Embed Size (px)
Citation preview
Cuprins:
Rezumat...................................................................................................................4 Capitolul I. Introducere...........................................................................................6 Capitolul II. Familia în psihologie. Familia monoparentalã. Efectele resismţite de
adolescent................................................................................................................9 Subcapitolul 1. Introducere in psihologia familiei..................................................9 Subcapitolul 2. Structura familiei...........................................................................9 Subcapitolul 3. Tipuri de familie........................................................................ 11 Subcapitolul 3.1. Criteriul numarului de parteneri.............................................. 11 Subcapitolul 3.2. Criteriul numarului de copii......................................................13 Subcapitolul 3.3. Criteriul orientarii sexuale a celor doi parteneri........................15 Subcapitolul 3.4. Criteriul apartenenţei culturale a partenerilor............................16 Subcapitolul 3.5 Criteriul numărului de părinţi....................................................16 Capitolul III. Obiectivele şi metodologia cercetãrii Capitolul IV. Prezentarea şi interpretarea rezultatelor Capitolul V. Concluzii. Bibliografie Anexe
3
Rezumatul lucrării
Monoparentalitatea a fost, este şi va fii mereu o temã actualã. Importanţa
ambilor pãrinţi în creşterea copilului este de necontestat, dar iatã cã existã şi familii
formate dintr-un singur pãrinte şi copil care pot face faţa aceloraşi încercãri ale vieţii ca şi
oricare altã familie.
În aceastã lucrare sunt prezentate structura şi criteriile familiei, precum şi
adolescenţa ca perioadã inevitabilã, dar şi dificilã din anumite puncte de vedere, astfel cã
am considerat cã o familia monoparentalã formatã dintr-un pãrinte şi un adolescent poate
avea efecte negative asupra dezvoltãrii celui din urmã. Testele aplicate, însã, pe un
eşantion de 60 de adolescenţi cu vârste cuprinse între 16- 18 ani dovedesc cã o familia
monoparentalã nu se deosebeşte din foarte multe puncte de vedere de familia biparentalã,
întrucât adolescenţi se raporteazã la fel la lumea înconjurãtoare, la situaţiile inedite şi/ sau
dificile, la familie, anturaj, şcoalã, etc. Ipotezele care s-au confirmat au fost:
3. Adolescenţii incluşi în familii monoparentale prezintă un comportament fugar
mai crescut decât cei incluşi în familii biparentale.
4. Adolescenţii incluşi în familii monoparentale resimt o insatisfacţie mai ridicată
faţă de familie, şcoală, anturaj şi propria persoană decât cei incluşi în familii biparentale.
Obiectivele lucrãrii nu au fost în totalitate atinse:
1. Evidenţierea diferenţelor existente între adolescenţii incluşi în familii
monoparentale şi cei incluşi în familii biparentale privind comportamentul problematic,
stresul şi comportamentul fugar.
4
2. Evidenţierea diferenţelor existente între adolescenţii incluşi în familii
monoparentale şi cei incluşi în familii biparentale privind gradul de insatisfacţie faţă de
familie, şcoală, anturaj şi propria persoană, obiectivul 1. fiind atins parţial, în mãsura în
care s-a putut evidenţia o diferenţã între comportamentul fugar al adolescentului dintr-o
familia monoparentalã, faţã de adolescentul dintr-o familie biparentalã.
Concluzia este cã diferenţe semnificative nu sunt între adolescenţii cu un singur
pãrinte şi cei cu ambii pãrinţi, adolescenţii din familiile monoparentale confruntându-se
cu aceleaşi probleme specifice perioadei prin care trec ca şi cei din familiile biparentale.
5
Capitolul I. Introducere
Motivul alegerii temei “Efectele monoparentalitãţii asupra adolescntului”
pentru aceastã lucrare, îl reprezintã faptul cã este o realã problemã
monoparentalitatea, mai ales în societatea de azi, întru-cât tot mai multe familii se
descoperã a fii monoparentale. O consider o problemã serioasã şi importantã. De
altfel, mi se pare şi o temã foarte interesantã şi pentru cã se pot studia diferenţele între
un copil crescut de un singur pãrinte şi un copil crescut de o familie “normalã”, cum
ar spune societatea noastrã, adicã o familie în care se regãsesc ambii pãrinţi.
Nivelul de cunoştinţe privind aceste aspecte, este mediu spre ridicat, eu
studiind literatura de specialitate primitã la cursuri, dar şi lecturã personalã.
Familia monoparentală este considerată de unii specialişti ca fiind un tip
special de familie, pe când alţii nu consideră acest grup social o familie.
O definiţie complexă a familiei monoparentale este dată de Iolanda Mitrofan
şi Cristian Ciupercă care consideră că acest tip de familie este: structura familială
asimetrică, formată dintr-un părinte şi copilul (copiii) său (săi) fie din decesul
celuilalt părinte, fie prin divorţ, fie prin abandonarea familiei de către un părinte, fie
prin decizia de a nu se căsători a părintelui, fie prin adopţiunea realizată de o persoană
singură, fie prin naşterea întâmplătoare a unui copil dintr-o relaţie liberă, în afara
căsătoriei, cu referire, în special, la părinţii adolescenţi.
Toate aceste apecte afecteaza viaţa adolescentului, care şi aşa este o
perioadã dificilã atât pentru el, cât şi pentru cei din jur. Este perioada în care are mare
6
nevoie de îndrumarea pãrinţilor, de sprijinul, dragostea şi întelegerea lor, iar lipsa
unuia dintre ei poate fii traumatizant pentru unii copii aflaţi în aceastã situaţie.
Adolescenţa este o perioadã dificilã atât pentru cei care o trãiesc cât si
pentru cei din jur, dar mai ales pentru pãrinţi. În general relaţiile de familie cu
adolescentul sunt încordate din vina ambelor pãrţi. Pãrinţii refuzã sã-şi modifice
concepţiile despre posibilitãţile adolescentului, tratându-l în continuare tot ca pe un
copil, adolescentul aşteaptã şi doreşte sã-şi asume anumite responsabilitãţi.
Îndatoririle şi restricţiile aduc veşnice obiecţii şi sunt subiecte frecvente ale
dezacordului adolescentului faţã de familie, ceea ce poate stârni pãrinţilor reacţii
diferite.
Un lucru este cert, prin metode inteligente, prin aprecierea inteligentã şi
corectã a adolescentului, prin însuşi modelul lor de disciplinã, pãrinţii pot asigura
fundamentul caracteristicilor personalitãţii adolescentului.
Deprivarea atât maternã, cât şi paternã s-a dovedit, prin nenumãrate studii
uneori contradictorii ( Orlansky, 1949; Wootoon, 1959; Yarrow, 1961; O’Connor,
1968), a fii cauza a unor manifestãri diverse precum: inadaptarea sociala, întârzierea
mentalã, delicvenţa, comportamente agresive şi fugare, depresie, forme acute de
stress, psihopatie lipsei de afectiune. Deprivarea maternã dupã Bowbly (1968),
însemna lipsa unei pãrţi fundamentale ale vietii, şi anume, dragostra maternã:
“… dragostea mamei este la fel de importantã pentru sãnãtatea mentalã cum sunt
vitaminele şi proteinele pentru sãnãtatea fizicã”.
Deprivarea paternã înseamnã lipsa unui model autoritar pentru copil, ceea
ce poate duce la o autoritate exageratã din partea mamei. Acest lucru îi afecteazã din
nou sãnãtatea mentalã.
Ţinând cont de aceste teorii,aceastã lucrare îşi propune douã obiective, şi
anume:
1. Evidenţierea diferenţelor existente între adolescenţii incluşi în familii
monoparentale şi cei incluşi în familii biparentale privind comportamentul
problematic, stresul şi comportamentul fugar.
7
2. Evidenţierea diferenţelor existente între adolescenţii incluşi în familii
monoparentale şi cei incluşi în familii biparentale privind gradul de insatisfacţie faţă
de familie, şcoală, anturaj şi propria persoană.
Ipotezele lucrãrii sunt:
1. Adolescenţii incluşi în familii monoparentale au un comportament mai
problematic atunci când se confruntă cu o situaţie dificilă sau tensionată decât cei
incluşi în familii biparentale.
2. Adolescenţii incluşi în familii monoparentale resimt un grad mai ridicat de stres
decât cei incluşi în familii biparentale.
3. Adolescenţii incluşi în familii monoparentale prezintă un comportament fugar mai
crescut decât cei incluşi în familii biparentale.
4. Adolescenţii incluşi în familii monoparentale resimt o insatisfacţie mai ridicată
faţă de familie, şcoală, anturaj şi propria persoană decât cei incluşi în familii
biparentale.
Comportamentul agresiv şi stima de sine scãzutã sunt doar douã dintre
dereglãrile care pot apãrea pe parcursul vieţii de adolescent crescut de un singur
pãrinte. Acest lucru poate fii traumatizant pentru unii dintre copii.. Adaptarea, pentru
aceşti copii este foarte importantã, motiv pentru care inversul ei,respectiv,
neadaptarea este traumatizantã şi poate proveni dintr-un comportament dificil al
adolescentului cu probleme, dobândid o stimã de sine scãzutã, care poate duce la un
comportament agresiv şi fugar al adolescentului în cauzã.
Tocmai aceste aspecte sunt puse la încercare prin trei teste aplicate unui
eşantion de 60 de subiecţi cu vârste cuprinse între 16-19 ani, 30 dintre ei fiind crescuţi de
un singur pãrinte, 30 crescuţi de ambii pãrinţi.
Testele masoarã stresul posttraumatic la adolescenţi, comportamentul
adolescenţilor cu probleme şi comportamentul fugar al lor.
Primul test menţionat este alcãtuit din 25 de itemi, iar scorul maxim acceptat
este de 52. Un scor mai mare de atât poate însemna un grad foarte mare de stress
posttraumatic.
Testul al doilea este alcãtuit din 35 de itemi, calculându-se adunând toţi itemii,
iar itemii: 7, 8, 19, 24, 26, 28, 32 se puncteaza invers.
8
Cel de-al treilea test este alcãtuit din 40 de itemi, din care rãspunsurile la
itemii: 2. 3, 5, 8, 11, 12, 13, 17, 18, 22, 24, 27, 28, 34 si 36, trebuie inversate.
Rezultatele la aceste teste vor demonstra veridicitatea ipotezelor acestei
lucrãri.
Capitolul II. Familia în psihologie. Familia monoparentalã. Efectele resismţite de
adolescent.
Subcapitolul 1. Introducerea în psihologia familiei
Psihologia familiei este o ramurã a psihologiei generale, alãturi de cea a muncii, a
artei, a vârstelor, etc. Ca definiţie, psihologia familiei poate fi un domeniu ce se ocupã cu
studiul teoretic şi aplicativ al mecanismelor psihologice ale constituirii, menţinerii şi
disoluţiei familiei.
Pentru a înţelege mai bine domeniul psihologiei familiei trebuie sã inţelegem mai
intâi ce este acela un cuplu, o cãsãtorie şi o familie. Printr-un cuplu inţelegem din punct
de vedere psihologic o structură bipolarã de tip bio-psiho-social, bazat pe
interdeterminism mutual (partenerii se satisfac, se stimuleazã, se dezvoltã şi se realizeazã
ca individualitãţi biologice, afective şi sociale, unul prin intermediul celuilalt. Cãsãtoria
este un proces interpersonal al devenirii şi maturizãrii noastre ca personalitãţi, un proces
de conştientizare, redirecţionare şi fructificare a tendinţelor, pulsiunilor şi al finităţilor
inconştiente de autocunoaştere prin intercunoaştere. Prin familie înţelegem o formă de
comunitate umanã alcătuitã din doi sau mai mulţi indivizi uniţi prin legãturi de cãsãtorie
şi/sau partenere realizând, mai mult sau mai puţin, latura biologicã şi/ sau cea
psihosocialã.
9
Subcapitolul 2. Structura familiei
Dupã unii, structura familială este un set invizibil de cerinţe funcţionale ce
organizează modurile în care membrii familiei interacţionează. Pentru menţinerea
integrităţii şi menţinerea funcţionalităţii unei familii este nevoie ca structura acesteia să
fie flexibilă, să reziste la schimbare până la un anumit punct, dar în acelaşi timp să se
adapteze atunci când circumstanţele o cer. Acest lucru se poate realiza prin intermediul
subsistemelor familiale, acestea fiind fie indivizi singuri, fie diade(exemplu mamă-copil,
soţ-soţie) cele mai importante subsisteme familiale sunt: subsistemul adulţilor,
subsistemul paternal şi subsistemul fratriilor.
Subsistemul adulţiilor numit şi marital sau al soţilor, acesta include cei doi soţi. Acest
sistem are rolul principal de a modela intimitatea şi angajamentul. Pentru aceasta este
nevoie de abilităţi cum sunt complementaritatea si acomodarea reciprocă, cu alte cuvinte
aceasta însemnând, ambii soţi simt că pot fi independenţi dar în acelaşi timp şi că sunt
împreună. Acest subsistem poate stimula învăţarea, creativitatea şi creşterea ducând astfel
la acomodarea reciprocă, mai precis la susţinerea aspectelor pozitive ale partenerului şi la
actualizarea aspectelor creative ale acestora, aspecte inactive până atunci. Subsistemul
marital are nevoie de protecţie faţă de cerinţele şi nevoile altor sisteme, cum ar fi, situaţia
cuplurilor cu copii pentru a-şi oferi unul altuia suport emoţional. Pot apărea dificultăţi de
relaţionare între soţi de exemplu, atunci când unul dintre aceştia insistă în urmărirea
propriilor scopuri, lăsând în urmă scopurile diadei ca întreg.
Subsistemul paternal se formează atunci când se naşte primul copil şi cuprinde
părinţii dar şi membrii familiei extinse(de exemplu bunica). Responsabilitatea acestui
subsistem este mare şi constă în a creşte copii a-i ghida, a stabili limite şi a-i disciplina.
Acum apar dificultăţi, pentru că adultul este în acelaşi timp partener pentru celălalt
membru al diadei maritale, dar şi părinte pentru copil însă nu întotdeauna aceste două
tipuri de funcţii sunt eficient îmbinate. Dificultăţiile apărute în subsistem, duc la
destabilizarea cuplului marital prin atragerea unui copil în interiorul acestuia sau la
izolarea copilului de către cuplul marital. Acţiunile exterioare asupra copilului sau
10
modificările în evoluţia acestuia duc la efecte şi asupra subsistemului paternal chiar şi
asupra celui marital.
Subsistemul fratriilor este format din copiii din familie oferindu-le acestora primul
grup social în care cu toţii sunt egali. Sistemul fratriilor învaţă copiii să negocieze, să
coopereze, să cunoască competiţia şi submisivtatea, suportul reciproc şi ataşamentul faţă
de prieteni. Copiii preiau astfel diferite roluri şi poziţii în familie, fiindu-le necesare în
evoluţia lor ulterioară în viaţă.
Subcapitolul 3. Tipurile de familii
Cele mai importante criterii pentru identificarea şi înţelegerea tipurilor de familii
sunt: 1. Criteriul numărului de parteneri, 2.Criteriul numărului de copii,
3. Criteriul orientării sexuale ale celor doi parteneri, 4. Criteriul apartenenţei culturale
a partenerilor şi 5. Criteriul numãrului de pãrinţi.
Subcapitolul 3. 1. Criteriul numărului de parteneri
Criteriul numărului de parteneri care formează familia aduc în discuţie familiile
poligame şi monogame. Familiile poligame sunt de două tipuri: familii poliandrice şi
familii poliginice. Familiile poliandrice sunt acele familii unde femeia are dreptul să se
căsătorească cu mai mulţi bărbaţi sau unde există mai mulţi parteneri bărbaţi. Familiile
poliginice sunt cele in care există mai multe partenere femei, bărbaţii având dreptul de a
alege mai multe soţii. Caracteristic acestor familii poligame este numărul de copii mare.
Poligamia este întâlnită la unele popoare ce promovează, după caz, sexul masculin sau
feminin pentru a proteja societatea. Familiile monogame sunt acele familii în care un
bărbat sau o femeie au dreptul să se căsătorească doar cu un singur partener. Monogamia
poate fi serială, adică în cazul decesului partenerului sau al divorţului, partenerul rămas
se poate recăsători. Sau poate fi monogamie strictă atunci când partenerul nu mai are
dreptul de a se recăsători. Societatea are un rol important în ceea ce priveşte stabilirea
11
dreptului de căsătorie cu unul sau mai mulţi parteneri, astfel societatea românească
promovează monogamia serială. Tot în cadrul monogamiei, distingem alte două tipuri de
familii:familii nucleare, familii extinse şi familii de origine. Familiile nucleare sunt
formate din cei doi soţi şi copii lor necăsătorţi. Acest tip de familie cel mai întâlnit şi mai
dorit în toate societăţile pentru că există un grad mai mare de intimitate, de satisfacere a
nevoilor sexual-afective, de siguranţă şi stabilitate şi unde relaţiile democrate şi stabilirea
propriilor reguli de funcţionare familială sunt realizate mai uşor. Familiile extinse sunt
formate din mai mulţi membrii ai familiei ce locuiesc în acelaşi spaţiu şi care reprezintă
două sau trei generaţii:fraţi, părinţi, bunici, copii şi nepoţi. Acest tip de familie este
format în cele mai multe cazuri din două familii nucleare de exemplu doi soţi cu unul sau
doi copii care locuiesc împreună cu părinţii unuia dintre soţi sau doar cu un părinte sau un
alt exemplu poate fi o familie nucleară care locuieşte cu o soră sau un frate căsătorit sau
nu, cu sau fără copii. Familia extinsă se întâlneşte cel mai mult în societăţiile tradiţionale
caracterizate prin conservatorism, al regulilor şi tradiţiilor familiale. Acest tip de familie
impune reguli de organizare şi funcţionare stricte, astfel familia cea mai în vârstă va fi
cea care stabileşte aceste reguli, iar cel mai în vârstă bărbat va fi considerat capul
familiei, luând deciziile importante în familie. Datorită celor relatate mai sus, a
conservatorismului, tânărul cuplu ajunge de multe ori să intre în conflict cu cuplul
paternal cu care convieţuieşte ducând astfel la scăderea intimităţii şi satisfacerii maritale.
Uneori se poate ajunge chiar la disoluţia cuplului nou constituit, datorită neînţelegerilor
apărute în relaţia cu părinţii uneori aceasta fiind prea rigidă privind păstrarea vechiilor
obiceiuri. În alte cazuri se poate ajunge la disoluţia cuplului parental datorită perturbării
relaţiilor existente şi producerea de tensiuni, conflicte provenite din partea cuplului tânăr.
Alteori, relaţiile dintre familiile nucleare se deteriorează după apariţia copiilor(nepoţiilor)
deoarece bunicii preiau un rol conducător al familiei având tendinţa de a deveni părinţi
atât pentru nepoţi cât şi pentru părinţii acestora, ducând astfel la neclarităţi, aceştia
nemaiştiind pe cine şi când să mai asculte. Familia extinsă prezintă şi avantaje
semnificative. Astfel fiind mai mulţi membrii în familie există o mai mare varietate de
modele de comportament ce pot fi adoptate de copii. Deasemenea, o familie extinsă poate
asigura sentimente mai trainice de apartenenţă şi siguranţă, contribuind la o dezvoltare
psihică bună a copiilor. Mai multe persoane într-o familie permit un mai bun ataşament al
12
copiilor, fapt deosebit de important în dezvoltarea lor emoţională având un nivel crescut
de încredere în sine şi abilităţi de relaţionare cu ceilalţi. Familia extinsă având un număr
mai mare de membrii pot face mai uşor faţă la sarcinile gospodăreşti dar şi la crizele
familiale apărute. Avantajele se măresc cu cât fiecare membru al familiei îşi cunoaşte şi
îşi duce la bun sfârşit rolul pe care îl are şi respectă nevoile şi relaţiile celorlalţi, mai ales
intimitatea. Familia de origine este un alt tip de familie fiind reprezentată de familia în
care s-a născut persoana adică părinţii şi fraţii acesteia.
Subcapitolul 3.2. Criteriul numărului de copii
Criteriul numărului de copii ne dă un număr de patru tipuri de familii:familia fără
copii, cu un singur copil, cu doi copii şi cu trei sau mai mulţi copii. Familia fără copii este
un cuplu căsătorit care nu are încă sau nu va avea niciodată copii. Acest tip de familie
este în număr din ce în ce mai mare în zilele noastre deoarece apare fenomenul de
întârziere a momentului naşterii unui copil în cuplu. Motivele ar fi:partenerii doresc să se
bucure de intimitatea lor o perioadă mai lungă de timp, să testeze stabilitatea relaţiei lor
pentru a nu avea eşecuri printr-un divorţ, doresc să se realizeze economic,
financiar(obţinerea unui serviciu, cumpărarea unei locuinţe etc.). Alte motive ca familia
să nu aibă copii ar fi şi folosirea din ce în ce mai mult a metodelor contraceptive,
conştientizarea greşelilor educative făcute de părinţii partenerilor ce formează cuplul
actual, creşterea ratei divorţurilor, mutarea atenţiei mai mult pe împlinirea profesională a
celor doi parteneri, stresul ridicat datorită creşterii timpului petrecut la serviciu ducând
astfel la scăderea capacităţii reproductive şi a intimităţii în cuplu, reorientarea femeilor
către o viaţă personală şi profesională ducând astfel la amânarea rolului matern. Familiile
fără copii, în majoritatea cazurilor se caracterizează printr-o intimitate foarte mare, având
o legătură emoţională foarte strânsă între parteneri.
Familia cu un singur copil este foarte des întâlnită fiind tipul de familie care
împlineşte nevoia de paternitate a partenerilor, dar face ca să nu fie suprasolicitată
economic şi psihologic. În cazul în care familia este funcţională, echilibrată, copilul se
dezvoltă normal el, simţind nevoia unui frate sau a unei surori. În cazul în care copilul nu
13
va avea un văr(verişoară) pentru a ţine loc de frate sau soră el îşi va dori prieteni,
devenind în funcţie de caracteristicile sale personale timid, izolat sau dimpotrivă sociabil.
În funcţie de atenţia acordată de ambii părinţi copilului, acesta are şanse de a fi răsfăţat
sau nu. Datorită părinţiilor ce investesc emoţional mai mult decât trebuie în copilul lor
acesta, poate să rămână în starea de copil pentru mai multă vreme, deşi fizic devine adult.
În cazul în care copilul trăieşte mai mut între adulţi, acesta interiorizează uşor trăirile lor
ducând astfel la conflicte interioare şi la întârzierea sau accelerarea maturizării. Când
beneficiază de toate resursele familiei, copilul se va dezvolta armonios atât fizic cât şi
psihologic, iar în cazul în care acestea sunt diminuate de exemplu dacă intimitatea între
parteneri are de suferit(relaţiile de afecţiune s-au răcit, există conflicte sau boli etc.),
copilul unic va fi uşor atras în cualiţii cu unul dintre părinţi împotriva celuilalt. Există în
număr mare familii în care mama se cualizează cu copilul împotriva tatălui, datorită
rolului timpuriu ce îl are mama în relaţia cu copilul, dar există şi familii în care tata
cualizează cu copilul împotriva mamei, în acest caz, mama având perturbări majore de
comportament datorate de exemplu unor boli fizice sau psihice. În aceste cazuri copilul
poate substitui rolul de partener sau de confident în funcţie de sexul copilului şi de
nevoile neîmplinite al e părintelui. Astfel copii dezvoltă un ataşament exagerat faţă de
părinte(sau părinţi), fapt ce va determina dificultăţi în asumarea rolului de parteneri în
viitoarele lor relaţii.
Familia cu doi copii este un tip de familie apreciată şi foarte întâlnită pentru că
prezintă marele avantaj că fraţii învaţă să se accepte, să se iubească, să colaboreze şi să
negocieze. Astfel rolurile în casă sunt împărţite pe sexe sau ordinea naşterii. Între cei doi
fraţi apare fenomenul de competiţie, aceasta fiind mai ales pentru dragostea părinţiilor şi
pentru resursele materiale. Atunci când fraţii sunt apropriaţi ca vârstă competiţia este
mult mai evidentă dar, ea nu este o competiţie negativă ci stimulează abilităţile de
negociere şi de a face faţă societăţii unde copilul va întâlni diverse situaţii. Există o
importanţă în ceea ce priveşte şi sexul copiilor în manifestarea afecţiunilor dar şi a
conflictelor, în cazul în care copii sunt de acelaşi sex afecţiunea înclină mai degrabă către
prietenie contribuind la formarea unor tendinţe homosexuale iar dacă aceştiea sunt de
sexe diferite uneori afecţiunea este amestecată cu sentimente erotice, reprimate de tabu-ul
incestului sau nu aceasta depinzând de atitudinea părinţilor. Şi în acest tip de familie pot
14
apare cualiţii, cele mai frecvente fiind între mamă şi copii sau mamă cu un copil şi tatăl
cu celălalt.
Familia cu trei sau mai mulţi copii are o caracteristică importantă, aceasta fiind că
fraţii au mari şanse să se formeze unul după celălalt, şi să se crească unul pe celălalt. În
cazul în care resursele materiale ale familiei sunt insuficiente, primul copil va avea
sarcini asemănătoare cu cele ale părinţilor îngrijindu-se de gospodărie dând ajutor la
creşterea celorlalţi copii şi lucrând atunci când devine adult acesta numindu-se şi copil
parental oricare dintre copii din fratriile numeroase poate deveni parental, dar şansele
cele mai mari le are primul. Rolul de copil parental poate fi adaptativ în cazul familiilor
ce au o bună funcţionare sau neadaptativ, în cazul familiilor cu probleme, când părintele
renunţă la rolul său şi copilul trebui să îl preia. Copii parentali când devin adulţi îşi
continuă acest rol de îngrijire, inclusiv faţă de proprii parteneri inclusiv în familile pe
care le vor constitui. Un alt fenomen pe care îl întâlnim în familile cu trei sau mai mulţi
copii este acela al copilului mijlociu ce se simteignorat emoţional, neglijat desvoltând
sentimente de fustrare, neîncredere în sine, furie, acestea ducând la apariţia unor tulburări
de comportament şi alte simptome cum ar fi dificultăţi în relaţionare, insuccese şcolare şi
profesionale, inclusiv boli.
Subcapitolul 3.3. Criteriul orientări sexuale a celor doi parteneri
Acest criteriu cuprinde două tipuri de familii, familiile heterosexuale şi familiile
homosexuale. Familiile heterosexuale sunt acele familii în care ambii parteneri sunt
heterosexuali, acestea fiind întâlnite cel mai des în lume. Familiile homosexuale sunt
acele familii în care cei doi parteneri sunt homosexuali sau lesbiene. Aceste familii pot
avea sau nu copii, aceştia fiind proveniţi din căsători anterioare cu parteneri
heterosexuali, prin adopţie sau prin fertilizare in vitro. Acest tip de familie se întâlneşte
mai rar şi a apărut mai recent în tipologia familială. În Europa există câteva state care au
acceptat căsătoriile dintre parteneri homosexuali, dar în cele mai multe cazuri cuplurile
homosexuale sunt acceptate mai bine fără a fi legalizate într-o căsătorie. Homosexuali şi
lesbienele în cele mai multe cazuri preferă să rămână în cupluri fără a mai întemeia
familii punând accent mare pe libertatea personală şi a exprimări sexualităţi.
15
Subcapitolul 3.4. Criteriul apartenenţei culturale a partenerilor
Sunt două tipuri de famili în acest criteriu, astfel întâlnim familii în care partenerii
aparţin aceleiaşi culturi, fiind tipul cel mai frecvent întâlnit şi familii mixte în care
partenerii aparţin unor culturi diferite. Acest tip de familie capătă din ce în ce mai mult
teren datorită dezvoltării tehnicii de comunicare prin telefon, fax şi internet. Într-o
familie mixtă apar numeroase provocări, în special acelea de a armoniza şi diferenţele de
cultură, tradiţii alături de cele personale ce există în orice familie. În România întâlnim
cele mai frecvente cazuri de familii mixte ca fiind realizate între români şi unguri, români
şi nemţi, între români şi rromi sau alte tipuri de combinaţie. Partenerii acestor familii au o
deschidere mentală şi spirituală mai mare, fiind mai puţin afectaţi de prejudecăţi, mai
flexibili în gândire şi comportament.
Subcapitolul 3.5. Criteriul numărului de părinţi
Criteriul numărului de părinţi care formează familia prezintă două tipuri de familii,
biparentale şi monoparentale. Familiile biparentale sunt cele în care există ambii părinţi
acestea, fiind formate din părinţii natural ai copilului/copiilor sau din familii mixte sau
reconstituite în cazul în care părinţii au mai fost căsătoriţi şi au divorţat, sau şi-au pierdut
partenerul. Aceste familii mixte, pot conţine proprii copii în noua căsătorie, dar pot avea
şi copii comuni ai partenerilor. Pentru a fi o familie în adevăratul sens al cuvântului,
familile reconstituite trebuie să depăşească o serie de dificultăţi. Astfel neacceptarea
părintelui vitreg de către copil din simplul motiv că îl percepe ca un înlocuitor al celui
natural duce la apariţia sentimentelor de respingere, furie, ură şi gelozie. Aceste
sentimente pot să diminueze în timp, dar aceasta depinde de contribuţia şi atitudinile sau
greşelile de comportament ale părinţiilor. Unele dintre greşelile părinţiilor sunt
devalorizarea părintelui vitreg în faţa copiilor, retragerea dreptului de a educa sau a
admonesta copilul, tehnicile educative dure sau pur şi simplu diferite pe care părintele
16
vitreg le foloseşte şi altele. O altă situaţie în care familia reconstituită poate întâmpina
dificultăţieste atunci când copilul poate considera că părintele său natural îi acordă mai
puţină atenţie şi iubire după recăsătorire acesta neexplicând copilului diferenţa dintre
iubirea parentală şi cea conjugală. Uneori, problema dificilă apare pentru părintele vitreg
deoarece nu poate accepta copilul partenerului de viaţă. Acesta nu îşi poate manifesta
afecţiunea pentru copilul partenerului mai ales când acesta îl respinge sau chiar se revoltă
şi luptă împotriva sa. În aceste situaţii este nevoie de calm şi de ajustarea
comportamentului părintelui în cauză astfel încât să poată să facă faţă problemei. O
dificultate în constituirea unei familii reconstituite o prezintă şi conflictele fraterne dintre
copii celor doi parteneri şi/sau copii proveniţi din căsniciile lor anterioare. Astfel, copii
din căsătoriile anterioare pot prezenta sentimente de inferioritate, se pot simţi mai puţin
iubiţi şi doriţi decât noul copil al cuplului. Familiile monoparentale sunt acele familii în
care unul dintre părinţi nu există, copii fiind crescuţi doar de un singur părinte. Lipsa unui
părinte se datorează fie decesului acestuia, fie divorţului. O familie monoparentală se
poate constitui şi în cazul în care o persoană poate deveni părinte unic prin conceperea
unui copil prin fertilizare in vitro, prin adopţia unui copil sau atunci când celălalt partener
nu ia parte la creşterea copilului. Cele mai multe familii monoparentale sunt cele ce
provin din divorţul părinţilor sau decesul unui partener şi, sunt formate cel mai adesea din
mamă şi copil(sau copii). Nu în ultimul rând există din ce în ce mai multe persoane ce îşi
asumă postura de părinte, mamă singură prin naşterea unui copil sau prin adopţie. O
familie monoparentală prezintă dezavantajul că părintele în cauză întâmpină multe
dificultăţi în îndeplinirea rolului său de a se realiza financiar şi de a reuşi să asigure
comfortul şi educaţia necesară copilului său. În cazul în care părinţii singuri nu pot face
faţă dificultăţilor apărute, ei apelează la persoane din familia extinsă cum ar fi bunici, alte
rude, bone, etc.. O diferenţă există în ceea ce priveşte constituirea familiei
monoparentale, mai precis atunci când familia este compusă din mamă şi copil faţă de
tată şi copil. Astfel mamele singure au tendinţa de a nu apela la alte persoane pentru
ajutor, astfel acestea ajung la un moment dat la o suprasolicitare şi la apariţia tensiunilor
interioare care mai târziu se pot transforma în simptome, atât la ele cât şi la copii lor. Tot
la mamele singure se întâlneşte preluarea rolului de tată fapt constatat a fi foarte rar, în
cazul bărbaţilor părinţi singuri. Datorită acestor schimbări în interiorul familiei, apar
17
modificări ale regulilor, ale graniţelor dintre membrii familiei şi subsisteme sau
modificări ale întregii structuri familiale. De exemplu, mamele singure tind să fie mai
autoritare, mai rigide în aplicarea regulilor, pentru a suplini lipsa tatălui iar taţii singuri
devin în aceste situaţii mai delicaţi, mai afectuoşi, dar sunt mai restrictivi în unele reguli.
Într-o familie monoparentală pot apare modificări la nivelul subsistemului adulţilor, astfel
el fiind redus la un singur adult, fapt ce va duce în timp la dificultăţi în modelarea
intimităţii erotico-sexuale a copiilor. Ei au o confuzie în ceea ce priveşte modelul feminin
şi cel masculin, deoarece având un singur părinte, acesta joacă rolul şi de mamă şi de tată.
Bineînţeles, cã şi în ceea ce priveşte sensibilitatea, ei pot fii uneori afectaţi, devenind
agresivi atât fizic cât şi psihic mai ales cu partenerii lor de joacã, tocmai din cauza lipsei
unui model concret de tatã şi de mamã.
De-a lungul timpului s-au formulat păreri contradictorii datorită mentalităţilor
referitoare la funcţionalitatea familiei monoparentale. În societatea traditională, care avea
la bază familia extinsă, monoparentalitatea era dezaprobată, iar cei care condamnau acest
stil de viaţă erau încurajaţi. În societatea modernă viziunea asupra familiei monoparentale
s-a schimbat. Astăzi se consideră că este mai bine pentru copil ca parintii să se despartă
decât să fie supus unui climat familial conflictual.
Familia monoparentală este o familie normală, dar se vorbeşte de faptul că ea
reprezintă o criză a familiei datorită efectelor provocărilor sociale cu care se confruntă şi
cărora nu le poate face faţă: sărăcia şi excluderea socială.
Cercetările sociologice asupra familiei monoparentale s-au centrat pe:
- condiţiile de viaţă şi de vulnerabilitate economică, studii asupra nivelului de trai;
- eficacitatea politicilor familiale, a acţiunilor sociale şi a transferului social;
- efectele „disociaţiei familiale” şi a structurii monoparentalităţii asupra socializării
copiilor.
În societatea contemporană, familia a suferit transformări majore, din mai multe
puncte de vedere, în funcţie de societatea la care ne referim, termenul de „familie”
devenind din ce în ce mai ambiguu. Cauza acestui lucru este varietatea de transformări ce
se concretizează în: extinderea experienţei sexuale premaritale, extinderea coabitării
premaritale, desacralizarea căsătoriei, scăderea nupţialităţii etc.. Paralel, se constată
18
apariţia altor stiluri de viaţă familială: familiile monoparentale, familiile comasate sau
reconstituite, uniunile consesuale, căsătoriile homosexuale sau alte aranjamente sociale.
Cercetările făcute în Europa, S.U.A., Canada au sintetizat factorii care au determinat
schimbări în comportamentele nupţiale şi în modelele familiale:
diminuarea funcţiilor familiei prin preluarea unora de către societate;
creşterea gradului de ocupare a femeilor şi dorinţei femeilor de promovare
socială;
creşterea independenţei economice a tinerilor;
creşterea veniturilor prin care s-a asigurat unor persoane posibilitatea de a trăi
singure şi reducerea masivă a frecvenţei căsătoriilor pe motive de constrângere
economică;
creşterea diversităţii politice, culturale şi spirituale;
schimbări în moravuri şi creşterea permisivităţii sociale la noile forme de
comportament;
efecte de contagiune, de împrumut a unor modele comportamentale de la un grup
la altul şi chiar de la o societate la alta.
Raluca Popescu (2002), cercetător ştiinţific la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii,
identifică unele cauze ale modificării modelului familiei:
- criza nupţialităţii în România era de 62 %, o valoare în continuă scădere faţă de
anul 1990 când valoarea era de 83 %;
- banalizarea divorţului, rata divorţului fiind de 15,3 %;
- scăderea natalităţii;
- frecvenţa natalităţii nelegitime
Schimbările produse la nivel nupţial şi sexual ce s-au asociat cu factori economici,
sociali şi culturali, au determinat apariţia unor noi tipuri familiale sau extinderea unora
care înainte erau marginalizate.
Datorită diminuării ponderii familiilor nucleare în totalul familiilor există situaţii în
care, în anumite societăţi, mai puţin de jumătate din populaţia adultă face parte dintr-o
familie dezorganizată. Dacă ponderea familiei nucleare a scăzut în Europa, ponderea
familiilor consensuale, a menajelor nefamiliale şi cea a familiilor monoparentale a
crescut.
19
Familia monoparentală este considerată de unii specialişti ca fiind un tip special de
familie, pe când alţii nu consideră acest grup social o familie.
O definiţie complexă a familiei monoparentale este dată de Iolanda Mitrofan şi
Cristian Ciupercă( care consideră că acest tip de familie este: structura familială
asimetrică, formată dintr-un părinte şi copilul (copiii) său (săi) fie din decesul celuilalt
părinte, fie prin divorţ, fie prin abandonarea familiei de către un părinte, fie prin decizia
de a nu se căsători a părintelui, fie prin adopţiunea realizată de o persoană singură, fie
prin naşterea întâmplătoare a unui copil dintr-o relaţie liberă, în afara căsătoriei, cu
referire, în special, la părinţii adolescenţi.
Familia monoparentală are câteva particularităţi organizatorice şi funcţionale
specifice, diferite faţă de familia cu ambii părinţi. Pentru fiecare dintre cei doi apar noi
tipuri de solicitări ce conduc la schimbări comportamentale. Relaţiile copil-părinte
capătă diferite forme, iar efectele asupra procesului de creştere şi maturizare psihologică
a acestora sunt diferite. Diferenţa între familiile monoparentale şi cele clasice, nucleare
este de natură structurală, pentru că din punct de vedere interacţional şi psihologic este la
fel de complexă ca şi o familie cu ambii părinti. Există cazuri în care o familie
monoparentală nu diferă de o familie cu ambii părinţi în care tatăl lipseste pentru o
perioadă mai lungă de timp. În plus, dacă tatăl din familia monoparentală îşi vede regulat
copiii el poate avea o influenţă mai mare asupra acestora decât tatăl care lipseste mai
mult timp de lângă copii.
Familia monoparentală este analizată diferit în modele teoretice diferite. Astfel, în
modelul tradiţional este considerată o exceptie, o situaţie limită (prin care unul din soţi a
murit, este plecat pentru perioade mai lungi de timp, sau, foarte rar, este separat sau
divorţat), în care femeile şi copiii (bărbaţii- părinţi singuri sunt cazuri rare) riscă să
rămână fără suport financiar şi să fie nevoite să ceară sprijinul familiei de origine.
Modelul contractualist, ce consideră că libertatea indivizilor presupune doar
obligaţiile asumate, pleacă de la premisa că soţii pot decide modul de administrare a
relaţiilor personale şi financiare în timpul căsătoriei. În cazul divorţului, acest model
consideră că părintele singur a dorit să devină părinte şi este compatibil cu această
situaţie, fiind capabil să abordeze pozitiv problemele ce pot apărea.
20
Modelul comunitar arată că nici o persoană nu devine independentă decât după o
perioadă de dependenţă. Din perspectiva acestui model, ajutorul pentru familiile
monoparentale va veni din partea familiilor extinse sau a comunităţii.
Modelul bazat pe drepturi şi responsabilităţi relaţionale consideră că importante sunt
relaţiile dintre viaţa de familie şi ordinea politică şi economică, acordarea vieţii
indivizilor cu modelele culturale.
Unii considerã că: “familia monoparentală pare să fie asemenea unui întreg din care,
deşi lipseste un element, nu încetează să funcţioneze ca un sistem, în care întregul este
mai mult decît suma părţilor.”
Conştientizarea fenomenului monoparental nu s-a făcut brusc, ci odată cu creşterea
lui şi cu intuirea problemelor pe care le ridică. La jumătatea anilor 1960 în literatura
anglo-saxonă apare termenul de „ single parent family.”
Problema familiilor monoparentale este din ce în ce mai des luată în discuţie pentru
că reprezintă o proporţie însemnată în totalul familiilor din fiecare ţară. În România,
numărul copiilor care s-au născut în afara căsătoriei era, la Recensământul din 2002, de
296802. În ciuda acestui fapt aceste familii trebuie să îşi rezolve singure problemele
pentru că statul se ocupă de familiile nucleare care deţin proporţia majoritară. Datorită
acestui lucru pe lângă problemele psihologice şi cele interacţionale mai apar şi probleme
economice şi sociale care transformă membrii familiei monoparentale într-o categorie de
dezavantajaţi.
Dificultăţile pe care familia monoparentală le întîmpină pot fi:
- de ordin material: risc mare la sărăcie;
- de ordin biologic: legate de sexualitate şi restrângerea descendenţei;
- de ordin afectiv: datorate absenţei partenerului, a dragostei conjugale etc..
Familiile cu copii sunt predispuse, în România, la sărăcie pentru că fiecare copil
conduce la sporirea cheltuielilor, având în vedere că acesta nu contribuie la venitul
familiei, iar alocaţia este nesemnificativă în raport cu costurile necesare creşterii. Astfel,
70 % din familiile monoparentale cu unul sau doi copii trăiesc sub limita de subzistenţă.
Doar cca. 20 % din cele cu un copil şi cca. 10 % din cele cu doi copii pot fi plasate peste
nivelul minim de trai decent.
21
Un alt motiv al riscului sărăciei ar putea fi lipsa contribuţiei unui părinte la bunăstarea
familiei fie datorită faptului că este şomer sau divorţat, fie datorită faptului că a decedat
sau este bolnav. Pentru Doru Buzducea (2009) „marginalizarea şi excluderea socială se
referă la „împingerea” anumitor indivizi sau grupuri sociale spre izolare şi acces limitat la
formele de putere socială, economică, politică şi la resursele comunităţii respective.”
Excluderea socială reprezintă fenomenul social major al contemporaneităţii pentru că el
relevă apariţia unor noi probleme sociale şi necesitatea de a schimba ceva din punct de
vedere social.
Cristina Ştefan defineşte familia monoparentală ca fiind „un tip de familie format
dintr-un părinte şi copilul său/copiii săi”. Acest tip de familie este considerat deseori o
abatere de la familia nucleară care este formată din soţ, soţie şi din copiii lor care sunt
minori.
Familia monoparentală se caracterizează printr-o asimetrie a membrilor săi rezultată
din raportul dintre statusul părintelui (de ocrotire) şi cel al copilului (de dependenţă). Din
punct de vedere cantitativ, familia monoparentală poate fi compusă din părinte şi unul sau
mai mulţi copii. Din punct de vedere calitativ, aceasta poate avea forme democratice
(adultul este prieten al copilului) sau forme în care autoritatea adultului este
incontestabilă.
În analiza familiei monoparentale s-au conturat două puncte de vedere. Din punct de
vedere sociologic această familie este considerată un grup social ce se constituie pe baza
relaţiilor de rudenie legate între un părinte (cel singur) şi copilul/copiii săi. Este un grup
primar ai cărui membrii întreţin relaţii directe şi formale. Acest grup se caracterizează
prin stări afective, aspiraţii şi valori comune.
Al doilea punct de vedere, cel juridic, consideră familia monoparentală ca fiind
grupul de persoane între care se stabilesc drepturi şi obligaţii, reglamentate prin norme
legale.
Între familia tradiţională şi cea monoparentală se înregistrează deosebiri
fundamentale. Spre deosebire de familia traditională, care îndeplinea funcţii cu un impact
pozitiv asupra societăţii, familia monoparentală, deşi oferă protecţie şi îngrijire
membrilor, precum şi un climat de strânsă afectivitate, este deficitară în ceea ce priveşte
mediul securizant şi modul în care conferă statusul.
22
Datorită faptului că familia monoparentală este ignorată în ceea ce priveşte politicile
sociale, apar o serie de efecte: majoritatea copiilor instituţionalizaţi provin din familii
monoparentale, dificultăţi de adaptare ale copiilor etc..În ziua de azi divorţează mai mulţi
oameni decât în trecut. Dacă în urmă se considera că soţii, chiar dacă nu se înţeleg trebuie
să rămână împreună de dragul copiilor, în prezent, percepţia globală a societăţii asupra
divorţului s-a schimbat în mod radical. Divorţul nu mai este privit negativ, ci ca o soluţie
la o situaţie critică. La Recensământul din martie 2002 numărul femeilor divorţate cu
copii era de 392.668. S-a observat faptul că cu cât numărul copiilor este mai mic cu atât
divorţurile sunt mai frecvente. Separarea afectează existenţa partenerilor prin resursele
economice, statutul rezidenţial, proiectele sau stilul de viaţă, determinând schimbări
importante pe plan spiritual şi afectiv. Motivele divorţului pot fi foarte diferite în funcţie
de vârsta partenerilor, de statusul economic şi socio-profesional, de resursele lor
spirituale etc.. De cele mai multe ori motivele se bazează pe existenţa unor resentimente,
pe conştientizarea faptului că relaţiile maritale au devenit stresante, intolerabile şi singura
modalitate de a le pune capăt este divorţul. În general femeile sunt părinţi singuri şi
asigură custodia copiilor. Există totuşi şi câteva situaţii în care femeile divorţate
încredinţează custodia copiilor.
Divorţul cuprinde mai multe etape:
disoluţia şi eroziunea;
separarea premergătoare;
disoluţie legală;
acomodarea în perioada de după divorţ
Au fost identificate cele trei motive pentru care un cuplu se desparte:
banii;
sexul;
dragostea
Divorţul are efecte traumatizante asupra foştilor parteneri, dar mai ales asupra
copiilor, din cauza:
sentimentului inerţial de dependenţă prin obisnuinţa reciprocă a acestora;
23
panicii specifice golului relaţional în care rămân aceştia, generaţiile lor fiind
căsătoriţe, având alte obiective şi preocupări;
complexelor de stigmatizare şi inferioritate socială trăite de aceştia;
dificultăţilor privind încredinţarea şi creşterea copiilor, locuinţa, bunurile
materiale, veniturile, locul de muncă, relaţiile cu anturajul comun şi eventual,
rezidenţa;
receptării sale amplificate, prin sensibilitatea specifică, de către copii,
repercutându-se, prin fragmentarea şi distorsionarea socializării acestora pentru
modelele de familie, soţ şi părinte, atât asupra formării personalităţii, cât şi asupra
capacităţilor de a-şi socializa urmaşii, efectele fiind deci transgenerationale.
Abandonul familiei reprezintă, din punct de vedere juridic, fapta celui care, deşi are
obligaţia legală de a întreţine o persoană, o părăseşte sau o alungă, expunând-o astfel
implicit la suferinţe fizice şi morale, sau nu asigură timp de două luni pensia de
întreţinere.
Cele mai multe familii monoparentale au ca susţinător unic femeile (9 din 10 părinţi
sunt femei). Mamele singure prezintă câteva caracteristici comune:
- extinderea unor sarcini ce nu le sunt specifice şi care necesită timp şi energie.
Aceste sarcini ale rolului nu pot fi îndeplinite cu maximă eficienţă. Femeile cu un nivel
ridicat de şcolarizare şi cu posibilităţi financiare întâmpină, de obicei, mai puţine
dificultăţi decât cele cu un nivel de pregătire scăzut. Acestea din urmă rezolvă mai greu
problemele legate de absentarea de la serviciu datorată îmbolnăvirii copilului, îngrijirii şi
supravegherii copiilor mici;
- apar schimbări în relaţia cu copilul. În multe cazuri, mama împreună cu primul
copil îşi împart rolul parental pentru că îi face confidenţe, consolidându-i astfel rolul
părintelui absent. Consecinţa este că maturizarea copilului se petrece înainte ca acesta să
fie pregătit.
În ceea ce priveşte familia monoparentală condusă de tată putem spune că aceasta
constituie o minoritate. Caracteristicile comune ale taţilor singuri sunt:
au o mai mare libertate financiară decât mamele singure datorită nivelului mai
ridicat de şcolarizare;
au abilitatea de a satisface nevoile emoţionale ale copiilor;
24
cer mai multă independenţă de la copiii lor spre deosebire de alţi părinţi;
preferă să facă noi cunostinţe, dar evită activităţile sociale unde sunt prezente
cupluri căsătorite. Creşte totuşi implicarea în activităţi politice, de studiu sau de
antrenament formativ suplimentar;
taţii singuri divorţaţi sunt satisfăcuţi de statutul lor şi se consideră bine adaptaţi
spre deosebire de cei văduvi care întâmpină dificultăţi datorită lipsei de pregătire
pentru aceasta experienţă.
Comparând familiile monoparentale conduse de taţi şi cele conduse de mame s-a
observat că taţii îşi îndeplinesc rolul parental într-o manieră competitivă care are efecte
pozitive asupra profilului psihocomportamental al copilului. Copiii din aceste familii
apreciază şi evaluează gradul de investiţie afectivă al acestuia în mod superior faţă de cei
care aparţin unei familii cu ambii părinţi.
Există mai multe tipuri de familii monoparentale. Clasificarea acestora se face
după diferite criterii.
După calitatea şi performanţa interacţiunilor identificăm:
familii monoparentale camuflate (când un părinte nu interacţionează psihologic
decât în mică măsură, în ciuda faptului că este prezent în cadrul familiei);
familii monoparentale în care există legături numai între copii, nu şi între părinţi
(cuplu divorţat, dar care are grijă de copii);
familii monoparentale în care un părinte este absent fizic pentru că a părăsit
localitatea pentru o perioadă de timp mai lungă sau este spitalizat, deţinut etc.;
familii monoparentale în care unul din părinţi e decedat;
familia monoparentală propriu-zisă rezultată în urma divorţului;
familia monoparentală în care nu există o relaţie legalizată între părinţi (formată
din copil şi părintele necăsătorit).
După numărul membrilor unei familii există familii monoparentale binare (doi
membri), terţiare (trei membri) etc. .
Se consideră ca orice familie include trei dimensiuni:
- dimensiunea structurală ce se referă la numărul şi calitatea familiei din punct de
vedere al relaţiilor de rudenie;
25
- dimensiunea interactivă a organizării familiei ce include procesele de
comunicare şi de contact între membrii familiei;
- dimensiunea psihologică ce include particularităţile membrilor şi sentimentul
ataşamentului şi identităţii comune a membrilor.
Familia monoparentală are multiple consecinţe asupra copiilor. S-a constatat că
structura familiei are efecte semnificative asupra acestora. Când vorbim despre structură
ne referim fie la componenta numerică (structura pe generaţii şi setul de statusuri şi roluri
aferente), fie la componenta referitoare la diviziunea rolurilor în interiorul familiei şi
exercitarea autorităţii.
Cercetările asupra efectelor pe care familia monoparentală le are asupra copiilor
au condus la concluzii diferite. Pe de o parte se consideră că există riscuri mari pentru
copil datorită faptului că atunci când unul din părinţi lipseşte pentru o perioadă mai lungă
de timp familia nu mai funcţionează într-o manieră sănătoasă. Pe de altă parte S. Hanson
consideră că suportul social şi comunicarea eficientă conduc la sănătatea fizică şi mentală
a copiilor din familiile monoparentale.
Reacţia copiilor la separare este variabilă, în funcţie de mai mulţi factori: vârstă,
timpul care a trecut de la divorţul părinţilor, climatul ce caracterizeză relaţiile părinţilor în
timpul divorţului şi după etc. .
În funcţie de vârstă, copiii mici vor fi cei mai afectaţi. Dezvoltarea lor generală
e bulversată, pe de o parte devenind neascultători, chiar agresivi, mai puţin afectuoşi, iar
pe de altă parte par a deveni dependenţi. La copiii de şase-opt ani se constată existenţa
unor sentimente de tristeţe, frustrare, anxietate şi confuzie. Ei trăiesc acut un conflict de
loialitate, cautând contactul cu părintele absent. La această vârstă băieţii par mai
vulnerabili, având probleme şcolare şi de integrare socială. La copiii de 9-12 ani
conştiinţa separării părinţilor este mai clară, iar ei se manifestă mai discret, fiind capabili
să lupte împotriva stărilor psihologice care-i domină. Totuşi, ei trec adesea prin stări de
anxietate, ruşine, durere şi un sentiment al neputinţei care se poate exprima prin furie la
adresa părintelui considerat de ei vinovat sau împotriva ambilor părinţi. În adolescenţă,
reacţiile la separarea părinţilor îmbracă o gamă mai diversă; de la furie, tristeţe şi
sentimente de ameninţare şi nelinişte în privinţa viitorului, la decepţie, indignare sau
chiar dispreţ pentru părinţi.
26
Fiind pus în situaţia de a rămâne cu un părinte (de cele mai multe ori cu mama) el
îl va învinovăţi pe celălalt sau se va învinovăţi pe sine însuşi pentru că sentimentele sale
vor fi de respingere, vinovăţie, neputinţă. Aceste sentimente îl vor face antisocial,
revoltat, nevrotic sau complexat.
O diferenţă între familiile monoparentale şi cele cu ambii părinţi este aceea că în al
doilea tip de familie există o distribuire a responsabilităţilor. În cazul familiei
monoparentale condusă de mamă există o tensiune în adoptarea rolului parental care
creşte pentru că responsabilităţile tatălui trebuie acum îndeplinite de mamă. Încercarea
acesteia de a îndeplini ambele roluri parentale conduce fie la restrângerea sferei
comportamentale specifice fiecarui rol, fie la exagerarea unor tipuri de conduită din sfera
rolului matern. Sarcinile familiale şi extrafamiliale răpesc mai mult timp mamei şi
consecinţa este diminuarea timpului disponibil pentru relaţionarea cu copilul/copiii săi.
Este adevărat că funcţia socializatoare este diminuată din cauza absenţei unui părinte
(care determină lipsa afectivităţii), dar trebuie să ţinem seama şi de faptul că şi în
familiile cu ambii părinţi această funcţie este din ce în ce mai puţin îndeplinită. Acest
lucru se datorează faptului că şcoala intervine din ce în ce mai mult în acest proces
preluând atribuţiile familiei. Nu putem afirma că familia monoparentală are o influenţă
negativă asupra copilului datorită diminuării unor funcţii din moment ce şi familia clasică
se confruntă cu astfel de probleme.
Unii specialişti consideră că şansele copiilor de a avea rezultate slabe la testele de
inteligenţă sau de a avea un comportament criminal depind în foarte mare masură de
situaţia din familie, situaţie care este influenţată de prezenţa tatălui. Totuşi, doar pentru că
tatăl nu este vizibil nu înseamnă că este absent pentru că un părinte divorţat poate avea
contacte cu copiii săi şi îi poate influenţa deşi nu este prezent în familie. Chiar şi părintele
decedat poate avea o influenţă asupra copiilor prin amintirea pe care aceştia i-o poartă.
Dacă tatăl este absent în timpul copilăriei există posibilitatea ca dorinţa de realizare a
acestuia să fie reprimată. Copilul nu va avea încrederea de sine care este necesară pentru
a-şi fixa obiective şi pentru a încerca să le atingă. Din acest motiv structurarea
personalităţii lui va rămâne deficitară, mai ales din punct de vedere al orientării către un
viitor personal şi al relaţiilor extrafamiliale. Insuficienţa paternă lasă amprente crude
asupra copilului, iar socializarea lui are şanse foarte mari să fie deficitară. Concluzia
27
generală este aceea că absenţa părinţilor poate genera probleme de identitate pentru
copil.
Părintele nu trebuie să-şi arate niciodată superioritatea faţă de copil pentru că
acest lucru îi poate descuraja sau intimida foarte mult. Copiii simt nevoia să fie mereu în
atenţia adulţilor, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să-i lăsăm să cunoască efectele reale
ale acţiunilor lor. Libertatea de mişcare este un factor deosebit de important pentru
dezvoltarea şi pentru maturizarea lor socială.
Efectele familiei monoparentale pe termen scurt şi mediu asupra copiilor sunt
diferite de cele asupra părinţilor. Părinţii care asigură custodia manifestă o influenţă, dar
această influenţă nu se manifestă în toate privinţele. Chiar dacă relaţiile părintelui cu
rudele fostului soţ nu se mai manifestă din punct de vedere legal şi se diminuează din
punct de vedere al interacţiunii şi comunicării, nu acelaşi lucru se întamplă cu relaţiile
dintre copii şi rude.
Copiii continuă să se considere ai ambilor părinţi pentru că în ciuda faptului că
rolul părintelui ce locuieşte cu ei creşte, nu înseamnă că rolul ceiluilalt se diminuează din
punct de vedere psihologic pentru copii. Părintele este absent din familie numai din punct
de vedere interacţional nu şi din punct de vedere psihologic. Comunicarea dintre copil şi
acesta se păstrează fie chiar şi numai prin intermediul telefonului sau al timpului pe care
îl petrec împreună la sfârşit de săptămână sau în vacanţe.
În Romania, justitia nu permite întotdeauna ambilor părinţi să păstreze legătura cu
copiii lor şi uneori chiar părintele care asigură custodia încearcă să împiedice orice
interacţiune între fostul partener şi copii. Iată motivul pentru care unii specialişti
consideră că ceea ce dăunează copilului nu este faptul că trăieşte într-o familie
monoparentală, ci mediul familial al acestuia.
Copiii din familiile monoparentale conduse de mamă se caracterizează printr-o
maturizare timpurie datorită faptului că de la vârste mici trebuie să rezolve diferite sarcini
domestice şi sunt investiţi cu rolul de parteneri. Datorită faptului că mama singură abdică
uneori de la rolul de părinte şi devine un fel de partener al celui mai în vârstă copil sunt
sporite raporturile de comunicare privitoare la aspecte legate de viaţă. Mama găseşte în
copilul cel mai în vârstă un suport emoţional, determinându-l pe acesta să se maturizeze
înainte de vreme. Copilul preia treptat rolul părintelui absent, iar conflictele ce apar tind
28
să le imite pe cele vechi. Datorită faptului că cel mic poate fi pedepsit pentru că se
comportă ca fostul soţ, copiii nu îşi pot exprima sentimentele şi trăirile tensional-
conflictuale. În timp, pot apărea însă reacţii mascate sub forma unor somatizări sau
conduite nevrotice.
În cazul în care familia monoparentală este condusă de tată, copiii au mai puţine
atribuţii în ceea ce priveşte treburile casei pentru că părintele caută ajutor în afara
cadrului familial şi de aceea sprijinul copiilor este mai redus decât în familiile conduse de
mamă. Acest lucru se datorează:
neimplicării voluntare a copiilor de către tată;
încercării de a uşura tranziţia copiilor la stilul de viaţă al familiei monoparentale;
dificultăţii în planificarea muncilor casnice
Experienţa unui părinte singur aduce schimbări în relaţia părinte-copil, schimbări ce
se pot produce în funcţie de timpul petrecut de mamă (tată) în familie, de modul în care
separarea a afectat pe copii sau pe părinti, de modul în care părinţii şi copiii au adoptat
noi stiluri de viaţă.
Altă constatare a cercetărilor specialiştilor este aceea că reducerea numărului de
membrii ai familiei are o influenţă asupra copiilor în ceea ce priveşte gradul satisfacţiei
produse de comunicare. Se intensifică interacţiunea copil-părinte singur, creşte gradul de
afecţiune şi scade ostilitatea. Totuşi, conform unor specialişti performanţele intelectuale
şi şcolare ale copiilor sau dezvoltarea lor psihologică nu sunt influenţate de structura
familiei. Odată cu separarea dispar conflictele anterioare dintre părinţi şi se îmbunătăţeşte
climatul familial. În familia monoparentală va scădea inegalitatea de status dintre părinte
şi copil şi se va instaura echilibrul în relaţiile familiale, echilibru ce va favoriza evolutia
psiho-sociala a copilului.
În ceea ce priveşte impactul pe care divorţul îl are asupra copiilor, precum şi
sentimentul că a pierdut un părinte, s-a constatat că ceea ce influenţează fundamental
copilul este contextul în care se petrece separarea. Dacă atmosfera este ostilă, copiii vor fi
încercaţi de sentimente negative (teamă, vinovăţie) şi comportamente negative
(iritabilitate, agresivitate). Majoritatea cercetărilor au avut ca subiecţi copii care
proveneau atât din familii “intacte”, cât şi din familii destrămate şi au căutat să
29
evidentieze diferenţe statistice între grupuri. Totuşi, rezultatele obţinute nu au fost
concludente datorită mai multor factori:
- despărţirea se poate produce înaintea divorţului, iar copiii, reacţionează mai
puternic la despărţire decât la divorţul propriu-zis;
- despărţirea poate avea loc în diferite moduri: fie printr-o despărţire bruscă, fie
datorită deselor plecări şi reveniri, astfel încât măsurarea reacţiilor copiilor trebuie să fie
corelată cu scala de timp a separării, respective divorţului;
- separarea părinţilor se poate petrece în diferite momente ale dezvoltării fizice şi
emoţionale ale copiilor. Datorită acestui fapt, dar şi datorită diferenţelor de temperament
este aproape imposibil ca cei mici să reacţioneze in acelasi fel.
Odată ce copilul începe să conştientizeze căutarea de sine, rătăcirea valorică şi
spirituală apar întrebări de genul: “De ce tocmai eu am ajuns în această situaţie?, Pentru
ce s-a întâmplat?, Ce voi face?”. Deşi se pot separa de părinţi din punct de vedere valoric,
din cauza faptului că nu vor găsi explicaţii coerente la întrebări ei pot deveni frustraţi şi
hotărâţi să nu îşi asume paternalitatea.
Copilul se va identifica cu părintele “bun”. Consecinţa constă în apariţia unor
efecte psihologice legate de identificarea de rol de sex. Băiatul rămas cu mama va fi
supus fenomenului de supraprotecţie maternal. Fata ar putea fi socializată negativ,
educată în spiritul aversiunii faţă de bărbaţi.
Cercetările efectuate au demonstrat faptul că divorţul poate conduce la
diminuarea şi ignorarea sarcinilor parentale în ceea ce priveşte creşterea şi educaţia
copilului: controlul anturajului, supravegherea performanţelor şcolare, a modului de
petrecere a timpului liber etc.. Eşecul grupului familial este de fapt eşecul procesului de
socializare datorită faptului că, absenţa unui părinte, determină identificarea cu un singur
model parental al copilului. Conflictele parentale, abandonarea rolurilor parentale vor
afecta personalitatea copilului care va trăi sentimentul abandonului şi insecurităţii. Aceste
sentimente pot genera, la rândul lor, tulburări de comportament, manifestări de devianţă
şi conduite delicvente.
Pe termen lung efectele familiei monoparentale asupra copiilor pot fi negative.
De cele mai multe ori odată cu schimbarea structurii familiale sunt adoptate unele măsuri
de adaptare la noua situaţie. În România, situaţia veniturilor părinţilor singuri este gravă.
30
Datorită faptului că salariul reprezintă principala sursă de venit, iar copiii un factor
principal care facilitează instalarea sărăciei, majoritatea familiilor din această categorie
trăiesc sub nivelul minim de subzistenţă. O astfel de măsură este schimbarea locuinţei cu
una mai mică şi care necesită cheltuieli mai mici. Deşi apar avantaje financiare, evoluţia
copilului poate fi influenţată negativ. Mutarea într-un cartier mai ieftin caracterizat de
sărăcie şi delicvenţă va influenţa comportamentul membrilor familiei. Datorită faptului că
părintele singur îşi va putea supraveghea mai puţin copiii decât ambii părinţi există o
posibilitate foarte mare ca cei mici să cadă pradă unor influenţe negative.
Efectele familiei monoparentale asupra copiilor sunt multiple şi nu sunt în totalitate
cunoscute. Tocmai de aceea ele rămân o permanentă provocare pentru cercetători.
Subcapitolul 4. Adolescentul şi pãrinţi
Fundamentul vieţii de familie îl constituie relaţiile afectuoase. Pentru a „acţiona”
asupra adolescenţilor, pãrinţii mai au la dispoziţie mijloacele economice şi punitive
(pedepsele). Însã, acestea nu reprezintã strategii ideale. Modul în care noi acţionãm este
determinat de emoţiile noastre.
Atunci când într-o familie existã emoţii pozitive, adolescenţii au parte de o dezvoltare
sãnãtoasã. Nu este însa uşor sã fii pãrinte. Sarcina pãrinţilor este sã se asigure cã
adolescenţii ajung nişte adulţi inteligenţi pe plan emotional, sã-i ajute atunci când apar
problemele şi sã îi însoţeascã pe aceastã porţiune de drum, destul de dificilã, dintre
copilãrie şi maturitate. Pãrinţi nu percepe dificultãţile pe care adolescenţii le întâmpinã ca
fiind foarte mari şi au tendinţa de a le trata cu uşurinţã adresându-le multe reproşuri,
neînţelegând de ce pentru ei sunt atãt de mari aceste probleme. Majoritatea pãrinţilor uitã
însã cã ei privesc problemele din adolescenţã având experienţa vârstei adulte, pentru cã
adolescenţii trec pentru prima oarã prin ele neavând experienţa pe care o au adulţii.
Asupra adolescenţilor se exercitã în zilele noastre mai multe influenţe şi tentaţii.
Diferenţa între pãrinti şi copii, din perspectiva informaţionalã, este foarte mare. Niciodatã
în istoria omenirii la copii nu au ajuns atât de multe informaţii fãrã sã treacã mai întâi
prin filtrul unui educator adult. În prezent, pãrintii sunt într-o competiţie foarte severã
31
pentru a caştiga atenţia copiilor lor şi încercãrile de a-i influenţa pe adolescenţi sunt în
mod constant alterate de numeroasele mesaje care îi încurajeazã sã acţioneze şi sã
gândeascã altfel decât ar vrea pãrinţii. Viaţa agitatã şi timpul limitat de care pãrinţii
dispun fac şi mai dificil accesul la aceastã lume a adolescenţilor. Majoritatea se aflã sub
influenţa colegilor, a internetului şi a altor mijloace de informare pe care pãrinţii, nu le
pot filtra. În acest proces care este adolescenţa copiii trec în mare vitezã. Nu le este uşor
pãrintilor sã aibã influenţã asupra copiilor ajunşi la vãrsta adolescenţei daca nu au deja o
relaţie foarte apropiatã cu ei. Este nevoie din partea pãrinţilor de iubire, deschidere şi
stabilirea unor limite foarte clare. Acestea nu se referã la restricţii, cât mai ales la atenţie,
orientare şi stabilirea unor graniţe. Aptitudinile care le au pãrintii şi copiii în ceea ce
priveşte fixarea obiectivelor şi rezolvarea problemelor îi ajutã pe adolescenţi sã pastreze
drumul cel bun.
Pentru a însoţi copiii pe drumul dificil pe care îl au de parcurs şi a deveni adulţi, a da
dovadã de inteligenţa emoţionalã înseamnã ca pãrinţi sã: devinã conştienţi de
sentimentele lor şi ale celor din jurul lor; sã se implice şi sã încerce sã înţeleagã punctele
de vedere ale celorlalţi; sã rãmânã calmi, sã gândeascã pozitiv, sã îşi stabileascã obiective
şi sã urmãreascã atingerea lor; sa foloseascã cele mai bune aptitudini pentru a lucra cu
copiii în relaţiile cu ei.
Nimeni unul nu poate prevedea lumea adultã în care vor intra tinerii. Contextul în
care cresc adolescenţii de azi este diferit de cel în care au crescut pãrinţii lor, însa
indiferent de aceasta, ei au nevoie de sprijinul şi suportul pãrinţilor. Din perspectiva
inteligenţei emoţionale, pãrinţii adolescenţilor trebuie sã se ocupe de educarea lor în
urmãtoarele privinţe: aprecierea, sentimentul de a fi iubit, preţuit şi luat în seamã;
apartenenţa - faptul de a face parte din grupuri sociale semnificative, de a se maturiza
prin intermediul diferitelor contacte şi relaţii; competenţa şi încrederea, care vin din
stãpânirea unor elemente de inteligenţã socialã şi emoţionalã, necesare pentru a se
descurca în societate, pentru a se împotrivi tendinţelor nocive, pentru a discerne
oportunitãţile, pentru a construi relaţii pozitive în familie şi în comunitate; contribuţia -
sentimentul cã dincolo de propria persoanã se aflã o lume mai vastã de relaţii, idealuri şi
cauza de care suntem cu toţii legaţi.
32
Cele mai mari probleme ale adolescenţilor sunt legate de ruperea legãturilor cu
pãrinţii, familia, şcoala sau cu prietenii buni. Foarte multe probleme gãsesc rezolvarea
atunci când adolescenţii se simt apreciaţi, pot contribui, devin competenţi, au încredere în
ei şi aparţin unor grupuri cu o influenţã benefica. Viaţa adolescenţilor de astãzi este plinã
de paradoxuri. Adolescenţii au nevoie de limite şi de disciplinã pentru ca astfel se simt in
siguranţã.
Pentru a reuşi sã impunem limitele sunt necesare iubirea şi atenţia, care întotdeauna
reprezintã o cale de a comunica adolescenţilor grija pe care le-o purtãm. Deşi majoritatea
nu ar recunoaşte acest lucru, libertatea îi sperie. Ei se simt în nesiguranţã din cauza
alegerilor pe care sunt nevoiţi sã le facã: „Ce note sunt în stare sã iau?“; „Ar trebui sã
beau cu prietenii mei?“; „Sunt pregãtit pentru viaţa sexualã?“.
Viaţa adolescentilor de astãzi este plinã de paradoxuri. Pe lângã responsabilitãţile cu
care sunt confruntaţi mulţi dintre tineri, ei ţin ascunse faţã de pãrinţii lor informaţii
elementare precum unde se duc sau ce fac, în timp ce pot comunica cu o uşurinţã
incredibilã sub anonimatul unui nickname cu necunoscuţi despre cele mai intime gânduri
ale lor. Pentru a-i ajuta, pãrinţii trebuie sã înţeleagã care sunt nevoile, idealurile,
preocupãrile şi mai ales trebuie sã tinã cont de faptul cã aceşti copii deveniţi adolescenţi
îşi cautã identitatea. Gãsirea unei identitãţi pozitive şi constructive este cea mai
importantã responsabilitate a adolescenţei. Ca sã îşi poatã forma o identitate pozitivã,
adolescenţii trebuie ajutaţi sã gãseascã singuri rãspunsuri şi oportunitãţi. Drumul cãtre o
identitate pozitivã este consolidat de încredere.
Pe acest drum al adolescenţei, pãrinţii nu au comanda dublã, precum maşinile
instructorilor de conducere. Pãrinţii trebuie sã ofere sfaturi care sã îi ajute pe adolescenţi
sã se orienteze în cãlãtoria lor în mod pozitiv şi sã îi „alimenteze“ astfel încât ei sã aibã
energie pentru a merge mai departe. Iubirea şi aprecierea reprezintã o alternativã pentru
stres, tensiuni şi dispute care se regãsesc des în prea multe familii. Sentimentele de iubire
exprimate prin recunoaşterea a ceea ce ei fac bine este o parte esenţialã a vieţii lor. De
aceea, bunãstarea emoţionalã şi spiritualã a adolescenţilor este determinantã pentru
identitatea lor. Atunci când un adolescent creşte într-un mediu stabil şi sãnãtos, tocmai
acest echilibru pe plan emoţional şi spirtual îi alimenteazã capacitatea de a oferi ceva în
schimbul universului, rezultatul fiind cã noi toţi avem ceva de câştigat.
33
Subcapitolul 4.1. Adolescenţa
Aceastã etapã are caracteristici speciale şi cerinţe proprii, adolescentul stabileşte noi
relaţii cu semenii de ambele sexe, îşi orgaizeazã şi-şi consolideazã o independenţã
emoţionalã faţã de pãrinţi şi alţi adulţi. Se dezvolta intelectual şi-şi alcãtuieşte un sistem
de valori civice.
Este în cãutarea personalitãţii sale, a identitãţii sale, nerãbdãtor sã-şi aleagã un
personaj, gata sã-şi cucereascã locul sãu în lume.
Emotivitatea apare cu putere în adolescenţã. Mânia, teama, neliniştea, gelozia,
invidia, afecţiunea, bucuria, curiozitatea sunt sentimente şi trãiri emoţionale pe care
adolescentul le resimte cu intensitate. Când este criticat, ridiculizat, cand ceilalţi doresc
sã-i impunã, este indignat, se simte frustrat când este blocat în realizarea a ceea ce-şi
doreşte, discerne cu acuitate propria-i valoare şi se revoltã chiar împotriva comportãrii
sale.
Manifestãrile sunt variate: tristeţe, bucurie, efuziune, anxietate, mutism, agresivitate,
mai ales urmare a unei inferioritãţi sociale reale sau imaginare.
Teama de şcoalã, dificultaţile în relaţiile de prietenie cu ceilalţi, alegerea drumului
profesional sunt surse ale neliniştii sale.
Principala caracteristicã a adolescentului este altruismul, el vrea sã îmbrãţişeze
cauzele cele mai dificile, sã se dezvolte nelimitat.
Acum trebuie sã dovedeascã pãrintele cã ştie într-adevãr sã fie reazemul spiritual al
copilului.
Adaptarea socialã a tânârului adolescent încearcã identificarea cu adulţii: este tentat
sã bea, sã fumeze, sã conducã automobilul, sã aibã relaţii sexuale.
Prieteniile pentru confidenţe cu membrii de acelaşi sex, grupurile de prieteni cu
interese şi aptitudini comune sunt forme de exersare a vieţii sociale.
Timpul liber al adolescentului permite o lãrgire a posibilitãţilor de socializare şi de
dezvoltare a sa. Pãrinţii trebuie sã-i înveţe, cu tact, sã foloseascã acest timp, sã fie
preocupaţi de ceva şi dacã este posibil, sã se entuziasmeze pentru o anumitã activitate.
34
Trebuie încurajat sã practice un sport, sã participe la diferite activitãţi organizate la
vârsta lui (bineînţeles, benefice).
Societatea îi stârneşte interesul, stabileşte noi contacte sociale, convorbirile îl ajutã sã
gãseascã noi puncte de vedere, îi provoacã o atitudine mai liberã faţã de multe subiecte
şi-l ajutã la gãsirea argumentelor.
Propria persoanã îl intereseazã, acordã mare atenţie hainelor (unde iar trebuie sã
intervinã tactul pãrinţilor). Se contureazã interesul pentru o anumitã profesie, interes pe
care pãrinţii trebuie sã-l sesizeze şi sã-l ajute în alegerea facutã dacã observã seriozitate în
gândirea tânãrului, dacã nu, cu tact, fãrã a-i ştirbi autoritatea, sã încerce a-i arãta şi alte
fagaşe profesionale, nu impuse: tânãrul este cel care-şi alege vocaţia.
Subcapitolul 4. 2. Adolescenţa în psihologie
Din punct de vedere conceptual – şi social – există o pronunţată tendinţă de a vedea
adolescenţa ca pe o perioadă de discontinuitate marcantă din viaţa noastră. Adolescenţii
sunt “ciudaţi”, diferiţi, străini atât de copii cât şi de adulţi.
Pentru unii autori adolescenţa reprezintă o perioadă distinctă de viaţă, un stadiu de
dezvoltare care poate fi clar diferenţiat de restul vieţii. Pentru alţii însă este doar o zonă
de graniţă, un fel de teritoriu al nimănui, un “tunel” în care copiii dispar, pentru ca să
“iasă” la lumină la celălalt capăt peste câţiva ani, ca veritabili adulţi.
A. Probleme adaptative specifice adolescenţei
Indiferent cât de critică este trecerea de pragul acestei vârste, ea
presupune cu necesitate rezolvarea unor sarcini adaptative - “probleme de
dezvoltare”, care fac posibilă apariţia nu doar biologică ci şi psihologică a viitorului
adult:
Dobândirea independenţei de părinţi;
Adaptarea la propria maturizare sexuală;
Stabilirea unor relaţii de cooperare şi de lucru cu alte persoane, fără însă a fi
dominat de acestea;
Decizia şi pregătirea pentru o anumită vocaţie;
35
Dezvoltarea unei filosofii de viaţă, a unor credinţe morale şi standarde morale;
această filosofie de viaţă va da ordine şi consistenţă deciziilor multiple şi
acţiunilor pe care individul le are de realizat într-o lume diversă şi în schimbare;
Dobândirea unui sentiment al identităţii.
B. Etape ale adolescenţei
Deşi tentaţia de a trata “adolescentul modal” este foarte mare, există totuşi o
semnificativă diferenţă în ceea ce priveşte paternul de personalitate şi structurile de
interese ale fiecărui adolescent. Deoarece însă problemele care apar în dezvoltare
sunt într-o mare măsură similare, se poate vorbi despre existenţa unor anumite
substadii ale adolescenţei .
B.1. Adolescenţa timpurie (pubertatea) - 12-14 ani
Nevoia de independenţă
Lupta cu sentimentul de identitate
Labilitate emoţională
Capacităţi sporite de exprimare verbală a propriei persoane
Exprimare mai facilă a sentimentelor prin acţiune decât prin cuvinte
Importanţă crescândă acordată prietenilor
Atenţie redusă acordată părinţilor, cu accese ocazionale de “obrăznicie”
Realizarea faptului că părinţii nu sunt perfecţi; identificarea erorilor acestora
Căutarea unor noi modele pe lângă părinţi
Tendinţa de regresie, în momente de criză, la comportamente infantile
Influenţă sporită a grupului de prieteni (interese, îmbrăcăminte)
Interese profesionale
Preponderent interese pentru viitorul apropiat şi pentru prezent
Abilitate sporită de muncă susţinută
Sexualitate
Prieteni de acelaşi sex, activităţi de grup cu aceştia
Timiditate
Nevoie de intimitate
36
Experimentarea propriului corp (masturbare)
Întrebări în legătură cu propria normalitate
Etică şi autocontrol
Testarea regulilor şi a limitelor
Experimentare ocazională cu ţigări,marijuana, alcool
B. 2. Adolescenţa de mijloc - 14-17 ani
Nevoia de independenţă;
Implicare a propriei persoane, alternând între expectanţe nerealist de înalte şi
un concept de sine rudimentar;
Nemulţumire legată de interferenţa părinţilor cu propria independenţă;
Preocupări excesive în legătură cu propriul corp;
Sentimentul de “ciudăţenie” în legătură cu sine şi cu propriul corp;
Părere proastă despre părinţi, “investiţie” emoţională redusă în aceştia;
Efort de stabilire a unor noi prietenii;
Accent sporit pe noul grup de prieteni, cu identitatea de grup definită prin
selectivitate, superioritate şi competitivitate;
Perioade de tristeţe, care însoţesc “pierderea psihologică” a părinţilor.
Interese professional
Preponderent interese pentru viitorul apropiat şi pentru prezent;
Abilitate sporită de muncă susţinutã.
Sexualitate
Preocupări legate de atractivitatea sexuală;
Relaţii pasagere;
Deplasare “către” heterosexualitate, cu teama de homosexualitate;
Sentimente de tandreţe dar şi de teamă faţă de sexul opus;
Sentimente de dragoste şi pasiune.
Etică şi autocontrol
Dezvoltarea idealurilor şi selecţia modelelor de rol;
Mult mai consistentă evidenţiere a “sârguinciozităţii”;
Capacitate sporită de fixare a scopurilor;
37
Interes pentru problemele morale.
B. 3. Adolescenţa târzie - 17-20 ani
Nevoia de independenţă
Identitate fermă;
Capacitate de amânare a recompenselor;
Simţ al umorului mult mai dezvoltat;
Interese stabile;
Mai mare stabilitate emoţională;
Capacitate de a lua decizii independente;
Capacitatea de a face compromisuri;
Mândria pentru propria muncă;
Încredere în sine;
Preocupare mai mare pentru ceialalţi.
Interese profesionale
Deprinderi de muncă mai bine definite;
Nivel sporit de preocupare pentru viitor.
Sexualitate
Preocupări pentru relaţii mai stabile;
Identitate sexuală clarificată;
Capacitate pentru relaţii tandre şi senzuale.
Etică şi autocontrol
Capacitate de introspecţie şi autoanaliză;
Accent pe demnitatea personală şi stimã de sine;
Capacitatea de fixare a unor scopuri şi de urmărire a acestora;
Acceptarea instituţiilor sociale şi a tradiţiilor culturale;
Autoreglarea stimei de sine.
Aceste repere sunt doar orientative, adolescenţii nesuprapunându-se peste acest
portret robot decât într-o oarecare măsură. Comportamentele şi sentimentele descrise sunt
însă considerate normale pentru fiecare dintre cele trei stadii. Problemele mentale şi
emoţionale care pot interfera cu aceste stadii normale de dezvoltare se rezolvă de cele
mai multe ori de la sine.
38
C. Adolescenţa atipică
Există o serie de indicatori ai faptului că un adolescent a trecut de limitele
uzualei “crize” a vârstei şi intră deja în tipare atipice, problematice.
suspendare, exmatriculare sau scădere spectaculoasă în performanţa şcolară
agresare verbală a celorlalţi, crize de furie;
apartenenţa la un grup sau o “gaşcă” necorespunzătoare;
pierderea interesului pentru vechile activitati care îi produceau placere, pentru
sporturi sau alte hobby-uri;
probleme cu legea;
depresie, izolare;
tentative de manipulare a adulţilor;
lipsă de motivaţie;
minciuni frecvente, lipsă de onestitate, furt;
promiscuitate sexuală;
idei suicidare;
consum curent sau doar “experimental” de alcool şi droguri;
Subcapitolul 4.3. Problemele adolescenţilor cu un singur pãrinte
Adolescenţa este o perioadã dificilã atât pentru cei care o trãiesc cât si pentru cei din
jur, dar mai ales pentru pãrinţi. În general relaţiile de familie cu adolescentul sunt
încordate din vina ambelor pãrţi. Pãrinţii refuzã sã-şi modifice concepţiile despre
posibilitãţile adolescentului, tratându-l în continuare tot ca pe un copil, adolescentul
aşteaptã şi doreşte sã-şi asume anumite responsabilitãţi.
Îndatoririle şi restricţiile aduc veşnice obiecţii şi sunt subiecte frecvente ale
dezacordului adolescentului faţã de familie, ceea ce poate stârni pãrinţilor reacţii diferite.
Un lucru este cert, prin metode inteligente, prin aprecierea inteligentã şi corectã a
adolescentului, prin însuşi modelul lor de disciplinã, pãrinţii pot asigura fundamentul
caracteristicilor personalitãţii adolescentului.
39
Subcapitolul 5. Agresivitatea
Existã forme de agresivitate care nu fac apel direct la forţã fizicã: insulta, furtul,
constrângerea prin şantaj sau ameninţare şi expresii ale ostilitãţii ( gelozia, dispreţul,
ranchiuna). Diversele manifestãri agresiv-umane se exprimã la niveluri diferite, de
exemplu, atitudinal şi comportamental.
Subcapitolul 5.1. Formele agresivitãţii
Formele de manifestare ale agresivitãţii sunt: excitabilitatea, impulsivitatea
propulsivitatea, violenţa, comportamentele aberante, comportamentul agresiv. Le voi
discuta în rãndurile ce urmeazã.
Excitabilitatea este starea sistemului nervos central caracterizatã prin
sensibilitate de grad maxim faţã de factorii de mediu interni şi externi. La
copiii, pânã la vârsta adolescenţei, starea de excitaţie poate prezenta episoade
de hiperexcitaţie în cadrul normaliãţii şi în cazurile de suferinţã neuropsihicã,
care pot avea un caracter permanent patologic.
Impulsivitatea este trãsãtura caracteristicã ce implicã reacţionarea în
modalitãţi acţionale de reacţie involuntarã, bruscã, necontrolatã şi neintegratã
într-o activitate raţionalã, denumitã impulsiuni sau acte violente, descãrcãri
explozive, etc. Dar, nu orice act impulsive poate fi considerat o agresiune.
Dupã unii, impulsivitatea este o descãrcare incoercibilã şi imediatã a unei stãri
de tensiune emoţionalã, într-un act sau comportament. Actul impulsiv face ca
tensiunea psihicã sã inceteze.
Propulsivitatea reprezintã declanşarea agresivitãţii ce are la origine un resort
intern şi apare in mod forţat, automat fãrã a se supune controlului voluntar.
Propulsiunile ca mod de manifestare sunt kinetice, mişcari parazite, accese de
automatisme ambulatorii, etc. Aceste manifestãri sunt inadaptate, neaşteptate,
instinctive, fãrã sens, cu originea in tendinţele fundamentale ale
40
inconştientului şi cer o satisfacţie impetuoasã prin exprimarea unei puternice
dorintţ de implinire.
Violenţa înseamnã utilizarea forţei pentru a demonstra superioritatea .
Comportamentele aberante sunt definite ca abateri de la normalitatea
ansamblului de manifestãri observabile, trãite de subiect sau manifestate
obiectiv, tulburãrile de comportament reprezintã practic o inadecvare între
modalitatea reactţei comportamentalã sub aspectul calitãţii forţei si
semnificaţiei stimililor externi/ interni şi modalitatea de rãspuns a persoanei.
Comportamentul implicã trei aspecte: conştiinţa situateţiei trãite, angajãrile
persoanei în acţiune şi posibilitatea de a rezolva situaţia. Sfera tulburãrilor de
comportament este largã şi nu e unitar definitã.
Comportamentul agresiv este reprezintat de atitudini şi acte, fapte constante
şi repetitive, deseori cu conţinut antisocial, cu manifestãri de agresivitate şi
violenţa, explozive sau premeditate faţã de proprie persoanã, numitã
autoagresiune sau faţa de altii, adicã heteroagresiune.
În tulburarea personalitãţii de tip antisocial se constatã o cronicizare a
comportamentului inadaptat ce pune accentul pe faptul cã acest comportament se
organizeazã pe un nucleu existent din copilãrie.
Subcapitolul 5.2. Agresivitatea în familie
Familie este cadrul natural în care se formeazã personalitatea copiilor, dar şi un factor
de perfecţionare a personalitãţii parinţilor, chiar dacã funcţia esenţialã este asigurarea
securitãţii membrilor sãi şi educarea copiilor, în acest cadru , aceştia dobândesc limbajul,
obiceiurile şi tradiţiile grupului. Ei îşi formeazã personalitatea şi caracterul prin jocul
imitãrii şi identificãrii cu pãrinţii. Consideratã spatiul cel mai profound de relaţii afective,
familia este cel mai activ centru de agresivitate, poate şi pentru cã aici fiecare îşi poate
dezveli adevarata faţã.
41
Autoritatea este tot atât de nefastã ca şi neintervenţia; pe de-o parte, se creeazã situaţii
frustrante din care decurg o agresivitate refulatã şi anxietate, iar pe de-altã parte, se
ajunge la insecuritate, lene şi/ sau rãsfaţ. Atmosfera familialã prezintã o importanţa
deosebitã între cauzele manifestãri agresive la copil conform cãruia Andre Berge (1970)
sublinia: “mediul familial îl satisface pe copil în mãsura în care rãspunde trebuinţelor sale
elementare, adicã mãsura în care este un mediu afectiv şi protector, dubla condiţie
indispensabilã pentru ca fiinţa tânãrã sã înveţe sã se construiascã pe sine, sã se situeze în
raport cu ceilalţi”.
Existã climate familiale constant agitate sau constant calde, climate de armonie sau de
neînţelegere, climate de solidaritate sau de ostilitate.
Andre Berger (1970): “trebuie sã recunoaştem cã un loc important îl ocupã acel
element imponderabil: atmosfera familialã, atmosferã când voioasã, cãnd de îngrijorare,
calmã sau efervescentaã amorţitã sau agitatã, tolerantã sau netolerantã, sensibilã sau
insensibilã la dorinţele copiilor. De atmosfera familialã depind sentimentele de siguranţã
sau nesiguranţã care au atâta influenţã asupra dezvoltãrii individului. Atmosfera mediului
familial depinde de, ceea ce s-ar putea numi, factorul dominant care poate fi infantil sau
adult, masculin sau feminin”.
Un copil crescut într-o ambianţã familialã conflictualã în care forţa şi violenţa
reprezintã principalele soluţii de rezolvare a problemelor, va avea tendinta de a repeta
ceea ce a vãzut şi auzit. Sursele principale care contribuie la dobândirea unor stiluri
agresive de comportamente sunt urmãtoarele:
a) agresiunea indusã de membrii familiei ( copiii trataţi agresiv pot folosi acelaşi
comportament în raport cu alţii);
b) subcultura în care trãieşte individul ( ex: comunitãţile în care abundã modele
de conduitã agresivã);
c) modele simbolice oferite de mass-media.
Agresivitatea ca trãsãturã a relaţiilor intrafamiliale, îşi are originea în
insatisfacerea trebuinţelor de bazã, în stilurile de comportament dobândite anterior de
pãrinţi, în sãrãcia şi neajunsurile concretizate în condiţii de locuit precare sau alcoolismul
întalnit cu precãdere la tatã, dar nu rareori la mamã. Toate şi fiecare contribuie la
acumularea permanentã a stresului, un catalizator sigur al comportamentului agresiv.
42
Traume de multe ori ireversibile, pot rezulta din structura disimetricã a familiei:
pãrinte absent, pãrinte sau copil unic, preferinţa manifestatã de pãrinţi pentru unul dintre
copii, etc. Stilul dominator al pãrinţilor, în special al tatãlui, caracterizat printr-o
severitate excesivã şi interdicţii nejustificate, asociate uneori cu abuzul fizic, influenţeazã
procesul de formare a personalitãţii copilului şi potenţeazã comportamentele agresive.
O ancheta intreprinsã de M. J. Chombart de Lauwe ( 1979) aratã din compararea
datelor cã frecvenţa tulburãrilor psihomotorii creşte la copiii proveniti din familii care
trãiesc în regim de neînţelegere sau unde existã un pãrinte unic, cu aproximativ 16 % faţã
de frecvenţa întâlnitã la copiii provenţi din familii caracterizate printr-un climat senin şi,
unde se regãsesc ambii pãrinţii.
Dat fiind faptul cã, un pãrinte unic, indiferent cã este mama sau tata nu poate
acoperi lipsa celulilalt, mama incercãnd, in general, sa fie mai autoritarã decât este cazul,
iar tata mai sensibil, copiii nu ajung sã primeascã înţelegerea de care au nevoie, astfel
devenind agitaţi şi nervoşi. Acest lucru ducând tocmai la agresiviatea în, cum am
demonstrat mai sus, rãnirea celor din jur, atât fizic cât şi spiritual, fiindu-le singura
modalitate de exprimare a lipsei de înţelegere pe care o simt din partea pãrintelui .
Subcapitolul 5.3. Agresivitatea adolescentului cu singur pãrinte
În adolescenţã copii se confruntã cu problema definirii de sine şi a identitãţii.
Aceste probleme pot fii exagerate din cauza schimbãrilor biologice care apar în aceastã
perioadã. Societatea este si ea importanta în construirea unei pãreri de cãtre adolescenţi
asupra propriei persoane şi a lumii care îi încojoarã.
Problema agresivitãţii în adolecenţã este cu atãt mai mare cu cãt adolescentul este
crescut de un singur pãrinte.
Unul din modurile prin care adolescentul poate dobândi un comportament agresiv
este divorţul pãrinţilor care îl afecteazã cu siguranţã şi pe care acesta îl poate înţelege ca o
rãzbunare a pãrinţilor pe greşelile lui sau ca o dezamãgire pe care el le-ar fi provocato
lor. Singura modalitate prin care simte el cã poate riposta este agresivitatea asupra tot ce
îl înconjoarã.
43
Un alt aspect care îl poate conduce pe adolescent la agresivitate este faptul cã în
urma divorţului, pãrintele rãmas decide sã-si schimbe domiciliul care poate însemna şi
schimbarea şcolii şi prin urmare ruperea lui de tot ceea ce a fost familiar pânã atunci: de
camera lui, de casa lui, şcoala lui si ce este mai rãu pentru un adolescent, colegii lui de
clasã şi de prietenii lui. Iar atunci modalitatea de a protesta poate deveni adoptarea unui
comportament agresiv.
Nu în ultimul rând, un alt mod prin care adolescentul poate deveni agresiv este
faptul cã se poate simţi inferior celor care se pot bucura de momente petrecute împreunã
cu ambii pãrinţii, fãrã a simţi lipsa unuia dintre ei, fãrã a simţi cã pãrintele care lipseşte
nu-i acordã atenţia, dragostea şi încrederea de care are nevoie. Adolescentul cu un singur
pãrinte are mult mai multe griji si probleme decât adolescentul obişnuit. Inferioritatea
aceasta înseamnã de fapt o stimã de sine scãzutã.
Subcapitolul 6. Stima de adolescentului cu un singur pãrinte
Un alt aspect, foarte important în ceea ce-i priveşte pe copii crescuţi de un singur
pãrinte este stima de sine. Aceasta, uneori, poate fii scãzuta din cauzã cã se simt diferiţi
faţa de ceilalţi copii, “ciudaţi”. Nevoia pe care o simt şi adulţii de a fii acceptaţi de
societate, de a fii “normali”, o simt cu atãt mai mult aceşti copii care observã cã viaţa lor
se desãşfoarã diferit faţã de cea a celor din jur. Lipsa unui pãrinte, poate fi, pentru copii
un motiv de tachinare, moment în care apare sentimentul de inferioritate din partea celui
tachinat, implicit o stimã de sine scazutã.
Subcapitolul 6.1. Stima de sine. Definiţia stimei de sine.
Stima de sine constituie o valoare umană fragilă şi schimbătoare. Ea creşte de
fiecare dată când ne străduim să ne respectăm standardele şi scade atunci când nu reuşim
să atingem respectivele standarde. Aşa încât, pe parcursul vieţii, este posibil să
cunoaştem valori foarte înalte ale stimei de sine, dar şi foarte scăzute.
Cercetările au dus la concluzia că adolescenţii din familii în care se discută des,
pozitiv, despre diversele aspecte ale viaţii, sunt şi devin mai optimişti. De asemenea, ele
44
indică faptul că părinţii al căror control asupra adolescenţilor se diminuează pe măsură ce
aceştia cresc şi capătă experienţe proprii din ce în ce mai numeroase procedează benefic,
favorizând conturarea şi consolidarea stimei de sine a tinerilor, apariţia unui sentiment de
siguranţă ce se întemeiază din ce în ce mai mult pe resurse personale.
Stima de sine se conturează, conform literaturii de specialitate, din 4 componente
principale: ¤ sentimentul de siguranţă ¤ cunoaşterea de sine ¤ sentimentul de apartenenţă
(la o familie, la un grup, la o categorie socio-profesională etc.) ¤ sentimentul de
competenţă.
Sentimentul de încredere anticipează apariţia stimei de sine. Individul trebuie ca
mai întâi să simtă şi să trăiască realmente pentru ca să capete disponibilitatea de a
înţelege că are motive de a-şi hrăni stima de sine. Cunoaşterea de sine, sentimentul de
apartenenţă şi sentimentul de competenţă pot fi stimulate în fiecare stadiu de dezvoltare,
în fiecare perioadă a vieţii, prin atitudini educative adecvate şi prin mijloace concrete.
Aşadar, trebuie acordată o importanţă cu totul specială securităţii şi încrederii. Totuşi,
este dificil să izolezi stima de sine ca aspect esenţial şi pur al individului. Adesea, stima
de sine este percepută ca o dezvoltare psihodinamică; alteori este percepută ca fiind un
comportament; nu în ultimul rând, ea poate fi privită şi ca o stare psihologică. Tocmai din
cauza acestor dimensiuni variate stima de sine este dificil de definit. Iată, de exmplu,
conform dr. Nathaniel Branden, psiholog umanist („The Benefits and Hazard of the
Philosophy of Ayn Rand: A Personal Statement”), stima de sine este „capacitatea de a
înfrunta dificultăţile fundamentale ale vieţii, fără a pierde speranţa”. Pe de altă parte, apar
şi confuzii în perceperea stimei de sine. Se vorbeşte din ce în ce mai des despre
„motivaţie”, iar tendinţa este generată de audienţa pe care au căpătat-o în ultima perioadă,
mai peste tot în lume, practicile de inspiraţie nord-americană de „self-help”. Din această
perspectivă, „self-esteem” (aşadar, stima de sine) se dezvoltă ca o activitate terapeutică ce
încurajează creşterea stimei personale. Americanii spun, de exemplu, că „o stimă de sine
crescută este foarte importantă în obţinerea unor rezultate şcolare excelente”. Aşadar,
potrivit lor, pentru început, ar fi necesară o – ca să spunem aşa – încredere
nefundamentată pe experienţă care ar conduce la experienţă şi, finalmente, la o încredere
consolidată. În SUA au existat şcoli (în literatura de specialitate se citează cazul uneia din
Colorado) în care, pe lângă disciplinele obişnuite de studiu, în prima clasă de şcoală, s-au
45
„predat” şi până la 3 ore pe săptămână de „self-esteem”. Asta până ce s-a constatat că
doar cel mult 12% dintre elevii respectivi au reuşit să înveţe să citească! Ca urmare,
programul de „self-esteem” a fost stopat.
Este clar însă că o stimă de sine crescută favorizează dezvoltarea potenţialului
uman. Fiecare dintre noi – şi este normal să se întâmple astfel – se străduieşte să-şi
materializeze aspiraţiile, să se dezvolte, să progreseze. Când stima de sine este ridicată,
individul nu încetează să creadă că merită să reuşească şi nu precupeţeşte niciun efort
înspre atingerea scopului său. Este vorba, în fond, despre o atitudine care atrage succesul,
care confirmă încrederea. Când stima de sine este scăzută, persoana riscă să-şi
abandoneze proiectele din cauza lipsei de tenacitate, fiindcă ea nu posedă suficientă forţă
pentru a atinge reuşita. Iar lipsa de perseverenţă este adesea responsabilă de eşecuri şi
duce la lipsă de încredere. O astfel de persoană se mulţumeşte cu puţin, nu se străduieşte,
nu-şi face planuri: trăieşte „de azi, pe mâine”, cum s-ar spune.
Stima de sine nu este, aşadar, o acţiune de definire şi definitivare de „self-
esteem”, nici egoism sau narcisism ce s-ar fi dezvoltat printr-o astfel de acţiune, ci, pur şi
simplu, este recunoaşterea sentimentului de încredere că eşti în stare. Acest sentiment,
din pãcate, nu se aflã la toţi oamenii.
Prin urmare, adolescenţii crescuţi de un singur pãrinte pot, uneori, face parte din
categoria celor cu o stimã de sine scãzutã, în primul rând, pentru cã ei nu se pot bucura,
ori de câte ori simt nevoia, de prezenţa şi atenţia ambilor pãrinţi. În acestã perioada a
vieţii ei au nevoie foarte mult de sprijinul pãrinţilor, iar lipsa lor poate duce la
nesiguranţã, respective, la o stimã de sine scãzutã.
Iar in al doilea rand, o stimã de sine scãzutã poate apãrea la aceşti adolescenţi din
cauza, poate, a unui nivel de trai mai scãzut, faţa de a celorlalţi. Neajunsurile materiale
sunt traumatizanta în acestã perioadã a vieţii, când toţi simt nevoia sã- şi etaleze cele mai
“la modã” haine, accesorii, etc.
Dar, nu în ultimul rând, stima de sine scãzutã poate proveni din faptul cã aceşti
adolescenţi se simt priviţi diferit, se simt marginalizaţi, inclusiv de pãrintele care lipseşte.
Nevoia noastrã, a tuturor, de integrare în societatea este, poate, de mii de ori mai micã
decât la aceşti copii, ş-atunci lipsa unui pãrinte poate însemna marginalizare, respectiv
neintegrarea în societate.
46
Capitolul III.Obiectivele şi metodologia cercetãrii
Subcapitolul 1.1. Obiectivele cercetării
Obiectiv general:
Studiul îşi propune să evidenţieze impactul tipului de familie (monoparentală sau
biparentală) asupra comportamentului problematic al adolescenţilor (stres, inadaptare,
comportament fugar).
Obiective specifice:
1. Evidenţierea diferenţelor existente între adolescenţii incluşi în familii
monoparentale şi cei incluşi în familii biparentale privind comportamentul problematic,
stresul şi comportamentul fugar.
2. Evidenţierea diferenţelor existente între adolescenţii incluşi în familii
monoparentale şi cei incluşi în familii biparentale privind gradul de insatisfacţie faţă de
familie, şcoală, anturaj şi propria persoană.
Subcapitolul 1.2. Ipotezele cercetãrii
1. Adolescenţii incluşi în familii monoparentale au un comportament mai
problematic atunci când se confruntă cu o situaţie dificilă sau tensionată decât cei incluşi
în familii biparentale.
2. Adolescenţii incluşi în familii monoparentale resimt un grad mai ridicat de stres
decât cei incluşi în familii biparentale.
3. Adolescenţii incluşi în familii monoparentale prezintă un comportament fugar mai
crescut decât cei incluşi în familii biparentale.
4. Adolescenţii incluşi în familii monoparentale resimt o insatisfacţie mai ridicată
faţă de familie, şcoală, anturaj şi propria persoană decât cei incluşi în familii biparentale.
47
Subcapitolul 1.3. Subiecţii
Studiul a fost realizat cu ajutorul a 60 de subiecţi adolescenţi, cu vârstele cuprinse
între 16 şi 18 ani, media de vârstă fiind 17,01. 30 de subiecţi sunt incluşi în familii
monoparentale, iar 30 sunt incluşi în familii biparentale.
Distribuţia pe vârstă a subiecţilor este prezentată în figura 1.
Figura nr. 1.
Subcapitolul 1.4. Descrierea probelor
Pentru acest studio au fost utilizate urmãtoarele probe:
a. A-Cope,
b. Crops,
c. ACE.
Subiecţii au completat individual probele. Chestionarele au fost aplicate de
aceeaşi persoană – care a răspuns la orice întrebare şi nelămurire.
48
a. A-Cope
“Adolescent Coping Orientation for Problems” (A-Cope) este un chestionarul cu
35 de itemi realizat de Joan M. Patterson şi Hamilton J. McCubbin si aplicat unui
eşantion de 185 de adolescente şi 241 de adolescenţi. Instrumentul este un chestionar cu
auto-administrare într-un format de răspuns de tip scală Lickert cu cinci puncte. La
calcularea scorului total 9 itemi se inversează: 7, 8, 19, 24, 26, 28, 29, 30, 34. Un scor
scăzut atrage atenţia asupra unui comportament problematic (inadaptabil) al
adolescentului care se află într-o situaţie dificilă sau tensionată. Un scor ridicat surprinde
comportamentul adaptabil (neproblematic) al adolescentului aflat într-o situaţie dificilă.
Punctajul minim care poate fi obţinut este 35, iar cel maxim este de 175.
În acest studiu, am obţinut următoarele date descriptive (tabelul nr. 1) ale chestionarului:
Tabelul nr. 1: Datele descriptive pentru A-Cope
Medie 108.13
Mediană 107
Modul 106
Abatere standard 11.62
Minim 86
Maxim 138
Fidelitate (alpha) 0.6656
b. Crops.
“Child Report of Posttraumatic Symptoms” ( Crops) este un chestionar format din 25
de itemi realizat de Richy Greewald şi Allen Rubin şi verificat pe copii din clasele de
liceu din douã şcoli din mediul urban şi douã şcoli din mediul rural. Instrumentul este un
chestionar cu auto-administrare într-un format de răspuns de tip scală Lickert cu 2 puncte.
El mãsoarã stresul posttraumatic la adolescenţi. Se calculeazã adunând rãspunsurile
tuturor itemilor. Total maxim admis este de 52. Un rezultat peste acest numãr
semnaleazã existenţa stresului posttraumatic.
49
În acest studiu, am obţinut următoarele date descriptive (tabelul nr. 2) ale chestionarului:
Tabelul nr. 2: Datele descriptive pentru Crops
Medie 20.10
Mediană 21
Modul 20
Abatere standard 7.93
Minim 0
Maxim 44
Fidelitate (alpha) 0.8951
d) ACE
“Adolescent Concerns Evaluation” (ACE) este un chestionar format din
patru dimensiuni ale vieţii cotidiene de adolescent.Şi anuma insatisfactia faţã de
scoalã, pãrinţi, anturaj şi propria persoanã. Acest chestionar cuprinde 40 de itemi
şi este realizat de David W. Springer. Se calculeazã inversând rãspunsurile
urmãtorilor itemi: 2, 3, 5, 8. 11, 12, 13, 17, 18, 22, 24, 27, 28, 34 şi 36. Un
scorurile foarte mari înseamnã un risc mai mare ca adolescentul sã fugã de acasã.
În acest studiu, am obţinut următoarele date descriptive (tabelul nr. 3) ale
chestionarului:
Tabelul nr. 3: Datele descriptive pentru ACE
Medie 90.71
Mediană 86.00
50
Modul 77
Abatere standard 19.98
Minim 57
Maxim 138
Fidelitate (alpha) 0.9222
Chestionarul este format din patru factori pe care i-am analizat separat.
1. Insatisfacţia resimţită în viaţa de familie (itemii 1 - 12). Un scor ridicat la această
subscală ne arată un grad mare de insatisfacţie resimţită în viaţa de familie. Datele
descriptive ale acestei subscale sunt prezentate în tabelul 4.
Tabelul nr. 4: Datele descriptive pentru Insatisfacţia resimţită în viaţa de familie
Medie 28.81
Mediană 28.50
Modul 25
Abatere standard 7.16
Minim 14
Maxim 47
Fidelitate (alpha) 0.8090
2. Insatisfacţia resimţită în legătură cu şcoala (itemii 13 – 21). Un scor ridicat la această
subscală ne arată un grad mare de insatisfacţie resimţită în legătură cu şcoala. Datele
descriptive ale acestei subscale sunt prezentate în tabelul 5.
Tabelul nr. 5: Datele descriptive pentru Insatisfacţia resimţită în legătură cu şcoala.
Medie 20.75
Mediană 20.00
51
Modul 20
Abatere standard 5.10
Minim 12
Maxim 34
Fidelitate (alpha) 0.7583
3. Insatisfacţia legată de anturaj (itemii 22 – 28). Un scor ridicat la această subscală ne
arată un grad mare de insatisfacţie legată de anturaj. Datele descriptive ale acestei
subscale sunt prezentate în tabelul 6.
Tabelul nr. 6: Datele descriptive pentru Insatisfacţia legată de anturaj
Medie 15.00
Mediană 14.00
Modul 14
Abatere standard 3.9230
Minim 7
Maxim 27
Fidelitate (alpha) 0.7035
4. Insatisfacţia resimţită faţă de propria persoană (itemii 29 – 40). Un scor ridicat la
această subscală ne arată un grad mare de insatisfacţie legată de propria persoană. Datele
descriptive ale acestei subscale sunt prezentate în tabelul 7.
Tabelul nr. 7: Datele descriptive pentru Insatisfacţia resimţită faţă de propria persoană
Medie 25.58
Mediană 23.00
Modul 21
Abatere standard 8.73
Minim 13
52
Maxim 50
Fidelitate (alpha) 0.9012
Subcapitolul 1.5. Designul cercetării şi variabile implicate
Lucrarea este un studiu comparativ care doreşte să stabilească diferenţe între două
grupuri: adolescenţii incluşi în familii monoparentale şi cei incluşi în familii biparentale.
Variabilele studiate sunt următoarele: comportamentul problematic, stresul şi
comportamentul fugar, gradul de insatisfacţie faţă de familie, şcoală, anturaj şi propria
persoană.
53
Capitolul IV.Prezentarea şi interpretarea rezultatelor
Ipoteza 1: Adolescenţii incluşi în familii monoparentale au un comportament mai
problematic atunci când se confruntă cu o situaţie dificilă decât cei incluşi în familii
biparentale. Această ipoteză nu s-a confirmat.
S-a obţinut un coeficient t de comparaţie = 1,227, la un prag de semnificaţie
p = .225, p > .05. Nu apare o diferenţă semnificativă statistic între rezultatele obţinute de
adolescenţii incluşi în familii monoparentale (media acestei categorii pentru variabila
comportament adaptabil (neproblematic) = 106,30) şi rezultatele obţinute de adolescenţii
incluşi în familii biparentale (media acestei categorii pentru variabila comportament
adaptabil (neproblematic) = 109,96).
Rezultatul este sintetizat în tabelul următor (nr. 8), cât şi reprezentat grafic mai
jos (figura nr. 2):
Tabelul nr. 8: Comparaţia celor două grupe de subiecţi pentru dimensiunea
comportament adaptabil (neproblematic).
t p media
Adolescenţi incluşi în familii monoparentale 1,227 .225 106,30
Adolescenţi incluşi în familii biparentale 109,96
54
Figura nr. 2
În urma acestor rezultate, se poate afirma, pentru subiecţii din eşantionul
nostru, că nu există diferenţe între adolescenţii incluşi în familii monoparentale şi cei
incluşi în familii biparentale în privinţa reacţiei la o situaţie dificilă şi tensionată.
Comparând cele două grupruri, nu se poate spune că unul ar avea un comportament mai
problematic (inadaptabil) decât celălalt în cazul confruntării cu situaţii dificile. Motivul
pentru care s-a dovedit acest lucru poate fii faptul cã atât cei din familiile biparentale cât
şi cei din familiile monoparentale sunt solicitaţi atât la şcoalã, cât şi în activitãţile
extraşcolare, astfel cã dobândesc de mici o rezistenţã la situaţii tensionate.
Ipoteza 2: Adolescenţii incluşi în familii monoparentale resimt un grad mai
ridicat de stres decât cei incluşi în familii biparentale.
Această ipoteză s-a infirmat.
S-a obţinut un coeficient t de comparaţie = 4,916, la un prag de semnificaţie
p = .000, p < .01. Apare o diferenţă semnificativă statistic între rezultatele obţinute de
adolescenţii incluşi în familii monoparentale (media acestei categorii pentru variabila
stres = 15,83) şi rezultatele obţinute de adolescenţii incluşi în familii biparentale (media
acestei categorii pentru variabila stres = 24,36).
55
Rezultatul este sintetizat în tabelul următor (nr. 9), cât şi reprezentat grafic
mai jos (figura nr. 3):
Tabelul nr. 9: Comparaţia celor două grupe de subiecţi pentru dimensiunea stresului
resimţit.
t p media
Adolescenţi incluşi în familii monoparentale 4,916 .000 15,83
Adolescenţi incluşi în familii biparentale 24,36
Figura nr. 3.
În urma acestor rezultate, se poate afirma, pentru subiecţii din eşantionul
nostru că adolescenţii din familii biparentale resimt mai acut stresul decât cei de vârsta
lor care convieţuiesc cu un singur părinte. Acest lucru se poate datora faptului că, cei
provenind din familiile monoparentale s-au confruntat de timpuriu cu probleme şi sunt
“antrenaţi” sã treacã mai uşor peste grijile care le-ar putea provoca un stres.
Ipoteza 3: Adolescenţii incluşi în familii monoparentale prezintă un
comportament fugar mai crescut decât cei incluşi în familii biparentale.
Această ipoteză s-a confirmat.
56
S-a obţinut un coeficient t de comparaţie = 2,790, la un prag de semnificaţie
p = .007, p < .01. Apare o diferenţă semnificativă statistic între rezultatele obţinute de
adolescenţii incluşi în familii monoparentale (media acestei categorii pentru variabila
comportament fugar = 97,53) şi rezultatele obţinute de adolescenţii incluşi în familii
biparentale (media acestei categorii pentru variabila comportament fugar = 83,90).
Rezultatul este sintetizat în tabelul următor (nr. 10), cât şi reprezentat grafic
mai jos (figura nr. 4):
Tabelul nr. 10: Comparaţia celor două grupe de subiecţi pentru dimensiunea comportament fugar.
t p media
Adolescenţi incluşi în familii monoparentale 2,790 .007 97,53
Adolescenţi incluşi în familii biparentale 83,90
Figura nr. 4.
În urma acestor rezultate, se poate afirma, pentru subiecţii din eşantionul
nostru, că adolescenţii din familii monoparentale prezintă un comportament fugar mai
crescut decât cei de vârsta lor care convieţuiesc cu ambii părinţi. Aceasta se datoreazã
57
faptului cã, aceşti copii crescuţi de un singur pãrinte se confruntã cu probleme
neobişnuite vârstei lor, care uneori îi poate doborî. Nereuşind sã facã faţa problemelor
familiale, ei aleg sã fugã de acasã, ascunzâdu-se de ele.
Ipoteza 4: Adolescenţii incluşi în familii monoparentale resimt o insatisfacţie
mai ridicată faţă de familie, şcoală, anturaj şi propria persoană decât cei incluşi în familii
biparentale.
Această ipoteză s-a confirmat parţial, adolescenţii incluşi în familii
monoparentale resimţind o insatisfacţie mai ridicată faţă de familie şi şcoală decât cei
incluşi în familii biparentale.
Pentru variabila insatisfacţie faţă de familie s-a obţinut un coeficient t de
comparaţie = 3,970, la un prag de semnificaţie p = .000, p < .01. Apare o diferenţă
semnificativă statistic între rezultatele obţinute de adolescenţii incluşi în familii
monoparentale (media acestei categorii pentru variabila insatisfacţie faţă de
familie = 32,10) şi rezultatele obţinute de adolescenţii incluşi în familii biparentale
(media acestei categorii pentru variabila insatisfacţie faţă de familie = 25,53).
Rezultatul este sintetizat în tabelul următor (nr. 11), cât şi reprezentat grafic
mai jos (figura nr. 5):
Tabelul nr. 11: Comparaţia celor două grupe de subiecţi pentru dimensiunea
insatisfacţie faţă de familie.
t p media
Adolescenţi incluşi în familii monoparentale 3,970 .000 32,10
Adolescenţi incluşi în familii biparentale 25,53
58
Figura nr. 5.
În urma acestor rezultate, se poate afirma, pentru subiecţii din eşantionul
nostru, că adolescenţii din familii monoparentale prezintă un grad mai mare al
insatisfacţiei în viaţa de familie decât cei de vârsta lor care convieţuiesc cu ambii părinţi.
Acest lucru este evident datoritã lipsei unuia dintre pãrinţi. Lipsa unui pãrinte aduce cu
sine şi o situaţie materialã mai dificilã decât a celorlalţi şi mai important, nevoia
adolescentului de a primi dragostea, atenţia şi sprijinul nu poate fii pe deplin satisfãcutã,
ducând la o neîmplinire sufleteascã pe plan familial.
Pentru variabila insatisfacţie faţă de şcoală s-a obţinut un coeficient t de
comparaţie = 2,279, la un prag de semnificaţie p = .026, p < .05. Apare o diferenţă
semnificativă statistic între rezultatele obţinute de adolescenţii incluşi în familii
monoparentale (media acestei categorii pentru variabila insatisfacţie faţă de
şcoală = 22,20) şi rezultatele obţinute de adolescenţii incluşi în familii biparentale (media
acestei categorii pentru variabila insatisfacţie faţă de şcoală = 19,30).
Rezultatul este sintetizat în tabelul următor (nr. 12), cât şi reprezentat grafic
mai jos (figura nr. 6):
59
Tabelul nr. 12: Comparaţia celor două grupe de subiecţi pentru dimensiunea
insatisfacţie faţă de şcoală.
t p media
Adolescenţi incluşi în familii monoparentale 2,279 .026 22,20
Adolescenţi incluşi în familii biparentale 19,30
Figura nr. 6.
În urma acestor rezultate, se poate afirma, pentru subiecţii din eşantionul nostru,
că adolescenţii din familii monoparentale prezintă un un grad mai mare al insatisfacţiei
legată de experienţa lor şcolară decât cei de vârsta lor care convieţuiesc cu ambii părinţi.
Insatisfacţia şcolarã a adolescentului dintr-o familie monoparentalã, se poate datora şi
faptului cã acesta simte cã este suprasolicitat pe toate planurile vieţii cotidiene, încât
ajung sã nu mai poatã face faţã cerinţelor şcolare.
Pentru variabila insatisfacţie faţă de anturaj s-a obţinut un coeficient t de
comparaţie = 0,458, la un prag de semnificaţie p = .649, p > .05. Nu apare o diferenţă
semnificativă statistic între rezultatele obţinute de adolescenţii incluşi în familii
monoparentale (media acestei categorii pentru variabila insatisfacţie faţă de anturaj =
60
15,23) şi rezultatele obţinute de adolescenţii incluşi în familii biparentale (media acestei
categorii pentru variabila insatisfacţie faţă de anturaj = 14,76).
Rezultatul este sintetizat în tabelul următor (nr. 13), cât şi reprezentat
grafic mai jos (figura nr. 7):
Tabelul nr. 13: Comparaţia celor două grupe de subiecţi pentru dimensiunea
insatisfacţie faţă de anturaj.
t p media
Adolescenţi incluşi în familii monoparentale 0,458 .649 15,23
Adolescenţi incluşi în familii biparentale 14,76
Figura nr. 7.
În urma acestor rezultate, se poate afirma, pentru subiecţii din eşantionul
nostru, că adolescenţii din familii monoparentale sunt la fel de mulţumiţi ca şi cei de
vârsta lor care convieţuiesc cu ambii părinţi, de prietenii lor şi de relaţiile sociale pe care
61
le au. De foarte multe ori relaţiile familiale precare duc la o viaţa socialã mai bunã, la o
relaţie mai bunã cu prietenii şi apropaţii.
Pentru variabila insatisfacţie faţă de propria persoană s-a obţinut un
coeficient t de comparaţie = 1,140, la un prag de semnificaţie p = .259, p > .05. Nu apare
o diferenţă semnificativă statistic între rezultatele obţinute de adolescenţii incluşi în
familii monoparentale (media acestei categorii pentru variabila insatisfacţie faţă de
propria persoană = 26,86) şi rezultatele obţinute de adolescenţii incluşi în familii
biparentale (media acestei categorii pentru variabila insatisfacţie faţă de propria persoană
= 24,30).
Rezultatul este sintetizat în tabelul următor (nr. 14), cât şi reprezentat grafic
mai jos (figura nr. 8):
Tabelul nr. 14: Comparaţia celor două grupe de subiecţi pentru dimensiunea
insatisfacţie faţă de propria persoană.
t p media
Adolescenţi incluşi în familii monoparentale 1,140 .259 26,86
Adolescenţi incluşi în familii biparentale 24,30
62
Figura nr. 8.
În urma acestui rezultate, se poate afirma, pentru subiecţii din eşantionul
nostru, că adolescenţii din familii monoparentale au aceeaşi atitudine faţă de propria
persoană ca şi cei de vârsta lor care fac parte din familii biparentale. Cu siguranţã se simt
diferiţi de ceilalţi, dar nu neapãrat inferiori celor crescuţi de ambii pãrinţi. Tocmai
întâmpinarea unor probleme de devreme îi pot maturiza pe adolescenţi astfel încât sã se
accepte pe sine.
63
Capitolul V. Concluzii
Monoparentalitatea este o temã actualã, iar acest studiu demonstreazã dacã
adolescentul crescut de un pãrinte este afectat de acest lucru.
S-a demonstrat însã cã doar ipotezele conform cãreia adolescentul dintr-o
familie de tip monoparental are un comportament fugar şi resimte o insatisfacţie din
puctul de vedere al familiei şi al şcolii sunt adevãrate, celelalte situându-l pe adolescent
lângã ceilalţi crescuţi într-o familie de tip biparentala.
Aceste ipoteze s-au confirmat datoritã faptului cã adolescentul poate întampina
probleme care sã-l depãşeascã atât în familie cât şi la şcoalã, dovenind astfel o
insatisfacţie pe aceste douã planuri foarte importante din viaţa lui. Acest lucru îl poate
impinge sã fugã de acasã, dovenind astfel un comportament fugar.
Ipotezele care nu s-au confirmat au fost:
1. Adolescenţii incluşi în familii monoparentale au un comportament mai
problematic atunci când se confruntă cu o situaţie dificilă sau tensionată decât cei incluşi
în familii biparentale.
2. Adolescenţii incluşi în familii monoparentale resimt un grad mai ridicat de stres
decât cei incluşi în familii biparentale.
Şi ipoteza 4 care nu s-a confirmat parţial:
4. Adolescenţii incluşi în familii monoparentale resimt o insatisfacţie mai ridicată
faţã de anturaj şi propria persoană decât cei incluşi în familii biparentale.
Acest lucru se poate datora faptului cã adolescenţii incluşi în familiile
monoparentalã au o rezistenţã dobânditã mai mare la stres şi se integreazã foarte bine în
societate reuşind sã se împace mai repede cu sine decât adolescenţii obisnuiţi.
Obiectivele lucrãrii au fost şi ele atinse parţial:
1. Evidenţierea diferenţelor existente între adolescenţii incluşi în familii
monoparentale şi cei incluşi în familii biparentale privind comportamentul problematic,
stresul şi comportamentul fugar.
2. Evidenţierea diferenţelor existente între adolescenţii incluşi în familii
monoparentale şi cei incluşi în familii biparentale privind gradul de insatisfacţie faţă de
64
familie, şcoală, anturaj şi propria persoană, obiectivul 1. fiind atins parţial, în mãsura în
care s-a putut evidenţia o diferenţã între comportamentul fugar al adolescentului dintr-o
familia monoparentalã, faţã de adolescentul dintr-o familie biparentalã.
Concluzia este cã diferenţe semnificative nu sunt între adolescenţii cu un singur
pãrinte şi cei cu ambii pãrinţi, prin urmare el nu este afectat de tipul de familie din care
face parte, adolescenţii din familiile monoparentale confruntându-se cu aceleaşi probleme
specifice perioadei prin care trec ca şi cei din familiile biparentale.
65
Bibliografie:
1. Bădescu, Ilie (2002), “Noologia. Sistem de sociologie spiritualistă”, Bucureşti
2. Berge, Andre (1970), “L'Enfant au caractère difficile”, Paris
3. Bowlbly, John (1968), “Child care and the groth of love”, Editura Paperback
4. Branden, Nathaniel, “The Benefits and Hazard of the Philosophy of Ayn Rand”,
Casetã
5. Buzducea, Doru (2009), “Sisteme moderne de asistenţã sociaãa. Tendinţe globale
şi practici locale”, Editura Polirom
6. Chombart, M.J. (1979), “Enfants de l'image”, Payot
7. Ciuperca ,C. (2000), “Cuplul modern: între emancipare şi disoluţie”, Alexandria
8. Cojocaru, Daniela & Cojocaru, Ştefan(2008), “ Managementul de caz în protecţia
copilului, Editura Polirom
9. Fischer , Joel & Corcoran, Kevin , “Measures for Chinical Practic and Research”,
Oxford University Press, 2007
10. Jung, C.G. (2008), “ Dezvoltarea personalitãţii”, Editura Trei
11. Mathews, Gerald, Jan J. Deary & Martha C. Whiteman(2005), “Psihologia
personalitãţii”, Editura Polirom
66
12. Mielu, Zlate( 2006), “ Fundamentele psihologiei”, Editura Universitarã
13. Mitrofan, I(1998).,” Cuplul conjugal-armonie şi dizarmonie”, Bucuresti
14. Modrea, Margareta(2006), “Imaginea de sine şi personalitate în adolescenţa –
Studii teoretice şi experimentale”, Editura Aliter
15. Neamţiu, George (2003), “ Tratatul de asistenţã socialã”, Editura Polirom
16. Pascal Lardellier (2003), “Teoria legăturii ritualice”, Editura Tritonic
17. Piaget, Jean ( 2005), “ Reprezentarea lumii la copil”, Editura Cartier
18. Popescu, Raluca, “ Calitatea vieţii în România”, cercetare ştiinţiificã
19. Popescu- Brumã, Speranţa (2003),”Dezvoltãri dizarmonice de personalitate
în copilãrie şi adolescenţã,,Editura Paralela 45
20. Scutaru, Anca, (2006), “Familia monoparentalã de la vulnerabilitate la
autocontrol” ,Editura Lumen
21. Stãnciulescu, E. (1998), “Sociologia educatiei familiale”, Editura Polirom
22. Ştefan, Cristina (2006) ,”Familia monoparentalã. O abordare politicã. Ediţia
a II-a revãzutã, Editura Polirom
23. Voinea, M. (1993), “Sociologia familiei”, Bucuresti
24. Voinea, M.( 1998), “Familia şi evolţtia sa istoricã, Bucuresti
67
Anexa I.
Testul ACE
Urmatoarele afirmatii sunt menite sa descrie cum vedeti lumea in jurul dvs. Din moment
ce acestea sunt parerile dvs, nu exista raspunsuri corecte sau gresite. Va rog sa raspundeti
cat de sincer posibil. Incercuiti cate un raspuns pentru fiecare item care descrie cel mai
bine modul in care vedeti lucrurile in prezent.
Va rog notati modul in care sunteti de acord cu afirmatiile de mai jos, in felul urmator:
1= Nu sunt deloc de acord
2= Nu sunt de acord
3= Nici nu aprob, nici nu contrazic
4= Sunt de accord
5= Sunt intru totul de accord
In primul rand, ganditi-va la viata de familie.
1. Nu ma simt confortabil sa vorbesc cu parintii despre problemele mele 1 2 3 4 5
2. Ma inteleg bine cu mama. 1 2 3 4 5
3. Ma inteleg bine cu tata. 1 2 3 4 5
4. Parintii mei nu ma inteleg 1 2 3 4 5
5. Imi place sa petrec timp cu familia mea. 1 2 3 4 5
6. Nu ma simt in siguranta in casa mea. 1 2 3 4 5
7. Nu sunt luat in seama in familia mea. 1 2 3 4 5
68
8. Sentimentele mele sunt respectate in familia mea. 1 2 3 4 5
9. Parintii mei au cerinte prea mari pentru mine. 1 2 3 4 5
10. Regulile din familia mea nu sunt corecte. 1 2 3 4 5
11. Simt ca parintii mei au incredere in mine. 1 2 3 4 5
12. Pe de-a-ntregul, imi place familia mea. 1 2 3 4 5
In al doilea rand, ganditi-va la experienta dvs. scolara.
13. Ma inteleg bine cu profesorii. 1 2 3 4 5
14. Profesorii mei sunt prea severi cu mine. 1 2 3 4 5
15. Imi creez probleme la scoala. 1 2 3 4 5
16. Scoala este mai usoara pentru altii copii decat pentru mine. 1 2 3 4 5
17. Sa termin liceul este important pentru mine. 1 2 3 4 5
18. Scoala ma ajuta sa ma pregatesc pentru viitorul meu 1 2 3 4 5
19. Deobicei, nu sunt multumit de notele mele. 1 2 3 4 5
20. In general, prietenii mei nu frecventeaza scoala. 1 2 3 4 5
21. Nu imi place scoala. 1 2 3 4 5
Acum, ganditi-va la experienta traita in anturajul dumneavoastra.
22. Sunt placut in anturajul meu. 1 2 3 4 5
23. Nu ma integrez in anturajul mau 1 2 3 4 5
24. Sunt respectat in anturajul meu. 1 2 3 4 5
25. Simt ca nu fac parte din grup. 1 2 3 4 5
26. Parintii mei nu sunt de accord cu anturajul meu. 1 2 3 4 5
27. Prietenilor din anturajul meu le pasa de mine. 1 2 3 4 5
28. Ma distrez in anturajul meu. 1 2 3 4 5
In final, gândiţi-vă la sentimentele cu privire la viata dvs.
69
29. In majoritatea timpului ma simt deprimat. 1 2 3 4 5
30. Ma simt neajutorat in privinta situatiei mele. 1 2 3 4 5
31. Ma gandesc la sinucidere. 1 2 3 4 5
32. Ma simt neputincios. 1 2 3 4 5
33. Nu sunt in stare sa fac nimic. 1 2 3 4 5
34. Ma descurc sa-mi rezolv problemele. 1 2 3 4 5
35. Ma simt ca prins intr-o capcana. 1 2 3 4 5
36. Ma simt bine in pelea mea. 1 2 3 4 5
37. Fac fata stresului. 1 2 3 4 5
38. Majoritatea timpului sunt nervos. 1 2 3 4 5
39. Simt ca nu detin controlul asupra vietii mele. 1 2 3 4 5
40. Simt ca altii ar fii bucurosi daca nu as fi in preajma. 1 2 3 4 5
70
Anexa II.
Testul A-Cope
Cititi fiecare afirmatie de mai jos care descrie un comportament cu privire la infruntarea
problemelor. Decideti cat de des va comportati dupa modelul de comportament descries,
cand faceti fata dificultatilor sau cand sunteti tensionat.
Incercuiti unul dintre raspunsurile urmatoare pentru fiecare afirmatie:
1= Niciodata
2= Rareori
3= Cateodata
4= Deseori
5=. De cele mai multe ori
Cand intampinati dificultati sau va simtiti tensionat, cat de des:
1. Sunteti de accord cu cerintele si regulili parintilor? 1 2 3 4 5
2. Cititi? 1 2 3 4 5
3. Incercati sa fiti amuzant sis a destindeti atmosfera? 1 2 3 4 5
4. Va cereti scuze oamenilor? 1 2 3 4 5
5. Ascultati muzica: stereo, radio, etc.? 1 2 3 4 5
6. Discutati cu un professor sau cu psihologul scolii in legatura cu
ce va deranjeaza? 1 2 3 4 5
7. Mancati? 1 2 3 4 5
8. Incercati sa stati departe de casa cat mai mult posibil? 1 2 3 4 5
71
9. Folositi medicamente prescrise de un doctor? 1 2 3 4 5
10. Va implicati in activitatile scolare? 1 2 3 4 5
11. Mergeti la cumparaturi? 1 2 3 4 5
12. Discutati cu parintii oentru infruntarea acestor dificultati? 1 2 3 4 5
13. Incercati sa va imbunatatiti standardele (mergeti la fitness,
incercati sa luati note mai mari,etc)? 1 2 3 4 5
14. Plangeti? 1 2 3 4 5
15. Incercati sa va ganditi la lucrurile bune din viata dumneavoastra? 1 2 3 4 5
16. Sunteti cu prietenul/ (a) 1 2 3 4 5
17. Va plimbati cu masina? 1 2 3 4 5
18. Spuneti lucruri frumoase altora? 1 2 3 4 5
19. Va enervati si strigati la ceilalti? 1 2 3 4 5
20. Glumiti si va pastrati simtul umorului? 1 2 3 4 5
21. Discutati cu un preot? 1 2 3 4 5
22. Va descarcati plangandu-va membrilor familiei? 1 2 3 4 5
23. Mergeti la biserica? 1 2 3 4 5
24. Folositi droguri, medicamente ( neprescrise de doctor)? 1 2 3 4 5
25. Va organizati viata si ceea ce aveti de facut? 1 2 3 4 5
26. Injurati? 1 2 3 4 5
27. Munciti din greu la teme sau alte proiecte scolare? 1 2 3 4 5
28. Dati vina pe altii pentru ceea ce nu merge bine? 1 2 3 4 5
29. Fumati? 1 2 3 4 5
30. Comsumati alcool? 1 2 3 4 5
31. Mergeti la un film? 1 2 3 4 5
32. Dormiti? 1 2 3 4 5
33. Incercati sa-i ajutati pe altii sa-si rezolve problemele? 1 2 3 4 5
34. Sunteti sarcastic? 1 2 3 4 5
35. Visati cu ochii deschisi la felul cum ati vrea sa stea lucrurile? 1 2 3 4 5
72
Anexa III
Testul Crops
Incercuiti afirmatia care vi se potriveste cel mai bine cu privire la cele intamplate in
ultima saptamana. Nu sariti peste intrebari chiar daca nu sunteti siguri de raspuns. Nu
exista raspuns correct sau gresit.
Raspundeti incercuind: 0= Niciodata
1= Cateodata
2= Deseori
1. Visez cu ochii deschisi? 0 1 2
2. Sunt cu gandul in alta parte cand altii vorbesc cu mine. 0 1 2
3. Ma concentrez greu. 0 1 2
4. Ma gandesc la lucrurile rele ce s-au intamplat. 0 1 2
5. Incerc sa uit lucrurile rele ce s-au intamplat. 0 1 2
6. Evit sa-mi amintesc lucrurile rele ce s-au intamplat. 0 1 2
7. Imi fac griji ca se vor intampla lucruri rele. 0 1 2
8. Fac lucruri deosebite ca sa ma asigur ca nimic rau nu se
va intampla. 0 1 2
9. Fac lucruri pentru care, probabil, sunt prea matur. 0 1 2
10. Mi-e greu sa adorm noaptea. 0 1 2
11. Am cosmaruri. 0 1 2
73
12. Am dureri de cap. 0 1 2
13. Am dureri de stomac. 0 1 2
14. Ma simt bolnav sau am dureri. 0 1 2
15. Ma simt obosit sau fara energie. 0 1 2
16. Ma simt singur. 0 1 2
17. Ma simt ciudat sau diferit de altii copii. 0 1 2
18. Simt ca este ceva in neregula cu mine. 0 1 2
19. Simt ca e vina mea cand se intampla lucruri rele. 0 1 2
20. Sunt ghinionist. 0 1 2
21. Ma simt trist sau deprimat. 0 1 2
22. Nu-mi vine sa fac nimic. 0 1 2
23. Unele lucruri ma supara sau ma enerveaza. 0 1 2
24. Atrag lucrurile rele care se pot intampla. 0 1 2
25. Sunt irascibil. 0 1 2
74
