice, frumoasele noastre tari sunt destul de mari, obiceiurile sunt destul de pitoresti si de poetice, pentru ca sa putem gasi si la noi sujeturi de scris fara sa avem pentru aceasta trebuinta sa ne imprumutam de la altii”. Kogalniceanu insista si asupra legitimitatii spiritului critic: „vom critica cartea, nu persoana”. Dupa ce aduce un omagiu inaintasilor celor care creasera primele publicatii „Curierul”, „Curierul de ambe sexe”, „Curierul romanesc”, „Albina”, Kogalniceanu defineste telurile si programul Daciei literare. Astfel, evocarea unor personalitati sau momente ale istoriei nationale, antiteza intre trecutul glorios si prezentul decazut, valorificarea traditiei folclorice, a miturilor si a specificului local, descrierile de natura sau constiinta schimbarilor pe care le aduce timpul, sunt specifice romantismului si constituie surse de inspiratie pentru scriitorii pasoptisti, cum ar fi Vasile Alecsandri (Dan,capitan de plai; Dumbrava rosie; Pasteluri), Grigore Alexandrescu (Umbra lui Mircea.La Cozia); Alecu Russo (Cantarea Romaniei); Dimitrie Bolintineanu (Muma lui Stefan cel Mare; Florile Bosforului), Vasile Carlova (Pastorul intristat).

31

47. Horia Lovinescu şi teatrul de idei. Condiţia creatorului în drama „Moartea unui artist” Drama Moartea unui artist se inscrie in randul dramelor care valorifica motivul popular al Mesterului Manole mitul sacrificiului pentru creatie, asa cum il intalnim la: Octavian Goga, Lucian Blaga. Reinterpretand motivul Mesterului Manole, dintr-o perspectiva moderna, dramaturgul subliniaza ideea potrivit careia creatia reprezinta semnul puterii omului asupra mortii si al haosului, sansa de salvare, convingerea ca arta ii asigura eternitatea. Eroul dramei, Manole Crudu, sculptor de faima mondiala, la varsta de 58 de ani se zbate dramatic intre continuarea activitatii care implica sacrificiul sanatatii sau sfarsitul acestei activitati care inseamna, de fapt, moartea totala. Conflictul se accentueaza pro-filand un erou complex si prin confruntarile cu fiii sai, Vlad si Toma; intre el si Cristina, care-i respinge dragostea; intre el si Claudia care-i refuza casatoria. Dramele sale sufletesti se vor sfarsi in momentul reluarii activitatii artistice, prin care va renaste ca pasarea Phoenix, dar aceasta-i va aduce trecerea in nefiinta, trecerea sugerata in plan mioritic, vegheata de Domnica, si ea un simbol al mitului mioritic si care face cu Manole Crudu o pereche de generatie si de detasare superioara in raport cu ideea de moarte. Fiul sau Vlad, artist, ca si Manole, nu-i intelege vocatia, luandu-l in deradere. Are loc o dura confruntare, in care Manole ii explica si-i arata schitele proiectate pentru zburatorul, ce ar urma sa reprezinte o statuie care sa sugereze saltul omului intr-un ev si care sa se inalte pana la mit. Marturisindu-i neputinta de a tine dalta in mana, incearca o colaborare cu Vlad, acesta facandu-si o ucenicie solida, onesta, trainica. Dramaturgul ii surprinde intr-o antiteza starea euforica a lui Manole si surasul inghetat care se transforma intr-un ras puternic a lui Vlad, sugerand de fapt si lupta intre generatii. Manole traieste o a doua drama sufleteasca in confruntarea cu Toma, al doilea fiu, apoi de refuzul actritei Claudia Roxan, careia ar fi vrut sa-i ofere sansa casatoriei, dupa un timp indelungat de prietenie (douazeci de ani). Claudia îl refuză, însă va ramane, pana la finalul vietii, langa Manole, ocrotindu-i singuratatea.Toate aceste situatii de viata il determina pe Manole sa se izoleze, dar nu sa se lase invins. Inchizandu-se in atelier, va modela un grup alegoric prin care va sugera propria sa spaima de moarte, incercand astfel o inaltare prin purificarea sufleteasca. Drama este si o pledoarie pentru intelepciune, echilibru, gasirea resurselor umane pentru a invinge neputinta, esecul si chiar sentimentului fricii de moarte, dar şi o dramă a creatorului.

48. Poezia „Oltul” de Octavian Goga. Comentariu literar. Tema poeziei o constituie lupta pentru dreptate socială şi libertate naţională a românilor din Transilvania exploataţi de imperiul austro-ungar. Ideea este unitatea profundă dintre poet, popor şi patrie, ca expresie a dragostei faţă de ţară. Textul este construit pe legătura dintre om şi natură, iar Oltul devine în acest context nu numai o exprimare a mitului Sfintele Ape, ci şi o întruchipare a conştiinţei naţionale. Acelaşi rol îl joacă Dunărea în Revedere de Eminescu. Oltul reprezentant simbolic al conştiinţei naţionale (haiduc, moşnege, frate, tovarăş, tată, drumeţ, răzbunător. Este romantică şi sugerarea mitului popular “Feciorii mândrei Consânzene”, fiindcă arată cine sunt de fapt cei care au această bogată

32

viaţă spirituală şi afectivă, cei care au dor, bucurie, jale, dragoste, durere, patriotism. Metaforele au un caracter de unicat: cetăţuia ta de apă/, unda căruntă/ înstrăinatul nostru tezaur/ te-a încins cu lanţuri împăratul – toate acestea dau densitate textului. Stilul lui Octavian Goga se caracterizează prin oralitate, mitizare, simbolizare, transfigurare este afetiv şi profund patriotic. Caracterul critic ca trăsătură a realismului este transformat în mânie sau în durere “Durerea unui neam, ce aşteaptă/ de mult o dreaptă sărbătoare. Astfel conceptul de lume ca univers socio-uman, esenţa programului estetic al realismului îşi lasă amprenta practic în toată creaţia lui Goga.

49. Contribuţia lui V. Alexandri la valorificarea tezaurului istoric. Scrieri de inspiraţie folclorică. Vasile Alecsandri este cel mai mare poet român de pînă la Mihai Eminescu. Vremea în care a activat şi a creat scriitorul este considerată, pe drept cuvînt, „epoca lui Alecsandri”. Alături de el, în aceeaşi perioadă, au activat pe tărîmul literaturii şi alţi scriitori de mare talent, totuşi Alecsandri este superior tuturor prin suprafaţa operei sale, prin activitatea sa de om de cultură şi om politic. Bardul de la Mirceşti a scris poezie, proză, dramaturgie şi în toate aceste genuri literare a obţinut succese remarcabile. El este primul poet în literatura română căruia îi revine meritul de a fi creat o poezie cu adevărat naţională, prin ritm şi motive. Izvorul nesecat de inspiraţie al lui Alecsandri a fost întîi de toate folclorul. Creaţia populară i-a alimentat întotdeauna poezia cu gînduri şi imagini. Desigur, scriitorul ar fi rămas un simplu imitator de folclor, dacă n-ar fi introdus în opera sa suflul vieţii contemporane, ideile care frămîntau societatea. Alecsandri interpretează folclorul în felul său, reieşind din ideile sale democratice pe care le împărtăşea. Scrierile sale reprezintă o legătură organică dintre folclor, istorie şi societate. În munţii Moldovei descoperă un izvor nesecat de folclor şi poezie orală. În acest cadru s-au născut Doinele – prima încercare a culegerii perlelor populare. Folclorul îl apropie şi mai mult de popor: astfel începe „să se constituie acea bază autentic populară şi naţională a creaţiei scriitorului, care constituie gloria şi tăria lui. Ea presupunea ceva nou în proză şi teatru: mai mult caracter naţional, mai mult realism, mai mult militantism. El a descoperit cu adevărat comorile poeziei populare şi nu numai pentru sine, dar şi pentru compatrioţii săi.” Publică Balta Albă şi tipăreşte primul volum de versuri Doine şi Lăcrămioare. Cu motivele acestea folclorice în care pătrund fie alintările, fie vigoarea baladelor, fie superstiţii tulburătoare sau de-a dreptul reminiscenţe haiduceşti, Alecsandri pune un sigiliu distinct pe hrisovul de nobile tradiţii al lirismului nostru.” Volumul a văzut lumina tiparului după cartea Poezii poporale. Balade (Cîntece bătrîneşti) adunate şi îndreptate de Vasile Alecsandri (1852).

50. Literatura română în perioada postbelică. Caracterizarea generală. Probleme şi orientări de creaţie Literatura, în special poezia basarabeană a anilor şaizeci-şaptezeci ai secolului douăzeci, s-a dezvoltat sub semnul descoperirii conştiinţei de sine, adică a „redescoperirii frumuseţilor şi puterii de expresie ale limbii române”, ale „verbului matern”. Impactul pe care l-a avut asupra ei schema ideologică impusă de realismul socialist a fost adânc şi

33

dramatic. Drama scriitorului basarabean, de altfel ca şi a celui din dreapta Prutului în perioada postbelică, a constat în neputinţa de a spune adevărul şi de a dialoga cu contemporanii. Impunerea metodei de creaţie a realismului socialist n-a reuşit însă să depărteze scriitorul de omul simplu, omul pământului şi al naturii, de grijile lui cotidiene, de durerile lui, de melodia sufletului, de doină şi amintirea strămoşilor. După o generaţie de scriitori care s-a afirmat în perioada interbelică, mulţi dintre ei menţionaţi în „Istoria Literaturii Române de la începuturi şi până în prezent” de George Călinescu: Nicolai Costenco, Liviu Deleanu, George Meniuc, Alexandru Robot, Bogdan Istru, Theodor Nencev şi alţii, generaţie care şi-a alimentat creaţia din sevele tradiţiei, dintr-o „vlagă tăinuită în ascunzişurile firii” (M. Cimpoi), urmată de o pleiadă de scriitori apărută pe urmele proaspete ale războiului, secetei şi deportărilor: Paul Mihnea, Anatol Gugel, Valentin Roşca, Petru Zadnipru, Irina Stavschi, Agnesa Roşca, Aureliu Busuioc, Iosif Balţan, la mijlocul anilor şaizeci intră în literatură „copiii anilor treizeci” (M. Cimpoi), generaţia de aur a literaturii, exponenţii căreia au fost Grigore Vieru şi Liviu Damian, Victor Teleucă şi Mihail Ion Ciubotaru, Vitalie Tulnic şi Emil Loteanu, Anatol Codru şi Pavel Boţu, Arhip Cibotaru şi Ion Vatamanu, Gheorghe Vodă şi Dumitru Matcovschi, Andrei Strâmbeanu şi Ion Bolduma, Anatol Ciocanu şi Mihail Garaz…Prin creaţia acestor scriitori poezia basarabeană se racordează la generaţia Labiş – Stănescu, pleiada basarabeană având, fireşte, de depăşit mai multe goluri şi descoperind cu mult mai târziu atât poezia lui Eminescu, cât şi cea a marilor poeţi interbelici: Blaga, Barbu, Bacovia, Arghezi… Astfel, generaţia şaizecistă readuce literatura română basarabeană în albia ei firească. Literatura basarabeană se scutură de dogme şi din acest moment urmează consecvent şi perseverent drumurile redobândirii identităţii…

51. Poezia „Gorunul” de Lucian Blaga. Comentariu literar. Poezia este inclusă în „Poemele luminii” şi este o elegie pe tema morţii. L. Blaga este un extraordinar poet al timpului, a vieţii ameninţate de moarte. Pentru el fiecare clipă este o trecere spre nefiinţă iar viaţa noastră este o „mare trecere”. Poezia „Gorunul” poate fi comparată cu balada „Mioriţa”; ceea ce le apropie este acea seninătate în faţa morţii. Seninătatea ciobanului din „Mioriţa” este o stare constitutivă, pe cînd seninătatea poetului este dobîndită prin cugetare. Discursul poetic este organizat din cîteva episoade lirice care se organizează în jurul unor cuvinte cheie: substantivele „linişte” şi „gorunule” şi verbul „îmi pare” şi adverbul predicativ „pesemne”, acestea din urmă punînd totul sub semnul ipoteticului sau a incertitudinii. Cuvîntul linişte apare în patru poziţii: a) liniştea în care auzi bătaia clopotului ca o inimă; b) „stropi de linişte/ îmi curg prin ----, nu de sînge”; c) „ de ce mă-nvinge/ cu aripi moi atîta pace”; d) „şi liniştea/ ce voi gusta-o între scîndurile lui/ o simt pesemne de acum”. Cuvîntul gorunul poate fi pus în sfera cuvintelor semantice: trunchi, scînduri, sicriu.

52. V. Alecsandri – dramaturg. Comedii şi drame, personaje reprezentative. Talent de resurse multiple , Alecsandri si-a castigat merite de seama in poezia ca si in dramaturgia si proza romaniasca. Comediile “Iasii in Carnaval” , “Coana

34

Chirita in provincie” , “Sanziana si Pepelea” si altele, drama Despot Voda sunt realizari de mare valoare. “Modista si cinovnicul”, “Creditorii”,”Farmazonul din Harlau” sunt farse sau vodeviluri usuratice. Desi debuteaza cu comedii usoare, bazate mai ales pe actiune si efecte lingvistice, a continuat cu comedii de moravuri si piese inspirate din cea mai stringenta actualitate. Ciclul despre faimoasa Chirita (Chirita in Iasi, 1850; Chirita in provintie, 1852; Cucoana Chirita in voiagiu) se bucura si azi de succes, “izbutind sa invinga vremea”. Tipurile comediei clasice sunt evident si inevitabile si in aceasta serie de comedii. Opera lui Alecsandri nu ramane insa mai putin originala. Vasile Alecsandri a avut ambitia sa zugraveasca starea sociala a vremii sale. Alte comedii de mare success: “Iasii in carnaval”(1845), in care scriitorul se amuza pe seama boierimii ruginite, speriata de perspective innoirilor sociale; “Iorgu de la Sadagura”, in care nu lipsesc obisnuitele sforarii teatrale, iar tema morala are un aspect local. Altercatia dintre Damian si Gahita inregistreaza un conflict intre generatii. Din dorinta scriitorului de a intra in regiunile literale grave, V Alecsandri va scrie drama Despot Voda care va fi jucata la treisprezece ani mai tarziu dupa prima reusita notabila in drama istorica a lui B P Hasdeu (1838-1907) Razvan si Vidra. Ultimele piese ale lui Alecsandri “Fantana-Blandanuziei” 1884 si Ovidiu 1885 cu subiecte inspirate din antichitate se pastreaza intradevar in registrul “inalt”. Caracteristicile de compozitie si de stil sunt insa aceleasi: veridicitatea dialogului, savoarea limbii, comicul jovial, diversitatea caracterologica. Rolul sau in dramaturgie este imens; el creeaza de fapt temeliile teatrului romanesc, creand un repertoriu, un public, si oferind catorva mari actori rolurile care i-au consacrat. In peste patru decenii a compus aproape 50 de lucrari dramatice in toate genurile, de la farsa si vodevil la comedie, opereta si drama.

53. Epopeia domniei lui Ştefan cel Mare în trilogia „Fraţii Jderi” de M. Sadoveanu. Romanul Fraţii Jderi a apărut între anii 1935-1942. Pentru a se informa asupra perioadei şi a cadrului istoric, de maximă stabilitate a statului moldovenesc din lunga domnie a lui Ştefan cel Mare, Sadoveanu a studiat cronicile lui Grigore Ureche şi Neculce, pe Alecsandri, pe Eminescu, pe Delavrancea. Romanul este alcătuit din trei părţi: Ucenicia lui Ionuţ - 1935; Izvorul Alb - 1936; Oamenii Măriei Sale. Tema: In acest roman Sadoveanu evocă epoca pregătirii şi a începerii luptei pentru independenţă faţă de turci, stare în care se află ţara din timpul lui Petru Aron. Viaţa feudală este cuprinsă între doi poli: hramul de la mănăstirea Neamţ - simbol al voinţei poporului de a dăinui - şi victoria de la Vaslui, din 1475, simbol al eroismului naţional. In centrul romanului se află familia lui Manole Păr Negru, care are 5 membrii: Ionuţ, Simion, Nicoară, Manole şi Cristea. Romanul se organizează pe două planuri - evenimentele domniei; evenimentele familiei Jderilor. Fara a fi personajul principal al romanului, fara a fi direct implicat în actiune, figura lui Stefan domina întreaga desfasurare epica, fiind o prezenta continua nu numai prin vorbele si faptele sale, ci mai ales prin ceea ce spun si gândesc despre el supusii sai. Portretul lui Stefan este complex: Stefan apare în mai multe ipostaze: domn, om politic,bun diplomat, om al Renasterii, tutor si iubitor de cultura. Portretul fizic este concis, alcatuit din

35

trasaturi esentiale, care sugereaza calitati morale. Portretul realizat de Sadoveanu aminteste de portretul cronicarului Grigire Ureche: Voda Stefan, calcând atunci în al patruzecelea an al vârstei, avea obrazul ars proaspat de vântul de primavara. Se purta ras, cu mustata usor caruntita. Avea o puternica strângere a buzelor si o privire verde, taioasa. Desi scund de statura, cei dinaintea sa, opriti la zece pasi, pareau ca se uita la el de jos în sus… Se vorbeste prin sate despre Maria sa ca-i om nu prea mare de stat, însa groaznic când îsi încrunta sprânceana. Sadoveanu îmbina caracterizarea directa cu cea indirecta. Din vorbele oamenilor se contureaza profilul unui domn drept, care pedepseste abuzurile si face dreptate celor multi si asupriti la fel, întemeieaza o noua ierarhie sociala, care nu se bazeaza pe avere si rang, ci numai pe merit personal. De pe astfel de pozitii democratice, domnitorul duce o politica antiboiereasca, limitând puterea marilor boieri, si pedepsind nedreptatile acestora. Personajul devine mai convingator si prin faptul ca cunoaste si momente de nehotarâre, de îndoiala. Sentimentele celor din jurul sau sunt de respect si iubire.

54. Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga. Comentariu literar. Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” a apărut în volumul „Poemele luminii” în 1919. Este o artă poetică deosebit de originală. În această poezie cu alte mijloace decît în lucrarea „Trilogia cunoaşterii” poetul arată distanţa dintre cunoaşterea paradisiacă (raţională) şi cunoaşterea luciferică (poetică). Aceeaşi ideea apare şi în volumul de aforisme „Pietre pentru templul meu”. Structura şi semnificaţii: Poezia are aspectul unei confesiuni în care poetul îşi exprimă atitudinea sa faţă de tainele universului. El optează nu pentru o cunoaştere pe cale raţională ci pentru potenţarea lor prin contemplarea formelor concrete prin care ni se înfăţişează. Întregul discurs poetic poate fi redus la următorul enunţ: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ Căci eu iubesc/ Şi flori şi ochi şi buze şi morminte”. Atitudinea de ocrotire a misterelor se justifică prin iubire. Textul poeziei are ca şi cuvînt cheie „eu” (semnifică pe poet). Întîlnim în textul poeziei o serie de opoziţii metaforice. Opoziţia dintre cele două tipuri de gîndiri este subliniată prin modul de distribuire al verbelor. Adepţii cunoaşterii raţionale „sugrumă” vraja nepătrunsului ascuns, pe cînd poetul sporeşte a lumii taină. Este foarte sugestivă comparaţia cu Luna: „şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micşorează, ci tremurătoare/ măreşte şi mai mare taina nopţii/ aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare”. Iubirea la Blaga nu are doar o funcţie sentimentală ci este şi un instrument al cunoaşterii, o cale de pătrundere a tainelor universale.

55. Activitatea culturală a lui Varlaam. Valoarea lingvistică şi literară a „Cazaniei”. Cartea romînească de invaţatura a Mitropolitului Varlam cuprinde 74 de piedeci, în care plecînd de la textul Sfintei Evanghelii, sedau sfaturi privitoar, la îndepărtarea viciilor şi patimilor, de ajutorarea aproapelui. Sunt întroduse legende hagiografice, precum cele despre sfinţii Gheorghe, Dimitrie, Petru şi Pavel, Ioan cel Nou, sfînta Paraschiva, Preluîndu-le din Cazania, traduse de Udrişte Năsturel, sau din Cayania lui Coresi. Mitropolitul lui Varlam foloseşte o limbă curăţită de

36

expresiile slave, avănd la bază limba populară, cu fraze pliine de expresii plastice, dovedind talent literar. Redăm un scurt fragment spre ilustrare: „Ce este frica războiului; Două oştistau împotrivă cu arme într-armaţi. Săbiile străluces, săgeţile acopăr soarele, sîngele se varsă pe pămîntca paraiele. Trupurile voinicilor zac ca snopii în vremea secetei.” El are un rol important în formarea limbii române literare vechi, fiindcă scrie pentru întreaga „seminţie românească”într-un stil literar. Activitatea sa este largă şi cuprinde următoarele scrieri: Cele şapte taine, Răspunsul la catehism, Pravila(1646).În cele şapte taine arată că mîntuirea se face prin ele. Se explică necesitatea unor canoane pentru diferite păcate.Cartea Răspunsul la catehism combate tezele protestante din Catehismul Luteran, tipărit în 1544 la Sibiu, pe care îl găsişte la Udrişte Năsturel. Pravila tipărită în 1646, întroduce limba română în cancelaria domnească, este o replică la Pravila, tipărită la Govora, de către Matei Basarab. Varlam reprezintă cel mai bine momentul de înfloriire a culturii din Moldovaîn timpul lui Vasile Lupu.

56. George Bacovia – program estetic şi preocupări de creaţie. Orientare simbolică. Despre G. Bacovia, Manolescu afirma ca este simbolist prin formatie, dar care îsi depaseste epoca , apartinând poeziei moderne ca unul dintre marii precursori. Implicarea simbolismului în opera lui Bacovia este evidenta, întrucât acesta recurge la: simboluri, sugestii, corespondente, muzicalitate, prozodie. Influentele resimtite în poemele sale sunt diverse: E.A Poe, Baudelaire s.a .Temele si motivele simboliste preluate de poet ar fi : conditia poetului si a poeziei, motivul singuratatii, melancolia, evadarile, natura romantica, starea de nevroza, culorile si muzica, poezia târgului, s.a. Bacovia alesese sau poate fusese el cel ales de muze sa reprezinte si sa urce la cote nebanuite simbolismul românesc. Caci în 1916 , când îi aparea volumul de debut Plumb , literatura noastra consemmna de fapt una din datele de referinta ale poeziei, cartea anuntând o individualitate lirica de necontestat. Bacovia venea cu un univers al lui, orasul provincial, stilizat în linii si culori esentiale, în tonuri de cenusiu, violet si galben. Bacovia are voluptatea mortii, a dezagregarii, a trecerii în neant si toate simbolurile poeziei sale conduc catre aceasta idee. Cel mai adesea fixarea cadrului în care îsi plaseaza simbolurile are loc toamna si iarna, cel dintâi dintre aceste anotimpuri fiind prin excelenta el însusi un simbol al mortii . Caderea frunzelor apare în plan strict vegetativ al naturii ca o eliberare, stare catre care, cazând în moarte în plan uman tinde sa ajunga si poetul. S-a spus ca poezia lui Bacovia sta sub semnul liricii simboliste franceze . Însusi poetul marturisea în 1943 ca persistenta într-o culoare a deprins-o de la francezi, îns la simbolismul era decadent cu suficient de multe note distinctive si personale care-l îndeparteaza pe poet de simbolistii din tara lui Voltaire. La Bacovia, ritmul este e dizarmonic, aproape antimuzical, datorita sincopelor, ruperilor de vers. Peisajul sau e întunecat, cu tuse îngrosate pâna la brutalitate. Ceea ce conteaza la el e decorul, halucinant pentru ca înfioara, captivant pentru ca trimite la planul dedesubt al poeziei.Poezia lui Bacovia exprima o stare depresiva specifica unui intelectual proletar , cu o structura sufleteasca ultrasensibila , de aceea poate fi încadrata si în directia simbolismului depresiv. Universul poeziei bacoviene este

37

ca o cupola de plumb sub care domneste nelinistea, spaima de nefiinta , de izolare.

57. Poemul „Un spic în inimă” de L. Damian. Comentariu literar. De numele lui Liviu Damian se leagă în mare măsură efortul de intelectualizare a liricii române din Republica Moldova şi tendinţele ei spre modernitate. Liviu Damian este autorul plachetei de versuri Darul fecioarei, urmată mai tîrziu de operele Sunt verb, Inima şi tunetul, Coroana de umbră.Liviu Damian proiectează de la bun început o contemplare lăuntrică a unor fapte neordinare pe care le condamnă cu o incertitudine melancolică de rebel. În poemul Un spic în inimă, o realizare notorie a literaturii basarabene, sînt luate în dezbatere probleme actuale ale contemporaneităţii a căror rezolvare are loc prin prisme unei concepţii populare. Munca, pîinea, spicul, imagini des întîlnite în poezia tradiţională, sînt de geneză folclorică şi pe lîngă înţelesul lor concret mai poartă în viziunea artistică a lui Liviu Damian o rezonanţă simbolică, ele exprimă anumite criterii fundamentale de viaţă, contribuie la dezvăluirea unor ample semnificaţii etice. „Unitatea dintre bine şi frumos, setea de puritate şi rostul suprem al creaţiei”, demnitatea umană, omenia şi solidaritatea – toate acestea alcătuiesc acel univers artistic de valori depistate în poemul Un spic în inimă. Sursa folclorică alimentează poemul şi atunci cînd autorul exprimă anumite semnificaţii filosofice sau ia în discuţie fraternizarea omului cu natura. Atitudinea lui Liviu Damian faţă de natură, modul în care o transfigurează în operă este de o valoare incontestabilă. Poetul percepe legătura mitică dintre om şi natură ca o temă veşnică, ca un izvor inepuizabil de reflecţii lirice. În scrierile lui L.D. natura este integrată în concepţia etică despre contemporaneitate, fiind relevată în corelaţie cu progresul tehnic, cu ritmurile rapide ale urbanizării. Autorul infiltrează elementul folcloric în sfera unor probleme ecologice cu deschidere la un mesaj actual. Autorul dezvăluie în poem „posibilele greşeli” pe care le poate comite omul în natură. Liviu Damian lansează o chemare insistentă către contemporani: să fie vigilenţi, să nu piardă sufletul, venind în contact cu natura, să poarte mereu în inimă rostul pămîntului şi preţul pîinii. Filonul folcloric transpare prin sacralizarea pîinii şi a omului cu spic în inimă, prin permanentizarea comuniunii spirituale cu natura.

58. M. Costin – reprezentant al direcţiei savante a istoriografiei române. Arta descrierii şi naraţiunii. A trait si a invatat pana la 20 de ani in Polonia. Cunoaste antichitatea greco-latina, este unul din primii reprezentanti ai umanismulu romanesc, prin respectul fata de om, dragostea de patrie si de limba, interesul constant pentru originea poporului roman, incercarea de acrea opere literare. Poemul filozofic "Viata lumii", o meditatie asupra trecerii necontenite a timpului, ii demonstreaza vocatia de scriitor. Miron Costin continua "Letopisetul Tarii Moldovei" lui Ureche, descriind istoria romanilor intre 1594-1661, si avand in efigie personalitatea lui Vasile Lupu. Intentia cronicarului nefiind pe deplin satisfacuta, el si-o realizeaza spre sfarsitul vietii, in "De neamul moldovenilor, din ce tara au iesit stramosii lor"; lucrare, insa, neterminata. Cronicarul a lasat un numar insemnat de

38

lucrari istorice si poeme, in limba romana si polona, dar poate ca nicaieri personalitatea lui Miron Costin nu iese in evidenta ca in "Predoslovia" la "De neamul moldovenilor", marturisire dramatica a unui carturar patriot, care nu a putut suporta "ocarile" aduse acestui neam "de o seama de scriitori". Indignarea lui se indreapta impotriva unor copisti ai cronicii lui Ureche, mai ales impotriva lui Simion Dascalu, "om de multa nestiinta si minte putina", care afirmase ca moldovenii ar provenii, chipurile, din talharii de la Roma exilati pe teritoriul Daciei. Astfel, textul are un caracter polemic capata pe alocuri accente pamfletare. Cel care trebuie sa raspunda in fata viitorului: "eu voi da seama de ale mele , cate scriu". In "Predoslovie" gasim atitudini si trasaturi ca: patriotismul, preocuparea pentru originea noastra romanica, convingerea ca romanii trebuie sa iasa din adancul nestiintei, constiinta ca scrisul e dator sa slujeasca adevarul, fiind un act de responsabilitate istorica, increderea in forta educativa a istoriei, sentimentul unei continuitati a efortului de "a scoate la stirea tuturor" istoria poporului roman.

59. Fenomenul literar interbelic. Premize, curente, orientări După primul război mondial ziare cu pagină literară şi reviste literare sporesc la număr. “Viaţa românească care apare în 1906 la Iaşi dezvoltă curentul literal cunoscut sub numele poporanism. Dintre scriitori de la “Viaţa românească” amintim pe Mironescu, Sadoveanu, Topîrceanu, Ionel Teodoreanu şi alţii. Modernismul denumeşte tendinţa inovatoare într-o anumită etapă a unei literaturi, apare în literatura secolului al XX opunându-se tradiţionalismului proclamând noi principii creaţiei. Tendinţa modernistă susţine: trecerea de la o literatură cu tematică rurală la una de inspiraţie urbană, cultivarea prozei obiective, evoluţia poeziei de la epic la liric şi a prozei de la liric la epic. În literatura română Eugen Lovinescu teoretizează asupra modernismului în revista “Sburătorul” şi în cenaclul cu acelaşi titlu. Obiectivele grupării erau: promovarea tinerilor scriitori, imprimarea unei tendinţe moderniste în evoluţia literaturii române. Primul obiectiv s-a realizat prin lansarea unor nume ca Ion Barbu, Camil Petrescu, Ilarie Voronca, George Călinescu, Pompiliu Constantinescu. Eugen Lovinescu îşi dezvoltă concepţiile sale moderniste în lucrările Istoria civilizaţiei române moderne şi Istoria literaturii române contemporane. Prin tradiţionalism se înţelege continuarea vechilor curente tradiţionale preluându-se ideea că istoria şi folclorul sunt domeniile relevante ale specificului unui popor. Revista tradiţionalistă este “Gândirea” încurajează scriitorii tradiţionalişti, ce au căutat să surprindă în operele lor particularităţile sufletului naţional prin valorificarea miturilor autohtone a situaţiilor şi credinţelor străvechi. Scriitori Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, iar dintre prozatori Cezar Petrescu, Mateiu Caragiale şi dintre dramaturgi Adrian Maniu şi Lucian Blaga. La “Revista fundaţiilor regale” care apare lunar la Bucureşti în 1934-1945 şi 1945-1947, au colaborat Tudor Arghezi, Gala Galaction, Ion Barbu, Hontensia Papadat Bengescu Avangardismul european are ca punct de plecare curentul nou conformist numit dadaism. Dadaiştii îşi exprimau dispreţul faţă de o lume incapabilă să oprească barbaria şi crima. Ei cultivau antiliteratura, antimuzica, antipictura, ajungând în domeniul absurdului. Din acest curent decurg curentele de avangardă: constructivismul şi suprarealismul. Constructivismul

39

românesc s-a grupat în jurul revistei “Contemporanul” colaboratorii ai revistei pe scriitorii Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu. Suprarealismul a fost teoretizat şi practicat la revistele “Alge” şi “Urmuz”. Suprarealismul urmărea prin programul său pătrunderea artei în planul inconştientului, al visului, al delirului în care spaţiile umane scapă controlul conştientei, colaboratori Aurel Baranga, Saşa Pană şi chiar Tudor Arghezi.

60. „Moartea căprioarei” de N. Labiş. Comentariu literar. Poezia "Moartea caprioarei" se proiecteaza pe fundalul secetei cumplite de dupa al doilea razboi mondial, care transforma peisajul terestru, vazut prin ochii unui copil stapanit de foame, in unul cu aspect desertic, selenar, de pe care se inalta flacari infernale: "Seceta a ucis orice boare de vant./ Soarele s-a topit si a curs pe pamant./ A ramas cerul fierbinte si gol./ Ciuturile scot din fantana namol./ Peste paduri tot mai des focuri, focuri,/ Danseaza salbatice, satanice jocuri." Drama eului liric se declanseaza in momentul in care se anunta vanatoarea initiatica, prin care baiatul se va maturiza in mod cu totul neasteptat. Copilul traieste o coplesitoare experienta, orientata in sens initiatic prin multiple elemente ale poeziei. Senzatia este de lume suprareala, cu semne ce pregatesc gradat, cu minutie, punctul culminant, dramatic, al vanatorii rituale, mitice. Natura, prefigurand momentul sacrilegiului "oprit de lege si de datini", devine, in sufletul copilului, in corelatie cu acest taram pustiit, peisaj interior, care se extinde, prin proiectie empatica, asupra intregului decor din afara: "Spun tatei ca mi-i sete si-mi face semn sa tac./ Ametitoare apa, ce limpede te clatini!// Ma simt legat prin sete de vietatea care va muri/ La ceas oprit de lege si de datini." Scena sacrificiului se răsfrânge dureros în sufletul copilului, “Dar legea ni-i desarta si straina/ Cand viata-n noi cu greu se mai anina,/ Iar datina si mila sunt desarte,/ Cand soru-mea-i flamanda, bolnava si pe moarte." Realitatea cruda a vietii determina aceste actiuni disperate de supravietuire ale individului, ca o necesitate de a ucide pentru a nu muri, intr-un lant trofic al existentelor ce se succed intr-o ordine prestabilita de un destin necrutator. Poemul se încheia cu versurile ce vin să confirme încă o dată starea copilului “Mi-e somn, ce îmalt e focul/ Şi codrul, ce adânc/ Plâng, ce gândeşte tata/Mănânc şi plâng. Manânc.

61. Dosoftei. Activitatea culturală „Psaltirea în versuri” - primul text religios realizat artistic. Dosoftei are ca model pe Ian Kochanowski,care tradusese psaltirea in limba polonă.Traducerea Psaltirii i-a cerut multă munca, fiindca o prelucreaza cu ritmul, rima, metrica poeziei populare şi da o culoare de specific naţional temelor biblice. Face efortul de a adapta l-ba româna la limbajul poetic şi dovedeşte capacitatea l-bii rom. pentru o activitate literară. El face paşi importanţi pentru introducerea l.rom.in oficierea cultului creştin ortodox.Imaginile folosite creeaza o stare afectiva pentru receptarea mesajului religios.Unii Psalmi, in urma versificatiei populare, au pătruns în colinde ,in cintecele de stea. Pentru talentul sau lit. este considerat primul poet cult din lit. noastra. Vieţile Sfintilor cuprinde,in prima parte, legende referitoare la Domnul Isus ,la Maica Domnului,la

40

apostoli.In partea a doua se cuprind legende ale martirilor şi asceţilor ,legendele sfintilor Alexei ,Eustaţiu,a celor şapte coconi din Efes,a sfintei Tecla.

62. Aspecte ale vieţii româneşti în romanul „Moromeţii” de M. Preda. Destinul lui Ilie Moromete. Apare în 1955 şi este un roman de inspiraţie din tradiţia rurală, cu o viziune modernă asupra lumii satelor. Scriitorul conturează dramatismul satului românesc, dispariţia ţărănimii tradiţionale, mişcarea acestora către alte surse existenţiale, un sat total restructurat. Acţiunea începe cu trei ani înaintea celui de al doilea război mondial, în satul Siliştea- Gumeşti, din câmpia Dunării. Moromeţii este romanul unei familii, desfăşurarea epică se realizează în jurul tatălui şi a fiului. Capitolele cărţii urmăresc şirul muncilor agricole, de la începutul verii până toamna tâtziu, făcând defapt o monografie a satului. Familia se compunea din Ilie Moromete, tatăl, venit în căsătoria a doua cu trei băieţi - Paraschiv, Nilă şi Achim. A doua soţie, Catrina, aduce în căsătorie pe fiica sa Maria. In urma căsătoriei se nasc Niculae, Tita şi Ilinca. Conflictele din familie se iscă datorită concepţiilor diferite a pesonajelor în conjunctura istorică în care sunt plasaţi. Tăierea şi vinderea salcâmului este primul semn al declinului familiei Moromete. Din acest moment Moromete se schimbă, arată ca doborât de o boală, „mergea cu fruntea în pământ, nici încet, nici grăbit şi nu se uita nicăieri”. Dispreţuit şi părăsit de băieţi, măcinat de disensiunile familiei, simte că lumea din jurul să a devenit o capcană. Deci nu mai este el. Trei ani mai târziu izbucneşte războiul. Volumul al doilea prezintă eşecul familiei. Figura centrală este tot Ilie Moromete şi fiul să Niculae. Prin Niculae autorul semnalează schimbările ce se vor produce În anul când începuse războiul Moromete reuşise să se refacă economic. Se duce după băieţi la Bucureşti, încercând să le convingă să se întoarcă în sat. Paraschiv era sudor la tramvaie, Nilă era portar la un bloc, iar Achim se ocupa de comerţ într-un chioşc alimentar. Deşi locuiau înt-o odaie strâmtă şi mizeră, băieţii nu vor renunţa la traiul de oraş. Incercarea lui Moromete de aşi reface familia izvoreşte din dragostea lui pentru copii, pentru casa lui, care era sensul vieţii sale. Dizolvarea familiei continuă prin moartea lui Nilă în lupta de la Cotul Donului. Paraschiv moare de o boală de piept, numai Achim se va descurca în comerţ. La bătrâneţe Catrina îl părăseşte şi se mută la fata ei din prima căsătorie. Moromete rămâne doar cu fata cea mică şi câţva prieteni noi. Autoritatea lui în sat scade, oamenii nu-l mai ascultă. În perioada anilor 1950 când satul românesc este desfigurat de evenimentele istorice. Problema cotelor ce trebuiau date obligatoriu la stat, înfiinţarea colectivelor, aduc o lume nouă în sat, aduc inflaţia, foametea, aduc o profundă schimbare şi o serie de tragedii în viaţa ţăranului. Apar şi la sat intrigile mărunte pentru a se obţine nişte avantaje nemeritate. Niculae, pasionat de învăţătură, devine activist de partid şi este trimis la raion să supravegheze secerişul şi predarea cotelor către stat. După o serie de conflicte ce se întâmplă în sat între ţărani, Niculae este destituit din funcţia de activist de partid, îşi continuă studiile şi devine inginer horticultor. Se va căsătorii cu o asistentă medicală, Mărioara lui Adam Fântână. Ultimele capitole narează moartea lui Ilie Moromete, bătrân aproape de 80 de ani. Chipul bătrânului este conturat de cuvintele Ilincăi „împuţinat la trup, avea slăbiciunea de a rătăci în

41

neştire, cu ciomagul în mână”. In ultimele cuvinte ale este cuprins crezul vieţii sale: „Domnule.... eu totdeauna am dus o viaţă independentă”.

63. Poezia „În dulcele stil clasic” de „N. Stănescu. Comentariu literar. Poezia “În dulcele stil clasic“ a apărut în volumul cu acelaşi titlu în 1970. Are aspectul unei jelanii de iubire în stilul lacrimogen al poeţilor Văcăreşti. Secvenţele textului urmăresc evoluţia “idilei“, de la momentul apariţiei “domnişoarei“ la clipa revelaţiei, la formularea “idealului“ poetic şi la revenirea în starea expectativă. Ultimul vers, rupt din versul poemului, se transformă într-o frază “axiomatică“ de fixare a stării de “dor“ perpetuu, specifică poetului. Primul vers, ilustrează menirea originală de concepere a relaţiei obiect-calitate, proprie autorului:“ Dintr-un bolovan coboară/ pasul tău de domnişoară/ Dintr-o frunză verde-pală/ pasul tău de domnişoară“. Prima secvenţă se transformă într-un ritual de oficiere a întîlnirii între eul poetic şi univers, între relativ şi absolut. Secvenţa următoare cuprinde momentul de mazimă tensiune lirică:“ O secundă, o secundă/ eu l-am fost zărit în undă/ El avea roşcată fundă/ Inima-încet mi-afundă“. Conştient de unicitatea clipei trăite poetul reduce comunicarea la cea mai simplă formă, susţinînd-o stilistic prin repetiţie. Senzaţia este de contiunuă coborîre, de apăsătoare tristeţe:“ Inima-încet mi-afundă“. Poetul plasează accentul tragic pe substantivul “inimă“ pentru a obţine perceperea durerii în afară spre “sine“. Secvenţa a treia surprinde poetul redus la condiţia de victimă a propriei iluzii, după o afirmaţie ce îi aparţine “aici” şi “afară” la cumpăna dintre gînd şi cuvînt:” Mai rămîi cu mersul tău/ parcă pe timpanul meu/ blestemat şi semizeu/ căci îmi este foarte rău”. Condamnat la solitudine, el percepe viaţa ca o stare de “boală” sub semnul dorului de moarte. Ultima strofă este o gravă meditaţie pe tema scurgerii ireversbile şi inutile a timpului, dublată de sancţionarea nimicirii omeneşti:” Stau întins şi lung şi zic/ Domnişoară, mai nimic/ pe sub soarele pitic/ aurit şi mozaic”.

64. Ion Neculce – ultimul mare cronicar român. Valoarea literară a „Letopiseţului Ţării Moldovei”. Istoriografia şi umaniştii au adus o contribuţie importantă în formarea bazelor literaturii noastre naţionale. Ion Neculce este scriitorul care face trecerea de la naraţiunea istorică la povestirea literară propriu-zisă. De fapt, acesta este primul nostru povestitor. El a scris Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija Vodă pînă la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat. Lucrarea de căpetenie a lui Neculce - în afară de compilarea cronicilor anterioare - este Letopiseţul ţării Moldovei de la Dabija Voda până la domnia lui Constantin Mavrocordat . Cuprinde evenimentele din 1662 până la 1743, la care a fost mai totdeauna părtaş sau le-a cunoscut de aproape.În prefaţă ne spune că până la Duca-Vodă s-a slujit de diferitele izvoare ce a aflat pe la unii şi alţii, "iar de la Duca-Vodă cel bătrân înainte până unde s-o vedea, la domnia lui Ion Vodă Mavrocordat, nici de pre un izvor a nimănui, ce am scris singur dintru a mea ştiinţă ". Letopiseţul este precedat de câteva file ce poartă titlul: "O seamă de cuvinte ce sunt auzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni şi în letopiseţe nu sunt scrise...". Aci se cuprind o sumă de tradiţiuni relative la diferiţi domni şi care au format subiectele legendelor şi poemelor din literatura noastră modernă,

42

precum: Daniil Sihastru de Bolintineanu, Aprodul Purice de Negruzzi, Altarul mănăstirii Putna de Alecsandri, Cupa lui Ştefan de Bolintineanul, Dumbrava roşie de Alecsandri, Visul lui Petru Rareş de Alecsandri ş.a. Se poate zice că el e cel mai literat din toţi cronicarii Moldovei. El ştie foarte adesea să găsească cuvântul just pentru a zugrăvi o situaţie sau pe un om. Stilul lui nu e bombastic, ca al analiştilor ce scriau slavoneşte, ci dimpotrivă simplu şi, prin aceasta, foarte atrăgător. Epitetul bine găsit are câteodată valoare artistică. Cine vrea să afle modele de stil din cronicarii moldoveni, trebuie să caute în primul rând în Neculce, apoi în Miron Costin şi Grigore Ureche. Aproape toţi domnii, despre care vorbeşte în cursul cronicii sale, au câte un scurt portret sau câte o caracteristică. De la el aflăm că Dumitraşcu Cantacuzino, Constantin Cantemir, Antioh Vodă (1695-1700). E interesant să observăm imparţialitatea cu care vorbeşte despre Dimitrie Cantemir, pe care-l iubise într-atât încât plecase cu dânsul din ţară. Când ajunge la domnia acestuia, aminteşte purtarea rea ce avusese în timpul domniei lui Antioh.. Dar nu nu numai pe indivizi îi plăcea lui Neculce să-i caracterizeze, ci şi grupurile, naţiunile (psihologia socială nu-i era străină). Despre tătari ne spune că sunt lupi apucători, iar despre greci are un faimos pasagiu, din care reproducem aci câteva rânduri: «La grec milă, sau omenie, sau dreptate, sau nevicleşug, sau frica lui Dumnezeu, nici unele de acestea nu sunt. Numai când nu poate să facă rău se arată cu blândeţe, iar inima şi firea tot cât ar putea este să facă răutate». Ceea ce contează în cronica lui Neculce este oralitatea extraordinară a autorului, care dă o anumită familiaritate evenimentului istoric. Neculce este primul nostru mare povestitor moldovean, anticipând apariţia lui Creangă.

65. Revigorarea elementului liric şi „lupta cu inerţia” în creaţia lui N. Labiş. În 50-60 este marcat de semnele unei revigorari spirituale,care are loc pe ambele maluri ale Prutului Apariţia lui Labiş ,cu poezia postbelică a determ inat scoaterea din impas a lit-rii.N.Labiş a rupt răgazurile dogmei ,inerţiei mediocrităţii.El – un deschizător de drumuri în poezia postbelica.El a adus revigorarea lirismului. După spusele lui Călinescu,N.Labiş, a acordat contemporanietăţii a patra dimensiune – lirismul. Pe urmele lui N.Labiş au mers o intreaga pleiada de poeţi.N.Labiş-student an. 2,moare in accident de tramvai.Cărţi- ,,Primele iubiri,,;,,Lupta cu inerţia,, Programul sau a fost preluat de N. Stănescu,M.Sorescu,A.Blandiana,Şt.A.Doinaş. Şt.Bitan - autorul eseului,,Labiş,albatrosul ucis,, a formulat:,,întreaga poezie de idei ,ce s-a impus în ultima vreme în lit. rom. contemporană ,descinde din Labiş,, .În acest sens A.Blandiana afirma,,între poezia lui Labiş şi cea a generaţiilor de poeţi,există nu numai o rudenie de sînge ,dar şi o continuitate dialectica,,

66. Poezia „Imnul Putnei şi a lui Ştefan cel Mare” de I. Alexandru. Comentariu literar. Pentru prima etapă a creaţiei lui Ioan Alexandru, marcată de debutul cu volumul Cum să vă spun şi Vămile pustiei / Poeme Ciclul vast al "Imnelor", inaugurat de Imnele bucuriei si continuat cu Imnele Transilvaniei, Imnele Moldovei, Imnele Tării Românesti, Imnele iubirii, Imnele Putnei, Imnele Maramuresului, se constituie într-un capitol aparte al liricii lui Ioan Alexandru, nu

43

lipsit totusi de punti de legătură cu ceea ce scrisese el înainte. Elementul confesiv aproape dispare si apar marile înscenări mitologic-biblice, încadrate istoric. Religiosul şi nationalul, prezente şi înainte în poezia lui Ioan Alexandru, dobîndesc acum o mare pondere, în desfăsurări proiectate pe uriase panouri. Cu privire la Imnele Transilvaniei, criticul literar Mircea Tomuş arăta că tot «ce este mai valoros în noua carte a lui Ioan Alexandru este imaginea unei Transilvanii dramatice, pe chipul căreia însemnele unei sublime frumuseţi stau alături atât de firesc încât se resimte comunicarea de adâncime”. Autorul a conturat în imne un univers rustic aspru, cu dealuri şi munţi bolovănoşi, expresie a dramatismului conţinut, dar şi a unei substanţe cu duritate de cremene, cu vegetaţie frustă, rodind atâta frumuseţe câtă amară esenţă, populat de un soi aparte de oameni. Pentru imnele sale Alexandru a fost considerat de contemporanii săi un cântător zelor al vetrei strămoşeşti, astfel transmiţân durmaşilor dragostea de patrie de neam, de tot ceea ce simbolizează naţiunea românească.

67. D. Cantemir – personalitate ilustră a culturii naţionale europene. Dimitrie Cantemir este considerat unul dintre cei mai erudiţi umanişti, el s-a situat cu mult deasupra cărturarilor vremii în care a trăit. O mare pasiune pentru cercetare a fost ajutată de contactul cu cărturarii de excepţie, de şederea la Curtea Otomană în timpul căreia a avut privilegiul descoperirii unor înalte valori universale. Dimitrie Cantemir este autorul operelor: Viaţa lui Constantin Cantemir, Descrierea Moldovei, Istoria ieroglifică. Istoria ieroglifică este o lucrare alegorică (un fel de fabulă de vaste proporţii) ce propune o întreagă epocă (înc. sec. al XVIII-lea) sub semnul luptei dintre Inorog şi Corb, dar de fapt pătrunzînd epoca respectivă în toate sensurile sale. „Semnele” (hieroglifele) esenţiale ale lui Cantemir sînt animale care simbolizează rivalitatea dintre familia Cantemir şi cea a lui Brîncoveanu, cu prelungire către expunerea relaţiilor dintre două ţări – Moldova („Ţara Patrupedelor”) şi Muntenia (Ţara Păsărilor).Acţiunea propriu-zisă a operei este relativ simplă: „Corbul (Brîncoveanu) vrea să-şi extindă influenţa şi asupra Moldovei şi pune la cale urmărirea Inorogului (D.Cantemir). După cîteva situaţii aventuroase, Inorogul este trădat de ai săi, este prins şi închis. Finalul va anunţa eliberarea lui.Dar o asemenea acţiune îi permite lui Cantemir să pătrundă realitatea politică a epocii şi nu doar din Moldova şi Muntenia(cu încrîncenata luptă pentru putere, cu aplecarea spre condiţia umilă a poporului etc), ci şi din Imperiul Otoman. Spre exemplu, se prezintă o impresionantă alegorie care vizează posibila descreştere a aceastuia: un uriaş cazan care fierbe sub flăcările revoltelor populare şi care foarte curînd ar putea da pe dinafară.Destul de greoaie la lectură, „Istoria ieroglifică” are în partea finală şi un prim glosar al nostru, căci autorul ei a bănuit greutatea înţelegerii „hieroglifelor sale” şi le-a dat anumite explicaţii. Autorul foloseşte ca procedeu literar prezentarea vieţii omeneşti sub formă de povestire din lumea animalelor.

68. Motive şi aspecte existenţiale în creaţia Anei Blandiana. Mit şi realizare poetică. (n. 25 martie 1942, Timişoara) este pseudonimul Otiliei Valeria Coman, o poetă şi o luptătoare pentru libertate civică contemporană din România. Înainte de

44

revoluţia din 1989, faimos disident şi apărător al drepturilor omului, a avut curajul să-l înfrunte prin declaraţii publice în interviuri acordate postului Europa Liberă şi unor publicaţii străine direct pe dictatorul Nicolae Ceauşescu. În complicatul process de devenire AB pune accentual pe factorul conştiinţei creatoare, actualitatea problemelor de viaţă, ceea ce îi permite să condeseze propriile sale dureri cu trăirile şi durerile poporului. Prima carte de versuri (1964) este văzută de critici ca indentificarea eului poetic cu spiritual colectiv Volumul “Persoana I plural” semnifică un manifest de atitudine civică şi în acelaşi timp o autobiografie lirică. Vol II “Călcâiul vulnerabil” dovedeşte că AB poate scrie versuri mai puţin explosive, orientate spre câteva aspect existenţiale ale vieţii umane. Facture temelor din creaţia poetei sunt de semnificaţie mitico-metaforică, Manolescu considerând-o cea mai valoroasă poetă a ultimilor decenii şi un glas liric cu un puternic ecou asemănător cu cel al Magdei Isanos. La AB modul artistic este complicat, oscilează între curentele europene şi modernism, mai bine zis este marcată de neomodernism, neoromantism şi expresionism

69. Poezia „Mioriţa” de N. Labiş. Comentariu literar. Mioriţa este o parafraza a baladei pop.Mioriţa,avînd ca tema motivul comuniunii dintre om şi natura.ideea este ca destinul naţional tragic al poporului rom.,dă sens şi valoare creaţiei lit.:Pe-un picior de plai...Poetul este un căutător al specificului naţional.El cauta sa preia metafore,idei poetice din textul baladei pop.:preia versuri,imagini,simboluri ,dar in acelaşi timp îşi exprima propriile sentimente de tristeţe,trairi..transformînd poezia dintr-o elegie a destinului tragic al pastorului mold.,într-o elegie a poetului însuşi.Poezia este o iniţiere în tainele destinului,poetul este pastorul simbolic. Motivul maicuţei batrîne ,care va fi reluat in Scrisoarea mamei ,este edificator pentru sfirşitul timpuriu tragic al poetului.La fel ca şi păstorul din Mioriţa ,Nicolae Labiş,este ,,El,cu ochi ca mura,tras ca prin inel...Diferenţa este ca s-a schimbat contextul social ist.De aceea ,daca pentru maicuţa batrîna din balada îi era dat sa-l caute mereu,pentru maicuţa batrina a lui Labiş vestea uciderii fiului ei a fost la fel de dura şi prefigurată parca de versurile:,,de ce fugi pe cimpuri,dupa ce chemari?/Despletit ţi-i parul,alba vilvataie/Vezi,de vînturi dusă,s-a topitsub zari/Mioriţa lae,bucalae...,,

70. B. P. Hasdeu – savant, folclorist, scriitor. Conflicte şi caractere umane în drama „Răzvan şi Vidra”. Reprezentant al gandirii stiintifice umaniste, insetat de cunoastere si creatie, el a deschis drumuri in filologie, folcloristica, istorie, asezand cercetarea acestor domenii intr-un cadru care nu se va schimba multa vreme. A fost initiatorul a numeroase reviste si ziare: "Romania" "Foaia de istorie romana", "Foaia de istorie si literatura", "Lumina", "Arhiva istorica", , "Traian", "Columna lui Traian", "Revista noua" s.a. Principalele sale lucrari, concepute initial in dimensiuni uriase, au ramas, din pacate, neterminate. Cu toate acestea Hasdeu poate fi considerat parintele filologiei romanesti moderne. Ca istoric, este autorul monografiei "Ioan-Voda cel Cumplit", evocare a unui destin dramatic din trecutul nostru, ce impune prin curajul si demnitatea sa. Lucrarea "Istoria critica a romanilor", proiectata in cel putin cinci volume, a aparut numai intr-un volum si

45

partea intai din cel de-al doilea, fiind o ampla sinteza a istoriei si civilizatiei romane. In creatia dramatica a lasat comedia "Trei crai de la Rasarit" si drama "Razvan si Vidra", prima drama romantica de inspiratie istorica, este o viziune pasoptista asupra trecutului. Proiectat pe fundalul socio-politic al veacului al XVI-lea, Razvan, ţigan rob eliberat, urca treapta cu treapta spre devenirea sa: este mai intai ofiter de haiduci, apoi ofiter in armata leseasca, hatman si in final domn. Lupta impotriva prejudecatilor epocii, constituie principalul element al conflictului dramatic de esenta estica si psihologica, la care se adauga cel social. Razvan, personajul principal, este construit in viziune populara, ca un luptator legendar pentru dreptate, suferinta personala topindu-se in razvratirea sociala. Ca erou romantic, el este structurat contradictoriu, inzestrat cu calitati de exceptie. Astfel, el este generos, modest, are sentimentul responsabilitatii, dragoste de semeni, sete de libertate, dezaprobare fata de stapanitorii haini pe care ii uraste, are spiritul datoriei, o iubire patimasa pentru Vidra, si un patriotism fierbinte; slabiciunea pentru putere si marire, sub influenta Vidrei, duc la caderea fulgeretoare cu sentimentul inferioritatii rasiale. Hasdeu imbogateste literatura romana cu un personaj feminin de referinta, reflecand ideile inaintate ale autorului. Vidra este un personaj complex, viguros, o femeie voluntara, ambitioasa, cu gustul maririi, ea infrunta energic prejudecatile sociale si de rasa.

71. Mitul labirintului în romanul „Noaptea de sânziene” de M. Eliade. Noaptea de Sanziene" (aparut la Paris, mai intai in limba franceza in anul 1955, apoi in romaneste in 1970) este un roman mitic, structurat ca nuvelele de mai mica amploare, pe o schema in care scenariul temporal al lumii este cunoscut inca de la inceput. Mircea Eliade opereaza aici cu un simbolism al radacinilor arhetipale ale omului, prin constructia unei perspective ireale chiar in mijlocul realului celui mai concret. În după amiaza zilei de 23 iunie 1936, ziua solstiţiului de vară, altfel zis Sânzienele, Ştefan Vizirul, soţul Ioanei, pe care o iubeşte din tot sufletul, simte inima bătându-I cu o putere deosebită şi este stăpânit de o dorinţă irezistibilă de a revedea locurile copilăriei sale din pădurea Băneasa. Venind acolo, personajul se întâlneşte cu o tânără frumoasă pe nume Ileana, de care se îndrăgosteşte atât de tare cum nu a mai bănuit vreo dată că ar fi în stare. El continuie să-şi iubească soţia, dar unele adevăruri le ascunde acum de ea. Obsedat de dragostea pentru Ileana, el o caută mereu, o găseşte pentru puţin timp şi pe urmă iarăşi se despart, ca după aceea să o caute neîncetat. Ileana este pentru el o ursită a sorţii, fără de care viaţa nu are sens, este visul lui, fantoma fericirii. Între timp moare soţia lui şi Viziru o întâlneşte pe Ileana la Paris (într-o pădure asemănătoare celeie de la Băneasa). Întâlnirea lor are loc peste 12 ani şi Ştefan Vizirul hotărărşte să nu o mai lese să dispară de această dată (cifra 12 este simbolul derulării ciclice spaţio-temporală a Universului, de obicei în aceste spaţii potrivit mitologiei de unde ai pornit acolo ajungi). Însă amândoi iubiţii mor într-un accident, acreditând astfel ideeea irealizării cuplului ideal pe pământ, a împlinirii viselor omeneşeti doar în vis, în imaginaţie. Romanul redă crâmpei antologice a terorii rebeliunii legionare şi vremurile tulburi postbelice. Întreaga operă conţine realitatea autohtonă, cu fapte familiar a acolor cumpliţi ani.

46

Romanul conţine elemente fantastice, stranii, fabuloase, introduce în mod firesc în ţesătura realistic cu nuanţe umoristice.

72. „Rapsodii de toamnă” de G. Topârceanu. Comentariu literar. În prima jumătate a secolului XX, G.Topîrceanu apare ca unul din cei mai reprezentativi pictori în versuri ai naturii. Rapsodiile, care constituie un panou decorativ în mişcare, cu discrete implicaţii parodistice, întrunesc diverse peisaje de natură şin demonstrează talentul de pastelist al lui Topîrceanu. În rapsodii s-au unit într-o îmbinare fericită: sinceritatea, simplitatea, sensibilitatea, lirismul ce se emană din exasperare, din interiorizări halucinatorii, din tristeţe şi umor, din adierea vîntului, căderea ninsorilor şi zborul păsărilor. Rapsodiile conţin peisaje de natură de o deosebită frumuseţe şi naturaleţe. Titlurile poeziilor dovedesc că Topîrceanu s-a oprit asupra tuturor anotimpurilor: „Rapsodii de toamnă”, „Rapsodii de primăvară”, „Rapsodii de vară”, „Noapte de iarnă”. Marca caracteristică a creaţiei lui Topîrceanu este pedominarea elementului naturii. Coborîrea toamnei de la înălţimi de şes este realizată magistral în „Rapsodii de toamnă”. Poezia conţine cinci tablouri, care crează impresii prin fineţea observaţiei, prin plasticitatea expresiei şi nota umoristică. Numai ultimul tablou este străbătut de tristeţe. Interesul pentru soarta gîngăniilor în perspectiva iernii îşi are şi noutatea lui.Văzute în paralelism cu existenţa umană, micile vieţuitoare solicită duioşie. Toamna fusese mult timp cîntată sub aspectul pitorescului. Poetul observă de astă dată şi latura gravă, relevînd suferinţele neluate în seamă. Fiecare personaj trece în prim-plan pentru scurt timp, toamna răspîndeşte o nelinişte progresivă: coţofana e o persoană fără „ocupaţie”, alarmistă, gata să dea proporţii oricărui amănunt, bîtlanul băştinaş în mlaştină „aruncă veşti stranii”, vrăbiile sînt gureşe, lăstunul îşi descoperă talentul de orator, broscoii sunt mucaliţi, leşiţile se văicăresc fără motiv. Poezia peisajistică joacă un rol important în opera lui Topîrceanu. În majoritatea poeziilor autorul pune accent pe peisaj, aducînd în prim-plan frumuseţea feerică a naturii şi transformările ei permanente.

73. „Esopia” – o culegere de istorioare anecdotice cu semnificaţii moralizatoare. Esop – creatorul fabulei, influienţa asupra fabuliştilor. Esopia face parte din cărţile populare din secolele al XVI-lea. Esopia este opera în care este descrisă viaţa fabulistului grec Esop. Legenda despre viaţa şi creaţia fabulistului ţine de a doua jumătate a sec. VI î.e.n, a fost un scriitor antic grec, cunoscut pentru anecdotele lui. Se crede ca a fost sclav, mai târziu eliberat de stăpânul său. În operă mai sunt incluse un şir de fabule atribuite acestuia. Fabulele, destinate pentru a servi drept poveţe şi învăţături erau în versuri şi în proză. Esop scrie peste 400 de fabule, iar ele mai tîrziu au servit drept izvoare pentru subiectele fabulelor de mai tîrziu. Cele mai cunoscute sînt: Vulpea şi poama, Furnica şi greierul, Bătrînul şi moartea, Lupul şi mielul, Cioara şi vulpea ş.a. Fiind reeditată în România, textul Esopiei a fost revăzut de Mihail Sadoveanu.

47

74. Contribuţia lui E. Lovinescu la modernizarea literaturii române. Gruparea de la „Zburătorul”. Programul estetic. Obiectivele grupării erau promovarea tinerilor scriitori şi imprimarea unei tendinţe moderniste în evoluţia literaturii române. Primul obiectiv s-a realizat prin lansarea unor nume ca Ion Barbu, Camil Petrescu, Ilarie Voronca, Anton Holban, G.Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu. E.Lovinescu obţine şi colaborarea unor scriitori mai vechi (Ion Minulescu,Victor Eftimiu) sau îi încurajează pe cei care au debutat în alte reviste, dar dovedeau o orientare modernă a scrisului lor (Liviu Rebreanu sau Hortensia Papadat-Bengescu). Al doilea obiectiv a cunoscut un proces îndelungat de constituire. La început, Lovinescu nu formulează un program ideologic şi nu adoptă o formulă unică, propunându-şi să câştige de partea sa talente mai vechi sau să descopere altele noi. Pe măsură ce-şi încheagă sistemul teoretic, înrâurirea lui asupra tendinţei de modernizare a literaturii se accentuează, stârnind un adevărat curent de idei. Principalele cărţi de doctrină ale lui Lovinescu sunt: “Istoria civilizaţiei române moderne” şi “Istoria literaturii române contemporane”. În esenţă, modernismul lovinescian porneşte de la ideea că există un spirit al veacului, explicat prin factori materiali şi morali, care imprimă un proces de omogenizare a civilizaţiilor, de integrare într-un ritm de dezvoltare sincronică. În condiţiile în care există decalaje între civilizaţii, cele mai puţin dezvoltate suferă influenţa binefăcătoare a celor avansate. Influenţa se realizează în doi timpi: mai întâi se adoptă, prin imitaţie, forme ale civilizaţiei superioare, apoi, după implantare, se stimulează crearea unui fond propriu. Lovinescu propune eliminarea rapidă a decalajelor culturale şi modernizarea literaturii române, deci sincronizarea cu spiritul veacului. Principiul sincronismului în litaratură înseamnă în mod practic acceptarea schimbului de valori, a elementelor care conferă noutate şi modernitate fenomenului literar. Nu e vorba de o imitaţie servilă, de un împrumut fără discernământ, ci de o integrare a literaturii într-o formulă estetică viabilă, în pas cu evoluţia artei europene. Prin modernizare, Lovinescu înţelege, în fond, depăşirea unui spirit “provincial”, deci nu opoziţie faţă de tradiţie, de specificul naţional. Polemica lui cu tradiţionalismul nu conduce la combaterea factorului etnic în creaţia de cultură – pe care nu-l contestă –ci subliniază necesitatea de înnoire.

75. Poezia „La curţile dorului” de Lucian Blaga. Comentariu literar. Poezia lui Lucian Blaga este greu de înţeles fără a cunoaşte doctrina lui filosofică, pentru că în primul rând a fost un mare filosof. Totuşi aceasta nu înseamnă că poezia poate fi redusă la filosofie sau confundată cu ea, atât doar că ajută să o percepem. La curţile dorului este o meditaţie asupra destinului, ce este sugerat de cuvântul dor. Descrie o etapă a drumului interior, ceea ce determină o înstrăinare de lumea materială, socială. Este reprodus dorul de cer trăit ca o aşteptare, ca o renaştere spirituală, ca o restaurare a fiinţei lui Adam cel de demult. Lucrarea marchează şi o inspiraţie folclorică accentuată care, deşi departe de ţară, îşi găseşte alinarea neliniştilor esenţiale în contactul cu spiritualitatea spaţiului mioritic. Misterul lumii e sporit cu ajutorul imaginaţiei poetice, iar elementele specifice imaginaţiei, pătrund în tainele universului mai adânc decât pătrund raţiunea şi logica.

48

Desfăşurată pe mai multe decenii, creaţia poetiucă a lui Blaga prezintă o evoluţie vizibilă atât în raportul dintre eu şi lume, cât şi modalităţile de expresie.

76. Noţiuni generale despre literatura română modernă. Etapele literaturii moderne. Perioada interbelică cuprinde anii 1918-1944. Pe plan naţional se realizează unitatea naţională şi integrarea în ritmul european de modernizare. În perioada interbelică disputele literare duc în jurul modernismului şi al tradiţionalismului apărut in literatura secolului al XX-lea se opunânde tradiţionalismului proclamând noi principii creaţiei. Tendinţa modernistă susţine: europenizarea literaturii naţionale cu literatura Europei, promovarea scriitorilor tineri, teoria imitaţiei, eliminarea decalajului în cultură, trecerea de la o literatură cu tematică rurală la una de inspiraţie urbană, cultivarea prozei obiective, evoluţia poeziei de la epic la liric şi a prozei de la liric la epic. În literatură se atestă 3 etape: modernismul lovinescian – estompează graniţa dintre literatura romana si cea occidentala, valorificând o parte din ideile momentului interior; avangardismul – mişcare radicala ce cuprinde o serie de curente care se opun radical tradiţiei: expresionism, dadaism, suprarealism; neomodernismul – propune o acţiune de recuperare, de reintegrare, o întoarcere a poeziei la ea insasi. Lovinescu este considerat întemeietorul modernismului românesc potrivit teoriei imitaţiei şi a sincronismului. El teoretizează asupra modernismului în revista “Sburătorul” şi în cenaclul cu acelaşi titlu. Obiectivele grupării erau: promovarea tinerilor scriitori, imprimarea unei tendinţe moderniste în evoluţia literaturii române. Primul obiectiv s-a realizat prin lansarea unor nume ca Ion Barbu, Camil Petrescu, Ilarie Voronca, George Călinescu, Pompiliu Constantinescu. In lirica romaneasca interbelica T. Arghezi, “Testament” este una din poeziile ce poarta semnele modernismului, estetizarea uratului, denaturarea cuvintelor, antipoezie. O alta expresie a modernismului romanesc e lirica lui Blaga. Arta poetica “Eu nu strivesc corila de minuni a lumii” deschide volumul “Poemele liminii” si este o marturisire metaforica a viziunii poetului asupra lumii, asupra cunoasterii. Eugen Lovinescu îşi dezvoltă concepţiile sale moderniste în lucrările Istoria civilizaţiei române moderne şi Istoria literaturii române contemporane.

77. Mesajul şi problemele abordate în romanul „Groapa” de Eugen Barbu. Chipul industriaşului Stere Drăgănoiu Groapa lui Barbu plasează Bucureştiul la începutul secolului XX. Un cartier sărac, Cuţarida, construit în locul unei gropi de gunoi şi unde viaţa îşi are alt ritm. Multă mizerie, sărăcie şi pasiuni sănătoase. Scris in 10 ani, refacut de 13 ori. La nivel stilictic poate fi citita si ca o colectie de nuvele. Interesat de mediile sociale si de transparenta expresiei literare. Poate fi caracterizat din 4 puncte de verede: roman sociogonic, roman naturalist, roman talharesc si roman monografic. Roman sociogonic: se aseamana scrieri despre colonizarea vestului salbatic, deosebirea: lipseste suflul eroic, obligatoriu in cele vechi; personajele sunt oameni declasati (gunoieri, tigani, hoti). Chipul industriaşului Stere Drăgnoiu este descris în felul următor: mut, chibzuit, timid faţa de femei, rabdator cu clienţii dificili, aprig in fond când este vorba de avutul sau. Cu socrul, Marin Roşioru, se cearta pentru ca nu vrea sa treaca pe actul de

49

proprietate numele Linei, smulge salba de galbeni de la gâtul unei ibovnice când are dovada infidelitaţii ei. Mândru, altfel, de bogaţia lui, risipitor la botezul copilului, pentru ca a arata ceea ce a reuşit sa strânga, intra in codul moral al arivistului bucureştean, falos de avutul lui. Romanul prezinta toate aspectele Cutaridei: nunta: felul in care se contracta o casatorie, incepand cu tratativele despre zestre si dansul prenuptial, descrie targul de vite, ceremonialul tocmirii urmat de bautul aldamasului, construirea bisericii de la fundatii pana la turla, tabloul vietii din inchisoare, descrie ritualul de inmormantare. Nu exista aspect al vietii de la periferie pe care EB sa nu-l fi inregistrat - imagine completa care da romanului un aspect monografic. Realitatea zugrăvită de autor este sugestivă, nimic exagerat, nicio urmă de închipuire sau de falsitate. Un Bucureşti aflat la începuturi care se pregăteşte să educe generaţiile următoare. Mizeria există pe toate chipurile, însă construcţia epică a romanului nu te sperie şi asta pentru că întreaga atmosferă redată este lipsită de orice afectare.

78. „Epigonii” de M. Eminescu. Comentariu literar. Epigonii este un poem amplu, construit pe baza unei antiteze dintre trecut şi prezent. Poemul este echivalent cu un manifest literar, în care autorul îşi exprimă admiraţia pentru înaintaşi, disociindu-se de epigonii contemporani. Din punctul de vedere al compoziţiei, poemul cuprinde în prima parte o panoramă a poeziei române de pînă la Mihai Eminescu, iar în a doua o satiră la adresa literaturii contemporane. Prima parte elogiază principalii creatori de poezie, sub forma unor poetrete literare, care surprind trăsătura definitorie a scrisului lor. Trecutul este exprimat metaforic ca o „mare de visări”, în care se reflectă forme ideale, exprimate într-o limbă sugestivă şi armonioasă, „ca un fagure de miere”. Mihai Eminescu include în prima parte 18 poeţi, ilustrîndu-le fie o trăsătură distinctivă fizică sau morală, fie unele dintre operele lor reprezentative. De exemplu: Alexandru Donici este „cuib de înţelepciune”; Constantin Negruzzi este cîntăreţul istoriei întunecate a Moldovei. Trei strofe din poem sunt dedicate lui Vasile Alecsandri, numit „rege al poeziei”, şi a cărui operă s-a inspirat din folclor, dragostea nefiricită pentru Elena Negri şi istoria ţării străbune. A doua parte a poemului, redactat sub forma alertă a unei satire la adresa contemporaneităţii, schiţează, în antiteză, două portrete colective: cel al înaintaşilor şi cel al contemporanilor epigonii. Dacă înaintaţii credeau în scrisul lor, „convorbeau cu idealuri”, sufletul lor era „un înger”, epigonii sînt „simţiri reci”, „măşti rîzînde” care nu cred în nimic. Ei şi-au pierdut credinţa, nu-şi iubesc şi nu-i respectă patria, privesc la lumea din jur, fără speranţe şi fără voinţa de a schimba în bine soarta lumii. Epigonii este un poem pe tema artei, o afirmare a unui punct de vedere asupra funcţiei sociale a poeziei şi a poetului. În penultima strofă a poemului poezia este definită astfel: „poezia este un înger palid cu priviri curate...” Metaforic, poezia este deci o creaţie pură, curată, un joc cu imagini („icoane”) şi sunete („glasuri tremurate”). Poemul este o artă poetică, fiindcă în ea se sintetizează o concepţie asupra rolului poeziei ţi al poetului în viaţa spirituală a omului. Tînărul Eminescu militează pentru o artă, care să slujească idealurilor de bine, frumos şi adevăr ale umanităţii.

50

79. Şcoala ardeleană şi rolul ei în dezvoltarea culturii şi literaturii române. Corifeii Şcolii ardelene. Cel dintîi nucleu iluminist din cultura română l-a constituit Şcoala Ardeleană, mişcarea intelectualităţii din Transilvania de la sf. sec. XVIII-lea şi începutul sec. XIX-lea. Şcoala Ardeleană este în primul rînd, o mişcare de eliberare naţională şi socială care a găsit în patrimoniul de gîndire al iluminismului european principii, argumente, idei ce slujeau năzuinţele poporului român în acel moment istoric. Din punct de vedere cultural, Şcoala Ardeleană a avut un rol important în stimulare studiului istoriei şi limbii române, a dezvoltării ştiintelor naturii şi învăţămîntului. Acţiunea politică şi culturală este îndrumată de operele istorice şi filologice ale lui Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu. În ansamblu activitatea Şcolii Ardelene cunoaşte două direcţii fundamentale: Prima are un caracter iluminist, urmărind emanciparea poporului, mai ales ţăranilor. În acest scop s-au înfiinţat şcoli în limba română, s-au scris abecedare, aritmetici, s-au publicat calendare şi cărţi populare. -Cealaltă direcţie este erudită şi cuprinde tratatele de istorie şi filologie. Cele mai importante lucrări sînt: Istoria şi întîmplările românilor de Samuil Micu, Hronica românilor şi a mai multor neamuri de Gh. Şincai, Istoria pentru începutul românilor în Dachia de Petru Maior, Elementa linguae daco-romanae siva valachicae. Istoricii Şcolii Ardelene au jucat un rol important în acumularea dovezilor pentru susţinerea egalităţii în drepturi a românilor din Transilvania cu celelalte naţii din imperiul Habsbugic. Studiile de limbă urmăresc să dovedească latinitatea limbii române. În această epocă s-a pus problema adoptării alfabetului latin în locul celui chirilic. În ciuda unor idei exagerate (se propunea o ortografie etimologică şi se cerea eliminarea elementelor nelatine din limbă) Şcoala Ardeleană are meritul de a fi pus bazele cercetării şiinţifice a limbii române. Şcoala Ardeleană a creat un climat favorabil literaturii şi a dat prin Ion Budai-Deleanu pe cel dintîi mare poet român de talie europenă. Iluminismul Şcolii Ardelene reprezintă prima etapă de modernizare a culturii noastre, înscriindu-se în iluminismul european.

80. Principiul rememorării artistice în romanul „Zbor Frânt” de V. Beşleagă. Vladimir Beşleagă a devenit un scriitor incomod după 1970. Până atunci, în aşteptarea unui timp prielnic, a publicat, în anii 1956-1964, povestiri (debut în culegerea Zbânţuilă) şi patru volume de literatură pentru copii. Adevăratul început acceptabil al scriitorului este romanul Zbor frânt (1966), pe tema experienţei războiului, roman surprinzător prin ruptura de tot ce autorul scrisese până atunci şi prin ruptura de întreaga epocă anterioară. Realismul psihologic din Zbor frânt e o mare realizare estetică, unde tragedia războiului se reflectă într-o familie profund traumatizată, dintr-un sat de pe malul de dincolo al Nistrului, într-o zonă în care se stabilizase frontul. Tatăl a fost "furat" într-o noapte, înainte de război, un mod de a spune că a fost arestat de comunişti. Mama rămâne pe timpul marii conflagraţii cu trei copii (doi băieţi şi o fată). Fata, speriată de moarte de un bombardament, sfârşeşte curând, după o scurtă agonie. Isai îşi caută fratele, pe Ile, plecat în căutarea unui cal rechiziţionat, când de o parte, când de alta a Nistrului. Bunicul se află răzleţit şi el de restul familiei, rămas singur dincoace de Nistru, într-un sat ocupat de nemţi. Prins între două fronturi, mişcându-se

51

periculos între ele, copilul Isai ignoră marile riscuri la care se expune trecând dintr-o parte în alta. Isai, băiat de treisprezece ani, trecea de pe un mal pe altul al Nistrului, din satul lui în satul bunicului: când îl prindeau ruşii îl interogau ca spion, trimiţându-l dincolo ca iscoadă, iar când îl prindeau nemţii îl considerau partizan, cerându-i informaţii despre poziţiile inamice. Tolerat de cele două părţi în conflict din interese informative, Isai îşi urmărea de fapt propriul interes afectiv, acela de a-şi găsi fratele. De aceea, va suferi, când, după război, e acuzat de consăteni şi chiar de propriul frate că ar fi colaborat cu nemţii. Toate aceste stări (căutările copilului Isai, comportament ale omului matur, tulburat de acuzaţii nedrepte, încercările fiului de a-l înţelege pe părinte) se amestecă într-un singur flux narativ, de aceea chiar şi după război Isai revine la acele timpuri, rememorându-le imaginar. Modernitatea romanului emană din sinuozităţile naraţiunii, conexiunile şi rupturile de memorie, suprapunerile temporale, fluctuaţiile conştiinţei, densitatea impresiilor subiective, dramatismul stărilor-limită, perspectiva inocentului confruntat cu spaima morţii. Beşleagă utilizează un stil difuz şi oral al exprimării, în amestecul de timpuri şi senzaţii, având în comun, fără îndoială, o origine faulkneriană. Sensurile multiple ale narativităţii creează complexitate la toate nivelurile (sintactic, psihologic, existenţial, moral). Dinamica sensurilor e susţinută de densitatea verbală, repudierea adjectivului, mişcare asociativă în două-trei planuri, jocul suprapunerilor dintre prezent şi trecut, investigaţia de profunzime a unei conştiinţe morale răscolită de reacţii negative faţă de o greşită înţelegere socială a individului ultragiat.

81. Poezia „Moartea lui Zamolxe” de N. Dabija. Comentariu literar. Nicolae Dabija în poezia Moartea lui Zamolxe încearcă să contureze imaginea lui Zamolxe netradiţional, opuse zeităţilor cereşti, dar în acelaşi timp încătuşat în sufletul omului predispus propriei sale drame. Moartea lui Zamolxe semnifică moartea unui univers de valori, este sfîrşitul unei lumi.Chipul lui Zamolxe este dezvăluit în dublă ipostază, de zeu, în faţa căruia: „Cad mările acum în soare, / luminile se-ntorc în stea, - cum trec prin gîndul lui popoare/ pe care le-a gîndit cîndva.” Şi în acelaşi timp el este un simplu muritor predispus sfîrşitului inevitabil. Zamolxe este mărturia unei finalităţi transcendente, care în cele din urmă capătă o înfăţişare tragică. Astfel, destinul lui va fi raportat la soarta trecătoare a omului ajuns să înţeleagă în cele din urmă condiţia sa existenţială: „el singur – totul şi nimic, / el – miel de jertfă şi cuţit.” Sacrificarea lui Zamolxe se desfăşoară în conformitate cu un anumit concept estetic dialectic, cu iniţierea mitică a misterului lui Lucian Blaga. N. Dabija îl ucide pe Zamolxe împreună cu statuia lui, prezentîndu-l într-o ipostază neordinară, „un moş nătîng”, „îmbătrînit şi slut”. Zamolxe este predispus unui consum interior, în final personajul dacic devine o simplă movilă de seminţe de iarbă scuturată jos.

82. Literatura sec XV. Cronicari moldoveni: Macarie Eftimie, Azarie. Numeroasele noastre cronici in forma lor analistica, mereu intregite cu stiri noi, au dat nastere si la unele prelucrari slavonesti, care au o insemnatate mai mult literara decit istorica. Cele trei cronici din secolul al XVI-lea, cu un caracter mai

52

mult sau mai putin uniform ca stil si compozitie: a episcopului Macarie, a iermonahului Eftimie si a calugarului Azarie. Cu privire la viata lui Macarie se cunoaste ca in decada a treia a secolului al XVI-lea el ocupa locul de egumen la manastirea Neamtu, apoi devine episcop de Roman. Era considerat de catre contemporanii sai ca om invatat; cronicarul Eftimie il numeste “invatator al Moldovei”. Scrie o lucrare intitulata Povestire in scurt despre domnii Moldovei, care incepe povestirea cu anul mortii lui Stefan cel Mare (1504). Cronica lui Macarie este o cronica literara şi ca cronica oficiala a lui Petru Rares, avea menirea sa glorifice personalitatea acestuia. Autorul, desigur trebuia sa accentuieze calitatile superioare ale domnitorului si sa ascunda defectele lui. In mod cronologic si ca maniera literara, cronica a fost continuata de catre egumenul Eftimie. Cronica lui Azarie cuprinde istoria Moldovei în timpul domniei lui Ştefan,fiul lui Petru Rareş şi urcarea in scaun a lui Petru Şchiopul. Ea formeaza continuarea cronicii lui Macarie în forma completă, care merge pana la 1551. Despre autorul cronicii nu ştim nimic altceva decât ceea ce spune el însuşi in cronica, că a fost „cel mai mic ucenic” al lui Macarie episcop de Roman şi era călugăr. Şi aceasta cronica este oficială, la fel ca a lui Macarie si Eftimie. Azarie afirmă că nu a folosit nici un fel de izvoare pentru scrierea cronicii lui, chiar o serie de date greşite din cronica arată că scriitorul nu avea la idemână texte contemporane. Pe lânga folosirea servilă a modelului literar, care adumbreşte realitaţile istoriei moldoveneşti, valoarea istorica a cronicii lui Azarie este scăzută şi prin faptul că avem a face cu o cronica oficială de comandă. Petru Şchiopul, domnul care a comandat cronica este arătat ca un perfect tip de stăpânitor dupa legile divine şi iubitor al ţării, cu toate calitaţile.

83. Miticul şi baladescul în creaţia lui Ştefan Augustin Doinaş. Originalitatea modului poetic. Ştefan Augustin Doinaş (pseudonimul lui Ştefan Popa) s-a născut la 26 aprilie 1922. Activitatea sa literară acoperă toate genurile, a teoretizat alături de alţi poeţi membri ai Cercului literar de la Sibiu estetica baladei în poezie. Marele câştig al poeziei româneşti datorat Cercului literar de la Sibiu, îndeosebi lui Ştefan Augustin Doinaş, Radu Stanca, constă în extinderea sferei baladescului de la o „scară naţională“ la o „scară planetară / cosmică“. Volume publicate: Seminţia lui Laocoon, Alfabet poetic, Psalmii. Este şi autorul unor cărţi de eseuri şi reflecţii pe marginea poeziei româneşti şi a poeziei în general: Lampa lui Aladin, Poezie şi moda poetică, Orfeu şi tentaţia realului, Lectura poeziei. Cel mai cunoscut poem al său, unul dintre cele mai frumoase scrise vreodată în limba română este "Mistretul cu colti de argint", initiind o serie de nouasprezece balade in volumul "Omul cu compasul". Este o parabola moderna cu aspect baladesc, in sensul dat de programul Cercului literar de la Sibiu. Epica baladei dezvolta motivul vanatorii initiatice, combinat cu cel al cautarii idealului. Un print din Levant cauta un misterios mistret cu colti de argint, vanarea acestuia devenind obsesia propriei vieti. Este incercarea omului de a da un sens inalt vietii, de a iesi din platitudinea existentei comune. Fantasma apare peste tot, metamorfozeaza gradat intregul peisaj, fiecare stralucire de apa, iarba, luna, simboluri ale idealului obsesiv, dorit cu ardoare. Poezia creeaza astfel simetrii perfecte, fiecare

53

secventa narativa dobandind simbolistica si expresia poetica adecvata. Moartea printului devene o apoteoza a idealului si a disperarii umane. În aceasta interpretare se inscrie mitul codrului metaforizat, "inima neagra de codru", a padurilor nepatrunse, eminesciene, a scorburilor ascunse in care se poate ascunde vanatul. Mistretul este insa un animal mitic, care nu poate fi ucis cu usurinta.. Alungarea mistretului se face "peste plaiuri", printre copaci, (elemente bladeşti) prezenta animalului protejat de zeita Artemis fiind simtita sub forma unor sclipiri de lumina nepamanteana (elemente din mitoligia universala). Moartea printului este, in cele din urma, o alegorie, cosmicitatea sentimentului de integrare in natura amintind de epopeile indiene. S-ar putea vorbi si de elemente maniheiste in poezia lui Stefan Augustin Doinas: moartea printului este o infrangere temporara a fortelor binelui, a lumii apartinand sferei ideatice pozitive.

84. Poezia „Meşterul Manole” de Anatol Codru. Comentariu literar. Poezia contemporană conţine un număr infinit de imagini venite direct din filiera mitului folcloric, ea se sprijină pe anumite datini, credinţe, superstiţii concentrate în eposul popular. Mitul meşterului Manole, motivul sacrificiului uman pus în slujba unui ideal social, estetic, spiritual, ideea despre jertfa zidirii şi aspiraţia spre desăvîrşirea creaţiei, în linii mari, semnifică esenţa spiritualităţii milenare a poporului român. Acest laitmotiv a evoluat în conştiinţa scriitorilor basarabeni, s-a cristalizat în diferite simboluri şi concepte lirice Simbolul fîntînii este în strînsă legătură cu mitul meşterului Manole. O imagine de recviem se desprinde din subtextul fîntînii, pietrificată în mrejele tăcerii, de taină şi vis în poezia lui Anatol Codru: „Sora mea a fost fîntînă, / Din sămînţa ce-o aduse vîntul / Şi-a băut-o meşterul cu mîna,/ C-a rămas în palmă doar pămîntul.” Metafora are o valoare unicală, prin ea e surprinsă setea de adîncire spirituală, de primenire sufletească continuă. În ultima instanţă, fîntîna e comparată de Anatol Codru cu un „turn de mănăstire”, ea capătă conturul unui „cer de apă” care îngemănează necuprinderea cosmică. Fîntîna este îndemnul spre marile începuturi şi asocierea ei cu femeia îşi găseşte o echivalenţă simbolică înrudită cu mitul folcloric. A. Codru evocă metafora fîntînii de la dimensiunea ancestrală a Universului, din dangătul „clopotelor răscolite în piatră”, adunate în cer peste cupole, ca prin murmurul de ape, din „sfere şi scînteie” să rostească şi să plîngă un nume dulce de femeie. Fîntîna e comoara spiritualităţii autohtone, e lacrima noastră durută cristalizată în eternitatea fiinţării neamului, a trăirilor sale plenipotenţiare. Prin versul final: „Beau în cinstea celui ce-n ţărînă/ Şi-a cioplit doar numele: Fîntîna.” Anatol Codru aprofundează ideea de bază a poeziei despre sacrificiul suprem al omului. 85. Letopiseţul lui Grigore Ureche, prezentare generală. Probleme şi evenimente sociale de epocă. Cronicarul este fiu de mare boier, de la care mosteneste inclinatii spre cultura si politica. Din 1611 urmeaza cursurile unei scoli din Polonia si apoi, intors in tara, ocupa, treptat, diferite functii: logofat, mare spatar, mare vornic al Tarii-de-Jos. Este autorul "Letopisetului Tarii Moldovei", cea mai veche cronica in limba romana, redactata intre anii 1642-47 si tratand istoria

54

Moldovei intre 1359-1594. In cronica lui Ureche sunt cuprinse trasaturile caracteristice, de inceput, ale umanismului romanesc. "Letopisetul" urmareste istoria unei tari: succesiunea domnilor, destinele, gloria si vicisitudinile prin care a trecut un popor, "incepatura si adaosul, mai apoi si scaderea". Umanistii europeni au subliniat, in repetate randuri, asemanarea dintre limba romana si limba latina sau italiana. Au aratat ca in limba noastra sunt si elemente slave, dar nu au dat exemple concrete. Ureche sustine aceasta idee cu material lingvistic, face corelatii lexicale, dar mai ales intregeste imaginea limbii romane aratand ca ea este mostenitoarea unui fond latin bogat. Astfel, Ureche, pentru prima data in cultura romana, exprima o idee justa asupra lexicului limbii romane, confirmata de cercetarile moderne si nesesizate de umanistii straini. Inzestrat fiind cu darul de povestitor, G. Ureche este intemeiatorul portretisticii in literartura romana veche. In virtutea talentului sau, el selecteaza figurile domnitorilor sau boierilor, le ierarhizeaza, le da contur propriu, punand alaturi de trasaturile fizice si anecdote -insusiri de caracter definitorii. Galeria de imagini-portrete de domnitori din cronica lui dovedeste o varietate apreciabila, concizie, preciziune de nuante, arta concentrata. Glorificandu-l pe Ştefan cel Mare, care a dat Moldovei stabilitate si independenta, Ureche concepe povestirea din cateva momente: imprejurarile mortii domnitorului, portretul acestuia, sentimentele poporului la moartea lui Stefan, intrarea lui in legenda, aprecieri asupra vremii si o scurta insemnare istoriografica. Om de larga cultura la vremea lui, Ureche, pornind de la limba populara, inaugureaza in scrisul sau limba creatiei literare, plina de naturalete si savoare. Cronicarul nu apeleaza la stilul stiintific, cum ar fi cerut materialul istoric tratat, ci la stilul literar, impacand cerintele istorice cu cele literare.

86. Condiţia tragicului în drama „Moartea unui artist” de Horia Lovinescu. Drama creatorului contemporan. Drama Moartea unui artist se inscrie in randul dramelor care valorifica motivul popular al Mesterului Manole mitul sacrificiului pentru creatie. Reinterpretand motivul Mesterului Manole, dintr-o perspectiva moderna, dramaturgul subliniaza ideea potrivit careia creatia reprezinta semnul puterii omului asupra mortii si al haosului, sansa de salvare, convingerea ca arta ii asigura eternitatea. Eroul dramei, Manole Crudu, sculptor de faima mondiala, la varsta de 58 de ani se zbate dramatic intre continuarea activitatii care implica sacrificiul sanatatii sau sfarsitul acestei activitati care inseamna, de fapt, moartea totala. Dramele sale sufletesti se vor sfarsi in momentul reluarii activitatii artistice. Fiul sau Vlad, artist, ca si Manole, nu-i intelege vocatia, luandu-l in deradere. Tatăl îi arată fiului schitele proiectate pentru o statuie care sa sugereze saltul omului în mit, cu denumirea zburatorul, şi îi mărturiseşte neputinta de a tine dalta in mana, cere ajutorul fiului, însă este respins. Manole traieste o a doua drama sufleteasca in confruntarea cu Toma, al doilea fiu, pentru care universul artei este mic fata de setea si mijloacele formidabile de cunoastere ale stiintei. Toma priveste arta din perspectiva istorica simbolizand etape si drame, excluzand arta de azi care rareori ii da sentimentul esentialului. “Intre universul dumitale i se adreseaza lui Manole si universul cercetarilor mele e o prapastie de era geologica...” Esuand in dragostea pe care i-a propus-o Cristinei (fiica menajerei lui), Manole este refuzat şi de

55

Claudia Roxan, careia ar fi vrut sa-i ofere sansa casatoriei, dupa un timp indelungat de prietenie, însă va ramane, pana la finalul vietii, langa Manole, ocrotindu-i singuratatea. Toate aceste situatii de viata il determina pe Manole sa se izoleze, dar nu sa se lase invins. Inchizandu-se in atelier, va modela un grup alegoric prin care va sugera propria sa spaima de moarte, incercand astfel o inaltare prin purificarea sufleteasca. Chiar prin finalul putin dramatizat de rostirea versurilor din Miorita, Horia Lovinescu realizeaza prin personajul sau, Manole Crudu, un simbol al tragicului in confruntarea cu complexitatea vietii, in care actul creatiei este definitoriu.

87. Poezia „Shakspear” de Marin Sorescu. Comentariu literar. Este o meditaţie pe tema poetul şi poiezia, folosindu-se, ca pretext, creaţia lui Shakespeare, ai cărui eroi sunt vii. De fapt este o ars poetică, în maneră expresionistă, fiindcă Shakespeare este un erou arhetipal, care repetă actul arhetipal al creării lumii:”Shachespeare a creatîn şapte zile”. Poetul devime un demiurg, care emită crearea lumii de către Dumnezeu: „În prima zi a creat cerul, muntele şi prăpastiile sufleteşt., / În ziua a doua a făcut rîurile, mările oceanele şi cele lalte sentimente”, deci prntr-o profundă coreelaţie între om şi univers.Eroii creaţi de el: Hamlet, Othello, Iulius Cezar, Antoniu, Cleopatra, Ofelia reprezintă stări sufleteşti, adică: Îndoiala, Mîndria, Gelozia, Iubirea care au un caracterarhetipal, fiindcă sugerează crearea universului uman. Procesul este continuat „În ziua a treia a strîns toţi oamenii/ Şi ia învăţat gusturile:/ Gustul fericirii, al iubirii, al deznădejdiei/ Gustul geloziei, al gloriri şi aşa mai departe”. Gustul ironiei nu-l mai menţionează, dar îl aplică criticelor: „Creatorul i-a mîngîiat pe cap cu compătimire/ Şi le-a spus că nu le mai rămîne de cît să se facă / Critici literari / Şi sa-i conteeste opera/”.Dacă prin eroii arhitepali în împrejurări arhitepale se exprimă estetica expresionistă, la care Mărin sorescu a aderat, prin celelalte elemente arată influenţa altor programeestetice. Astfel, versurile: „Ziua a patra şi a cincea lea rezervat rîsului, /A dat drumul clovnilor /Să facă tumbe, /Şi i-a lăsat pe regi, pe împăraţi, / şi pe alţi nefericiţi să se distreze”, dezvooltă conceptul de lume ca joc, din care se generează conceptul estetic al baroculuiParodia, ca procedeu, este redimensionatăîn final, cînd Shachespeare s-ar putea duce la teatru: „ Şi Shachespeare s-a gîndit că după atîta trudă / ar merita să vadă şi el un spectacol”.Ironia capătă, în final, nuanţe de umor negru: „Dar mai întîi, fiindcă era peste măsură de istovit, /S-a dus să moară puşin.

88. George Coşbuc – poet al naturii şi iubirii. Sursele de inspiraţie folcloorică. Privită în ansamblu, opera lui G. Coşbuc se înscrie printre clasicii ale literaturii române. Cele mai multe dintre poeziile lui G. Coşbuc sunt erotice. Lirismul poetului este însă obiectiv, în sensul că poezia exprimă sentimentele flăcăului sau ale fetei, în criza erotică a vîrstei, a nelinştilor tulburătoare şi a dorurilor de împlinire. Natura – cadru pentru dezvoltarea sentimentului iubirii – Vara, Noaptea de vară, Păstoriţa. Motivul comuniunii dintre om şi natură – Vara,

56

Păstoriţa. Împlinirea sentimentului de iubire – Nunta Zamfirei. Criza puberală este ilustrată în poezia La oglindă. Fata din faţa oglinzii, îşi priveşte chipul şi este surpinsă că se vede frumoasă, urmează descrieri erotice, ca sărutul pentru că flăcăul îi duce sacul acasă şa. În poezia Nu te-ai priceput poetul surprinde obida fetei care s-ar fi vrut sărutată de flăcăul iubit, dar acesta nu s-a priceput. În Cântecul fusului, de pildă, e glasul înlăcrimat al unei iubiri pierdute. În cântec o fată părăsită de cel ce i-a fost drag îşi descarcă suferinţa Homografică este şi poezia naturii: „grupată pe îndeletniciri omeneşti, e socială, calendaristică ”. Poate nu întâmplător poezia Noapte de vară deschide primul volum de versuri al lui G. Coşbuc. Noaptea de vară se constituie dintr-o succesiune de tablouri, fiecaresatul e zugrăvit în datinele îndeletnicilor înserări; fiecare element sugerează rosturile gospodăreşti, până se aşează noaptea peste satul adormit. În poezia Miezul verii, priveliştea e alta. E prea multă căldură şi totuşi, în tabloul acesta torid, în care „ nu se-ngână nici o boare ”, emoţionează imaginea unui gest de mamă, truditoare a pământului, care se grăbeşte să ajungă la fântână. Cu perspectivă mai largă, poezia Vara este un imn înclinat frumuseţilor perene aleţării, ale pământului românesc. În poezia Iarna pe uliţă privelilştea este pictoral-narativă. În prim-plan, se află un copil care urcă anevoie pe uliţa troienită, mătutând zăpada cu haina- i în care pot să- ncapă cinci ca el ”. În Iarna pe uliţă, compoziţia e dinamică şi excelează prin imagini de mişcare, prin ritmul clar alert, ce municând o molipsitoare bunăvoie şi bucurie spontană, nevinovată.

89. Critica totalitarismului în romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin Preda. Problema intelectualului. Romanul apare in primavera anului 1980, fiind ultima creatie a lui Marin Preda si reprezentand atat apogeul unei cariere scriitoricesti cat si un reper fundamentalal literaturii noastre. E romanul unei istorii care traieste printr-un destin, un roman intellectual, politic, tema privilegiata nu e puterea. Preda scrie in esenta istoria unui sentiment (iubirea), un roman de dragoste despre mitul fericirii prin iubire: daca dragoste nu e, nimic nu e... Prima parte a volumului I ar putea fi privita si ca roman al formarii unui tanar . Din aceasta formare face parte si initierea erotica a lui Victor Petrini dragostea pentru o frumoasa colega numita de el Caprioara, care dorind sa scape de o moare in timpul interventiei. Apoi dragostea pentru Matilda,. Soţia lui Petrica Nicolau cu care se casatoreste, insa iubirea stihiala a femeii oscileaza intre patima si ura. În paralel cu existenta cuplului Petrini, sunt infatisate aspecte din viata politica si universitara a anilor 1950. Noul decan al Facultatii de Filozofie, medic stomatolog devenit, peste noapte, profesor de marxism. Un mare filozof (probabil Blaga) este inlaturat si inlocuit cu un ins nepregatit, unele discipline sunt scoase din planul de invatamant; cel mai puternic om din facultate este caloriferistul (secretar de partid); din ordinul lui Stalin, este distrusa intelectualitatea romaneasca; un coleg al lui Petrini este arestat in timpul demonstratiei de 7 noiembrie, pentru propagarea românismului. Sunt evocate scene unde erau maltratati tinerii care proveneau din familii instarite; in urma unei asemenea „demascari", o fata se spanzurase. Petrini resimte absurditatea timpului chiar in seara botezului fiicei sale,când este arestat. Victor este supus

57

interogărilor absurde, acuzat ca ar fi facut parte din miscarea „Sumanele negre". Petrini este condamnat şi salvan-du-si viata săvârşeşete primul omor – gardianul. Eliberat dupa trei ani si trei luni, personajul se intoarce in orasul sau, dar nu se mai poate intoarce la universitate si se anagajeaza muncitor la servicii comunale, iar Matilda îl părăseste. Ultima sa iubire Suzy Culala este casatorita cu un inginerul Pencea, însă ascunde acest lucru. Suzy si Victor sunt urmariti, pana in cabina telefericului, de catre Pencea (hotarat sa-i ucida). Pentru a se apara, Petrini il impinge in prapastie, savarsind a doua crima. Marturisindu-si fapta, Victor este inchis din nou, timpul detentiei fiind si cel in care isi scrie jurnalul. Finalul il evoca pe acest om batut de soarta in perioada urmatoare eliberarii; acum scapa de iubirea-iluzie (prin plecarea din tara a lui Suzy) si se pregateste sa-si publice cartile. La numai treizeci si cinci de ani, personajul intelege ca mitul fericirii prin iubire va dainui etern. Pana la sfarsit, Petrini ramane un alt Mare Singuratic, personaj fascinant si unic in literatura romana.

90. Poezia „Noi vrem pământ” de George Coşbuc. Comentariu literar. Coşbuc cunoscuse greul muncii de pe ogoare. În poemul Noi vrem pamant!, scris cu ocazia rascoalelor taranesti din 1894 se exprima raspicat atitudinea scriitorului in problema taraneasca. In poezia lui, Cosbuc vorbeste despre un taran “flamand si gol, far’ adapost”, saracit, umilit si batjocorit de stapanirea ciocoiasca, poetul exprimand totodata uriasa forta pe care o reprezinta masele asuprite. In prima strofa, mizeria in care se zbatea taranimea “flamanda” si “goala” este raportata la un singur exponent al ei, “scuipat” si “batut” de ciocoi, folosit ca vita de povara. Apoi revolta se generalizeaza, “eu” devine “noi”, pentru ca revendicarea “noi vrem pamant” sa se repete de cateva ori pana la sfarsit. Prin gura taranilor razvratiti, Cosbuc demasca oranduirea silnica burghezo-mosiereasca, statul constituit ca instrument de exploatare si opresiune Pamantul se identifica cu tara, cu istoria ei, udata cu sange de taran si cu lacrimi de suferinta. Aceasta este ideea ce motiveaza si amenintarea prevestitoare de inevitabila rasturnare a ordinii sociale, mania robilor ce nu mai pot rabda: “Cand nu vom mai putea rabda, /Cand foamea ne va rascula, /Hristosi sa fiti, nu veti scapa /Nici in mormant!”.Patetica, rascolitoare prin mesajul ei, poezia a devenit populara prin rapida ei raspindire, ea a intretinut o stare de spirit ce a facut explozie in istoria razvratirilor taranesti, cu pojarul intins al anului 1907. Rasunetul acestui manifest clocotitor de ura impotriva tiraniei a fost, de altfel, mondial. El a strabatut, tradus in diferite limbi, Franta, Belgia, Spania, agitand taranimea asuprita de pretutindeni.