Mihai Eminescu, cel mai mare poet român, este creatorul a numeroase opere care, păstrând punctul iniţial de contact cu folclorul, ating prin rafinament „culmile cele mai înalte ale poeziei”. Versurile sale cuprind mistere, mereu adâncite în încercarea de a le descifra, emană melancolie, nostalgie şi creează idealuri.

George Bacovia, original plăsmuitor de imagini prin cuvinte ale literaturii, este autorul unor poezii ce se refuză înţelegerii de la prima lectură, care adâncesc sentimente melancolice şi de tristeţe, ascuzând o insesizabilă pendulare între sacru şi profan.Adesea, versurile celor doi se scufundă în retrospectivă şi oglindesc o realitate amară prin care se dezvăluie sentimente de deznădejde, dezamăgire, suferinţă ascunsă în spatele fenomenelor naturii (ploia) sau a lumii vegetale.

În creaţiile eminesciene, universul liric este definit de câteva elemente caracteristice, care fac ca graniţa dintre ficţiune, amintire şi lumea reală să fie insesizabilă: codrul, toposul sacru, ocrotitor al iubirii, teiul (floarea de tei), luna, adesea identificată cu idealul de frumuseţe feminină, apa (sub diferite forme: izvor, lac, mare) şi tânăra cu păr de aur şi ochi albaştri (care constituie perfecţiunea, idealul, în creaţiile care includ şi sentimente de iubire – adesea neîmpărtăşite). În operele bacoviene, sentimentele dominante sunt de tristeţe, melancolie, imaginile evocate sunt abstracte, uneori pline de culoare, alteori dominate de singurătate. Melancolia se degajă din fiecare amurg, din fiecare culoare sau fulg de nea din poeziile sale, uneori cu implicaţii filosofice. În majoritatea operelor în care apare apa, aceasta se evidenţiază sub forma lacrimilor, care sugerează duioşia, puterea de a răbda decent, mântuirea sufletească. Asociată lacrimilor este ploaia – simbolul cunoaşterii prin suferinţă: „Culori şi fum de toamnă, plâns de poet,/ Apa e rece, frunzele plouă – Vorbeşte încet, păşeşte încet,/ Că statul cade cu o jale nouă”(„Belşug”); „De-atîtea nopţi aud plouînd,/ Aud materia plîngînd […] Sînt singur şi mă duce-un gând/ Spre locuinţele lăcustre”. („Lăcustră”); „Plâns de apă se repetă” („Matinală); „Şi-s umezi pereţii,/ Şi-un frig mă cuprinde – Cu cei din morminte/Un gând mă deprinde…” („Moină”); „Ţârâie ploaia…/Nu-i nimeni pe drum” („Pastel)”. În poezia „Sânge, plumb, toamnă” tonalitatea se schimbă de la melancolie şi tristeţe la ceva mai presus de acestea, sentimentul devenind sfâşietor şi conturând o imagine a omului singur, efemer: „Încet prin ploaia tristă/Un piept curbat de tuse/ Cu sânge în batistă/Pe după colţ se duce,/Încet prin ploaia tristă”. Sugerează sau aminteşte faptul că omul este muritor, sângele este o sugestie a morţii. Poezia „Singur” zugrăveşte o imagine a anotimpului hibernal, în care apa apare sub forma fulgilor de nea, iniţial: „Şi ninge-n miezul nopţii glacial…/Şi tu iar tremuri, suflet singuratic,-/Pe vatră-n para slabă, în jeratic,-/Încet, cad lacrimi raze de cristal.” Eul liric sugerează pustietatea şi tristeţea prin sintagma „suflet singuratec”.

Spre deosebire de creaţia bacoviană, în care sunt dominante ploaia şi lacrima, cea eminesciană găzduieşte apa sub forma izvorului, mării, lacului – cele mai frecvente şi mai tulburătoare. În poezia „Floare albastră”, simbolul vieţii, al tinereţii eterne, al curgerii eterne, al începuturilor sau al facerii este izvorul, asociat cu termenul „plâng”, „Hai în codrul cu verdeaţă,/ Und-izvoare plâng în vale,/Stânca stă să se prăvale/În prăpastia măreaţă”. Apare din nou codrul, toposul sacru, ocrotitor al iubirii, care creează un uşor contrast cu termenii „stânca”, „prăpastia”, aducând imaginea în imposibil, în lumea

fictivă, în retrospectivă susţinută de unele sintagme din finalul poeziei: „şi dispare…”, „Şi te-ai dus”, „Ş-a murit”.

Lacul, din poezia cu acelaşi nume este oglinda sentimentelor, căci fiinţa umană îşi proiectează sentimentele pe undele lui. Prin personificările „tresărind”, „cutremură”, „glas de ape” se creează sentimentul de aşteptare, de nelinişte, iar epitetul cromatic „albastru” este simbolul aspiraţiei către iubirea ideală. Retrospectiva din „Fiind băiet păduri cutreieram” este şi ea strâns legată de izvor şi de imaginea auditivă „apa sună-ncetişor”. În creaţia „Mai am un singur dor” marea este simbolul zbuciumului universal, templu al timpului, sugestie a infinitului, leagăn al vieţii, iar eul liric tinde spre dăinuirea veşnică a sentimentelor sale: „pe-ntinsele ape/ Să am un cer senin”.

Apa, atât în creaţiile bacoviene cât şi în cele eminesciene, întăreşte legătura dintre om şi natura eternă, eul liric se eternizează prin contopirea cu diferitele forme ale apei, astfel, creaţiile sale şi sentimentele lui dăinuiesc pentru totdeauna. Asemenea unor unde, lumea se clădeşte în cercuri concentrice, în inele magie, pornind de la locul privilegiat – sufletul, iar poeţii fac o apologie a sufletului, încercând o reflectare pe pământ a sacrului, a infinitului şi a eternului.

Însă în creaţiile lui George Bacovia, apa (ploaia, lacrima) devin sugestii ale suferinţei profunde, marcate adesea de singurătate şi de încercările vieţii, astfel universul bacovian îşi are rădăcinile în lumea reală, iar frumuseţea sa iese la iveală prin uşurinţa cu care eul liric îşi exprimă sentimentele, utilizând culori, fenomene ale naturii şi elemente aparţinând planului terestru: oraşul, parcul, locuinţa lăcustră, vatra. În operele lui Mihai Eminescu, apa (izvorul, marea, lacul) devine părtaşă la suferinţa eului liric (stârnită de dragoste neîmpărtăşită şi singurătate) şi reprezintă un element prezent în ambele lumi: cea fictivă şi cea reală. Amintirile, retrospectiva şi dorinţele eului liric sunt legate de existenţa apelor.

G. Bacovia şi M. Eminescu sunt creatorii unor lumi surprinse la graniţa dintre real şi fantastic, ale căror sentimente sunt exprimate mai uşor cu ajutorul naturii şi fenomenelor sale, astfel realizându-se prin fantezie, originalitate şi simboluri o lume tulburătoare, uneori desprinsă din real, alteori aducând parfumul trecutului.