Teza de Doctor.

EDIFICAREA RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE POSTRĂZBOI RECE:

ASPECTE TEORETICO-METODOLOGICE ȘI REPLIERI

GEOSTRATEGICE

CUPRINS

Introducere

Capitolul I. Statutul disciplinar al Relaţiilor Internaţionale

$1 Statul ontologic şi epistemologic al ştiinţei relaţiilor internaţionale

$2 Fundamentarea teoretică a Relaţiilor Internaţionale

Capitolul II. Formarea ordinii mondiale postrăzboi rece

$1 Elaborarea conceptelor de ordine mondială şi sistem internaţional

$2 Edificarea relaţiilor internaţionale după încheierea războiului rece

Capitolul III. Locul şi rolul statului naţional în relaţiile internaţionale globalizate

$1 Categoria „interes naţional”

$2 Republica Moldova în contextul relaţiilor internaţionale postbipolare

Capitolul IV. Ascensiunea actorilor nestatali în relaţiile internaţionale contemporane

$1 Consolidarea ponderii Corporaţiilor transnaţionale în relaţiile internaţionale de la

sfîrşitul sec. XX şi începutul sec. XXI

$2 Reactualizarea factorului confesional în relaţiile internaţionale postrăzboi rece

Concluzii şi recomandări

Referinţe bibliografice

1

CAPITOLUL II. CONSTITUIREA ŞI CONSOLIDAREA ŞTIINŢEI RELAŢILOR

INTERNAŢIONALE: DE LA DISCURS LA METADOMENIU

Analiza procesului complex şi în acelaşi timp anevoios de fundamentare şi afirmare al

ştiinţei relaţiiloe internaţionale abordată în calitate de domeniu de cercetare, disciplină

academică şi construcţie teoretică în toată diversitatea lor îşi găseşte reflectare în acest capitol. În

primul paragraf se întreprind o succintă trecere în revistă a preistoriei domeniului, sînt supuse

analizei unele probleme de filosofie a Relaţiilor Internaţionale, este determinat locul Relaţiilor

Internaţionale în cadrul ştiinţelor sociale prin examinarea celor trei demersuri disciplinare şi sînt

cercetate criteriile de definire şi totodată de demarcare ale obiectului de studiu, urmărindu-se

identificarea statutului disciplinar al ecestei ştiinţe sau, utilizînd teza lui J.Farr, „schimbarea

graduală a discursului contra disciplinei/domeniului”.

Fundamentarea teoretică a Relaţiilor Internaţionale, acest proces de înaltă încărcătură

ştiinţifică se regăseşte în paragraful al doilea, fiind elucidat cu precădere prin analiza de conţinut

a „marilor dezbateri” în domeniu. Însă cercetările debutează cu determinarea locului şi

semnificaţiei teoriei în ştiinţa relaţiilor internaţioanale şi sînt finalizate cu definirea conţinutului

şi poziţionării elaborărilor teoretice din perioada postrăzboi rece, obiectivul de bază al

investigaţiei fiind stabilirea caracterului teoriei relaţiilor internaţionale în aspect conceptual.

II.1 STATUTUL ONTOLOGIC ŞI EPISTEMOLOGIC AL ŞTIINŢEI RELAŢIILOR

INTERNAŢIONALE

Ştiinţa se dovedeşte a fi prin conţinutul şi esenţa ei un fenomen complex şi o construcţie

dinamică atît sub aspectul cunoştinţelor pe care le include, cît şi al activităţii de cercetare

îndreptate spre producerea lor. Procesul de evaluare epistemologică a cunoştinţelor şi a activităţii

valorificate în ştiinţă denotă deseori existenţa opoziţiei şi incomparabilităţii cu formele care

genetic le-au precedat, acansîndu-se pe prim plan astfel problema proprietăţilor ontologice ale

ştiinţei, adică a integrităţii şi omogenităţii ei interne. Din punctul de vedere al cunoştinţelor care

o formează, ştiinţa nu se prezintă ca o integritate omogenă sub două aspecte: include teorii de

alternativă, însă această incompatibilitate de conţinut nu este esenţială pentru analiză din cauza

că poate fi depăşită prin sinteza lor; prezintă în sine un conglomerat de cunoştinţe ştiinţifice şi

neştiinţifice, conţinînd în calitate de parte integrantă propria istorie, aceasta cuprinde idei de

alternativă nu numai prin conţinut, ci şi gnoseologic. În acest sens, incompatibilitatea dintre

cunoştinţele „neştiinţifice precedente” şi cunoştinţele „ştiinţifice ulterioare” devine

2

fundamentală, susţine V.Iliin, din cauza că „vizează nu programe diverse de investigaţie ale

fenomenelor din cadrul ştiinţei, ci diferite standarde cognitiv-teoretice de analiză, multe dintre

care deseori sînt tratate ca ceva extern sau de aparenţă, chiar pentru ştiinţă” [1]. Această

incompatibilitate fundamentală se referă la diversitatea strategiilor de cercetare şi criteriilor

determinante ale conţinutului noţiunii de ştiinţă, a idealului ştiinţific şi caracterului ştiinţific, ea

creează dificultăţi enorme în abordarea ştiinţei ca pe o antinomie unitară. Incompatibilitatea

gnoseologică a anumitor tipuri de cunoştinţe nu poate fi depăşită prin falsificarea cunoştinţelor

neştiinţifice, din cauza că într-o asemenea abordare ştiinţa s-ar reduce şi s-ar asocia numai cu

segmentul ei „corect”, ci prin elaborarea unor standarde de raţionalitate. Însă standarde nu sînt

formatoare de atitudine critică, în manieră popperiană, ci fundamentează „reguli orientate spre

adevărul activităţii raţionale de cercetare”, reguli care au la bază două „valori esenţiale –

obţinerea adevărului şi fundamentarea necesară” [2]. Anume aceste valori, în accepţia

cercetătorului rus, asigură procurarea cunoştinţelor ştiinţifice şi permit de a defini

particularităţile sensului „caracterului ştiinţific” al activităţii de cercetare şi cunoştinţelor

obţinute, ele imprimă ştiinţei cadrul unei „întreprinderi cognitive”, care nu este altceva decît un

fenomen „autoidentic”: conţinutul ştiinţei este tratat în baza „liniei conceptuale” a unitarismului

gnoseologic din teoria cunoaşterii, care presupune unitatea genetică (a ştiinţei) în plan

epistemologic şi interdisciplinaritate sub aspect metodologic.

Incompatibilitatea abordată, dar şi alte aspecte ale ştiinţei ca sferă de producţie spirituală,

face obiect de cercetare al unor epistemologii ale ştiinţei postneclasice. Conform lui S.Toulmin,

ştiinţa este „o întreprindere intelectuală” şi „un institut profesional”, care în dezvoltarea sa

produce subsisteme relativ autonome ale unui sistem complex, fiind alcătuită din mai multe

domenii ale cunoştinţelor aflate în interconexiune, dar care totodată dispun de independenţă

relativă. Cunoaşterea ştiinţifică este un proces de supravieţuire a noţiunilor în mediul lor

intelectual de existenţă, fiecare inovaţie fiind de fapt o „microrevoluţie”: evoluţia ştiinţei nu este

altceva o activitate intelectuală de înlocuire a microrevoluţiilor. Conform lui T.Kuhn, ştiinţa este

un „fenomen socio-cultural” care cuprinde toate sferele vieţii sociale şi conţine elemente

explicative, valorice, disciplinare şi de altă natură, progresul ei fiind asigurat de paradigma nouă.

Alegerea paradigmei noi şi abandonarea celei vechi, acest proces fiind o „revoluţie”, este

determinată mai curînd de condiţia ca să ofere speranţe mai mari pentru a putea mai bine face

faţă anomaliilor majore şi fenomenelor inexplicabile, deoarece nu se poate şti dacă este în

măsură să explice mai mult decît cea precedentă. Fiind o realitate ştiinţifică ce cuprinde opinii

conceptual-teoretice, instrumental-metodologice, ontologice şi epistemologice comune unei

asociaţii ştiinţifice, pe care le consideră într-un interval de timp ca bază pentru activitate şi

îndeplinind funcţiile de prohibiţie a conceptelor, metodelor şi problemelor care nu se acordă cu

3

direcţia de cercetare trasată şi de proiectare prin stimularea investigaţiilor în cadrul direcţiei noi,

paradigma guvernează, în primul rînd, nu obiectul de cercetare, ci grupul de specialişti, din cauza

că prezintă în sine un sistem de concepte, valori şi modele de activitate acceptate de membrii

unei asociaţii ştiinţifice.

În opinia noastră, concepţia paradigmală a ştiinţei, care poate servi în calitate de punct de

pornire în elaborarea unei discipline, se înscrie organic şi corespunde procesului de

fundamentare ştiinţifică şi disciplinară a Relaţiilor Internaţionale. Comunitatea ştiinţifică

academică, resursele disponibile şi obiectivele comune spre care a fost îndreptată activitatea de

investigaţie denotă o similitudine în dezvoltarea ştiinţei relaţiilor internaţionale după cele două

conflagraţii mondiale: idealismul politic după Primul război mondial, şi mai ales realismul

politic după cel de al Doilea au urmărit să demonstreze legitimitatea politicii externe a unor

supraputeri sau mari puteri, fiind expresie a conexiunii dintre stat-centrism şi cercetarea relaţiilor

internaţionale în mediul academic din cadrul lor, adică a „sindromului Kissinger.

Analizînd conexiunile dintre resursele disponibile, administraţia de stat interesată de

cercetare în domeniu şi reţeaua de instituţii, inclusiv din mediul universitar, care s-au format

după cel de al Doilea război mondial, St. Hoffmannn numeşte ştiinţa relaţiilor internaţionale o

“ştiinţă socială americană” [3], chiar dacă elaborarea primelor programe universitare în materie

şi iniţierea cercetărilor ştiinţifice într-o manieră puţin mai consistentă ţine de perioada interbelică

şi de Europa. Această supoziţie este fondată pe realităţile postbelice provenite din „ascensiunea

Statelor Unite către statutul de putere mondială, ascensiune însoţită de două impulsuri

contradictorii: un utopism reînnoit, exemplificat de planurile pentru organizarea internaţională

după război şi un amestec de repulsie şi vină pentru infuzia specifică de idealism american

ineficient...,izolaţionism escapist…şi participarea la cedarea de pînă la război” [4].

Într-adevăr, în condiţiile formării structurii bipolare a sistemului internaţional

preocupările strategice pentru realizarea politicii externe a SUA în conformitate cu interesele

naţionale şi, respectiv, promovarea comportamentului adecvat pe arena mondială se îmbinau

organic cu studiul ştiinţific al relaţiilor internaţionale în ansamblu: analiza politicii externe

americane, procesului de adaptare a deciziilor şi celui mai adecvat comportament în epoca

nucleară reclamau oportunitatea cercetărilor ştiinţifice ale sistemului internaţional atît pe

orizontală, supunînd examinării relaţiile dintre cele două supraputeri, cît şi pe verticală, atît în

aspectul raporturilor de dominaţie-supunere pe arena mondială. era imposibil de trecut cu

vederea rolul acestei ţări în politica mondială. În asemenea condiţii de stimulare administrativă a

cererii producţiei ştiinţifice s-a format un mediu analitic favorabil nu numai pentru realizarea

investigaţiilor aplicative, dar şi pentru aprofundarea elaborărilor fundamentale, fapt care i-a

stimulat pe St.Hoffmann, dar şi pe alţi cercetători în domeniu, K.Holsti, M.Kahler, S.Smith,

4

M.Crawford şi D.Jarvis, să invoce dominaţia comunităţii academice americane asupra

„disciplinei globale” în ansamblu. În opinia noastră, asumpţiile de tipul lui R.Aron, 80% din

elaborările în materie sînt de provinienţă din Statele Unite, cercetări fundamentale în domeniu a

fost şi sînt realizate nu numai în SUA, dar şi în alte medii de investigaţie ştiinţifică precum cel

britanic în perioadele antebelică şi interbelică sau în Franţa interbelică. B.Schimdt remarcă nu

fără temei că asocierea studiilor americane în politica internaţională cu Relaţiile Internaţionale

este o greşeală fundamentală [5], iar O.Weaver consideră că acestea sînt „foarte diferite în

diferite spaţii” [6].

Prin urmare, cercetarile sistematice în domeniul Relaţiilor Internaţionale ţin de perioada

postbelică, dar în acelaşi timp este îndreptăţită devansarea lor în deceniile interbelice, dacă luăm

în calcul unele elaborări importante la temă cum ar fi cele redactate de A.Zimmer, E. H. Carr sau

din cadrul Şcolii franceze a Analelor. St. Hoffmannn precizează, pe bună dreptate că fondator al

disciplinei ştiinţifice este H. Morgenthau, dar totodată “putem să ne urmărim strămoşii pînă la

Tucidide. Totuşi n-a apărut o ştiinţă socială a relaţiilor internaţionale din cauza că … politica

internaţională rămînea (pînă la începutul secolului XX – n.n.) sportul regilor sau rezervaţia

cabinetelor – ultimul refugiu al secretului, ultimul domeniu al castelor în mare măsură ereditare

de diplomaţi” [7]. Însă pînă la începutul perioadei postbelice cercetările ştiinţifice realizate

sistematic în domeniu nu şi-au găsit o bază favorabilă pentru a fi impulsionate, elaborările în

materie, cu mici excepţii, au fost fragmentare, lapidare şi marginale, urmărind alte obiective

decît fundamentale şi fiind de caracter aplicativ. Sub aspect metodologic pînă la sfîrşitul

secolului al XIX-lea investigaţiile au fost guvernate aproape în exclusivitate de abordarea

creştin-normativă, care a coexistat încă jumătate de secol cu altele, dar deţinînd în multe cazuri

cum ar fi cel al idealismul politic rolul predominant. Abordarea normativă a fost însuşită de la

etica socială creştină şi presupune nu atît descrierea, în cel mai bun caz factologică a

fenomenelor şi evenimentelor sau analiza lor cît “declararea, conform opiniei unui sau altui

protagonist, cum trebuie acestea să fie, dar nu ce se întîmplă în realitate şi din ce cauză” [8]. St.

Hoffmannn susţine că autorizarea vechilor visuri liberale normative în Convenţia Ligii

Naţiunilor şi pătrunderea brutală a marii ideologiilor în domeniul Relaţiilor Internaţionale au

revigorat gîndirea utopică şi au amînat apariţia acestei ştiinţe: nu “cum este şi de ce”, ci “cum ar

trebui lucrurile îmbunătăţite, reformate şi reparate”, acesta era, potrivit analistului american,

imperativul zilei.

Luînd ca bază unele supoziţii ale lui St.Hoffmannn, considerăm că îndelungata crizî în

constituirea ştiinţei relaţiilor internaţionale a fost determinate de următorii factorii: caracterul

normativ al gîndirii politice a epocii; natura cercetărilor politicii externe şi relaţiilor

internaţionale, reprezentată cu preponderenţă de istoria diplomaţiei, ca regulă apologetică şi

5

dreptul internaţional, normativ prin natura şi conţinutul său; natura şi caracterul politicii externe

al actorului principal al relaţiilor internaţionale – statul: predominarea conservatismului şi

reacţiunii, extinderea colonialismului bazată pe tratarea dreptului internaţional ca fiind potrivit în

relaţiile dintre ţările “civilizate” sau permis în raporturile lor cu ţările “semicivilizate”, dar

inadmisibil faţă de cele “necivilizate”. Abordarea normativă a servit în calitate de mijloc de

justificare şi asigurare al funcţionării modelului eurocentrist al relaţiilor internaţionale,

contribuind totodată la stagnarea gîndirii ştiinţifice şi transferarea genezei ştiinţei relaţiilor

internaţionale în afara Europei, în “lumea nouă”.

Fără îndoială, abordarea normativă a Relaţiilor Internaţionale fost o etapă firească şi

legitimă în procesul de cunoaştere ştiinţifică, dar totodată, este necesar de subliniat că deja la

sfîrşitul secolului al XIX-lea mai mulţi analişti indicau asupra caracterului îngust şi de suprafaţă

al acestei abordări, dat fiind în cel mai bun caz asigură descrierea exterioară a fenomenelor vieţii

internaţionale, însă nu este preocupată de identificarea cauzelor.

La începutul secolului XX s-au cristalizat încă două abordări în investigaţia Relaţiilor

Internaţionale: pozitivistă şi structurală. Ideile pozitiviste au alcătuit baza ştiinţifică a realismului

politic, la care vom reveni de mai multe ori aici vrem să punctăm numai că această teorie şi-a

propus să analizeze procesele din cadrul politicii internaţionale din unghiul de vedere al realităţii,

indiferent de emoţiile şi evaluările care le provoacă, excluzînd idealurile abstracte şi iluziile

lipsite de sens. Abordarea structurală este îndreptată spre cercetarea conţinutului intern al

fenomenelor şi „include două grupe de teorii diferite: ale imperialismului şi ale geopoliticii” [9].

Teoriile imperialismului se caracterizează prin următoarele: analizează cu predilecţie

aspectele social-economice ale procesului istoric, inclusiv ale relaţiilor internaţionale;

fundamentează ideea dezvoltării formaţionale a istoriei, mişcarea producîndu-se de la

formaţiunile inferioare la cele de conţinut social superior; caracterul, conţinutul şi formele

relaţiilor internaţionale din fiecare epocă, potrivit acestor construcţii intelectuale, depind de

formaţiunea dominantă sau de lupta dintre formaţiunile antagoniste.

Teoriile geopolitice fundamentează principiul potrivit căruia situaţia geografică a statului

şi gradul de accesibilitate la căile de comunicaţii deţin rolul decisiv în formarea structurii

intereselor lui externe, determinîndu-i politica externă, indiferent de aspectele istorice, politice

sau de altă natură.

Prin urmare, abordarea structurală tinde spre depistarea cauzelor fundamentale şi

extratemporale sau de lungă durată generatoare de “fluxuri şi refluxuri în desfăşurarea vieţii

internaţionale”, punctînd asupra conexiunii Relaţiilor Internaţionale cu Istoria: teoriile

imperialismului pun accentul pe schimbările din cadrul acestei interconexiuni şi obţinerea

rezultatelor, extrăgîndu-şi ideile prin analiza fenomenelor şi proceselor din sfera macrosocială,

6

pe cînd teoriile geopoliticii clasice se axează pe determinarea unor elemente şi cauze invariabile,

apelînd la macrolegăturile dintre societate şi natură sau mai restrîns, dintre stat şi geografie.

Pînă la mijlocul secolului XX s-a produs formarea şi lărgirea bazei filosofico-

metodologice a gîndirii ştiinţifice a relaţiilor internaţionale: în cadrul concepţiilor etico-

normative, pozitiviste şi marxiste au fost fundamentate abordările normative, realiste şi

structuralistă, ultima incluzînd idei şi de altă natură. Însă “cercetarea relaţiilor internaţionale nu

dispunea de instrumentariu specializat de investigaţie, fiind preocupată în exclusivitate de

analiză abstractă şi/sau teoretizare. Nimeni nu era interesat de răspunsurile pe care le-ar fi putut

propune ştiinţa în formare la întrebările generate de viaţa internaţională: toate forţele politice

reale din principalele ţări (de la monarhişti pînă la comunişti) erau convinşi în justeţea lor, avînd

nevoie cel mult de confirmare. Nici ştiinţa în formare n-a putut oferi răspunsuri fundamentate,

nefiind în măsură să propună (aproape - n. n.) nimic nou în domeniul său nici în ajunul, nici

imediat după cele mai profunde zguduiri ale secolului – conflagraţiile mondiale, transformările

revoluţionare. De la sfîrşitul secolului al XIX-lea pînă la mijlocul secolului XX ştiinţa în formare

a relaţiilor internaţionale a traversat o criză îndelungată de constituire cauzată de epuizarea

abordărilor precedente şi lipsei mijloacelor de observare, studiere, experimentare” [10].

Relevantă în acest sens este aprecierea critică expusă de G.Kirk, care a remarcat în 1947, care

după un sfert de activitate studiul realţiilor internaţionale continuă să rămînă într-o condiţie de

confuzie considerabilă – obiectivul domeniului, metodele de analiză şi sinteză care trebuie

urmate, organizarea cercetărilor provoacă în continuare controverse.

După cel de al Doilea război mondial realismul politic a devenit direcţia predominantă în

abordarea relaţiilor internaţionale, teorie care a contribuit la delimitarea legitimă a disciplinei de

celelalte ştiinţe sociale. Realismul politic funcţiona ca paradigmă, stabilind în linii mari limitele

cercetării şi oferind un instrumentariu fundamental de analiză. J. Vasquez subliniază în ordinea

de idei reliefată că realismul politic a arătat oamenilor de ştiinţă ce se cunoaşte despre lume, ce

nu se cunoaşte, cum ar trebui să vedem lumea dacă vrem să cunoaştem ceea ce încă nu este

cunoscut şi ce merită cunoscut.

Este majoritară opinia în mediul analitic că definind cadrul conceptual al domeniului,

realismul politic a format o comunitate de cercetători, iar comunitatea, la rîndul ei, a fundamentat

disciplina. Fondatorul realismului politic, H. Morgenthau, a insistat asupra unei ştiinţe universale

care nu poate fi întemeiată decît separat de istorie, dreptul internaţional şi etică. Fundamentarea

realistă presupune diferenţă calitativă între politica internă şi politica externă, ultima fiind

catalogată că are o altă natură decît prima şi reclamă o expertiză specială şi independentă faţă de

controlul intern. Realiştii propun o ştiinţă cu o paradigmă, cea a conflictului permanent dintre

state - actori principali ai relaţiilor internaţionale.

7

Este important de subliniat că tradiţional, există două moduri de a distinge o disciplină

ştiinţifică:

1. definirea în baza obiectului independent de studiu (al Relaţiilor Internaţionale în cazul

nostru);

2. delimitarea metodologică (adică abordarea Relaţiilor Internaţionale ca obiect al

cunoaşterii).

În acest sens, sarcina oricărei ştiinţe este de a-şi explica obiectul de studiu şi părţile lui

componente, definind căile şi condiţiile de trecere de la explicarea fenomenelor, proceselor şi

consecinţelor la utilizarea cunoştinţelor în interese practice. Epistemologia postneclasică

deosebeşte două tipuri de explicare: cauzală şi structurală. Utilizînd modelul deductiv de

explicare a teoriilor elaborat de K.Popper, este de precizat că explicarea cauzală deosebeşte teze

care explică obiectul şi teze care descriu obiectul explicat. La rîndul ei, explicarea structurală

presupune apelarea la structura internă a obiectului abordat.

Explicarea se află în conexiune cu înţelegerea: prima urmăreşte să pună obiectul explicat

sub incidenţa unei legi generale, în rezultatul cărei a dispare individualitatea lui irepetabilă, iar

cea de a doua reprezintă tendinţa de a cunoaşte obiectul analizat în individualitatea lui.

Explicarea se realizează prin descriere, iar înţelegerea prin evaluare: explicarea nu epuizează

procesul înţelegerii, ci este numai o etapă, fiind o procedură logico-gnoseologică de punere sub

incidenţa legii generale a expresiilor, ale căror sens nu este cunoscut. În asemenea condiţii

înţelegerea mai include interpretarea şi justificarea, care urmăresc identificare sensului.

Interpretarea este mişcarea de la formă la obiecte, adică procesul de imprimare a sensului logico-

gnoseologic unui obiect conştientizat, pe cînd justificarea presupune redarea valorii, luîndu-se în

calcul “caracteristicile personale ale cercetătorului care…realizează subiectivizarea cunoştinţelor

obiectivizate” [11], în timp ce interpretarea defineşte sensul logico-gnoseologic al fenomenelor

cercetate, iar justificarea evidenţiază sensul lor uman. Explicarea “este punere sub adevăr”,

deducere din adevărurile generale, iar justificarea “este punere sub valoare”, deducere din

valorile generale. Dacă explicarea şi interpretarea sînt purtătoare ale încărcăturii teoretice,

justificarea imprimă încărcătura valorică, pentru “realizarea înţelegerii fiind necesare toate trei

proceduri”.

Conform lui M.Hollis şi S.Smith, în ştiinţa relaţiilor internaţionale explicarea se asociază

cu cauzele, care sînt presupuse a fi „externe” actorilor ai căror comportament urmează a fi

explicat, pe cînd înţelegerea este considerată a fi legată de înţeles, care nu este inteligibil decît

„în interior”. Chiar dacă este mai dificil de realizat, ei precum şi K.Goldmann propun

combinarea lor, motivele fiind următoarele: divergenţa de opinii privind necesitatea de a

investiga fiecare verigă a lanţului cauzal din procesul de adoptare a deciziilor pentru a formula o

8

explicare convingătoare, mai precis, determinarea corelaţiei dintre „extern” şi „intern” în analiza

politicii externe; insatisfacţia faţă de puterea explicativă a teoriilor structuraliste, de tipul celei

elaborate de K.Waltz, punîndu-se astfel şi problema corectitudinii înţelegerii acţiunilor de

politică externă atunci cînd nu se ţine cont de variabile exogene, deoarece nu este abordat fondul

de idei. Teoriile structuraliste, susţine A.Wendt dintr-o altă perspectivă, constructivistă, explică

mai puţin din cauza că percepţiile actorilor asupra înţelesului nu sînt luate în considerare sau se

impune cu necesitate, în opinia lui J.Goldstein şi R.O.Keohane, referire la idei, dat fiind că

sfîrşitul războiului rece a demonstrat că în analiza relaţiilor internaţionale trebuie de ţinut cont de

acestea.

Considerăm că la aceste supoziţii se asociază şi una din „tripla fragrentare” de care a

suferit domeniul relaţiilor internaţionale, expusă de St.Hoffmannn-nivelul problemei analizei,

adică existenţa a două ipoteze de conflict privind canalizarea şi concentrarea investigaţiilor:

sistemul internaţional, care funcţionează autonom, în baza propriilor legi, chiar dacă unii dintre

actori deţin un rol mai important decît alţii în crearea sau transformarea regulilor interacţiunii, pe

de o parte, iar pe de alta, actorii sistemului internaţional, analiza activităţilor cărora fiind în

măsură să asigure conceperea relaţiilor mutuale şi efectelor lor.

Este important de precizat că în general, explicarea este mai degrabă o funcţie a ştiinţelor

naturii, iar înţelegerea – a ştiinţelor sociale. În acest sens, o problemă importantă a ştiinţelor

sociale, inclusiv a Relaţiilor Internaţionale, este determinarea gradului de acceptabilitate

metodologică şi posibilitate practică de extindere asupra explicării comportamentului omului a

principiilor, abordărilor şi metodelor utilizate în ştiinţele naturale, fapt care şi-a găsit expresie în

cadrul unor abordări cum ar fi cea behavioristă. Dificultăţile teoretice şi metodologice constau în

faptul că omul este capabil să-şi modifice comportamentul şi reprezentările în baza experienţei

pe care o acumulează, dar şi altor indici, proiectîndu-şi acţiunile în conformitate cu interpretarea

făcută: „în sfera relaţiilor internaţionale aceste particularităţi se manifestă într-o manieră

deosebită şi din această cauză problema „ce poate fi considerat explicare, cunoaştere” este foarte

importantă” [12].

Luînd ca bază curentele epistemologice clasice şi extinzîndu-le în timp, putem defini

două direcţii în tentativele de soluţionare a acestei probleme semnificative pentru ştiinţele

sociale, care se răsfrînge şi asupra domeniului relaţiilor internaţionale:

1. adepţii raţionalismului consideră că se impune de căutat şi în ultimă instanţă este

posibil de găsit o explicare sau o sumă de explicaţii ale comportamentului omului şi ale tuturor

proceselor sociale. Astfel, apariţia şi desfăşurarea războiului rece este explicată prin identificarea

cauzelor lui într-un set de factori invariabili ai sistemului internaţional cum ar fi echilibrul de

forţe, factorii geopolitici, logica realismului politic, concepţia sovietică de politică externă ş.a. În

9

acest sens, războiul rece nu este altceva decît un caz particular în lanţul de evenimente ce se

desfăşoară pe arena mondială din cauza că asemenea tipuri au mai existat şi vor mai exista în

istorie, deoarece sînt produse ale structurii şi contextului mediului intern al sistemului

internaţional. Considerăm în ordinea de idei abordată că reprezentanţii direcţiei „cercetării

conflictelor”, care este o componentă a teoriei conflictelor internaţionale, ar fi unii dintre

promotorii acestei poziţii.

2. apologeţii empirismului susţin necesitatea înţelegerii altui subiect, a mentalităţii,

comportamentului şi acţiunilor lui. Astfel, analizînd războiul rece, empiriştii propun de a trata

evenimentele de pe poziţiile fiecărui protagonist în parte, ale elitelor şi liderilor politici ai

ambelor state şi blocuri. În această ordine de idei, războiul rece se dovedeşte a fi un eveniment

unical şi irepetabil în istorie, un război similar n-a putut să existe în trecut şi nu va putea să apară

în viitor: analogiile sînt posibile, însă repetarea cu exactitate este în principiu imposibilă. Sîntem

de părere că ideile de acest conţinut şi-au găsit reflectare în elaborările promotorilor direcţiei

„cercetărilor strategice” din cadrul teoriei conflictelor internaţionale.

Evident este că ambele abordări fundamentale se dovedeşte a fi în măsură să contribuie în

parte la soluţionarea problemei epistemologice sus-menţionate, însă cert este în acelaşi timp că

ea rămîne deschisă, în special pentru ştiinţele sociale, care au ca obiect de studiu descrierea,

explicarea, interpretarea şi înţelegerea realităţii umane, dat fiind că trebuie să-i imprime cu

necesitate sens şi semnificaţie. Limbajul ştiinţelor sociale este deseori imprecis, unii cercetători

catalogînd această neclaritate ca pe o bogăţie, fiindcă se reînnoieşte prin tentativele de a concepe

complexitatea realului, a schimba cadrul de referinţă şi depista ineditul. Analiza realităţii sociale

deseori constă într-o ruptură cu sensul general, această ruptură se produce prin adoptarea unui

sistem de interpretare care imprimă semnificaţie şi coerenţă practicilor sociale. Totodată sînt

evidente deficienţele acestor abordări: raţionalismul este filosofia generalului, iar particularul nu

face decît să-l completeze şi să-l reconfirme, însă trebuie de subliniat că existenţa armamentului

nuclear în condiţiile războiului rece se dovedeşte a fi un caz unical în istoria relaţiilor

internaţionale, neatestat în trecut, în timp ce empirismul este filosofia particularului, punîndu-se

sub dubii generalul, repetabilitatea şi continuitatea, războiul infirmîndu-se în asemenea manieră

teza de bază a polemologiei farnceze elaborată de G.Boutoul, care presupune că istoria omenirii

nu este alta decît istoria războiului.

Definirea explicaţiei şi înţelegerii relaţiilor internaţionale presupune abordarea lor ca

obiect al cunoaşterii. N. Kosolapov a propus patru trăsături esenţiale ale relaţiilor internaţionale

ca fenomen şi în special, ca obiect de investigaţie:

10

1. întinderea în timp – pentru a fi un fenomen unic şi integru, se impune ca relaţiile

internaţionale în parametrii spaţiali-temporali să se caracterizeze prin trăsături identice, nu

asemănătoare;

2. imuabilitatea în dezvoltare – integritatea fenomenului reclamă invariabilitatea în plan

istoric a tuturor componentelor şi factorilor relaţiilor internaţionale ca atare: persoana şi

societatea, economia şi politica, ideologia şi ştiinţa, cultura şi religia, arta militară, schimburile

comerciale şi comunicaţiile, statul, institutele politice şi însăşi relaţiile internaţionale concrete.

Însă justeţea şi legitimitatea acestei exigenţe poate fi pusă la îndoială de dezvoltarea cantitativă şi

calitativă în plan istoric a componentelor şi factorilor sus-menţionaţi, supuşi mereu

transformărilor;

3. triaspectualitatea temporală simultană – relaţiile internaţionale există şi evoluează în

plan istoric, ca ceva supranatural, ca o trăsătură distinctivă a unei perioade sau epoci şi ca o

complexitate de probleme contemporane concrete din viaţa internaţională. Însă trebuie de

subliniat că istoria, epoca şi actualitatea curentă se află în interconexiune organică în timp şi

cercetătorul se confruntă cu o sarcină teoretico-metodologică dificilă: indiferent de perioada

abordată a relaţiilor internaţionale, el se ciocneşte de problema extragerii trăsăturilor cotidiene,

imediate;

4. coordonatele spaţiale – relaţiile internaţionale se desfăşoară în spaţiu, însă trebuie de

precizat că elaborarea criteriilor care ar asigura delimitarea lor de alte fenomene rămîne o

problemă de rezolvat. Coordonatele spaţiale limitează esenţial toate aspectele activităţii umane,

inclusiv în relaţiile internaţionale, influenţînd asupra raporturilor militare, economice şi de altă

natură: în relaţiile internaţionale spaţiul se distinge prin combinarea a trei aspecte: hotarele

fizice, adică teritoriul, dimensiunile sociale, care sînt determinate de activitatea actorilor

proceselor politice de pe teritoriul dat şi dimensiunile cognitive, care cuprind ideile şi concepţiile

ce se află în circuitul politic în acest spaţiu. Se impune de subliniat deasemenea că

particularitatea parametrilor spaţiali-temporali în relaţiile internaţionale constă în caracterul lor

finit: în plan politic un proces odată apărut, se dezvoltă în spaţiu şi timp pînă cînd nu va fi

îngrădit din exterior şi/sau îşi va epuiza sursele. Spaţiul politic este sfera de activitate inclusă de

facto în procesele politice reale, la delimitarea lui trebuie luate în calcul nu numai hotarele

recunoscute, oficial omologate, ci şi cadrul de extindere al acestor procese. În plus, cu cît

componenţa actorilor proceselor politice care se desfăşoară pe un teritoriu este mai mare şi mai

diversă, cu atît sporeşte semnificaţia politică şi practică a fiecărei subiect, a capacităţilor şi

posibilităţilor lui, iar procesele ar putea fi mai complexe şi mai extinse în timp.

În accepţia lui N. Kosolapov, din cauza că în politică sînt incluse numai un număr restrîns

şi specific de idei şi reprezentări existente în societate, „toate componentele cognitive ale

11

spaţiului politic al vieţii internaţionale în principiu pot fi identificate şi descrise” [13].

Considerăm că posibilitatea identificării şi descrierii unor sau chiar tuturor componentelor

cognitive contribuie într-o anumită măsură, dar nu plenar la explicarea şi înţelegerea relaţiilor

internaţionale ca fenomen. Avansarea în procesul de explicare şi înţelegere cere abordarea

relaţiilor internaţionale ca sistem, adică reclamă prezenţa unor trăsături şi calităţi invariabile

inerente acestui fenomen în toate transformările lui. De fapt, analistul rus este adept convins al

abordării sistemice, subliniind că “natura şi caracterul sistematic al fenomenului relaţiilor

internaţionale sînt evidente. Reflectarea ştiinţifică a fenomenului începe numai atunci cînd în

natura, în caracterul şi în funcţionarea acestui fenomen se regăsesc unele trăsături şi calităţi

invariabile inerente şi inalienabile în toate transformările lui” [14]. El susţine că în procesul

cunoaşterii observaţiile şi ideile nesistemice separate gerează iniţial ipoteza, adică “unitatea

caracterului sistemic” al reprezentărilor, care este inclusă în concepţii mai cuprinzătoare ale

timpului, urmată de punerea lor în concordanţă cu caracterul sistemic al obiectului de

investigaţie.

Însă în relaţiile internaţionale fenomenul perceput intuitiv este supus evoluţiei calitative

în timp, procese care s-au accelerat mai în jumătatea a doua a secolului XX - începutul secolului

XXI, iar în cadrul acestora destingîndu-se fisura metodologică provenită din faptul că n-a fost

pronosticată încheierea războiului rece în maniera în care s-a produs mutaţiile spaţial-temporale

rezultate de pe urma globalizării: aceşti şi alţi factori au complicat cu mult sarcina

epistemologică de corelare a sistemului de reprezentări cu obiectul de investigaţie în schimbare.

Relaţiile Internaţionale abordate ca obiect de cercetare nu se supun unei definiţii stricte din cauza

că fenomenele evidente la prima vedere se identifică şi se cuantifică mai greu: analiza

fenomenului presupune, potrivit lui N.Kosolapov, delimetarea lui de altele, asemănătoare sau

complementare, adică definirea lor apriorică”. P. Feyerabend din contra, în general se pronunţă,

împotriva apriorismului, considerînd că elaborarea criteriilor fundamentale ale raţionalităţii

ştiinţei pe o definiţie apriorică este identică cu blocarea direcţiilor legitime de cercetare:

metodologiile aprioriste sînt de caracter inadecvat pentru realizarea progresului ştiinţei, în

asemenea condiţii fiind de preferinţă pluralismul metodologic.

Cert este că ştiinţele sociale nu se deosebesc cardinal prin obiectul lor empiric de

cercetare, care poate fi comun, ci prin modalităţile specifice de abordare, metodele şi obiectivele

fiind diferite. Astfel, dacă obiectul ar fi cel care ar distinge disciplinele, consideră mai mulţi

cercetători, nici una dintre ştiinţele sociale, cu excepţia istoriei, n-ar trebui să se intereseze de

trecut, după cum deseori o fac. Totodată pare a fi o forţare logică partajarea ştiinţelor sociale în

funcţie de diversele metodologii care abordează ideea lumii sociale ca totalitate integră coerentă

12

din cauza că este dificil de a găsi o modalitatea legitimă de delimitare a problemelor specifice

unei ştiinţe (sociale) şi străine altei.

Totuşi cu excepţia perioadelor de ruptură epistemologică, în linii mari există un acord

general în cadrul comunităţii de cercetători ai Relaţiilor Internaţionale referitor la alegerea celor

mai importante probleme de investigaţie şi la modalităţile de studierea lor, această convergenţă

se exprimă, spre exemplu, în noţiunea de paradigmă în definirea domeniului sau în metodologia

programelor ştiinţifice de cercetare. În studiul Relaţiilor Internaţionale diferenţa dintre

paradigme se exprimă mai întîi de toate prin specificitatea conceptelor trasate şi alegerea

variabilelor structurale de care se ţine cont pentru a concepe dinamica acestor relaţii. Acceptarea

generală a oportunităţii evidenţierii unei sau cîtorva probleme importante în studiul relaţiilor

internaţionale nu presupune în mod inevitabil identitatea conţinutului şi metodelor de

investigaţie, actualmente existînd diferite programe ştiinţifice de cercetare şi paradigme

concurente, cum ar fi polemica privind securitatea naţională şi securitatea internaţională în ştiinţa

rusească a relaţiilor internaţionale [15], divergenţele dintre care se exprimă în definirea cadrelor

conceptuale şi sistemelor de interpretare.

Fiind însă un obiect complex şi unical de investigaţie, Relaţiile Internaţionale acordă

subiectului cognitiv cele mai largi posibilităţi pentru a-şi manifesta trăsăturile spiritual-istorice,

fapt care, la rîndul său, îşi găseşte elucidare în evoluţia concepţiilor privind natura, conţinutul şi

evoluţia lor abordate ca fenomen şi ca sistem concret de interdependenţe politice. Referindu-se la

caracterul subiectul cognitiv, F. Gonseth susţine că acesta trebuie să fie activ, chiar şi la nivelul

intuitiv, construind cunoaşterea şi captînd realitatea. Subiectul cunoaşterii relaţiilor internaţionale

ca fenomen nu poate să se identifice cu un cercetător în parte sau chiar cu totalitatea lor, un

fenomen atît de mult întins în timp poate fi cercetat numai de om ca unitate genetică, consideră

N. Kosolapov în aceeaşi ordine de idei. Totodată P. Ţîgankov, remarcă nu fără temei că în orice

ştiinţă într-o măsură sau alta este prezent omul, care introduce un anumit element de

„subiectivism”: „constituirea şi dezvoltarea unei ştiinţe şi a obiectului ei de investigaţie sînt

determinate de subiectul social cunoscător, care extrage din cadrul obiectului de cunoaştere un

anumit segment şi îl cercetează cu metodele şi mijloacele corespunzătoare” [16].

De fapt, modalitatea cea mai obişnuită de secţionare a activităţii academice şi determinare

a obiectului de studiu s-a bazat mult timp pe partajarea lumii socialului în sfere distincte.

Fundamentarea clasică a Relaţiilor Internaţionale s-a realizat prin referirea la obiectul de studiu

şi mai puţin la metodologie. Primele centre academice de cercetare în domeniu au fost create

după primul război mondial în scopuri vădit aplicative şi normative, cercetîndu-se pacea şi

identificarea unor pîrghii menite să asigure evitarea unei conflagraţii similare: aplicînd metode

de investigaţie şi elemente ale aparatului categorial proprii unor discipline deja existente -

13

dreptul internaţional public sau istoria universală şi ţinînd cont de obiectivele Ligii Naţiunilor,

ştiinţa în formare a avut ca obiect de studiu războiul şi pacea. Ceva mai tîrziu, în anii ΄30

Relaţiile Internaţionale au fost concepute ca interacţiuni politice şi militare dintre state,

cercetîndu-se cu precădere raporturile lor externe ca ulterior, la începutul anilor ΄60 să fie

introduşi şi aplicaţi mai mulţi factori cauzali de diferită natură pentru a fundamenta analiza

comportamentului acestui actor. Diversificarea a obiectului de studiu al Relaţiilor Internaţionale

la sfîrşitul anilor ΄60 - începutul anilor ΄70 prin includerea actorilor nestatali şi a altor aspecte de

referinţă a extins şi a complicat conţinutul lui, generînd dificultăţi majore de caracter ontologic,

epistemologic şi metodologic. În acest sens, cele mai relevante criterii definitorii ale conţinutului

obiectului de studiu al relaţiilor internaţionale sînt următoarele:

1. caracterul actorilor Relaţiilor Internaţionale. H.Morgenthau insistă că statele sînt

unici actori pe arena mondială. Această idee ste susţinută de mai mulţi cercetători, printre care se

remarcă R.Aron, în a cărui opinie, „relaţiile internaţionale sînt relaţii între unităţi politice

(interstatale - n.n.) care pretind fiecare la dreptul de a-şi face dreptate şi de a fi singurul arbitru”

[17]. În aceeaşi ordine de idei, R.Platig susţine că „miezul relaţiilor internaţionale nu altul decît

interacţiunea dintre guvernele statelor suverane”, iar Y.Ferguson şi R.Mansbach exprimă părerea

că fără conceptul de stat pe care să se sprijine, cercetătorii ar trebui să renunţe la pretenţia că

există ceva unic privind sfera „internaţională” sau „interstatală”, pe cînd opinia lui K.Tompson,

ştiinţa despre politica internaţională studiază concurenţa dintre state, condiţiile şi instituţiile care

contribuie la înăsprirea relaţiilor dintre ele sau conduc spre reglementarea lor. N. Inozemţev vine

cu propunerea de a lărgi numărul actorilor şi a-l extinde prin diversificare controlată a

raporturilor dintre ei: în aceepţia lui relaţiile internaţionale cuprind totalitatea raporturilor şi

interdependenţelor economice, politice, ideologice, juridice, diplomatice şi de altă natură dintre

state şi sisteme de state, dintre principalele clase, dintre principalele forţe sociale, economice şi

politice, organizaţii şi mişcări sociale care îşi desfăşoară activitatea pe arena mondială, adică

dintre popoare în sensul cel mai larg al cuvîntului” [18]. În opinia lui G. Tunkin, relaţiile

internaţionale reprezintă prin esenţa lor un sistem global de raporturi interstatale care include

“statele, popoarele şi naţiunile ce luptă pentru independenţă, organizaţiile internaţionale

guvernamentale, conferinţele internaţionale, uniunile de state care nu sînt organizaţii

internaţionale, diferite organisme internaţionale, dreptul internaţional şi alte norme sociale care

funcţionează în sistem, relaţiile şi interdependenţele dintre aceste componente” [19].

Numitorul comun al acestor definiţii este că relaţiile internaţionale sînt reduse la relaţii

interstatale, în cadrul cărora statele deţin rolul fie de unic actor, fie de subiect principal sau

privilegiat alături de alţi actori. În elaborările de sorginte sovietică acest rol revine popoarelor, N.

Kosolapov remarcă pe bună dreptate că datorită creşterii numărului mediu al populaţiei ţărilor

14

lumii, actualmente relaţiilor internaţionale nu pot fi concepute ca „relaţii dintre popoare în sensul

direct al noţiunii”. Totuşi chiar dacă statul-naţiune se dovedeşte a fi „un concept excesiv de

ambiguu, controversat sau normativ”, „stat–centrismul” domeniului relaţiilor internaţionale este

evident, iar criticile, conform lui K.Goldmann, vizează mai degrabă prezumţia particulară, dar

considerată a fi dominantă în cadrul ei. Astfel, J.Vasquez din perspectivă epistemologică pune la

îndoială teza că „statele-naţiune sau descendenţii lor sînt actorii cei mai importanţi în înţelegerea

relaţiilor internaţionale”, pe cînd R.Maghroori şi B.Ramberg, dar nu numai ei, din altă

perspectivă, ontologică, se dovedesc a fi cu mult mai categorici, acreditînd ideea că „pilonii

templului westfalic sînt şubrezi”.

Criticînd „stat-centrismul” domeniului, mai mulţi cercetători propun definiţii de

alternativă ale obiectului de studiu al Relaţiilor Internaţionale ele fiind expresie a evidenţierii

ascensiunii pe arena mondială prin extindere a altor actori, nestatali, şi, implicit, a sporirii

gradului de complexitate ale vieţii internaţionale. În opinia lui J.Vasquez, acţiunile şi

interacţiunile statelor naţionale şi ale guvernelor sînt neimportante, „adevăratele entităţi în

politică” fiind clasele sau coaliţiile transnaţionale. J.Caporaso este de părere ca principalele

personaje în relaţiile internaţionale nu sînt statele, ci clasele, grupurile sociale şi forţele politice.

Conform lui J. Rosenau, transformările structurale în politica mondială de la sfîrşitul anilor ΄60 şi

începutul anilor ΄70 ai secolului XX au condiţionat amplificarea interdependenţei dintre popoare

şi societăţi, provocînd modificări în relaţiile internaţionale: actorul principal nu mai este statul, ci

persoanele concrete care iniţiază legături reciproce prin mijlocirea minimală sau chiar în pofida

voinţei lui. Rezultatul acestor schimbări în sfera relaţiilor internaţionale este formarea

“continuumului internaţional”, subiectele simbolice ale căruia sînt turistul şi teroristul.

Însă unul dintre primii cercetători care a încercat să elaboreze o definiţie strict ştiinţifică a

relaţiilor internaţionale a fost N.Spykman, conform căruia, fiecare ştiinţă trebuie să-şi determine

precis scopurile şi sarcinile: „relaţiile internaţionale nu sînt altceva decît raporturile dintre

indivizi din diferite state; în sens mai larg termenul „relaţii internaţionale” poate să înglobeze

mai multe activităţi – comunicaţiile internaţionale, afacerile internaţionale, competiţiile sportive,

programele de schimb de studenţi, proiectele religioase de misionari” [20]. Este de precizat că

înaintînd o cerinţă metodologică strictă, N. Spykman a reuşit nu atît să propună o definiţie

exhaustivă a relaţiilor internaţionale, cît să traseze unele fundamente în baza cărora ar putea fi

concepute esenţa şi specificul lor. În plus, analistul american fiind adept al realismului politic,

vrînd-nevrînd a contribuit la descentralizarea relaţiilor internaţionale prin diluarea „stat-

centrismului”, incluzînd alte sfere şi domenii decît raporturile interstatale sau problemele

războiului şi păcii.

15

D. Singer vine cu o definiţie intermediară, propunînd de a include în conţinutul obiectului

de studiu şi cerceta comportamentul tuturor actorilor posibili ai relaţiilor internaţionale – de la

individ pînă la comunitatea globală, fără a le poziţiona rolurile pe arena mondială. De fapt,

această elaborare ar putea fi inclusă şi în altă categorie de definiţii, ce ţine de sociologia relaţiilor

internaţionale.

2. localizarea relaţiilor internaţionale. M. Merle susţine că “specificul relaţiilor

internaţionale poate fi definit ca totalitate a convenţiilor şi torentelor care traversează hotarele ori

au tendinţa de a le traversa” [21]. J.McLelland propune de a include în relaţiile internaţionale

„toate schimburile, afacerile, contactele, fluxurile de informaţie şi alte tipuri de activităţi ce se

desfăşoară între diferite comunităţi ale lumii”. În aceeaşi ordine de idei, Gh.Şahnazarov

consideră că „relaţiile internaţionale nu prezintă prin esenţa lor altceva decît totalitatea

raporturilor integraţioniste care formează comunitatea umană” [22], în timp ce conform lui

J.Duroselle, acestea sînt o totalitate de evenimente în care una dintre părţi este considerată

„străină” de cealălaltă [23]. Ultima definiţie este pusă la îndoială de A.Muradean, care susţine nu

fără temei că în asemenea caz este trecută cu vederea ierarhia acestor conexiuni [24].

Este important de subliniat că definiţiile de acest conţinut permit de a ţine cont de

particularităţile fiecărei etape ale evoluţiei relaţiilor internaţionale şi de a nu le reduce la

raporturile interstatale din cauza că includ totalitatea sau majoritatea conexiunilor existente sau

chiar imaginare de caracter internaţional. În acelaşi timp, evidenţiind o tendinţă a evoluţiei

relaţiilor internaţionale, elaborările de acest caracter sînt prea largi şi şterg în esenţă frontierele

dintre relaţiile interne şi cele internaţionale. Totodată trebuie de subliniat că lăsînd deschisă

problema actorilor şi analizînd conexiunile mutuale dintre eventualii participanţi în relaţiile

internaţionale, această tratare practic “îi pierde”. În acest sens, nu sînt lipsite de temei afirmaţiile

lui P. Ţîgankov, care susţine că este foarte dificil de a defini specificul relaţiilor internaţionale

fără a înţelege corect şi delimita ierarhic actorii principali de cei secundari, actorii legitimi de cei

arbitrari.

3. natura relaţiilor internaţionale. R. Aron susţine că relaţiile internaţionale nu reprezintă

altceva decît o stare naturală, precivilă, în care predomină pluralismul suveranităţilor şi deci, sînt

lipsă monopolul aplicării legitime a violenţei şi o guvernare mondială, fiecare actor fiind nevoit

să ţină cont de comportamentul deseori imprevizibil al altor participanţi. În accepţia lui

H.Morgenthau, „popoarele lumii încă nu sînt pregătite să … coboare naţiunea de pe tronul ei şi

să o înlocuiască cu organizarea politică a umanităţii”. În ordinea de idei reliefată, obiectul de

studiu al relaţiilor internaţionale este mediul internaţional, această asumpţie fiind destul de

răspîndită în literatura de specialitate, caracteristica fundamentală a căruia este eterogenitatea,

conform lui P. de Senarclens sau anarhia, potrivit lui G.L.Dickinson. Conform lui M.Nicholson,

16

relaţiile internaţionale se rezumă la analiza „interacţiunilor sociale în contextele absenţei unei

înalte autorităţi şi jurisdicţii guvernamentale” sau altfel zis, la studiul anarhiei, care nu este cu

necesitate de caracter haotic [25].

Cu certitudine, relaţiile internaţionale rămîn sferă a intereselor necoincidente, rivalităţii şi

conflictului, dar în acelaşi timp nu prezintă în sine „război al tuturor împotriva tuturor”, în sensul

hobbesian al noţiunii, pe de o parte, iar pe de alta „absenţa unei guvernări universale nu este

incompatibilă cu interdependenţa economică internaţională” [26], deşi globalizarea n-a condus

spre formarea societăţii internaţionale, în conformitate cu modelul propus H.Bull, incontestabil

fiind însă că acest fenomen a amplificat procesele de cooperare şi integrare pe baza intereselor

comune.

K. Marx defineşte relaţiile internaţionale ca raporturi secundare de producţie, insistînd

asupra legăturii dintre relaţiile sociale din interiorul statelor şi cele de pe arena mondială, a

identităţii esenţei lor sociale. Această definiţie nu ţine cont însă de diversitatea enormă a

formelor de manifestare a esenţei relaţiilor sociale în cadrul hotarelor naţionale ale statelor şi în

afara lor.

R. Cox luînd ca bază tezele lui A.Gramsci, exprimă părerea că pentru a înţelege relaţiile

internaţionale se impune de a analiza trei tipuri de structuri: organizarea producţiei, formele de

stat şi ordinea internaţională: modificările în organizarea producţiei generează alte forţe sociale,

care transformă structurile de stat, această instituţie ea însăşi aflîndu-se într-un proces de

aprofundare al internaţionalizării sale, datorat în special rolului major în facilitarea globalizării şi

prin polimiei mondiale, condiţionînd formarea configuraţiilor noi ale ordinii internaţionale.

Prin urmare, acest demers ştiinţific nu dispune de întindere determinată şi localizată în

spaţiu, iar cunoştinţele despre relaţiile internaţionale şi metodele de cercetare a lor se află mereu

în transformare şi extindere. În dependenţă de scopurile propuse şi punctele de reper, cercetătorii

analizează diverse aspecte în diferite perioade de timp, iar hotarele prezumtive care delimitează o

ramură a cunoaşterii de alta nu alcătuiesc un zid imobil între variatele componente ale adevărului

ştiinţific, ci reprezintă în sine mecanisme potrivite pentru repartizarea faptelor şi metodelor în

segmentele abordate. Cert este că cercetătorii preocupaţi de Relaţiile Internaţionale n-au ajuns la

un numitor comun cu privire la cadrul obiectului de studiu. F. Dunn consideră că în general

termenul “cadru” este foarte echivoc, deoarece presupune existenţa hotarelor vizibile şi se

foloseşte în context topografic, el fiind secondat de St.Hoffmannn, în a cărui accepţie,

dezbaterile îndreptate spre definirea limitelor ştiinţifice sociale sînt lipsite de sens din cauza că în

cadrul lor esenţa relaţiilor sociale nu este stabilă. P. de Senarclens susţine că divergenţele se

exprimă în definirea cadrelor conceptuale şi sistemelor de interpretare, dezacordurile fiind

fondate pe viziuni diferite asupra lumii. F. Dunn din contra, fiind mai categoric şi mai tranşant în

17

ideile avansate, propune că Relaţiile internaţionale să utilizeze orice ramură a ştiinţei şi toate

resursele disponibile care asigură soluţionarea problemei obiectului de studiu, această idee fiind

împărtăşită deasemenea de J.Elshtain, în a cărui opinie, Relaţiile internaţionale trebuie să se

bazeze pe alte discipline pentru a-şi construi explicaţiile, pe cînd St. Hoffmannn exprimă o

opinie diametral opusă acreditînd părerea că deşi toate definiţiile se află în interconexiune, este

puţin productivă adunarea lor eclectică în vederea elaborării unei discipline ştiinţifice.

Mai mulţi cercetători consideră nu fără temei că în general, definirea obiectului de

studiual unei ştiinţe este în parte arbitrară şi provoacă divergenţe de fond în mediul analitic

academic. A înainta exigenţe sporite faţă de definiţii este mai puţin corect din cauza că nici una

dintre ele nu se dovedeşte a fi în măsură să descopere întregul conţinut al obiectului de studiu

abordat, sarcina ei fiind de a oferi cunoştinţe primare despre acest obiect. P. Ţîgankov subliniază

în acest sens că „ar fi incorect de a absolutiza semnificaţia definiţiei obiectului de studiu al

ştiinţei din cauza că, chiar şi unele ramuri străvechi ale cunoştinţelor, matematica sau geografia,

nemaivorbind de altele, mai recente, sociologia sau politologia nu sînt definitivate în totalitate şi

univoc. Obiectul oricărei ştiinţe suferă schimbări, transformîndu-se atît el însuşi cît şi

cunoştinţele noastre despre dînsul” [27]. Sîntem de părere totuşi că această ordine nu anulează

necesitatea definirii cercului de probleme ce alcătuiesc direcţiile fundamentale de investigaţie ale

unei ştiinţe, exigenţă care se dovedeşte a fi deosebit de actuală pentru o ştiinţă relativ nouă,

Relaţiile Internaţionale, cu atît mai mult că ea s-a constituit într-o perioadă de timp cînd se

cristalizase în mare măsură procese de diferenţiere ale ştiinţelor şi cunoştinţelor ştiinţifice prin

fragmentare, apariţie a disciplinilor înrudite şi celor adiatice: aceste procese n-au putut să nu se

răsfrîngă asupra caracterului domeniului ştiinţific în formare, iar odată cu amplificarea lor,

alături de cerinţele noi faţă de demersul ştiinţific mereu în perfecţionare, nu numai i-au

aprofundat carenţele originare dar le-au extins pe contul altor noi, provenite din complexitatea

fenomenului „relaţii internaţionale”, divergenţele privind obiectul de studiu şi metodele de

cercetare etc, soldîndu-se în ultimă instanţă cu numeroase controverse de factură diferită. Cu

certitudine, complexitatea problemelor provenită din enormele greutăţi de caracter epistemologic

a generat divergenţe de poziţii în definirea statutului ontologic al ştiinţei relaţiilor internaţionale

şi a provocat dificultăţi suplimentare în poziţionarea ei calitativă sau pe verticală. Altă

fragmentare din cadrul tripletei enunţate de St.Hoffmannn vizează caracterul autonom sau

auxiliar al ştiinţei relaţiilor internaţionale, el deosebind două direcţii şi deci, două grupări de

cercetători: „tradiţionaliştii, care exaltă meritele unei abordări ce ar rămîne cît se poate de

apropiată de cercetarea istorică şi de preocupările filosofiei politice şi toţi cei care, indiferent de

marca lor teoretică, cred în posibilitatea unei ştiinţe politice a relaţiilor internaţionale, dacă nu în

18

formă de teorie unică, cel puţin într-o configuraţie de conceptualizări sistemice, clasificări,

ipoteze etc.” [28].

În opinia noastră, fragmentarea definită de St.Hoffmannn se referă nu numai la caracterul

disciplinar al ştiinţei relaţiilor internaţionale, ci este bidimensională, prin demersul trasat, fiindcă

deasemenea pune în discuţie posibilitatea fundamentării fie a unei teorii generale a relaţiilor

internaţionale sau altfel zis, a unei metateorii, fie a unui pluralism teoretic ce se caracterizează

ori prin coerenţă şi consecutivitate, ori fiind asemănător, potrivit lui M.Hermann, Turnu lui

Babel, adică unei cacofonii de voci diferite - „un domeniu, mai multe perspective”. problemă,

care va fi analizată în paragraful următor.

Considerăm că cele două tipuri de statut disciplinar al Relaţiilor Internaţionale anunţate

de St.Hoffmannn actualmente nu mai sînt suficiente şi relevante pentru a caracteriza această

ştiinţă, disciplină distinctă, de sine stătătoare sau subdisciplină, subdomeniu al altei ştiinţe,

îndreptăţit fiind încă un tip de demers ştiinţific, devenit tot mai evident în ultimul sfert al

secolului XX - un cîmp de studiu multidisciplinar, un domeniu interdisciplinar sau „un

metadomeniu”, utilizînd termenul intens promovat de V.Beniuc. În aspect general-ştiinţific,

definind tendinţele dezvoltării ştiinţelor contemporane, postneclasice, I.Pîrvu sublinia la

începutul anilor ΄80 că se formează un nou „stil al cunoaşterii ştiinţifice”, care se manifestă prin

transformarea treptată a ştiinţelor unidisciplinare în interdisciplinare.

Referindu-ne la catalogarea Relaţiilor Internaţionale ca subdisciplină a ştiinţei politice,

ţinem să subliniem că această direcţie a fost pe larg dezvoltată atît de şcoala engleză de

investigaţie în domeniu, cît şi de şcoala istorico-sociologică franceză. Tradiţionalismul englez

neagă orice progres în teoretizarea relaţiilor internaţionale şi insistă de a face apel la istorie

pentru a obţine rezultate plauzibile în cercetare, deşi nici M.Wight, unul dintre promotorii

importanţi ai acestui demers, n-a putut nega diferenţele esenţiale dintre politica internă şi politica

internaţională - rolul legilor şi instituuţiilor în lupta pentru putere. Reprezentanţii şcolii engleze

manifestă scepticism în posibilitatea studiului ştiinţific al Relaţiilor Internaţionale, susţine pe

bună dreptate T. Dunne, concentrarea pe „societatea internaţională solicită investigaţii în

domeniul istoriei, culturii, religiei şi filosofiei. Şcoala istorico-sociologică franceză deasemenea

consideră Relaţiile Internaţionale drept o subdisciplină, dar a sociologiei (relaţiilor

internaţionale), care, la rîndul ei, pretinde să fie o ştiinţă autonomă. Luînd ca bază teza că pe

arena mondială există mai multe centre de putere şi plasînd în centrul problematicii noţiunea

„decizie”, sociologia relaţiilor internaţionale are ca obiect de studiu comportamentul actorilor

internaţionali, cercetînd factorii determinanţi, legităţile şi variabilele care stabilesc politica

statelor şi evoluţia evenimentelor internaţionale. De fapt, există o coincidenţă relativă dintre

tradiţionalişti (H.Bull) şi reprezentanţii sociologiei relaţiilor internaţionale (R.Aron) în problema

19

scepticismului privind posibilitatea ştiinţei de sine stătătoare a relaţiilor internaţionale:

istorismul, deosebirea dintre politica internă şi politica externă, caracterul anarhic al mediului

internaţional. Însă reprezentanţii şcolii engleze includ Relaţiile Internaţionale în cadrul ştiinţelor

politice, chiar dacă O.Weaver încearcă să acrediteze supoziţia că aceasta ar fi o trăsătură a

matricii disciplinare din America, în timp ce în Marea Britanie mai degrabă s-a format „un

domeniu nou de cercetare, axat pe un mediu separat”, pe cînd adepţii abordării istorico-

sociologice le plasează în sociologia istorică a relaţiilor internaţionale. Tradiţionalismul

epistemologic englez neagă progresul relaţiilor internaţionale, considerînd că ele se supun legilor

repetiţiei, în timp ce în sociologia franceză “cursul relaţiilor internaţionale rămîne în cel mai înalt

grad istoric în toate înţelesurile acestui termen: schimbările sînt neîncetate, sistemele suferă

efectele tuturor transformărilor”, susţine R. Aron, teoria nu trebuie să fie mai presus decît istoria.

Bineînţeles, cercul scepticilor sau celor care neagă caracterul autonom al ştiinţei relaţiilor

internaţionale este mai larg şi mai variat, marea majoritatea a cercetătorilor fiind de părere că

aceasta se include într-o măsură mai mare sau mai mică în ştiinţa politică. Pe de o parte, se

consideră îndreptăţită ordinea de a examina problemele de bază ale ştiinţei politice fără a le

diviza sub aspectele intern şi extern/internaţional, acestea fiind considerate două direcţii ale

politicii abordată ca sferă şi proces de activitate, la baza căreia se află lupta de interese, ideile de

acest conţinut găsindu-şi exprimare în teoria analizei procesului de adoptare a deciziilor

(K.Holsti), în concepţiile interdependenţei lumii (L.Dudley) şi politicii postinternaţionale

(J.Rosenau) ş.a. Pe de alta, dificultăţile în identificarea obiectului de studiu se opun

autonomizării ştiinţei relaţiilor internaţionale. Conform lui B.Lang, realitatea nu este dată

cercetătorului în percepţie nemijlocită, obiectul nu se caracterizează prin contururi strict

determinate care l-ar deosebi de ne-obiect, iar Ph. Braillard este mai tranşant, susţinînd că

obiectul cercetării relaţiilor internaţionale nu dispune de particularitate nereducţionistă în raport

cu cîmpul larg al politicii. Actualmente este tot mai greu de afirmat că acest obiect nu se supune

cercetării în baza abordării şi concepţiilor ştiinţei politice şi că este necesar de a dezvolta propria

disciplină ştiinţifică”. În acest sens, Relaţiile Internaţionale prin esenţa şi conţinutul lor nu sînt

altceva decît o subdisciplină a ştiinţelor politice.

Prin urmare, adepţii demersului subdisciplinar susţin că Relaţiile Internaţionale prin se

confruntă cu problema delimitării clare de alte ştiinţe sociale din cauza că nu dispun de un obiect

propriu foarte clar conturat, identitatea lor fiind contestată atît din interior, cît şi din exterior.

Protagoniştii demersului subdisciplinar în marea lor majoritate împărtăşesc concepţia „stat-

centristă”, insistînd că obiectul de studiu al politologiei cuprinde politica internaţională ca

modalitate de existenţă a relaţiilor internaţionale sau că obiectele de studiu ale Relaţiilor

20

Internaţionale şi ale politologiei coincid, deoarece înglobează conexiunile de putere, doar

„mediile geografice diferă”.

„Stat-centrismul” este împărtăşit în mare parte şi de adepţii caracterului autonom al

ştiinţei relaţiilor internaţionale, ei susţin că realismul politic a oferit domeniului delimitare faţă

de celelalte ştiinţe, remarcînd diferenţa calitativă între legile interne ale societăţilor şi legile ce

guvernează natura sistemului internaţional. Mai multe teorii nu neagă deosebirile calitative dintre

politica internă şi politica externă, însă realismul justifică o cercetare desfăşurată pe mai multe

planuri şi pledează pentru autonomia unei faţă de alta din cauza că relaţiile interstatale, conform

lui R. Aron, se află în “stare naturală”, opusă stării de drept existente în interior. În aceeaşi

ordine de idei M. Wight consideră că în politica internă lupta pentru putere este guvernată şi

circumscrisă legilor şi instituţiilor, pe cînd în politica internaţională legea şi instituţiile sînt

circumscrise luptei pentru putere. De fapt, M. Wight şi R. Aron, aceste două figuri emblematice,

fondatori ai şcolilor engleză şi, respectiv, franceză în domeniu, chiar dacă ultima se dovedeşte a

fi mai variată, incluzînd cîteva concepţii fundamentale, au împărtăşit mai multe asumpţii realiste,

mai ales cercetătorul francez, dar în acelaşi timp nefiind de acord cu altele, cum ar fi,

scepticismul cu privirela statutul disciplinar al Relaţiilor Internaţionale.

Argumentînd deosebirea calitativă a Relaţiilor Internaţionale faţă de alte ştiinţe sociale,

realiştii insistă că sistemul internaţional este legat de “starea naturală”, diferită de cea de drept, în

care contractul social a creat şi a legitimat o autoritate centrală, pe cînd anarhia internaţională, a

cărei caracteristici sînt multiplicitatea de state suverane egale şi circumscrise teritorial, se

dovedeşte a fi opusă din interiorul statului, unde un singur centru deţine monopolul legitim al

violenţei. Relaţiile internaţionale ţin de o societate aparte, care acordă rolul principal unor

instituţii, cum ar fi diplomaţia, managementul aplicat de marile puteri, balanţa puterii, războiul şi

în această ordine de idei, teoriile şi argumentele care se bazează pe analogie cu politica internă

sînt pasibile de eroare.

Dat fiind că preocupările de politică externă se dovedesc a fi altele decît cele de politică

internă şi în momentele în care practica diplomatică s-a transformat în teorie, aceste preocupări

tradiţionale au început să aibă nevoie de justificare explicită. Dimensiunea cantitativă

(politologia este ştiinţa despre politica internă, încadrată în societatea publică organizată, pe cînd

ştiinţa relaţiilor internaţionale se referă la mediul internaţional) şi reducţionismul (relaţiile

internaţionale sînt relaţii interstatale, idee expusă începînd cu J.Bentham, identificîndu-se astfel

cu obiectul) au contribuit la suprapunerea, într-un anumit sens, ştiinţei relaţiilor internaţionale cu

realismul politic.

Considerăm fundamentate ştiinţific şi reflectînd realităţile acele supoziţii care pledează

în favoarea caracterului autonom al Relaţiilor Internaţionale în raport cu politologa sau alte

21

ştiinţe sociale: chiar dacă nu pot fi interconexiunile şi interdependenţele dintre sistemele politice

naţionale şi sistemele politice internaţionale (utilizînd termenii din “preteoria politicii externe”

elaborată de şcoala analizei comparate a politicii externe), totuşi prin esenţa lor ele se dovedesc a

fi sfere distincte de activitate politică, se desfăşoară în medii diferite şi aplică mijloace deosebite.

În acelaşi timp subliniem că deşi, potrivit lui Ch.Hill, „distincţia dintre interior şi exterior este

obscură” [29], sîntem de părere că în condiţiile globalizării aceste două sfere se află mai degrabă

în relaţii de interdependenţă, ordine care însă nu este un impediment în calea recunoaşterii şi

existeţei de sine stătătoare a Relaţiilor Internaţionale. Totuşi complexitatea fenomenului

provenită din absenţa cadrului material-spaţial distinct ce ar separa relaţiile internaţionale şi

politica externă de relaţiile sociale din interior şi politica internă l-a făcut pe St.Hoffmannn cu

scepticismul care-l caracterizează să afirme că cercetătorii relaţiilor internaţionale au două

motive de nemulţumire, starea lumii şi starea disciplinei lor, Y.Ferguson şi R.Mansbach exprimă

părerea că „este mai puţină anarhie în politica mondială decît în teoriile despre ea” [30], în timp

ce K.Waltz constatată nu fără temei că „obiectul studiului (relaţiilor internaţionale – n.n.) este

creat şi recreat de cei care lucrează asupra lui”.Cu mult mai categorici se dovedesc a fi

cercetătorii care luînd ca bază trăsăturile specifice ale cîmpului tematic, diversitatea şi numărul

foarte redus al metodelor proprii de cercetare precum şi alţi factori esenţiali ori mai puţin

relevanţi, fie exprimă sceticism faţă de posibilitatea de a elabora „o ştiinţă obiectivă şi predictivă

a relaţiilor internaţionale, (J.Gaddis), fie remarcă o „criză îndelungată a disciplinei” (K.Holsti)

sau în general neagă caracterul lor ştiinţific şi disciplinar (N.Palmer R.Ashlez şi J.Der Derian).

Astfel, N.Palmer afirmă că Relaţiile Internaţionale alcătuiesc o sferă de cercetare, dar care

trebuie numită „domeniu de investigaţie” din cauza că se deosebeşte esenţial de alte sfere ale

cunoaşterii, iar K.Holsti a identificat trei eventuale scenarii de evoluţie a disciplinei-

dezintegrarea, lupta între diferite fracţiuni teoretice pentru poziţia de lider sau apariţia

consensului fondat pe economia politică internaţională, pe problema guvernării mondiale etc.

Totuşi în pofida criticilor pe care le face, K.Holsti, potrivit lui R.Walker, dă dovadă de optimism,

mizînd pe „profunzimea filosofică şi conştiinţa de sine” a perspectivelor intelectuale, strategiilor

de investigaţie şi metodologiilor de studiu ale domeniului.

Considerăm că dificultăţile existente în definirea statutului ontologic al acestui „domeniu

deosebit”, conform catalogării lui N.Palmer, sînt condiţionatr nu numai de incertitudinile de

natură epistemologică, după cum susţin majoritatea a specialiştilor în materie, ci şi de unele

transformări structural-disciplinare ale ştiinţei în ansamblu care s-au produs în jumătatea a doua

a secolului XX, tendinţe ce n-au fost sesizate de mulţi cercetători. Ştiinţa a traversat o

transformare profundă provenită, pe de o parte, din apariţia unor discipline noi, cu relevanţă

metodologică şi conceptuala deosebită, iar pe de alta, din propulsarea ideii complementarităţii.

22

Pe fundalul unor schimbări esenţiale în structura şi problematica ştiinţei, baza conceptuală

neclasică şi postneclasică au contribuit la dezvoltarea noilor ipoteze teoretice şi elaborarea

stilului nou de gîndire, favorizînd specializarea pe domenii restrînse şi totodată

interdisciplinaritatea: „paradigma” lui Th. Kuhn cedează terenul în faţa „programelor ştiinţifice

de cercetare” propulsate de I.Lacatos. În acelaşi context N.Kosolapov afirmă pe bună dreptate că

în sfera cognitivă s-au produs unele evoluţii cardinale: s-au dezvoltat accelerat ştiinţele sociale

adiacente, au apărut mai multe direcţii interdisciplinare, au fost fundamentate mai multe aspecte

ce ţin de metodologia investigaţiilor ştiinţifice, s-a introdus pe larg tehnologia computerizată,

aceste şi alte elaborări fiind de semnificaţie esenţială pentru cercetarea relaţiilor internaţionale

[31].

Majoritatea absolută a cercetărilor în domeniu n-au sesizat ori n-au ţinut cont de aceste

transformări structurale, axîndu-se pe partajarea „disciplină – subdisciplină”, bazată pe binomul

intern-extern sau insistînd asupra includerii relaţiilor internaţionale în cadrul obiectului

politologiei. P.Ţîgankov susţine că, pe de o parte, „particularităţile obiectului acestei discipline

oferă temei pentru a presupune că autonomia ei deplină (faţă de politologie – n.n.) este puţin

probabilă în viitorul apropiat”, iar pe de alta, „ele sînt o parte componentă a ştiinţei ce include

istoria diplomaţiei, dreptul internaţional, economia mondială, strategia militară şi alte discipline

care studiază diferite aspecte ale obiectului unic” [32]. Evident este că economia mondială,

dreptul internaţional public sau strategia militară nu se înscriu din cadrul obiectului de studiu al

politologiei, chiar dacă pot fi identificate şi exploatate mai multe teme comune datorită

interconexiunii politicii cu alte sfere de activitate umană, însă din contra, acest „obiect unic” şi

complex, vine să demonstreze nu existenţa „unei discipline recente” au statut semiautonom, după

cum afirmă mai mulţi cercetători, S.Smith, Ch.Hill sau O.Weaver, ci indică asupra caracterului

interdisciplinar al ştiinţei relaţiilor internaţionale.

W.Olson şi N.Onuf se dovedesc a fi printre primii cercetători în materie care numesc

Relaţiile Internaţionale „un cîmp de studiu interdisciplinar” [33], estimările lor avînd ca suport

analiza eşecului aspiraţiilor generalizatoare de a elabora o metateorie din cauza numeroaselor

divergenţe de factură diferită. În aceeaşi ordine de idei, A.Burian susţine că „în esenţa lor

relaţiile internaţionale sînt interdisciplinare, fiind strîns legate cu ştiinţa economică (în special

economia politică), istoria, sociologia, geografia, psihologia şi alte discipline” [34]. Vrem să

credem că sintagma „alte discipline” cuprinde în special şi dreptul internaţional, care în

continuare se regăseşte în lista de discipline ce studiază mai multe aspecte ale vieţii

internaţionale „servind în calitate de sprijin pentru ştiinţa relaţiilor internaţionale”. Contrar lui

H.Morgehthau, care a urmărit să demoleze un suport important al idealismului politic, care a

urmărit să demoleze un suport important al idealismului politic, considerăm că conexiunea dintre

23

relaţiile internaţionale şi dreptul internaţional este inerentă şi relevantă această supoziţie fiind

acceptată de majoritatea specialiştilor în domeniu. Tradiţional, se consideră că istoria, economia

mondială şi dreptul internaţional public au contribuit la dezvoltarea ştiinţei relaţiilor

internaţionale, ca mai apoi acest discurs în aprofundare şi extindere să fie completate de

politologie şi sociologie, psihologie şi antropologie, iar una dintre tendinţele contemporane

presupune includerea economiei politice internaţionale în calitate de subdomeniu, similar

studiului păcii sau cercetărilor strategice in domeniul securităţii internaţionale. Este util de

remarcat în acest sens că primele programe universitare în domeniu au fost alcătuite în perioada

interbelică prin juxtapunerea primelor trei materii „fără a defini însă un cadru conceptual care să

permită de a le integra într-o reflecţie coerentă” [35]. Q.Wright a identificat opt „discipline

originare” (dreptul internaţional, istoria diplomaţiei, ştiinţa militară, politici internaţionale,

organizaţia internaţională, comerţul internaţional, guvernarea colonială şi gestiunea relaţiilor

externe) şi altele şase cu un punct de vedere mondial (geografia mondială, istoria universală,

psihologia, sociologia, limbajul şi biologia) care au contribuit la dezvoltarea Relaţiilor

Internaţionale: conform lui W.Olson şi A.Groom, dreptul internaţional, istoria diplomaţiei,

mişcarea pacifistă, filosofia morală, geografia şi antropologia au precedat domeniul Relaţiilor

Internaţionale. După Cel de al Doilea război mondial concepţia „stat-centristă” prevedea că

resursele disponibile, mărimea teritoriului, situaţia geopolitică, numărul populaţiei şi forma

dominantă de guvernămînt alcătuiesc factorii de bază ai dezvoltării Relaţiilor internaţionale. În

ultimul sfert al secolului XX – începutul secolului XXI aceşti factori fie pierd din primordialitate

şi relevanţă, fie sînt completaţi de alţii – dispunerea de tehnologii de vîrf, stabilitatea politică

internă, nivelul dezvoltării economice, fluxurile globale de capitaluri, diviziunea internaţională a

muncii, problemele ecologice, normele şi instituţiile internaţionale ş.a. Extinderea a cercetărilor

interdisciplinare transformă ştiinţa relaţiilor internaţionale într-o sferă complexă de cunoaştere,

care solicită conjugarea eforturilor şi potenţialului specialiştilor în această materie şi

diplomaţilor, eforturile istoricilor şi politologilor, juriştilor şi economiştilor, sociologilor,

geografilor şi altor categorii de cadre de înaltă calificare, obiectivele urmărite fiind valorificarea

spectrului larg de probleme ce cad sub incidenţa ei de studiu şi în acelaşi timp îi imprimă

originalitate.

Totuşi difilcutăţile în demarcarea cadrului disciplinar al domeniului şi diversitatea

opiniilor cu privire la conţinutul obiectului de studiu, al cărui valorificare se asigură prin

concursul mai multor ştiinţe sociale nu pot să nu fie un impediment esenţial în fundamentarea

identităţii lui, înţelegerii obiectului complex de cercetare şi în consolidarea comunităţii

academice prin reducerea decalajului în evaluări şi convenirea asupra unor direcţii strategice de

investigaţie. Astfel, pretinsa a patra „mare dezbatere” dintre raţionalism şi reflectism care a fost

24

anunţată de R.Keohane la sfîrşitul anilor ΄80 şi a vizat diferenţa dintre două demersuri cu privire

la instituţiile internaţionale, în mod accelerat s-a extins asupra studiului Relaţiilor Internaţionale

în ansamblu, polemica dintre cele două moduri radicale de abordare i-a captat rapid şi pe

constructivişti, esenţa ei reducîndu-se în ultimă instanţă la dihotomia „caracter

ştiinţific/neştiinţific” al domeniului. Dacă R.Keohane a identificat o dezbatere canalizată în albia

ontologică, cum instituţiile funcţionează/cum instituţiile există, reflectiviştii (R.Ashley) şi

constructiviştii (A.Wendt) au extins aria şi suportul ideatic al discuţiilor, imprimîndu-i valenţe

epistemologice şi ca rezultat, o ruptură pe axa material/ideal, adică, adîncirea decalajului dintre

explicare şi înţelegere, deşi potrivit lui C.Wight, este posibilă „reconcilierea între aceste două

revendicări, dar fiind necesară, o claritate conceptuală solidă” [36]. În acelaşi timp luînd ca bază,

„caracterul interdisciplinar al Relaţiilor Internaţionale şi diferenţele dintre elaborările naţionale,

care uneori conduc spre concluzia că o disciplină distinctă în materie nu există în realitate”,

B.Schmidt le numeşte „un domeniu academic de studiu, cu identitate şi discurs profesional” [37].

În acelaşi context de idei, V.Beniuc încearcă să acrediteze supoziţia că Relaţiile Internaţionale

sînt un „metadomeniu atît din perspectiva obiectului de cercetare/studiere, cît şi din cea a

activităţii practice, profesionale” [38].

Considerăm că prin statutul lor academic Relaţiile Internaţionale reprezintă un

metadomeniu de caracter interdisciplinar care trebuie abordat în baza principiilor actuale de

partajare ontologică a ştiinţei în interiorul ei, acordînd credit multidisciplinarităţii şi de cercetare

ştiinţifică, inclusiv prin aplicarea fundamentelor sinergeticii, acestea presupunînd tratarea

societăţii umane în maniera unui sistem deschis, al cărui proces de evoluţie se dovedeşte a fi

nelinear şi întrerupt de crize. Relaţiile Internaţionale studiază totalitatea interacţiunilor şi

interdependenţelor real existente sau eventuale dintre actorii internaţionali pe orizontală şi pe

verticală, fluxurilor, proceselor şi tendinţelor de pe arena mondială abordate în complexitatea lor

sau în parte. Relaţiile Internaţionale nu se asociază actualmente „cu interacţiunile dintre două sau

mai multe state”, după cum susţinea M.Sulivan, prea îngust ar fi obiectul studiu şi nu va reflecta

ierarhiile şi procesele devenite realităţi incontestabile pentru moment. Contrar lui A.Zimmern,

care exprimă opinia că „domeniului nu-i este propriu un obiect unic, ci un ansamblu de obiecte

studiate dintr-un singur punct de vedere”, sîntem de părere că obiectul de studiu este unic, dar

fiind studiat de mai multe puncte de vedere datorită complexităţii problemelor abordate,

diversităţii şi totodată lipsei consensului metodologic ţi epistemologic etc.

Aşadar, Relaţiile Internaţionale prin statutul lor ştiinţific se dovedesc a fi un

metadomeniu, al cărui obiect complex de studiu este valorificat prin concursul diferitor

discipline academice şi cu ajutorul unui spectru variat sub aspect ierarhic de metode de

investigaţie, evedent fiind în acest sens caracterul interdisciplinar şi multidisciplinar al

25

demersului. Abordarea Relaţiilor Internaţionale sub aspect epistemologic, ca obiect de

investigaţie, urmăreşte descrierea, explicarea, interpretarea şi înţelegerea lor, pe cînd

determinarea obiectului de studiu în baza diferitor criterii rezultate din diversitatea actorilor şi

complexitatea fenomenului şi proceselor, este în măsură să contribuie la definirea statutului

disciplinar, atît în plan ontologic, cît şi în cel epistemologic, iar în ultimă instanţă, se asigură

demarcarea cadrului ştiinţific şi se conturează identitatea academică a metadomeniului. În

momentul cînd explicaţiilor răzleţe cuprind un set mai mult sau mai puţin larg de fenomene şi

procese aflate în interconexiune, constituindu-se o integritate pusă în concordanţă în interior sub

formă de paradigmă, adică are loc trecerea de la discurs la disciplină/domeniu ştiinţific se

fundamentează o teorie.

Referinţe bibliografice:

1. Илин Виктор. Философия науки. Москва: Изд. Москоского Университета, 2003.

p.85.

2. Ibidem. p.97.

3. Hoffmannn Stanley. Ianus şi Minerva. Eseuri asupra teoriei şi practicii politicii

internaţionale, Chişinău: Ştiinţa, 1999. p.1.

4. Ibidem. p.3-4.

5. Schmidt Brian. On the Historz and Historiography Of International Relations. În:

Handbook of International Relations / ed. by Carlsnaes Walter. Risse Thomas.

Simmons Beth. London: SAGE, 2001. p.6.

6. Waever Ole. The Sociology of a Not So International Discipline: American and

European Developments in International Relations. În: International Organisation.

1998, n.52(4). p.723.

7. Hoffmannn Stanley. Op.cit. p.12.

8. Косолапов Николай. Теоретические исследоиания международных отношений.

În: Мировая Экономика и Междунродные Отношения. 1998, nr.1. p.86.

9. Ibidem. p.88.

10. Ibidem. p.89.

11. Rumleanschi Petru. Epistemologie. Chişinău, 2002. p.170.

12. Косолапов Николай. Междунродные oтношения: эпистемология и метеды

исследования. În: Мировая Экономика и Междунродные Отношения. 1998, nr.3.

p.67.

26

13. Косолапов Николай. Явление международных отношений: историческая

эволюция объекта анализа. În: Мировая Экономика и Междунродные

Отношения. 1998, nr.4. p.69.

14. Ibidem. p.59-60.

15. Сергунин А. Проблема национальной и междунродной безопасности в

российскои теории международных отношений. În: Вестнuк Mосковского

Университета. Серия 18. Cоциология и Политология. 2004, nr.2. p.8 -35.

16. Цыганков П. Международные отношения. Москва: Новая школа, 1996. p.44.

17. Griffiths Martin. Relaţii Internaţionale: şcoli, curente, gînditori. Bucureşti: Ziua,

2003. p.20.

18. Иноземцев Николай. Ленинский курс междунродной политики КППС. Москва:

Мысль, 1978. p.11.

19. Курс междунродного права. В 7-и томах. т.1. Москва: Наука, 1989. p.10.

20. Dougerthy J. Pfaltzgraff R. Contending theories of international relations: a

comprehensive survey. New York: Longman, 1990. p.11.

21. Merle Marcel. Sociologie des relations internationales. Paris: PUF, 1984. p.137.

22. Шахназаров Георгий. Грядущий миропорядок. Москва: Мысль, 1981. p.19.

23. Duroselle J.-B. Tout empire perira. Une vision theoretique des relations

internationales. Paris: Armand Colin, 1982. p.309.

24. Мурадян А. Самая благородная наука. Москва: Междунродные отношения,

1990.p.18.

25. Bull Hedley. societatea anarhică. Un studiu asupra ordinii în politica mondială.

Chişinău: Ştiinţa, 1998. p.44.

26. Цыганков П. Op.cit. p.45.

27. Hoffmannn Stanley. Op.cit. p.14.

28. Nicholson Michael. International Relations. A. Concice Introduction. London:

Palgrave, 2002. p.2.

29. Hill Christopher. What is Left of the Domestic? A Reverse Angle View of Foreign

Policy. În: Confronting the POlitical in International Relations / ed. Ebata Mitch.

Neufeld Beverly. London: Millenium, 2000. p.153.

30. Ferguson Y. Mansbach R. Between celebration and despair: constructive suggestions

for future international theory. În: International Studies Quarterly. 1991, nr.35. p.367.

31. Косолапов Николай. Теоретические исследоиания международных отношений.

Op.cit. p.90.

32. Цыганков П. Op.cit. p.90.

27

33. Olson W. nuf N. The Growth of a Discipline Reviewed. În: International Relations:

British and American Perspectives. New-York: Blackwell, 1985. p.4.

34. Буриан Александр. Теория международных отношений. Курс лекций. И 2-х

томах. т.1. Chişinău: CEP USM. 2003. p.5.

35. Senarclens de Pierre. La politice internationale. Paris: Armand Colin, 1992. p.5.

36. Wight Colin. Philosophy of Social Science and International Relations. În: Handbook

of International Relations / ed. by Carlsnaes Walter. Risse Thomas. Simmons Beth.

London: SAGE, 2001. p.40.

37. Schimdt Brian. Op.cit. p.5.

38. Beniuc Valentin. Formarea profesională în domeniul relaţiilor internaţionale: noi

dimensiuni. În: Formarea profesională a specialiştilor în domeniul relaţiilor

internaţionale: noi dimensiuni. Materialele conf.şt.-pract. int. Chişinău: CEP USM,

2007. p.14.

28

II.2. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

Teoria este un instrument intelectual care contribuie la organizarea procesului de

cunoaştere în conformitate cu priorităţile trasate în activitatea de cercetare, prin aplicare în formă

reglementată a metodelor de investigaţie ştiinţifică. În aspect filosofic teoria reprezintă o

construcţie simbolică, un set de legi, ipoteze şi definiţii, teoreme şi axiome îndreptate spre

examinarea sistematică a fenomenului abordat, procesul de investigaţie formînd o conexiune

dintre variabile care urmăresc explicarea şi înţelegerea obiectului cercetat. C.Hempel aseamănă

teoria ştiinţifică cu o reţea complexă extinsă în spaţiu, în care termenii sînt reprezentaţi în formă

de noduri, iar firele de legătură se referă în parte atît la ipotezele fundamentale, cît şi la cele

arbitrare pe care le conţine: „întregul sistem se extinde asupra planului de observaţie şi se

ataşează prin regulile de interpretare, acestea nefiind altceva decît firele ce nu se includ în reţea,

dar leagă anumite părţi ale ei prin încrustări speciale în formă de simplă observaţie şi asigură

astfel funcţionarea reţelei ca teorie ştiinţifică.” A.Kaplan susţine în aceeaşi ordine de idei că

posibilitatea implementării reuşite a unei teorii nu este o condiţie absolut necesară pentru

succesul ei, pe cînd aplicarea incorectă poate să se soldeze cu repercusiuni nefaste care nu ţin de

această teorie, importantă fiind conexiunea cu fenomenul abordat. Oferind contextul intelectual

în care se percepe obiectul idealizat de cercetare şi reprezentînd conexiunea deductivă din cadrul

unui set de legi, în care unele sînt premise pentru extragerea altora, teoria este necesară pentru

reglementarea volumului enorm de informaţie în domeniu, în absenţa ei ar fi dificil de determinat

ce trebuie de explicat. Există însă unele cazuri, subliniază A.Kaplan, cînd o teorie poate să se

dezvolte parcă de la sine, fără contact nemijlocit cu realitatea.

K. Popper consideră că teoria ştiinţifică poate fi reprezentată ca un sistem de enunţuri şi

ipoteze logic ordonat, care trebuie întotdeauna să fie în stare să explice plenar succesul celei

precedente. I. Lacatos este de părere că alegerea teoriei bine verificate în vederea implementării

ei se bazează pe principiul “trecutul determină viitorul”, în timp ce conform lui S.Toulmin,

concepţiile, teoriile şi procedeele de explicare trebuie evaluate în termenii adaptării la mediul

înconjurător, ca un cîmp intelectual de probleme, dezvoltarea ştiinţei realizîndu-se ca desfăşurare

a unui set de probleme. D.Sanders se raliază la elaborările lui I.Lacatos susţinînd că toate teoriile

prin esenţa lor se dovedesc a fi un „nucleu” în mare măsură nonnegociabil şi nonfalsificabil, dar

şi un set de enunţuri verificabile derivate mai mult sau mai puţin din acest nucleu. La rîndul lor,

ele se împart în enunţuri care pot fi evaluate empiric prin examinarea detaliată a calcului

decizional al decidenţilor politici, individuali (nivelul adoptării deciziilor) şi enunţuri care

necesită testare empirică în contextul modelului transnaţional al intereselor sau al cooperării

(nivelul structural) [1].

29

Prin urmare, teoria apare la etapele superioare ale dezvoltării unei ştiinţe, incluzînd un

mecanism logic de elaborare şi consolidare al a cunoştinţelor. Sub aspect metodologic rolul

esenţial în elaborarea unei teorii revine obiectului idealizat, alcătuit din modelul teoretic al

conexiunilor organice care reflectă, pe de o parte, realităţile, iar pe de alta, şi programul de

investigaţie ce se realizează în procesul de construcţia ei. Întreprinzînd una dintre primele

abordări teoretice consistente ale Relaţiilor Internaţionale, St.Hoffmannn face distincţie între

„teorie ca set de răspunsuri”, care cuprinde ipoteze explicative menite să reveleze regulile jocului

în politica internaţională şi „teorie ca set de întrebări”, prin care subînţelege eforturile de a

concepe o cale corectă de studiere a problemelor mondiale prin orientarea atenţiei asupra „celor

mai importante variabile … pentru a furniza cercetătorilor un instrument adecvat investigaţiilor

realizate” [2]. Ceva mai tîrziu, făcînd o amplă trecere în revistă a problemelor cu care se

confrunta ştiinţa relaţiilor internaţionale, mai ales „din cauza dominaţiei americane”,

St.Hoffmannn încercă să acrediteze ideea că o „ştiinţă” fără teorie poate să existe, ca ştiinţă cu o

paradigmă, care mai mult timp n-a fost alta decît cea realistă. Este de precizat în acest sens că T.

Kuhn deasemenea indică asupra deosebirilor dintre paradigmă şi teorie: paradigma conţine

elemente filosofice şi sociologice, pragmatice şi istorice care nu pot fi reduse la cele pur

teoretice, M.Masterman indentificînd douăzeci şi una de diferenţe în utilizarea acestui termen, pe

cînd teoria, alături de legi şi noţiuni, este declarată a fi element logic al paradigmei. I. Lacatos

consideră că o teorie îşi păstrează actualitatea pînă cînd nu apare una mai perfectă, în timp ce P.

Feyerabend exprimă o opinie diametral opusă, el subliniază nu fără temei că o teorie niciodată nu

se acordă plenar cu toate datele, ea este înconjurată de necoincidenţe. Respingînd dihotomia

popperiană teorie/practică pe motivul că „practic adin start este încărcată de teorie”, R.Walker

afirmă că teoriile prezintă în sine cadrul intelectual care face lumea inteligibilă. „Teoria este utilă

în funcţie de puterea de explicare, care poate fi evaluată conform unor criterii cum ar fi

consecvenţa logică internă în utilizarea conceptelor, verificarea empirică a afirmaţiilor, evidenţa

empirică a rezultatelor derivate din teorie şi gradul de echilibrare” [3]. În accepţia lui

H.Morgenthau, misiunea teoriei este de a introduce ordine şi sens într-o masă de fenomene care,

în caz contrar, „ar rămîne deconectate şi ininteligibile”: „teoria constă în stabilirea faptelor şi

înţelegerea lor prin intermediul raţiunii”, realitatea fiind posibil de explicat numai dacă există „o

schiţă raţională, o hartă caresugerează eventualele sensuri ale politicii externe” [4].

Realismul politic este acea teorie care s-a dovedit a fi în măsură să prezinte argumentele

necesare ce au permis de a demonstra diferenţa calitativă a problemelor internaţionale şi de a

face inaplicabile trăsăturile ştiinţifice care derivă din studiul comunităţilor naţionale. De fapt,

realismul politic, al cărui dezvoltare de la Tucidide pînă în zilele noastre, potrivit lui A.Tellis,

„poate fi înţeleasă ca fiind o cale lungă spre teorie ştiinţifică”, şi-a fixat obiective ambiţioase

30

pentru cercetările sale, urmărind să propună un program de analiză ştiinţifică a politicii

internaţionale. Termenul „interesului definit ca putere” asigură conexiunea dintre raţiune, care

tinde să conceapă politica internaţională şi faptele de cunoscut, contribuindu-se astfel la

înţelegerea politicii ca sferă independentă de activitate umană şi nereductibilă către alte domenii.

Politica şi societatea sînt guvernate de legi obiective, ale căror rădăcini se găsesc în natura

umană eternă şi imuabilă, iar unicii actori ai relaţiilor internaţionale sînt statele, care tind să-şi

realizeze interesele exprimate în termenii puterii, aceasta din urmă stabilind ierarhia sistemului

internaţional.

Postulatul fundamental al realismului politic constă în diferenţa calitativă dintre politica

internă şi politica internaţională, ultima identificîndu-se cu politica externă. Deşi au bază comună

- statul, politica internă şi politica internaţională sînt autonome una faţă de alta şi, prin urmare,

este legitimă o ştiinţă independentă a Relaţiilor Internaţionale, H.Morgenthau fiind unul dintre

primii cercetători în domeniu care au numit Relaţiile Internaţionale „ştiinţă”, el considerînd

indinspensabilă „o teorie care încearcă să înţeleagă politica internaţională aşa cum este, cum ar

trebui să fie potrivit naturii sale şi nu cum ar dori oamenii s-o vadă” [5]. Fără a postula

indispensabilitatea unei discipline de sine stătătoare, R.Aron a aprofundat ideea diferenţei

esenţiale între politica internă şi politica internaţională, susţinînd că deosebirea va exista atît timp

cît nu va fi format un stat global cu o guvernare mondială.

Incontestabil este că realismul politic, numit de S.Guzzini „o tradiţie istorică”, „suport

ştiinţific principal al unei noi ştiinţe sociale, apărută în contextul academic şi politic al unei noi

supraputeri” [6], a avut o influenţă deosebită atît asupra mediului academic, nu numai cel

american, cît şi a cercurilor guvernante, în special din Statele Unite, marcînd pentru mai multe

decenii dezvoltarea ştiinţei relaţiilor internaţionale în general. Fundamentarea investigaţiilor pe

legile obiective ale evoluţiei societăţii, analiza imparţială şi riguroasă a politicii internaţionale,

refuzul idealurilor abstracte şi iluziilor sterile, aceşti şi alţi factori au contribuit la creşterea

numărului de cercetători şi au favorizat aprofundarea, iar apoi diversificarea elaborărilor în

materie. Cerinţele din partea oficialităţilor de fundamentare intelectuală şi justificare a actelor de

politică externă, refuzînd naivităţile liniştitoare din trecut şi propunînd strategii de durată în

condiţiile războiului rece, au asigurat financiar şi instituţional investigaţiile în domeniu, dat fiind

îmbinarea priorităţilor cercetărilor ştiinţifice cu direcţiile politice principale. Realismul a

funcţionat ca paradigmă în măsură în care stabilea limitele cercetării, oferind, conform lui

J.Vasquez, citat de S.Guzzini, un instrumentariu fundamental de analiză, indicînd oamenilor de

ştiinţă ce se cunoaşte despre lume, ce nu se cunoaşte despre ea, cum ar trebui să vedem lumea

dacă vrem să cunoaştem ceea ce încă nu este cunoscut şi ce merită cunoscut [7]. Stabilind

limitele unei discipline, realismul politic a definit comunitatea de cercetători, iar aceasta a

31

fundamentat cîmpul de studiu. Îmbinînd cultura diplomatică tradiţională din Europa cu strategia

de politică externă a Statelor Unite ale Americii şi ştiinţele sociale americane, realismul a propus

paradigma tendinţelor universale ale statelor în scopul realizării intereselor naţionale definite în

termenii puterii.

Este de percizat că J.Vasquez revendică nefondat în opinia noastră calitatea de paradigmă

pentru idealismul politic pe motivul că „a avut un rol important în instituţionalizarea domeniului

şi în accentuarea atenţiei asupra problemelor războiului şi păcii”. În aceeaşi ordine de idei se

pronunţă Ch.Kegley-jr. şi E.Wittkopf, care invocă „dominaţia retoricii politice şi discursului

academic idealist în perioada interbelică” [8]. Considerînd că idealismul politic n-a format

comunitatea academică, iar polemica lui E.Carr a vizat asumpţiile acestui discurs şi a fost

realizată indirect din cauza falimentului ştiinţific al oponenţilor.

Se cuvine de remarcat deasemenea că în mediul american de investigaţie teoria este

abordată într-un sens larg, în contextul preocupărilor de filosofie a ştiinţei, cu predilecţie de

factură pozitivistă, iar în cazul Relaţiilor Internaţionale se înscrie în cercetările de filosofie a

politicii. Deseori teoria este abordată în sens reglator-utilitarist, dar totodată şi normativ, avînd

menire de a contribui la facilitarea formulării problemelor şi definirii priorităţilor în activitatea

de cercetare, utilizării metodelor de investigaţie şi determinării limitelor pentru evaluarea

cunoştinţelor despre un anumit domeniu. Astfel, R.Walker susţine că teoriile relaţiilor

internaţionale prezintă interes mai ales ca „expresii ale limitelor imaginaţiei politice

contemporane”, pe cînd potrivit lui J.Dougherty şi R.Pfaltzgraff, termenul „teorie” aplicat în

Relaţiile Internaţionale poate primi diferite forme şi este utilizat în mai multe accepţii: este

echivalată cu filosofia, ideologia şi ipotezele; poate fi inductivă sau deductivă; este sistemică,

fiind schemă de clasificare sau asimetrică, asigurînd poziţionarea şi verificarea datelor; poate fi

normativă, indicînd modul de comportament al actorilor în diferite situaţii; poate alcătui un set

de recomandări politice destinate urmării şi desfăşurării unor activităţi [9]. Referindu-se la

conţinutul şi condiţiile care s-ar impune să întrunească teoria generală a Relaţiilor Internaţionale,

Q.Wright este de părere că aceasta trebuie să reprezinte prin esenţa ei totalitatea cunoştinţelor

atotcuprinzătoare, coerente şi autoreglatoare ce contribuie la conceperea, pronosticarea,

evaluarea şi controlul relaţiilor dintre state şi condiţiilor din lume. De fapt, analistul american

anunţă o teorie ambiţioasă, care ar include toate aspectele domeniului, întrunind cîteva cerinţe: să

fie expusă precis şi laconic în cuvinte generale; să nu conţină multe excepţii; să omologheze

ideile promovate precis, pe scurt şi cu o doză de eleganţă.

Într-adevăr, “cercetătorii întotdeauna tind să imprime adevărului ştiinţific o anumită notă

de frumuseţe estetică, care, la rîndul ei, să se afle în conexiune cu simplitatea intelectuală. Se

impune concordanţa logică între părţile componente ale teoriei, care trebuie formulată astfel încît

32

să ofere posibilităţi pentru perfecţionare, nemaivorbind de cizelare şi verificare” [10]. În acest

sens trebuie de subliniat că teoria este chemată să contribuie la conceperea cît de cît obiectivă

Relaţiilor Internaţionale, dată fiind prezenţa imanentă a unei doze de subiectivism generat şi

canalizat pe diferiţi factori primordiali sau de relevanţă mai mică şi să ofere posibilitate de

pronosticare a unor evenimente şi să ajute la formarea unor judecăţi de valoare. În acelaşi timp

este important de precizat că însuşi Q.Wright a exprimat opinia că o astfel de teorie ce ar

corespunde tuturor exigenţelor ideale, ar trebui să fie extrem de complicată şi greu accesibilă, iar

tentativa lui K.Waltz de a elabora o teorie pură, adică ireductibilă, nu s-a soldat cu rezultatul

scontat.

Spre deosebire de Q. Wright, care nu face distincţie strictă dintre abordarea empirică şi

cea normativă, J. Rosenau le delimitează mai pregnant, chiar dacă le consideră la fel de

importante, însă are temeri că acestea pot fi denaturate în cazul cînd sînt confundate “ce este” şi

“ce trebuie să fie”. Conform lui J. Rosenau, teoreticianul trebuie să recunoască şi să pornească de

la faptul că în relaţiile umane există ordine, fapt care oferă posibilitate de a explica raţional

cauzele desfăşurării evenimentelor, chiar şi în cazurile comportamentului lipsit de logică:

ordinea îl impune să depisteze nu unicalul, ci generalul şi să jertfească descrierea detaliată contra

„unor patern-uri mai largi şi mai abstracte”, „teoreticianul trebuie să fie pregătit să se limiteze la

presupuneri şi să nu tindă spre fapte sau noţiuni absolute. Este necesar de a elibera gîndirea

pentru teorii neordinare şi absurde, care tind să se transforme în conceperea explicaţiilor

pripite… În sfîrşit, el trebuie să fie pregătit că va fi considerat că n-are dreptate” [11].

Prin urmare, Q. Wright se pronunţă în favoarea metodei deductive în abordarea teoretică

a Relaţiilor Internaţionale, în timp ce J. Rosenau acordă prioritate metodei inductive. În context

remarcăm numai că în istoria ştiinţei Platon a fost unul dintre primii analişti care a utilizat

metoda deductivă, elaborînd concepţia statului ideal, în timp ce Aristotel se dovedeşte a fi printre

întîii specialişti în materie care a folosit metoda inductivă, cercetînd aşezămintele a circa 150 de

oraşe-state pentru a scrie lucrarea “Politica”. Cert este că în cercetarea Relaţiilor Internaţionale

rareori se poate de obţinut un echilibru statistic între aceste două metode, însă inducţia şi

deducţia nu trebuie tratate nici ca aflate în opoziţie, nici ca erijate în exclusivitate. În dependenţă

de situaţie, fiecare cercetător acordă prioritate fie unei sau altei metode, fie le utilizează pe

ambele, combinîndu-le: din cauza caracterului complex al problemelor internaţionale abordate,

este preferabilă şi benefică combinarea lor, la care se adaugă alte metode şi principii de

inevestigaţie ştiinţifică. Argumentul că în epoca atomică sistemul internaţional bipolar este mai

stabil decît cel multipolar şi nu poate fi verificat empiric, este eradicat prin deducţie, utilizîndu-

se postulatele ce vizează incertitudinile din cadrul sistemului şi numărul actorilor care trebuie

luaţi în consideraţie de către state. În acelaşi timp confirmarea teoretică a tezei că guvernele nu

33

găsesc dificilă promovarea politicii de integrare economică regională în perioadele de înflorire şi

tind să reducă particularismul naţional în timpul crizelor se asigură pe cale deductivă şi mai apoi

se verifică prin apelarea la experienţă şi evaluarea unei organizaţii internaţionale guvernamentale

regionale, cum ar fi, Uniunea Europeană.

K. Waltz consideră că legile şi generalizările empirice pot fi aplicate prin metoda

inductivă, ele generînd asociaţii invariabile sau posibile, dar care totodată inductiv nu pot fi

explicate. Funcţia explicaţiei revine teoriei, dar care nu poate fi elaborată numai prin metoda

deductivă din cauza că aceasta are ca puncte de pornire ale operaţiunilor logice premisele iniţiale

şi deci, nu este în măsură să ofere explicaţii fundamentale: teoria prezintă în sine rezultat al unui

proces intelectual de inovaţie, aplicîndu-se legi şi generalizări distincte, care sînt izolate de unele

fapte cheie, abstractizîndu-le de lucrurile inutile, incluzîndu-le într-o direcţie anterior

necunoscută şi sintetizîndu-le astfel într-un sistem explicativ nou, ideal. „Teoria este un tablou,

mintal alcătuit, al unui tărîm sau domeniu de activitatea limitat. O teorie este o reprezentare a

organizării unui domeniu şi a conexiunilor dintre părţile sale” [12], în cadrul ei se combină

enunţuri descriptive şi asumpţii non-factuale sau teoretice, rolul acestor din urmă fiind de a

imprima sens datelor.

De fapt, un asemenea proces de elaborare intelectuală este extrem de dificil, deoarece,

conform lui St. Hoffmannn, „încercarea lui K. Waltz de fundamentare teoretică este conceptual

atît de riguroasă, încît se dovedeşte a fi inaplicabilă majorităţii fenomenelor pe care vrea să le

explice… O teorie care tinde să explice realitatea, potrivit lui K.Waltz, trebuie să se îndepărteze

de realitate, şi nu se poate ajunge la ea numai prin inducţie, însă cu ce ne ajută ea, se întreabă St.

Hoffmannn, dacă este atît de îndepărtată încît ceea ce explică are o slabă legătură cu ceea ce se

întîmplă” [13]. Subliniem că aprecierile lui St. Hoffmannn se bazează pe evaluarea tentativelor

lui K. Waltz de a identifica riguros o teorie a Relaţiilor Internaţionale în analogie cu una din

fizică, urmărind să formuleze legile care explică atît comportamentul statelor, cît şi pe ele însăşi,

asigurînd totodată, predicţia. În această ordine de idei, unica teorie a Relaţiilor Internaţionale

fundamentată pe exigenţele lui K.Waltz este cea a echilibrului de forţe, abordată în sensul că

„balanţa odată creată, va fi menţinută, ci în acela că odată perturbată, va fi refăcută” dar care,

consideră St. Hoffmannn, nu reuşeşte să asigure plenar înţelegerea domeniului. Celelalte teorii,

numite „reducţioniste” de K. Waltz din cauza că oferă explicaţii prin referire la agenţi, nu

prezintă altceva decît conceptualizări care utilizează „definiţii confuze, vagi şi schimbătoare ale

variabililor”. În ultimă instanţă K. Waltz în spirit neorealist-structuralist, susţine că teoria este

chemată să explice legităţile comportamentului statelor în cadrul circumscris al activităţii umane

şi să ofere temei pentru a conta pe un anumit rezultat provenit din interacţiunea interstatală, în

speţă dintre marile puteri. În acest sens, teoria „sistemică” a relaţiilor internaţionale este studiul

34

raporturilor dintre structura sistemului definit ca distribuţie a puterii între unităţi şi relaţiile dintre

acestea. Repetăm că el este cercetătorul care a încercat să elaboreze o teorie generală a Relaţiilor

Internaţionale foarte riguroasă, excluzînd orice referire la politica externă, considerată, contrar

lui H. Morgenthau, că ţine de alt domeniu şi urmărind astfel să elimine orice subiectivism în

numele exactităţii explicaţiei. Prin urmare, K.Waltz deosebeşte teorii „sistemice”, care explică

politica internaţională prin referire la structură, evidenţiind potenţialul ei cauzal şi teorii

„reducţioniste”, care oferă explicaţii prin referire la unităţi.

Exigenţele exprimate de K. Waltz sînt acceptate în linii mari de către P. de Senarclens,

dar care este mai puţin categoric, el subliniind că teoria presupune o ambiţie ştiinţifică ce

urmăreşte să explice în manieră riguroasă dinamica relaţiilor internaţionale, să definească forţele

şi structurile care determină raporturile dintre principalii actori ai scenei mondiale şi, eventual, să

pronosticheze evoluţia lor. St.Hoffmannn susţine însă, că abordarea lui K.Waltz exclude luarea

în consideraţie a subsistemelor formate de regimurile politice şi economice prin intermediul

relaţiilor sociale şi ideologiilor din cadrul societăţilor. În aceeaşi ordine de idei, R. Aron susţine

că teoria relaţiilor internaţionale nu include, nici chiar în abstract, o discriminare între variabile

endogene şi exogene, comportamentul extern al statelor nefiind determinat numai de raportul de

forţe, ci şi de cel puţin doi factori interni - natura regimului şi ideologia lui. De fapt, aceşti doi

analişti sînt de părere că teoria comportamentului nedeterminat pe care a mizat K. Waltz face

domeniul inteligibil, comportamentul agentului diplomatic şi al soldatului neavînd un “scop

raţional” şi deci, teoria nu poate să depăşească prea mult “analiza conceptuală” a cărei obiectiv

este “definirea specificităţii subsistemului, enumerarea principalelor variabile şi formularea de

ipoteze asupra funcţionării sistemului”.

Dacă K. Waltz este tentat să pună pe umerii teoreticienilor dificultăţile în elaborarea unei

teorii a Relaţiilor Internaţionale, St. Hoffmannn le atribuie însăşi naturii domeniului, pornind de

la definiţia sa că „Relaţiile Internaţionale ar trebui să fie ştiinţa incertitudinii, a limitelor acţiunii

şi căilor prin care statele încearcă, dar nu reuşesc niciodată plenar să întreprindă măsuri pentru

eliminarea propriei insecurităţi. Dacă K.Waltz tinde să excludă orice doză de subiectivism în

procesul de fundamentare teoretică a Relaţiilor Internaţionale, St.Hoffmannn din contra,

consideră că fiecare cercetător este partizan al propriilor elaborări, fiindcă în lipsa unei teorii

atotcuprinzătoare este dificil de a determina cu precizie dinamica unui sistem aflat în plină

evoluţie, el „trebuie să aleagă, în esenţă, între irelevanţa rezultatelor investigaţiilor şi absorbirea

lor în politică”. În aceeaşi ordine de idei, R.Smoke menţionează că „teoria existentă în domeniu

se dovedeşte a fi capabilă să ţină pasul cu o lume care îşi schimbă atît de rapid şi de periculos nu

numai tehnologia militară, dar şi metodele de politică internaţională”, în timp ce M.Wight este

cu mult mai categoric, susţinînd că „teoria internaţională este marcată nu numai de insuficienţă,

35

ci şi de sărăcie intelectuală şi verbală” din cauza că ştiinţele politice de la Occident s-au

concentrat în mod tradiţional şi exclusiv asupra statului ca generator al progresului şi mediu al

desfăşurării experienţei politice şi în plus, această teorie, potrivit cercetătorului englez, „este o

teorie a supravieţuirii” [14]. Aserţiunea lui M.Wight este confirmată de numeroase luări de

poziţie, cum ar fi cea a lui K.Waltz, care a declarat „reducţioniste şi nonfalsificabile”

argumentele împotriva calităţii statului de actor principal în politica internaţională.

N. Kosolopov contrar lui K.Waltz consideră în spirit utilitarist şi reducţionist că orice

teorie apare numai după ce „ ştiinţa primeşte posibilităţi obiective de a-şi verifica tezele în

politică permanent şi sistematic” [15], importanţa răspunsurilor puse de teoria relaţiilor

internaţionale dovedindu-se a fi de semnificaţie deosebită nu numai în plan academic, ci şi

practic. În aceeaşi ordine de idei, A.Burian acreditează asumpţia că „apariţia teoriei relaţiilor

internaţionale a fost determinată de necesităţile sociale, obiectivul prevenirii unei noi conflagraţii

distrugătoare după cel de-al Doilea război mondial a stimulat direcţiile de cercetare în această

sferă”[16], iar M.Ebata şi B.Neufeld susţin fără echivoc că „totul ce cuprinde relaţiile

internaţionale este politic”, acestui concept revenindu-i „o implicaţie importantă în înţelegerea

lor” [17].

Într-adevăr, după Cel de al Doilea război mondial s-au produs unele evoluţii cardinale

cantitative şi calitative în sfera cognitivă, elaborări care au avut repercusiuni esenţiale asupra

studiului Relaţiilor Internaţionale: pentru prima oară domeniul a primit în termen scurt un set

important de mijloace de observaţie şi cercetare, modelare şi pronosticare, apariţia acestui

instrumentariu fiind suficientă pentru aprofundarea şi diversificarea investigaţiilor. Conexiunea

dintre noutatea mijloacelor implementate, transformările în cadrul obiectului de studiu şi

necesităţile reale ale politicii în asigurare ştiinţifică, susţine N.Kosolapov, a condiţionat saltul

calitativ al ştiinţei relaţiilor internaţionale. În acest sens, după cum am subliniat deja, realismul

politic a fost teoria care a contribuit esenţial la delimitarea legitimă a unei discipline

independente de celelalte ştiinţe sociale.

Ţinem să precizăm că subscriem la tendinţele generale de a rezuma teoria prin scoli şi

paradigme, conceptualizări şi modele. Conform lui P.Ţîganov, teoria relaţiilor internaţionale este

„totalitatea generalizărilor conceptuale reprezentate de şcolile teoretice aflate în polemică şi care

alcătuieşte cîmpul tematic al unei discipline relativ autonome[18]. În opinia lui P. de Senarclens,

teoria relaţiilor internaţionale poate fi definită ca “cercetare a cadrelor conceptuale care permit de

a organiza investigaţiile şi orientează formularea ipotezelor pertinente despre explicarea

fenomenelor şi proceselor studiate, ameliorînd înţelegerea lor” [19]. Cît despre problemele şi

fragmentările ce afectează Relaţiile Internaţionale, asupra cărora insistă St.Hoffmannn şi alţi

cercetători, analistul francez este de părere că analiza politicii internaţionale nu prezintă un caz

36

deosebit, ci se confruntă cu dificultăţi identice procesului de investigaţie a oricărui alt obiect

complex al ştiinţelor sociale: „cercetătorul depune eforturi pentru a defini cu precizia cea mai

posibilă particularităţile relaţiilor internaţionale, conceptele care permit de a contura fenomenele

şi procesele ce formează însuşirile şi structurile principale care marchează evoluţia lor. Prin

această construcţie conceptuală el deasemenea defineşte variabilele ce trebuie luate în calcul şi

ierarhiile stabilite între ele, urmărind să prezinte în acest context instrumente riguroase de

măsură” [20].

K.Goldmann din contra, propunînd identificarea unor teme esenţiale de discuţie din

cadrul Relaţiilor Internaţionale, cum ar fi locul statului-naţiune în cadrul domeniului, sfîrşitul

războiului rece, teoria ca discurs sau conjunctură, consideră că „definirea domeniului ca unul

opunînd „şcoli” concurente … s-a dovedit a fi puţin utilă” [21] din cauza că imaginea lui se

asociază mai degrabă cu o „competiţie oligopolică între conglomerate conduse de americani”, ale

căror idei trebuie sa fie sau acceptate, sau respinse în totalitate. De fapt, K.Goldmann

deasemenea se înscrie în lista contestatarilor idee lui S.Hoffmannn cu privire la provinienţa şi

caracterul ştiinţei relaţiilor internaţionale, ele afirmînd tranşant că aceasta este „subjugată

intereselor Statelor Unite, mai ales celor de securitate, care în ultimă instanţă i-a imprimat unele

particularităţi provenite în urma dominaţiei americane, alături de dificultăţile rezultate din natura

domeniului. Considerăm important să mai subliniem în contextul abordat că luînd ca bază

investigaţiile în domeniu şi realităţile din mediul analitic american, St.Hoffmannn a indentificat

o formă acută a unei probleme cardinale ce se află în faţa ştiinţelor sociale - tensiunea dintre

exigenţele cercetării fundamentale, care ridică cele mai generale şi mai pătrunzătoare întrebări

provenite din natura activităţii studiate şi dorinţa de răspunsuri rapide la solicitările a celor care

finanţează, solicită sau orientează investigaţiile [22].

Referindu-se la configuraţia teoretică a Relaţiilor Internaţionale K. Goldman susţine pe

bună dreptate că „imaginea disciplinei” este a „unui domeniu caracterizat de clivaje

fundamentale generînd „dezbateri” recurente de maximă importanţă”. La rîndul lor A.

Celeadinski, Y. Ferguson şi R. Mansboch, dar nu numai ei, exprimă părerea că acestea se află în

concurenţă în majoritatea cazurilor, iar cîte odată se completează reciproc: potrivit cercetătorilor

americani, multe şcoli contestă, dar puţine comunică între ele cu adevărat. M.Ebata şi B.Neufeld

afirmă că studiul Relaţiilor Internaţionale se caracterizează prin dezbateri teoretice şi

metodologice, iar S. Smith şi K. Booth identifică trei direcţii care pot genera polemică în teoria

relaţiilor internaţionale: metodologia, epistemologia şi ontologia.

Prin urmare, definirea şi fundamentarea clasică a Relaţiilor Internaţionale a fost realizată

cu referire la obiectul de studiu, care iniţial includea problemele războiului şi păcii, ca mai apoi

să fie diversificat şi extins prin adăugarea altor componente, însă după cea de-a doua conflagraţie

37

mondială, fiind pus în faţa riscului de a deveni o componenţă internaţională a altor discipline şi

de a fi absorbit de alte ştiinţe sociale, domeniul relaţiilor internaţionale a avut nevoie de

legitimitate ştiinţifică, care a fost oferită de realismul politic, chiar dacă S. Guzzini, J.Vasquez,

dar nu numai ei consideră că el începe cu idealismul politic. Asociindu-se primele două decenii

postbelice cu Relaţiile Internaţionale, realismul politic, care, potrivit lui Ch.Brown, „a oferit o

modalitate de înţelegere a lumii”, s-a fundamentat şi prin dezbaterea indirectă cu idealismul

politic, prevederile utopiste ale căruia au fost dezavuate şi invalidate de izbucnirea conflagraţiei

mondiale la sfîrşitul anilor �30, dar au servit în calitate de teze ce trebuiau negate, insistîndu-se că

că este oportun de a elabora altele, de conţinut calitativ nou. În ordinea de idei reliefată,

considerăm justificată cercetarea procesului de fundamentare teoretică a Relaţiilor Internaţionale

prin elucidarea „marilor dezbateri”, chiar dacă mai ales în cazul celei de-a patra ediţie a

polemicii nu primim cunoştinţe exhaustive despre conţinutul tuturor teoriilor şi despre

configuraţia lor în cadrul ştiinţei din cauza că nu toate s-au antrenat în discuţie datorită

diversităţii lor, axării pe un segment îngust de exploarare şi necoincidenţii poziţiilor asupra unui

obiect în jurul căruia s-ar desfăşura disputa academică. Nu împărtăşim asumpţia exprimată de

Ch.Brown, conform căreia, „marile dezbateri” între „poziţiile metateoretice, realism şi idealism

sau pozitivism şi constructivism, nu contribuie la caracterizarea trecutului disciplinei şi nu

asigură claritate în înţelegerea” [23] Relaţiilor internaţionale, deoarece prin metoda

„fotografierii” acestea sînt abordate static, nu în dinamica ce le este proprie.

„Marile dezbateri” se încadrează cronologic în perioada postbelică, fiind extinse mai

tîrziu pînă în ultimul deceniu al secolului, însă este necesar, în opinia noastră, de a face o

paranteză prin că reprezentanţii şcolii engleze a Relaţiilor Internaţionale identifică trei direcţii

clasice în politica internaţională, aflate în polemică sau în competiţie încă din secolele XVII şi

XVIII. Astfel, M.Wight prezintă politica internaţională în termenii dezbaterii între interpretarea

realistă sau machiavelică, ce scoate în evidenţă conflictul dintre state, interpretarea raţionalistă

sau grotiană, care pune accentul pe cooperarea sau raporturile între state şi interpretarea

revoluţionară sau kantiană, care pune în evidenţă unitatea şi solidaritatea omenirii [24]. Luînd ca

bază această divizare, H.Bull susţine că în decursul istoriei sistemului modern de state s-au aflat

în competiţie trei tradiţii de gîndire: hobbesiană sau realistă, care priveşte politica internaţională

ca pe o stare de război; kantiană sau universalistă, care vede funcţionînd în politica internaţională

o comunitate potenţială a omenirii şi cea grotiană sau internaţionalistă, care consideră politica

internaţională ca desfăşurîndu-se în cadrul societăţii internaţionale [25]. În acest sens, M.Wight

este de părere că adevărul trebuie căutat în argumentele şi disputa dintre cele trei interpretări, pe

cînd H. Bull consideră că fiecare dintre ele incorporează o mare varietate de doctrine, însă între

ele există doar o legătură slabă. Trebuie de remarcat totuşi că primul a urmărit să identifice, iar al

38

doilea să dezvolte interpretarea grotiană: urmărind să fundamenteze esenţa şi totodată

particularităţile şcolii engleze în domeniu luînd act de falimentul idealismului politic, intens

promovat de mai mulţi analişti din Marea Britanie cum ar fi N.Angell sau J.Hobson, ei nu puteau

accepta nici revoluţionarismul, în special M. Wight, nici în totalitate realismul, mai puţin acelaşi

M. Wight, căutînd bază de continuitate pentru conceptul de societate internaţională, mai ales

H.Bull.. Însă M. Wight nu reuşeşte să definească raţionalismul, iar conform lui H. Bull, ideea de

societate internaţională s-a aflat mereu în defensivă. E.Keene supunînd analizei aserţiunea lui

H.Bull, ajunge la concluzia că artificial fundamentat pentru a nominaliza un exponent al

„tradiţiei grotiene” în concepţiile teoretice contemporane.

Practic este general acceptată opinia că prima „dezbatere mare” s-a produs între

idealismul politic şi realismul politic, ea a vizat diferite abordări şi interpretări ale Relaţiilor

Internaţionale, polemica indirectă, dar de principiu fiind ancorată pe subiecte de epistimologie,

obiectul de studiu al ştiinţei în formare şi de metodologie, realiştii invocînd indispensabilitatea

înlocuirii abordării normative cu cea pozitivistă în cercetarea Relaţiilor Internaţionale, iar ca

rezultat, potrivit lui M.J.Smith sau S.Guzzini, a avut loc „reorientarea domeniului în mai multe

direcţii practice şi ştiinţifice. Realiştii au supus criticii descalificante pentru acel moment mai

multe asumpţii ale filosofiei promovate de idealismul politic, printre care: războiul şi anarhia

internaţională nu sînt inevitabile, frecvenţa războaielor poate fi redusă prin consolidarea

aranjamentelor internaţionale, încurajîndu-se astfel dispariţia lor; războiul poate fi evitat prin

democratizarea politicii, guvernele democratice fiind una dintre cauzele declanşării lor; natura

umană nu este reductibilă la motivaţii egoiste şi necesităţi materiale, popoarele sînt capabile să

coopereze mutual datorită raţiunii şi educaţiei inspirate din etică, existînd în această bază o

armonie potenţială de interese etc. La subiectul primei ediţii a „marilor dezbateri” mai trebuie de

adăugat că elaborarea realismului este rezultat al necesităţii de a propune o nouă construcţie

teoretică de abordare a relaţiilor Internaţionale, în timp ce evaluarea critică a filosofiei politice de

factură iluministă a idealismului n-a servit decît în calitate de fond de referinţă şi de respingere

prin comparaţie, imprimînd pe această cale un grad înalt de relevanţă ştiinţifică şi totodată

aplicativă concepţiei în curs de fundamentare.

Cît despre dezbaterile următoare, cu excepţia celei de-a doua ediţii, care deasemenea în

linii mari a întrunit o unanimitate relativă de opinii, atestăm serioase divergenţe ce se referă la

limitele cronologice de desfăşurare şi la protagonişti. Astfel, K.Goldmann deosebeşte „trei mari

dezbateri”: idealismul originar al disciplinei şi provocarea lansată de realism; abordarea

ştiinţifică şi abordarea tradiţională; neorealism şi alţii, adică toţi cei care, potrivit precizării lui

R.Brown, au încercat să se opună „contraatacului realist la adresa interdependenţei şi altor

preocupări substatale sau transnaţionale”, însă „contra-contraatacul lor (al neorealiştilor-n.n.),

39

conform expresiei plastice a lui K.Goldman, dar care în linii mari corect reflectă realităţile

teoretice de la sfîrşitul anilor ’70 - prima jumătate a anilor ’80, fiind unul intens” [27].

Y.Lapid a definit „trei dezbateri” în cadrul Relaţiile Internaţionale: realism şi idealism;

istorie şi ştiinţă; pozitivism şi postpozitivism, ultimul fiind consecinţă a „prăbuşirii promisiunilor

empiriste, pozitiviste” [28].

O.Waever susţine că teoria relaţiilor internaţionale poate fi rezumată ca istorie a patru

dezbateri succesive: realism şi idealism; tradiţionalism şi behaviorism; neorealism şi

neoliberalism instituţional; raţionalism şi reflectivism [29].

H.Alker şi T.Biersteker deasemenea identifică „prezenţa continuă şi simultană în teoria

relaţiilor internaţionale” a unor direcţii, realism şi idealism, scientism şi tradiţionalism, realism,

pluralism şi structuralism, dar care nu se află în situaţie de polemică, ci în condiţiile „cunoaşterii

cumulative ca rezultat al dialogului” [30].

A doua „mare dezbatere” i-a avut ca protagonişti pe exegeţii „demersului clasic”, avîndu-

l în calitate de lider pe H.Bull şi pe promotorii „demersului ştiinţific” în frunte cu M.Kaplan,

care, de fapt, este iniţiator al discuţiilor. Obiectul polemicii a cuprins probleme de caracter

metodologic şi vizează diferenţa poziţiilor cu privire la cercetarea şi evaluarea Relaţiilor

Internaţionale. Tradiţionalismul a inclus reprezentanţi ai idealismului politic, realismului politic

şi ai şcolii engleze în materie, ei fiind culpabilizaţi de oponenţi că aplică metode tradiţionale de

investigaţie, intuiţia, judecat prin analogie, interpretarea teoretică şi deci, veridicitatea

rezultatelor obţinute este îndoielnică. Este importand de precizat însă, divergenţele se dovedesc a

fi cu precădere de carater metodologic, în timp ce în plan epistemologic atestăm unele

similitudini. Astfel, realiştii au însuţit unele idei pozitiviste din teoria organicistă a lui H.spencer

precum şi unele asumpţii neopozitiviste din teoria deciziei raţionale a lui R.Carnap, iar

behavioriştii se află sub influenţa unor elaborări filosofice ale lui H. Spencer şi K.Popper. Prin

urmare, în SUA pozitivismul s-a înrădăcinat mai ales în forma filosofiei a lui H.Spencer, care

identifică societatea cu organismul viu, viaţa ei fiind bazată pe diferenţierea şi coordonarea

diferitor funcţii. Sugestivă este în acest sens observaţia lui M.Merle, care precizează că în ştiinţa

relaţiilor internaţionale idei de acest conţinut au fost dezvoltate, pe de parte, de către behaviorişti,

ancoraţi pe cercetarea comportamentului actorilor, iar pe de alta, de funcţionalişti şi adepţii

abordării sistematice, orientaţi cu predilecţie spre analiza modalităţilor de articulare ale tipurilor

diferite de comportament. Sintagma „reprezentanţii curentelor provenite din pozitivism sau

empirism” include promotorii „direcţiei moderniste sau ştiinţifice”, potrivit catalogării M.Kaplan

sau adepţii metodelor cantitative”, conform lui St. Hoffmannn. „Demersul ştiinţific” nu se

dovedeşte a fi prin componenţa sa o direcţie omogenă, ci cuprinde mai multe conceptualizări

teoretice şi abordări metodologice, incluzînd teoria sistemică a lui M.Kaplan, teoria cibernetică a

40

lui K.Deutch, teoria jocurilor lui Th.Shelling, teoria adaptării deciziilor a lui R.Snyder ş.a.,

numitorul lor comun fiind denumirea de behaviorism. Obiectivul major fiind urmărit de

protagoniştii acestui demers este de a imprima studiului Relaţiilor Internaţionale „un statut cu

adevărat ştiinţific” prin aplicarea „metodelor riguros ştiinţifice” pentru a contribui la dezvoltarea

„teoriei cumulative a politicii internaţionale” şi la formularea „identităţii ştiinţifice a

domeniului”.

Pronunţîndu-se lapidar şi într-un mai general asupra celei de-a doua „mare dezbatere”, P.

de Senarclens deasemenea exprimă părerea că „teoria relaţiilor internaţionale a fost partajată de

opoziţia dintre adepţii curentelor provenite din pozitivism sau empirism şi partizanii demersului

politologic clasic, marcat de tradiţia filosofiei, hermeneuticii weberiene sau dialecticii marxiste”

[31]. Trebuie de remarcat însă, în ordinea de idei reliefată, că supunînd analizei succinte

subiectul dezbaterilor teoretice şi chiar „reuşind” să comită unele inexactităţi, cum ar fi numirea

lui K.Deutsch ca fiind reprezentant al demersului clasic, pe cînd în realitate acesta este

modernist, indirect el mai urmăreşte un obiectiv, de factură apologetică – a justifica autonomia

şcolii franceze în domeniu faţă de „ştiinţa socială americană”. Fără îndoială şcoala franceză nu se

caracterizează prin omogenitate, M.Merle identificînd trei direcţii, însă nici una dintre ele n-a

fost alternativă reală sau concurent serios celor două demersuri: nici marxismul şi exegeţii săi de

la şcoala din Nancy şi Reimes, nici abordarea empirist-descriptivă şi nici chiar sociologia

relaţiilor internaţionale cu cele două direcţii - polemologia, fundamentată pe sociologia

deterministă a lui E.Durkheim şi sociologia (propriu-zisă a relaţiilor internaţionale), care nu este

alta, conform lui J.-P.Derriennic, decît sociologia acţiunii fondată pe elaborările lui M.Weber. În

plus, opoziţia, empirism - antiempirism (nu raţionalism) se referă atît la tradiţionalismul şcolii

engleze, axată pe „preocupări pentru filosofia politică”, dar şi la diferenţele dintre mediile de

cercetare european şi american: deşi a produs mai multe teorii ale „biologizării” socialului,

tradiţia europeană a păstrat mult timp o distanţă esenţială între ştiinţele sociale şi cele reale, pe

cînd implementarea ideilor pozitiviste de sorginte europeană în spaţiul american de investigaţie,

a favorizat interacţiunea lor profundă.

Urmărind ca obiectiv definirea unor parametri şi legităţi de comportament, behavioriştii

afirmă că ştiinţa trebuie să cerceteze fapte reale şi să evite probleme de caracter ideologic, etic

sau doctrinar, negînd abordarea normativă şi insistă că principiile fundamentale care determină

caracterul ştiinţific al teoriei sînt verificarea experimentală şi explicitatea operaţională a

categoriilor şi concepţiilor utilizate. În acest sens, deşi valorile şi evaluările pot figura în calitate

de obiecte de cercetare, “o propoziţie de tip normativ nu este ştiinţifică, conform lui P. de

Senarclens, care pune în lumină logica exigenţilor behavioriste, deoarece nu se supune testării

empirice”, dat fiind că adepţii acestui demers respingînd „speculaţiile metafizice” şi acordă

41

credit metodelor, mijloacelor şi procedeelor empirice, cantitativiste şi matematice. La rîndul lor,

potrivit celor spuse generalizant de St.Hoffmannn, realiştii ridiculizează „calculele rafinate care

nu spun nimic despre cauze şi analizează în grup diferite tipuri ale unui fenomen (spre exemplu,

războaiele) şi interacţiunile nesfîrşite între variabile scoase din contextul lor”, insistînd că ştiinţa

nu constă în „acumularea coeficienţilor de corelaţie” „fără a se întreba care sînt teoriile ce îl fac

pe cercetător să se aştepte la un tip de legătură între anumite variabile.

Prin urmare, colectarea şi analiza faptelor, conform behavioriştilor, servesc în calitate de

indicatori ai proceselor reale ce se produc în cadrul Relaţiilor Internaţionale. Protagoniştii

„revoltei behavioriste”, utilizînd catalogarea lui J.Vasquez, consideră de caracter ştiinţific numai

concepţiile empirico-analitice fundamentate pe fapte concrete şi ipoteze supuse verificării

experimentale, adică se urmăreşte conexiunea inovaţiilor ştiinţifico-tehnologice cu modelele

construite ale Relaţiilor Internaţionale. Incontestabil, cuantificarea fenomenelor oferă posibilităţi

largi de utilizare a metodelor matematice şi sociologice în cercetarea Relaţiilor Internaţionale,

însă merită a fi apreciate şi acceptate ideile lui J.Rosenau, care a exprimat convingerea că

problema principală în domeniu nu este insuficienţa materialului empiric, ci absenţa unei teorii,

secondat de M.Merle, conform căruia, în pofida tradiţiei empirice solide, nu este posibil de a se

lipsi de o ipoteză explicativă globală, iar M.Nicholson susţine în aceeaşi ordine de idei că „prin

dezvoltarea teoriilor noi facem să fie înţeleasă lumea prin formularea conceptelor de stat, putere

sau globalizare” [32]. Totuşi, chiar dacă moderniştii n-au reuşit să evite subiectivismul,

rezultatele lor fiind ridiculizate de unii cercetători de altă factură ca fiind nesemnificative şi

modeste (P. de Senarclens despre luarea în derîdere a unor rezultate „ştiinţifice” obţinute de

D.Singer), meritul lor incontestabil constă în abordarea interdisciplinară şi implementarea

metodelor şi mijloacelor contemporane de investigaţie prin utilizarea pe larg a tehnologiei

computerizate, contribuind la îmbogăţirea cantitativă şi calitativă a ştiinţei.

„Adepţii demersului ştiinţific” a luat parte, conform unor supoziţii, şi la ediţia următoare

a „marilor dezbateri”, însă diferite se dovedesc a fi opiniile cu privire la taberele în care se

regăsesc: St.Hoffmannn îi numeşte „transnaţionalişti”, D.Snaider - „neoliberali”, luînd ca bază,

după toate probabilităţile, unele asumpţii ale lui R.Keohane despre necesitatea supunerii tezelor

neoliberale „unor examene empirice mai explicite”, chiar dacă n-a reuşit să demonstreze

continuitatea lor, cu atît mai mult că obiectivul strategic urmărit a fost de a contribui la

fundamentarea concepţiei „realismului concepţional” prin eliberarea ei de teoria jocurilor,

folosită şi de realism ca modalitate de reformulare a problemei securităţii internaţionale, iar

O.Waever îi consideră „neorealişti” el însuşi fiind, potrivit lui K.Goldmann, unul dintre

protagoniştii dezbaterilor care au antrenat neorealismul şi neoliberalismul: într-adevăr, K.Waltz

a remarcat necesitatea îmbogăţirii abordării realiste prin verificarea empirică a concluziilor, însă

42

această exigenţă nu reprezintă nicidecum „victoria programului behaviorist”, ci modernizarea

realismului politic, care, potrivit lui M.Banks, „nu era mort, dispăruse doar de la suprafaţă”,

tangenţele dintre neorealişti şi behaviorişti vizînd cu precădere, în opinia noastră, proprietăţile

structurii sistemului internaţional. Însă trebuie de precizat că behavioriştii punctează asupra

indispensabilităţii aplicării tratamentului matematic, luînd ca bază, spre exemplu,

comportamentul electoral din interior şi analizînd, conform lui St.Hoffmannn, „relaţiile nesfîrşite

între variabile de diferite tipuri scoase din contextul lor”, pe cînd structura sistemului

internaţional prezentată de neorealişti în accepţia lui K.Waltz, „nu se reduce la o sumă simplă de

acţiuni reciproce”, dar rezultă numai din relaţiile dintre supraputeri, fiind în acelaşi timp, un

fenomen de sine stătător, pe măsură să impună statelor unele restricţii sau avantaje pe arena

mondială. Urmărind să modernizeze tradiţia realistă şi ţinînd cont de noile împrejurări

internaţionale, neorealiştii susţin că sursa principală a politicii de putere şi conflictelor

internaţionale trebuie identificată nu în comportamentul statelor şi în tendinţele lor fireşti către

supravieţuire şi dominaţie, ci în “acţiunea rigidă a limitărilor structurale de reţinere din cadrul

sistemului internaţional”, statele aflîndu-se, în ordinea de idei reliefată, în procesul de balansare

ca replică la ameninţările la adresa securităţii lor. Totuşi nici unul dintre sus-numiţii cercetători

n-a fost explicit în a demonstra trecerea behavioriştilor în alte categorii de analişti, însă

incontestabil este că cele mai esenţiale tangenţe le atestăm în raport cu neorealiştii datorită

rolului atribuit structurii sistemului internaţional. Considerăm în acelaşi timp că behavioriştii nu

se mai regăsesc în ediţia a treia a „marilor dezbateri” din cauza că ei şi-au canalizat investigaţiile

pe probleme de nuanţă metodologică, pe cînd protagoniştii discuţiei următore s-au axat pe

problematici de altă factură, epistemologică şi ontologică, mai precis, extinderea statutului

actorilor care fac obiectul de studiu şi, implicit, schimbarea caracterului relaţiilor internaţionale.

Considerăm că ediţia a treia a „marilor dezbateri” a cuprins nu o singură etapă, după cum

s-a încetăţenit în investigaţiile în domeniu, ci două:

1. realism - transnaţionalism: s-a produs la începutul anilor ’70 şi a vizat caracterul

relaţiilor internaţionale, avînd ca suport unele transformări cardinale aflate în proces de

consolidare pe arena mondială. J.Rosenau, R.Keohane şi J.Nye urmăresc să acrediteze ideea că

statul a pierdut caracterul de actor monopolist al relaţiilor internaţionale din cauza că acestea au

părăsit cadrul îngust al interacţiunilor dintre state, bazate pe interese naţionale şi pe raporturi de

putere. Pe arena mondială comunicarea este diversificată de actorii nestatali, mai ales de

corporaţiile transnaţionale, ea se modifică din „internaţională”, adică interstatală în

„transnaţională”, care se desfăşoară fără prezenţa sau nu numai cu participarea statelor. În

ordinea de idei reliefată, concepţia etatistă nu mai corespunde caracterului şi tendinţelor relaţiilor

internaţionale şi se impune de „a gîndi în termenii relaţiilor transnaţionale”, îl citează

43

V.Kulaghin pe J.Rosenau, în sensul că „se măreşte interdependenţa lumii şi se micşorează rolul

forţei” [33], relaţiile internaţionale cedînd locul politicii mondiale, acestor mecanisme de

interacţiune mai democratică şi mai cosmopolită a comunităţii mondiale noi. Dat fiind că

paradigma realistă nu oferă explicare adecvată a schimbărilor ce se desfăşoară pe arena

mondială, transnaţionaliştii se pronunţă pentru elaborarea unei abordări noi, pluraliste de

cercetare a relaţiilor internaţionale, ele transformîndu-se din „politice” în „multiaspectuale”.

Demersul analitic al „relaţiilor internaţionale” a pus sub semnul întrebării asumpţia realistă de

bază potrivit căreia statele sînt unicul actor important pe scena globală. Concepţia

„interdependenţei complexe” elaborată de R.Keohane şi J.Nye prevede că „societăţile

multinaţionale şi băncile transnaţionale sînt importante nu numai datorită activităţii lor de a

urmărire a propriilor interese, dar mai ales din cauza că interacţiunile transnaţionale fac politicile

guvernamentale din diferite ţări să fie mai sensibile unele faţă de altele” [34]. În acest sens,

interdependenţa transnaţională reprezintă prin esenţa ei alternativa realismului, deoarece „a

devenit clar, potrivit lui O.Holsti, că erodarea controlului suveran al statelor este în plin proces”

şi deci, teoria relaţiilor internaţionale trebuie să facă bilanţul stat-centrismului.

2. neorealism - neoliberalism, sau conform lui J.Vasquez, „sinteza neo-neo”, date fiind

unele similitudini poziţii între protagonişti: cuprinde perioada de timp de la sfîrşitul anilor ’70

pînă la sfîrşitul anilor ’80 sau chiar începutul anilor ’90 şi a fost iniţiată de neoliberali, care au

punctat asupra unor transformări structurale şi unor procese din cadrul relaţiilor internaţionale,

iar în context au supus analizei modernizarea neorealistă realizată de K.Waltz. Polemica a fost

axată pe problema caracterului relaţiilor internaţionale, date fiind extinderea numărului actorilor

pe contul instituţiilor, abordate ca mecanisme de cooperare, precum şi apariţia unor fenomene

sub formă de norme şi procese, cum ar fi regimurile internaţionale. R.Keohane şi R.Axelrod

acceptă categoriile de bază a realismului, anarhia internaţională şi egoismul raţional al statelor,

dar urmăresc să demonstreze, aplicînd teoria jocurilor şi teoria alegerii raţionale, posibilitatea

cooperării, chiar dacă este susceptibilă de a fi fragilă în condiţiile predominării acestor stări ale

mediului internaţional şi interese. Neoliberalismul a reiterat ponderea în creşterea a guvernării

democratice, opiniei publice şi educaţiei în masă, controlului asupra proliferării armamentului şi

dezarmării, securităţii colective şi diplomaţiei multilaterale, comerţului liber, dreptului

internaţional şi instituţiilor internaţionale, fiind susţinute şi promovate, conform lui

A.Moravcsik, acele idei şi idealuri de conduită internaţională care au fost îngheţate în timpul

războiului rece. În această ordine de idei, instituţiile şi regimurile internaţionale deţin o pondere

în creştere în politica mondială, menirea lor principală fiind angajarea cooperării şi asigurarea

securităţii.

44

În cadrul neorealismului anarhia rămîne cea mai importantă mi mai durabilă proprietate a

structurii sistemului internaţional, iar statele-principalul actor, poziţia lor în sistem depinzînd de

capabilităţile de care dispun, în timp ce distribuţia acestora ţine de ansamblul sistemului şi îi

defineşte structura. Conceptul de putere deasemenea se dovedeşte a fi esenţial, statele urmărind

să-şi fortifice potenţialul prin eforturi interne, cît şi externe în vederea asigurării supravieţuirii

lor, important fiind pentru înţelegerea vieţii politice internaţionale numărul marilor puteri

existente la moment şi, implicit, instituţiilor le revine un rol marginal în politica internaţională:

insecuritatea este condiţia care acţionează împotriva cooperării interstatale, alimentînd frica de

dependenţa mutuală.

O altă tipologie a „dezbaterilor interparadigmale” ce s-au desfăşurat în anii ’70-80,

potrivit sintagmei şi opiniilor lui M.Banks, M.Neufeld, dar şi altor cercetători, însumează

realismul, pluralismul şi structuralismul. Ţinem să precizăm însă, că S.Smith sau J.Vasquez

remarcă nu fără temei că nu este clar contextul „ediţiei a treia a dezbaterilor” şi participanţii.

Într-adevăr, atestăm divergenţe şi confuzii vizînd componenţa protagoniştilor, în special cu

referire la prima şi a treia grupare de cercetători. Astfel, M.Nicholson se limitează numai la

trecerea în revistă a unor teze fundamentale promovate de fiecare direcţie, dar fără a veni cu

nominalizări concrete. Totuşi în baza celor expuse deducem că pluraliştii nu se dovedesc a fi alţii

decît adepţii ideilor interdependenţei complexe, activitatea internaţională, în accepţia lor, nu este

numai subiect al comportamentului statelor, dar şi altor actori, structuraliştii sînt promotorii

supoziţiilor ce vizează rolul determinat al structurii în explicarea şi înţelegerea sistemului

internaţional, realismul structural fiind una dintre componentele lor, iar realiştii sînt partizanii

demersului clasic, ancoraţi pe stat-centrism şi conceptul de putere, aceasta fiind inerentă naturii

umane. Considerăm însă neconvingătoare şi de suprafaţă tentativele de a indentifica dezbaterea

pe axa realism neotradiţionalist-realism structural, primul, potrivit lui Ch.Kegley-jr. şi

E.Wittkopf, punînd accentul pe deciziile de politică externă adoptate de statele lidere, iar al

doilea - pe influenţa structurii globale de putere asupra comportamentului statelor [35], mai

degrabă pluralismul a atacat asumpţiile realiste în totalitatea lor, fără a ţine cont de variante şi

deci, nu este cazul de a-l dispersa, cu atît mai mult că K.Waltz prin lucrarea „Teoria politicii

internaţionale” i-a eclipsat pe ceilalţi rerezentanţi ai discursului realist.

De fapt, structura neomogenă este proprie prin definiţie, dar într-o măsură mai mare şi

pluralismului sau altfel zis, neoliberalismului. Ch.Kegley-jr. şi E.Wittkopf au indentificat

instituţionalismul neoliberal elaborat de J.Grieco, neoidealismul formulat de Ch.Kegley-jr. şi

idealismul wilsonian fundamentat de F.Fukuyama. În aceeaşi ordine de idei, E.Stepanova

deosebeşte trei şcoli de factură neoliberală, care prin critica postulatelor neorealiste „explică în

mod diferit influenţa instituţiilor internaţionale asupra comportamentului statelor pe arena

45

mondială”: istituţionalismul - în opinia lui R.Keohane, J.Nze şi R.Axelrod, cooperarea

internaţională, mai ales în domeniul economic, deţine o pondere esenţială în cooperarea

internaţională, în domeniul economic, deţine o pondere esenţială în politica mondială,

contribuind la menţinerea stabilităţii internaţionale şi realizîndu-se cu precădere prin activitatea

instituţiilor (organizaţiile internaţionale; şcoala „securităţii colective” - Ch.Kupchan şi

Cl.Kupchan, acreditează ideea că ameninţarea militară poate fi minimizată prin refuzul statelor

de a folosi forţa militară pentru a modifica status-quo-ul stabilit, un rol important revenind

„statelor responsabile” în atenuarea pericolelor din partea ţărilor agresoare; constructivismul - lui

F.Kratochwil, D.Lamdaine şi A.Wendt exprimă părerea că structurile de bază a relaţiilor

internaţionale sînt de caracter subiectiv-social, difuzarea ideilor despre cooperarea interstatală

face posibilă în principiu instaurarea stabilităţii şi păcii durabile pe arena mondială [36].

Dealtfel, pronunţîndu-se asupra totalurilor ediţiei a treia a „marilor dezbateri”, care a

întrunit neorealismul şi neoliberalismul, E.Stepanova dă dovadă de optimism, exprimînd opinia

că în anii ´70-80 au fost revizuite trei fundamente realiste: statul nu mai este unicul actor al

politicii mondiale; puterea, mai ales cea militară, a încetat de a fi cel mai eficient instrument al

politicii; în cadrul proceselor internaţionale accentul este permutat de la aspectele militaro-

politice ale asigurării securităţii internaţionale la dimensiunea ei social-economică. J.Grieco se

dovedeşte a fi mai rezervat, această apreciere a supoziţiilor pe care le împărtăşeşte nu este

întîmplătoare, dat fiind că Ch.Kegley-jr. şi E.Wittfopf îl consideră „neoliberal”, iar Ch.Brown -

„neorealist”: luînd ca punct de pornire caracterul anarhic al sistemului internaţional compus din

„state autointeresate şi maximizatoare de interes”, el a urmărit să identifice „limitele cooperării”

prin degajarea „dezacordurilor între cele două tabere”. Suţinînd că „neorealismul acordă un

model ai bun de analiză a problemelor militare şi de securitate, în timp ce neoliberalismul oferă o

expunere mai utilă a relaţiilor interstatale în sfera politico-economică”, J.Grieco tinde să

acrediteze aserţiunea că ambele grupări consideră că statele sînt interesate de a obţine beneficii

de pe urma cooperării, dar totodată precizează că neoliberalii mizează pe cîştiguri absolute

pentru toţi actorii statali, în timp ce neorealiştii - pe cîştiguri relative pentru fiecare în parte.

Evident este deasemenea, după cum am remarcat mai sus, că n-au lipsit nici critici dezaprobate

ale rezultatelor dezbaterilor pe filiera neorealism-neoliberalism cum ar fi cele postpozitiviste de

subestimare a discursului politic sau de sorginte feministă pentru nerecunoaşterea că obiectivul

acestor teorii constă doar în justificarea structurii existente de putere.

Prin urmare, o totalizare preliminară a rezultatelor celor trei „mari dezbateri” denotă că

amploarea investigaţiilor provenită din diversificarea conţinutului obiectului de studiu şi

extinderea instrumentarului de cercetare, fundamentarea mai multor construcţii teoretice în

domeniu şi în plus, solicitările din partea factorilor de decizie în asigurarea ştiinţifică a cursului

46

de politică externă promovat au contribuit esenţial la dezvoltarea ştiinţei relaţiilor internaţionale

în primele decenii postbelice, problemele abordate dovedindu-se a fi de semnificaţie majoră atît

sub aspect academic, cît şi în plan aplicativ. N.Kosolapov dînd dovadă de o doză consistentă de

optimism, contrar mai multor medii de occidentale de cercetare, consideră că de la începutul

anilor ´60 această ştiinţă primeşte dreptul de a se numi „teorie a relaţiilor internaţionale”, fiindcă

orice teorie apare numai atunci cînd ştiinţa dispune de posibilităţi obiective de a-şi verifica

elaborările permanent şi sistematic în practică [37]m dar fără a deveni exemple concrete. De

fapt, afirmaţiile analistului rus sînt precedate de convingerile unor cercetători în domeniu, care

deja la începutul anilor ’70 au manifestat încredere în posibilitatea elaborării unei teorii generale

a relaţiilor internaţionale - K.Waltz prin explicarea structurală a comportamentului statelor

ancorat pe balanţa ameninţărilor potenţiale şi modelat microeconomic, iar D.Zinnes prin

dezvoltarea unui studiu ştiinţific al politicii internaţionale fondat pe colectarea sistematică de

date şi definirea unor modele şi relaţii între variabile care ar putea asigura testarea ipotezelor

despre comportamentul conflictual din politica externă al statelor. Ţinem să reiterăm că fiind un

produs academic, ştiinţa relaţiilor internaţionale s-a aflat şi continuă să se afle în serviciul

oamenilor politici şi ideologiilor oficiale. Însă potrivit estimărilor lui N.Kosolapov, în anii ´70 se

declanşează două procese relevante pentru consolidarea domeniului:

1 secularizarea de cercurile politice prin fortificarea centrelor de investigaţie şi

diversificarea actorilor internaţionali;

2 atenuarea poziţiei stricte şi absolutizante între concepţiile concurente, recunoscîndu-se

egalitatea şi operaţionalitatea fiecărei şcoli şi abordări.

El susţine că „jumătatea a doua a anilor ’70, teoria relaţiilor internaţionale se maturizează

ca ştiinţă, devenind o totalitate de direcţi8i şi şcoli specializate ce se bazează pe principii

filosofice şi mai ales teoretico-metodologice comune, dar care se deosebesc prin obiectul concret

de studiu şi prin metodele de investigaţie” [38].

Însă majoritatea absolută a cercetătorilor în domeniu n-au împărtăşit şi nu împărtăşesc

stările de spirit optimiste referitoare la probabilitatea elaborării unei teorii generale a relaţiilor

internaţionale, unii pun sub semnul întrebării însuşi caracterul ştiinţific al Relaţiilor

Internaţionale, alţii declară iluzorii şansele şi aşteptările unei metateorii din cauza lipsei

consensului asupra temelor fundamentale de cercetare şi modului de a le teoretiza. Referindu-se

la absenţa consensului intelectual, K.Holsti exprimă părerea că incorporarea actorilor şi temelor

noi de investigaţie „a aruncat disciplina întro-o stare de concluzie teoretică”, Y.Lapid

atenţionează că nu trebuie de urmărit descoperirea unei metode ştiinţifice universale şi nici

„obţinerea unui adevăr valid în mod obiectiv despre politica mondială”, iar Y.Ferguson şi

R.Mansbach se dovedesc a fi mai categorici, chemînd cercetătorii din ştiinţele sociale să

47

recunoască faptul că în „disciplina lor adevărul suprem va rămîne o veşnică necunoscută”, însuşi

Relaţiile Internaţionale fiind „stăpînite de dezordine”.

Evident este că investigaţiile în domeniu au fost extinse prin diversificare, dezbaterile

interparadigmale contribuind atît la îmbogăţirea fiecărui demers teoretic în parte, cît şi a ştiinţei

relaţiilor internaţionale în ansamblu, dar totodată trebuie de subliniat că nu s-a reuşit elaborarea

unei teorii generale, diferenţele exprimîndu-se în definirea cadrelor conceptuale şi sistemelor

abordate. Disputele n-au convins comunitatea academică în supremaţia unei teorii în raport cu

altele, acceptarea generală sau aproape generală a indispensabilităţii elaborării şi fundamentării

unui sau mai multor subiecte esenţiale nu presupune expres şi inevitabil identitatea conţinutului

rezultatelor şi metodelor de investigaţie, date fiind reexaminările frecvente ale prezumţiilor

fundamentale ale teoriei relaţiilor internaţionale şi opţiunilor în favoarea pluralismului teoretic.

Tentativele de tranşare a impasului metodologic rezultat din spulberarea aşteptărilor şi

încercărilor de a fundamenta o teorie generală a politicii internaţionale s-au materializat cu

prefigurarea a două supoziţii, prima practic neîntrunind aderenţi, probabil din cauza eşecului în

pronosticarea sfîrşitului războiului rece în maniera în care s-a produs, iar a doua devenind în

mare măsură acceptată:

1. necesitatea abandonării prezentului: K. Waltz este unul dintre primii cercetători care se

pronunţă pentru respectarea acestei condiţii, fiind secondat de apelurile lui St.Hoffmannn sau H.

Bull de a ancora investigaţiile pe filosofia politică tradiţională şi „a se întoarce în trecut”. În

acelaşi context, St.Hoffmannn conform lui se înscrie şi oportunitatea de „a se îndepărta de

perspectivele unei supraputeri”, adică de a înceta de a fi „o ştiinţă socială americană”;

2. opţiunea în favoarea pluralismului: K. Holsti susţine că pluralismul teoretic este

singurul răspuns la realităţile diverse ale lumii complexe: „orice tentativă de a introduce un

singur punct de vedere sau o metodologie specială poate conduce numai spre simplificare

exorbitantă şi micşorare a şanselor în progresul cunoaşterii” [39]. În aceeaşi ordine de idei se

pronunţă Y.Lapid şi Th.Biersteker: primul optează pentru „promovarea unui mediu intelectual

mai reflexiv, în cadrul căruia dezbaterile, criticile şi ineditul să poată circula liber” [40], iar al

doilea consideră că teoria relaţiilor internaţionale necesită un pluralism critic, capabil „să

genereze o analiză critică a discursului dominant… şi să asigure o bază pentru conceptualizări

alternative” [41].

În opinia noastră, pluralismul metodologic nu corespunde plenar exigenţilor dictate de

ştiinţele postneclasice, fiind îndreptăţit electismul şi, implicit, extinderea cîmpului de aplicare a

metodelor şi procedeelor de cercetare propriilor elaborări ştiinţifice înrudite sau chiar

îndepărtate. „marile dezbateri” practic au încetăţenit pluralismul teoretic şi metodologic, ediţia a

treia, indiferent de componenţa în care s-a realizat, demonstrînd elocvent că tentativele de a

48

defini sau identifica o paradigmă unică acceptată nu s-au încununat de succes, deoarece, conform

lui S.Guzzini, „au prevalat valorile, incompatibile ale cercetătorilor”, fiecare concentrat pe

proiecte proprii de investigaţie, dar totodată reflectînd în linii mari „distincţia anglo-americană a

ideologiilor politice - conservatism, liberalism, şi radicalism” [42]. El pune la îndoială caracterul

operaţional al paradigmei în condiţiile postneclasice ale dezvoltării ştiinţei, propunînd în schimb

matricea metateoretică, prin această construcţie metodologică urmăreşte „detronarea ortodoxiei

epistemologice ale celor trei ideologii”: matricea „aprofundează critica teoretică şi ilustrează (în

acelaşi timp-n.n.) apropieri teoretice” [43], neajunsurile ei fiind că nu toate teoriile pot fi

clasificate, deoarece este dificil de a grupa toate asumpţiile teoretice datorită diversităţii lor.

Dezbaterile metateoretice de la sfîrşitul secolului XX avînd obiective abordarea teoretică

a problemelor metodologice în epistemologie şi, implicit, identificarea mai completă a cadrului

intelectual pentru a înţelege mai bine natura politicii mondiale, reflectă, potrivit lui S.Guzzini,

tendinţa de a crea mereu noi dihotomii, ele au avut relegvanţă redusă şi n-a întrunit mulţi

protagonişti, chiar dacă iniţiatorii lor, R.Keohane şi Y.Lapid au încercat să argumenteze că

demersurile pe care le prezintă, raţionalismul şi, respectiv, postpozitivismul nu prezintă prin

esenţa lor altceva decît „un program empiric de investigaţie”, conform primului sau „confluenţă

a tendinţelor filosofice şi sociologice antipozitiviste”, deja am menţionat că R.Keohane a definit

dezbaterea dintre raţionalism şi reflectism, tratată ca prelungire a subiectului instituţiilor, dar,

subliniem, permutînd accentul de la aspectele de ontologie la cele de epistemologie, Y.Lapid a

indentificat disputa dintre pozitivism şi postpozitivism, numită de S.Guzzini „foarte personală şi

adesea caustică”, la aceste două se mai adaugă aserţiunea teoretică a lui M.Hollis şi S.Smith

despre „dinstinţia dintre explicare şi înţelegere în Relaţiile Internaţionale”, care „s-a diluat” pe

filiera pozitivism-postpozitivism în problema cu privire la originea cauzalităţii. Realizînd o

sinteză a celor „trei direcţii”, C.Wight a propus două „complexe teoretice”, primul încluzînd

explicarea, pozitivismul şi raţionalismul, iar a doua - înţelegerea, postpozitivismul şi

reflectivismul.

Urmărind să prezinte „un tip ideal de cercetare” edificat pe estimologia empiristă şi

acceptînd necesitatea de „a extinde orizontul ontologic al investigaţiei”, R.Keohane deosebeşte

„aria” raţionalistă, incluzînd neorealiştii şi neoinstituţionaliştii, care a dezvoltat un asemenea

„program de cercetare”, pe de o parte, iar pe de alta, „aria” reflectivistă, care nu contează ca

veritabil concurent, deoarece n-a elaborat un program similar, reunind promotori ai

hermeneuticii critice în sociologia istorică (F.Cardoso), ai epistemologiei realiste ştiinţifice

(D.Dessler), ai epistemologiei constructiviste (N.Onuf) şi ai poststructuralismului (J.Der Derian,

M.Shapiro), chiar dacă mai mulţi dintre ei (R.Ashley, R.Walkner) au făcut uz de suport empiric

pentru a argumenta criticile la adresa preocupărilor epistemologice ale celui care a anunţat

49

dezbaterile. În ultimă instanţă, raţionalismul se axează pe explicaţii cauzale universaliste,

anistorice şi decontextualizate, în timp ce reflectivimul accentuează importanţa „înţelegerii

intersubiective şi a contextului istoric. În plus, unii protagonişti ai discursului reflectivist,

R.Ashley sau J.Der Derian, au denunţat caracterul ştiinţific al teoriei relaţiilor internaţionale,

exprimînd adeziunea la asumpţiile lui M.wight, care consideră că asemenea ştiinţă nu este

altceva decît „o prezentare mecanică” din cauza posibilităţii de a ignora „convingerile şi

motivaţia umană” în politica internaţională.

Didotomia raţionalism-reflectivism, potrivit lui S.Smith, se află în strînsă conexiune cu

două teorii pe care le defineşte în baza distincţiei dintre explicare şi înţelegere, adică teoria

explicativă şi teoria constitutivă, prima fiind în esenţă de orientare pozitivistă şi caută „să ofere

explicaţii ale Relaţiilor Internaţionale” pe cînd cea de-a doua este pozitivistă şi se referă la „cum

realitatea (socială-n.n.) este construită”. C.Wight remarcă pe bună dreptate că este dificil de a

realiza interpretarea acestei distincţii, iar A.Wendt a încercat să argumenteze că ambele teorii

„transcend partajarea ştiinţei în real şi social”, contrar lui S.Smith, care le consideră viziuni aflate

în competiţie asupra lumii sociale, cert fiind însă, conform opiniei noastre, că diferenţa

ontologică anunţată de S.Smith se înscrie pe filiera pozitivism-postpozitivism sau, în alţi

termeni, ştiinţă-antiştiinţă.

Aunţînd „perspectivile epocii postpozitiviste”, Y.Lapid susţine că dezbaterea preconizată

este continuare a celor din trecut care au avut ca subiect „relevanţa filosofiei ştiinţei asupra

Relaţiilor Internaţionale”. Disputa a urmărit să legitimeze analiza şi extinderea cadrului de

cunoaştere a lumii sociale prin definirea factorilor, materiali sau ideali, pe care se sprijină

demersurile antrenate în polemică, criticile fiind îndreptate împotriva „ortodoxiei pozitiviste”.

Trebuie de remarcat însă, că termenul „pozitivism” se dovedeşte a fi ambiguu şi inesuficient

fundamentat pentru a fi în măsură să contracareze eficient concepţia pozitivistă ştiinţelor sociale

şi s-o reformuleze prin dezvoltarea unui edificiu nou, cu atît mai mult că prin componenţa sa

discursul pozitivist se distinge prin diversitate, întrunind poststructuralişti, postmodernişti şi

reprezentanţi ai realismului ştiinţific, care, în pofida diferenţelor inevitabile, sînt reuniţi nu numai

prin aserţiunile antipozitiviste, dar mai ales prin tentativele de a prezenta relatări ample asupra

structurilor sociale complexe şi, implicit, pentru înţelegerea Relaţiilor Internaţionale.

Referindu-se mai cu seamă la disputa raţionalism-reflectivism, dar şi la ceelelate din

cadrul ediţiei a patra, J.george este de părere că dezbaterea teoretică a fost redusă în principiu „la

distincţia dintre valoare şi fapt”, proprie cerectării empiriste, o consecinţă fiind pluralismul

teoretic predefinit. În aceeaşi ordine de idei, S.Guzzini exprimă opinia că „furia epistemologică”

a devastat disciplina relaţiilor internaţionale ’80 şi ’90, ridicînd la nivelul dezbaterilor

50

matateoretice începute prin disputa paradigmelor, dar în acelaşi timp a încetăţenit pluralismul

teoretic şi metodologic, devenit un fapt ştiinşific şi un standart al investigaţiilor în domeniu.

Reflectînd stările de spirit de a defini dispute noi prin identificarea unor probleme sau

reactualizarea subiectelor precedente,, dar şi transformările survenite în tabloul teoriilor,

concepţiilor sau direcţiilor de studiu ale Realţiilor internaţionale, dat fiind că reflectismul practic

era inexistent, iar constructivismul din contra, se află în ascensiune, acelaşi R.Keohane alături de

P.Katzenstein şi St.Krasner în 1918 mai anunţă o dezbatere, dintre raţionalism şi constructivism.

Însă această dispută, în opinia noastră, nu poate pretinde la un statut special şi le include în

cadrul ediţiei a patra, chiar dacă J.Fearson şi A.Wendt tind să argumenteze că prin importanţa ei

aceasta se dovedeşte a fi „o dezvoltare (teoretică-n.n.) remarcabilă” focusată mai degrabă pe

problema „cum a studia Relaţiile Internaţionale” [44]. În acest sens raţionalismul este o abordare

metodologică despre caracterul şi acţiunea „explicării sociale”, implicînd preferinţe pentru

anumite metode de investigaţie, ca în ultimă instanţă să se urmărească fundamentarea unei

sinteze pragmatice obiectiv-subiective, adică nu este o abordare cu suma zero, deşi se insistă nu

fără temei asupra a „două demersuri” sau, în dispută nu este „o dezbatere” din cauza că

„presupune un conflict cu suma zero”, ci o controversă ce abordează viaţa internaţională din

diverse puncte de vedere analitice, „punînd diferite întrebări şi dezvoltînd diferite răspunsuri”

[45]. Însuşi constructivismul, conform lui J.Searle, face distincţie între „faptele brute” despre

lume, care rămîn independente de acţiunea umană şi „faptele sociale”, a căror existenţă depinde

de „convenţiile social stabilite”, obiectivul urmărit fiind, în accepţia lui Ch.Kegley-jr şi

E.Wittkopf, cunoaşterea mai bună a politicilor mondiale.

Prin urmare, ediţia a treia a dezbaterilor s-a desfăşurat în albia filosofiei ştiinţei, criticile

fiind îndrepate spre deconstruirea fundamentelor epistemologice tradiţionale prin punerea sub

semnul întrebării a studiului ştiinţific al politicii mondiale şi totodată au vizat restructurarea

Relaţiilor Internaţionale prin includerea în circuitul ştiinţific a abordărilor de alternativă şi

consolidarea caracterului pluralist al metadomeniului. Însă aceste dispute fiind prin conţinutul lor

de o pronunţată factură academică şi suferind uneori de speculaţii sofistice, au fost adumbrite de

un alt set de probleme, cu mult mai vizibile şi de o vădită nuanţă practică, reflectînd statutul şi

relaţia dintre cercetările fundamentale şi investigaţiile aplicative - încheierea războiului rece a

alimentat serioase controverse şi luări de poziţii cu privire al utilitatea teoriei relaţiilor

internaţionale, dat fiind că n-a fodt prezis timpul şi modul în care acest conflict a luat sfîrşit.

R.Keohane susţine în această ordine de idei că „lipsa unor teorii de bază cărora s-ar putea

înţelege efectele sfîrşitul războiului rece este cu siguranţă un motiv de umilinţă” [46], iar

întrebarea lui V.Kilaghin nu este deloc lipsită de sens: „Cum s-a întîmlat că societatea mondială

51

a politologilor şi specialiştilor în studiul Relaţiilor Internaţionale n-a putut prezice dezvoltarea

evenimentelor de la răscrucea anilor ’80 şi ’90?

În asemenea condiţii frustrante, care, dealtfel, vor fi reliefate mai detaliat în capitolul

următor, nu este întîmplător că mai mulţi cercetători în materie vin cu propuneri de a remodela

teoria relaţiilor internaţionale în scopul amplificării gradului de de eficienţă şi, implicit, de

predictibilitate. Astfel, R.Walker susţine că aceasta trebuie abordată ca o „practică constitutivă

ale cărei efecte pot fi urmărite în cele mai mici intenţii ale vieţii cotidiene”, Y.Ferguson şi

R.Mansbach solicită de a lua în calcul „intenţionalitatea umană”, dat fiind că J.Golstein şi

R.Keohane din contra, subliniază că în analiza Relaţiilor Internaţionale se impune de a ţine cont

de de idei, însă ceva mai tîrziu ultimul optează şi în favoarea „cîutării unor interferenţe simultan

cauzale şi descriptive care reclamă combinarea teoriei cu empiricul” [47].

Considerăm că aceste supoziţii urmăresc să consolideze aserţiunea că crectătorii in

domeniul Relaţiilor Internaţionale exprimă o mare diversitate de opinii preconcepute despre

natura şi caracterul politicii mondiale, mai ales în condiţiile pluralismului teoretic intens

promovat. Referindu-se la celaţi subiect, abordîndu-l şi plasîndu-l sub incidenţa primordialităţii

studiului rolului actorilor în raport cu structura sistemului internaţional, adică atribuind prioritate

subiectivului contra obiectivului, A.Wendt consideră oporun de a ţine cont de „percepţiile

actorilor assupra înţelesului”, în caz contrar, susţine el, trăsăturile structurale enuaanţate de

K.Waltz explică puţin (aceasta caordă întîietate structurii), în timp ce potrivit lui K.Goldmann,

care din contra, face opţiune pentru obiectivism, „a susţine că trebuie de luat în calcul scopurile

de substanţă ale actorilor şi propriile lor interpretări ale realităţii nu este acelaţi lucru cu a nega

existenţa unei realităţi externe independent de percepţiile lor” [48]. Pronunţîndu-se în favoarea

predicţiei, cunoaşterii îndreptate spre viitor, K.Goldmann susţine că transferarea accentului de pe

structură pe idei poate reflecta în fapt dorinţa de a înlocui „explicarea” cu „înţelegerea” în studiul

Relaţiilor Internaţionale, în timp ce R.Keohane recomandă combinarea lor, subliniind că

obiectivul esenţial urmărit în crcetarea lor este „înţelegerea”, care „nu înseamnă predicţie”. Însă

conform lui M.Hollis şi S.Smith, recomandarea lui R. Keohane nu este atît de uşor de realizat

după cum s-ar părea la prima vedere, această supoziţie fiint împărtăşită şi de alţi cercetători, cum

ar fi K.Goldmann, în a cărui opinie, există mai multe dificultăţi în combinarea „internului” şi

„externului” în procesul de analiză a politicii externe, R.Walker, care consideră că opoziţia

binară intern - extern a anulat posibilitatea de a defini „o politică mondială ce ar cuprinde

multiplicitatea”, iar Y.Ferguson şi R.Mansbach remarcă oportunitatea „de a construi teorii care

ar transcende cu uşurinţă niveluri şi frontiere „interstatale” precum şi ar încorpora multiplicitatea

actorilor constituanţi ai sferei politice internaţionale”.

52

Incontestabil este în ordinea de idei reliefată că încheierea războiului rece a generat un

proces mai îndelungat de transformări profunde ale relaţiilor internaţionale şi implicit, ale ştiinţei

care le studiază, aceasta din urmă fiind privată în aspect cognitiv de posibilitatea cercetării unei

dintre problemele centrale din perioada precedentă - conflictul global dintre supraputeri. Teoria

relaţiilor internaţionale s-a pomenit în faţa dilemei de principiu: fie a cerceta aspecte relativ

înguste, fie a aborda probleme de ansamblu ale dezvoltării globale, dar, subliniem în condiţiile

pluralismului teoretic şi metodologic. Considerăm că în ultimul deceniu al secolului XX - prima

decadă a secolului XXI se află în plină desfăşurare două transformări cardinale în cadrul teoriei

relaţiilor internaţionale:

1. nu s-a reuşit fundamentarea unei metateorii care ar include elaborările particulare într-o

totalitate din cauza că studiile complexe pretendente la statutul de teorie generală se axează pe

abordarea unui sau cîtorva subiecte, prezentate ca fiind relevante şi determinante. Astfel, mai

mulţi cercetori estimează geoeconomia ca pe o direcţie de perspectivă în modernizarea

geopoliticii contemporane, dat fiind că a sesizat vectorul transformărilor geostrategice mondiale

şi creşterea ponderii în relaţiile internaţionale a factorului economic contra celui militar:

E.Littwak este de părere că puterea militară pierde din semnificaţie într-o eră geoeconomică

nouă, F.Bergson anunţă primordialitatea problemelor economice asupra celor de securitate în

cadrul sistemului global aflat în schimbare, iar L.Thurow este mai explicit, subliniind nu fără

temei că „adevărata concurenţă dintre ţări va evolua în jurul aspectelor ce vizează care dintre ele

poate fabrica produsele cele mai bune, ridica nivelul de trai şi dezvolta cea mai bine educată şi

instruită forţă de muncă”.

De fapt, ideile geoeconomice reflectă tendinţele globalizatoare în extindere şi

aprofundare, R.Rosecrance fiind unul dintre primii cercetători care le-a remarcat: „naţiunile

devin atît de interdependente economic, încît scade năzuinţa de a se lupta între ele. Nu puterea

militară, ci comerţul reprezintă calea spre putere în lume”, Însă nu toţi analiştii împărtăşesc ideile

lui L.Thurow despre înlocuirea confruntării militare cu competiţia economică, cum ar fi A. şi

H.Toffer, în a căror opinie, „războiul economic nu este un substituit al conflictului militar, ci de

cele mai multe ori un simplu preludiu, dacă nu chiar o provocare la războiul propriu-zis” [49] sau

S.Huntigton, care a fundamentat teoria globală a „ciocnirii civilizaţiilor”;

2. tre abordări clasice ale Relaţiilor Internaţionale, creştin-normativistă, pozitivistă şi

sistemică (ultima fiind numită de unii cercetători marxistă) şi-au epuizat potenţialul metodologic

şi cedează contra comunicării mutuale şi tendinţelor către vompatibilitate,

intercomplementarietate concepută şi unificare în cadrul unui „complex universal cultural-

reflexiv integru, dar nelipsit de conflicte interne”, care în ultimă instanţă trebuie să includă şi să

explice experienţele tuturor culturilor şi civilizaţiilor, această ordine consolidînd poziţiile

53

adepţilor demersului istoric, în sensul regîndirii precesului istoric universal prin explorarea

ştiinţiiâfică a ideilor dezvoltării social-istorice. În acelaţi timp este important de subliniat că se

află în proces de aprofundare şi diversificare două abordări ale lumii ca unitate integră,

civilizaţionistă şi globalistă, aflate în polemică, în opinia E.Stepanova, încă din anii ’60 ai

secolului XX, dar pe care o considerăm mai mult indirectă, cu atît mai mult că nici autorul nu

insistă cu argumente justificatoare. Elaborările civilizaţioniste se caracterizează prin uniformitate

relativă, estimîndu-se că lumea integră este alcătuită dintr-o totalitate de unităţi (civilizaţii)

social-culturale diferitecare se află în interacţiune, pe cînd tratările globaliste sînt mai variate,

extinzîndu-se de la catalogarea ei ca pe un set de interese, valori şi necesităţi universale pînă la o

comunitate comunicativă sau „un sat global”. De fapt, polemica s-a redus la învinuiri reciproce -

civilizaţioniştii critică globaliştii pentru subaprecierea semnificaţiei deosebirilor civilizaţionale,

iar aceştia din urmă îi culpabilizează pe oponenţii lor de localism şi particularism.

Încheierea războiului rece a fost benefică din punctul de vedere epistemologic pentru

ambele abordări, impulsionînd evoluţia şi diversificarea lor. În acelaşi timp se observă o uşoară

apropiere a poziţiilor unor protagonişti din cadrul ambelor abordări, în sensul că se urmăreşte

definirea unor principii de interacţiune în context mondial, de fapt, apropierea dintre părţi fiind

determinată de diversificarea lor prin căutarea de noi fundamente conceptuale care ar asigura

integritatea lumii contemporane. Astfel, în cadrul „cercetărilor civilizaţioniste” coexistă atît

interpretarea culturologică tradiţională a civilizaţiei (S. Huntington), cît şi altele noi – socială

(D.Wilkinson) sau comunicativă (V. Kavolis). Fiind, conform lui S. Huntington, nivelul suprem

de autoidentificare culturală a oamenilor, civilizaţiile se află în interdependenţă conflictuală, iar

„ciocnirea” dintre ele devine factorul dominant a politicii mondiale. D.Wilkinson din contra,

identifică civilizaţia cu sistemul social, care se dezvoltă în limite comune spaţial-temporale şi se

concentrează în jurul centrelor urbane datorită funcţionării relaţiilor social-politice dintre acestea.

V.Kavolis este mai tranşant, venind cu propunerea de a elimina orice fundamente socioculturale

concrete şi de a asocia civilizaţia cu capacitatea ei de comunicare şi înţelegere mutuală cu alte

entităţi prin însuşirea anumitor „universalii mondiale de caracter general”, chiar dacă susţine că

fiecare dintre ele elaborează evaluările proprii ale universaliilor globale în baza valorilor şi

experienţei lor istorice. El urmăreşte să fundamenteze o bază comună de interacţiune a

civilizaţiilor în context global, cu atît mai mult că la etapa actuală din cauza migraţiei

permanente şi influenţei cosmopolitismului nu mai regăsim civilizaţii „pure”, fapt care face

problematică conservarea identităţii lor socioculturale.

La rîndul ei, abordarea globalistă se definitivează prin conexiunea cercetării problemelor

mondiale şi modelării globale cu idei caracteristice disciplinelor de sorginte ecologică,

umanistică şi antropologică, nemaivorbind de economia politică. Urmărindu-se realizarea

54

principiului unităţii prin diversitate, considerăm că această abordare include, în fond, patru

direcţii de cercetare: teoria neomarxistă a sistemului mondial (I.Wallerstein, A.Frank, B.Gills),

de-altfel apropriată conceptual de ideile lui V.Kavolis, a presupune că evoluţia istorică a omenirii

este în regim expres de caracter universal şi sistematic, lumea integră fiind unitatea de bază a

analizei economice, istorice şi sociologice; culturologia globală (M.Featherstone) şi sociologia

relaţiilor internaţionale (R.Robertson), aceasta din urmă susţinînd că globalizarea este progresul

devenirii lumii în formă de spaţiu unic, iar caracterul global fiind rezultatul şi structura acestui

proces, reprezintă condiţia generală a existenţei omenirii, deoarece situaţia de incertitudine creată

de încheierea războiului rece a provocat acutizarea problemelor polietnicităţii şi

multiculturalităţii, dar şi a alimentat interesul faţă de ideea edificării „societăţii civile mondiale”;

economia politică mondială: încă în timpul războiului rece Th.Levitt consideră că „lumea se

mişcă spre uniformitate”, iar K.Ohmae descrie o lume policentristă în formă de triadă - Statele

Unite ale Americii, Japonia şi Europa Occidentală, ca mai apoi să anunţe apusul statului naţional,

încadrat în „hotare politice artificiale” şi răsăritul „statelor regionale”, care nu reprezintă prin

esenţa lor altceva decît zone economice fireşti în „lumea fără hotare”; concepţia durabilităţii

ecologice, include două seturi de idei, care se află în interdependenţă şi se completează reciproc:

realitatea ecologică actuală (A.Lipietz) şi al doilea, cauzele şi esenţa acestei particularităţi

(I.Sachs, S.Latush). Sub aspectul relaţiilor internaţionale „realitatea ecologică” este numită

„criză ecologică globală”, pe cînd definirea cauzelor ei se înscrie în cadrul neomarxismului

tradiţionalist al lui I.Wallerstein se rezumă la „pomparea resurselor de la Sud la Nord”sau

„expansiunea economică nejustificată a lumii vesternizate”.

Prin urmare, teoria relaţiilor internaţionale a evoluat de la primele tentative de a elabora

o teorie generală cu predilecţie a relaţiilor interstatale pînă la conceperea ei nu în calitate de

metateorie integratoare, ci ca totalitate de abordări, concepţii şi metode de cercetare teoretică a

Relaţiilor Internaţionale atît în manifestările lor concrete, cît şi în unitatea lor, pluralismul

teoretic şi metodologic devenind o normă acceptată a investigaţiilor în materie. V. Beniuc nu

fără temei acreditează ideea că la etapa actuală „comunitatea ştiinţifică în domeniu…recunoaşte

lipsa unei teorii universale” [50], dar şi N.Kosolapov, care conclude că „rămîn în continuare

întrebări fără răspunsuri vizavi de ceeea ce este explicarea şi teoria atît în domeiul Relaţiilor

Internaţionale, cît şi în cadrul ştiinţelor sociale în general” [51]. Incontestabil este că Rrelaţiile

internaţionale se află mereu în transformare, asupra acestui proces dinamic influenţînd atît

paradigmele vechi, cît şi contrucţiile teoretico-metodologice noi, iar încheierea războiului rece n-

a făcut decît să impulsioneze aceste transformări. Însă nu este mai puţin adevărat, consideră

V.Kulaghin, că „sfîrşitul războiului rece este mai degrabă rezultatul decît cauza acestui proces”

[52].

55

În concluzie subliniem că ştiinţa Relaţiilor Internaţionale abordată disciplinar şi teoria lor

reprezintă prin conţinutul şi esenţă un fenomen multiaspectuală şi o ramură complexă a

cunoaşterii, care a provocat şi continuă să suscite numeroase discuţii, alimentînd luări de poziţii

atît convergente, cît şi diametral opuse din cauza că, natura, esenţa şi cadrul lor sînt mai puţin

distincte şi mai greu se supun investigaţiilor ştiinţifice comparativ cu părţile componente ce

alcătuies obiectele de studiu ale altor ştiinţe sociale. Fiind o ştiinţă de caracter interdisciplinar şi

multidisciplinar sau un metadomeniu, Relaţiile Internaţionale prin caracterul lor iniţial s-au

dovedit a fi o ştiinţă neclasică, iar actualmente una postneclasică, dat fiind că se bazează în

acelaşi timp pe mai multe demersuri academice de cercetare ştiinţifică pentru a-şi fundamenta

investigaţiile şi promova discursul. Relaţiile Internaţionale au devenit un domeniu important de

investigaţie în jurul căruia s-a format o comunitate în creştere de cercetători ştiinţifici, care, la

rîndul lor, dezvoltă această ştiinţă prin elaborări teoretice şi propune soluţii atît academice, cît şi

aplicative. Transformările în curs de desfăşurare din perioada postrăzboi rece le imprimă o nouă

dimensiune şi trasează noi sarcini în faţa studiilor în materie, un loc important revenind în acest

sens cercetări ştiinţifice a configuraţiei ordinii mondiale şi structurii sistemului internaţional

abordate în planul evoluţiei istorice, dar mai ales sub aspectul proceselor actuale.

Referinţe bibliografice:

1. Sanders David. Relaţiile internaţionale: neorealism şi neoliberalism. În: Manualul de

ştiinţă politică / ed. Goodin Robert. Klingemann Hans-Dieter. Iaşi: Polirom, 2005. p.381.

2. Hoffmann Stanley. Op.cit. p.29.

3. Griffiths Martin. Op.cit. p.343.

4. Morgenthau Hans. Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru pace. Iaşi:

Polirom, 2007. p.44.

5. Ibidem. p.55.

6. Guzzini Stefano. Realism şi realaţii internaţionale. Iaşi: Institutul European, 2000. p.78.

7. Guzzini Stefano. Op.cit. p.31.

8. Kegley-jr. Charles. Wittkopf Eugene. World politics. Trend and Transformation. New-

York: St. Martin’s Press, 2001. p.31.

9. Dougherty J. Platzgraff r. op.cit. p.16-17.

10. Ibidem. p.18-19.

11. Ibidem. p.19-20.

12. Waltz Kenneth. Teoria politicii internaţionale. Iaşi: Polirom, 2006. p.35.

13. Hoffmann Stanley. Op.cit. p.12.

14. Griffiths Martin. Op.cit. p.276-277.

56

15. Косолапов Николай. Теоретические исследоиания международных отношений. În:

Мировая Экономика и Междунродные Отношения. 1998, nr.1. p.90.

16. Буриан Александр. Теория международных отношений. Курс лекций. Chişinău:

CEP USM. 2003. p.17.

17. Ebata Michi. Neufeld Beverly. Politics in International Relations. În: Confronting the

Political in International Relations. New-York: St. Martin’s Press, 2000. p.2.

18. Tigancov

19. Senarclens de Pierre. Op.cit. p14.

20. Ibidem. p.10.

21. Goldmann Kjell. Relaţiile Internaţionale: o perspectivă de ansamblu. În: Manual de

ştiinţă politică / ed. Goodin Robert. Klingemann Hans-Dieter. Iaşi: Polirom, 2005. p.335.

22. Hoffmann Stanley. Op.cit. p.19.

23. Brown Chris. Understanding International Relations. New-York: Palgrave, 2001. p.23.

24. Wight Martin. Politica de putere. Chişinău: ARC, 1998. p.27.

25. Bull Hedley. Op.cit. p.22.

26. Keene Eduard. The Development of the Concept of International Society: An Essay on

Political Argument in International Relations. New-York: St. Martin’s Press, 2000. p.23.

27. Goldmann Kjell. Op.cit. p.354.

28. Lapid Y. The third debate: on the prospects of international theory in a post-positivist era.

În: International Studies Quarterly. 1989, nr.33(3). p.326.

29. Wight Martin. Op.cit. p.10.

30. Alker H. Biersteker T. The Dialectics of World Order: Notes for a future Archeologist of

International Savoir Faire. În: International Studies Quarterly. 1984, nr.28(2). p.138-139.

31. Senarclens de Pierre. Op.cit. p11.

32. Nicholson Michael. International Relations. A Concise Introduction. New-York:

Palgrave, 2002. p.107.

33. Кулагин Владимир. Современные теории международных отношений În:

Междунродая жизнь.1998, nr.1. p.86.

34. Keglez-jr. Charles. Wittkopf Eugene. Op.cit. p.41.

35. Ibidem. p.35.

36. Степанова Е. Современные концепции изучения международных отношений. În:

Введение в теорию международных отношений / отв. ред. Маныкин А. Москва:

МГУ, 2001. р.98-99.

37. Косолапов Николай. Теоретические исследоиания международных отношений. În:

Мировая Экономика и Междунродные Отношения. 1998, nr.2. p.67.

57

38. Ibidem.

39. Holsti K. Mirror, mirror on the wall, whisch are the faires theories af all? În: International

Studies Quarterly. 1998, nr.33(3). p.257.

40. Lapid Y. The third debate: on the prospects of international theory in a post-positivist era.

Ibidem. p.250.

41. Biersteker T. Critical reflections on post-pozitivism in international relations. Ibidem.

p.264.

42. Guzzini Stefano. Op.cit. p.229-230.

43. Ibidem. p.369.

44. Fearon James. Wendt Alexander. Rationalism v. Constructivism: A Skeptical View. În:

Handbook of International Relations. Op.cit. p.52.

45. Ibidem. p.68.

46. Keohane Robert. Relaţiile internaţionale: vechi şi nou. În: Manual de ştiinţă politică.

Op.cit. p.404.

47. Ibidem.

48. Goldmann Kjell. Op.cit. p.48.

49. toffler Alvin şi Heidi. Război şi anti-război. Supravieţuirea în zorii secolului XXI.

Filipeştii de Tîrg: Antet, 1995. p.19.

50. Beniuc Valentin. Obiectul relaţiilor internaţionale: bordare prin prisma noilor provocări.

În: Institutul de Stat de Relaţii Internaţionale din Moldova. Anuar ştiinţific. Chişinău:

CEP USM, 2006. p.4.

51. Косолапов Николай. Теоретические исследоиания международных отношений.

Op.cit. p.79.

52. Кулагин Владимир. Op.cit. p.91.

58

53. III. FORMAREA ORDINII MONDIALE POSTRĂZBOI RECE

III.1. ELABORAREA CONCEPTELOR DE ORDINE MONDIALĂ ŞI SISTEM

INTERNAŢIONAL

Anarhia mediului internaţional, care, dealtfel, nici o dată n-a fost absolută, nu este un

impediment în catalogarea relaţiilor internaţionale ca fiind nu numai de conflict, ci şi de

cooperare, ele nu reprezintă în sine o „stare naturală” sau o „stare de război”, ci conţin un anumit

minimum de unitate şi organizare, fapt care indică asupra existenţei unui nivel mai ridicat sau

mai redus de ordine pe arena mondială. Referindu-se la ordinea din viaţa socială, H.Bull o

numeşte „un model ce conduce la un rezultat deosebit, un aranjament… care promovează

anumite scopuri sau valori” [1], în timp ce St.Hoffmannn, propune o altă definiţie a ordinii

sociale, aceasta constă din normele, principiile şi procesele care asigură satisfacerea necesităţilor

fundamentale ale grupurilor sociale” [2].

În acest context de idei este de subliniat că s-au conturat două abordări ale conceptului de

ordine în general şi de ordine mondială în particular, chiar dacă diferenţele sînt puţin sesizabile:

H.Bull tratează ordinea în politica mondială ca pe o stare de lucruri, fiind preocupat de

confirmarea caracteristicilor tradiţiei grotiene în cercetarea relaţiilor internaţionale şi

consolidarea elementelor de „societate internaţională” în cadrul fiecarui sistem internaţional, pe

cînd în accepţia lui St.Hoffmannn, ordinea mondială este mai degrabă o valoare şi un obiectiv,

dar cu puţine şanse de realizare din cauza trăsăturilor definitorii ale mediului internaţional. Nu

împărtăşim concepţiile lui H.Bull cu privire la societatea internaţională edificată pe „interese şi

valori comune provenite dintr-o cultură sau civilizaţie comună” deoarece considerăm fondată

ideea lui J.-J.Rousseau despre imposibilitatea existenţei unei „societăţi generale” a omenirii:

exemplele istorice propuse în calitate de argumente se dovedesc a fi mai degrabă tendinţe de

instaurare imperiilor asupra unor spaţii ce cuprind elemente omogene ale unor civilizaţii, pe cînd

lumea contemporană, în pofida aprofundării dimensiunii cultural-sociale a globalizării, se mai

caracterizează, potrivit lui A.Torkunov, prin pluralism cultural, nemaivorbind de pronosticurile

lui S.Huntington cu privire la „ciocnirea civilizaţiilor”. Societatea internaţională, conform lui

H.Bull, prezintă prin esenţa sa o tentativă a statelor de a reglementa conflictele şi coopera fără un

guvern care să le conducă şi nu este lipsită de temei ideea lui G.Guzzini care aseamănă sistemul

internaţional descris de analistul englez cu o societate singulară în felul său, „comparabilă mai

degrabă cu unele societăţi primitive explorate de antropologi” [3].

Altă poziţie este exprimată de M.Wight şi M.Walzer, care consideră că societatea

internaţională este compusă din state suverane, dar cu diferenţa că primul o numeşte „totalitate

eterogenă… fondată pe dreptul internaţional” [4], iar „paradigma legalistă” a celuilalt stabileşte

că aceasta beneficiază de un set de legi care plasează mai presus de orice drepturile de integritate

59

teritorială şi suveranitate politică [5]. V.Puşcaş nu este atît de explicit, dar mai aproape de

realitate, fiind de părere că societatea internaţională se rezumă la o „structură a actorilor

internaţionali rezultată din relaţii şi interese comune” [6], în timp ce T.Nardin atenţionează pe

bună dreptate că „societatea statelor şi dreptul internaţional” nu trebuie să fie percepute ca o

asociere orientată spre un scop: societatea internaţională prin esenţa sa reprezintă „o asociere

practică îndreptată spre realizarea valorilor de demnitate, pace, securitate şi coexistenţă, care pot

fi atinse numai prin participarea în cadrul unui organism comun în măsură să stabilească practici

autorizate” [7].În acelaşi timp exprimînd rezerve mari faţă de potenţialul edificator al dreptului

internaţional, T.Nardin propune concepţia „intereselor comune ale statelor”, valorile sus-

menţionate trebuie să se afle la baza societăţii internaţionale. Considerăm însă, că aceste valori

general umane cu statut unificator încă nu sînt plenar acceptate, respectate şi promovate,

rămînînd un ideal, ca dealtfel şi ideea lui St.Hoffmannn despre comunitatea fondată pe cooperare

necondiţionată: societatea internaţională este în această ordine de idei o valoare practic

inaccesibilă şi cu şanse aproape zero de a deveni realitate. Cu titlul de precizare teoretico-

metodologică subliniem că vom aborda conceptul de ordine în politica mondială în sensul de

stare de lucruri, incluzînd şi reflectînd diferite tipuri şi niveluri de relaţii dintre actorii

internaţionali şi transnaţionali în totalitatea lor.

Este important de remarcat deasemenea că în special definiţiile fundamentate de H.Bull,

dar şi într-o măsură mai mică cele propuse de St.Hoffmannn, care, dealfel înalt a apreciat

relevanţa ştiinţifică a rezultatelor obţinute de cercetătorul englez, sînt considerate de referinţă,

deşi nici unul dintre ei, dar nici alţi specialişti în domeniu n-au reuşit sau nu şi-au propus să

realizeze o analiză explicită şi atotcuprinzătoare a conexiunii dintre „ordinea în viaţa socială” şi

„ordinea în politica internaţională/mondială” abordate atît sub aspect general, cît şi în plan

concret-istoric, elaborările chiar şi în perioada postrăzboi rece avînd la bază aceste idei şi prin

esenţa lor nu se dovedesc a fi decît dezvoltări, diversificări etc. Astfel, D.Biro şi S.Secrieru

încercînd să identifice prin abordarea sinergetică mecanisme de asigurare a ordinii sociale în

general, susţin că aceasta „înseamnă organizarea şi…interacţiunea unor elemente conform unui

model” [8], P.Ţîgankov consideră că „ordinea socială presupune reglementarea vieţii sociumului

în baza anumitor norme şi valori comune” [9], în timp ce P. de Senarclens referindu-se numai la

ordinea internaţională, acordă întîietate culturii diplomatice şi juridice comune din cauza că

„pentru a-şi realiza ambiţiile, statele nu recurg întotdeauna la agresiune, ci acceptă negocierile şi

se supun procedurilor de reglementare a litigiilor, caută mijloace reciproc acceptabile de

valorificare a obiectivelor comune şi îşi asumă obligaţiuni ce decurg din cutumă, tratate şi

recomandări ale forurilor internaţionale” [10]. Considerăm că relaţia dintre ordinea în viaţa

socială şi ordinea în politica mondială, în ultimul caz luîndu-se în calcul limitele spaţial-

60

temporale, este exprimată prin obiectivele comune atît ale oamenilor organizaţi în societate, cît şi

ale statelor cître supravieţuire şi securitate, bunăstare şi dezvoltare, prin activitatea societăţii

transnaţionale, tratată în sensul formulat de St.Hoffmannn şi V.Inozemţev ca fiind „raporturile

care se formează peste hotarele statelor între indivizi şi grupuri” precum şi altor actori nestatali,

prin procesele de globalizare şi integrare, interdependenţă dintre politica internă şi politica

externă etc.

Se cuvine de subliniat deasemenea că noţiunea „ordinea în politica mondială” îşi găseşte

expresie prin două sintagme: H.Bull, urmat de St.Hoffmannn, fac distincţie între „ordinea

internaţională”, asociată cu ordinea interstatală şi „ordinea mondială”, aceasta care este de

conţinut mai larg, o include pe prima şi se referă, în accepţia analistului englez, la „omenire ca

întreg”. Alţi cercetători sînt mai puţin preocupaţi de rigorile academice şi utilizează aleator

termenii fie „ordinea internaţională” (P. de Senarclens ş.a.), fie „ordine mondială” (T.Knutsen,

J.Ruggie ş.a.), însă în ambele cazuri subînţelegîndu-se „ordinea interstatală”. Astfel, D.Biro şi

S.Secrieru susţin că ordinea mondială presupune „existenţa unui tipar relativ stabil de organizare

al relaţiilor interstatale pe arena mondială”, stabilitatea sistemului fiind edificată pe reguli de

comportament internaţional elaborate şi impuse de către cei mai importanţi actori. Evident este

că în sens strict sintagma „ordine internaţională” pare să nu mai corespundă realităţilor complexe

ale relaţiilor internaţionale postrăzboi rece, din cauza că sînt prezenţi, nu în calitate de simpli

figuranţi, alţi actori decît statele, fiind tot mai evidente unele trăsături ale medievalismului sau în

alţi termeni, ale sistemului prewestfalic. În acest context, mai aproape de realităţile internaţionale

par a fi ideile lui D.Biro şi S.Secrieru, care consideră că „ordinea mondială presupune existenţa

unor modele de interacţiune politică, militară, economică şi socială dintre state şi /sau actori

nonstatali la nivel global”. Cît despre „ordinea mondială” în varianta expusă H.Bull, care o

prezintă ca pe o construcţie de tipul unei federaţii mondiale, acest model nu formează

actualmente agenda zilei, deoarece chiar şi autorul lui recunoaşte că societatea internaţională se

află în declin, deşi, incontestabil, la nivel global sînt acceptate, în pofida slăbiciunii şi

vulnerabilităţii lor, unele valori/norme comune, sînt recunoscute anumite aspiraţii/necesităţi

proprii întregii omeniri. St.Hoffmannn susţine pe bună dreptate că ordinea mondială presupune

anumite aranjamente benevole şi eficiente de cooperare dintre state „pentru a asigura satisfacerea

minimă a necesităţilor oamenilor”, însă din cauza caracterului anarhic al mediului interstatal, un

asemenea tip special de ordine internaţională se dovedeşte a fi dificil de realizat.

Înţelegem prin „ordinea mondială” totalitatea modelelor de interacţiune şi

interdependenţă economică şi socială, politică şi militară, cultural-civilizaţională şi

informaţională dintre actorii relaţiilor internaţionale şi transnaţionale în cadrul sistemului

internaţional global. Prin noţiunea „politica mondială” avem în vedere nu interacţiunea statelor

61

pe arena internaţională (A.Bovin) sau procesele de sporire a rolului actorilor netradiţionali în

formarea mediului internaţional, dar fără ca statul să-şi piardă poziţia de subiect principal al

comunicărilor internaţionale (P.Ţîgankov), ci activitatea tuturor actorilor relaţiilor

internaţionale şi transnaţionale pe arena mondială. L.Jensen şi L.Miller consideră pe bună

dreptate că politica mondială se focusează spre situaţia globală contemporană, dat fiind că nu

numai statele-naţiune, dar şi alţi actori sînt capabili să influenţeze asupra comunicării pe arena

mondială, pe cînd politica internaţională se referă la realităţile interstatale [11].

În acest context se impun cîteva precizări:

1. sintagma „actori ai relaţiilor internaţionale şi transnaţionale” este utilizată în special

pentru a respecta unele rigori academice şi a evidenţia diferenţa dintre cele două tipuri de relaţii

internaţionale definite de J.Rosenau sau cele două realităţi ale mediului internaţional descrise de

St.Hoffmannn;

2. ordinea mondială postrăzboi rece se formează într-un mediu descentralizat, deoarece

lărgirea numărului de participanţi ai procesului colectiv de adoptare a deciziilor la nivel

internaţional subminează structura ierarhică tradiţională de gestiune, chiar dacă, statele şi

organizaţiile internaţionale guvernamentale păstrează statutul de cei mai importanţi actori, fiind

urmate de corporaţiile transnaţionale şi organizaţiile internaţionale nonguvernamentale.

Se cuvine de subliniat că St.Hoffmannn este unul dintre puţinii cercetători care a elaborat

o metodologie complexă de investigaţie a ordinii interstatale, abordată tipologic sub aspect

istoric în baza mai multor criterii de departajare, el deosebind următoarele tipuri de structuri,

modele şi dimensiuni ale ordinii mondiale:

1.natura mediului internaţional, a determinat trei tipuri de structuri (prin structură se

subînţelege totalitatea impunerilor şi limitărilor care decurg din sistem pentru elementele lui)

provenite din volumul de anarhie:

a. imperiul unui popor impus altor popoare, se caracterizează printr-un grad redus de

anarhie şi foarte puţine valori comune din cauza că structura rezultată este verticală, deoarece se

urmăreşte reproducerea relaţiilor administrative ierarhice care „au existat în cadrul entităţii

imperiale iniţiale”;

b. formaţiunile statale de nuanţă feudală, înglobează o totalitate de relaţii ierarhice şi

asimetrice dintre puteri publice şi private nedelimitate strict teritorial şi se deosebesc printr-un

volum mai ridicat de anarhie, dar care „este atenuată de absenţa conceptului de proprietate

absolută şi suveranitate exclusivă precum şi de importanţa obiceiurilor şi normelor religioase

comune”;

62

c. statele suverane, revendică, în termenii lui M.Weber, monopolul violenţei în interior şi

„dreptul exclusiv de a lua decizii în numele supuşilor săi” în exterior, formîndu-se un mediu

bazat pe diferenţiere teritorială strictă şi caracterizat printr-un grad sporit de anarhie.

2. starea ordinii (în sensul de gradul de turbulenţă), se exprimă prin două modele, acestea

fiind numai identificate de St.Hoffmann, dar fără a fi dezvoltate, precizările aparţinîndu-ne:

a. „păcii precare”, se formează în rezultatul, conform lui J.Johnson, apariţiei statului

teritorial modern al suveranităţii absolute şi secularizării legii naturale, creîndu-se un mediu în

care „există forţe capabile să asigure un minimum de ordine” prin, potrivit lui J.Locke,

respectarea normelor dreptului internaţional sau, în opinia lui A.Smith, promovarea economiei

liberale şi limitarea posibilităţilor statului, fie în cazul lui D.Hume, prin echilibrarea puterilor;

b. „stării de război” (St.Hoffmannn este obstinat, cel puţin în perioada iniţială a activităţii

sale, de analiza relaţiilor internaţionale în termenii „stării de război”), se rezumă la definirea

relaţiilor internaţionale ca fiind „război sau pregătirea către război”, acesta fiind, potrivit lui J.-

J.Rousseau, inerent structurii ordinii interstatale datorită „coruperii naturii umane inocente de

către societate, din cauza firii umane, potrivit lui Th.Hobbes, imposibilităţii omului aflat în stare

de natură de a acţiona conform conştiinţei sale morale, în opinia lui I.Kant, divizării lumii în

state, în accepţia lui G.Hegel ş.a.

3. asigurarea ordinii internaţionale, vizează caracterul relaţiilor interstatale şi ariile

acoperite de ele, găsindu-şi exprimare în trei dimensiuni ale sistemului internaţional:

a. pe orizontală, cuprinde relaţiile dintre principalii actori, aceştia dispun de un potenţial

suficient de mare pentru a determina configuraţia sistemului internaţional (abordat în termenii

polarităţii). Ţinem să subliniem că în sistemul multipolar au funcţionat mecanismul echilibrului

de forţe, înţeles de mulţi analişti, inclusiv St.Hoffmannn, în sensul definit de E. de Vattel, adică o

stare de lucruri în care nici o putere nu se află în situaţia de a predomina absolut asupra celorlalţi

actori. Altfel zis, marile puteri se coalizează cu regularitate în alianţe provizorii pentru a limita

pretenţiile unilaterale, fapt care presupune, conform lui H.Kissinger, că n-ar trebui să existe

discrepanţe foarte mari între potenţialele actorilor majori. Buna funcţionare a echilibrului se

asigură prin alianţe de durată scurtă şi medie, utilizîndu-se deasemenea ameninţarea cu război

sau războiul cu obiective limitate prin recurgerea colectivă la forţă, compensarea teritorială sau

internaţionalizarea teritoriului revendicat. Dacă K.Waltz exprimă opinia că noţiunea de

echilibrator este mai mult o generalizare istorică… dedusă din poziţia şi comportamentul Marii

Britanii în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea” [12], H.Kissinger deasemenea face referinţă la

strategia britanică din perioada vizată, dar susţine că este produs al principiilor raţionaliste

iluministe şi nu prezintă prin esenţa sa o formă firească a relaţiilor internaţionale, întîlnindu-se în

istorie foarte rar: imperiul a fost forma de guvernămînt predominantă la majoritatea covîrşitoare

63

a omenirii, el însuşi urmărind să fie sistem internaţional şi n-a avut nevoie de echilibru de forţe.

În Europa echilibrul a apărut în urma falimentului visului medieval al imperiului universal, iar

sistemul „numai a limitat amploarea conflictelor şi posibilităţilor unor state de a domina asupra

altor, fără a înlătura crizele şi războaiele, obiectvul fiind stabilitatea şi moderaţia” [13]. Din altă

perspectivă H.Bull face distincţie între balanţa simplă, formată din două puteri aflate în mod

necesar în condiţii de egalitate sau paritate (adăugăm calificativul „relativă”) şi una complexă,

constînd din trei şi mai multe puteri, iar egalitatea sau paritatea nu sînt indispensabile datorită

posibilităţilor de coalizare; balanţa generală, care cuprinde întregul sistem internaţional şi una

locală, existentă într-o regiune sau subregiune; balanţa care „există obiectiv şi una care există

subiectiv”, fiind diferenţă între „a crede” şi „a spune” că nici un actor nu este preponderent în

sistem [14]. În acelaşi context de idei, dar urmărind cu predilecţie raţionamente de caracter

aplicativ, H.Morgenthau susţine că balanţa puterii este „un instrument universal al politicii

externe, utilizat în toate timpurile de toate naţiunile care doresc să-şi conserveze existenţa”, acest

concept poate fi înţeles ca politică îndreptată spre o anumită stare de lucruri sau o stare efectivă

de lucruri, distribuţie aproximativ egală a puterii sau orice distribuţie a puterii, adică în sens

cvadruplu. Totodată, balanţa puterii nu se dovedeşte a fi un mecanism universal capabil să

limiteze conflictele şi să menţină pacea prin constrîngerile sale, ea presupune „consens între

naţiunile aflate în concurenţă care trebuie să se abţină şi să accepte sistemul (balanţei puterii –

n.n.) ca un cadru comun…, altfel se dovedeşte a fi incapabilă să-şi îndeplinească funcţia de a

asigura stabilitatea internaţională şi independenţa naţională” [15]. S Burchill dezvoltă ultima idee

expusă de H.Morgenthau, concretizînd că în ajunul Primului Război Mondial „în loc să ofere

opţiunea flexibilă a realinierii într-o alianţă împotriva agresiunii, marile puteri operînd în

conformitate cu această logică s-au văzut închise în două blocuri antagoniste” [16].

Sistemul bipolar apărut după Cel de al Doilea Război Mondial, subliniază St.Hoffmannn,

este extrem de eterogen, dar în acelaşi timp a dat dovadă de un grad înalt de flexibilitate şi

moderaţie, fiind într-o anumită măsură asemănător tipului clasic al echilibrului, cu excepţia că nu

este multipolar. În aceiaşi ordine de idei, balanţa puterilor nucleare, potrivit lui R.Aron, nu face

subiect al coaliţiei, iar în opinia lui J.-B. Duroselle, nu se mai înregistrează continuitatea de

alianţe împotriva hegemoniei, fiindcă sateliţii gravitează în jurul fiecărei dintre cele două

supraputeri „blocate” de armamentul nuclear în condiţiile „echilibrului terorii”. Pacea este

asigurată de revoluţia nucleară, definită de B.Badie ca fiind „capacitatea statului care posedă

„arma absolută” de a distruge inamicul înainte de a-i înfrînge armatele”, iar ordinea la nivel

global este menţinută de strategia descurajării nucleare, adică „ameninţarea cu contraatacul

insuportabil, dar sigur în caz de agresiune”, ea găsindu-şi reflectare în numeroasele variante

precum „descurajarea stabilă” descrisă de Th.Schelling şi G.Snyder sau „descurajarea

64

existenţială” elaborată de M.Bundy ş.a., chiar dacă au fost propuse mai multe docrine cu privire

la posibilităţile de a repurta victorie într-un război nuclear, cum ar fi de tipul celei descrise de

A.Wohlstetter citat de H.Kissinger din punct de vedere tehnic, forţele strategice ale adeversarului

pot fi nimicite înainte de a le aplica şi în asemenea condiţii partea care a atacat este în stare să

reducă lovitura de răspuns pînă la nivel suportabil, fiind în măsură să-i dicteze voinţa sa [17].

K.Waltz din contra, subliniază pe bună dreptate că statele care dispun de arme nucleare „ar putea

să aibă motivaţii mai puternice să evite războiul, decît statele înarmate convenţial” [18].

b. pe verticală, se referă la relaţiile ierarhice dintre statele puternice şi cele slab

dezvoltate, ordinea fiind asigurată în cadrul sistemului multipolar de echilibrul de forţe, aplicat

însă numai în Europa, iar în raporturile cu alte teritorii, cu unele excepţii, s-au format imperii

coloniale. În cazul bipolarităţii din jumătatea a doua a secolului XX ierarhia se modifică mai ales

datorită neutralizării reciproce relative a supraputerilor şi fricii fiecărei dintre ele că intervenţia

brutală într-o ţară terţă ar putea provoca contraintervenţia celeilalte părţi, şantajării supraputerilor

de către unii dintre sateliţi cu trecerea în tabăra opusă în caz dacă nu primeşte asistenţa cerută şi

consolidării statelor mici şi mijlocii prin asociere, predominării în ţările occidentale a

sentimentului postimperial de vinovăţie şi opoziţiei opiniei publice faţă de utilizarea forţei

împotriva celui slab precum şi cultivării în spaţiul socialist a ideilor păcii şi prieteniei între

popoare etc.

c. funcţională, vizează activităţile economice ale actorilor statali şi nestatali, schimburile

comerciale au avut în calitate de suport ideologic mai întîi ideile liberalismului, fiind urmate

ulterior de concepţiile neomercanteliste şi imperialiste. Este precizat că în accepţia liberalilor,

ordinea este asigurată, potrivit lui N.Angell, de interdependenţa economică a statelor, care face

războiul iraţional sau de comerţul liber, conform lui J.Hobson, relaţiile dintre state fiind „legate

printr-o reciprocitate de interese”, pe cînd unii conservatori, precum B.Disraeli sau S.Rhodes,

acreditează ideile că securizarea comerţului şi pieţelor, canalizarea energiilor şi conflictelor

sociale ale cetăţenilor din metropole către alte teritorii sînt necesare pentru a păstra ordinea în

statele mai dezvoltate. În opinia lui H.Morgenthau, imperialismul este o manifestare a

echilibrului de putere şi un proces prin intermediul căruia statele încearcă să realizeze o

schimbare favorabilă a status-quo-ului, pe cînd extinderea lui este considerată, conform lui

V.Lenin. lupta pentru reîmpărţirea lumii, potrivit lui J.Hobson, necesitate de a investi surplusul

în străinătate, iar J.Schumpeter în general nu identifică un anumit scop. Însă nu este mai puţin

adevărat, în acord cu R.Aron, că speranţele pacificării lumii prin progres economic n-au fost

realizate înainte de anul 1945.

În cadrul lumii bipolare ordinea instaurată, potrivit protagoniştilor teoriei dependenţei

A.Frank, J.Galtung ş.a., se dovedeşte a fi mai degrabă un imperialism economic modernizat din

65

cauza că ţările subdezvoltate continuă să fie exploatate de cele industrial avansate, rămînînd cu

predilecţie exportatoare de materie primă şi fiind create numai industriile de care sînt interesate

corporaţiile transnaţionale. De fapt, P.Prebisch a fost printre primii analişti care în anii ´50 ai

secolului XX a fundamentat teoria dependenţei, insistînd că creşterea economică din ţările

bogate nu provoacă decît probleme suplimentare pentru statele sărace. În accepţia lui J.Galtung,

„interacţiunea verticală” formează „sursa majoră a inegalităţii din lume”, potrivit lui T.Dos

Santos, dependenţa prezintă în sine relaţia cauzală dintre economii, din care însă rezultă o

dezvoltare inegală, fiind produs „al diviziunii internaţionale a muncii”, iar A.Franc exprimă

opinia că „este dezvoltată subdezvoltarea”. Prin urmare, conform teoriilor dependenţei,

diferenţele de dezvoltare sînt determinate de relaţiile inechitabile dintre state, trăsătura

definitorie a ecestor raporturi de inegalitate fiind edificarea lor pe verticală şi în interesul atît al

ţărilor economic şi am adăuga, ţinînd cont de realităţi, informaţional-tehnologic avansate, cît şi al

corporaţiilor transnaţionale, care în majoritatea lor absolută sînt plasate în aceste ţări.

R.Keohane şi J.Nye din contra, consideră că ordinea internaţională este asigurată de

compatibilitatea pe termen lung a intereselor economice, dat fiind că există o fragmentare

funcţională şi o specializare în cadrul sistemului internaţional „interdependenţa variabilelor

economice îl face pe fiecare actor să fie interesat de susţinerea dezvoltării celorlalţi”. St.Krasner

susţine că „interdependenţa economică este subordonată echilibrului de putere economică şi

politică dintre state” [19], nivelul de deschidere al economiei mondiale depinzînd de distribuţia

puterii între state. În acelaşi context se includ ideile „regimurilor internaţionale” elaborate din

diferite perspective de R.Keohane, St.Krasner ş.a. adepţi ai interdependenţei, regimurile

asociindu-se, conform primului, cu istituţii, iar potrivit celui de-al doilea, cu principii şi reguli

care reglementează interacţiunea statelor şi a altor actori pe un spectru larg de probleme şi

conferă un anumit grad de „guvernare” sistemului internaţional”, urmărind nu transferul, ci

unirea suveranităţilor în vederea facilitării şi dirijării negocierilor. K.Waltz exprimă o opinie

diametral opusă susţinînd că interdependenţa presupune proximitate de contact şi din această

cauză este vulnerabilă.

Fiind predispus să gîndească mai degrabă „împotrivă”, după cum s-a autocaracterizat

sugestiv, St:Hoffmann, ca dealtfel şi A.Frank sau J.Mearsheimer, dă dovadă de pesimism

intelectual şi insistă că „ordinea interstatală întotdeauna a fost… ordinea puterii” [20], fapt care

în ultimă instanţă i-a determinat precaritatea ei.

Prin urmare, ordinea mondială se asociază cu „un tipar” de interacţiuni din cadrul

sistemelor internaţionale, modalităţile de structurare ale relaţiilor dintre actorii

internaţionali/transnaţionali şi procesele care se produc determinîndu-le atît trăsăturile definitorii

şi particularităţile. În opinia lui T.Knutsen, dinamica competiţiilor şi rivalităţilor atribuie ordinii

66

mondiale „un caracter fluid şi schimbător”, fiindcă „în sistem capabilităţile sînt distribuite în

mod inegal”.

Este important de precizat că noţiunea de sistem sau, în termenii lui St.Hoffmannn,

„ideea sistemelor” a fost pe larg explorată în plan teoretico-metodologic, istoric şi tipologic, însă

în marea majoritate a cazurilor nu este definită şi investigată relaţia dintre ordinea mondială şi

sistemele internaţionale. Telegrafic punctăm numai că D.Easton este unul dintre cercetătorii care

a supus analizei fundamentale sistemul politic, Ph.Braillard a investigat conexiunea dintre

sistemele sociale şi sistemele internaţionale, G.Modelski, R.Rosecrance ş.a. au studiat istoria

sistemelor internaţionale, K.Waltz şi M.Kaplan au elaborat conceptul de structură, iar

schimbările de sistem sînt elucidate de R.Aron, R.Gilpin ş.a. În acest context se impune de

specificat deosebirea ideatică dintre „abordarea sistemică a relaţiilor internaţionale” şi „structura

sistemelor internaţionale raportată la dimensiunile ordinii mondiale”. Luînd ca fond de referinţă

diversitatea trăsăturilor sistemelor internaţionale, J.Huntzinger deosebeşte cinci abordări în

investigarea lor, ele aflîndu-se în interconexiune şi sînt aplicate în dependenţă de obiectivele

academice urmărite:

1.tradiţional-istorică: prin sistemele internaţionale se subînţeleg cu predilecţie relaţiile

diplomatice dintre state, mai ales dintre marile puteri, raportate la o regiune într-o perioadă de

timp. M.Wight consideră că politica mondială este compusă, în principal, din relaţiile dintre

puteri (chiar dacă Iu.Motoc susţine că el refuză programatic descrierile mecaniciste şi

reducţioniste);

2. istorico-sociologică: se urmăreşte definirea unor legităţi generale în evoluţia relaţiilor

internaţionale în baza cercetării experienţei istorice pentru a determina unele criterii ce se repetă,

adică, potrivit lui R.Aron, desfăşurarea diferitelor serii istorice, „cursul relaţiilor internaţionale

rămînînd în cel mai înalt grad istoric în toate înţelesurile termenului”. În acest sens, exigenţa

academică a analistului francez este ca teoria să nu depăşească istoria, ci s-o completeze;

3. euristică: prin analiza circumstanţelor şi condiţiilor de existenţă şi transformare a

sistemelor internaţionale sînt elaborate modele teoretice, chemate să contribuie la înţelegerea mai

bună a realităţilor internaţionale, dat fiind că fiecare tip, conform lui M.Kaplan, include cinci

variabile, dintre care primele trei sînt definitorii: regulile de bază, regulile de transformare,

regulile de clasificare ale actorilor, regulile de clasificare ale potenţialului actorilor şi regulile

informaţiei. Se cuvine de precizat, că analistul american utilizează pe larg metoda modelării

relaţiilor internaţionale, construind situaţii ideale abstracte care să corespundă fenomenelor şi

proceselor reale pentru a explica şi prezice comportamentul internaţional. St.Hoffmannn

supunînd analizei critice modelul lui M.Kaplan, alături de K.Waltz încearcă să acrediteze

67

părerea, dealtfel nelipsită de temei că acesta poate cuprinde „esenţa politicii internaţionale” din

cauza că este fondat pe generalizări abstracte;

4. mixtă sau complexă, elaborată prin sinteza tratărilor istorico-sociologice şi

euristice:este de subliniat că urmărind evoluţia istorică a relaţiilor internaţionale, R.Rosecrance

defineşte nouă tipuri de sisteme internaţionale identificînd factorii care asigură stabilitatea

(accesibilitatea elitelor la resurse ş.a.)sau le provoacă destabilizarea lor ( instabilitatea internă

ş.a.); E.Luard deasemenea descrie şapte tipuri de sisteme analizînd influenţa unor variabile sau

instrumentarii conceptuale (ideologia, elitele, motivarea, stratificarea, structura, normele, rolurile

ş.a.) asupra funcţionării şi transformării lor în spaţiu şi timp; J.Frankel cercetează particularităţile

structurii, dar fără ca să definească tipuri distincte de sisteme, motivînd prin precaritatea

metodelor de investigaţie şi complexitatea obiectului studiat. B.Korany din contra, consideră că

această abordare se distinge printr-un grad înalt de concreteţe din cauza că se bazează pe date

empirice solide şi realizările ştiinţelor sociale;

5. empirică: relaţiile internaţionale, susţin Ph.Braillard şi M.-R.Djalili, se desfăşoară atît

la nivel global, cît şi regional, divizarea în subsisteme producîndu-se datorită apartenenţei

geografice comune, iar comportamentul actorilor internaţionali este determinat de anumite

legităţi care includ raportul interregional de forţe, realităţile socioculturale, organizaţiile

internaţionale regionale şi alţi factori.

Prin urmare, caracterul sistemic al relaţiilor internaţionale nu este altul decît unul istoric,

mai mulţi cercetători considerînd că apariţia primelor state a condus expres spre stabilirea unor

contacte între ele. Astfel, E.Luard identifică sistemul de state din China antică din secolul al

VIII-lea î.H. şi din Grecia antică din secolele VI-IV î.H., iar H.Bull le completează cu cel din

India antică şi cu sistemul internaţional format de regatele elenistice în perioada dintre

dezintegrarea imperiului macedonean şi cucerirea romană. În acelaşi timp A.Manîkin susţine nu

fără temei că nu orice contacte dintre state se soldează expres cu formarea unui sistem durabil al

relaţiilor internaţionale, fiind de acord cu mulţi alţi cercetători că debutul lui datează cu mijlocul

secolului al XVII-lea. Se cuvine de specificat că E.Pozdneakov pe bună dreptate precizează că

sarcina abordării sistemice constă nu în analiza politicii externe a statelor în parte, ci în

depistarea mecanismelor de funcţionare şi dezvoltare ale sistemului în ansamblu [21], J. Rosenau

a remarcat încă la sfărşitul anilor ’60 ai secolului XX că abordarea lumii ca sistem internaţional

este o tendinţă în creştere, iar R.J.Lieber consideră că abordarea de acest tip oferă perspective

mai largi de investigaţie şi cuprinde o conexiune mai extinsă de fenomene.

Cît despre aplicarea conceptului de sistem în cercetarea relaţiilor internaţionale, M.Wight

exprimă opinia că S.Pufendorf a fost după toate probabilităţile primul care l-a folosit, asociindu-l

cu grupuri de state suverane „legate între ele pentru a forma un singur corp în cadrul sistemului

68

european de state suverane ca întreg”, iar H.Bull, care a preluat această supoziţie, susţine că în

perioada napoleoniană un rol important în elaborarea termenului „sistem de state” revine lui

A.H.L.Heeren, fiind subînţeles ca „uniunea mai multor state învecinate ce se aseamănă prin

maniere, religie şi grad de dezvoltare socială şi sînt strîns legate printr-o reciprocitate de

interese”. Conform aceluiaşi H.Bull, sistemul internaţional „se formează cînd două sau mai

multe state au un contact reciproc suficient şi un impact suficient unul asupra deciziilor celuilalt

pentru a le face să se comporte, cel puţin într-o oarecare măsură, ca părţi ale unui întreg” [22],

potrivit lui A.Aron, acesta presupune „interacţiuni dintre comunităţi politice independente

capabile să menţină relaţii mutuale permanente şi să se implice într-un război general” [23], iar

A.Manîkin vine cu o definiţie mai amplă, conceptul sugerînd, în opinia lui, relaţii stabile şi

interdependente de durată dintre state şi grupuri de state, relaţii care sînt fondate pe un set

complex de valori durabile şi în cadrul cărora sînt prezente elemente de reglementare juridică ale

aspectelor de bază ale activităţii internaţionale [24].

Este de subliniat că dimensiunile ordinii mondiale raportate la sistemele internaţionale

presupune două tipuri de structuri:

1. polaritatea – asociindu-se cu dimensiunea orizontală, defineşte relaţiile dintre

actorii principali din cadrul unui sistem, marile puteri deasemenea sînt ierarhic structurate şi prin

componenţa lor variază de la o perioadă istorică la alta;

2. stratificarea – se referă la funcţionalitatea şi verticalitatea relaţiilor dintre actori şi

vizează eterogenitatea de raporturi asimetrice.

Deja am remarcat faptul că K.Waltz, dar nu numai el, atribuie o importanţă determinată

structurii sistemului internaţional, acest concept fiind instituit prin abstragere de realitate,

presupune un set de condiţii constrîngătoare ce afectează comportamentul actorilor prin

intermediul mecanismelor socializării şi competiţiei lor. Structura modelează procesul politic din

sistem, dat fiind că statele nu acţionează, ci reacţionează la presiunile lui şi se defineşte prin trei

elemente: principiul organizator al sistemului, care nu este altul decît anarhia; diferenţierea

funcţională a unităţilor (practic este inexistentă în sistemul internaţional din cauza că statele

îndeplinesc aceeaşi funcţie de reprezentare, chiar dacă în interiorul lor relaţiile sînt de

supraordonare-subordonare, iar în domeniul internaţional–de coordonare); distribuţia

capacităţilor, vizează potenţialul statelor subsumat conceptului de putere şi polaritatea exprimată

prin numărul marilor puteri din sistem [25]. În acest sens, structura sistemului internaţional

reglementează, dar nu determină, comportamentul statelor, însă fără a ţine cont de atribuţiile şi

interacţiunile lor. În caz contrar s-ar da dovadă de reducţionism, atribuit de K.Waltz analiştilor

care urmăresc să explice funcţionarea sistemelor internaţionale prin concentrarea atenţiei asupra

unităţilor, cum ar fi, spre exemplu, St.Hoffmannn, care consideră că „într-un sistem bipolar

69

dominat de două „unităţi hegemonice” rivale este evident că trebuie de acordat importanţa

decisivă… celor doi actori” [26], sau R.Aron, care exprimă supoziţia că în cadrul bipolarităţii

„actorii principali au determinat caracterului sistemului cu mai mult decît ei au fost influenţaţi de

acesta” [27]. Prin urmare, sistemului internaţional, conform lui K.Waltz, este compus din

structură şi unităţi aflate în interconexiune, conceptul de structură fiind util în măsura în care

oferă semnificaţie clară şi constantă unor astfel de termeni vagi şi variabili precum mediu,

situaţie, context sau ambianţă, dar totodată atenţionează nu fără temei că structura, mai ales într-

o lume bipolară, nu poate în nici un caz să explice orice [10, p. 237].

În aceeaşi ordine de idei se pronunţă şi E.Pozdneakov, care subliniază că atît timp cît

structura nu este cunoscută, sistemul prezintă în sine o masă haotică de legături variate: structura

exprimă conexiunile necesare dintre elementele sistemului, avînd semnificaţie categorială [28].

Totuşi este important de precizat că M.Kaplan este unul dintre primii cercetători care a

supus unui studiu esenţial rolul definitoriu al structurii (tratată în sens de distribuţie a puterii)

asupra funcţionării şi transformării sistemelor internaţionale, relaţiile dintre actori fiind

determinate de anumite constrîngeri în formă de reguli imuabile de comportament. Un alt

specialist de marcă, R.Aron din contra, din perspectiva realistă susţine că aceste reguli sînt

stabilite şi schimbate de marile puteri, care întotdeauna îşi rezervează un anumit spaţiu de

alegere provenit din prima dimensiune structurală a sistemelor internaţionale – configuraţia

raporturilor de forţe, care reflectă numărul şi caracterul relaţiilor dintre principalii actori.

Celelalte două dimensiuni, ierarhia actorilor şi caracterul omogen sau eterogen al componenţei

sistemelor internaţionale, elucidează inegalitatea posibilităţilor militaro-politice, economice,

socioculturale, ideologice, în resurse etc. ale protogoniştilor de a influenţa asupra sistemului

internaţional şi, respectiv, gradul de concordanţă sau conflict dintre entităţile politice din cadrul

sistemului cu privire la principii şi valori [29].

Spre deosebire de analistul francez, M.Bercher propune o singură categorie de cercetare

structurală a sistemului internaţional – configuraţia forţei, în timp ce K.Holsti şi J.-P.Derriennic

au elaborat instrumentarii mai extinse, de analiză, primul definind patru elemente – natura şi

autonomia, stabilitatea/durabilitatea unităţilor participante în circuitul internaţional; structura

sistemului; formele majore de interacţiune dintre entităţi; regulile care guvernează aceste

interacţiuni din cadrul sistemului, în timp ce al doilea - propune şase caracteristici: numărul

actorilor; repartizarea forţelor între actori; relaţia dintre conflict şi cooperare în cadrul sistemului;

mijloacele permise de sistem pentru a fi utilizate; influenţa sistemului asupra comportamentului

actorilor; diferenţele de statute dintre actori, ele asigurînd, potrivit cercetătorului canadian,

posibilitatea de “a descrie structura oricărui tip de sistem internaţional” [30]. În opinia lui

K.Holsti, sistemul internaţional de relaţii interstatale începe după anul 1648 şi reprezintă o

70

totalitate de entităţi politice independente aflate într-un proces reglementat de interacţiune, în pe

cînd francezul J.-B.Duroselle îl defineşte prin binomul regularităţi/iregularităţi ce se produc în

cadrul lui începînd cu secolul al XVI-lea.

Dacă R.Aron punctează asupra rolului determinant al actorilor, iar K.Waltz din contra,

defineşte structura în calitate de cauză a comportamentului statelor, A.Wendt se pronunţă pentru

relaţia reciprocă „agent-structură: actorii statali nu există independent de structurile sistemului

internaţonal, dar în acelaşi timp structurile nu există independent de reproducerea şi

transformarea lor posibilă de către agenţi” [31]. În acest sens, teoria structurală constructivistă a

lui A.Wendt presupune că statele reprezintă principalele unităţi de analiză ale politicii

internaţionale, structurile-cheie din sistemul de state sînt mai curînd intersubiective decît

materiale, interesele şi identităţile de stat fiind în mare parte constituite mai degrabă de aceste

structuri sociale decît date în mod exogen sistemului de natura umană sau de politici sociale

interne [32], pe cînd constrîngerile structurale ale agenţilor statali se realizează prin modificarea

costurilor şi beneficiilor în funcţie de diferite strategii.

Este de precizat că polaritatea se rezumă la trei tipuri de structuri ale sistemului

internaţional şi, respectiv, trei configuraţii ale ordinii mondiale: unipolară, bipolară şi

multipolară. Conform lui W.Wohforth, susţinut de J.Mearsheimer, unipolaritatea nu este altceva

decît „o structură în care capacităţile unui stat se dovedesc a fi prea mari pentru a fi

contrabalansate”, ea presupune, potrivit lui S.Huntington „o supraputere, nici o putere majoră

semnificativă şi multe puteri minore,…supraputerea fiind în stare să soluţioneze eficient

problemele internaţionale de una singură şi nici o combinaţie de alte state (o coaliţie de puteri

minore –n.n) nu dispune de potenţialul necesar pentru a-i impune condiţii să-şi modifice

acţiunile “[33]. Bipolaritatea implică două supraputeri, ca regulă aflate în conflict multiaspectual,

fiecare dominînd o anumită parte din sistemul internaţional, iar rivalitatea se manifestă fie prin

concurenţa pentru extinderea influenţei, incluzînd aplicarea diferitor tipuri de mijloace, inclusiv,

potrivit lui P.de Senarclens, războaiele dintre sateliţi, fie degenerează, conform lui K.Holsti, într-

o conflagraţie generală care include ambele alianţe. Multipolaritatea, precizează S.Huntington,

presupune trei şi mai multe mari puteri aflate în relaţie de concurenţă şi cooperare în condiţiile

unui echilibru relativ de forţe, soluţionarea problemelor internaţionale de importanţă majoră

reclamînd efortul conjugat al principalîlor actori.

În paragraful următor vom analiza detaliat şi sub mai multe aspecte situaţia ştiinţifică

frustrantă provenită din nepronosticarea de către teoria relaţiilor internaţionale a sfîrşitului

războiului rece la timpul şi în maniera în care s-a produs. Însă nu este mai puţin adevărat că în

anii 1950 şi în 1963 W.Lippmann a exprimat unele supoziţii de tipul că lumea bipolară s-ar fi

aflat într-un proces permanent de disoluţie, invocîndu-se fisurarea celor două supraputeri. Totuşi

71

ideile de acest conţinut sînt promovate mai degrabă cu titlul de deziderate politico-ideologice,

chiar dacă unele proiecte cum a fi teoria convergenţei, merită o apreciere cuvenită şi

St.Hoffmann susţine pe bună dreptate că în domeniul relaţiilor internaţionale n-a fost elaborată

încă o teorie satisfăcătoare a schimbării, adică „un set de ipoteze şi propoziţii derivate din sau

confirmate de cercetarea empirică prin care s-ar identifica factorii principali de continuitate şi

cauzele transformării” [34], invocîndu-se mai degrabă un număr de concluzii extrase din istorie.

În acelaşi timp este important de precizat că în majoritatea cazurilor se faceau referinţe la ideea

lui R.Aron, cre prevedea că „războaiele generale”, ale căror cauze pot fi numeroase, “provoacă o

schimbare de sistem”.

Trebuie de apreciat însă, că această supoziţie vizează cu predilecţie bipolaritatea, date

fiind omogenitatea sau eterogenitatea sistemelor provenite din aranjamentele şi credibilităţile din

cadrul fiecărui pol, dar care, după cum a anticipat uimitor de bine St.Hoffmann, nu s-a dovedit a

fi valid pentru transformările provocate de sfîrşitul războiului rece.

K.Waltz consideră că „o schimbare structurală este o revoluţie” produsă în principiul

ordonator al sistemului sau „o modificare în distribuţia capabilităţilor între unităţile lui” [35].

Referindu-se la aceste supoziţii, J.Ruggie este de părere că teoria lui K.Waltz ignoră deosebirile

dintre sisteme alcătuite din diferite tipuri de unităţi, iar R.Keohane o apreciază ca fiind „atît de

generală încît trece cu greu testele dificile pe care ea însăşi le stabileşte” pentru o asemenea

construcţie. M.Kaplan din contra, susţine că schimbările sînt determinate de comportamentul

actorilor, statele fiind „surse perturbatoare din afara sistemului”. R.Rosecrance deasemenea

numeşte statele „o sursă perturbatoare” fie „într-o măsură mai mare, dacă elitele lor sînt

revoluţionare şi nu posedă un control sigur asupra unei cantităţi mari de resurse disponibile”, fie

„într-o măsură mai mică dacă elitele lor sînt conservatoare şi posedă un control sigur asupra unei

cantităţi restrînse de resurse”. El defineşte patru determinante inerente oricărui sistem: atitudinea

elitei şi gradul de control exercitat de acesta asupra resurselor, accesibilitatea resurselor

controlate de elită şi capacitatea ei de a ţine sub control factorii perturbatori. Concluzia

preliminară este că instabilitatea internă ameninţînd existenţa elitei, se răsfrînge asupra

sistemului internaţional şi implicit, sporeşte gradul lui de turbulenţă.

Elaborînd patru elemente structurale ce formează un ciclu deplin al sistemului, sursa

perturbatoare sau input, mecanismul reglator, constrîngerile de mediu care convertesc

fenomenele înregistrate şi obţinerea rezultatelor în urma convertirii constrîngerilor, el deosebeşte

nouă tipuri de sisteme istorice ale relaţiilor internaţionale pe care le partajează în două modele:

1. stabil – include „secolul al XVIII-lea” (1740-1789), „concertul european” (1814-1822),

„concertul scurtat” (1822-1848), „concertul lui Bismark” (1871-1890) şi „perioada postbelică”

de la 1945;

72

2. instabil – cuprinde „imperiul revoluţionar” (1789-1814), „concertul demolat” (1848-

1871), „naţionalismul imperialist” (1890-1918) şi „militarismul totalitarist” (1918-1945) [36].

Precizînd că abordarea sistemică concepe sistemul internaţional-politic în forma

conexiunii directe dintre structura internaţională şi unităţile de interacţiune, supunînd analizei

critice cele două sus-menţionate elaborări ştiinţifice, K.Waltz insistă că M.Kaplan prin tentativa

sa teoretică numită „sistem de acţiune” a suferit eşec din cauza că „n-a fost în stare să conceapă

într-un mod util sistemul internaţional în relaţiile cu mediul său ori să traseze o limită între ele”,

confuntîndu-le de fapt şi se solidarizează cu Ch.McClelland, care exprimă opinia că M.Kaplan în

egală măsură a popularizat, dar şi a ocultat teoria sistemică. K.Waltz refuză şi, elaborării lui

R.Rosecrance dreptul de a se numi teorie, catalogînd-o că nu este mai mult decît o schiţă,

demersul lui istoric este considerat a fi unul, reducţionist din motivul că „sistemele n-au nici un

impact asupra acţiunilor şi interacţiunilor statelor, iar tentativa de a corela insecuritatea internă a

elitelor cu instabilitatea internaţională se dovedeşte a fi nefondată, dat fiind că se extrage

nefondat concluzia că politica internaţională din perioadele 1789-1814 şi 1918-1945 ar fi fost

bipolară”.

Într-adevăr, concluziile lui R.Rosecrance că „tipul de comportament al actorilor

determină rezultatele internaţionale” în unele cazuri sînt forţate logic şi vin în contradicţie cu

realităţile: evident este că cei mai mari disturbatori ai sistemelor internaţionale definite de

analistul american au fost Napoleon şi A.Hitler, însă nu este mai puţin adevărat că ei n-au avut

frică de „răsturnare a constituţiilor interne” din perioadele care i-au precedat. Deasemenea este

îndoielnic şi dificil de confirmat ideea cum că în primii cincisprezece ani postbelici rolul de

reglator de sistem au fost exercitate de Organizaţia Naţiunilor Unite, ar care, în opinia noastră,

dar care mai degrabă a servit în calitate de tribună pentru propagandă ideologică şi mai ales de

blocul ţărilor neangajate, însă cu elite dispersate şi nesigure (considerăm că ponderea

internaţională a pretinsului bloc a fost minimală, chiar dacă în anul 1955 au fost adoptate

„principiile de la Bandun şi în 1961 a fost fondată Mişcarea de Nealiniere).

În tentativa de a explica schimbarea sistemelor internaţionale de state, R.Gilpin a elaborat

teoria opţiunii raţionale, bazată pe unele ipoteze ale teoriei microeconomice a alegerii raţionale,

prin care el defineşte trei tipuri de schimbări : prin interacţiune – se referă la schimbarea

relaţiilor interstatale într-un anumit cadru al echilibrului de putere; sistemică – vizează

guvernarea generală a sistemului, numărul marilor puteri şi schimbarea identităţii puterilor

dominante, schimbările producîndu-se ca regulă printr-un război în interiorul lui, izbucnit fie în

urma provocărilor la adresa distribuţiei de putere existentă, fie a încercărilor de a o menţine;

schimbarea sistemelor – presupune transformarea fundamentală a actorilor şi deci, a naturii

sistemului. Schimbarea ciclică în sistemul internaţional este determinată de cinci principii:

73

1. un sistem internaţional este stabil, adică se află în echilibru, dacă nici un stat nu

consideră că schimbarea este profitabilă;

2. un stat va căuta să schimbe sistemul internaţional dacă beneficiile aşteptate depăşesc

costurile presupuse;

3. un stat va încerca să schimbe sistemul internaţional prin expansiune teritorială, politică

şi economică pînă cînd costurile marginale ale unei viitoare schimbării sînt egale sau mai mari

decît beneficiile aşteptate;

4. odată ce se ajunge la un echilibru între costurile şi beneficiile unei viitoare schimbări şi

expansiunea este atinsă, costurile economice de menţinere a status-quo-ului tind să crească mai

repede decît capacitatea economică de a-l susţine;

5. dacă dezechilibrul din sistemul internaţional nu este depăşit , sistemul se va schimba şi

se va stabili un echilibru nou, care va reflecta redistribuţia puterii [37].

Prin urmare, conform lui R.Gilpin, sistemul internaţional fiind din 1648 centrat pe state,

este supus schimbărilor sistemice, stabilitatea sau instabilitatea lui depinzînd de existenţa unui

hegemon politic şi economic, cum a fost Marea Britanie în secolul al XIX-lea sau se dovedesc a

fi Statele Unite ale Americii după 1945. Mecanismul principal de realizare al schimbării a fost

„războiul hegemonic”, acesta determină în ultimă instanţă statul sau statele care vor domina şi

guverna sistemul, factorii motivaţionali ai modificării fiind de caracter teritorial, social-

demografic şi tehnologic-militar. Autoritatea puterii-hegemon este în descreştere pe măsură ce

costurile dominaţiei încep să fie mai mari decît avantajele, iar rivalii nu ezită s-o conteste,

provocîndu-se instabilitate şi dezechilibru, dar care sînt remediate prin război.

Referindu-se la acelaşi sibiect al declinului puterilor hegemonice, mai ales în perioada

contemporană, fapt care se răsfrînge asupra stabilităţii, B.Buzan subliniază că acestea se

erodează datorită „autoepuizării economice pe termen lung prin export de inflaţie, transfer de

capital şi tehnologie, sporirii rigidităţii structurale în plan economic ca rezultat al cererilor

sociopolitice provenite din experienţa puterii şi succesului precum şi din cauzele costurilor

disproporţionate, în special de caracter militar, care împovărează economia hegemonului în

relaţiilor cu rivalii săi” [38].

St.Hoffmann evaluînd teoria lui R.Gilpin, care consideră că pentru ca un anumit tip de

ordine economică internaţională să funcţioneze, statul hegemon trebuie să stabilizeze relaţiile

monetare şi comerţul internaţional, să asigure redistribuirea capitalului prin ajutor extern şi să

dispună de un mecanism de sancţionare a actorilor ce abuzează de sistem, [39], conchide că

aceasta „oferă o expunere mai bună a sistemului economic internaţional decît a celui politic”,iar

în accepţia lui R.Keohane, ea „nu reflectă bine ascensiunea unităţii hegemonice şi nu clarifică de

ce mai degrabă apar unii adversari decît alţii”. În acelaşi timp, urmărind să contribuie la

74

elaborarea teoriei stabilităţii hegemonice, R.Keohane susţine că „structurile hegemonice ale

puterii, dominate de o singură ţară, contribuie în cea mai mare măsură la dezvoltarea regimurilor

internaţionale puternice, ale căror reguli sînt relativ precise şi bine asimilate... Este de aşteptat,

aspiră profetic analistul american la începutul anilor ’80 ai secolului XX, ca declinul structurilor

hegemonice de putere să prevestească decăderea forţei regimurilor economice internaţionale

corespunzătoare” [40]: „hegemonia deţine adesea un rol important, chiar esenţial, în crearea

regimului internaţional”, însă „mărimea şi incertitudinea costurilor tranzacţiei presupun ca

regimurile să fie mai uşor de menţinut decît de creat”. La rîndul, încercînd să definească noutatea

de conţinut în teoria lui R.Keohane, dar totodată fiind marcat de realităţile din condiţiile

războiului rece, D.Snidal exprimă opinia că aceasta nu se rezumă la afirmaţia potrivit căreia

„actorii principali pot impune un regim în politica internaţională (fapt care ne-ar întoarce în timp

cel puţin pînă la Tucidide), ci înţelesul pe care îl imprimă acţiunii colective şi concluzia că

hegemonia este benefică într-un sens larg” [41].

Luînd ca bază criteriul dominaţiei asupra mărilor, rutelor comerciale importante şi

punctelor de sprijin de interes strategic şi propunînd două modele de analiză comparată care sînt

asociate cu două sisteme universale, Agraria şi Industria, G.Modelski concepe evoluţia relaţiilor

internaţionale în formă de cinci cicluri succesive: portughez (1497-1580), olandez (1580-1713),

două cicluri britanice (1710-1783 şi 1815-1918), urmate de cel american, început în 1918 şi aflat

în plină desfăşurare. În opinia noastră schemele conceptuale de analiză elaborate de G.Modelski

prin abstracţie se bazează pe unităţi fie agrare, fie industriale întruchipînd trăsături ale sistemelor

internaţionale alcătuite din totalităţi de elemente care se află în interconexiune, dar în acelaşi

timp nu este absolut indispensabil ca să aibă corespondent în realitate: în cadrul modelelor se

combină elemente caracteristice diferitor perioade istorice şi „este important de a urmări

procesul modificării sistemelor în raport cu cele două puncte extreme ale scării convenţionale –

agraria şi industria” [42].

R.Cox abordează hegemonia în spirit marxist, în sensul expus de A.Gramsci, ca unitate a

structurii şi suprastructurii, adică puterea bazată pe dominaţie asupra producţiei este exprimată

printr-o ideologie care încorporează compromisul sau consensul dintre grupurile dominate şi cele

dominante. R.Cox este de părere că hegemonia la nivel global nu poate fi echivalată sub aspect

realist cu dominaţia simplă, deoarece, realismul nu face decît să perpetueze supremaţia celor doi

actori majori asupra restului lumii, dar totodată nu poate fi tratată nici în accepţie neoliberală, ca

bun public de urmărit, dat fiind că instituţionalismul neoliberal nu proclamă decît interesele

hegemoniilor, propunîndu-le întregii lumi ca fiind în interesele tuturor, cu toate că în cazul

statelor slab dezvoltate schimbul economic neîngrădit se dovedeşte a fi mai puţin profitabil sau

chiar în defavoarea lor. Ambele teorii sînt îndreptate spre legitimarea dominaţiei celor puternici,

75

iar anihilarea ei poate fi realizată doar printr-un efort comun al actorilor aflaţi în periferia

sistemului mondial, avînd şanse mai mari de reuşită în condiţiile crizelor inevitabile ale

capitalismului. Este de menţionat că el recunoaşte rolul hegemoniilor în menţinerea stabilităţii

internaţionale, dar nu exclude totodată posibilitatea schimbării, deosebind „trei structuri

succesive ale ordinii mondiale”: economia internaţională liberală (1789-1873), era

imperialismului concurenţial (1873-1945) şi ordinea mondială neoliberală (după 1945) [43].

I.Wallerstein deasemenea defineşte trei modele de hegemonie, Provinciile Unite la

mijlocul secolului al XV11-lea, Marea Britanie la mijlocul secolului al X1X-lea şi Statele Unite

ale Americii la mijlocul secolului XX [44], dar spre deosebire de R.Gilpin sau G.Modelski,

consideră că schimbările structurale se produc nu pe orizontală, ci pe verticală, mai ales prin

extinderea pieţii capitaliste, el avînd în vedere nu „o singură putere care domină sistemul într-o

anumită perioadă de timp, ci stabileşte o structură în formă de trei cercuri concentrice,

determinată de conexiunile economice fundamentale ce lasă loc controlului exercitat asupra

sistemului de către o putere-hegemon” [45]. Structura triadică definită de J.Wallerstein, care,

dealtfel, se dovedeşte a fi destul de complexă, cuprinde:

1. centrul – include două categorii de puteri majore: statele care au interese la scară

globală şi dispun de potenţial pentru a le susţine şi statele care au influenţă mare asupra formării

şi respectării regulilor de funcţionare ale sistemului internaţional, mai ales cele de caracter

economic;

2. semiperiferiile – constau din trei categorii de state: fostele puteri centrale ce se află

într-o poziţie descendentă, dar care continuă să deţină o pondere importantă în sistemul

internaţional, puterile în devenire, care urmăresc să-şi sporească rolul în relaţiile internaţionale şi

puterile regionale subsistemice, ale căror interese şi capacităţi nu depăşesc cadrul subregional;

3. periferiile – înglobează statele cu economii subdezvoltate şi capacităţi militare foarte

reduse, securitatea lor depinzînd în mare măsură de aranjamentele internaţionale ale puterilor

majore.

Partajare între „centru”, şi „semiferie” şi „periferie” este definită în baza periodizării

evoluţiei sistemului mondial, fiind urmărite tendinţele statelor suverane spre un anumit tip de

structură: 1. 1450-1640: se pun bazele economiei capitaliste prin introducerea şi dezvoltarea

circuitului monetar la nivel european, schimbul şi comerţul au favorizat comunicarea

internaţională; 2. 1640-1815: se formează sistemul european comunicaţional în rezultatul

„fortificării statelor naţionale ca urmare a eşecului Habsburgilor de a converti economia

mondială într-un imperiu mondial”; 3. 1815-1917: este perioada echilibrului european, necesar

marilor puteri pentru a elimina războaiele; 4. începe la 1917 sau secolul XX: statele fiind entităţi

politice şi juridice urmăresc edificarea unui sistem organizaţional-instituţional de relaţii,[46].

76

Evident este că periodizarea istorică a sistemului mondial elaborată de J.Wallerstein

necesită mai multe precizări, în special cele ce vizează de perioada iniţială, fiind propusă, potrivit

lui St.Hoffmannn, „o schemă dezvoltată în baza unor analize particulare de evenimente”.

Periodizarea contextuală a sistemelor internaţionale fundamentată de F.Pearson şi J.Rochester

din contra, cere mai puţine specificări cronologice, cu excepţia argumentării liniei de

demarcaţiune dintre ultimele două etape, dar pune multe semne de întrebare privind catalogarea

lor: 1. 1648-1789: sistemul clasic internaţional; 2. 1789-1945: sistemul internaţional tranziţional;

3. 1945-1973: sistemul internaţional postbelic; 4. de la 1973: sistemul internaţional contemporan

[47]. În opinia noastră, F.Pearson şi J.Rochester au forţat în mod neîntemeiat semnificaţia

destinderii globale dintre supraputeri, la care se adaugă politica „orientală” pentru Europa a

cancelarului vest-german W.Brandt şi încheierea războiului în Vietnam, ei au manifestat o doză

exagerată de optimism, în realitate însă această etapă n-a durat nici jumătate de deceniu şi a cedat

locul logicii confruntării, care este mai firească lumii bipolare, iar sub aspect extins, luînd ca

bază alternanţa cooperare/conflict, a luat sfîrşit odată cu războiul rece.

Am remarcat deja că M.Kaplan este unul dintre primii cercetători care a întreprins o

tentativă consistentă de a aplica analiza sistemică în investigarea relaţiilor internaţionale,

abordate ca o totalitate integră. Înţelegerea relaţiilor internaţionale potrivit analistului american,

se realizează prin întermediul noţiunilor „structură”, „echilibru”, „stabilitate”, „modificări

dinamice” ale sistemelor internaţionale. De precizat este că în dezacord cu R.Aron, el face

distincţie dintre stările de „echilibru” şi „stabilitate”, considerînd că echilibrul poate fi instabil.

Relaţiile internaţionale globale, subliniază M.Kaplan, alcătuiesc un sistem unic ultrastabil care

este mişcat în timp deasemenea variabile precum numărul, tipul şi comportamentul statelor,

potenţialul lor militar şi economic: procesele internaţionale şi interconexiunea lor defineşte

„sistemele structurale şi behavioriste ce se desfăşoară în diferite perioade istorice” [48]. El

deosebeşte şase tipuri de bază şi patru varietăţi cu titlul de precizări şi completări de sisteme

internaţionale, dintre cele şase macromodele ale politicii internaţionale două fiind realităţi

istorice, sistemul echilibrului de forţe şi sistemul bipolar flexibil, iar celelalte patru – veto

individul, bipolar rigid, universal şi ierarhic – nu reprezintă altceva decît construcţii ipotetice.

Sistemul echilibrului de forţe se caracterizează prin următoarele trăsături definitorii:

statele naţionale sînt unicii actori internaţionali din care cauză lipsesc subsisteme politice şi

diferenţierea rolurilor; obiectul de bază al preocupării actorilor este asigurarea securităţii optime,

fiecare urmărind să-şi rezerveze mai multă securitate decît cota-parte ce îi revine din potenţialul

militar comun al sistemului; are loc creşterea stocastică şi imprevizibilă a producţiei, iar absenţa

acţiunilor compensatorii sporeşte pericolul micşorării gradului de stabilitate al sistemului; fiecare

actor, inclusiv marile puteri, numărul cărora nu trebuie să fie mai mic de cinci, are nevoie de

77

aliaţi pentru a-şi valorifica scopurile şi deci, este vital cointeresat în menţinerea potenţialilor

parteneri de coaliţii. Regulile de comportament pentru actorii din acest sistem multipolar sînt

următoarele: să-şi extindă posibilităţile, de preferat prin negocieri decît utilizînd războaiele, dar

totodată este mai bine să poarte un război decît să nu fie în stare să-şi lărgească posibilităţile; mai

bine să termine războiul decît să distrugă marea putere; să opună rezistenţă oricărei coaliţii sau

naţiuni care tinde să predomine în sistem; să considere marile puteri ca fiind parteneri

acceptabili, să permită ţării învinse să se includă în sistem cu dreptul de partener acceptabil etc.

În cazul în care marile puteri se conduc de aceste reguli, sistemul echilibrului de forţe

funcţionează în maniera următoare: coaliţiile avînd ca suport interese concrete, sînt de caracter

provizoriu şi de scurtă durată din cauza că cele permanente pot submina echilibrul necesar pentru

asigurarea securităţii tuturor membrilor sistemului; statele urmăresc în războaie scopuri limitate,

respectă regulile şi nu se implică în afacerile interne ale altor actori.

Considerăm că ordinea neamestecului în afacerile interne ale altor state se referă numai la

relaţiile dintre marile puteri, care mai ales după Congresul de la Viena din 1815, au utilizat pe

larg principiul echilibrului de putere şi diplomaţia în comun, devenite instituţii importante ale

concertului european, asumîndu-şi, potrivit lui D.Armstrong, un rol managerial deosebit în

sistemul internaţional prin însuşirea dreptului şi responsabilităţii exercitării unei forme de tutelaj

asupra actorilor minori, tutelaj ce le-a oferit prerogative extinse de intervenţie în afacerile lor

interne şi de a le ţine într-o anumită măsură sub control politica externă.

Sistemul bipolar flexibil se distinge prin următoarele caracteristici: prezenţa a două

blocuri, fiecare fiind condus de un actor-lider; diferenţierea rolurilor în interior, eterogenitatea

sistemului fiind amplificată şi de apariţia ţărilor din lumea a treia şi crearea organizaţiilor

internaţionale guvernamentale; prezenţa armamentului nuclear. Regulile de funcţionare al

blocurilor sînt următoarele: predomină tendinţa de extindere a propriilor posibilităţi în

comparaţie cu posibilităţile celuilalt bloc; este mai bine să poarte război cu orice preţ decît să

permită blocului advers să ocupe poziţie dominantă; devine evidentă tendinţa de a supune

scopurilor sale scopurile actorilor universali supranaţionali, iar obiectivele blocului opus să fie

subordonate scopurilor actorilor universali; este omniprezentă năzuinţa de extindere a blocului,

dar manifestînd de toleranţă faţă de ţările nealineate în cazul în care intoleranţa ar conduce direct

sau indirect spre îndreptarea lor către celălalt bloc. M.Kaplan consideră că în dependenţă de

gradul de ierarhizare a relaţiilor în interior, funcţionarea blocurilor se apropie de tipul bipolar

rigid în cazul existenţei ierarhiei sau de multipolaritate cînd aceasta este atenuată.

Sistemul bipolar rigid deasemenea întruneşte două blocuri, dar se deosebeşte de tipul

precedent prin următoarele trăsături distinctive: ţările nealineate şi organizaţiile internaţionale

guvernamentale sau dispar, sau încetează să mai aibă vreo importanţă; blocurile sînt organizate

78

strict ierarhic, în cadrul fiecărui pol conflictele fiind reglementate efectiv; nu sînt dezvoltate

funcţii integratoare şi de mijlocire, fiind omniprezent un grad înalt de tensionare disfuncţională şi

lipsă de stabilitate.

Sistemul universal este asemănător unei federaţii şi se defineşte prin următoarele

caracteristici: rolul predominant revine actorului universal; relaţiile internaţionale se desfăşoară

în baza unor reguli, responsabilitatea pentru funcţionarea lor revenind actorului universal:

stabilitatea sistemului este determinată de raporturile dintre potenţialele militare ale actorului

universal, pe de o parte, iar pe de alta, ale actorilor naţionali; condiţiile indispensabile de

funcţionare ale sistemului sînt: un grad înalt de omogenitate politică a mediului internaţional;

solidaritatea dintre actorii naţionali şi actorul universal; existenţa unui sistem bine organizat de

integrare politică, administrativă şi economică.

Sistemul ierarhic nu prezintă în sine altceva decît un stat mondial, el poate fi de caracter

democratic cînd se formează în baza actorului universal sau autoritar cînd este impus de blocul

învingător sau de actorul cel mai puternic. Trăsăturile acestui tip de sistem sînt următoarele: un

grad înalt de integrare şi stabilitate; partajarea sistemului în subdiviziuni funcţionale, numite

„sisteme politice”; statele naţionale îşi pierd din importanţă, devenind simple unităţi teritoriale,

tendinţele centrifuge fiind imediat contracarate.

Sistemul cu drept de veto individual poate fi blocat de fiecare actor prin mijloace de

şantaj, dar în acelaşi timp orice actor poate să se opună cu vehemenţă şantajului, fiind în măsură

să se apere de adversari.

Prin urmare, majoritatea dintre modelele elaborate de M.Kaplan poartă amprenta unor

construcţii teoretice elaborate cu precădere prin modelare, însă prin analiza comparată a

comportamentului actorilor el urmăreşte să identifice sursa schimbării sistemelor internaţionale

şi factorii structurali care sînt în măsură să asigure stabilitatea lor. În opinia lui spre deosebire de

K.Waltz, structura nu explică toate aranjamentele din cadrul sistemelor internaţionale, dar

atribuie teoriei un rol important în pronosticarea şi elaborarea unor scheme de comportament în

interiorul unui anumit tip de sistem, el subliniind că aceasta „trebuie să fie în măsură să prevadă

condiţiile în care sistemul rămîne stabil şi condiţiile în care se va transforma precum şi tipul de

modificări eventuale ce se vor produce”.

Un alt aspect important ce vizează polaritatea ţine de determinarea influenţei distribuţiei

puterii în sistemul internaţional asupra stabilităţii lui, opiniile cercetătorilor variind în

dependenţă de numărul polilor, abordanţi în parte sau în combinaţii, investigaţiile fiind analizate

pe determinarea structurilor care asigură cel mai eficient echilibrul şi stabilitatea. care sînt tratate

sau ca fiind identice, sau deosebindu-se. Este important de precizat că marea majoritate a

elaborărilor ştiinţifice sînt ancorate pe tipologii cantitativiste, chiar dacă unii cercetători, cum ar

79

fi A.Wendt respinge în general această metodologie, considerînd-o în spirit constructivist a fi

nefondată din cauza că încercările de a deduce modele de stabilitate şi pace prin analiza

distribuirii diferite a puterii între state se dovedesc a fi inadecvate sub aspect istoric în lipsa

examinării teoretice a modului în care unii actori statali înţeleg natura şi identitatea ameninţărilor

din partea altor entităţi de acelaşi tip, dat fiind că ei „acţionează în baza semnificaţiilor

constituite social pe care le au obiectele pentru ei” [49]. Totuşi, deşi consideră că cel mai bun

mecanism de studiere a stabilităţii internaţionale nu este utilizarea numărului variabil de mari

puteri din cauza că asemenea analiză statică se dovedeşte a fi un obstacol în calea concentrării

atenţiei asupra unor procese mai semnificative de interacţiune dintre state, moderniştii

K.Deutsch, şi D.Singer prin aplicarea tehnicilor matematice sofisticate ajung la concluzia că

sistemul multipolar compus din cel puţin cinci mari puteri este din punct de vedere istoric mai

stabil decît cele care includ mai puţini actori majori [50]. În cadrul ordinii multipolare există o

distribuţie relativ egală a puterii în rîndurile actorilor majori şi deci, este imposibil ca unul să

predomine asupra celorlalţi, fapt care ar trebui să restrîngă aria opţiunilor de natură violentă şi să

garanteze stabilitatea sistemului internaţional. Totodată K.Deutsch exprimă părerea că acest tip

de sistem se dovedeşte a fi predispus la instabilitate structurală internă, aceasta fiind determinată

de concentrarea de forţe în formatul unei coaliţii în raportul nu de trei la doi, ci de patru la unu.

Obţinînd prin utulizarea metodelor statistice dependenţa dintre numărul războaielor

desfăşurate în cadrul sistemelor internaţionale şi numărul centrelor de forţă, el identificînd 21 de

subsisteme internaţionale în baza „repartiţiei resurselor”, iar „stabilitatea”/ „instabilitatea” este

determinată de numărul războaielor ce au loc, M.Haas a conchis că monopolaritatea se distinge

prin gradul cel mai înalt de stabilitate, bipolaritatea se asociază cu războaie îndelungate, dat fiind

că unii actori încearcă să modifice „repartizarea resurselor”, iar în cadrul multipolarităţii există

un număr mare de conflicte, dar care de cele mai multe ori nu provoacă schimbări cardinale în

sistem. În acest sens, multipolaritatea este mai stabilă decît bipolaritatea, în sensul că

„stabilitatea” este concepută ca păstrare a numărului centrelor de forţă, iar „instabilitatea” este

determinată de numărul războaielor ce se desfăşoară în sistemul internaţional. P.Hassner din

contra, este de părere că numărul mare al centrelor de forţă riscă să devină mai degrabă o sursă a

evenimentelor imprevizibile şi dezordinii necontrolate decît de reţinere, subliniind în lumea

bipolară s-a stabilit echilibrul nuclear între supraputeri. E.Mansfield şi J.Ikenberry, în special

ultimul, deasemenea consideră că ordinea unipolară este cea mai sigură formă de asigurare a

stabilităţii în sistemul internaţional datorită capacităţii puterii-hegemon de a predomina asupra

oricărei coaliţii şi interveni în conflictele generatoare de instabilitate prin inhibarea dispoziţiilor

belicoase [51]. În ordinea de idei reliefată se propună şi D.Wilkinson, care susţine că „sistemul

80

unipolae asigură cel mai eficient stabilitatea internă şi poate dura decenii, configuraţia unipolară

dispune de factori interni care se reglează de la sine” [52]

Argumentînd că „mai mic” este mai preferabil decît „mic”, K.Waltz exprimă opinia că

sistemele internaţionale mai mici la număr sînt mai stabile, iar membrii lor se dovedesc a fi

capabili într-o măsură mai mare să administreze afacerile în beneficiul lor reciproc, sistemele

stabile fiind deasemenea „autoconsolidante, deoarece înţelegerea comportamentului celorlalţi,

încheierea de acorduri cu ei şi menţinerea sub control a respectării lor devin mai uşor de realizat

printr-o experienţă continuă”. În cadrul sistemului bipolar interdependenţa este scăzută, iar liderii

de alianţă îşi alcătuiesc strategiile pornind de la propriile calcule cu privire la interese, ei fiind

liberi să-şi urmeze linia trasată, care este îndreptată cu predilecţie spre înfruntarea principalului

adversar. Supraputerile trebuie să se înfrunte reciproc, principalele constrîngeri fiind provocate

nu de acţiunile propriilor asociaţi, ci ale adversarului global, în timp ce în lumea multipolară

pericolele sînt distribuite difuz, responsabilităţile sînt neclare, interdependenţa fiind ridicată din

cauza că statele deseori îşi pun resursele în comun pentru a le servi intereselor. În sistemul

multipolar puterile depind una de alta, iar „dificultăţile ies la iveală mai ales în momentul în care

unele state le ameninţă pe altele, în timp ce alinierile se dovedesc a fi incerte incerte” [53].

J.Mearsheimer este mai „ofensiv” în comparaţie cu K.Waltz, susţinînd că în condiţiile

anarhiei şi dilemei securităţii actorii majori caută să-şi maximizeze puterea relativă în raport cu

ai lor competitori,ei urmărind să-şi instaureze hegemonia. El defineşte structura internaţională

prin două criterii: distribuţia capacităţilor prezente la vedere sau latente din sistem şi decalajul

dintre primele două state. În baza primului criteriu se deosebesc sisteme multipolare şi bipolare,

iar conform celui de al doilea – cele echilibrate şi neechilibrate. Ca rezultat al combinării ecestor

criterii, analistul deduce patru tipuri de sisteme: multipolar echilibrat, multipolar neechilibrat,

bipolar echilibrat şi bipolar neechilibrat, dar precizează în acelaşi timp numai primele trei au

corespondenţă în realitate. Sistemele multipolare se dovedesc a fi mai instabile şi deci, mai

predispuse către război decît cele bipolare, cauzele fiind următoarele: numărul mare de actori

importanţi sporeşte oportunităţile de război, fiindcă apar mai multe situaţii de conflict;

asimetriile de putere, acordîndu-se prioritate pasării responsabilităţii în dauna contrabalansării,

fapt care face mai dificil prevenirea războiului; sporeşte riscul erorilor de calcul privind puterea

relativă, dar şi hotărîrea statelor de a-şi realiza interesele. În continuare, multipolaritatea

neechilibrată este mai predispusă către război decît cea echilibrată, deoarece există tendinţa

hegemonului potenţial de a forţa obţinerea hegemoniei regionale şi, respectiv, gîndul sporit al

fricii la nivelul celorlalte state, care poate să le inspire către adoptarea politicilor riscante.

Este de precizar deasemenea că lumea descrisă de J.Mearsheimer include şi state

revizioniste, el considerînd că raporturile dintre marile puteri din perioada 1792-1990 au luat

81

forma conflictului dintre actorii de această factură, pe cînd, pentru comparaţie, K.Waltz din

contra, în spirit „defensiv” consideră că puterile majore puterile tind către menţinerea status-quo-

ului, în timp ce Ch.Glaser exprimă o supoziţie intermediară, susţinînd că statul trebuie să-şi

fortifice capacitate de descurajare şi apărare, dar fără a submina capacităţile similare ale altor

actori. Cazurile de nonexpansiune s-au datorat, în accepţia lui J.Mearsheimer, descurajării

reuşite, transpusă mai ales prin contrabalansarea eventualilor agresori şi într-o măsură mai mică

prin pasarea responsabilităţii, un rol important „echilibrator” revenind deasemenea puterii

blocante a apei şi particularităţilor de comportament ale hegemonului regional [54]. Însă

Ch.Kupchan supunînd analizei construcţia lui J.Mearsheimer, a identificat unele contradicţii între

prescripţiile teoretice deduse din aplicarea acestor variabile şi realităţile internaţionale, cum ar fi

dobîndirea de către SUA a hegemoniei continentale în scopul al XIX-lea, care s-a realizat nu prin

război şi prin lipsa contrabalansării din partea altor state din „lumea nouă” ş.a.

Cercetînd aproape în exclusivitate numai relaţiile interstatale din domeniul strategico-

diplomatic, R.Aron defineşte prin „configuraţia raporturilor de forţe” două tipuri de sisteme

internaţionale, iar binomul „omogenitate/eterogenitate” eate utilizat pentru a determina

modalităţile de asigurare ale echilibrulului şi stabilităţii lor. Sistemul echilibrului multipolar este

rezultat al compromisului între starea naturală şi dominaţia legilor–statele recunosc dreptul

reciproc la existenţă, tind să păstreze echilibrul şi manifestă un anumit grad de solidaritate.

Sistemul echilibrului bipolar se distinge printr-un nivel mai înalt de eterogenitate, statele fiind

împărţite în trei grupuri – liderii de alianţe, statele afiliate la coaliţii şi statele neangajate în

conflicte. În acest sens, sistemul bipolar nu se dovedeşte a fi mai nestabil şi mai afectat de

războaie decît cel multipolar, însă mai degrabă poate să provoace un război global în cauza că

fiecare conflict local zdruncină sistemul internaţional. De fapt analistul francez nu precizează

expres tipul de sistem care ar fi mai stabil, însă utilizînd categoria echilibrului de forţe în calitate

de instrumentariu definitoriu de cercetare şi supraapreciind neîntemeiat, în opinia noastră,

ponderea conflictelor locale în relaţiile internaţionale din lumea bipolară (Relaţiile Internaţionale

sînt caracterizate ca „multiplicitate a centrelor de decizie şi, de aici, riscul războiului” [55], el

consideră, ca dealtfel şi alţi cercetători precum M.Kaplan sau St.Hofmann, că tipul bipolar se

dovedeşte a fi mai instabil în comparaţie cu multipolaritatea: „în sistemele bipolare, este de

părere St.Hofmann, (comparativ cu structura multipolară- n.n.) predomină mai degrabă dialectica

ostilităţilor” [56]. Ideea comună împărtăşită de aceşti trei cercetători de marcă este că nu

contează aspectul numeric în asigurarea stabilităţii sistemului, ci relaţiile dintre poli, deşi în mod

natural nu pot să nu existe unele diferenţe care provin din definirea rolului structurii: potrivit lui

R.Aron modul de constituire a polilor sistemului internaţional se dovedeşte a fi cu mult mai

relevant decît numărul lor, în timp ce M.Kaplan susţine că politica internaţională este dominată

82

de subsisteme şi care erodează uşor. Considerăm că R.Aron a exagerat în mare măsură influenţa

perturbatoare a conflictelor şi războaielor de nivel subregional asupra stabilităţii sistemelor

bipolare, acestea fiind relevante în cazul bipolarităţii descrise de Tucidide, iar K.Waltz a

remarcat pe bună dreptate că în lumea contemporană bipolară terţii, chiar şi cu statut de mari

puteri, n-au fost în stare „să distorsioneze în mod dezastruos echilibrul” între supraputeri.

Nici St.Hoffmannn n-a catalogat deschis tipul cel mai stabil de sistem internaţional, dar

ca şi mentorul său intelectual, R.Aron, înclină spre echilibrul multipolar, care „a funcţionat

efectiv” după tratatele de la Westphalia, chiar dacă a fost „tulburat… de numeroase războaie

limitate, însă acestea rareori au afectat populaţia civilă”. Sistemul contemporan bipolar se

caracterizează prin eterogenitate în valori şi mai multe niveluri ale competiţiei şi rivalităţii, fiind

compus din centrul care cuprinde taberele supraputerilor şi periferia neomogenă, fragmentată în

subsisteme în dependenţă de gradul de prezenţă al celor doi actori majori. Schimbarea sistemelor

internaţionale s-a succedat prin „mijlocirea războaielor generale, care… n-au fost întotdeauna

inevitabile” [57], alături de acţiunile deliberate ale puterilor revoluţionare şi statelor revizioniste

ele fiind provocate de circumstanţe particulare provenite din configuraţii provizorii. Elaborînd

concepţia mizelor conflictului în calitate de instrumentariu de analiză care include structura

fundamentală a sistemului şi starea tehnologiei conflictului, el face distincţie dintre sisteme

stabile şi siteme revoluţionare: mizele conflictului într-un sistem stabil sînt limitate, iar relaţiile

dintre actori se caracterizează prin moderaţie în amploare şi mijloace, pe cînd sistemul

revoluţionar este extrem de instabil din cauza că moderaţia dispare, se produce o revoluţie în

tehnologia conflictului sau o transformare a structurii fundamentale a lumii. Prin urmare,

distincţiile dintre sistemele stabile şi cele revoluţionare sînt determinate de impactul Binomului

„acceptare şi acord/neacceptare şi dezacord” asupra valorilor esenţiale şi regulilor de desfăşurare

ale competiţiei dintre actori, mai ales dintre cei principali. Sistemele stabile sau alte ori numite

„moderate” se caracterizează prin multipolaritate în distribuirea puterii şi omogenitate în

scopurile trasate şi mijloacele utilizate de state, pe cînd cele revoluţionare se dovedesc a fi

bipolare în distribuirea puterii şi eterogene în calităţile actorilor. În acelaşi timp determinînd

particularităţile „sistemului politic mondial bipolar”, St.Hoffmannn îl etichetează ca fiind „atît

revoluţionar, cît şi moderat”, invocînd pe bună dreptate posibilitatea „distrugerii reciproce

asigurate”. Însă această „inconsecvenţă” este numită de K.Waltz o neclaritate „descurajantă” de

poziţie, dar în acelaşi timp el însuşi a crezut că „armamentul nuclear face ca lumea bipolară să

fie moderată”, chiar dacă, potrivit lui H.Mouritzen, care face mai multe comentarii la adresa

teoriei watziene, îl consideră important în contextul teoriei sale, dar totuşi secundar în raport cu

distribuţia capabilităţilor.

83

În accepţia lui H.Kissinger, sistemul internaţional este compus din elemente aflate în

interconexiune şi totodată în mişcare neîntreruptă, însă traiectoriile lui sînt determinate doar de

caracteristicile unităţilor de bază. Chiar dacă „ordinea mondială exprimă tendinţa către

permanenţă”, tipul ei depinde de aspiraţiile actorilor „care o configurează” şi îndată ce

componentele sistemului internaţional îşi transformă caracterul, „se produce inevitabil perioada

zdruncinărilor” [58]. În acest context el distinge între ordinea internaţională legitimă şi ordinea

internaţională revoluţionară, în primul caz acest aranjament este acceptat de toate marile puteri şi

tinde către stabilitate şi pace, pe cînd în cel de al doilea, unul sau mai mulţi actori majori o

resping, adică refuză să trateze cu alte state în conformitate cu regulile prestabilite şi este

evidentă năzuinţa către instabilitate şi război. „Ordinea legitimă nu anulează posibilitatea

conflictelor, dar le reduce proporţiile, războaiele se produc numai dacă se desfăşoară în numele

menţinerii structurii existente”, în timp ce ordinea revoluţionară apare în circumstanţele în care

unul sau mai mulţi actori majori urmăresc modificarea structurii sistemului internaţional în

ansamblu, „trăsătura distinctivă a puterii revoluţionare este … că nimic nu o poate linişti, doar

securitatea absolută, adică distrugerea oponentului, este considerată a fi garanţie satisfăcătoare:

dorinţa unei puteri de a fi în securitate absolută înseamnă pentru celelalte insecuritate absolută”

[59]. Simptomatic este, consideră H.Kissinger, că elementele aflate în mişcare reduc proporţional

din extinderea în timp a tipurilor de ordine mondială, configuraţia internaţională degajată din

Pacea de la Westfalia a durat un secol şi jumătate, pe cînd aranjamentul bipolar – nu mai mult de

patru decenii.

Reflectînd, potrivit lui H.Kissinger, tradiţia internaţionalismului wilsonian în tratearea

relaţiilor internaţionale şi pronunţîndu-se asupra dezarmării, H.Morgenthau susţine că „o pace

durabilă instituită în baza unui echilibru stabil de putere este construită în raport cu un cadru

moral comun, care exprimă angajamentul tuturor naţiunilor interesate de a respecta anumite

principii morale elementare, printre acestia se numără şi conservarea echilibrului de putere”:

dezarmarea contribuie la stabilirea ordinii internaţionale şi apărarea păcii internaţionale prin

îmbunătăţirea situaţiei politice, relaxarea tensiunilor şi încrederea reciprocă rezultată, în

interesele statelor implicate [60]. M.Levy deasemenea se înscrie în formula universală

wilsoniană susţinînd că „obiectivele prioritare” în afacerile internaţionale „constau în

modernizarea societăţilor relativ nonmodernizate şi menţinerea stabilităţii în interiorul şi între

societăţile relativ modernizate”. Însă fondul comun de idei n-a fodt un obstacol în calea

pluralismului de opinii tactice-dacă H.Morgenthau recomandă intervenţia în afacerile interne în

numele necesităţii politice internaţionale, M.Levy exprimă părerea că stabilitatea naţională

determină stabilitatea internaţională.

84

Limitîndu-se în exclusivitate la cercetarea relaţiilor internaţionale contemporane şi

considerînd că ritmul schimbării regulilor fundamentale de funcţionarea lor sporit în secolul XX,

J.F.Guilhaudis divizează sistemul internaţional bipolar în trei perioade: 1945-1962: războiul

rece; 1963-1979: relaxarea; 1980-1989; entropia bipolarismului [61]. De fapt, periodizările

bipolarităţii în interior prin identificarea unor limite cronologice asemănătoare sînt frecvente,

însă, în opinia noastră, începutul perioadei a treia ar putea fi devansat pentru anii 1977-1978,

pornind de la desfăşurarea modernizarii rachetelor nucleare sovietice din partea europeană a ţării

şi ca măsură de răspuns, apelul cancelarului vest-german H.Schmidt de a amplasa rachete

americane cu rază medie de acţiune şi de croazieră în statele din Europa de Vest.

Trebuie de precizat că în cadrul bipolarităţii soluţionarea oricărui conflict internaţional

necesită „aprobarea” cel puţin a unei dintre cele două supraputeri, dar care, sînt în acelaşi timp

cele mai mari donatoare de asistenţă externă şi exportatoare de armament, pe cînd marile puteri

se limitează la realizarea intereselor fie de nivel regional, fie de caracter sectoral.

În tentativa de a elabora un model stabil de sistem internaţional R.Rosecrance propune

„utopia relevantă”, care reprezintă o sinteză a avantajelor oferite atît de sistemul bipolar

(posibilitatea de a controla conflictele de la periferii), cît şi de cel multipolar (posibilităţi mai

multe de a preîntîmpina un conflict atotcuprinzător), rezultatul sintezei fiind „sistemul

bimultipolar”, în cadrul căruia actorii majori se situează pe poziţiile de reglatori ai conflictelor

dintre cei doi poli.

Prin urmare, polaritatea se referă la aspectul cantitativist al analizei sistemelor

internaţionale, tipurile de structură fiind determinate de numărul centrelor majore de putere şi

relaţiile dintre acestea. Fiind prin esenţa sa un termen de nuanţă realistă, polaritatea defineşte

structura relaţiilor dintre actorii principali din cadrul sistemului internaţional, ei au ca misiune sî

asigure menţinerea unei configuraţii a ordinii mondiale, iar relaţiile lor reciproce scot în evidenţă

ierarhia puterilor majore într-o perioadă istorică.

Referind-ne la dimensiunea verticală a ordinii internaţionale şi la structura ierarhică a

relaţiilor dintre diferite puteri în sistemul internaţional, ţinem să subliniem că St.Hoffmannn este

unul dintre puţinii cercetători care au propus tipologii atît în baza polarităţii, cît şi a stratificării

ierarhice, chiar dacă în ultimul caz elaborarea sa este cu precădere de suprafaţă şi are ca misiune

mai degrabă să-i întregească investigaţiile. Spre deosebire de I.Wallersten, care partajează

sistemul mondial în termenii dependenţei, considerîndu-l organizat în formula lume-economie,

St.Hoffmannn abordează sistemul internaţional în termenii puterii, identificînd conflicte dintre

supraputeri atît la nivel global, cît şi la cel regional, dar n-a trecut cu vederea nici rivalităţile

dintre puterile subregionale în ariile lor geopolitice. Însă teoria „lume-sistem” a lui I.Walerstein

rămîne cea mai importantă realizare din cadrul elaborărilor ştiinţifice ancorate pe analiza

85

stratificării sistemului internaţional mondial, chiar dacă este canalizată cu precădere pe

dimensiunea economică şi nu demonstrează, potrivit lui St.Hoffmannn, cum dezvoltarea

sistemului capitalist influenţează asupra evoluţiei organizării politice internaţionale şi deci, se

confruntă cu deficienţe la capitolul explicarea schimbărilor de sistem.

Se impune de remarcat totuşi, că tipologiile fondate pe structurarea pe verticală

sistemelor internaţionale întrunesc mai puţin exegeţi în condiţiile bipolarităţii şi se dovedesc a fi

de referinţă mai mică, una dintre principala cauză fiind tradiţia realistă de a defini relaţiile

internaţionale pe orizontală, în termenii polarităţii şi conflictului, mai ales între actorii majori din

sistemul internaţional, cu atît mai mult că lumea bipolară, în condiţiile căreia au fost

fundamentate ştiinţific relaţiile internaţionale, a fost partajată pe axa Vest-Est, între capitalism şi

comunism, caracterizîndu-se prin eterogenitate şi diversitate. Tipologiile cantitativiste

fundamentate pe analiza stratificării sistemului internaţional şi axate pe dimensiunea verticală a

ordinii mondiale se dovedesc a fi mai puţin relevante din cauza că o trăsătură esenţială şi

totodată o deficienţă a majorităţii lor este determinismul economic, în timp ce, după cum am

remarcat, mai ales în Statele Unite ale Americii prioritatea a fost acordată altor abordări, cu

predilecţie de nuanţă realistă, behavioristă şi liberală. Incontestabil, teoriile fondate pe descrierea

ierarhiilor din sistemele de state abordează aspecte importante ale relaţiilor internaţionale,

reflectînd raporturile atît de dominaţie şi supunere, cît şi de cooperare asimetrică, minimizarea

asimetriei şi facilitarea cooperării ar putea fi asigurată şi prin regimurile internaţionale, care fiind

expresie a interdependenţei, sînt, potrivit lui K.Goldmann, „aranjamente mai specializate… ce

vizează activităţi, resurse şi arii geografice bine definite” [62].

Teoriile cantitativiste sînt clădite cu precădere pe investigaţia relaţiilor strategico-

diplomatice, adică se preocupă în special de raporturile dintre puterile majore, iar actorii „mai

puţin importanţi” rămîn în planul secund, în timp ce elaborările calitativiste se referă cu

predilecţie la relaţiile economice internaţionale şi abordează atît centrul, cît şi periferiile

sistemului mondial în formă de totalităţi distincte mai puţin diferenţiate în interior, axa de

conflict global fiind elucidată prin binomul „centrul hegemonic/periferiile exploatate”. Teoriile

edificate pe cercetarea polarităţii sînt analizate pe legăturile dintre actorii principali şi deci,

relaţiile internaţionale nu sînt tratate în plenitudinea şi diversitatea lor, pe cînd elaborările

fundamentate pe analiza raporturilor dintre puterile majore şi cele minore din cadrul sistemului

mondial fiind în marea lor parte deterministe, lasă în umbră relaţiile pe orizontală, considerate

mai puţin conflictuale decît pe verticală, fără a nega existenţa unei puteri-hegemon.

Aşadar, fiind în acelaşi timp un proces şi o stare, ordinea mondială se rezumă la anumite

aranjamente din cadrul sistemului internaţional care sînt determinate de structura lui şi de

trăsăturile mediului internaţional: este un proces din cauza că se manifestă prin succedarea sub

86

aspect istoric a diferitor configuraţii ale relaţiilor internaţionale şi totodată este o stare, deoarece

se exprimă în forma unor interese şi valori comune, cuprinzînd totalitatea actorilor care prin

acţiunile şi interacţiunile lor le formează structura. Sistemele internaţionale reflectă şi totodată

condiţionează diferite tipuri de configuraţii ale ordinii mondiale, iar schimbările s-au produs, ca

regulă, prin războaie: peloponesiac, barbarii împotriva Imperiului Roman, războiul de 30 de ani,

nemaivorbind de cea de-a doua conflagraţie mondială. Sfîrşitul lumii bipolare, mai ales în

condiţiile că n-a fost prezis teoretic modul în care s-a încheiat războiul rece, a pus sub semnul

întrebării mai multe idei considerate axiomatice precum schimbarea de sistem se produce prin

război” şi a provocat discuţii şi luări de poziţii cu privire la tipul de structură al sistemului

internaţional şi de configuraţie al ordinii mondiale în proces de reclădire şi diversificare prin

complexitate multidimensională.

Note:

1. Bull, Hedley. Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinii în politica mondială.

Chişinău: Ştiinţa, 1998. p. 2.

2. Hoffmannn, Stanley. Ianus şi Minerva. Eseuri asupra teoriei şi practicii politicii

internaţionale, Chişinău: Ştiinţa, 1999. p. 75.

3. Guzzini, Stefano. Realism şi relaţii internaţionale. Iaşi: Ed. Institutul European, 2000. p.

95.

4. Wight, Martin. Politica de putere. Chişinău, ARC, 1998. p. 34, 114-115.

5. Griffiths, Martin. Relaţii Internaţionale: şcoli, curente, gînditori. Bucureşti: ZIUA, 2003.

p. 268.

6. Puşcaş, Vasile. Relaţii internaţionale/transnaţionale. Cluj: Sincorn, 2005. p. 268.

7. Griffiths, Martin. Op.cit., p. 249-250.

8. Manual de relaţii internaţionale/ coord.: Miroiu, Andrei. Ungureanu, Radu-Sebastian ş.a.

Iaşi: Polirom, 2006. p. 312.

9. Цыганков, П. А. Международные отношения. Москва: Новая школа, 1996. p. 270.

10. Senarclens de, Pierre. La politique internationale. Paris: Armand Colin, 1992. p. 105.

11. Jensen, Lloyd. Miller, Lynn. Global Challenge. Orlando: Harcourt Brace College

Publishers, 1997. p. 5.

12. Watz, Kenneth, Teoria politicii internaţionale. Iaşi: Polirom, 2006. p. 224.

13. Киссинджер, Генри. Дипломатия. Москва: Научн.-Изд. Центр „Ладомир”, 1997.p.

12-13.

14. Bull, Hedley. Op.cit., p. 93-95.

87

15. Morgenthau, Hans. Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru pace. Iaşi:

Polirom, 2007. p. 28, 164-165.

16. Manual de relaţii internaţionale. Op.cit., p. 92.

17. Киссинджер, Генрu. Op.cit., p. 649.

18. Watz, Kenneth. Op.cit., p. 91.

19. Griffiths, Martin. Op.cit., p. 66.

20. Hoffmannn, Stanley. Op.cit., p. 91.

21. Поздняков, Э. Системный подход и Международные отношения. Москва: Наука,

1976. р. 18.

22. Bull, Hedley. Op.cit., p. 8.

23. Aron, Raymond. Paix et guerre entre les nations: Paris: Seiul, 1984. p. 94.

24. Маныкин, А. Системность в международных отношениях: содержание, причины

формирования и этапы развития. În: Введение в теорию международных

отношений. Москва: МГУ, 2001. р. 12.

25. Watz, Kenneth. Op.cit., p. 130-143.

26. Hoffmannn, Stenley. Op.cit., p. 111.

27. Aron, Raymond. Op.cit., p. 95.

28. Поздняков, Э. Op.cit., p. 20, 53.

29. Aron, Raymond. Op.cit., p. 563-565.

30. Derriennic, J.-P. Esquisse des problematique pour une sociologie der relations

internationales. Grenoble, 1977. p. 188-192.

31. Griffiths, Martin. Op.cit., p. 328.

32. Ibidem, p. 326.

33. Huntington, Samuel. The Lonelz Superpower. În: Foreign Affairs. 199, nr.78(2). P. 35.

34. Hoffmannn, Stanley. Op.cit., p. 109.

35. Watz, Kenneth. Op.cit., p. 108, 141.

36. Dougherty. J. Pfaltzgraff, R. Contending theories of international relations: a

comprehensive survey. New-York, 1990. p. 155.

37. Griffiths, Martin. Op.cit., p. 35-36.

38. Buzan, Barry. Economic structure and international security: the limits of the liberal case.

În: International Organisation. 1984. nr.38(4), autumn. P. 621.

39. Guzzini, Stefano. Op.cit., p. 274-275.

40. Ibidem. P. 271.

41. Snidal, Duncan. The limits of Hegemonic Stability Theory. În: International

Organisasion. 1985, nr.39(4), autumn. p. 581.

88

42. Dougherty, J. Pfaltzgraff, R. Op.cit., p. 149.

43. Griffiths, Martin. Op.cit., p. 196.

44. Ibidem. p. 401.

45. Manual de relaţii internaţionale. Op.cit., p. 17.

46. Puşcaş, Vasile. Op.cit., p. 54-55.

47. Ibidem. p. 56.

48. Dougherty, J. Pfaltzgraff, R. Op.cit., p. 157.

49. Griffiths, Martin. Op.cit., p. 329.

50. Ibidem. p. 290.

51. Ikenberry, John. Getting Hegemony Right. În: The National Interest. 2001, nr.63, spring.

P. 22-24.

52. Wilkinson, D. Unipolarity Without Hegemony. În: International Studies Review. 1999,

summer. P. 141.

53. Watz, Kenneth. Op.cit., p. 225.

54. Guzzini, Stefano. Op.cit., p. 132-133.

55. Aron, Raymond. Op.cit., p. 28.

56. Hoffmannn, Stanley. Op.cit., p. 81.

57. Ibidem. p. 111.

58. Киссинджер, Генри. Op.cit., p. 734.

59. Guzzini, Stefano. Op.cit., p. 90.

60. Morgenthau, Hans. Op.cit., p. 435-438.

61. Puşcaş, Vasile. Op.cit., p. 73.

62. Goldmann, Kjell. Relaţiile internaţionale: o perspectivă de ansamblu. În: Manual de

Ştiinţă politică / coord.: Goodin, Robert. Klingemann, Hans-Dieter. Iaşi: Polirom, 2005.

p. 366.

89

III.2.RECONFIGURAREA ORDINII MONDIALE DUPĂ ÎNCHEIEREA

RĂZBOIULUI RECE

Sfîrşitul războiului rece, realizat prin întrunirea sovieto-americană la nivel înalt de pe

insula Malta, dezintegrarea blocului „socialismului real”şi autodizolvarea Uniunii Sovietice, n-a

fost pronosticat şi descris în maniera în care s-a produs de nici o teorie a relaţiilor internaţionale,

ele „n-au reuşit, potrivit lui J.Gaddis, nici pe departe să anticipeze cum avea să se încheie”[1]

acest conflict şi să formuleze o explicaţie coerentă. De fapt, în cazurile cînd este invocată această

schimbare structurală de sistem, J.Gaddis este citat cel mai frecvent, probabil şi din cauza

radicalismului apelului făcut de a renunţa la studiul ştiinţei politice. Cert este că teoria relaţiilor

internaţionale n-a putut să rămînă în albia pur academică şi să se canalizeze pe probleme de

caracter disciplinar-ontologic, epistemologic sau metodologic, după cum se pronunţa K.Waltz,

cu atît mai mult că „teoria nu prezice uniformitate de comportament”, transformările survenite în

tabloul politic al lumii au condus spre deprecierea mai multor construcţii teoretice, cum ar fi

teoriile „ciclurilor lungi” elaborate de G.Modelski şi P.Morgan, sau B.Adams şi au provocat

bulversarea comunităţilor de cercetători, introducînd incertitudine şi potrivit lui K. Goldmann,

„suferinţe de complexul predictiv”.

În opinia noastră, tensiunea dintre teorie şi practică sau în termenii „triadei de scopuri”

ale cercetării fundamentate de K.Goldmann, inspirată din tipologia ştiinţelor a lui J.Habermas,

dificultăţile investigaţiilor motivate de „preocupări infra-academice” în rezolvarea problemelor

de „caracter extra-academic”, s-ar explica prin următoarele cauze:

1. ideile ştiinţifice formulate în condiţiile războiului rece şi aprofundate prin

convingerea în „distrugerea reciprocă garantată” s-au cristalizat, în accepţia lui K.Goldmann,

într-o puternică teorie a „nonschimbării internaţionale”, care, potrivit lui B.Badie şi M.-

C.Smouts, nu s-a dovedit a fi în măsură să reflecte schimbările radicale ce s-au produs în

sistemul mondial , adică „tot ce se referă la realitatea socială” [2]. Acest eşec a demonstrat că s-

au dovedit a fi iluzorii tentativele lui K.Waltz de a fundamenta o teorie strict sistemică,

neafectată de reducţionism, dar, contrar aşteptărilor, n-au animat investigaţiile în domeniul

politicii externe, decalajul dintre „comprehensiunea intra-academică” şi „aplicabilitatea extra-

academică” actualmente rămînînd similar cu cel descris de St.Hoffmannn încă în anii '70 ai

secolului XX, dacă nu chiar s-a mărit;

2. mai mulţi teoreticieni de marcă au ataşat funcţiei explicative valenţe predictive,

J.Gaddis indică asupra abordărilor behavioristă (M.Kaplan) şi structuralistă (K.Waltz), care

atribuie rolul determinant structurii sistemului internaţional. Conform lui K.Waltz, sistemele se

transformă în cazul cînd „un principiu ordonator este înlocuit de altul” [3], în sensul trecerii de la

90

anarhie la ierarhie, urmărindu-se, potrivit unor critici (R.Ashley), „raţionalizarea politicii

globale”. Însă mai ales în prima jumătate a anilor’90 se extinde şi se diversifică numărul

elaborărilor ştiinţifice fundamentate în baza „teoriei critice”, care presupun examinarea limitelor

cunoaşterii prin omologarea supoziţiilor că „criticile negative reprezintă condiţia unei

comprehensiuni pozitive” prin refuzul „constructelor culturale arbitrare”, oferindu-se

posibilitatea actualizării imposibilului şi „a gîndi altfel” [4]: din această perspectivă, încheierea

războiului rece devine o problemă practic lipsită de relevanţă şi cu şanse reduse de a servi unele

scopuri extra-academice, lăsînd „lumea, potrivit lui C.Brown, aşa cum este”;

3. transformarea structurală de sistem s-a produs pe cale paşnică, fapt care i-a luat

prin surprindere pe cercetători, documentaţi că în aspect istoric „schimbările sistemice de

caracter cantitativist s-au realizat în urma unor războaie globale” (1618-1648 sau 1939-1945).

Astfel, în conformitate cu teoria „ciclurilor lungi” propusă de G.Modelski şi P.Morgan, în centrul

„sistemul politic global” se află „puterile mondiale”, care succedîndu-se una pe alta, îi determină

caracterul şi deci, „istoria sistemului poate fi abordată ca o succesiunea de cicluri lungi” cu

durata de 107 ani fiecare, iar „schimbul de lideri” se produce printr-un „război global” generat de

„dinamica ciclului” [5]. În ordinea de idei relevată, „secolul american” urmează să se încheie

aproximativ în anul 2021 şi întîmplător sau nu, dar Z.Brzezinski acreditează opinia argumentată

prin cifre estimative că după 2020 poate să înceteze „hegemonia de tip nou” a SUA, numind

perioada ce va urma „după ultima supraputere mondială” [6]. Din altă perspectivă metodologică,

dar care indică elocvent asupra dificultăţilor de ordin teoretic, M.Sullivan susţine că nu pot exista

„două situaţii internaţionale absolut identice” şi deci, teoria nu este în măsură să descopere

esenţa realităţii internaţionale, contrar lui I.Lacatos, în a cărui opinie, confruntarea teoriei în timp

se produce în contextul concurenţei cu alte construcţii teoretice, acest proces fiind nu de caracter

logic, ci istoric;

În plus, cercurile politice şi academice occidentale au exprimat nu fără temei unele dubii

cu privire la ireversibilitatea cursului politic iniţiat de M.Gorbaciov, data fiind alternanţa

perioadelor de „încălzire” şi de „răcire” în interior, dar care n-au coincis în mod obligatoriu cu

stări calitative similare în exterior. Ultima noastră supoziţie pate fi argumentată prin faptul că

deşi în Uniunea Sovietică s-a declarat oficial fidelitate faţă de teoria marxistă, care atribuie rolul

determinant al politicii interne în raport cu politica externă, relaţiile internaţionale fiind

continuare a relaţiilor din interiorul societăţii, totuşi realităţile din condiţiile războiului rece,

„încălzirea” hruşciovistă-criza caraibilor, restrîngerea reformelor interne la începutul anilor’70–

destinderea pe arena mondială prin semnarea unui set de documente, inclusiv Actul Final de la

Helsinki din 1 august 1975, vin să demonstreze adeziunea şi totodată justeţea concepţiei lui

91

H.Morgenthau privind autonomia relativă una faţă de alta a celor două sfere ale politicii, chiar

dacă fondate pe aceeaşi bază – statul.

În acelaşi timp nu putem trece cu vederea unele idei care au pronosticat trecerea de la

structura bipolară la multipolaritate, realizată însă în condiţiile existenţei şi ponderii majore în

relaţiile internaţionale a Uniunii Sovietice, alte trăsături definitorii fiind extinderea numărului

actorilor mondiali atît pe orizontală, prin includerea Chinei, cît şi pe verticală, datorită

ascensiunii societăţilor transnaţionale semiautonome. Astfel, încă în jumătatea a doua a anilor’70

St.Hoffmannn a intuit uimitor că „schimbările majore în ierarhia sistemului internaţional vor

rezulta mai degrabă din realizările sau din eşecurile interne decît din luptele interstatale, …

politica internaţională devenind un fel de confruntare a sistemelor politice interne în acţiune” [7]

şi deci, status-quo-ul constituit în acel timp se afla în dezbatere, iar lumea se transforma în

„multiierarhică”.

Este de remarcat totuşi că rezultatele investigaţiilor reliefate se dovedesc a fi doar parţial

corecte din cauza că Uniunea Sovietică s-a autodizolvat, China încă n-a devenit o supraputere şi

numai societăţile transnaţionale s-au consolidat esenţial pe arena mondială. Această concluzie

poate fi confirmată prin metodologia de cercetare a lui P.Viotti şi M.Kauppi, care prevede trei

niveluri de analiză a sistemului internaţional alcătuit dintr-un anumit număr de elemente, ca în

rezultat să se extragă diferite tipuri de „imagini”: chiar dacă se urmăreşte obţinerea unei „imagini

complete” prin includerea în balanţă a tuturor elementelor, în realitate s-a creat o „imagine falsă”

datorată lipsei unor componente.

Prin urmare, eşecul teoretic în pronosticarea şi descrierea încheierii războiului rece în

varianta în care s-a produs, are la bază un set de cauze complexe, cu precădere de caracter

epistemologic şi metodologic, care şi-a găsit expresie în restrîgerea cadrului de probleme

investigate şi alimentarea unor discrepanţe, cum ar fi cea dintre teorie şi practică: deja am

subliniat că la mijlocul anilor’70, St.Hoffmannn a indicat asupra decalajului în creştere dintre

„afacerile mondiale” şi „politica externă”, chiar dacă imediat afirmă că „ceea ce ofereau savanţii

venea în întîmpinarea dorinţelor politicienilor” [8]. Este de precizat însă, că majoritatea absolută

a elaborărilor în domeniul conflictelor internaţionale, indiferent de apartenenţa lor la un curent

sau altul, se axau pe „studiile strategice” şi „cercetarea conflictelor”, cum ar fi concepţia lui

Q.Wright, care presupune că al doilea nivel de analiză a conflictelor internaţionale din cele trei

prestabilite, este rezervat statului, în sensul degajării fundamentelor structurale şi caracteristicilor

conjuncturale favorabile politicilor externe belicoase emanate de actorul statal şi examinării

proceselor complexe de adoptare a deciziilor politice centrate atît pe studiul crizelor, cît şi pe

ierarhia structurilor administrativ-birocratice. În plus, majoritatea ştiinţelor umaniste, potrivit lui

J.Mayall, sufereau în plan epistemologic de antifundaţionalism, în sensul lipsei unei baze

92

facturale stabile sau unui adevăr pe care să se fundamenteze cunoaşterea despre lume, iar

„studiul relaţiilor internaţionale se găsea într-o distorsiune temporală, izolat de multe dintre

curentele intelectuale din cauza pericolelor inerente: tensiunii nucleare” [9]. În ordinea de idei

abordată considerăm că întotdeauna îşi va păstra relevanţa ştiinţifică o constatare a lui

F.H.Hinsley, conform căreia, „este puţin probabil că a existat vreodată o perioadă în care teoria

şi practica în domeniul relaţiilor internaţionale să nu fi fost divergente” [10], datorită persistenţei

aspiraţiilor unor elaborări pur teoretice, alimentate şi de scepticismul manifestat sub diferite

forme de majoritatea comunităţii de cercetători ştiinţifici. În acelaşi context J.Mayall susţine nu

fără temei că în general „este la modă să fii sceptic în privinţa semnificaţiei noului mileniu”.

Astfel trece în revistă unele eventuale scenarii ale evoluţiei relaţiilor internaţionale pe termen

scurt şi mediu, Iu.Kaşlev nu ezită să atenţioneze că „este foarte dificil de a face pronosticuri în

domeniul dezvoltării mondiale” [11], dat fiind că la începutul secolului XX oamenii politici

practic n-au prezis nici un eveniment major ce a avut loc în decursul următorilor o sută de ani -

două războaie mondiale, constituirea socialismului sau dezintegrarea imperiilor coloniale.

În altă ordine de idei, P. de Senarclens este unul dintre puţinii cercetători care a căutat să

justifice eşecul teoretic de a nu prevedea transformările produse în anul 1989, subliniind că

sarcina politologilor nu este de a prezice desfăşurarea cursului istoriei şi deci, teoriile lor sînt

inoperante în acest sens. Totuşi ei au elaborat cadre conceptuale menite să contribuie la

înţelegerea trăsăturilor directorii ale relaţiilor internaţionale şi au definit variabile de care trebuie

de ţinut cont pentru a concepe procesele şi fenomenele ce formează configuraţiile raporturilor

guvernamentale, „inclusiv structurile care influenţează politicile externe ale statelor” [12]. În

opinia noastră, apologetica manifestată de analistul francez este degajată din postulatele şcolii

sociologice franceze a relaţiilor internaţionale, fundamentate pe definirea comportamentului

actorilor statali în baza unor cadre conceptuale de investigaţie, adică pe epistemologie şi acţiune.

Unele evenimente de amploare foarte mare precum dezintegrarea „lagărului socialist” şi

implozia Uniunii Sovietice, însoţite de altele, aleatorii sau colaterale, vizînd schimbările în

„lumea a treia”, au marcat încheierea conflictului global multiaspectual pe axa Vest-Est,

influenţînd asupra desfăşurării cursului istoriei contemporane şi fluxului general al vieţii politice

mondiale. Este de remarcat însă, că aceste „evenimente dramatice din istoria umanităţii”, care s-

au desfăşurat sub incidenţa multiplelor aspecte şi forme de schimbare, sînt interpretate diferit,

începînd cu estimări marcate de o vădită nuanţă optimist-euforică (F.Fukuyama), de caracter

triumfător (H.Kissinger) sau de o înaltă încărcătură transformatoare (I.Rammonet) şi încheind cu

tratări care nu le conferă o importantă cardinală, ci una secundară (A. şi H.Toffler). Totuşi

predominantă este opinia că sfîrşitul războiului rece şi dezintegrarea Uniunii Sovietice reprezintă

punctul de plecare pentru elaborările ştiinţifice care abordează relaţiile internaţionale din ultimul

93

deceniu al secolului XX şi începutul secolului XXI din cauza impactului lor deosebit asupra

vieţii internaţionale condiţionat de faptul că schema tradiţională edificată pe echilibrul de puteri

şi interesele supraputerilor a dispărut de pe arena mondială, iar problemele ce vizează structura

în formare a sistemului internaţional şi configuraţia raporturilor dintre principalele centre de

forţă continuă să rămînă obiect al discuţiilor ştiinţifice. În condiţiile războiului rece stabilitatea şi

echilibrul relativ au fost asigurate, în termenul utilizat de A. Şi H. Toffler, de „remiza nucleară

SUA-URSS” [13], consecinţele unei ciocniri directe dintre supraputerii fiind „distrugerea

reciprocă asigurată”. În plus, fiecare stat a fost mai mult sau mai puţin conştient de locul pe care

l-a ocupat în sistemul global, iar războaiele ce s-au desfăşurat în ţările din „lumea a treia” nu s-au

extins pe teritoriul supraputerilor, dar care periodic le alimentau şi au avut efecte secundare

pentru a putea contribui la schimbarea structurii sistemului internaţional în ansamblu, chiar dacă

au exercitat un anumit impact.

I.Wallerstein din contra, abordînd conţinutul războiului rece în baza concepţiei „lume-

sistem” şi imprimîndu-i alte valenţe decît cele fundamentate pe polaritate, acreditează supoziţia

că SUA conştient s-au angajat la Yalta în partajarea lumii în două sfere de influenţă din cauza că

n-au dispus de resursele necesare şi n-au manifestat dorinţa de a exercita controlul global asupra

tuturor. Pentru a menţine disciplina în cadrul blocului său, americanii au avut nevoie de imaginea

inamicului străin şi au iniţiat un joc grandios, numit „războiul rece”, iar în calitate de partener s-a

plasat Uniunea Sovietică, ea însăşi urmărind obiectul întăririi controlului său asupra sateliţilor. În

timpul războiului rece nu s-a constituit o structură bipolară a sistemului internaţional, deoarece

potenţialul economic al URSS niciodată n-a fost echivalent celui american, însă ambele părţi au

obţinut beneficii pe contul conflictului, inclusiv prin extinderea zonelor de influenţă. Jocul a

durat atît timp cît combatanţii au manifestat interes şi atunci cînd SUA au pierdut poziţia de lider

economic incontestabil în cadrul nucleului sistemului creat şi posibilităţile de a ţine sub control

efectiv aliaţii săi, iar Uniunea Sovietică a epuizat resursele din cauza ineficacităţii economiei sale

antrenate în cursa înarmărilor şi susţinerea partenerilor, părţile de comun acord au încheiat

războiului rece.

Chiar dacă în accepţia lui I.Rammonet cauzele prăbuşirii Uniunii Sovietice rămîn

enigmatice [14], considerăm totuşi că ideile de tipul celor expuse de I.Wallerstein cu privire la

rolul predominant al cauzelor de provenienţă economică în dezintegrarea ei se dovedesc a fi de o

prestanţă ştiinţifică înaltă, dat fiind că economia planificată de caracter preeminent extensiv n-a

rezistat competiţiei cu cea de piaţă, iar una dintre cele două componente de bază a restructurării

iniţiate de M.Gorbaciov a fost „accelerarea” dezvoltării social-economice, urmărindu-se

relansarea economiei, însă această noţiune este abandonată în anul 1988. Totodată, aspectele de

nuanţă politico-ideologică, în special tentativele eşuate de reconfigurare a puterilor în stat şi

94

succesele mişcărilor democratice de renaştere naţională, de altfel intens mediatizate, au putut fi

sesizate cu mult mai uşor, mai ales pe fondul degradării social-economice şi s-au regăsit în

cealaltă componentă a restructurării - „publicitatea”. Aceste aspecte au „admis”, în ultimă

instanţă, radicalizarea mesajului opoziţiei anticomuniste în ţările „democraţiei populare” şi

căderea zidului de la Berlin ca expresie materială a războiului rece.

J.F.Soulet deosebeşte patru „simptome clar perceptibile ale dezintegrării imperiului

comunist de apus”: degradarea situaţiei socio-economice; presiunile societăţii civile;

incapacitatea regimurilor de a se autoreforma şi rezistenţa ţărilor-satelit la integrare [15]. Este de

subliniat că în baza acestor „simptome” deasemenea pot fi descrise schimbările de regim din

ţările Europene Centrale şi de Sud-Est [16], în cazul aplicării ultimului impunîndu-se precizările

că statele-satelit se aflau sub incidenţa doctrinei Brejnev, iar tentativele Uniunii Sovietice de

deideologizare a politicii externe şi reclădirea ei pe alt principiu decît cel al internaţionalismului

proletar, n-au condus decît spre autodizolvarea Consiliului de Ajutor Economic Reciproc şi

Organizaţiei Tratatului de la Varşovia în anii 1990-1991. Într-o altă ordine de idei, deşi A.şi H.

Toffler au anunţat „remiza nucleară”, totuşi lansarea mai degrabă propagandistic-manipulativă

decît tehnologică de către administraţia R.Reagan a „iniţiativei strategice de apărare” a bulversat

conducerea sovietică, alimentîndu-i complexul inferiorităţii tehnico-ştiinţifice şi solicitîndu-i

resurse financiare suplimentare în condiţiile scăderii progresive a preţurilor la agenţii energetici

pe piaţa mondială.

Prin urmare, implozia Uniunii Sovietice a fost cauzată de mai mulţi factori, iar explicarea

şi înţelegerea complexităţii proceselor care s-au produs continuă să rămînă obiect al dezbaterilor

academice. Considerăm că una dintre cele mai pertinente investigaţii ale dezintegrării Uniunii

Sovietice ar putea fi realizată prin aplicarea metodologiei marxiste, care atribuie bazei

economice rolul determinant în raport cu suprastructura politică, dar cu derogarea că la un

anumit moment politica se plasează pe prim plan, devenind hotărîtoare: a fost nevoie de voinţă

politică pentru a declanşa procesele de identificare a resurselor noi de dezvoltare economică, dar

care a fost însoţită şi de o democratizare limitată şi controlată, ca în ultima instanţă aceste

tentative să se soldeze cu dispariţia însuşi a sistemului şi iniţierea unor importante replieri de

diferite niveluri şi caractere, inclusiv sfîrşitul războiului rece.

F.Fukuyama este unul dintre analiştii care au remarcat „sfîrşitul istoriei”, expresie

devenită ulterior sinonimă cu „perioada iniţială postrăzboi rece”, încă în condiţiile desfăşurării

conflictului dintre cele două supraputeri, în vara anului 1989. Ceva mai tîrziu, totalizînd

rezultatele conflagraţiei dintre cele două suprapuneri, F.Fukuyama, potrivit lui M.Griffiths, „pînă

atunci aproape necunoscut în domeniul relaţiilor internaţionale, a devenit o celebritate

intelectuală” [17], iar conform lui N.Gardels, „ideea despre „sfîrşitul istoriei” şi ideea lui

95

S.Huntingtin despre „ciocnirea civilizaţiilor” au devenit cele mai celebre teze ale perioade de

după războiul rece” [18]. Ţinem să subliniem că fiind fundamentată pe unele concepte ale lui

Platon, G.Hegel şi A.Kojeve, filosofia politică a lui F.Fukuyama se rezumă la următoarele:

„sfîrşitul istoriei” presupune că la finele secolului XX principiile prime care se află la baza

organizării politice şi sociale, incluzînd combinaţia democraţiei liberale şi economiei libere de

piaţă, s-a dovedit superioară oricărei alternative, sursa superiorităţii fiind capacitatea de a

satisface necesităţile primare ale naturii umane exprimate prin două tipuri de dorinţe

fundamentale - de bunuri materiale şi bogăţie, precum şi de recunoaştere de către cei din jur a

valorii noastre ca fiinţe umane. Ceva mai tîrziu această idee a fost reconfirmată de către

F.Fukuyama într-o discuţie academică întreţinută cu N.Gardels, el exprimînd convingerea că „nu

există nici o alternativă istorică la structura de piaţă şi statul liberal democratic..., aceste tipuri

instituţionale sînt cele mai bune pe care le-a inventat omenirea pînă acum. Am ajuns la sfîrşitul

istoriei, în sensul că ne-am epuizat alternativele istorice”.

Totodată, în ciuda victoriei reputate asupra rivalilor săi, „sfîrşitul istoriei” în maniera

anunţată de F.Fukuyama nu reprezintă expres triumful deplin al modelului democraţiei liberale,

cauzele, în opinia noastră, fiind de caracter conceptual-filosofic şi politico-militar:

1. în cazul dacă, utilizînd termenii lui F.Fukuyama „dorinţa” sau „curajul” marilor

personalităţi, care schimbă istoria sînt subordonate pasiunii pentru „egalitate”, adică există prea

multă egalitate şi nu sînt prezente cauze măreţe pentru care merită să lupte, oamenii ar putea să

se revolte împotriva sistemului ce le-a adus pace şi securitate, iar democraţia liberală riscă să se

atrofieze în condiţiile absenţei căilor pentru exprimarea celeilalte pasiuni – „superiorităţii”;

2. „sfîrşitul istoriei” nu se asociază cu „începutul stării neconflictuale”, după cum

interpretează forţat şi greşit S.Lanţov şi V.Acikasov, conflictele şi războaiele ca atare nu

dispar, însă omogenizarea ideilor şi valorilor între marile puteri ar putea asigura în diferită

măsură pacea între ele: anume relaţiile dintre statele mari contează în perspectiva pe termen

lung a istoriei după cu remarcă nu fără temei J.Merasheimer;

3. pacea interstatală se află în interconexiune cu adeziunea acestor actori la normele

democratice liberale în politica internă, însă trebuie de precizat că mai puţin de o treime din ţări

au ajuns la acest statut, în anul 1990, potrivit calculelor lui F.Fukuyama, fiind doar 62 de

democraţii de acest tip [19]. Este evident că în ultimele două decenii numărul democraţiilor a

crescut, mai ales pe contul fostului spaţiu socialist, depăşind cifra de o treime din numărul total

de state, iar I.Rammonet remarcă pe bună dreptate că în cea mai mare parte a regiunilor

„modelul democratic a cîştigat adepţi”[20]. În aceeaşi ordine de idei ,dar din altă perspectivă, de

politică internaţională, K.Waltz afirmă vără echivoc că în cazul dacă numărul de democraţii ar

spori impunător la nivel mondial, nu este posibil nici măcar parţial de a depăşi anarhia mediului

96

şi dilema securităţii, el punînd la dubii teza păcii democratice promovată de B.Russet pe motivul

că puterea nebalansată rămîne sursa de pericol chiar dacă aparţine „unei democraţii

incontestabile”.

Totuşi F.Fukuyama admite nu fără temei că realizările democraţiei liberale sînt fragile şi

caută la sfîrşitul secolului XX să identifice modele noi de recroire a „hărţii imaginare a lumii” în

baza „distribuirii capitalului social”, care este determinată de „stimularea interculturală” de a

genera „noi forme de asociere voluntară”. S.Huntington, de altfel înalt apreciat de F.Fukuyama

pentru că „a pătruns cu adevărat esenţa lucrurilor prin ideea de „ciocnire a civilizaţiilor”, întrucît

ea scoate în evidenţă importanţa extremă a culturii ca factor determinant în relaţiile sociale

internaţionale ale viitorului”[21], este cu mult mai tranşat şi nu împărtăşeşte sentimente de

euforie de pe urma încheierii războiului rece, susţinînd că „acest moment a generat iluzia

armoniei, dar care s-a dovedit a fi imediat o iluzie: schimbarea a fost inevitabilă, însă lumea n-a

devenit în mod necesar mai calmă” [22]. N.Gardels consideră că „dezgheţarea războiului rece a

adus cu sine o lume asimetrică”, iar I.Rammonet o cataloghează ca fiind „mai complexă şi mai

periculoasă” decît înalte. I.Wallerstein este de părere că încheierea războiului rece a condus spre

acutizarea conflictelor vechi şi apariţia altor noi, avînd la bază factori economici, dintre care

ameninţarea principală va veni din partea migraţiei în masă de la periferiile spre centrul lume-

sistemului, conflictele şi crizele fiind inevitabile atît timp cît va exista „lumea-economică”

capitalistă unificatoare a sistemului.

Prin urmare, ideile de tipul celor expuse de F.Fukuyama, I.Rammonet ş.a. cu privire la

conţinutul preconizat al perioadei postrăzboi rece sînt marcate de o vădită nuanţă calitativistă, în

sensul că o stare calitativă a sistemului relaţiilor internaţionale a fost înlocuită cu alta, iar

incursiunile futurologice sînt mai degrabă rezultate ale unor complexe de predicţie şi speculaţii

academice edificate pe scheme expirimental-raţionaliste. P. de Senarclens, dar nu numai el, din

contra, nu s-a hazardat în pronosticuri incitante, subliniind că la începutul perioadei postrăzboi

rece este dificil de a anticipa consecinţele transformărilor cardinale în curs de desfăşurare din

cauza că nu s-a modificat esenţa politicii internaţionale, ea rămînînd de natură anarhică, deoarece

continuă să existe ierarhii de putere şi raporturi de hegemonie [23]. A. şi H. Toffler au identificat

un eventual conflict global provenit din tipul de economie, dar atribuie sfîrşitului războiului rece

un rol secundar, chiar dacă nu neagă faptul că „majoritatea tentativelor de a cartografia sistemul

global” încep cu încheierea conflictului dintre cele două supraputeri, „de parcă acesta ar fi

principala forţă care îl schimbă”. Înaintînd ipoteza „divizării imanente a lumii în trei civilizaţii

diferite, distincte şi în potenţială ciocnite”, în sensul că „valurile” conflictelor nu se produs nici

între Vest şi Est sau Nord şi Sud, nici între diferite grupări religioase sau etnice, ci între

civilizaţiile agrară, tradiţional-industrială şi postindustrială, ei susţin că sistemul global ar fi fost

97

cuprins actualmente de perturbări revoluţionare din cauza că trisecţionarea stabileşte contextul în

care se vor desfăşura majoritatea conflagraţiilor şi „a arunca vina tuturor frămîntărilor pe sfîrşitul

războiului rece este un substituit al gîndirii” [24].

Totuşi Gh.Glaser a remarcat pe bună dreptate că după încheierea războiului rece

predominante au fost stările de spirit optimiste, chiar şi în mediul realiştilor, care tradiţional sînt

pesimişti. De altfel, frecvent sînt exprimate supoziţiile că „sfîrşitul istoriei” s-a soldat cu

instituirea „păcii eterne”, din această perspectivă promiţătoare marile puteri nu se mai privesc ca

potenţiali rivali militari, ci ca membri ai comunităţii internaţionale şi deci, vor avea parte de mai

multă prosperitate şi pace. Ţinem să precizăm însă că aceste supoziţii sînt caracteristice cu

precădere spaţiului academic occidental, dar nu în totalitate. Astfel, realistul ofensiv

J.Mearsheimer nu împărtăşeşte ideile cu privire la demodarea războaielor mari, idei promovate,

spre exemplu, de J.Mueller sau M.Mandelbaum, şi la fel ca neomarxistul I.Wallerstein indică

asupra rolului determinant al structurii sistemului internaţional, dar din perspectiva fricii marilor

puteri unele faţă de altele, dat fiind că „politica internaţională rămîne o afacere nemiloasă şi

periculoasă”: scopul dominant al fiecărui stat este maximizarea proporţiei sale din cadrul

bogăţiei mondiale pe contul altor competitori, iar marile puteri mai urmăresc fiecare în parte şi

alte obiective precum instaurarea hegemoniei globale, manifestînd intenţii revizioniste şi

angajîndu-se într-o confruntare eternă. J.Mearsheimer a definit trei trăsături ale sistemului

internaţional care alimentează frica reciprocă a statelor: lipsa unei autorităţi centrale suprastatale

care să le protejeze unele de altele; ele nu întotdeauna dispun de capacitate militară ofensivă;

statele nu pot fi niciodată sigure de intenţiile altor actori statali [25].

Mai mulţi cercetători din Rusia deasemenea au manifestat diferite doze de pesimism faţă de

caracterul relaţiilor internaţionale constituite după încheierea războiului rece, dar luînd ca bază sau

criteriu de departajare dispariţia Uniunii Sovietice şi dominaţia Occidentului în frunte cu SUA, ei

insistînd nu fără temei că lumea n-a devenit mai democrată. A.Bogaturov susţine că relaţiile

internaţionale constituite imediat după dispariţia Uniunii Sovietice au intrat în perioada

destabilizării „difuze”, ele reflectă criza profundă a reglementării de sistem care n-a fost cunoscută

din timpul celui de al Doilea Război Mondial, fiind oportună conjugarea eforturilor „în interesele

reformării managementului internaţional” [26], iar E.Pozdneakov exprimă opinia că au început

procesele de dezintegrare şi a crescut probabilitatea reîmpărţirii teritoriale atît a lumii, cît şi

resurselor ei strategice, el considerînd neîntemeiat, dar numai în parte, că în viitorul imediat nu se

vor produce nici integrarea vesteuropeană şi nici în spaţiul esteuropean [27]. În aceeaşi ordine de

idei, N.Kosolapov numeşte „postsovietic” noul tip de sistem internaţional, atribuind semnificaţie

decisivă imploziei Uniunii Sovietice şi etichetînd-ul că este de caracter autoritar-oligarhic din

98

cauza consolidării rolurilor SUA, NATO, Grupului-7 sau „oricare altui directorat de ţări” [28] pe

arena mondială.

A.Voskresenski din contra, prin teoria „echilibrului multifactorial” subliniază că sistemul

internaţional format din state naţionale se află în condiţie de „echilibru neordonat”, în sensul că

este lipsă „guvernul mondial” care ar putea să asigure „instituirea ordinii universale”, ar deţine

puterea politică supremă şi ar dispune de prerogative corespunzătoare: ca regulă, statele menţin

echilibrul în relaţiile reciproce, iar „interesele general-umane” sînt în măsură să asigure

interacţiunea şi cooperarea dintre „subiectele comunităţii mondiale” [29]. De fapt, A.Voskresenski

prin tentativa de a repune în circuit această categorie intens promovată în perioada lui

M.Gorbaciov, nu este unicul cercetător din mediul analitic rusesc care a urmărit să identifice o

bază ideatică a ordinii mondiale postrăzboi rece, cu atît mai mult că se doreşte o alternativă la

„ideile americane abstracte despre răspîndirea democraţiei în lume”[30]. A.Bogaturov vine cu

ideea „comunităţii normelor general-umane de comportament internaţional”, care „trebuie adoptate

şi respectate de către toţi actorii comunităţii mondiale”[31] din cauza că dizolvarea bipolarităţii n-a

condus în esenţă spre „democratizarea ordinii internaţionale”, relaţiile între ţări şi între popoare

rămînînd ierarhizate, deşi „mult s-a modificat stilistica interacţiunilor dintre state”, în sensul că

marile puteri au încetat să se ameninţe brutal: „compromisul” şi „consensul” au devenit „termenii-

cheie în lexiconul diplomatic al secolului XX”, chiar dacă nu s-au transformat în simboluri ale

armonizării intereselor statelor. În acelaşi timp, bazîndu-se pe supremaţia în cadrul economiei

mondiale şi pe decalajul faţă de concurenţi în sfera noilor tehnologii şi în domeniul potenţialului

militar, Statele Unite şi-au consolidat poziţia de lider global, determinînd conţinutul ordinii

internaţionale contemporane, dar alimentînd totodată predispoziţii antiamericane în lume, chiar

dacă „relaţiile de cooperare cu SUA sînt avantajoase multor ţări”: fiind „ultima suprapunere în

sensul tradiţional-realist al termenului”, adică puternică economic şi politico-militar, dar în acelaşi

timp „în mod imperial” neomogenă în interior, SUA se confruntă cu „limitarea posibilităţilor”[32]

şi deja au iniţiat modificarea unor strategii globale precum „integrarea economică” sau „consensul

impus” în condiţiile consolidării tendinţelor pluralismului de opinii şi poziţii.

În aceeaşi ordine de idei a „posibilităţilor limitate” se pronunţă şi A.Schlesinger-jr, citat de

I.Rammonet, care a afirmat după victoria în războiul din Golf din 1991 că situaţia SUA este ciudată

din cauza că fiind o supraputere militară, se află în incapacitatea să-şi asume costul propriilor

războaie şi să guverneze lumea. În schimb, contrar opiniei lui P.Kennedy, care a pronosticat greşit la

mijlocul anilor’80 declinul SUA, H.Kissinger anunţă victoria lor în războiul rece, realitate contestată

nefondat de A.Utkin, dar nu numai de el.

În opinia noastră, aplicînd în aspect metodologic unul dintre cele mai relevante

instrumentării de investigaţie a conflictelor internaţionale în totalizarea războiului rece, teoria

99

jocurilor, care presupune că un conflict este un joc egal cu suma zero, obţinem următoarele

rezultate: cît o parte a cîştigat, atît alta a pierdut şi în consecinţă, SUA au repurtat victorie, iar

aliaţii ei s-au consolidat, pe cînd URSS şi blocul ei s-au autodizolvat. Totodată subliniem că în

cercetarea proceselor de finalizare a războiului rece nu este lipsită de relevanţă, dar numai în parte

teza lui J.Burton despre caracterul subiectiv al conflictelor, care admite posibilitatea obţinerii

rezultatelor pozitive pentru ambele părţi în condiţiile „schimbării valorilor semantice” astfel încît

să le permită să coopereze – liderii celor două suprapuneri au realizat importante replieri

conceptuale pentru detensionarea relaţiilor bilaterale, însă ulterior evenimentele au luat altă turnură

şi s-au încheiat cu dispariţia unui competitor, pe cînd prezenţa celuilalt rămîne cu adevărat globală.

Aşadar, războiul rece s-a încheiat cu victoria SUA, fapt care n-a presupus însă expres

instaurarea democraţiei şi economiei de piaţă pe întreaga arenă mondială, chiar şi din simplul

motiv că învingătorii nu-şi pot aroga prerogativele de guvernare mondială, iar relaţiile

internaţionale se dovedesc a fi cu mult mai eterogene şi mai complexe decît raporturile din

interiorul statelor şi societăţilor.

Fără îndoială, sînt îndreptăţite supoziţiile de tipul celor expuse de N.Gardels, că după

încheierea războiului rece „prezenţa americană este cu adevărat globală” sau de W.von Angelsdorf,

că „există o putere atît de bine organizată, subtilă, sincronizată şi implicată în tot, încît nu trebuie

să vorbeşti împotriva ei decît în gînd” [33]. O.Paz numeşte SUA „republică a viitorului”, iar

R.Kapuscinski – „ societate a viitorului”, care nu are probleme cu propria istorie, spre deosebire de

„societăţile istorice”, cum ar fi cea islamică, pentru care totul s-a hotărît în trecut şi viitorul nu îi

provoacă astfel de pasiuni ca istoria, la baza supremaţiei americane aflîndu-se dezvoltarea

profundă a sferei informaţional-tehnologice. În acelaşi context al analizei „afirmării hegemoniei

americane”, P.de Senarclens a constatat că niciodată în istoria modernă şi contemporană o naţiune

n-a dispus de o asemenea forţă militară şi o asemenea preponderenţă incontestabilă pe scena

internaţională, însă din cauza că „economia şi societatea americană manifestă semne de slăbiciune

şi ponderea atributelor militare în calitate de factori determinanţi ai evoluţiei relaţiilor

internaţionale tinde să descrească, SUA ar putea să devină într-un viitor mediu un colos cu picioare

de argilă” [34]. După invadarea Irakului în anul 2003, A.Bales a remarcat faptul că SUA posedă

„un potenţial militaro-politic unical şi o libertate unicală”, deoarece au putut ocupa „rapid şi cu

pierderi mici” o ţară mare şi îndepărtată, fără ca vecinii să opună rezistenţă sau să exprime pretenţii

serioase, iar presupusa coaliţie antiamericană nu s-a dovedit a fi în stare nici să modifice şi nici

măcar să amîne realizarea planurilor americane. Însă există date, subliniază el nu fără temei, că

potenţialul SUA nu este nelimitat din cauza că militarii americani au dat dovadă de incompetenţă

în instituirea şi menţinerea păcii, iar metodele de management postconflict şi de restabilire a

Irakului s-au dovedit a fi „inconsecvente şi confuze” [35]. Este important de remarcat în acest

100

context că deja la mijlocul anilor’90, urmărind să definească trăsăturile esenţiale ale ordinii

mondiale noi, H.Kissinger a sesizat pe bună dreptate că SUA nu pot nici să se izoleze de lume, nici

s-o domine sau unilateral să dicteze activitatea internaţională globală, devenind „prima printre

egali” şi vor avea nevoie de parteneri pentru a menţine echilibrul în diferite regiuni ale planetei

[36]. El identifică similitudini cu politica europeană din secolul al XIX-lea, în care interesele

naţionale tradiţionale şi echilibrul de puteri în schimbare au determinat configuraţia diplomaţiei,

alianţelor şi zonelor de influenţă, contrar lui A.Bogaturov, care nu găseşte asemănări esenţiale între

ordinea internaţională de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi cea de la finele secolului XX.

Cu certitudine, ascensiunea americană este un produs al secolului XX: după Primul

Război Mondial SUA şi-au anunţat o prezenţă multiaspectuală pe arena mondială, militînd

pentru edificarea ordinii internaţionale fondată pe răspîndirea democraţiei, libertatea comerţului

şi dreptul internaţional, însă peste un interval scurt de timp au revenit la izolaţionalism. În urma

celui de al Doilea Război Mondial s-au angajat decisiv în afacerile globale, devenind una dintre

supraputeri, au fost în măsură să-şi formuleze interese vitale pe scară planetară şi cel mai

important este că s-au dovedit a fi în stare să le realizeze, asumîndu-şi logica confruntării pentru

reţinerea comunismului şi poziţia de lider în competiţia multidimensională cu celălalt sistem. În

rezultatul sfîrşitului războiului rece SUA au rămas unica ţară cu statut de supraputere şi în mod

normal nu puteau să rateze şansa de a răspîndi sau chiar impune la nivel global valorile,

concepţiile despre lume şi soluţiile sale. Nu este întîmplător că R.Kaplan numeşte globalizarea

„răspîndire a practicilor comerciale americane, adoptate de fiecare cultură în dependenţă de

propriile necesităţi”[37], iar J.Nye remarcă o hegemonie americană de tip soft.

Aşadar, realităţile apărute în urma încheierii războiului rece au impus oameni politici şi

cercetătorii ştiinţifici să se antreneze în activităţi de identificare şi definire a conţinutului ordinii

mondiale noi, luînd ca bază replierile geostrategice care se produc şi, implicit, transformările

structurale de sistem sau, în conformitate cu metodologia lui K.Waltz, dispariţia Uniunii

Sovietice prezinta în sine o schimbare structurala, cu efecte la nivel de sistem. D.Biro şi

S.Secrieru au remarcat pe bună dreptate că structura extrem de eterogenă a sistemului

internaţional postrăzboi rece, în care „coexistă şi concurează diferite logici cu privire la

organizarea politică, economică, precum şi realizarea politicii externe, a generat mai multe

scenarii cu privire la viitoarea lui organizare şi forma pe care o va lua viitoarea ordine mondială”

38, lumea aflîndu-se într-o fază de tranziţie asemănătoare perioadei precedente creării

sistemului modern de state. B.Badie şi M.-C.Smouts sînt de părere că lumea anilor’90 ai

secolului XX (dar şi din primul deceniu al secolului XXI-n.n.) se află în căutarea relaţiilor şi

subiectelor noi, sistemul internaţional edificat pe concepţiile echilibrului de forţe şi conflictului

dintre cele două supraputeri, potrivit I.Shimanskaya, este înlocuit cu altă realitate şi deci, relaţiile

101

internaţionale se găsesc într-o perioadă de tranziţie ce se caracterizează printr-o stare de haos, iar

accepţia lui P.Ţîgankov, dezordinea globală reprezintă trăsătura esenţială a procesului politic

mondial contemporan (prin noţiunea „proces politic”el avînd în vedere „rezultatul interacţiunii

actorilor internaţionali”, pe cînd J.J.Roche se dovedeşte a fi mai explicit, considerîndu-l „mijloc

predominant de reglementare a interacţiunii dintre elementele structurii sistemului internaţional,

care determină tipul de comportament al actorilor aflat în permanentă evoluţie şi prezintă prin

esenţa sa un mecanism de depăşire a dezordinii structurale din cadrul sistemului” [39]).

Indiscutabil, lumea aflată în tranziţie a devenit cu mult mai imprevizibilă din

cauza că mecanismele în baza cărora au funcţionat relaţiile internaţionale din perioadele

precedente, au pierdut la maximum din potenţialul lor teoretico-aplicativ şi nu mai corespund

realităţilor. A.Samuel consideră că omenirea deja se găseşte în cadrul „lumii internaţionale noi”,

care este determinată de mai mulţi factori precum încetarea divizării sistemului în două blocuri,

dezvoltarea dinamică în Asia de Sud-Est, eliberarea (şi îndepărtarea-n.n.) „sateliţilor” de

suzeranii lor, decăderea influenţei marilor ideologii şi apariţia unor forţe noi, de caracter

financiar-econmic, religios ect. În plus, bulversarea cercetătorilor ştiinţifici era amplificată de

criza tot mai evidentă a concepţiei lineare a evoluţiei istoriei, inclusiv a relaţiilor internaţionale

(Westfalia-Versailles-Yalta), situaţie care a animat elaborarea numeroaselor studii, provocînd

potrivit lui B.Hughes, o adevărată „ciocnire a perspectivelor”. Ambivalenţa factorilor

determinanţi ai evoluţiei globale contribuie la reducerea gradului de pronosticare a vieţii

internaţionale chiar şi pentru o perspectivă de scurtă durată, cu atît mai mult că fenomenele

politice se dovedesc a fi extrem de complexe, motiv din care, susţine J.Mearsheimer, este

imposibilă formularea predicţiilor politice precise „în lipsa unor instrumente teoretice superioare

celor pe care le posedăm şi drept urmare, toate previziunile politice presupun o anumită marjă de

eroare” [40], cu atît mai mult că momentul trecerii de la un sistem la altul, consideră Ch.Kegley-

jr. şi E.Wittkopf „nu este imediat evident” [41] datorită opoziţiei dintre forţele de integrare şi

cele de dezintegrare. Competiţiile şi rivalităţile din sistem sau conform concepţiei lui K.Waltz,

distribuirea inegală a capabilităţilor în sistem atribuie ordinii mondiale un caracter schimbător,

modificîndu-se nu numai relaţiile dintre actori, asociaţi mai cu seamă cu statele naţionale sau mai

îngust, cu marile puteri, ci şi alte modele de interacţiune la nivel global.

Pornind de la definirea ordinii mondiale ca „interacţiune dintre elemente conform

unui model”, majoritatea cercetătorilor continuă să considere statul principalul actor al

sistemului internaţional în reconfigurare şi în acest sens, ordinea mondială, în accepţia lui

T.Knutsen, presupune existenţa unor modele de interacţiune interstatală. Potrivit lui

A.Bogaturov, ordinea mondială prin esenţa sa se referă la „sistemul relaţiilor interstatalecare sînt

reglementate de totalitatea principiilor determinante ale comportamentului de politică externă şi

102

sancţiunilor recunoscute morale şi permisive pentru pedepsirea celor ce încalcă dispoziţiile

elaborate de comun acord în baza acestor principii, a potenţialului statelor sau instituţiilor

mandatate cu aplicarea pedepselor şi voinţei politice a ţărilor participante şi predispuse de a le

implementa” [42]. T.Knutsen în spirit realist, ca de altfel şi J.Mearsheimer, reduce statcentrismul

sistemului la interacţiunea dintre marile puteri, competiţia şi conflictele dintre acestea imprimînd

ordinii mondiale caracter schimbător, evoluţie care se află, în opinia noastră, în conformitate cu

teoria ciclurilor lui Aristotel.

Considerăm că elaborările fundamentate pe statcentrism vizează mai degrabă „ordinea

internaţională”, pe cînd „ordinea mondială” include totalitatea actorilor în diversitatea lor şi

complexitaea relaţiilor exercitate la nivel global în conformitate cu diferite modele de

interacţiune formate în rezultatul schimbării raporturilor dintre diferiţi factori şi apariţiei noilor

structuri ierarhice. P.Hassner susţine că la mijlocul anilor’90 au fost elaborate şase modele ale

„dezvoltării mondiale al omenirii”, două din care sînt edificate pe ideea refuzului de la starea de

conflicte şi trecerea spre politica cooperării, altele două sînt axate pe probabilitatea perpetuării

conflictelor avînd ca protagonişti fie statele, fie civilizaţiile şi în fine, ultimile două părăsesc

alternativa conflict–coopearare şi se referă sau la existenţa separată a două lumi diferite sau la

apropierea anarhiei universale” [43]:

1. modelul „ordinii internaţionale noi” anunţat de G.Bush-sn. şi F.Mitterand, care

urmăreşte edificarea unui sistem de securitate colectivă şi legalitate, „parteneriatul, subliniază

preşedintele american citat de H.Kissinger, trebuie să se bazeze pe consultări, cooperare şi

acţiuni colective, mai ales prin intermediul organizaţiilor internaţionale şi regionale (sistemul

prevăzînd pedepsirea agresorilor şi apărarea victimilor–n.n.), scopul acestui parteneriat fondat

pe principiile dreptului constă în încurajarea democraţiei, păcii şi reducerea armamentelor” [44].

„Doctrina G.Bush-sn.” presupune că rolul de „manager global” revine SUA, care formează

nucleul relaţiilor internaţionale [45], susţine M.Maiorov, pe cînd H.Kissinger exprimă opinia că

practic „este imposibilă implementarea securităţii colective generale din cauza conceperii diferite

a ameninţărilor de către actorii principali”, chiar dacă, potrivit lui J.Mearsheimer, cu excepţia

unor dispute, nu a fost „nici un semn de război între dintre marile puteri” În acelaşi context

general de idei, G.Modelski şi W. Tompson cosideră parteneriatul Statele Unite – Uniunea

Europeană „principala temelie a ordinei modiale din sfert al secolului XXI”, care trebuie să fie

un nucleu democratic solid pentru „consolidarea lumii” prin democraţie şi economie de piaţă;

2. modelul „sfîrşitului istoriei” elaborat de F.Fukuyama, care, în opinia lui

P.Hassner, presupune instituirea ordinii şi asigurarea securităţii prin victoria democraţiei liberale

şi capitalismului în societăţile nedemocratice în urma căderii regimurilor totalitare. Considerăm

că această concepţie a rectualizat o teză a wilsonismului - răspîndirea democraţiei asigură pacea,

103

deşi potrivit lui P.Hassner, în ultimul timp au fost esenţial diminuate convingerile în existenţa

interconexiunii dintre nivelul dezvoltării economice şi democraţie, în întretăierea firească a

capitalismului cu democraţia şi pacea;

3. acest model include două variante: concepţia multipolarităţii militaro-diplomatice a lui

H.Kissinger şi conceţia constituirii lumii unipolare, provenite din consolidarea superiorităţii

americane, propusă de Z.Brzezinski. Într-adevăr, ambii analişti indică asupra dominaţiei sau

chiar hegemoniei SUA la nivel global: în opinia lui H.Kissinger, „America predomină fără

precedent în lume, în ultimul deceniu al secolului XX (şi la începutul secolului XXI-n.n.) situaţia

ei predominantă a făcut-o omniprezentă în asigurarea stabilităţii internaţionale”; „victoria

repurtată în războiul rece şi sentimentul automulţumirii derivat din ecest rezultat au generat mai

multe mituri precum că soluţionarea tuturor problemelor mondiale depinde de recunoaşterea

hegemoniei SUA” [46]. Z.Brzezinski este cu mult mai tranşant şi mai explicit invocînd o

hegemonie de tip nou: „datorită falimentului adversarului, Statele Unite s-au pomenit într-o

situaţie unicală, devenind cu adevărat prima şi unica putere mondială, chiar dacă dominaţia

globală a Americii aminteşte într-o anumită măsură imperiile precedente”; „amploarea şi

influenţa SUA în calitate de putere mondială sînt unicale, iar dinamismul economic al Americii

reprezintă condiţia prealabilă pentru a-i asigura rolul predominat în lume. ...America şi-a

consolidat supremaţia în domeniul tehnologiilor informaţionale, care contribuie decisiv la

dezvoltatrea economiei şi la dotarea forţelor armate cu tehnică performantă, permiţîndu-i să

exercite controlul la nivel global” [47]. În acelaşi timp H.Kissinger exprimă supoziţia că în

raport cu starea actuală a lumii Statele Unite s-au dovedit a fi slab pregătite de experienţă

istorică, cu atît mai mult că „sînt prezente în paralel cel puţin patru sisteme de relaţii

interstatale”:

- în raporturile dintre Statele Unite şi Europa Occidentală precum şi între ţările din

emisfera vestică sînt realizate în mare măsură idealurile istorice americane, „fondate pe

principiile democraţiei şi progresului economic, iar războaiele sînt posibile numai la periferie,

avînd ca bază conflictele interetnice” (considerăm că mai degrabă acestea sînt de sorgine

politico-ideologică-n.n). Trebuie de remarcat însă, că analistul american a forţat în diferită

măsură prin analogie caracterul democratic al sistemelor politice şi gradul de orientare spre piaţă

al economiilor din ţările Americii Latine: în jumătatea a doua a primului deceniu al secolului

XXI stările de spirit şi retorica antiimperialistă, adică antiSUA au devenit mai evidente, s-au

extins şi s-au aprofundat prin politicile unor guvernări populiste de stînga, fapt care n-a permis

realizarea unor proiecte panamericane, cel mai important fiind Zona Comerţului Liber a

Americilor (FTAA), propus de B.Clinton încă în anul 1994;

104

- marile puteri asiatice se tratează reciproc în calitate de concurenţi strategici, „războaiele

dintre ele nu sînt inevitabile, dar deloc imposibile”, principiului echilibrului de forţe revenindu-i

rolul hotărîtor. Obiectivul fiecărei mari puteri din regiune nu constă în ocuparea vecinilor, ci a

nu le permite să coalizeze împotriva ei, cu atît mai mult că ritmurile dezvoltării economice şi

evoluţia modelelor de politică internă schimbă mereu conjunctura şi rolurile, formîndu-se de fapt

două zone strategice la nivel georegional Nord-Estică şi Sud-Estică:

- conflictele din Orientul Mijlociu n-au la bază nici aspecte economice şi nici domeniul

strategic, ci ideologia şi religia, compromisul fiind practic imposibil în cazul valorilor

fundamentale, incluzînd însăţi existenţa adversarului, care împărtăşeşte alt fond de idei, şi deci,

perspectivele soluţionării conflictelor de tipul celui arabo-israelian sînt iluzorii. Este de remarcat

deasemenea că situaţia din regiunea Golfului Persic nu mai este „atît de certă” după cum afirmă

analistul american, din cauza operaţiunii aliaţilor în Irak şi politicii Iranului privind energia

atomică;

- politica ţărilor africane nu este fondată pe principii ideologice unificatoare şi nici pe

ideea echilibrului de forţe, trecutul colonial i-a lăsat Africii un potenţial explozibil, conflicte

interetnice şi degradare economică, iar după încheierea războiului rece practic a dispărut

interesul şi concurenţa dintre marile puteri pentru influenţă pe continent.

Prin urmare, „supremaţia americană este evidentă, însă urmărind formare ordinii

mondiale edificate pe libertate şi democraţie”, Statele Unite au nevoie de parteneri pentru a

împărţi povara psihologică a liderismului în lumea policentristă [48], „alte centre fiind Europa

(Uniunea Europeană - n.n.), China, Japonia” [49], la care mai apoi a adăugat India şi Rusia.

Z.Brzezinski din contra, susţine că hegemonia americană fără precedent n-are

concurenţi fiind unicală prin parametri şi caracter, este pluralistă, penetrabilă şi flexibilă

reflectînd mai multe trăsături ale sistemului democratic realizat în Statele Unite, se manifestă

geopolitic prin ponderea asupra Eurasiei, deţinînd rolul de arbitru şi a format „ordinea

internaţională nouă, care copie şi reproduce mai multe caracteristici ale sistemului american”

precum: crearea sistemului de securitate colectivă, incluzînd forţe armate şi comandament

unificat; cooperarea economică regională atît la nivel interstatal, cît şi în cadrul unor organizaţii

globale specializate; adoptarea în comun a deciziilor, chiar şi în condiţiile predominării SUA;

prioritatea apartenenţei democratice în cadrul alianţelor-cheie; prezenţa unor structuri juridice

rudimentare de nivel global [50]. J.Ikenberry citat de Z.Brzezinski precizează că sistemul este

hegemonist, deoarece a fost concentrat în jurul SUA şi reflectă mecanismele politice şi

principiile organizatorice ale modelului american. Prin urmare, „America este singura putere

mondială, specifică Z.Brzezinski, şi nimeni nu poate contesta acest fapt, ... chiar dacă statutul de

supraputere care guvernează lumea se dovedeşte a fi anevoios” .

105

Însă după evenimentele din 11 septembrie 2001, care au grăbit debarcarea aliaţilor

în Afganistan (2001) şi Irak (2003), Z.Brzezinski nu mai este atît de categoric, subliniind că

principalul partener al Statelor Unite trebuie să rămînă Europa, mai precis Uniunea Europeană, la

care se adaugă Japonia şi China în materie de asigurare a securităţii regionale în spaţiul cuprins

între Golful Persic şi Xinjiang [51].

4. modelul propus de S.Huntington presupune înlocuirea conflictelor dintre naţiuni,

caracteristic secolului al XIX-lea sau luptei dintre ideologii, care a marcat secolul XX cu

„ciocnirea civilizaţiilor” şi se va solda cu o nouă bipolaritate, fie între Occident şi alianţa islamo-

confucianistă (P.Hassner a omis al treilea aliat-budismul-n.n.), fie între Occident şi restul lumii.

În opinia lui P.Hassner, mai multe evenimente au zdruncinat serios teoria „conflictului dintre

civilizaţii” din cauza că ciocnirile nu s-au produs între civilizaţii, ci în interiorul lor (Afganistan,

Etiopia, la care am adăuga diferenţa de atitudini atît la Occident , cît şi în cadrul lumii

musulmane cu privire la prepararea şi declanşarea operaţiunii „Redarea libertăţii Irakului”,

războaiele locale nu s-au extins într-o conflagraţie globală (spaţiul iugoslav după cum a încercat

să ne convingă S.Huntington, cu atît mai mult că ţările occidentale au susţinut musulmanii

împotriva creştinilor, chinezii nu au devenit aliaţi ai lumii islamice), iar relaţiile dintre identităţile

colective dacă sînt bazate pe cultură şi religie se dovedesc a fi de caracter conflictual pe motiv că

reclamă pericol extern şi deci, modelul elaborat de analistul american este mai degrabă unul de

tip clasic prin împărţirea lumii în zona păcii şi zona conflictelor. Este de subliniat că mai tîrziu,

după evenimentele din 11 septembrie 2001, abordînd relaţile dintre identitatea naţională,

interesul naţional şi scopurile de politică externă, S.Huntington a identificat mai multe opţiuni

strategice de politică externă ale SUA în calitate de criteriu de partajare servind priorităţile

urmărite, una dintre acestea fiind promovarea ei fără a ţine cont de afinităţile şi similtudinile

„culturale comune cu alte ţări” [52];

5. modelul elucidat în elaborările lui M.Singer şi A.Wildawski, precum şi ale lui J.-

Ch.Rufin se rezumă la punctarea asupra aprofundarii pe arena mondială a decalajului dintre

„centru” şi „periferie”, însă „centrul” sistemului nu se dovedeşte a fi avangardă pentru

„periferie”, ca în cazul lui F.Fukuyama, iar aceasta din urmă nu reprezintă ameninţare la adresa

primului, după cum a pronosticat S.Huntington. „Centrul” şi „periferia” nu sînt altceva decît

două lumi care se îndepărtează una de alta, prima fiind relativ paşnică şi prosperă, cealaltă suferă

de războaie şi revoluţii. Ţinem să subliniem că ideile de această factură se înscriu în concepţia

conflictului global „Nord-Sud”, dar cu precizarea că nu se includ în teoriile clasice, nici ale

interdependenţei şi nici ale dependenţei, ele fiind ancorate pe identificarea unei bipolarităţi

provenite din asimetria sistemului internaţional şi se rezumă la coabitarea a două lumi paralele.

Supoziţiile de acest conţinut într-o anumită măsură privează din semnificaţie şi pondere globală

106

conflictul pe axa Nord-Sud care treptat îşi pierde din actualitate în forma sa clasică datorită

tendinţelor generale din ultimul timp de a extinde „clubul bogaţilor” prin transformarea Grupului

celor (G8) în Grupul celor 20 (G20) sau chiar în Grupul celor 30(G30): aceste replieri îndreptate

spre lărgirea responsabilităţilor pentru soarta lumii „diluiază” confruntarea dintre cele două

poluri, chiar dacă, procesele globale de concentrare a bogăţiilor şi, respectiv, a sărăciilor,

determinate de mai mulţi factori, inclusiv dezvoltarea tehnologiilor de vîrf se amplifică.

Totuşi în pofida eforturilor umanitare susţinute la nivel internaţional, V.Inozemţev

determinînd prin teoria „bipolarităţii intelectuale” grupul elitar de state-„intelectuale” şi cercul

larg de ţări de „clasă inferioară”, subliniază că această ordine se manifestă în plan internaţional

prin extinderea decalajului dintre societăţile „nordice” postindustriale, fondate pe ramurile

informaţionale şi ştiinţifice ale economii şi cele „sudice”, lipsite de acces la sferele tehnologiilor

de viitor. Este de precizat că opiniile de acest gen, de altfel intens vehiculate în mediul analitic

rusesc,dar nu numai, cum ar fi ideile lui A.Bovin despre ameninţările şi riscurile de alt tip,

provenite din partajarea lumii în minoritatea prosperă, state numite prin tradiţie „Nord” şi

majoritatea apatică, aflată în stagnare, numită prin tradiţie „Sud” sau A.Iakovlev cu privire la

unificarea „periferii” în jurul nucleului Rusia-China în lupta cu ţările superdezvoltate pentru

crearea ordinii mondiale bazate pe principiile dreptăţii şi egalităţii în drepturi, din contra, vizează

conflictul dintre „centru” şi „periferie”, ele înscriindu-se în teoriile interdependenţei asimetrice;

6. modelul propus de R.Kaplan se rezumă la involuţia „centrului” pe urmele „periferiei”,

în sensul că acesta, adică „centrul” sistemului global se îndreaptă spre anarhie şi pot apărea „noi

spaţii necontrolate”. Trebuie de subliniat că mai tîrziu, la începutul secolului XXI, R.Kaplan

asociază în general viitorul ordinii mondiale cu un „flux continuu de anarhie şi haos provenit din

mai multe conflicte regionale şi din clivajul Nord-Sud în extindere la nivel global” [53]. De fapt,

P.Hassner deasemenea exprimă părerea că în perioada ce a urmat după încheierea războiului rece

are loc formarea sistemului internaţional nou şi răspîndirea anarhiei, statul fiind palsat pe planul

secund şi producîndu-se într-un anumit sens reîntoarcerea la epoca miedievală: „transnaţionalul

şi etnicul au subminat cuceririle statului, adică neutralitatea puterii, care a plasat cetăţenia pe

teritoriul său mai sus decît privilegiile de neam şi diferenţele religioase”.În opinia lui, se atestă

creşterea numărului zonelor în care nu se aplică dreptul: unele state se dezintegrează în rezultatul

războaielor civile, altele închid hotarele în faţa fluxului mare de refugiaţi de frică să nu-şi piardă

identitatea şi stabilitatea, lumea întreptîndu-se spre conflictul fundamental dintre progresul

civilizaţiei obţinut în comun şi barbaria de tip nou. Se impune de precizat că prin „anarhie”

R.Kaplan şi P.Hassner subînţeleg mai degrabă lipsa ordinii la nivel global, pe cînd în accepţia lui

P.de Senarclens, sau J.Mearsheimer şi alţi analişti - natura mediului internaţional. Astfel, P.

Senarclens susţine că procesele transformatoare în plină derulare nu modifică esenţa politicii

107

internaţionale, adică natura ei „anarhică” şi nu invalidează existenţa relaţiilor conflictuale dintre

principalele centre de forţă, ierarhiilor de putere, raporturilor hegemonice şi polarizărilor social-

economice ale scenei mondiale: „ordinea internaţională nouă nu va fi cu necesitate mai puţin

conflictuală decît cea precedentă”, în lipsa guvernului mondial şi mecanismele juridice de

arbitraj, statele rămîn centre independente de putere politică, avînd interese naţionale specifice şi

exigenţe particulare de securitate [54]. Potrivit lui J.Mearsheimer, „lumea cuprinde state care

operează într-un decor anarhic”, modul de organizarea ei fiind ancorat pe cinci trăsături ale

sistemului internaţional, care au „rămas intacte la început ul secolului XXI”: statele sînt

principalii actori ai politicii mondiale şi acţionează într-un sistem anarhic; marile puteri deţin

întotdeauna o anumită capacitate militară ofensivă; statele nu pot fi niciodată sigure în prezenţa

sau absenţa intenţiilor ostile din partea altor actori statali; marile puteri pun valoare deosebită pe

supravieţuire; statele sînt actori raţională, destul de eficienţi în a concepe strategii care să le

maximizeze şansele de supravieţuire [55].

În baza celor abordate putem totaliza că formarea ordinii mondiale după încheierea

războiului rece se dovedeşte a fi un proces multiaspectual care şi-a găsit expresie în mai multe

elaborări şi scenarii globale propuse de diferite şcoli ştiinţifice, lideri de opinie şi reprezentanţi ai

diverselor culturi şi religii. Chiar dacă se exprima oportunitatea identificării unor forme mai

constructive şi mai puţin violente de interacţiune ale actorilor internaţionali, multe modele poartă

amprenta logicii conflictuale dintre poluri, acestea din urmă primind alături de tratarea

tradiţională, în spirit realist, o altă dimensiune, extrasă fie din reflectarea noilor realităţi, fie din

speculaţii intelectuale. Cert este că polaritatea rămîne problema de bază a configuraţiei ordinii

mondiale şi structurii sistemului internaţioanal în formare, polul fiind abordat atît în sens

geopolitic, dar şi într-o mai largă, incluzînd aspecte geoeconomice, geoculturale şi de altă natură

şi provinienţă, adică ceea ce teoriile neomarxiste şi structuraliste numesc „centru” şi „periferie”

precum şi alte aspecte, care în totalitatea lor sau în parte imprimă acestui concept un conţinut

nou.

Considerăm că „polul” interpretat în sens îngust, geoplitic, nu reflectă plenar realităţile

din lumea contemporană, cu atît mai mult că îi revine un statut conceptual şi organizaţional

elevat în explicarea şi înţelegerea conţinutului relaţiilor internaţionale postrăzboi rece.

Abordarea tradiţional-geopolitică a polarităţii exprimată prin confruntarea globală dintre puterile

majore nu este ma puţin prezentă în elaborările din perioada postrăzboi rece, chiar dacă a pierdut

din relevanţă şi actualitate din cauta diminuării prestanţei ideilor conflictului planetar linear pe

motivul creşterii ponderii mai multor niveluri şi deci, ierarhii în organizarea relaţiilor

internaţionale. În cazul cînd se insistă asupra structurii unipolare a sistemului internaţional, ar fi

justificat de a remarca mai degrabă un „centru”, decît de un „pol”, chiar dacă mai mulţi

108

cercetători precum Z.Brzezinski, Ch.Krauthammer, P.O`Brien ş.a. indică asupra tipului imperial

de sistem care în ultima instanţă se reduce la hegemonia globală a SUA. În aceeaşi ordine de

idei, S.Lanţov şi V.Acikasov subliniază că există actualmenete o singură supraputere

comparabilă cu parametri precedenţi, Statele Unite, care „deţin poziţii dominante în structura

economică a relaţiilor internaţionale şi în sfera militaro-strategică”, iar în condiţiile globalizării

au obţinut priorităţi suplimentare pe contul aliaţilor noi din Europa de Est şi din spaţiul

postsovietic, cu atît mai mult că „ administraţia americană şi-a permis de mai multe ori să

acţioneze ignorînd normele dreptului internaţional” [56]. În acelaşi context S.Nazaria invocînd

unipolaritatea lumii formate după dispariţia Uniunii sovietice exprimată prin hegemonia

americană, identifică două modalităţi de exercitare a principiilor şi normelor dreptului

internaţional, venind cu argumente în sprijinul supoziţiei că SUA le încalcă frecvent (Iugoslavia,

Irak) în numele „intervenţiilor umanitare” [57]. Ch.Krauthammer motivează configuraţia

„unipolară a ordinii” mondiale şi „dominaţia fără precedent a singurei puteri” prin faptul că forţa

economică a Japoniei a cunoscut o perioadă de declin, Germania a stagnat, Uniunea Sovietică a

căzut, transformîndu-se într-o Rusie mai mică şi slăbită, Uniunea Europeană s-a orientat în

interior pe aprofundare integrării şi construcţia infrastructurii sociale, neglijînd dezvoltarea

capacităţilor militare, doar potenţialul Chinei a crescut, însă recuperarea handicapului va solicita

cîteva decenii, respectîndu-se condiţia continuăii creşterii curente şi, prin urmare, „cea mai

extraordinară trăsătură a lumii după încheierea războiului rece constă în unipolaritatea ei” [58],

iar P.O`Brien şi J.Nye numesc SUA drept singurul hegemon veritabil din istoria sistemului

internaţional şi, respectiv, unica supraputere cu interese şi posibilităţi globale. Z.Brzezinski

consideră că imperiile precedente, Roman, Chinez şi Mongol au fost de nivel regional, chiar dacă

dominaţia lor s-a dovedit a fi deplină, pe cînd Statele Unite au a creat „un sistem global fără

concurenţi”, depăşind hotarele teritoriale, reflectînd experienţa internă şi acordînd atenţie

deosebită metodelor cooptării [59]. A.Celeadinski susţine în acest sens că SUA se află în căutare

activă a diferitor variante de grupări regionale de aliaţi care le-ar permite să ţină sub control cele

mai importante procese din cadrul relaţiilor internaţionale postbipolare şi le-ar asigura susţinerea

directă sau indirectă de către un număr cît mai mare de state a acţiunilor convenabile lor pe arena

mondială ori potrivit lui A.Matveev, Statele Unite urmăresc să construiască un sistem piramidal

la nivel global, de stabilitate, chiar dacă, în accepţia lui A.Bovin, „transformarea Statelor în unica

supraputere nu este altceva decît consecinţă a întretăierei cîtorva factori întîmplători, primul fiind

îndepărtarea Americii de centrul mondial al turbulenţelor (conform lui J.Rosenau, turbulenţa se

caracterizează prin instabilitate de dezechilibru, dar provoacă schimbări-n.n.), iar ultimul este

retultat al dezintegrării Uniunii Sovietice, adică autolichidarea subită a celui de-al doilea pol al

vieţii internaţionale” [60].

109

Punînd sub semnul întrebării ideile lui F.Zakaria despre „lumea postamericană”, în sensul

că SUA trebuie să acorde sprijin Rusiei, Chinei, Indiei şi Braziliei, după cum au susţinut

restabilirea Germaniei şi Japoniei în perioda postbelică. V.Kremeniuk susţine că „secolul

american”, contrar multor opinii, nu s-a încheiat din cauzele potenţialului militar, tehnologiilor

avansate de care dispune şi reţelei de relaţii ce include state democratice, state care s-au lansat

recent în realizarea reformelor, organizaţii internaţionale şi „state eşuate”, care au nevoie de

asistenţă urgentă, sursa principală fiind SUA; În plus, Statele Unite au creat un sistem flexibil de

raporturi şi obligaţiuni care înglobează fluxuri financiare, de mărfuri precum şi legături culturale,

ştiinţifive şi informaţionale” [61]. Luînd ca bază supoziţiile lui K.Watz, I.Moiseev dar nu numai,

care consideră că lumea unipolară nu poate nu poate să dureze mult timp şi trecînd în revistă

opţiunile strategice de politică externă a SUA îndreptate spre a-şi conserva hegemonia globală,

Iu.Kaşlev în acord cu Z.Brzezinski, H.Kissinger ş.a., dar din altă perspectivă indică asupra

„Europei Occidentale în calitate de partener strategic minor”; Statele Unite urmărind edificarea

nu Pax Americana, ci Pax Atlantica. Astfel, Z.Brzezinski, susţine că NATO reprezintă principala

verigă de legătură dintre America şi Europa, asigurînd nu numai mecanismul de bază în

realizarea influenţei americane în afacerile europene, ci şi prezenţa militară în Europa

Occidentală (extinsă după 1999 şi 2004 asupra Europei Centrale şi de Sud-Est-n.n.) [62], iar

potrivit lui, H.Kissinger-după dispariţia pericolului din partea Uniunii Sovietice parteneriatul

atlantic rămîne pentru SUA pilonul decisiv al ordinii mondiale, în afară de principiile strict

determinate ale asigurării apărării comune, caracteristice alianţelor tradiţionale, statele nord-

atlantice au creat o reţea de relaţii care servesc valorificării obiectivelor formării şi consolidării

fundamentelor viitorului politic comun [63]. C.Vlad acreditează o idee de conţinut similar,

afirmînd că „după depăşirea Războiului Rece, lumea devine unipolară, întrucît există o singură

supraputere, Statele Unite ale Americii şi o singură alianţă politico-militară, Organizaţia

Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), fiind un pol de putere făra rival [64], ş.a. A.Bogaturov

din contra, consideră că tot mai evidentă se dovedeşte a fi prioritatea „eurasiatică” a politicii

externe a SUA din cauza că rolul de partener principal în strategia globală americană revine

Eurasiei Centrale, devenită în secolul XXI centrul geopolitic nou al lumii, în timp ce semnificaţia

Europei este alta, complementară, dar continuă să rămînă importantă [65]. Totuţi H.Kissinger şi

Iu.Kaşlev au remarcat pe bună dreptate replierile geostrategice la nivel global, primul invocînd

ponderea în creştere a economiei Asiei asupra dezvoltării Statelor Unite şi lumii în ansamblu, iar

al doilea-transferarea centrului financiar-economic şi comercial în Asia de Est şi Sud-Est.

Z.Brzezinski afirmă în coştinţă de cauză că identificarea celor mai importante centre geopolitice

eurasiatice din perioada postrăzboi rece şi protejarea lor reprezintă un aspect de principiu al

110

geostrategiei globale americane, nefiind întîmplător în acest sens că primele vizite în străinătate

Preşedintele B.Obama le-a efectuat în cîteva state din regiunea asiatico-pacifică.

Deja am subliniat că unipolaritatea sitemului internaţional şi a ordinii mondiale

postrăzboi rece este considerată a fi de caracter provizoriu şi de durată relativ restrînsă de

funcţionalitate, majoritatea elaborărilor în materie rezervîndu-i circa trei decenii. A.Bovin susţine

că lumea monopolară este comodă, atacul asupra „polului” fiind exclus prin excelenţă, iar

supremaţia decisivă a centrului permite de a menţine disciplina şi echilibru: însă „totul este

relativ” şi în situaţii critice sînt posibile rebeliuni, motiv din care hegemonul este nevoit să se

surpe menţinînd permanent prudenţă sporită [66]. Dintr-o altă perspectivă, de caracter economic,

supunînd analizei sistemice istoria Imperiului Roman, R.Gilpin a conchis că structura unipolară

durează atît timp cît beneficiile domină asupra costurilor. Însă aceste demersuri se dovedesc a fi

puţin aplicabile pentru definirea unor realităţi postrăzboi rece, chiar dacă primul reflectă

strategiile de politică externă ale administraţiilor G.Bush-sn. şi B.Clinton precum şi doctrina

„schimbării regimurilor” în statele străine realizată de preşedenţia G.Bush-jr. Actualmente însă,

pare a fi puţin probabilă nu numai o coaliţie interstatală antrenată în operaţiuni militare

antiamericane, ci şi acţiuni răzleţe, dar consistente, ţinînd cont de măsurile adoptate în urma

evenimentelor din 11 septembrie 2001 şi reducerea numărului ţărilor „eşuate”cu potenţial mărit

de ameninţare la adresa securităţii internaţionale, în general şi a SUA, în particular. Cît priveşte

perspectiva a doua, chiar dacă supremaţia americană la capitolul produsul global încă este

evidentă, SUA ţin sub control principalele instituţii financiare internaţionale donatoare şi potrivit

lui T.Friedman, îndeplinesc rolul de „manager al globalizării pentru lumea întreagă”. Totuşi

polul unic nu dispune de potenţial economic proporţional cu volumul cheltuielelor necesare

pentru menţinerea dezvoltării stabile a sistemului, cu atît mai mult că în interiorul societăţii

americane un curent influent de opinie se pronunţă periodic împotriva prezenţei exagerate şi

suprasolicitante în afacerile mondiale prin acordarea suportului financiar, dar şi de altă natură

unor regimuri.

Considerăm că încheierea extinderii în timp a unipolarităţii poate fi mai bine explicată

prin categoriile realiste „pol” şi „echilibru”, în sensul că apariţia unei sau mai multor supraputeri

echilibrează ponderea globală a hegemonului şi se formează astfel o nouă structură a sistemului

internaţional. În această bază conceptual-teoretică, transformarea structurală se dovedeşte a fi

iminentă, dat fiind ca sistemul fondat pe un stat-hegemon, SUA, care de fapt alcătuieşte nucleul

ordinii mondiale actuale inevitabil se va schimba, subliniază L.Şevţova, din cauza că în

conformitate cu doctrina realismului politic, fiecare centru de putere întotdeauna provoacă o

situaţie de confruntare şi deci, este un factor provizoriu [67]. În ordinea de idei reliefată se includ

propunerile lui E.Primakov cu privire la formarea unei multipolarităţi de alternativă, îndreptată

111

exclusiv împotriva SUA şi D.Trenin de a crea o contrabalanţă influenţei americane, aceste

supoziţii fiind ancorate pe alianţa peconizată Rusia-China şi declaraţiile comune privind lumea

multipolară şi edificarea ordinii moniale noi adoptate începînd cu anul 1997. Însă această

pretinsă construcţie s-a dovedit a fi iluzorie şi lipsită de suport politic consistent, provocînd în

acelaşi timp controverse şi suspiciuni generate de mai mulţi factori majori precum obiectivele

geostrategice urmărite de fiecare parte şi interesele manifestate nu numai de actorii cei mai

importanţi, dar şi de cei de factură mai mică, cu precădere din vecinătatea apropiată, potenţialul

de care dispune fiecare protagonist şi capacităţile de valorificarea lui, problemele teritoriale şi

diferenţele demografice etc., la care poate fi adăugată memoria istorică a relaţiilor sovieto-

chineze. Pare a fi întemeiată opinia cercetătoarei Song Yimin, cel puţin pentru moment şi viitorul

imediat, care supunînd analizei relaţiile mutuale din cadrul „triunghiului Republica Populară

Chineză-Federaţia Rusă-Statele Unite ale Americii”, consideră că deşi sînt evidente mai multe

disensiuni între părţi, „nu există temei suficient pentru a presupune că două dintre aceste ţări se

vor uni împotriva celei de-a treia” [68]. Vizînd un context mai larg, dar exprimînd acelaşi sens,

A.Bovin insistă absolut fondat că „lumea multipolară nu trebuie să fie nici antiamericană, nici

antirusă, antichineză sau anti-oricare alta” [69], în caz contrar devine premisă pentru un război

mondial nou.

Deja am subliniat că cercetătorii care invocă unipolaritatea sistemului internaţional

postrăzboi rece în marea lor majoritate consideră că aceasta va dura o perioadă relativ restrînsă

de timp, urmînd să cedeze locul, potrivit lui K.Waltz, Ch.Krauthammer, C.Vlad, L.Şevţova ş.a.,

unei structuri multipolare. Song Yimin din contra, estimînd din interior perspectivele globale ale

Chinei, acreditează ideea că hegemonia americană în lumea unipolară va fi de lungă durată,

asumţie care nu este lipsită de relevanţă din cauza amplificării unor dificultăţi imanente în calea

dezvoltării accelerate a acestei ţări. Conform lui W.Wohlforth, superioritatea militară, nivelul

investiţiilor în tehnologiile noi şi suspiciunile reciproce dintre potenţialii concurenţi, Rusia

revitalizată, Uniunea Europeană germanizată, China sau Japonia, sînt factorii care fac puţin

probabilă posibilitatea formării unei coaliţii efective îndreptate împotriva puterii americane,

asigurîndu-se în acelaşi timp stabilitatea lumii unipolare” [70], iar Z.Brzezinski prin luările de

poziţii tranşante, explicite şi consecvente mai ales din ultimul deceniu al secolului XX, susţine

fără drept de apel că America rămîne „actorul principal pe scena securităţii globale. ... Ideea unei

lumi „multi-polare”, cu care au flirtat într-o vreme Rusia sau China mînate de dorinţe „anti-

hegemonice”, rămîne, deocamdată, o iluzie” [71], deşi tot mai frecvent remarcă oportunitatea

aliaţilor în vederea administrării mai eficiente a unor probleme regionale. Din altă perspectivă,

dar vizînd aceeaşi idee magistrală de identificare a modalităţilor de menţinere a stabilităţii şi

asigurare a securităţii globale, S.Huntigton exprimă părerea, de altfel considerată veridică şi

112

îndrăzneaţă de Z.Brzezinski, că în lumea privată de dominaţia americană va fi prezentă mai

multă violenţă şi dezordine şi mai puţină democraţie şi creştere economică comparativ cu situaţia

în care SUA vor continua să influenţeze mai mult decît orice altă ţară asupra soluţionării

problemelor de caracter global [72].

În opinia noastră, supoziţiile ancorate pe conexiunile directe dintre supremaţia globală a

SUA şi asigurarea/promovaea stabilităţii, democraţiei şi dezvoltării nu sint lipsite de suport,

luînd în calcul injecţiile financiare americane şi livrările de armamente, sprijinul politic şi

intervenţiile în scopuri umanitare etc. Totodată, ele sînt forţate şi suferă de apologetică, dat fiind

că Statele Unite pot să-şi treacă în cont realizări relativ modeste la capitolul implementarea

democraţiei şi economiei de piaţă, stabilităţii şi securităţii internaţionale, însă unele dintre

acestea ar fi contribuţia decisivă la surparea regimului Milosovic şi instituirea democraţiei în

Serbia (dar în acelaşi timp stabilitatea şi securitatea subregională sînt periclitate prin

autoproclamarea independenţei de stat a regiunii Kosovo care beneficia de suport american),

nemaivorbind de aportul substanţial în soluţionarea crizei bosniace la mijlocul anilor ’90 al

secolului XX. În linii mari însă, chiar dacă a beneficiat de sprijin internaţional constant, mai ales

după evenimentele din 11 septembrie 2001, care, în accepţia mai multor analişti, au demonstrat

vulnerabilitatea lumii unipolare, SUA n-au reuşit să propună şi să creeze un sistem de securitate

generală, iar intervenţiile cele mai consistente în unele zone generatoare de terorism şi

insecuritate precum în Afganistan sau Irak s-au prelungit destul de mult, dar fără ca obiectivele

trasate să fie valorificate în totalitatea lor. Statele Unite n-au fost în stare să asigure aprofundarea

şi extinderea democraţiei, dat fiind că se dovedeşte a fi foarte dificil sau chiar imposibil de a o

impune forţat şi „de sus”, nu fiecare societate este pregătită de a accepta modelul american şi

deci, tentativele de formare a „comunităţii democratice globale” în baza lui sînt considerate

indezirabile de multe ţări, inclusiv din rîndul democraţiilor. Totuşi ar fi de precizat cu titlu de

concluzie preliminară că trăsătura esenţială a „lumii unipolare” a fost bine definită de J.Nye, în a

cărui accepţie, se produce unificarea spaţiului normativ-juridic şi social-politic în baza sistemului

liberal de valori, iar securitatea internaţională exprimată prin reglementarea conflictelor

regionale şi locale se asigură prin eforturi colective ale comunităţii mondiale coordonate de unica

supraputere, aceasta dispunînd de avantaje globale de natură militară, economică şi politică.

De fapt, evenimentele din 11 septembrie 2001, au demonstrat că nici concepţia lumii

multipolare nu prezintă în sine o construcţie solidă a ordinii mondiale noi din cauza că polurile

de putere nu se dovedesc a fi în stare să se autoprotejeze fiecare în parte, ele fiind vulnerabile în

aceeaşi măsură, iar structurile abilitate cu asigurarea securităţii internaţionale, ONU, OSCE, s-au

arătat a fi nesolicitate. Dintr-un punct opus de vedere, al tratării multipolarităţii în calitate de

alternativă a uni- sau bipolarităţii, dar reflectînd aceeaşi oportunitate globală de căutare a

113

reperelor pentru asigurarea securităţii, A. Bovin remarcă nu fără temei că în general, comunitatea

mondială fondată pe interacţiunea, pe echilibrul cîtorva centre de putere este incomparabil mai

complexă şi potenţial mai periculoasă decît lumea mono- sau bicentristă şi „nu este întîmplător

că ambele războaie mondiale au rezultat din încălcarea balanţei multidimensionale. Logica este

simplă: cu cît este mai mare numărul elementelor independente care formează sistemul, cu atît se

dovedeşte mai dificil de a le echilibra şi a le menţine în asemenea condiţie” [73]. Însă

raţionamentul lui A.Bovin de factură mecanicistă se înscrie în spiritul conflictului tradiţional-

geopolitic exprimat prin împărţirea lumii în spaţii de influenţă şi prin competiţia dintre poluri, pe

cînd actualmente confruntarea dintre centrele de putere nu mai poate fi abordată ca fiind un joc

„cu suma zero”, modelul multipolarităţii presupunînd prioritatea relaţiilor fondate pe logica

pragmatismului.

Mai sus am specificat că durata unipolarităţii lumii din perioada postrăzboi rece este

condiţionată de apariţia „unui concurent de succes”, potrivit catalogării lui Z.Brzezinski, capabil

„să contrabalanseze, conform lui K.Waltz, puterea sever dezichilibrată”. Dacă Z.Brzezinski în

termenii geopoliticii clasice indică asupra Eurasiei, „dominaţia globală a Americii depinde

nemijlocit de durata şi eficacitatea menţinerii supremaţiei pe continetul eurasiatic”, marea

majoritate a analiştilor sînt mai expliciţi, înscriind această calitate în priml rînd Chinei, Japoniei

şi Uniunii Europene, urmate de India, Rusia şi rareori Brazilia, iar căteodată sînt nominalizate

unele state comunitare-Germania, Franţa şi Marea Britanie. Totuşi statutul de eventuală putere

mondială este cel mai fregvent atribuit Chinei datorită resurselor demografie enorme,

concepţiilor despre lume fondate pe confucianism şi memoriei istorice, ritmului creşterei

economice, volumului investiţiilor străine şi capacităţilor pieţei interne, aspiraţiilor geopolitice

expansioniste, potenţialului militar în fortificare, mai ales pe contul flotei maritime şi poziţiei

reţinute a Japoniei, acestei „puteri mondiale”, conform aprecierii lui Z.Brzezinski, dar care, în

opinia noastră, substanţial este limitată în posiblităţi din cauzele că a transferat către SUA

asigurarea securităţii sale naţionale, i-a fost impusă constituţional interdicţia de a produce sau a

deţine armament nuclear, nu dispune de aliaţi în Asia şi se conduce de strategia

expansionismului tehnologic pentru a beneficia economic, adică nu este un actor geostrategic

activ şi rămîne fidelă principiilor de politică externă formulate încă la mijlocul anilor ’50 ai

secolului XX de premierul S.Eshida. Nu este întîmplător că Song Yimin consideră „îndelungată

epoca dominaţiei americane globale”, manifestînd scepticism şi poziţie rezervată faţă de

capacităţile Chinei de a deveni cel puţin într-un viitor mediu o nouă supraputere, capabilă se

concureze eficient şi sub toate aspectele cu SUA. Această idee este susţnută de mai mulţi analişti

precum Z.Brzezinski, care o numeşte „putere regională” pe motivele că nu este absolut

obligatoriu să se reuşească menţinerea ritmurilor înalte de dezvoltare economică, nu se dovedeşte

114

a fi absolut inevitabilă o criză politică determinată de oportunitatea democratizării controlate şi

transferului de putere către generaţia tînără a elitei politice şi în plus, China va rămîne o ţară

relativ săracă, cu venit redus pe cap de locuitor şi repartizat disproporţionat [74], H.Kreft, în a

cărui opinie, China chiar dacă ar deveni către anul 2020 o economie gigantică, confirmînd

pronosticurile Băncii Mondiale, ea va rămîne totuşi o ţară cu venituri modeste pe cap de locuitor,

mai mic decît dispun actualmente Coreea de Sud sau Taiwan [75], Iu.Kaşlev, care exprimă

părerea că China va deveni cea mai mare economie a lumii către 2020, însă la capitolele

influenţă militaro-politică şi nivel de viaţă nu va depăşi Statele Unite şi Europa [76], S.Lanţov şi

V.Acikasov, în accepţia lor, structura bipolară a sistemului internaţional este imposibilă în

viitorul imediat din cauza că China încă nu poate ocupa locul celei de-a doua supraputeri,

deoarece rămîne şi va mai fi mult timp o ţară relativ agrară, iar influenţa ei politică este limitată

datorită scăderii autorităţii ideologiei comuniste [77] ş.a.

Revenind la pretinsa alianţă ruso-chineză, numită nu fără temei de A.Pisarev „retorică

oarbă de politică externă şi reacţie de conjunctură” [78], ţinem să precizăm că în cazul

funcţionalităţii ei, Chinei i-ar reveni locul de frunte în cadrul parteneriatului, însă nu putem să ne

aşteptăm la contrabalansarea solidă a supraputerii, dat fiind că potenţialul lor însumat se

dovedeşte a fi în raport cu cel al Statelor Unite inferior şi în plus, liderul se confruntă cu o criză

de eficienţă, provenită şi din perceperea tradiţională a suveranităţii naţionale, impediment care

nu favorizează o deschidere mai largă şi o participare mai profundă şi mai diversificată în

procesele de cooperare multilaterală, acordînd prioritate, în opinia noastră, colaborării bilaterale,

abordată în calitate de mecanism de pătrundere şi consolidare a poziţiilor sale atît în statele

industrial dezvoltate, dar mai ales în cele subdezvoltate. W.Wohlforth consideră deasemenea că

China şi Rusia nu dispun de mijloace suficiente pentru a face faţă Statelor Unite, supoziţie care

este contestată de J.Mearsheimer, în a cărui opinie, SUA nu sînt un hegemon global, dar rămîn

principala putere economică şi militară a lumii: în sistemul internaţional mai există două mari

puteri, China şi Rusia, ele deţin arsenale nucleare, dar fără a putea atinge nivelul potenţialuli

militar american şi în plus, dispun de capacităţi limitate de proiectare a puterii [79]. J.Anderson

din contra, abordînd limitele parteneriatului strategic sino-rus, subliniază pe bună drepate că

aceste două ţări şi-au exprimat clar nemulţumirea faţă de unele aspecte ale politicii externe

americane, dar n-au format o coaliţie serioasă contra SUA şi puţini cred că o vor face în viitor,

deoarece, în opinia noastră, mai ales China are nevoie atît de investiţiile, cît şi de piaţa de peste

ocean. În aceeaşi ordine de idei, G.Achcar susţine ca Rusia şi China vor căuta să promoveze o

politică de stimulare a „concurenţei strategice de intensitate slabă cu Statele Unite, scopul fiind

de a reduce sau compensa influenţa americană în regiunile considerate zone proprii de

115

influenţă..., însă nu vor deveni un competitor mondial de o putere echivalentă SUA, capabil să

prezinte mari provocări strategice” [80].

Prin umare, deşi nu pot fi negate interesele reciproce ancorate pe mai multe domenii,

parteneriatul strategic sino-rus nu se sprijină pe baze solide ale încrederii mutuale şi a fost gîndit

mai degrabă pentru moment, ca o ameninţare sau ca un mijloc de schimb pentru a obţine alte

concesii, flexibilizări şi beneficii. Pronosticul lui C.Vlad cu privire la posibilitatea evoluţiei

„apropierii ruso-chineze în diecţia unei provocări strategice la adresa rolului de lider mondial al

Statelor Unite şi într-o sfidare credibilă a NATO” s-a dovedit de a fi destul de optimist şi cu

şanse reduse de a deveni realitate, în sensul de a se transforma într-o construcţie viabilă şi a

forma edificiul ordinii mondiale noi.

Nu este întîmplător că unul dintre promotorii acestui parteneriat, E.Primakov, deja în

decembrie 1998, vine cu propunerea extinderii lui prin crearea „triunghiului strategic” Moscova-

Dehli-Beijing, preconizat să devină, potrivitpromotorilor săi, nu pur şi simplu o alianţă militaro-

politică a trei mari puteri neoccidentale, ci temelia lumii noi, multipolare, iar fiecare „unghi”, la

rîndul său, urmează să edifice o reţea de relaţii „multilaterale” cu alte state. Fiind gîndit pentru a

contribui la asigurarea posibilităţilor tuturor actorilor internaţionali de a participa în realitate la

adoptarea deciziilolor politice globale, transferarea responsabilităţii pentru menţinerea securităţii

colective către ONU şi aprofundarea parteneriatului strategic bi- şi multilateral de durată etc.,

adică urmărindu-se formarea ordinii mondiale multipolare, acest „triunghi” a complicat nespus

mult datele problemei, în sensul înmulţirii aspectelor de soluţionat între principalii protogonişti,

cum ar fi disputele teritoriale, efectuarea experienţelor nucleare, migraţia ilegală, factorul

confesional, diferenţele cultural-civilizaţionale şi economice, sărăcia în masă şi subdezvoltarea.

Această idee avînd şi o vădită tentă antiamericană, potrivit lui A.Bovin, „i-a speriat mai mult pe

chinezi şi indieni, decît pe americani”, dar totodată a contribuit într-o anumită măsură la

normalizarea relaţiilor bilaterale dintre părţi, reflectînd tendinţele generale iniţiate în jumătatea a

doua a anilor ’80 ai secolului XX. Se impune de precizat în acelaşi context că relaţiile roso-

indiene nu sînt marcate de conflicte dificil de rezolvat, ci din contra, au moştenit cooperarea

fructuoasă de pe timpul Uniunii Sovietice, pe cînd în cazul raporturilor sino-hinduse situaţia este

alta, fiind, conform lui H.Kreft, „puţin probabil un parteneriat veritabil” dintre cele două ţări,

chiar şi în pofida ameliorării legăturilor bilaterale din cauzele că China tratează India ca pe un

potenţial concurent în Asia de Sud-Est şi menţine relaţii strînse cu Pakistan [81]. Totuşi apelarea

Indiei se dovedeşte a fi judtificată sub mai multe aspecte, cel mai relevant fiind, potrivit unor

cercetări analitice, cum ar fi investigaţiile realizate de Grupul Goldman-Sachs, că ea posedă în

comparaţie cu ceilalţi parteneri, inclusiv Brazilia, a cărui situaţie în cadrul alianţei cvadruple

vom aborda-o mai jos, potenţialul cel mai mare de creştere economică în următorii 30-50 de ani

116

datorită „scăderei vîrstei de muncă a populaţiei”. Însă la etapa actuală aceste ţări se confruntă cu

„lipsa de eficacitate în domeniul utilizării energiei” şi în plus, „economiile lor sînt prezente

insuficient pe pieţele globale la capital”.

În ultimă instanţă, „triunghiul” strategic Rusia-China-India n-a devenit nici „alianţă

geopolitică firească”, nici bază a configuraţiei altei odini mondiale nu numai din cauza

dificultăţilor sus-menţionate, ci şi a contextului internaţional nefavorabil, însoţit de insuficienţa

potenţialului de care dispun partenerii, mai ales de caracter politico-militar: după evenimentele

din 11 septembrie 2001, Asia Centrală a fost declarată principalul focar al terorismului

internaţional, această decizie realizîndu-se prin declanşarea intervenţiei militare în frunte cu

SUA, care şi-au consolidat poziţiile în regiune, dar totodată fără a submina esenţial şi în regim

automat ponderea celor trei ţări, cu atît mai mult că forţele aliate s-au împotmolit într-un

adevărat război de gherilă cu talibanii şi alţi fundamentalişti. În acelaţă timp, atît pînă la, cît şi

după iniţierea operaţiunii antiteroriste în Afganistan, comportamentele parteneriatului tripartid

sînt preocupate de vecinătăţile lor apropiate, reflectînd capacităţile ţi totodată interesele lor

geopolitice limitate şi confirmînd în parte justeţea „legii principale a vieţii internaţionale”

propusă de L.Gumplowicz, care se rezumă la „lupta permanentă dintre statele vecine din cauza

liniilor de hotar”. Ponderea internaţională a acestor ţări a fost demonstrată prin faptul că vocile

lor timide de opunere pasivă faţă de iniţierea intervenţiei armate în Irak la începutul anului 2003,

n-au practic fost luate în consideraţie de Statele Unite.

Brazilia este următorul şi la moment ultimul stat din eşalonul secund care a fost cooptat

în coaliţia aspiranţilor la statutul de putere majoră, formîndu-se în noiembrie 2001,

conformtermenului propus de J. O’Neal, Grupul BRIC (Brazilia, Rusia, India, China). Totuşi

această grupare, formalizată în noiembrie 2008 printr-o scurtă întrevedere la nivel înalt, prezintă

în sine mai degrabă o structură de caracter comercial-economic, dar care urmăreşte deasemenea

să transforme creşterea economică în influenţă politică. Păstrănd liniile magistrale trasate

anterior precum „ cooperarea dintre ţări cu diferite culturi în scopul constituirii lumii

multipolare, conjugarea eforturilor politico-diplomatice în asigurarea securităţii internaţionale,

contracararea terorismului internaţional, reformarea instituţiilor politice şi economice globale,

garantarea dezvoltării” [82], acest „club politic”, în opinia noastră, prin obiectivele urmărite şi

esenţa sa nu se mai dovedeşte a fi, nu mai este un conglomerat geopolitic ghidat de predispoziţii

frustrante antihegemoniste, deşi Brazilia, în trecut aliat sigur al SUA, în august 2007 a susţinut

ţările latino-americane ce s-au opus propunerii lui G.Bush-jr. de a forma o zonă a comerţului

liber cu includerea ambelor Americi.

Considerăm puţin probabilă apariţia către anii 2020 a unui „concurent de succes” care ar

echilibra supraputerea, termenul limită ar trebui devansat cu două-trei decenii, dar cu observaţia

117

că această contrabalansare va cuprinde numai unele domenii. Astfel, conform rapoartelor

analitice prezentate de Goldman-Sachs Group se estimează că cele patru ţări abordate ca

totalitate se vor egala către 2032 cu Grupul celor 7 la capitolul Produsul Intern Brut, însă nivelul

pe cap de locuitor va rămîne inferior actualelor economii industrial dezvoltate:

Produsul Intern Brut(nominal)-2008Locul Ţara mln.dolari1 SUA 14.264.6002 Japonia 4.923.7613 China 4.401.6144 Germania 3.667.5135 Franţa 2.865.7376 Marea Britanie 2.674.0857 Italia 2.313.8938 Rusia 1.676.5869 Spania 1.611.76710 Brazilia 1.572.83911 Canada 1.510.95712 India 1.209.686

Produsul Intern Brut(nominal)-2050Locul Ţara mln.dolari1 China 70.710.0002 SUA 38.514.0003 India 37.514.0004 Brazilia 11.366.0005 Mexic 9.340.0006 Rusia 8.580.0007 Indonezia 7.010.0008 Japonia 6.677.000 9 Marea Britanie 5.133.00010 Germania 5.024.00011 Nigeria 4.640.00012 Franţa 4.592.000

Produsul Intern Brut(nominal)pe cap de locuitor-2007Locul Ţara dolari1 Marea Britanie 46.0992 SUA 45.7253 Canada 43.6744 Franţa 42.0345 Germania 40.4006 Italia 35.7457 Japonia 34.2968 Coreea de sud 20.015

… … …11 Rusia 9.07512 Brazilia 6.938

… … …14 China 2.483

… … …19 India 942

Produsul Intern Brut(nominal)pe cap de locuitor-2050Locul Ţara dolari1 SUA 91.6832 Coreea de Sud 90.2943 Marea Britanie 80.2344 Rusia 78.5765 Canada 76.0026 Franţa 75.2537 Germania 68.253

8 Japonia 66.846… … …

10 Italia 58.54511 Brazilia 49.75912 China 49.650

… … …17 India 20.836

118

Surse: Goldman-Sachs Study of N11 nations. [online].

În: http://www.ru.wikipedia.org/wiki/BRIC (citat 7 septembrie 2009).

119

Prin urmare, numai China de sine stătător ar putea deveni într-un viitor mediu a doua

supraputere, fiind un stat expansionist, cu potenţial militar ridicat, economie dezvoltată şi populaţie

cu nivel relativ mediu de trai, dar în condiţiile repartizării geografice neuniforme ale veniturilor şi în

plus, este puţin probabil că mentalitatea şi cultura de masă chineză se vor răspîndi vertiginos pe

scară globală, captînd miliarde de aderenţi în alte spaţii decît regiunea sud-est asiatică. Deasemenea

par a fi iluzorii şansele ca BRIC să devină un bloc economic eficient, nemaivorbind de o alianţă

politică autosuficientă cauzele vizînd diferenţe de natură economico-tehnologică şi social-

demografică, cultural-civilizaţională şi geopolitică, la care se adaugă neacceptarea unor ierarhii în

interior, şi lipsa unui lider incontestabil. Obiectiul strategic urmărit actualmente de BRIC constă în

descentralizarea procesului de adoptare a deciziilor de caracter global prin extinderea numărului

decidenţilor şi crearea mediului internaţional favorabil pentru asigurarea dezvoltării durabile prin

consolidarea Grupului celor 20 de economii avansate.

În opinia noastră, ordinea mondială post războirece prin conţinutul ei nu este

unipolară din simplu motiv că nu mai există poluri în sensul tradiţional-geopolitic al termenului,

care presupune că relaţiile internaţionale sînt reglementate de echilibrul de puteri: dispariţia unui

pol a generat în mod automat replieri geostrategice atît în plan numeric, cît şi sub aspecte calitative,

ale stării relaţiilor internaţionale, provocînd încetarea existenţei celuilalt. Majoritatea absolută a

cercetătorilor ruşi în domeniu pun semnul de egalitate între termenii „pol” şi „centru de putere”,

asemenea calitate revenind actorilor care dispun de potenţial, voinţă şi capacitate de a reglementa

procesele mondiale, pe cînd elaborările de sorginte americană pe bună dreptate înscriu „polului” un

statut substanţial şi organizatoric mai înalt. A.Bogaturov şi E.Batalov fac unele dintre puţinele

excepţii de la linia magistrală din cadrul ştiinţei ruse de specialitate, ei plasează „polul” pe o treaptă

calitativ superioară comparativ cu „centrul de putere”. T.Şakleina susţine că A.Bogaturov rămîne

adept al terminologiei epocii precedente şi se înscrie în cercul partizanilor diferitor variante ale

americanocentrismului, deşi consideră justificată categoria „policentrismu” pe care a introdus-o

[83], în timp ce E.Batalov exprimă părerea că în lumea postbipolară în general nu există nici un pol,

ea fiind nici unipolară, nici multipolară din cauza că „polurile prin esenţa lor nu sînt altceva decît

subsisteme contrare ce se impună de nivel mondial, ele formează punctele extreme ale axei globale

pe care se menţine sistemul-lume, reprezintă diferite civilizaţii şi întruchipează diverse orientări

valorice şi de idei variate, sînt simetrice şi pot fi măsurate prin potenţialul disponibil, fapt ce le

permite de a se echilibra mutual, fiind concomitent garanţi ai ordinii mondiale şi determinanţi ai

regulilor jocului politic de care trebuie să ţină cont toţi sau aproape toţi actorii prezenţi pe scena

politică mondială. Relaţiile dintre poluri sînt edificate pe principiul atragerii şi respingerii reciproce,

120

ele au nevoie unul de altul pentru a păstra status-quo-ul intern şi extern, dar totodată urmăresc să se

înlăture în calitate de concurenţi. Însă odată cu înlăturarea unui pol, celălalt dispare în regim

automat, iar împreună cu acestea şi ordinea mondială veche, după cum s-a produs la sfîrşitul anilor

1980-începutul anilor 1990” [84]. Trăsătura esenţială a polarităţii, potrivit lui E.Batalov, este

opoziţia dintre două forţe determinante, iar lumea formată la sfîrşitul secolului XX nu este alta decît

una „cu mai multe blocuri”, însă nici unul dintre acestea nu se distinge prin caracteristici polare în

raport cu altele: „lipsa polurilor” nu exclude posibilitatea existenţei supraputerii şi

interacţiunii/conflictului dintre blocurile ce dispun de potenţiale diferite, aceată asociaţie provizorie

asociindu-se cu o stare de instabilitate globală.

Totuşi unipolaritatea ordinii mondiale postrăzboi rece ar putea fi acceptată în

următoarele condiţii:

1. polul este abordat într-un sens mai larg decît cel tradiţional-geopolitic, adică limitele lui

spaţial-teritoriale nu coincid cu frontierile de stat ale supraputerii, ci le depăşesc pe contul

convergenţei intereselor magistrale şi orientărilor strategice ale ţărilor postindustriale care formează

o totalitate politico-economică şi cultural-civilizaţională integră, dar structurată interior datorită

ierarhiei şi interdependenţelor provenite din proceselor mondiale în plină derulare. Tratată prin

prisma concepţiei liderismului structural din cadrul economiei politice, existenţa acestui „pol

complex” este determinată de împărţirea naturală a lumii în „centru” şi „periferie”, primul fiind

format din statele tehnosferei, care definesc direcţia strategică de dezvoltare a omenirii, în timp ce

ierarhia posibilităţilor este prezentă la orice nivel al organizării sociale şi deci, nu poate fi vorba de

discriminare;

2. însăşi unipolaritatea trebuie tratată într-un plan mai extins, prin luarea în calcul a

coexistenţei unor stări şi tendinţe de formare în cadrul relaţiilor internaţiomale a polurilor de

alternativă supraputerii, această configuraţie a ordinii mondiale reflectînd structura ei complexă,

reuşit fiindexprimată prin formula „SUA+X” propusă de Yui Sui. În acelaşi context general de idei

se includ alte modele precum cel elaborat de S.Huntington-„ordinea uni-multipolară”, A.Tanaka-

„unipolaritatea combinată”, A.Bogaturov- „unipolaritatea pluralistă,” ,A.Torkunov-

„multipolaritatea asmetrică” ş.a., numitorul lor comun fiind, în pofida diferenţelor în detalii, sinteza

aspiraţiilor liderului mondial către conservarea supremaţiei sale unilaterale şi năzuinţelor marilor

puteri de a-şi realiza obiectivelor în afara controlului strict sau presiunii din partea supraputerii,

care, deşi este în stare să blocheze acţiunile unei coaliţii majore în probleme strategice, este nevoită

să coopereze cu actorii principali din cadrul sistemului organizaţi fie de unul singur, fie în diferite

combiaţii în „poluri” sau „centre de putere”. Astfel, S.Huntigton susţine că soluţionarea

principalelor probleme internaţionale presupune acţiunea supraputerii unice, însă în colaborare cu

alte state importante care predomină în anumite regiuni ale lumii, dar fără a avea posibilitate sa-şi

121

extindă interesele şi capabilităţile la nivel global, după cum i-a reuşit Statelor Unite. Grupul

„puterilr regionale majore” cuprinde coaliţia franco-germană în Europa, Rusia în Eurasia, China şi,

potenţial Japonia în Asia de Est, India în Asia de Sud, Iran în Asia de Sud-Vest, Brazilia în America

Latină, Republica Sud-Africană şi Nigeria în Africa. „Puteri regionale secundare”, ale căror interese

frecvent se află în conflict cu „statele regionale majore” sînt Marea Britanie în raport cu

„combinaţia” franco-germană, Ucraina în relaţia cu Rusia, Coreea de Sud faţă de Japonia, iar

aceasta din urmă în relaţia cu China, Pakistan în raporturile cu India, Arabia Saudită faţă de Iran şi

Argentina în relaţia cu Brazilia [85].

În ordinea de idei reliefată considerăm necesare următoarele precizări. S.Huntington, potrivit

lui Ch.Brown, susţine că China va domina Japonia, care, după toate probabilităţile, va accepta tacit

statutul de subordonare [86]. Eventualitatea unui asemenea aranjament, în opinia noastră, are puţine

şanse de a deveni realitate din cauza că niponii deasemenea consideră civilizaţia lor de caracter

unical, chiar şi în pofida unor interfernţe cu cea chineză, ei nu vor accepta calitatea de satelit al unui

stat asiatic şi nu doresc să „redevină o ţară asiatică” prin abandonarea sau restrîngerea vectorului

occidental. Cît despre Ucraina, această ţară cu o economie funcţională de piaţă recunoscută de

Uniunea Europenă în anul 2004, mai mult de un deceniu de la proclamarea independenţei a

promovat o politică externă multivectorială lipsită de realizări notabile, dar în realitate erijîndu-se în

calitate de partener minor al Federaţiei Ruse prin participarea la unele proiecte instituţionale fără

perspectivă durabilă şi numai în ultimul timp şi-a definit mai clar opţiunile strategice. Însă aceste

acţiuni care au nemulţumit Rusia, creîndu-se situaţii de instabilitate şi conflict, de tipul celor

anticipate de S.Huntington şi Z.Brzezinski ş.a.

Tipul de ordine mondială în plină formare mai este numit de A.Bogaturov

„unipolaritate temperată”, în sensul că cea mai puternică ţară din lume nu dispune atît de posibilităţi

de control strict asupra evenimentelor, cît de influenţă greu de contestat, iar polul ar prezenta în sine

o totalitate integră a unui cerc restrîns de state care sînt abilitate cu reglementare dezvoltării globale

[87]. Prin urmare, supoziţia exprimată de analistul rus, dar şi de alţi apologeţi ai unipolarităţii, mai

ales cei care se pronunţă pentru abordarea ei extinsă şi acomodată la noile realităţi se rezumă la

ideea că liderul mondial nu dispune de potenţialul suficient pentru a hotărî şi a acţiona unilateral în

problemele nu numai ale dezvoltării globale, dar şi multor ecuaţii de nivel regional, fiind nevoit să

coopereze, să-şi asigure sprijinul din partea altor actori cu pondere importantă, cu atît mai mult că

nu poate fi pusă la îndoială ierarhia complexă în interiorul acestui tip de structură.

De fapt, configuraţia unipolarităţii descrisă de A.Bogaturov conţine mai degrabă un

pol şi jumătate sau chiar două, dar cu precizarea că primul, cel american îl depăşeşte cu mult pe

celălalt în condiţiile că SUA şi Rusia au păstrat un decalaj consistent faţă de restul actorilor

comunităţii internaţionale prin totalitatea posibilităţilor de care dispun. În aceeaşi ordine de idei,

122

contestînd însăşi posibilitatea existenţei structurii unipolare a sistemului iternaţional, K.Waltz a

exprimat opinia că în prima jumătate a anilor '90, bipolaritatea s-a menţinut, dar într-o formă

modificată, din cauza că Rusia şi-a păstrat capabilităţile de contralovitură nucleară, poate să-şi

asigure securitatea şi încă n-au apărut alte mari puteri. Învocînd acelaşi argument, deţinerea de către

SUA şi Rusia a armamentului nuclear, „care constituie o forţă determinantă pentru pace”,

J.Mearsheimer deasemenaea invocă bipolaritatea în Europa, care s-a păstrat după încheierea

războiului rece, pe cînd în Asia de Nord-Est s-a format un sitem multipolar echilibrat, a treia „mare

putere relevantă” fiind China, însă nici una dintre ele, nu „posedă însuşirile unui hegemon

potenţial”. Propunînd în calitate de criteriu de departajare gradul de coeziune, A.Iakovlev

deosebeşte Occidentul monolit şi restul lumii, alcătuită din componente autonome, „poluri de

semnificaţie locală” care, încă nu sînt sudate prin conceperea priorităţii supreme a intereselor

comune şi a formelor organizaţionale”, chiar dacă Rusia, India şi China „real şi potenţial se

dovedesc a fi factori influenţi din cadrul sistemului relaţiilor internaţionale”. Totodată el consideră

că evenimentele din Kosovo din primăvara-vara anului 1999, au demonstrat „inconsistenţa

concepţiei lumii multipolare” pe motivul că Occidentul acţionînd ca un pol de putere mai mult sau

mai puţin consolidat, se contrapune în raport cu celelalte centre, inclusiv prin propagarea şi

implementarea idealurilor democraţiei şi pieţei pe care le împărtăşeşte. Din altă persepectivă,

evitînd antiamericanismul descalificant, dar înscriindu-se în ordinea de idei ce vizează aspectele

negative ale multipolarităţii, se pronunţă şi A.Bovin, care insită că acest tip de structură este prin

esenţa sa o construcţie de caracter oligarhic, deoarece puterea reală, adică posibilităţi reale de a

influenţa decisiv evoluţia proceselor politice şi ecomomice internaţionale, va fi deţinută de oligarhia

mondială a secolului XXI: „ formarea oligopoliei mondiale este inevitabilă şi după toate

probabilităţile această etapă de dezvoltare a ordinii mondiale nu va putea fi depăşită” [88].

T.Şakleina din contra, încearcă să acrediteze părerea că „pluralitatea-multipolaritatea” nu

diminuează valoarea şi potenţialul unor ţări, nu le privează de drepturile de a promova politici în

conformitate cu interesele lor naţionale, de a aspira şi deţine un rol de răspundere mai mare în

afacerile mondiale şi în plus, policentrismului corespunde mai adecvat proceselor de globalizare,

dat fiind că ameninţările la adresa stabilităţii şi supravieţuirii lumii sînt de caracter mondial şi pot fi

soluţionate numai în baza abordării lor multilaterale. A.Dughin exprimă o opinie diametral opusă

vizavi de configuraţia globalizării, asociind-o cu unipolaritatea şi stabilirea hegemoniei americane

exprimată printr-un sistem de valori, institute, interese strategice şi aranjamente economice: „SUA

reprezintă principala sursă a ameninţărilor pe scară mondială, această ţară crează celule de haos şi le

foloseşte în interesele sale, ea n-are nici prieteni şi nici duşmani, însă face uz de concepţia

războaielor de reţea pentru a-şi asigura controlul global total” [89].

123

Aşadar, încheierea războiului rece exprimată prin dispariţia subită a unui pol a

provocat fisurarea sitemului internaţional, creîndu-se plan mondial o asimetrie structurală în

raporturile de forţă pe şi înlocuind, potrivit lui C.Vlad, echilibrul bipolar cu dezichilibrul unipolar.

Disocierea accelerată a blocului sovietic i-a luat prin surprindere şi i-a găsit nepregătiţi pe mulţi

factori de decizie, care au fost impuşi să acţioneze în condiţiile absenţei adversarului potenţial, dar

şi pe cercetătorii în domeniu, chiar dacă ştiinţelor politice le este propriu un grad mai scăzut de

predictibilitate. Această situaţie de încălcare a echilibrului fiind însoţită şi fortificată de stratificarea

relaţiilor internaţionale prin ascensiunea actorilor nestatali, i-a făcut pe unii analişti să reactualizeze

ideea „noului medievalism”. Astfel, J.Friederich invocă prezenţa simultană a două logici

organizaţionale concurente, sistemul naţional de state (universalismul politic) şi economia

transnaţională de piaţă (universalismul ecomomic), iar A.Tanaka susţine că această perspectivă nu

trebuie asociată expres cu dezordinea şi haosul, ci mai degrabă cu o „anarhie controlată”, în care

statele nu se dovedesc a fi decît „un mecanism dintr-o reţea complexă de autorităţi suprapuse şi

loialităţi multiple ce sînt poziţionate într-o anumită ordine”.

Gradul de complexitate al datelor ce vizează problemele formării configuraţiei

ordinii mondiale şi structurii sitemului internaţional postrăzboi rece este amplificat de unele

dificultăţi esenţiale de caracter conceptual-metodologic, în sensul că nu s-a ajuns la o opinie măcar

majoritară cu privire la categoriile în care urmau să fie descrise aceste procese. Dacă în linii mari s-

a convenit că pe verticală „centrul” se asociază cu statele tehnosferei, iar „periferia” este

dependentă de ţările postindustriale şi stratificată în interior, pe cînd sub aspectul polarităţii, adică

pe orizontală sînt elaborate diferite variante ale „configuraţiei geometrice a sistemului relaţiilor

internaţionale”, supoziţiile extinzîndu-se de la unipolaritatea hegemonică pînă la pluripolaritatea

compusă din cîteva centre reale sau potenţiale de putere. Astfel, luînd ca fond de referinţă, spre

exemplu, mediul analitic rusesc, remarcăm o diversitate de viziuni, cum ar fi: A.Dughin insistă

asupra hegemoniei mondiale americane, A.Obuhov consideră că lumea este obiectiv multipolară,

incluzînd SUA, China, Europa Occidentală şi Japonia, la care se vor adăuga India şi Brazilia, epoca

hegemoniilor devenind istorie şi fără şanse de izbîndă” [90], în timp ce I.Maximîcev exprimă

părerea că perioada postrăzboi rece sau astfel zis „postconfruntaţională” a păstrat caracteristicile

etapei precedente precum cursa înarmărilor, măsuri economice de presiune, blocuri plitoco-

militare, fiind pe deplin justificat termenul „postbipolaritate” [91]. Aceeaşi varietate de concepţii

este atestată în alte spaţii de cercetare precum cel american-Z.Brzezinski şi W.Wohlforth invocă

unipolaritatea materializată prin supremaţia Statelor Unite, K.Waltz şi într-o anumită măsură

J.Mearsheimer consideră că bipolaritatea s-a păstrat, dar într-o formă asimetrică, datorită deţinerii

armamentului nuclear de către protagoniştii războiului rece, dat fiind că dilema securităţii n-a

124

dispărut, H.Kissinger indică asupra multipolarităţii, definind cîteva centre majore de putere

mondială.

Considerăm că ordinea mondială şi, implicit, sistemul internaţional postrăzboi rece

nu sînt nici mono-, nici bi- şi nici multipolare din cauza că polul prin esenţa sa reprezintă un punct

distinct şi determinant, spre care alţi actori gravitează din diferite motive – interesul, teama,

impunerea, tradiţia, convingerea, autoritatea etc. Lumea din ultimul deceniu al secolului XX şi mai

ales de la începutul secolului XXI este policentristă, în sensul că sînt prezente cîteve centre de

putere incluzînd fiecare un anumit număr de state reunite sub diferite forme. Aceste aranjamente nu

exclud, ci din contra, presupun existenţa diferitor ierarhii structurale în cadrul sistemului

internaţional, cu atît mai mult că în dependenţă de raporturile de forţe în schimbare, permanent se

produc replieri de poziţii, redistribuiri de roluri şi reconfigurarea sferelor de influenţă. Structura nu

este de tip unipolar din cauzele că nu toate statele recunosc hegemonia americană, contestînd-o

fregvent şi deci, nu toţi actorii gravitează spre SUA, care, în pofida supremaţiei mondiale deţinute şi

statutului de principală putere, mai degrabă se dovedesc a fi prima printre egalii dintr-un club select,

iar gradul aplicat de influenţă, chiar dacă uneori este exagerat, se află în concordanţă cu

resposibilităţile asumate şi exigenţele anunţate. Structura nu este bipolară din cauza că nu există al

doilea pol, chiar dacă admitem prezenţa primului şi în plus, nu atestăm conflictul multiaspectual

dintre supraputeri, rivalităţile dintre puterile majore fiind exprimate în condiţiile actuale mai ales

prin concurenţă economică şi competiţie în domeniul tehnologiilor de vîrf. Tipul de structură nu

este multipolar, deoarece nu s-au format cîteva poluri distincte care s-ar echilibra reciproc, fiind

antrenate în captarea aderenţilor şi extinderea sferelor de influenţă, iar raporturile dintre puterile

majore sînt ancorate pe diferite forme de cooperare şi conflict. Deşi mai poate fi aplicată în calitate

de instrumentariu de cercetare ştiinţifică şi descriere al proceselor mondiale în desfăşurare,

polaritatea în forma ei clasică nu corespunde realităţilor fondate pe ierarhii din perioada postrăzboi

rece. Iu.Davîdov propune ca ordinea mondială pe care tind s-o edifice democraţiile occidentale

după încheierea războiului rece să fie numită „funcţională”, caracteristicile ei fiind amplificarea

interdependenţei şi proceselor de globalizare, consolidarea ponderii organizaţiilor

nonguvernamentale în sfera externă şi diminuarea semnificaţiei statelor naţionale [92].

În opinia noastră, cel puţin într-un viitor mediu nici o ţară nu va putea deveni în mod

individual un pol distinct din cauza că nu va întruni toţi parametrii care i-ar asigura acest statut,

exceptînd Statele Unite, care în linii mari corespund tuturor exigenţelor. Însă evenimentele din 11

septembrie 2001, au demonstrat elocvent vulnerabilitatea SUA şi deci, gradul relativ sporit de

insecuritate, cu atît mai mult că în condiţiile bipolarităţii supraputerile n-au fost supuse atacurilor

într-o asemenea manieră tranşantă. În plus, nu trebuie trecute cu vederea aprofundarea

interdependenţei sistemelor economice ale SUA şi Canadei, interpătrunderea multilaterală

125

americano-mexicană, cu excepţia domeniului politico-militar şi încercările sporadice ale Statelor

Unite de a edifica spaţiul unic de liber schimb întrunind ambele Americi, adică evidente sînt

tentativele mai mult sau mai puţin consistente de reactualizare a doctrinei Monroe. Celelalte puteri

majore nominalizate real sau potenţial la această calitate se confruntă cu diferite handicapuri pe care

nu le vor putea depăşi, ci numai atenua în cel mai bun caz, ele fiind de factură politico-militară şi

cultural civilizaţională (Japonia), socială şi politico-ideologică (China), georeligioasă şi socială

(India), geolingvistică şi socială (Brazilia), geopolitică (Rusia), instituţional-integraţionistă în cadrul

UE (Germania, Franţa şi Marea Britanie).

Este oportun de subliniat că Rusia riscă să rămînă fără aliaţi cu pondere în Europa

sau în cel mai bun caz să întrunească cîţiva sateliţi, principalele cauze fiind memoria istorică

provenită din trecutul socialist şi expansionismul proimperial din perioada posttotalitară: nu este

întîmplător că majoritatea absolută a ţărilor postsocisliste de pe continent se află deja în sferele de

influenţă ale occidentalilor, ele realizînd una dintre cele mai esenţiale replieri geostrategice de

semnificaţie nu numai regională, ci şi globală. A.Dughin se grăbeşte să numească Rusia, în opinia

noastră, nefondat sau cel puţin prematur, „un adevărat pol eurasiatic”, obiectivul ei strategic fiind

„unitatea rusească, slavonă şi ortodoxă”: acest conglomerat geoetnic şi georeligios cu şanse nule de

a deveni realitate chiar şi într-un viitor mediu, face abstracţie de unii aliaţi fideli, dar neslavi şi

neortodocşi, urmărind, potrivit analistului rus, nici mai mult, nici mai puţin „intrarea în războiul

rece împotriva Americii pentru a preîntîmpina izbucnirea celei de-a treia conflagraţii mondiale”

[93]. M.Lynd a remarcat pe bună dreptate că lumea n-a intrat în perioada armonioasă a

interdependenţei globale şi democraţiei liberale veritabile, iar concurenţa pe scară mondială va

stimula competiţia geoeconomică, la care deasemenea vor participa „ţările mai puţin bogate, dar

impunătoare din punctul de vedere militar-Rusia, China şi India”.

L.Kurnikova absolut fondat a constatat faptul că „bipolaritatea este demolată, iar

multipolaritatea n-a fost formată, ţările aflîndu-se în raporturi de iteracţiune şi interdependenţă”[94].

În opinia noastră, ordinea mondială nouă deja s-a conturat şi se găseşte într-un proces relativ de

stabilizare, cel puţin pentru următoarele două-trei decenii, este policentristă prin configuraţia sa, în

sensul că sînt evidente trei centre majore de putere, Acordul Nord-American de Comerţ Liber

(NAFTA), Cooperarea Economică Asiatico-Pacifică (APEC) şi Uniunea Europeană (UE), prima şi

ultima fiind de nivel regional, iar cea de-a doua - interregional. Aceste structuri majore deasemenea

se dovedesc a fi diferite prin caracterul lor, care este comercial-economic în cazul primelor două, iar

a treia se află în plin proces de edificare a uniunii economice şi monetare, ponderea şi aspiraţiile

internaţionale, obiectivele urmărite şi mecanismele de realizare ale cooperării.

Reprezentînd prin esenţa sa, potrivit lui A.Gamblin, „un ansamblu instituţional

regional” [95], NAFTA este un bloc comercial trilateral, care nu urmăreşte formarea structurilor

126

administrative interstatale sau activitate legislativă, ci se dovedeşte a fi doar un acord comercial

internaţional. Obiectivul strategic urmărit constă în ridicarea graduală a tuturor barierelor

comerciale tarifare şi netarifare precum şi asigurarea circulaţiei libere a investiţiilor între SUA,

Canada şi Mexic, procesele integraţioniste realizîndu-se atît la nivel macro, cît şi la cel micro.

Totodată nu se presupune elaborarea tarifului unic de comerţ şi crearea unei infrastructuri

instituţionale dezvoltate, rămînînd un spaţiu de liber schimb, dar incluzînd unele componenete

proprii atît uniunii vamale, cît şi pieţei comune. Această grupare transnaţională, conform estimării

lui H.Kissinger, a stimulat uimitor de mult comerţul şi investiţiile, ponderea actuală şi perspectivele

ei globale fiind asigurate cu precădere de prezenţa supraputerii unice, care constant exprimă părerea

că NAFTA reprezintă „primul pas către un tip nou de asociere a statelor”, edificat pe valori

democratice comune, liber schimb de mărfuri, servicii şi capitaluri, fidelitate faţă de ideea apărării

drepturilor omului şi obligaţiunii de a proteja mediul ambiant. Următorul obiectiv în preconizat de

Statele Unite acest domeniu este semnarea unui acord de comerţ liber care ar include întreaga

emisferă vestică (FTAA), raţionamentele fiind nu atît de ordin politic, cît mai ales de caracter

economic, presupunîndu-se antrenarea mai activă a ţărilor central- şi latinoamericane în fluxurile

comerciale mondiale şi extinderea libertăţilor de piaţă prin antrenarea agriculturii, comunicaţiilor şi

serviciilor etc., dar totodată nu fără a le nega pe cele de factură expansionistă.

Fiind, potrivit lui D.Peng, „o reţea de sisteme regionale” îndreptată spre asigurarea

„cooperării neformale” [96], APEC se dovedeşte a fi mai degrabă un for de discuţii, un mecanism

de negocieri şi de coordonare limitată care urmăreşte formarea zonei libere şi deschise de comerţ şi

investiţii într-un spaţiu extins ce include 20 de state, inclusiv cele trei din cadrul NAFTA şi altele

două din America Latină, Rusia euroasiatică, Australia şi Nouua Zeelandă, nemaivorbind de cîteva

ţări exotice şi un teritoriu din zona asiatico-pacifică. Această grupare pliuralistă şi de o vădită

configuraţie amalgamă şi-a propus crearea economiilor eficiente, reducerea tarifelor şi alte bariere

vamale în scopul asigurării condiţiilor favorabile pentru formarea pieţei comune şi facilitarea

cooperării comercial-investiţionale, obiectivul major fiind circulaţia liberă a mărfurilor, serviciilor

şi capitalurilor. Activitatea acestui conglomerat, care, dealtfel, nu prevede obligaţiuni asumate, ci

participare voluntară este axată pe trei piloni: cooperare economică şi tehnologică, facilitare a

mediului de afaceri, liberalizare comercială şi investiţională. Însă trebuie de precizat că procesele de

cooperare se confruntă cu dificultăţi serioase cauzate de nivelurile diferite de dezvoltare economică

şi componenţa eterogenă a protagoniştilor, în cadrul APEC existînd, în opinia lui G.Drobot, cîteva

centre reale şi potenţiale de putere economică, unificate prin concursul mai multor factori, cum ar fi

investiţiile directe nipone în străinătate, care contribuie la răspîndirea experienţei manageriale

avansate, influenţa Chinei, inclusiv asupra diasporei care formează elita de afaceri din ţările Asiei

de Sud-Est, resursele umane enorme şi fluxurile importante de capital etc. [97]. Chiar dacă nu sînt

127

depuse eforturi conjugate şi consistente pentru valorificarea obiectivelor trasate, acest bloc de

cooperare neformală concentrează treptat un potenţial comercial şi investiţional extraordinar, cu atît

mai mult că centrul economic al lumii devine spaţiul geoeconomic asiatico-pacific. Obiectivul

imediat al APEC est asigurarea accesibilităţii pieţelor interne ale tuturor participanţilor la acest for

şi contracararea protecţionismului sub orice formă, opţiunea strategică de viitor fiind semnarea unui

acord de comerţ liber în Asia-Pacifică (FTAAP).

UE în formula actuală a 27 de state-membre, reprezintă prin esenţa sa o structură

supranaţională aflată în plin proces de edificare a uniunii economice şi monetare, dar fiind în acelaşi

timp angajată în aşteptarea demararării procedurilor instituţionale pentru iniţierea unificării politice.

Uniunea Monetară şi unificarea politică se dovedesc a fi ultimele trente din cadrul schemei

pentagonale clasice de realizare a cooperării regionale, primele trei fiind zona de liber schimb,

uniunea vamală şi piaţa comună. Luînd ca sistem de referinţă teoria neofuncţionalistă a lui E.Haas,

considerăm că procesului de creare a uniunii economice şi monetare îi revine întîietatea, fiind

factorul determinant al realizării cooperării aprofundate, cu atît mai mult că unificarea politică se

dovedeşte a fi foarte îndelungată şi fără precedent istoric. Fără îndoială, aprofundarea cooperării

este pusă în dificultate de extinderile recente, nemaivorbind de cele care vor urma, însă UE

conştient îşi lărgeşte hotarele, indiferent de numărul şi complexitatea problemelor de soluţionat,

chiar dacă este evidentă „oboseala” rezultată din ultimilr aderări. Cu certitudine, Pactul european de

stabilizare şi creştere, care prevedea transformarea UE către anul 2010 în principalul centru al

economiei mondiale a eşuat, se impune de remarcat în acelaşi timp că însuşu proiectul european de

aprofundare a cooperării se dovedeşte a fi cel mai ambiţios prin obiectivele sale. S.Lanţov şi

V.Acikasov consideră că „după formarea definitivă a politicii externe şi de apărare”, UE va fi în

măsură să se transforme într-un „subiect independent al relaţiilor internaţionale”, ei atribuind

pilonul al doilea, contrar opiniei nostre, rolul determinant în devenirea aceste grupări într-un centru

global de putere. Sîntem de părere că în condiţiile cînd Franţa a revenit în structurile militare ale

NATO, ar fi cazul ca UE să se antreneze în extinderea colaborării cu Alianţa prin partajarea

domeniilor de răspundere şi să concentreze cu precădere pe aspectele nemilitare şi de mediere.

Aşadar, centrele majore sus-menţionate se disting printr-un grad mai ridicat sau mai

scăzut de omogenitate din cauza că înglobează ţări cu diferite niveluri de dezvoltare economică şi

interese variate în materie de cooperare, ele reflectă transformările cardinale produse în ultimul

deceniu prin extinderes şi aprofundării globalizării, formîndu-se ceea ce G.Drobot numeşte „piaţa

politică a actorilor economici”, care include, potrivit lui S.Afonţev, „pieţe police naţionale,

subnaţionale şi internaţionale, ale căror subiecte prin interacţiunea lor reciprocă, determină vectorul

politicii economice ale sistemului” [98]. K.Ohmae consieră că crearea blocurilor economice, alături

de formarea statrelor – regiune şi globalizarea consumatorilor şi corporaţilor, reprezintă cele trei

128

forţe esenţiale care asigură reorganizarea lumii. Totuşi stabilitatea globală în cadrul sistemului

internaţional policentrist este asigurată de puterile majore şi organizaţiile internaţionale

guvernamentale cu pondere, acestea din urmă fiind special fondate pentru a asigura angajarea şi

amplificarea cooperării internaţionale de diferite niveluri şi caractere. Factorul geopolitic şi-a

pierdut într-o anumită măsură din relevanţă şi pondere globală din motivul că mai multe state se

regăsesc în cadrul a două sau cîtorva spaţii geoeconomice, chiar dacă s-a extins procesul de

instituţionalizare al structurilor menite să asigure angajarea şi aprofundarea cooperării regionale şi

subregionale, situaţie generală care demonstrează elocvent caracterul complex, interdependent,

deschis şi ierarhic structurat al configuraţiei ordinii mondiale de la sfîrşitul secolului XX- începutul

secolului XXI. Într-o perioadă relativ scurtă de timp, reieşind din interesele lor naţionale, mai multe

ţări au operat modificări spectaculoase ale orientărilor strategice şi priorităţilor de politică externă –

statele ex-socialiste au aderat la NATO şi UE, America Latină „se înreşeşte” prin aplicarea

populismului stîngist şi promovînd stări de spirit antiSUA, Mişcarea de Nealiniere n-a rămas decît

pe hîrtie şi deasemenea este ancorată pe retorica antiStatele Unite etc. Totodată nu trebuie trecută cu

vederea apariţia statelor noi, rezultate cu precădere din dezintegrarea entităţilor politice mai mari,

după cum este şi cazul Republicii Moldova, formată pe ruinele Uniunii Sovietice, a cărei dispariţie

împreună cu sistemul pe care l-a edificat, a provocat numeroase transformări atît de nivel, cît şi de

caracter foarte variat. Policentrismul ordinii mondiale formate în ultimile două decenii este evident

şi se află în condiţiile unei stabilizări uşoare, chiar dacă tot mai insistente sînt vocile care anunţă noi

schimbări şi , implicit, replieri.

Note:

1. Gaddis, John. International relations theory and the end of the Cold War. În: International

Security, 1992, nr.17, p.53.

2. Badie, B. Smauts, M.-C. Le retournement du monde. Sociologie de la scène

internationale. Paris: PUF, 1992, p.146.

3. Waltz, Kenneth. Teoria politicii internaţionale. Bucureşti: Polirom, 2006, p.145.

4. Ashley, R. Walker, R. Speaking the language of exile: dissidence in international studies

În: International Studies Quarterly (special issue). 1990, nr.34, p.262-264.

5. Мурадян,А. Самая благородная наука. Москва: Международные отношения, 1990,

p.105.

6. Бжезински, Збигнев. Великая шахматная доска. Москва: Международные

отношения, 2003, p.230, 248-254.

7. Hoffmannn, Stanley. Ianus şi Minerva. Eseuri asupra teoriei şi practicii internaţionale.

Chişinău: Ştiinţa, 1999, p.272.

8. Hoffmannn, Stanley. Op.cit., p.7-8.

129

9. Mayall. James. Politica mondială. Evoluţia şi limitele ei. Filipeştii de Tîrg: ANTET,

2000, p.7.

10. Hinsley, F. H. Suveranitate. Chişinău: Ştiinţa, 1998, p.157.

11. Кашлев, Юрий. Международные отношения в зеркале информационной

революции. În: Международная Жизнь. 2003, nr.1, p.124.

12. Senarclens de, Pierre. La politique internationale. Paris: Armand Colin, 1992, p.168.

13. Toffler, Alvin şi Heidi. Război şi antirăzboi. Supravieţuirea în zorii secolului XXI.

Filipeştii de Târg: ANTET, 1995, p.16.

14. Rammonet, Ignacio. Geopolitica haosului. Bucureşti: Doina, 1998, p.16.

15. Soulet, Jean-Francois, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 pînă în zilele

noastre. Iaşi: .Polirom, 1998, p.287.

16. Vezi: Juc, Victor. Josanu, Yuri. Rusandu, Ion. Sisteme politice tranzitorii din Europa de

Sud-Est. Chişinău: Tipogr. AŞM, 2008, p.59-193.

17. Griffiths, Martin. Relaţii internaţionale: şcoli, curente, gânditori. Bucureşti: ZIUA, 2003,

p.124.

18. Gardels, Nathan. Schimbarea ordinii globale. Filipeştii de Târg: ANTET. p.188.

19. Griffiths, Martin. Op.cit., p.127.

20. Rammonet, Ignacio. Op. cit., p.26, 109.

21. Gardels, Nathan. Op.cit., p.188.

22. Huntington, Samuel. Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale. Filipeştii de

Tîrg: ANTET, 1997, p.42.

23. Senarclens de, Pierre. Op.cit., p.168-169.

24. Toffler, Alvin şi Heidi. Op.cit., p.234.

25. Mearsheimer, John. Tragedia politicii de forţă. Realismul ofensiv şi lupta pentru putere.

Filipeştii de Târg: ANTET, 2003, p.7-8.

26. Богатуров, А. Кризис миросистемного регулирования. În: Международная Жизнь.

1993, nr.7, p.40.

27. Поздняков, Э. Геополитический коллапс в России. În: Международная Жизнь.

1992. nr.8-9, p.8-9.

28. Косолапов, Н. Контуры нового миропорядка. În: Постиндустриальный мир: центр,

периферия, Россия. Сб.1. Общие проблемы постиндустриальной эпохи. Москва,

1999, p.214-216.

29. Воскресенский, А. Многофакторное равновесие в международных отношениях. În:

Свободная Мысль. 2000, nr.4, p.7-24.

130

30. Шаклеина, Т. Реалистическая школа: дебаты о мировом порядке и

внешнеполитической стратегии современной России. În: Вестник Московского

Университета. Серия 18 Социология и Пoлитология. 2004, nr.2.p. 61.

31. Богатуров, А. Синдром поглощения в международной политике. În: Pro et Contra.

1999. Осень. Т.4, nr.4, p.28-32.

32. Богатуров, А. Иракский кризис и стратегия «навязанного консенсуса». În:

Международная Жизнь. 2003, nr.3, p.31-32, 36.

33. Angelsdorf von, Wilhelm. Imperialismul noii ordini mondiale. Samizdat, p.9.

34. Senarclens de, Pierre. Op.cit., p.168.

35. Бейлс, Алисон. Государство, которое считает, что главное – это сила, делает

ошибку. În: Международная Жизнь. 2004, nr.6, p.38.

36. Киссинджер, Генри. Дипломатия. Москва: Ладомир, 1997, р 11, 738.

37. Kaplan, Robert. Politici de război. Iaşi: Polirom, 2002, p.135.

38. Biro, Daniel. Secrieru, Stanislav. Ordinea mondială- concepte şi perspective. În : Manual

de relaţii internaţionale/ coord : Miroiu, Andrei ş.a. Iaşi : Polirom, 2006. p. 320.

39. Цыганков, Павел. Мировая политика: содержание, динамика, основные тенденции.

[online] //http: www.ons.gfns.net (citat: 15 iunie 2004).

40. Mearsheimerm, John. Op.cit., p. 11.

41. Kegley-jr., Charles. Wittkopf, Eugene. World Politics. Trend and Transformation.

Boston, 2001. p. 6.

42. Богатуров, А. Великие державы на Тихом океане. История и теория

международных отношений в Восточной Азии после Второй мировой войны (1945-

1995). Москва: Новая школа, 1996. p. 40.

43. Hassner, Pierre, Fin de certitude, choc des identites: un siecle imprevisible. În :

RAMSES, 200. p. 39-49.

44. Киссинджер, Генри. Op.cit., p. 733.

45. Майоров, Михаил. Политика и религия. În: Международная Жизнь 2008, nr.11. p. 9.

46. Киссинджер, Генри. Нужна ли Америке внешняя политика?. Москва: Ладомир,

2002. p. 1, 3-4.

47. Бжезински, Збигнев.Op.cit., p. 20, 32, 34.

48. Киссинджер, Генри. Op.cit. p., 10-11, 326.

49. Киссинджер, Генри. Дипломатия. Москва: Ладомир, 1997.p. 737.

50. Бжезински, Збигнев.Op.cit., p. 41, 320.

131

51. Dungaciu, Dan. America pe divan ? – două prognoze la început de secol: Samuel

Huntigton şi Zbignew Brzezinski. În: Politica externă şi de securitate a SUA. Bucureşti:

Tritonic, 2006. p. 93-93.

52. Ibidem. p. 78.

53. Kaplan, Robert. Anarhia care va veni. Spulberînd visele ulterioare Războiului Rece.

Bucureşti: Antet, 2002. p. 4-29.

54. Senarclens de, Pierre. Op.cit., p. 168-169.

55. Mearsheimer, John. Op.cit. p., 258.

56. Мировая политика и международные отношения / Под ред. С.Ланцова, В.Ачкасова.

Санкт-Петербург: Питер, 2006. p. 138.

57. Назария, Сергеи. История международных отношений и внешней полuтики

великих держав в новейшее время. Курс лекций. Chişinău: F.E.-P. „Tipogr.Centrală”,

2007, p.509, 515.

58. Krauthammer, Ch. The Unipolar Moment Revisited. În: National Interest. 2002-2003,

nr.70(winter). p. 5-7.

59. Бжезински, Збигнев.Op.cit. p. 28, 32, 36-37.

60. Бовин, Александр. Ведущие тенденции развития международных отношений. În:

Международная Жизнь. 2004, nr.4-5. p. 177.

61. Kpeменюк, Виктор. Внешняя политика США в год президентских выборов. În:

Международная Жизнь. 2008, nr.7. p. 9-10.

62. Бжезински, Збигнев.Op.cit., p. 65-66. Киссинджер, Генри. Нужна ли Америке

внешняя политика. Москва: Ладомир, 2002. p. 18.

63. Киссинджер, Генри. Нужна ли Америке внешняя политика?. Москва: Ладомир,

2002. p. 18.

64. Vlad, Constantin. Relaţii internaţionale politico-diplomatice contemporane. Bucureşti:

Fundaţia România de Mîine, 2001. p. 77.

65. Богатуров, А. Иракский кризис и стратегия «навязанного консенсуса». În:

Международная Жизнь. 2003, nr.3, p. 34-35.

66. Бовин, Александр. Op.cit. p. 175.

67. Россия и Запад, [online]. Материалы дискусии, организованной Фондом

«Либеральная миссия» совмесно с Московским центром Карнеги. 28.06.2001.

//http.www.liberal.ru/sitan.asp? Num=115 (citat 28 iulie 2006).

68. Сун Имин. Китаиско-российские, американо-российские и китаиско- американские

отношения, а также взаимная роль КНР, РФ, США в этом треуголнике. În:

Экспресс-информация, ИДВ РАН, 1997, nr.10. p. 80-81.

132

69. Бовин, Александр. Op.cit., p. 178.

70. Wohlforth, W. The Stability of Unipolar World. În: International Security. 1999, nr.24. p.

8-40.

71. Dungaciu, Dan. Op.cit., p. 94.

72. Бзежински, Збигнев.Op.cit., p. 43-44.

73. Бовин, Александр. Op.cit., p. 176.

74. Бжезински, Збигнев.Op.cit. p., 191-195.

75. Крефт, Генрих. Китай в сообшестве великих держав. Стремление к всемирно-

исторической роли. În: Internationale Politik (русское издание) 1997, nr.6, июнь. p.

29.

76. Кашлев, Юрий. Op.cit., p.125.

77. Мировая политика и международные отношения / Под ред. С.Ланцова, В.Ачкасова.

Санкт-Петербург: Питер, 2006. p. 139.

78. Писарев, А. „Два берега Китая» и интересы Россиию În: Pro et Contra, 1998. тoм 3.

nr1. p. 111.

79. Mearsheimer, John. Op.cit., p. 271.

80. Achcar Gilbert. Noul război rece. Lumea după Kosovo. Bucureşti: Corint, 2002. p. 30-31.

81. Крефт, Генрих. Op.cit., p. 28.

82. Дuпaнджан, Рой. БРИК в новом миропорядке. În: Международная Жизнь 2008, nr.1.

p. 82-84.

83. Шаклеина, Т. Op.cit., p. 55-56.

84. Баталов, Э. Новая эпоха-новый мир. În: Cвободная Мыслъ. 2001. nr.1. p. 5-6.

85. Huntigton, Samuel P. The Lonely Superpower. În: Foreign Affairs. 1999, nr.78(2),

march-april. P. 35-36.

86. Brown, Chris. Understanding International Relations. New York: Palgrave, 2001. p. 232.

87. Богатуров, А. Плюралистическая однополярностъ и интересы России. În:

Cвободная Мыслъ. 1996, nr.2. p. 35-36.

88. Бовин, Александр. Op.cit., p. 180-181.

89. Дугин, Александр. Евразийский ответ глобализации. În: Политичеслий Журналъ.

2009, июлъ, nr.3-4. p. 5.

90. Обухов, Алексей. Холодная война все-таки не объявлена. În: Международная

Жизнь, 2007, nr.5. p. 22-23.

91. Максимычев, Игоръ. Холодная война или историческая норма? În: Международная

Жизнь, 2007, nr.10. p. 18-19.

133

92. Давыдов, Ю. Норма против силы. Проблема мирорегулирования. Москва:

Ладомир, 2002. p. 41-42.

93. Дугин, Александр. Op.cit., p. 6-7.

94. Кургикова, Людмила. Теоретико-политологическая проблематика парадигмы

национальной безопасности. În: Власть, 2008, nr.10, p.9.

95. Gablin, Andre. Economia lumii 2004. Bucureşti: Ed. Ştiinţelor Sociale şi Politice. 2004.

p. 49.

96. Peng, Dajin. Invisible linkages: A Regional Perspective of east asian Political Economy.

În: International Studies Quartely. 2002, vol.46, nr.3 p. 424, 443.

97. Дробот, Г. К вопросу формирования и развития регионадъных экономических

организаций (экономико-политологеский подход). În: Вестнuк Mосковского

Университета. Серия 18. Cоциология и Политология. 2004, nr.2. p. 113-114.

98. Афонцев, С. Проблема глобального управления мирохозяйственной системой:

теоретические аспекты. În: Мировая Зкономика и Международные Отношения.

2001, nr.5. p. 19-20.

134

IV. LOCUL ŞI ROLUL STATULUI ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

CONTEMPORANE

Acest capitol este consacrat cercetării semnificaţiei şi poziţionării statului în relaţiile

internaţionale din jumătatea a doua a secolului XX – începutul secolului XXI, dat fiind că

modificarea rolului şi locului acestui actor în cadrul comunicării internaţionale este un proces mai

îndelungat, iar încheierea războiului rece n-a făcut decît să-l aprofundeze datorită extinderii

globalizării. La baza investigaţiilor se află două grupe de ipoteze aflate în opoziţie: pe de o parte,

ideile realiste (H.Morgenthau) sau de altă natură (P. de Senarclens) care numesc statul unicul actor,

ori, respectiv, îi conferă statutul de subiect privilegiat, iar pe de alta, tezele funcţionaliste

(D.Mitrany), instituţionaliste (R.Keohane), transnaţionaliste (J.Rosenau) şi de alt conţinut cu privire

la eroziunea suveranităţii de stat şi creşterea ponderii actorii nestatali. Cercetările sînt axate pe

definirea categoriei „interes naţional”,unul dintre factorii determinanţi ai existenţei unui stat şi unui

popor, V. Beniuc numeşte pe bună dreptate acest concept o „forţă mobilizatoare de bază în acţiunile

cetăţeanului, societăţii şi statului”.

Partea a doua cuprinde cercetarea procesului de afirmare şi consolidare a statului Republica

Moldova pe arena mondială prin diversificarea relaţiilor cu alţi actori, un loc aparte revenind, în

această ordine de idei, integrării europene. Luînd ca bază ideea interconexiunii şi interdependenţei

dintre politica internă şi politica externă, se urmăreşte evaluarea caracterului multivectorial al

politicii externe a Republicii Moldova, instituţionalizat prin Concepţia din 2 februarie 1995 şi

deasemenea sînt supuse analizei eforturile de soluţionare a diferendului din stînga Nistrului.

Obiectivul final este definirea locului Republicii Moldova în sistemul relaţiilor internaţionale

globalizate.

IV.1. EROZIUNEA SUVERANITĂŢII DE STAT

În articolele publicate în Revista de Filosofie şie Drept nr. 1-3 2005 şi nr. 1-3 2006 „stat-

centrismul” Relaţiilor Internaţionale, exemplificînd prin ideile elaborate de H. Morgenthau, Y.

Ferguson, R. Mansbach, ş.a., nemaivorbind despre etimologia terminului „internațional” echivalent

cu „interstatal”propus de J. Bentham. Sintetizînd opiniile de acest conţinut, precum ale lui A. şi H.

Toffler că „în ultimele trei secole unitatea de baza sistemului mondial a fost naţiunea-statul”[1, p.

234] sau S. Krasner potrivit căreia „…statele suverane sînt componentele constitutive ale sistemului

internaţional. Suveranitatea reprezintă o ordine politică bazată pe control teritorial” [2, p. 65] etc.,

A. Miroiu subliniază că despre politica internaţională se poate vorbi doar din momentul în care

principalul, dacă nu unicul actor internaţional devine statutul suveran modern, format în majoritatea

cazurilor pe un teritoriu locuit de un grup naţional [3, p. 15]. Tratatele westfalice reprezintă în

135

această ordine de idei acel moment care a consacrat în mod formal existenţa unui sistem

internaţional, trăsăturile definitorii ale cărui sînt:

1. statul este unicul actor internaţional din punct de vedere legal, fiind eliminate alte

structuri suprastatale şi substatale (este de adăugat că astfel s-a pus capăt medievalismului în

relaţiile internaţionale);

2. atributul primordial al statului este suveranitatea, aceasta reprezentînd în acelaşi timp

capacitatea şi dreptul unicului actor internaţional de a-şi defini interesele, construi şi promova

politica internă şi politica externă corespunzătoare obiectivelor percepute şi conferi calitatea de

factor unic de decizie în definirea căilor şi mijloacelor proprii de acţiune în cadrul sistemului;

3. egalitatea între state este stabilită în baza suveranităţii lor egale:nici o suveranitate nu

poate fi mai legitimă sau mai puţin legitimă (decît alta) atît timp cît este recunoscută ca atare, chiar

dacă există diferenţe provenite din alte puncte de vedere, iar balanţa de putere se acceptă în calitate

de instrument al relaţiilor internaţionale, prin care se urmăreşte stabilitatea şi limitarea conflictelor

[3, p. 19-20] etc.

Conform lui H. Mongenthau, concepţia modernă a suveranităţii raportată la fenomenul

statului teritorial a fost formulată în ultima parte a secolului al XVI-lea, iar după Războiul de

Treizeci de Ani a presupus apariţia unei puteri centralizate care îşi exercita autoritatea de a face şi

aplica legea asupra unui anumit teritoriu [4, p. 332]. P. de Senarclens consideră că noţiunea de

suveranitate presupune că guvernele statelor moderne sînt investite cu autoritatea supremă, iar după

revoluţiile din secolul al XVIII-lea această idee este asociată cu cea de naţiune [5, p. 117], formarea

statelor-naţiune fiind expresie a mişcării seculare de unificare politică şi teritorială. În opinia lui A.

Giddens consolidarea fiecărui stat în parte se înscrie în „procesul general de formare interstatală” la

sfîrşitul secolului al XVII-lea Europa reprezentînd o „societate de state” în evoluţie, în care au

devenit supreme principiile suveranităţii şi teritorialităţii. În acest sens, suveranitatea a instituit

recunoaşterea reciprocă a dreptului de a guverna un teritoriu încadrat în anumite hotare, iar

întrebarea dacă asemenea guvernare este eficientă, dacă un stat posedă autonomie suficientă pentru

a-şi valorifica obiectivele în relaţiile cu alţi actori, potrivit lui S. Krasner, întotdeauna reprezintă o

altă problemă. Referindu-se la evoluţia conceptului de suveranitate în istoria relaţiilor

interna’ionale, F. H. Hinsley subliniază că aceasta, adică „suveranitatea teoretică a unui stat este o

condiţie necesară a calităţii sale practice de membru al sistemului internaţional”[6, p. 179],

modelîndu-l şi oferind posibilitatea de a include sau exclude (din sistem – n. n.) un actor sau altul

datorită libertăţii lor de acţiune şi dreptului de a-şi asuma angajamentul fondate pe consimţămîntul

liber, fără a fi supuse coerciţiei din partea altor puteri [3, p.20].

C. Beitz deasemenea consideră că statele erau concepute ca „ordini politice separate şi

distincte”, fără nici o autoritate comună care să le contureze sau să le îngrădească activităţile şi care

136

îşi urmăresc propriul interes, pe cînd D. Held nu neagă dreptul lor la acţiune autonomă şi

independentă, dar acreditează ideea că „apariţia statului-naţiune modern şi incorporarea tuturor

civilizaţiilor în sistemul interstatal creează totuşi o lume organizată şi divizată în domenii interne şi

externe – „lumea interioară” a politicii naţionale limitată teritorial şi „lumea exterioară”, a afacerilor

militare, diplomatice şi de securitate” [7. p. 56, 62]. F. H: Hinsley susţine că mai tîrziu, din primii

ani ai secolului al XIX-lea, coceptul de suveranitate, cu implicaţiile pe care le presupune cînd este

aplicat situaţiei internaţionale, a devenit principiul de bază al „politicii externe şi conduitei

internaţionale ale tuturor statelor de frunte din sistemul european”, … iar în regiunile din afara

Europei se judeca în mod similar şi se acţiona „în limitele categoriilor de statalitate şi suveranitate

atît cît permiteau condiţiile diferite din fiecare zonă” [6, p. 174] , mai ales în condiţiile că Europa,

potrivit lui R. Falk, şi-a făcut simţită prezenţa în întreaga lume.

În opinia noastră, consolidarea sistemului de statele naţionale şi extinderea principiului

suveranităţii lor în spaţiile noneuropene n-a fost un proces uniform, iar exemplele propuse de F. H.

Hinsley (statul tribal Yoruba ş. a.) sînt în mare parte nesemnificative şi suferă de naivitate, chiar

dacă încearcă să le justifice printr-o paralelă corectă cu situaţia neadecvată de aplicare a acestei

perspective în perioada postbelică în alte părţi ale lumii. Cît despre secolul al XIX-lea, europenii au

promovat pe larg politica expansionismului cultural-civilizaţional în Asia şi Africa, iar mai tîrziu, la

începutul activităţii sale, Liga Naţiunilor a instituţionalizat sistemul mandatelor.

Este de remarcat deasemenea că marea majoritate a cercetărilor nu asociază apariţia statului

naţional cu un eveniment concret, ci indică numai unele perioade ale constituirii şi dezvoltării

acestui proces, linia cronologică de început fiind Războiul de 100 de ani. Totuşi, J. Levy face

excepţie de la această tradiţie, identificînd debutul statului modern cu anul 1494, cînd regele Franţei

declanşează lupta pentru hegemonie europeană, dar face abstracţie de valorile religioase ca factor de

coalizare, iar ceva mai tîrziu un alt suveran francez a iniţiat strategia „alianţei cu infidelul”.

Prin urmare, modelul de relaţii internaţionale instituţionalizat în anul 1648 prin tratatele de

la Munster şi Osnabruck a legiferat constituirea şi dezvoltarea ordinii mondiale formate din state

teritoriale suverane, în care nu există nici o autoritate supremă. Acest model, conform lui D. Held,

se rezumă la următoarele: statele îşi soluţionează litigiile singure şi dacă este necesar, prin forţă; se

angajează în relaţii diplomatice, însă cooperarea este minimă; caută să-şi plaseze interesul naţional

mai presus decît orice; acceptă logica principiului eficacităţii, adică forţa creează dreptul în lumea

internaţională şi acapararea devine legitimă[7. p, 61]. A. Burian remarcă pe bună dreptate

sintetizînd ideile cu privire la geneza şi evoluţia sistemului westfalic că formarea statelor naţionale,

iar în baza lor – a sistemului internaţional, a durat o perioadă îndelungată de timp, acest sistem

interstatal de relaţii internaţionale a sancţionat pentru prima dată în istorie principiul suveranităţii

teritoriale în raporturile dintre state şi a funcţionat, cu a numite modificări, pînă în anul 1945, iar

137

unele elemente mai importante ai continuat să acţioneze şi în condiţiile ordinii mondiale bipolare [8

p. 141, 151]. În acest sens, extinderea sistemului westfalic chiar şi în Europa s-a caracterizat,

conform aprecierilor lui R. Falk, prin „ierarhie şi disparităţi”, modelul nu s-a articulat în totalitate

decît la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, precizează J. Crawford şi S.

Marks nu fără temei, cînd suveranitatea teritorială, egalitatea formală dintre state, nonintervenţia în

afacerile interne ale altor state recunoscute şi acordul statului ca bază a obligaţiunii juridice

internaţionale au devenit principiile esenţiale ale societăţii internaţionale este de precizat că (aceşti

cercetători, alături de mulţi alţi reprezentanţi ai şcolii engleze în domeniu, utilizează pe larg

noţiunea „societate internaţională”, dar care în majoritatea cazurilor sau chiar în toate nu este

altceva decît o forţare logică, fiind mai degrabă îndreptăţit termenul „sistem internaţional”). D. Held

încadrează modelul westfalic în limitele cronologice 1648-1945, A. Burian extinde acţiunea unor

elemente importante în condiţiile bipolarităţii, iar noi ţinem să adăugăm în context numai că în

împrejurările postbipolare mai multe componente şi atribute încă nu şi-au pierdut plenar

actualitatea.

Aşadar, statele naţionale fondate pe principiul suveranităţii teritoriale alcătuiesc pilonii

sistemului westfalic şi deci, relaţiile internaţionale nu sînt altele decît relaţii politice internaţionale,

chiar dacă într-o perioadă sau alta îşi desfăşoară activitatea cu o intensitate mai mare ori mai mică

diferiţi agenţi nestatali, fiind edificată o ordine politică impersonală.

Cu certitudine, complexitatea şi dinamismul relaţiilor internaţionale au condus spre

diversificarea şi stratificarea lor, fapt care n-a putut să nu provoace noi aranjamente şi, implicit,

contestarea poziţiilor statului naţional în calitate de actor unic din cadrul sistemului internaţional.

Conform lui F. H. Hinsley, prima tentativă serioasă a guvernelor „de a-şi restrînge propria lor

independenţă suverană prin intermediul unor limitări juridice şi mijloace instituţionale” ţine de

„experimentul legat de Liga Naţiunilor” [6, p. 166, 167]. De fapt, în istoria relaţiilor internaţionale

s-a constatat că după conflagraţiile majore, războiul cu Napoleon, cel două războaie mondiale,

statele instituţionalizează structuri internaţionale, urmărind preîntîmpinarea repetării lor. Însă

contestarea deschisă a statului-naţiune şi a atributului său suprem începe în timpul celui de al Doilea

Război Mondial, fiind consecinţă atît a insatisfacţiei faţă de insuccesele lui, cît şi a eşuării

proiectului numit „Liga Naţiunilor”. Astfel, D. Mitrany a exprimat opinia că statele au tratat Liga

Naţiunilor ca pe un adversar care a atentat la suveranitatea lor şi nu este oportună fondarea

structurilor investite cu prerogative supranaţionale, ci integrarea (satelor) într-o comunitate mai

largă prin depăşirea treptată a suveranităţii acestora. H. Laski este mai categoric insistînd că „ar fi

un beneficiu de durată al ştiinţei politice dacă întregul concept de suveranitate ar fi abandonat” din

cauza că „este de o corectitudine dubioasă”. După mai mult de un sfert de secol J. Rosenau

deosebeşte deja două lumi paralele şi relativ independente una de alta, fapt ce a presupus că în

138

politica „postnaţională” „actorii în afara suveranităţii” au devenit realitate şi trebuie luaţi în calcul.

În aceeaşi ordine de idei se pronunţă şi R. Falk, care susţine că forma de politică universală ce a

predominat de la pacea din Westfalia este supusă unor schimbări drastice în direcţia creşterii

rolurilor actorilor neteritoriali, restabilindu-se astfel unele trăsături alei perioadei medievale.

H. Bull insistă că „situaţia este opusă” celei descrise R. Falk: admițînd că „actualmente

statele suverane împart scena politică mondială cu alţi actori”, el exprimă opinia că „în structura

politică a lumii poate fi conceput un număr de schimbări fundamentale, dar care nu reprezintă

înlocuirea, ci tranziţia la un alt stadiu al acestui sistem” [9, p. 219, 239]. Este de precizat în acest

sens că H. Bull, alături de R. Aron sau H. Morgenthau, nu sînt unicii apologeţi ai statului naţional

suveran ca principal actor internaţional: ei nu neagă transformările globale ce se produc, dar

invocînd diferite aspecte, rămîn la părerea că acesta, potrivit ideii generalizatoare a lui C. Vlad, „în

pofida unor evoluţii recente, îşi păstrează rolul de subiect primar” [10, p. 25]. Astfel, S. Krasner este

convins că „statele pot fi considerate actori raţionali unitari” [2, p. 68], iar K. Deutsch, de altfel ca şi

alţi cercetători, indică asupra dimensiunii social-economice a activităţii statului, făcînd în acelaşi

timp conexiune între securitatea socială şi identitatea personală a individului: „statul-naţiune oferă

majorităţii membrilor săi un sentiment mai puternic de securitate, apartenenţă… şi chiar identitate

personală decît altă alternativă de grup mare. Cu cît este mai acută nevoia oamenilor de o asemenea

apartenenţă şi identitate, … cu atît creşte potenţialul statului-naţiune de a le canaliza dezideratele şi

resentimentele” [2, p. 288]. În această ordine de idei este de subliniat că modelul de naţionalism

elaborat de K. Deutsch prevede ca statul să ghideze procesele mobilizării sociale, amplificînd astfel

necesităţile umane la care trebuie să răspundă, iar guvernele bazate pe sursele tradiţionale de

autoritate şi legitimare se dovedesc a fi incapabile să promoveze o politică socială şi deci, să asigure

securitatea socială a oamenilor. Rezumînd abordarea funcţionalistă, P. Taylor din contra,

acreditează opinia că experienţa cooperării internaţionale pozitive poate diminua loialitatea

individului faţă de statul-naţiune [2, p. 311]. R. Gilpin consideră că guvernele nu sînt victime pasive

ale transnaţionalizării economiei mondiale, ci principalii ei arhitecţi, iar reprezentanţii perspectivei

sceptice a globalizării, G. Thompson şi J. Allen urmăresc să dărîme „mitul corporaţiei globale” prin

constatarea că fluxurile de investiţii străine sînt concentrate între statele avansate şi cele mai multe

corporaţii transnaţionale rămîn în primul rînd creaţiile lor sau ale regimurilor unde au luat fiinţă [7,

p. 30]. R. Walker numeşte principiul suveranităţii „crucial” şi exprimă convingerea că este cu mult

mai greu de a fi „depăşit” decît se crede, din cauza că poate contribui la rezolvarea unor antinomii

moderne precum diferenţă-identitate diversitate-unitatea etc., acest principiu este „mai puţin o

cerinţă legală şi mai mult o practică politică excepţional de consistentă” [2, p. 344].

Evident, nici pe departe nu sînt lipsite de temei şi relevanţă concluziile lui P. Hirst şi G.

Thompson că în condiţiile globalizării „guvernele naţionale rămîn puternice”, dar nu mai corespund

139

realităţilor supoziţiile optimiste de tipul celor exprimate de S. Krasner, care, potrivit lui D. Held, nu

consideră că puterea guvernelor naţionale sau suveranitatea statelor sînt subminate de

internaţionalizarea economică, ideile de acest conţinut devenind ele însele un mit. K. Waltz numeşte

reducţioniste argumentele contestatarilor poziţiilor statului în calitate de actor principal în politica

internaţională, dar sîntem de părere că mult mai plauzibilă ar fi pentru partizanii „stat-centrismului”

abordarea integratoare descrisă de C. Vlad, care se reduce la următoarele: statul continuă să ocupe

rolul central în viaţa internaţională, dar care nu trebuie privit în sine, izolat de alte prezenţe, ci din

contra această poziţie se cere a fi integrată în contextul contemporan al scenei internaţionale, fapt ce

ar asigura evidenţierea actorilor în conexiunile şi interacţiunile lor de manifestare atît în parte, cît şi

în totalitate [10, p. 25, 26].

Contestatarii „stat-centrismului” atît al metadomeniului academic „Relaţiile Internaţionale”,

cît şi a relaţiilor internaţionale contemporane se poziţionează la pulul opus, numărul lor fiind în

permanentă creştere, fapt care reflectă dinamica transformărilor ce au cuprins viaţa internaţională,

mai ales în ultimele decenii ale secolului XX şi începutul secolului XXI. Realităţile noi nu puteau să

nu se răsfrîngă asupra gradului de explicare şi înţelegere a relaţiilor internaţionale în plinătatea şi

diversitatea lor, solicitînd alte metodologii decît cele fondate pe „stat-centrism”. În acest sens,

distingem două grupe de cercetători şi analişti care neagă sau cel puţin pun sub semnul întrebării

statutul de actor principal al „pilonilor templului westfalic” (sintagmă utilizată de M. Zacher),

accentuînd că statele pierd o parte din suveranitatea fie benevol, fie în pofida voinţei lor:

1. înglobează diferiţi critici ai stat-centrismului, în special din raţionamente de caracter

epistemologic ( nu asigură conceperea adecvată a relaţiilor Internaţionale), ale ineficienţei (statul n-

a putut şi nu poate soluţiona problemele stringente ale omenirii) şi ale diversificării actorilor (şi apar

se consolidează noi agenţi ai relaţii lor internaţionale);

2. include apologeţii şi promotorii globalizării, care, la rîndul lor, sînt împărţiţi pe bună

dreptate de D. Held şi A. McGrew în hiperglobalişti (statele naţionale devin o ficţiune nostalgică,

un anacronism şi se află pe cale de dispariţie) şi transformativişti (în condiţiile eroziunii

suveranităţii, statele tind să se adapteze la schimbările globale în desfăşurarea, aplicînd noi forme de

reglementare);

Fără îndoială, consolidarea prezenţei actorilor nestatali pe arena mondială şi formarea unui

nou „regim de suveranitate” n-au putut să nu angajeze discuţii academice precum „marile

dezbateri” dintre neorealism şi neoliberalism, dar nu numai. K. Goldmann consideră că criticii „stat-

centrismului” nu sînt preocupaţi atît de statul naţional ca atare, catalogat de Y. Ferguson şi R.

Mansbach drept „un concept excesiv de ambiguu, controversat şi normativ” pentru a putea defini o

disciplină academică, ci de anihilarea prezumţiei particulare estimată ca fiind dominantă în cadrul

acestei discipline, care a fost rezumată, printre alţii, de J. Vasquez: „statele-naţiuni sau decidenţii lor

140

sînt actorii cei mai importanţi în înţelegerea Relaţiilor Internaţionale”. În această ordine de idei

subliniem că exigenţele epistemologice actuale presupun ca toţi actorii să fie cuprinşi de obiectul de

studiu al ştiinţei, numai respectîndu-se o asemenea condiţie, Relaţiile Internaţionale ar putea fi

concepute mai bine în complexitatea lor.

H. Bull a supus analizei perspectivele care tratează sistemul de state ca fiind învechit şi

disfuncţional, în sensul că încetează să mai poată valorifica scopurile oamenilor, nu mai este în

măsură să propună o cale viabilă pentru realizarea ordinii mondiale şi trebuie să cedeze locul unei

forme alternative de organizare politică universală. El susţine că apologeţii acestei perspective, cum

ar fi C. Black sau R. Falk, sînt tentaţi să avanseze una sau cîteva aserţiuni, invocînd că sistemul

bazat pe state nu poate să ofere, dacă a făcut-o vreodată, pace şi securitate, să susţină scopuri mai

ambiţioase de justiţie socială şi economică între naţiuni şi în cadrul lor, să rezolve problemele

globale ecologice, demografice etc. [9, p. 265-266].

Cu certitudine, că în pofida numeroaselor tentative, statele n-au reuşit să creeze sisteme

durabile de securitate şi pace, dar în acelaşi timp nu este mai puţin adevărat, după cum a remarcat

G. Boutoul, că războiul întotdeauna însoţit omenirea, iar eşecurile idealismului politic, concretizat

prin Liga Naţiunilor sau ale irenismului, introdus în Danemarca din perioada interbelică, sînt

edificatori în acest sens. Statul deasemenea n-a putut să asigure un nivel decent de trai pentru toţi

oamenii şi să soluţioneze eficient alte probleme globale, ca dovadă servind una dintre partajările

lumii în „miliardul de aur” şi „ceilalţi”, dar totodată deloc nu este lipsită de temei ideea lui H. Bull

că „nedreptatea socială şi economică în societatea umană are cauze mai profunde decît existenţa

sistemului de state şi ar acţiona în cadrul oricărei ordine politică universală alternativă” [9, p. 273]

şi adăugăm că nu este întîmplător că unii cercetători, cum ar fi A. Hoogvelt, nu mai consideră

actuală divizarea pe axa Nord-Sud.

Deja am subliniat că D. Mitrany analizînd modalităţile de angajare a cooperării

internaţionale eficiente, conchide că o organizaţie internaţională de nivel global nu numai că nu este

în măsură să tranşeze consecinţele negative ale suveranităţilor naţionale, dar şi să garanteze relaţii

de pace între state. În mod paradoxal însă, ideile funcţionaliste ale lui D. Mitrany s-au aflat la baza

formării structurilor social-economice şi tehnocrate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, iar

neofuncţionalistul E. Haas, fiind conştient de dificultăţile de separare a problemelor tehnice de cele

politice, a remarcat pe bună dreptate necesitatea formării unor „instituţii care posedă sau cer

jurisdicţie asupra statelor naţionale extinse” [2, p. 293-294]. Una dintre condiţiile indispensabile ale

eficacităţii instituţiilor este ca ele să dispună de un anumit grad de autonomie faţă de guvernele

naţionale, iar „după iniţierea acestui proces…, suveranitatea statelor se va diminua … şi adoptarea

deciziilor va evolua către un nivel supranaţional cu specific regional” [2, p. 294]. În anii ’80-90

ideile de acest conţinut au fost aprofundate de către liberalii-instituţionalişti, ei considerînd că

141

instituţiile, cu precădere organizaţiile internaţionale guvernamentale, care pot fi atît de caracter

interstatal, cît şi supranaţional, sînt în stare să îndepărteze treptat statele către periferiile politicii

internaţionale şi să remodeleze sistemul şi structura relaţiilor internaţionale, mai ales prin crearea

unei guvernări mondiale (în baza unei organizaţii internaţionale universale).

Se impune de remarcat faptul că în istoria politică a umanităţii n-a fost atestat un guvern

mondial, chiar dacă sînt vehiculate unele modele de guvernare-republica Romana, republica

Christiana sau mai recenta Pax Americana etc. Actualmente probabilitatea unui guvern mondial

deasemenea este cu şanse mici de realizare, unele dintre raţionamente fiind că statele n-au anunţat

necesitatea lui, organizaţia de nivel global şi caracter universal nu beneficiază de autoritate,

instaurarea prin ocuparea teritoriului este imposibilă, şi datorită „distrugerii reciproce garantate”,

regionalismul coexistă cu globalizarea etc. În altă ordine de idei este de subliniat că deşi unii

cercetători precum R. Walker exprimă convingerea că „nu poate fi vorba de un substituit atît timp

cît este nevoie ca mai întîi să se descopere mijloace postmoderne pentru a depăşi contradicţiile

lumii moderne” şi că ideea „subminării suveranităţii statului ca principiu constitutiv al relaţiilor

internaţionale va fi în curînd depăşită”, totuşi actorii nestatali au devenit o realitate incontestabilă,

însuşi statele fiind fondatoare ale organizaţiilor internaţionale guvernamentale. S. Sassen precizează

pe bună dreptate că puţine state au exercitat vreodată suveranitatea completă sau absolută în

interiorul propriilor hotare teritoriale,incontestabil fiind că prin edificarea organizaţiilor

internaţionale guvernamentale sau structurilor supranaţionale statele conştient înstrăinează o parte

din prerogativele lor supreme, urmărind valorificarea diferitor scopuri prin cooperare.

Apologeţii perspectivei hiperglobaliste, dar nu numai ei, practic pun sub semnul întrebării

însăşi necesitatea statului naţional în condiţiile amplificării interdependenţei economice şi

transnaţionalizării, insistînd că „pilonii templului westfaliv sînt şubrezi”, iar globalizarea, potrivit

lui K. Ohmae, defineşte o nouă perioadă a istoriei umane, în care „tradiţionalele state-naţiune au

devenit unităţi de afaceri nenaturale sau chiar imposibile într-o economie globală”. Ordinea de idei

descrisă de K. Ohmae, avînd la bază analiza circulaţiei neîngrădite a investiţiilor, dezvoltării

industriei ce devine tot mai globală, difuzării tehnologiilor informaţionale şi preferinţelor

consumatorilor individuali care doresc mărfuri mai bune şi mai ieftine indiferent de locul fabricării,

favorizează o logică economică, adică se produce „deznaţionalizarea economiilor fără hotare” prin

instituirea reţelelor transnaţionale astfel încît statele naţionale devin un „mod tranzitoriu de

organizare pentru gestiunea problemelor economice”. În acelaşi context se înscrie ideea lui S.

Strange, dar care nu face parte din cadrul globaliştilor, ci se prezintă ca „realist nou” în

subdomeniul Economiei Politice Internaţionale, M. Griffiths plasînd-o în rîndurile realiștilor:

autoritatea în declin a statelor se difuzează către alte instituţii şi structuri de putere, ele nu mai

concurează pentru teritorii, ci pentru segmente din piaţă în cadrul economiei mondiale.

142

Prin urmare, hiperglobaliştii, dar şi reprezentanţii altor perspective ale relaţiilor

internaţionale (exprimă) convingerea că globalizarea economică iniţiază noi forme de organizare

social-politică, ele vor substitui în ultima instanţă statele naţionale tradiţionale cu statutul lor de

unităţi economice şi politice principale. K. Ohmae indică asupra „statelor regionale”, acestea fiind

zone economice fireşti care sînt poziţionate „într-o lume fără hotare” [11, p. 12], iar R. Rosecrance

anunţă „statul virtual”, care nu este altceva decît un mediu în care exportul, capitalul şi informaţia

alcătuiesc principalii factori de producţie şi statele nu urmăresc să-şi sporească potenţialul productiv

în baza teritoriului, ci concurînd pe piaţa mondială şi investind în servicii şi oameni. În această

ordine de idei, realităţile şi tendinţele lumii globalizate sînt exemple edificatorii ale ordinii mondiale

noi, care prefigurează dispariţia statului naţional, suveranitatea, conform lui I. Rammonet, fiind

„măcinată din toate părţile” [12, p. 25]. A. şi H. Toffler deasemenea exprimă opinia că „multe

dintre actualele state se vor fragmenta sau transforma, iar unităţile rezultante ar putea să nu fie

naţiuni integrate, în sensul modern al cuvîntului, ci o diversitate de alte entităţi” [1, p. 235].

Aşadar, esenţa ideilor de acest conţinut se rezumă la următoarele: epoca statelor naţionale se

apropie de sfîrşit şi după toate probabilităţile ordinea postnaţională în formare nu va fi un sistem de

unităţi omogene, ci se va baza pe relaţiile dintre entităţile eterogene.

Schimbările provocate de globalizare deasemenea formează obiectul de cercetare al

exegeţilor direcţiei transfomativiste, aceste procese fiind considerate fără precedent şi

„responsabile” pentru edificarea modelelor noi, dar, în opinia noastră, nu în măsură enunţată de M.

Albrow, cum că ar întruchipa „reconfigurarea fundamentală a cadrului acţiunii umane”. Ei anunţă

formarea unui nou „regim al suveranităţii”, care semnifică, potrivit lui D. Held, înlocuirea

concepţiilor tradiţionale despre stat ca formă de putere publică absolută, indivizibilă, exclusivă din

punct de vedere teritorial [7, p.33], cu atît mai mult că spre deosebire de doctrină, specifică nu fără

temei A. Murphy, practica suveranităţii s-a adaptat fără efort la realităţile istorice în schimbare. J.

Rosenau asociază globalizarea nu numai cu un nou „regim al suveranităţii”, ci şi cu apariţia

formelor noi, neteritoriale de organizare şi deci, în condiţiile în care autoritatea este partajată pe

verticală de un număr în creştere şi în diversificare de actori, ordinea mondială nu mai este stat-

centristă sau guvernată preponderent de către state.

În această ordine de idei, dat fiind că globalizarea favorizează strategii de ajustare şi un stat

mai activ, puterea guvernelor naţionale nu este în mod necesar diminuată, ci se reconstruieşte. M.

Rogalski deasemenea nu consideră că se produce „demolarea statului”, ci modificarea funcţiilor, în

sensul că îi revine o pondere în creştere în adaptarea sistemului naţional de producţie la exigenţele

concurenţei internaţionale [13, p. 15]. Sugestivă este în acest context ideea lui J. Ruggie, în a cărui

opinie, globalizarea se asociază cu „desfacerea relaţiei între puterea de stat, suveranitate şi

teritorialitate”.

143

Prin urmare, forţa de transformare a globalizării s-a răsfrîns asupra capacităţii statului

naţional de a controla şi/sau reglementa fluxurile economice transnaţionale favorizînd crearea lumii

interconectate, dar cu grad ridicat de incertitudine. Însă acest proces contingent şi contradictoriu nu

se va solda cu dispariţia statului din cauza că este în măsură să se adapteze la circumstanţele noi.

Statele naţionale nu mai reprezintă formele principale de guvernare şi autoritate „în contextul unor

politici caracterizate de reţele transnaţionale complexe”, eroziunea suveranităţii de tip tradiţional

fiind determinată de necoincidenţa spaţiului economic naţional cu limitele teritoriale naţionale.

Aşadar, diversitatea supoziţiilor reliefate denotă complexitatea procesului de determinare a

locului şi rolului statelor naţionale în lumea globalizată, date fiind transformările ce se produc,

esenţa şi caracterul lor. Fără îndoială, a nega schimbările globale în desfășurare exprimînd optimism

stat-centrist nefondat, înseamnă a nu ţine cont de realităţile noi şi apologeţii statului naţional tratat

în calitate de actor principal încearcă să invoce sporirea activităţilor lui, cu precădere în

administrarea politicilor economice. Un stat mai activ este oportun din cauza centralizării în

reglementarea şi promovarea strategiilor economice, cu atît mai mult că, potrivit lui P. Hirst şi G.

Thompson, fluxurile de comerţ şi investiţii se intensifică în interiorul Nordului bogat, iar impactul

economie mondiale asupra entităţilor, adică statelor deschise influenţei sale, consideră H. Milner şi

R. Keohane, pare a nu fi uniform. „Imobilizarea” guvernelor de către globalizare în desfăşurarea

politicelor economice este abordată dintr-o altă perspectivă de contestatarii statului naţional, care

pun la dubiu însăşi necesitatea existenţei lui atît sub aspect instituţional, cît şi concepţional. Pe de o

parte, în condiţiile organizării transnaţionale a economie globale statele naţionale, conform lui R.

Kiely, „au devenit un anacronism” [14, p. 97], iar instituţia modernă a puterii suverane circumscrie

teritorial, susţine M. Sandel , „apare oarecum anormală”. Pe de o parte, categoria „stat naţional ”

este considerată de A. Tişkov lipsită de sens din punct de vedre ştiinţific şi inacceptabilă sub aspect

politico-juridic, fiind exemplu de „înălţare a retoricii la nivelul unui concept universal, deoarece

statul este stat şi nu trebuie să fie marcat într-un fel sau altul”[15], iar M. Lauermann exprimă

convingerea că termenii „stat” şi „naţiune” se autoexclud permanent, fiind „un oximoron”. În

această ordine de idei, „sfîrşitul statului naţional” şi „edificarea lumii fără hotare” sînt numite

procese inevitabile: chiar dacă mai păstrează un anumit sens politic, el se devalorizează din unghiul

de vedere al economiei, transformîndu-se, conform lui K. Ohmae, într-o „ficţiune nostalgică”.

Considerăm că supoziţia ultimă, fundamentată pe raţionamentele unei economii

transnaţionale, corespunde mai puţin realităţilor globale actuale şi de perspectivă imediată, în sensul

că nu se produce demolarea statului ca atare. J. Rosenau conchide pe bună dreptate că globalizarea

încurajează un stat mai activ, care se adaptează la situaţia nouă şi păstrează, în termenii lui P. de

Senarclens, statutul de „actor privilegiat”. În genere, contestatarii statului naţional fie că

supraestimează impactul agenţilor transnaţionali, fie că manifestă încredere sporită în activitatea

144

structurilor internaţionale de diferit nivel, subapreciind în acelaşi timp capacitatea guvernelor de a

elabora strategii de cooperare şi forma regimuri internaţionale de reglementare. Deasemenea se

impune de precizat că ordinea mondială în formare nu mai este în exclusivitate stat-centristă, ci

cuprinde, în termenii lui J. Rosenau, „un sistem mixt de actori”, în care autoritatea politică şi sursele

acţiunii politice sînt difuzate pe scară largă. Într-un viitor mai îndepărtat, presupune S. Sassen, nu

este exclusă transformarea statului dintr-o organizaţie publică a naţiunii într-o corporaţie de

administrare a teritoriului, iar la moment această tendinţă îşi găseşte manifestare în transparenţa

relativă a hotarelor, a cărei consecinţă este migraţia oamenilor. Actualmente însă, în condiţiile

dizolvării suveranităţii, statele rămîn totuşi un actor important, ele fiind, conform lui S. Krasner, o

entitate autonomă care tinde să-şi impună interesul naţional.

IV.2. INTERESUL NAŢIONAL – FACTOR DETERMINANT AL PRIORITĂŢILOR

STRATEGICE DE POLITICĂ EXTERNĂ A REPUBLICII MOLDOVA

Actualitatea investigaţiilor este determinată de oportunitatea definirii interesului naţional al

Republicii Moldova, abordat în calitate de factor determinant al dezvoltării statului şi asigurării

coeziunii societăţii, luînd ca bază interconexiunea şi interdependenţa dintre politica internă şi

politica externă. În ordinea de idei reliefată, sînt supuse analizei eforturile de soluţionare a

conflictului din stînga Nistrului şi procesele de consolidare a statului Republica Moldova pe arena

mondială prin diversificarea raporturilor sale internaţionale, un loc aparte revenind în acest context

opţiunii de integrare europeană, iar în aspect conceptual este evaluat caracterul multivectorial al

politicii lui externe.

În general, formularea interesului naţional prezintă în sine un proces dinamic şi complex,

dat fiind că această categorie reflectă anumite realităţi sociale, incluzînd totalitatea necesităţilor şi

aspiraţiilor comune tuturor membrilor unei entităţi socioculturale, iar satisfacerea şi susţinerea lor

reprezintă o condiţie indispensabilă pentru fiinţarea şi identitatea ei în calitate de subiect al istoriei.

Interesul naţional reflectă aspiraţiile unui popor de a ocupa în cadrul comunităţii mondiale locul

care îi corespunde maximal posibil tradiţiilor sale cultural-istorice şi spirituale, asigurîndu-i

realizarea deplină a potenţialului său. Institutul politic principal abilitat cu definirea interesului

naţional, exprimarea şi susţinerea lui este statul, acesta prin realizarea aspiraţiilor comunităţii

socioculturale pe care o reprezintă îşi asigură legitimitatea puterii sale. A. Schlesinger-jr. consideră

că statul care nu acordă atenţie cuvenită interesului naţional ca forţă motrice a politicii sale, nu

poate supravieţui. În plan academic R. Keohane a insistat asupra oportunităţii elaborării unei teorii a

interesului, dar fără a face, potrivit lui D. Sanders, o referire explicită la interesul naţional,

exprimînd părerea că neformularea ei face imposibilă orice teorie a relaţiilor internaţionale [1]. În

145

aceeaşi ordine de idei V. Beniuc subliniază că „interesul naţional este cel mai complex proiect care

poate fi realizat de către o ţară, elaborarea şi dezbaterea lui reprezintă un act extrem de necesar şi

responsabil care urmăreşte nu doar o perfectă cristalizare conceptuală, dar şi mobilizarea socială

pentru executarea acestui proiect universal. Naţiunea, comunitatea unui stat care nu-şi

conştientizează clar interesele, nu poate conta pe o existenţă şi dezvoltare durabilă”[2]. Conform lui

S.Burchill şi A.Linklater, interesul naţional „constă în conservarea identităţii politice şi culturale a

unei naţiuni şi presupune asigurarea independenţei naţionale, integrităţii teritoriale, ordinii şi

echilibrului intern”[3], iar în opinia lui Iu.Pîntea, interesele naţionale se bazează „pe valorile şi

patrimoniul naţional, potenţialul moral şi intelectual al societăţii, fiind realizate / asigurate prin

activitatea de perspectivă în domeniile economic, politic şi militar, social şi demografic,

informaţional, ecologic etc.” [4].

Cu certitudine, actualmente ideile de tipul celor expuse de A. Schlesinger-jr. sau Iu.Pîntea,

„ignorarea intereselor naţionale…poate avea ca efect dispariţia statului ca subiect independent al

raportorilor internaţionale”, sînt serios zdruncinate de procesele transnaţionale de globalizare, însă

aceste realităţi nu pot fi un obstacol pentru o nouă democraţie, Republica Moldova, geopolitic

poziţionată la interferenţa civilizaţiilor, să-şi formuleze expres şi tranşant interesele naţionale,

mobilizînd eforturi pentru realizarea lor. V.Saca susţine pe bună dreptate că „dacă în condiţiile

Europei de Vest acest concept este considerat întrucîtva un obstacol al integrării, în Estul Europei el

se impune pe prim plan, reflectînd tendinţele statelor de a-şi consolida identitatea interesului

naţional, de a se găsi pe sine chiar în pofida dezintegrărilor” [5]. Conform lui V. Beniuc, „esenţa

interesului naţional, în principiu, iar pentru Republica Moldova, în special, este determinată de

factorii ce asigură continuitatea şi calitatea statului şi societăţii în mediul concurenţial intern şi

internaţional” [6], incluzînd sursele şi nivelul dezvoltării economice, potenţialul intelectual şi

ştiinţific al comunităţii tentate că construiască o economie bazată pe cunoştinţe, capacităţile statului

de a-l realiza pe teritoriul întreg al ţării într-o concordanţă constructivă cu vecinii şi cu partenerii

strategici, nivelul conştiinţei naţionale, consolidării identităţii şi unităţii naţionale (A. Colaţchi

preferă termenul „autoconştiinţă naţională” considerîndu-l cel mai adecvat din cauza că

autoconştiinţa în sensul de conştientizare a apartenenţei sale la o anumită comunitate (nu conştiinţa

în general) este acel „făuritor” datorită căruia celelalte organisme se manifestă în calitate de

colectivitate socială [7]). Formarea intereselor naţionale, susţine A.Burian, se produce într-o

interconexiune complexă de factori economici, sociali, naţional-psihologici şi de altă natură, care

„în totalitatea lor determină conţinutul şi caracterul experienţei naţional-istorice a poporului şi ţării

respective”, în această calitate ele nu pot exista independent de conştiinţa purtătorilor săi [8].

Fără îndoială, nedefinirea interesului naţional reprezintă un pericol deloc neglijabil pentru

însăşi existenţa statului şi a poporului, deoarece nu sînt determinate priorităţile strategice de

146

dezvoltare, iar ameninţările şi factorii de risc nu ezită să se pronunţe tot mai pregnant. A.Burian

exprimă opinia că succesul politici externe a unui stat este determinat de claritatea formulării

intereselor naţionale şi înţelegerea căilor şi mijloacelor de realizarea lor, E. Ciobu le numeşte

„impuls al activităţii diplomatice”, iar V.Beniuc – „forţă mobilizatoare de bază în acţiunile

cetăţeanului, societăţii şi statului”.

Enciclopedia Ştiinţelor Politice editată în 1936 la Oxford introduce în circulaţie categoria

„interesul naţional”, fondatori ai noţiunii fiind R.Niebuhr şi Ch.Beerd, care, de altfel, pun

începuturile abordării ei în spiritul realismului politic: statele îşi realizează interesele naţionale prin

politica externă. Fără să împărtăşească ideile realiste, J.Rosenau susţine că iniţial categoria

„interesul naţional” a servit în calitate de mijloc de justificare sau proiectare a politicii externe.

Însă un rol determinant în fundamentarea acestei categorii revine lui H.Morgenthau, în a

cărui opinie, politica externă a statelor este determinată de interesele naţionale, care sînt de caracter

obiectiv din cauza că se află în conexiune cu natura umană şi respectiv, împrejurările geografice şi

tradiţiile istorice şi socioculturale ale poporului. Interesul naţional conţine în acest sens, două

elemente de bază: permanent, care nu este altceva decît imperativul supravieţuirii, legea imuabilă a

naturii şi variabil, acesta se dovedeşte a fi forma concretă pe care interesul naţional o primeşte în

spaţiu şi în timp, prerogativa de a determina formele de exprimare aparţine statului din cauza că

deţine monopolul asupra relaţiilor cu lumea înconjurătoare [9]. Elementul principal include trei

factori: natura interesului care trebuie susţinut, conjunctura politică în care se desfăşoară şi

necesitatea raţională care limitează alegerea scopurilor şi mijloacelor. Baza interesului naţional

reflectă limba poporului, cultura şi condiţiile naturale de existenţa lui, pe cînd factorii interni cum ar

fi regimul politic sau opinia publică nu pot să influenţeze asupra naturii lui. În această bază

H.Morgenthau fundamentează „conceptul de interes definit în termenii puterii”, care asigură

conexiunea dintre raţiunea ce tinde să perceapă politica internaţională şi faptele destinate

cunoaşterii, creîndu-se astfel posibilitate de a înţelege politica în calitate de sferă independentă a

activităţii umane. Conţinutul „conceptului de interes definit în termenii puterii” nu rămîne

neschimbat şi depinde de contextul politic şi cultural în care se formează politica internaţională a

statului, pe cînd însăşi ideea de interes nu se supune influenţelor temporal-spaţiale.

Th. de Montbrial din contra, contestă supoziţia promovată de analistul american, exprimînd

opinia că ideea posibilităţii definirii interesului naţional în mod absolut şi univoc pentru un termen

lung, ca ceva existînd în sine şi decurgînd din principiul supravieţuirii identitare este dificil de

susţinut [10].

Prin urmare, insistînd asupra supoziţiei că „scopurile politii externe trebuie să fie

determinate în contextul interesului naţional”, H. Morgenthau fundamentează tradiţia realistă de

explorare a acestui concept, a cărei esenţă se reduce la următoarele: interesele naţionale de politică

147

externă ale statului se împart ierarhic în două nivele-principal şi secundar. Conform acestei tradiţii,

primul este determinat de situaţia geopolitică a statului şi vizează asigurarea independenţei lui

politice şi economice, securităţii şi integrităţii ca unitate social-economică şi politică, naţional-

istorică şi culturală, aceste interese fiind susţinute prin mijloace diplomatice şi politico-militare,

economice şi ideologice. Nivelul al doilea include interesele statului în menţinerea stabilităţii

sistemului de relaţii internaţionale şi securităţii internaţionale, inclusiv prin managementul

conflictelor precum şi participarea la procesele de cooperare economică şi ecologică, culturală şi

ştiinţifică etc. Interesele secundare se află în ultimă instanţă în relaţie de dependenţă faţă de cele

principale, dar în acelaşi timp se bucură de autonomie în creştere, determinînd unele activităţi de

politică externă ale statului.

Potrivit teoriei realiste a interesului naţionale, atît timp cît statul există ca entitate politică,

interesele lui principale rămîn în esenţă neschimbate, independent de caracterul regimurilor politice

sau elitelor politice. Schimbările împrejurărilor pot să contribuie la modificarea conţinutului

sectorial al activităţii de politică externă a statului îndreptată spre susţinerea acestor interese, formei

lor concrete de manifestare sau mijloacelor de realizare, dar înseşi interesele asigurării integrităţii

teritoriale, independenţei şi securităţii se menţin în toate timpurile. Spre deosebire de cele

principale, interesele secundare se disting printr-un grad înalt de flexibilitate şi transformare, mai

uşor se lasă influenţei din partea conjuncturilor interne şi externe aflate mereu în modificare şi

există mai mult spaţiu pentru compromise. Ele pot fi deosebite în diferite perioade şi se supun

transformărilor în dependenţă de satisfacerea sau dispariţia unor necesităţi şi fundamentarea altor,

iar în anumite cazuri, în numele asigurării intereselor principale, chiar sînt jertfite cu pierderi mai

mari sau mai mici pentru stat, această situaţie fiind întîlnită nu rareori. În dependenţă de

circumstanţele militaro-strategice şi de politică externă create de locul şi rolul statului în sistemului

internaţional, conceperea şi interpretarea lor de către liderii politici sau necesitatea asigurării

securităţii, el, statul, poate să minimizeze ori să întrerupă cu alţi actori unele relaţii economice,

culturale, sportive sau de altă natură provenite din interese de nivelul al doilea. În acelaşi timp, ele

pot contribui la realizarea şi asigurarea intereselor principale, fiind utilizate în calitate de mijloace

pentru obţinerea unor cedări sau avantaje, presiuni sau intimidări. Este de specificat deasemenea că

hotarele dintre cele două nivele ale intereselor sînt mobile, mai ales în situaţiile cînd este pus sub

semnul întrebării prestigiul statului, iar în anumite cazuri unele interese specifice sînt declarate sau

proclamate de importanţă vitală (pentru stat).

S. Tămaş deasemenea deosebeşte în spirit realist două componente ale interesului naţional-

permanentă, care în linii mari corespunde cu prevederile avansate de S.Burchill şi A. Linklater, pe

cînd cealaltă, mobilă, este determinată de circumstanţele caracteristice unei anumite perioade

148

istorice, obiectivele fiind „stabilite în funcţie de evoluţia raporturilor de putere, alianţele posibile şi

proiectele de securitate credibile” [11].

A.Wolfers este de părere că realizarea intereselor naţionale ale statului rezidă în sporirea

forţei lui, cu predilecţie celei militare. Luînd ca sistem de referinţă conjunctura internaţională

postbelică, categoria „interesul naţional”, conform analistului american, se află în conexiune

organică cu alta – „securitate naţională”, ele în linii mari fiind identice şi urmăresc scopuri comune.

El deosebeşte „interese de stat” şi „interese individuale”, primele fiind tratate în interdependenţă şi

în raport cu scopurile naţionale, iar acestea, la rîndul lor, se divizează în „directe” şi „indirecte”.

Scopurile naţionale directe nu sînt altceva decît asigurarea securităţii şi independenţei naţionale, ele

fiind relevante pentru indivizi numai în cazul dacă ei se autoidentifică cu statul lor naţional.

Reflecţiile lui J.Frankel se înscriu în aceeaşi ordine de idei, el susţinînd că interesele

naţionale şi scopurile naţionale determină direcţiile şi particularităţile politicii externe a statelor. În

opinia lui, există următoarele tipuri de interese naţionale: aspiraţionale, provin din principalele

idealuri şi valori spirituale ale poporului; operaţionale, reprezintă interesele practice care alcătuiesc

scopurile nemijlocite ale politicii cotidiene a guvernului; descriptive, cuprind dezbaterile din

parlament şi presă, ideile exprimate de opinia publică cu privire la politica externă.

F.Northidge este de părere că în politica externă se întretaie, de obicei, evaluarea raţională,

pe de o parte, a intereselor naţionale, iar pe de alta, a doctrinelor ideologice, subliniind că

majoritatea ideologiilor contemporane sînt flexibile şi plastice, dar dacă se produce discordanţă

între interesele de stat şi ideologia politică a poporului, este de aşteptat ca primele indiscutabil să

aibă prioritate, iar sarcina prioritară a liderului politic este de a stabili ierarhia lor în dependenţă de

semnificaţia pe care o prezintă pentru stat.

P.Seabury şi K.Thompson numesc interesul naţional „un complex ideatic şi normativ de

scopuri”, iar pentru S.Krasner acesta este „un set de obiective ordonate tranzitiv şi validate empiric

care nu a avantajat disproporţional nici un grup din societate” [12]. A.George utilizează noţiunea

„interese naţionale vitale”, care include mai multe valori-supravieţuire fizică, libertate şi îndestulare

economică, pe cînd M.Wight exclude sintagma „naţional”, susţinînd că „interesele vitale ale unui

stat sînt ceea ce el crede că sînt şi nu ceea ce o altă putere spune că trebuie să fie”, „datoria

principală a fiecărui guvern este considerată a fi protejarea intereselor poporului pe care îl conduce

şi pe care îl reprezintă în raport cu interesele concurente ale altor popoare” [13]. În aceeaşi ordine

de idei se înscriu ideile lui D.Clinton, care defineşte un conţinut dublu al interesului naţional,

incluzînd, pe de o parte, binele comun propriu întregii societăţi, aceasta alcătuind o comunitate de

oameni ce au stabilit anumite relaţii durabile şi au convenit asupra unor standarde de viaţă şi norme

de comportament, iar pe de alta, include scopurile de politică externă a statelor în relaţiile dintre ele

[14]. A.Burian consideră că nivelul dezvoltării social-economice şi social-politice a ţării, aşezarea

149

geografică, tradiţiile naţional-istorice, scopurile şi necesităţile asigurării suveranităţii şi securităţii,

aceşti şi alţi factori determinanţi fiind „transpuşi în politica externă, se focalizează în concepţia

interesului naţional” [15].

Prin urmare, tradiţia realistă, dar nu numai această concepţie, asociază interesul naţional cu

interesul de stat, susţinîndu-se că este justificată utilizarea sintagmei „interesele naţionale de stat”:

1. la baza interesului se află necesităţile obiective ale naţiunii, iar statul fiind organizator al

începutului naţional, le implementează prin politica sa. Ţinem să subliniem că încă G.Hegel a

remarcat că statul este puternic şi bine administrat în condiţiile cînd interesele particulare se află în

concordanţă cu scopul general şi numai atunci cînd acest principiu îşi găseşte realizare, el exprimă

cel mai deplin „interesele naţionale generale”;

2. interesul naţional de stat este un fenomen social-istoric, care nu poate exista independent

de purtătorii săi şi include în componenţa sa, potrivit lui H.Morgenthau, identitatea naţională, iar în

opinia lui V.Beniuc, „comuniunea unui stat ce nu-şi conştientizează clar interesele, nu poate conta

pe o existentă şi dezvoltarea durabilă, pe o viaţă prosperă”;

3. statul reprezintă naţiunea în relaţiile cu lumea înconjurătoare, iar interesul naţional devine

un factor integrator, conform lui U.Ozkirimli, anihilînd unele disensiuni dintre stat şi societatea

civilă. În aceeaşi ordine de idei, supunînd analizei unele aspecte structurale şi funcţionale menite să

contribuie la elaborarea interesului naţional al Republicii Moldova, V.Saca subliniază că problema

realizării acestui concept presupune fundamentarea unei idei general-naţionale, care „ar uni în jurul

său toţi cetăţenii, indiferent de apartenenţa etnică sau socială”;

4. cadrul interesului naţional este determinat de idealurile care reflectă valorile sociale, dar

nu poate fi conceput, în opinia lui H.Morgenthau, în afara imperativului autoconservării statului,

obiectivele lui majore fiind, potrivit lui P.Ţîgankov, asigurarea securităţii naţionale şi suveranităţii

ca expresie a puterii supreme, bunăstării economice şi dezvoltării etc.

Însă nu toţi cercetătorii identifică interesul naţional cu interesul de stat. Astfel, Ia.Etinger

consideră că interesul naţional este o noţiune de caracter obiectiv şi istoric, care a apărut în

rezultatul interacţiunii mai multor factori cum ar fi situaţia geopolitică a etnosului, componenţa lui

numerică şi relaţiile cu entităţile naţional-etnice vecine, religia, tradiţiile şi particularităţile culturale.

Interesele de stat din contra, sînt în mare măsură o noţiune de caracter subiectiv din cauza că se află

în conexiune cu înţelegerea şi interpretarea intereselor naţionale de către forţele politice deţinătoare

ale puterii, forţe care reflectă aspiraţiile anumitor pături sociale [16]. G.Mirski exprimă un punct de

vedere în linii mari similar, fiind de părere că interesele de stat se reduc cu precădere la interesele

cercurilor conducătoare.

Bineînţeles, categoria ,,interesul naţional” nu întruneşte numai exegeţi, preocupaţi de

fundamentarea şi diversificarea conţinutului ei, ci şi contestatari, care o privează de caracter

150

ştiinţific şi operaţional, negîndu-se obiectivitatea contra subiectivităţii şi promovîndu-se supoziţiile

că interesele naţionale sînt realizate prin activitatea liderilor politici, care pot să le remodeleze în

conformitate cu aspiraţiile personale sau de grup. Astfel, J.-B. Duroselle este de părere că ar fi bine

dacă ar exista posibilităţi de a putea defini interesul naţional ca fiind de caracter obiectiv,

însă ,,orice reflecţie despre obiectivitate este subiectivă” [17]. În plan investigaţional, aprofundînd

reperele definitorii ale sociologiei franceze a relaţiilor internaţionale, J.-P.Derriennic se pronunţă în

aceeaşi ordine de idei, considerînd că deşi interesul este obiectiv, el se dovedeşte a fi în acelaşi timp

incognoscibil, deoarece există riscul ca subiectivitatea celor supuşi cercetării, oamenii şi

comunităţile sociale, să fie înlocuită cu propria subiectivitate a sociologului [18].

De fapt, luările de poziţii care pun sub semnul întrebării caracterul aplicativ şi semnificaţia

teoretică al conceptului de interes naţional nu se dovedesc a fi o raritate şi au evoluat de la

minimizarea relevanţei pentru determinarea opţiunilor de politică externă pînă la negarea valorii lui

în condiţiile globalizării şi eroziunii suveranităţii de stat. Astfel, în accepţia lui H.Bull, interesul

naţional este identic cu interesul de stat, însă această concepţie este lipsită de conţinut atît timp cît

nu sînt definite „scopurile concrete sau obiectivele pe care le urmăreşte sau ar trebui să le

urmărească statele: securitatea, prosperitatea, obiective ideologice ori alte opţiuni” şi numai în

asemenea condiţii „problema în dezbatere” vizează mijloacele de promovarea lor [19].

G.Modelski consideră nefondată ştiinţific noţiunea ,,interesul naţional” din cauza

că ,,interesele pe care le exprimă liderul politic nu reflectă nici interesele naţiunii şi nici ale

statului”, ci ale comunităţii, aceasta, de fapt, fiind formată de însuşi lider pentru ca mai apoi s-o

reprezinte. Cadrul spaţial al comunităţii este în acelaşi timp şi mai îngust, şi mai larg decît hotarele

statului: este mai îngust din cauza că liderul politic nu exprimă plenar interesele grupurilor sociale

şi cetăţenilor statului său, dar totodată este mai larg pentru că el reflectă interesele altor state, aliate

sau amicale, grupuri sociale şi indivizi. Statul este condiţia indispensabilă pentru existenţa liderului

politic, deoarece îi oferă mijloace pentru realizarea scopurilor pe care le trasează. Analistul

american susţine că liderul politic în activitatea sa trebuie să ţină cont de trei tipuri de interese:

cerinţele comunităţii, care nu sînt altceva decît interesele rezultate din valorificarea de către liderii

politici a scopurilor din trecut; cerinţele colaboratorilor provizorii, care se rezumă la interesele

provenite din realizarea scopurilor din prezent; cerinţele adversarilor, adică interesele ce pot fi

neglijate la moment în vederea atingerii scopurilor din viitor [20]. Prin urmare, în procesul

formulării intereselor liderul politic este nevoit să ia în calcul toate cerinţele ce se referă la politica

pe care o promovează sau intenţionează s-o promoveze. Chiar dacă decide să neglijeze unele cerinţe

şi deci, anumite interese, el nu poate să nu ţină cont de consecinţele hotărîrii adoptate pentru

formularea scopurilor sale de politică externă. Reieşind din diversitatea intereselor,care nu sînt

altceva decît dezideratele şi cerinţele ce vizează comportamentul altor state, liderul politic

151

urmăreşte să exercită influenţă asupra acestui comportament, transpunînd interesele comunităţii pe

care o reprezintă în scopuri de politică externă.

Dacă G.Modelski rezervează liderului politic aproape în exclusivitate prerogativa exercitării

intereselor naţionale şi formulării scopurilor de politică externă, R.Snyder extinde numărul de

persoane abilitate cu aceste drepturi, atribuind în acelaşi timp un rol important procesului adoptării

deciziilor: interesele naţionale sînt exprimate de lideri politici aflaţi la putere, care pot adopta

decizii politice, formulînd în baza acestor interese scopuri naţionale de durată mică sau de

perspectivă mai îndelungată.

R.Axelrod şi R.Keohane sînt de părere că „percepţiile definesc interesele… Pentru a înţelege

gradul de reciprocitate a intereselor, este necesar de a concepe procesul prin care sînt percepute

interesele şi determinate preferinţele [21], ele rezumîndu-se în ultimă instanţă la maximizarea

beneficiilor. Supunînd criticii această idee pe motivul că interesele sînt definite în termeni de

structuri de beneficii în maniera jocului „Dilema prizonierului” şi urmărind să determine „limitele

abordării teoriei relaţiilor internaţionale pe baza teoriei jocurilor” prin prisma dezbaterii dintre

neorealism şi neoliberalism, D.Sanders pentru a fi mai convingător încearcă să formuleze conţinutul

intereselor statului-naţiune sub aspectul percepţiei lor de către liderii care îl reprezintă. În acest

sens, el face diferenţă dintre două tipuri de interese ale unui stat naţional: economic-ecologice,

includ bunăstarea economică şi ecologică a populaţiei pe termen lung; politice şi de securitate,

vizează maximizarea capacităţii statului de a răspunde rapid şi eficient la eventualele ameninţări

externe şi provocări [22]. În opinia sa, o teorie a intereselor statului-naţiune, care, de altfel, trebuie

abordată în context istoric, „reprezintă condiţia necesară pentru a explica satisfăcător atît

comportamentul statului naţional, cît şi rezultatele interacţiunii dintre state”. Este necesar însă ca

elaborarea judecăţilor de valoare sau emiterea speculaţiilor intelectuale despre formularea şi

consecinţele convergenţei sau divergenţei intereselor statelor să fie anticipată de cunoaşterea cum

percep liderii politici conţinutul intereselor statului pe care îl reprezintă, această exigenţă fiind

posibil de a fi satisfăcută numai prin „studii empirice extinse şi dificile”, (activitatea de cercetare

ştiinţifică a lui Q.Wright este edificatorie în acest sens – n.n.), iar pentru siguranţă ar fi binevenită,

potrivit analistului american, o „tipologie a intereselor”.

J.Rosenau deasemenea consideră că definirea interesului naţional este întotdeauna un proces

de nuanţă subiectivă, deoarece exprimă interesele grupurilor sociale de care aparţine liderul politic.

Chiar dacă este necesară pentru „a descrie, explica şi analiza politica externă şi relaţiile

internaţionale în termenii interesului naţional”, această categorie nu poate servi în calitate de

instrumentariu de analiză din cauza că n-au fost elaborate procedee empirice de evaluare a unor

procese cum ar fi măsurarea acumulării intereselor după identificarea lor.

152

Conform lui R.Aron, noţiunea „interesul naţional” este polisemantică şi din această cauză

puţin operaţională pentru a putea analiza scopurile şi mijloacele relaţiilor internaţionale. Însă fiecare

stat îşi formulează anumite scopuri eterne, care pot să se manifeste atît abstract, cît şi concret: în

primul caz ele prezintă în sine tendinţe către securitate, putere şi glorie, iar în cel de al doilea, se

exprimă în năzuinţa de a-şi lărgi spaţiul vital, mări numărul populaţiei şi răspîndi ideologiile şi

valorile pe care le împărtăşeşte. Prin urmare, activitatea de politică externă a statelor se exprimă în

acţiunile liderilor săi, care dispun de un anumit grad de libertate în alegerea scopurilor, un rol

deosebit revenind ideologiei, ambiţiilor, temperamentului şi altor calităţi ale oamenilor politici de

vîrf. În acelaşi timp, datorită locului pe care-l ocupă, aceşti lideri tind să creeze impresia că la baza

tuturor activităţilor ce le desfăşoară se află interesul naţional.

Contrar lui S.Krasner sau M.Wight, care susţin că interesele naţionale exprimă aspiraţiile

întregii naţiuni sau, respectiv, întregului popor, F.Pearson şi J.Rochester, în acord cu J.Rosenau, nu

exclud varianta ca acestea să favorizeze una sau cîteva categorii sociale cu statut privilegiat. Ei

deosebesc următoarele neajunsuri ale categoriei de interes naţional: conceperea simplistă a relaţiilor

internaţionale, reducerea diversităţii şi complexităţii lor la înţelegerea îngustă a intereselor statului;

caracterul vag al termenului; lipsa criteriilor identice pentru diferite state de exercitare a apărării

legitime; existenţa posibilităţii ca interesele principale şi interesele secundare ale statului să devină

incompatibile; interesul naţional în sensul definit de guvern poate aduce beneficiu întregii naţiuni,

dar în acelaşi timp poate viza numai segmentele ei privilegiate; unele state pot include în

componenţa interesului lor naţional astfel de noţiuni ca “puterea” şi “prestigiul”[23].

M.Merle în general se pronunţă împotriva utilizării termenului “interes naţional” şi propune

în calitate de mobil al activităţii actorilor “identitatea naţională”, care include limba şi religia ca

piloni ai unităţii naţionale, valorile cultural-istorice şi memoria naţional-istorică [24]. În opinia sa,

comportamentul Franţei pe arena mondială poate fi mai bine înţeles dacă se ţine cont de oscilaţiile

tradiţiilor ei istorice între patriotism şi pacifism, ideologia colonialistă şi ideea „misiunii

civilizatorii”. Această ordine de idei, afirmă pe bună dreptate analistul francez, se referă

deasemenea la tradiţiile istorice ale SUA, care mai ales în perioada interbelică au oscilat între

izolaţionism şi intervenţionism. De fapt, ultima supoziţie practic a devenit axiomatică, fiind

dezvoltată de mulţi cercetători – H.Kissinger, St.Hoffmannn ş.a.

Bineînţeles, este absolut necesar de a ţine cont de tradiţiile culturale şi valorile naţionale, în

activităţile de formare şi realizare a intereselor naţionale, însă nu sînt lipsite de temei nici ideile lui

H.Morgenthau, care nu contrapune identitatea naţională interesului naţional, ci o consideră

elementul lui inalienabil. În plus, înscriindu-se în cadrul tradiţional francez, M. Merle amplifică

semnificaţia şi relevanţa factorului cultural.

153

Dacă majoritatea absolută a cercetătorilor sînt de părere că interesul naţional ţine de politica

externă, J.-B.Duroselle şi P.Renouvin din contra, susţin că în istoria europeană acesta aparţine mai

cu seamă de sfera politicii interne, supoziţie care, de altfel, este împărtăşită şi de V. Saca, dar cu

precizarea că se referă doar ţărilor în tranziţie postcomunistă întîrziată precum Republica Moldova,

unde „interesul naţional al statului are un segment limitat de manifestare şi vizează, de obicei,

aspectul intern al politicii şi mai puţin cel extern” [25], pe cînd în democraţiile consolidate se

observă un echilibru (între cele două tipuri de politici).

Prin urmare, definirea interesului naţional, formularea conţinutului şi funcţiilor lui au

generat numeroase opinii, luări de poziţii şi controverse. Apologeţii insistă că această categorie

oferă pîrghii reale pentru explicarea politicii internaţionale, în timp ce adversarii o cataloghează că

ar fi ştiinţific nefundamentată, lipsită de caracter operaţional şi de actualitate, invocînd că interesul

naţional a avut relevanţă în epoca echilibrului de forţe a sistemului de state europene din secolele

XVII-XIX, în timp ce actualmente a pierdut din semnificaţie, valoarea lui practică fiind în

descreştere datorită proceselor globale de integrare şi transnaţionalizare, consolidării actorilor

supranaţionali şi eroziunii suveranităţii de stat, mai ales prin transfer de competenţe. În plus,

conceptul reprezintă o tentativă de a consolida unitatea inexistentă dintre statul politic şi societatea

civilă: bunăstarea şi supravieţuirea aparatului birocratic, satisfacerea intereselor politice, economice

şi ideologice ale statului nu sînt identice cu bunăstarea şi dezvoltarea societăţii civile, expresie a

acestui conflict fiind mişcările antietatiste. Se susţine deasemenea că societăţile contemporane sînt

divizate în interior şi statul în acel mai bun caz poate îndeplini numai rolul de intermediar între

interesele de conflict din cadrul lor, el nu mai este centru unificator şi chiar dacă pretinde, nu

exprimă interesul naţional general: deşi influenţează asupra unor pături sociale, apelurile la unitate

sub lozinca promovării interesului naţional şi asigurării loialităţii în fond şi-au pierdut din

capacitatea de a mobiliza energia societăţii.

Însă nu este mai puţin adevărat, în opinia noastră, că interesul naţional exprimă într-o

măsură mai mare sau mai mică consensul naţional, avînd semnificaţie de interes al întregului popor,

în special în relaţiile cu lumea înconjurătoare. Nu este întîmplător că cele mai antagoniste forţe

politice şi sociale deseori situîndu-se pe poziţii diametral opuse şi urmărind interese polare în

probleme de politică internă, ajung la numitor comun şi unanimitate de opinii în aspectele de

politică externă a statului lor şi promovare a intereselor naţionale pe arena mondială. În general, mai

ales în timpul conflictelor internaţionale devin cu mult mai profunde sentimentele de patriotism şi

conştientizării legăturii individului cu naţiunea de care se autoidentifică, înrădăcinîndu-se opinia că

potenţialul economic şi politic, forţa şi ponderea statului său pe arena mondială determină viaţa şi

bunăstarea fiecărui concetăţean, pe cînd ignorarea acestor aspecte psihosociale şi identitare poate

provoca erori grave în evaluarea anumitor situaţii de politică internă şi/sau de politică externă,

154

situaţia din Federaţia Rusă a anilor `90 ai secolului XX-primul deceniu al secolului XXI fiind un

exemplu edificator în acest sens.

Fiind o categorie a cărei parametri sînt determinaţi de conjunctura internaţională şi sistemul

de valori care predomină în societate şi stat, interesul naţional reprezintă conceperea şi exprimarea

necesităţilor sociale şi statale prin activitatea liderilor politici. Elaborarea intereselor naţionale se

realizează prin interconexiunea mai multor factori care îi determină conţinutul şi caracterul, fiind

necesar de a ţine cont de priorităţile de politică internă, programele principalelor forţe politice,

intenţiile celor mai influente grupuri de interese şi eventualele luări de poziţii din partea statelor

interesate etc. Asigurarea intereselor naţionale presupune respectarea unor condiţii cum ar fi:

stabilitate internă, bunăstare economică, atmosferă morală elevată în societate, securitate naţională,

conjunctură internaţională favorabilă, prestigiu şi autoritate pe arena mondială etc.

În baza ordinii de idei reliefate, pot fi degajate patru laturi al interesului naţional, abordat în

calitate de categorie de caracter obiectiv-subiectiv:

1. obiectivă – conţine aspectele care vizează statul ca organizator al începutului naţional atît

în relaţiile din interior, cît şi în cele din exterior: nivelul dezvoltării economice a ţării, stabilitatea

situaţiei social-economice şi politice, potenţialul ei economic şi militar formează primul tip de

relaţii, iar cel de al doilea se referă la situaţia geopolitică şi la rolul şi locul lui în relaţiile

internaţionale, inclusiv în comerţul mondial;

2. subiectivă – cuprinde concepţiile despre lume şi valorile împărtăşite de conducătorii de

stat, acestea imprimă conţinut concret activităţii de politică externă (bazată pe interesul naţional);

3. motivaţională – reprezintă justificarea unor acţiuni deja săvîrşite sau eventuale de politică

externă (sub pretextul apărării intereselor naţionale);

4. implementarea politică – înglobează scopurile şi mijloacele prin intermediul cărora

interesele naţionale îşi găsesc realizarea în activitatea de politică externă.

Considerăm cele două supoziţii – interesul naţional se află în conexiune cu politica externă,

fiind exprimată sau de stat, sau de liderii politici şi interesul naţional aparţine de politica internă –

actualmente nu ţin cont în totalitate şi nu reflectă adecvat realităţile complexe din lumea globalizată.

Interesele naţionale sînt exprimate atît de/prin politica internă, cît şi de/prin politica externă, nu

numai datorită interconexiunii lor, ci mai ales interdependenţei dintre sfera internă şi relaţiile

internaţionale, proces asupra căruia J.Rosenau indică încă la sfîrşitul anilor `60 ai secolului XX.

V. Saca deasemenea remarcă, dar referindu-se la democraţiile avansate, că interesul de stat

în colaborare cu interesul civil devine un mecanism important al politicii externe pentru a reflecta

voinţa naţiunii în relaţiile internaţionale. În opinia noastră, integrarea europeană a Republicii

Moldova este o problemă de politică internă, dar care se realizează atît prin politica internă, cît şi

prin politica externă, ultima avînd ca misiune să justifice obiectivele şi să promoveze realizările

155

primei, luînd ca bază ideea că parametrii intereselor naţionale sînt determinaţi de conjunctura

internaţională, inclusiv geopolitică şi valorile împărtăşite de societate şi susţinute de stat.

Este deasemenea de precizat că pornind de la caracterul interesului naţional, s-a format,

conform lui S. Gorceac, T. Dumitraş şi I. Rusandu, două curente de analiză, primul, numit

„obiectivist”, este reprezentat de realismul politic, iar al doilea, cel „subiectivist”, a fost promovat

de behaviorişti, mai ales prin „teoria deciziilor” [26]. Considerăm că ultima perspectivă de abordare

este mai largă şi mai diversă, incluzînd chiar şi unele supoziţii realiste, însă actualmente nu poate fi

neglijată o tratare mixtă, dat fiind caracterul obiectiv-subiectiv al interesului naţional, iar curentele

„clasice” şi-au pierdut din relevanţă din cauza că nu corespund realităţilor complexe, deşi se creează

impresia că „subiectivismul” ar prevala asupra „obiectivismului”.

Actualmente un stat trebuie să ţină cont în activitatea sa de trei grupe de interese care se află

în interconexiune datorită noilor realităţi: proprii, ale altor state şi globale. Statul care ignoră

celelalte două tipuri de interese riscă să le pună în pericol pe ale sale din cauzele că dezvoltarea

forţelor de producţie prin modificarea componenţei lor şi mijloacelor de comunicare în masă

datorită ştiinţei şi informaţiei, intensificarea proceselor de globalizare şi transnaţionalizare,

aspiraţiile în creştere ale oamenilor către democraţie, demnitate şi bunăstare contribuie la

modificarea conţinutului intereselor naţionale şi vin cu unele transformări în raporturile dintre

elementele lor. Bineînţeles, realizarea intereselor naţionale presupune stabilirea echilibrului între

elementele lor constituante, urmărindu-se dezvoltarea plenară a fiecărei componente. Însă potrivit

lui Gh.Kunadze, deoarece este dificil de a asigura dezvoltarea deplină a fiecărui element, deseori

subdezvoltarea unei componente se compensează prin dezvoltarea altei, obţinîndu-se astfel un

anumit grad de echilibru. V.Saca şi S.Cebotari subliniază în acest sens că actualmente „noţiunea de

interes naţional se defineşte nu numai prin dimensiuni valorice, ci şi prin factorul pragmatismului,

al capacităţii statului de a-şi propune şi de a-şi atinge anumite scopuri” [27].

Proclamarea independenţei statului Republica Moldova a presupus expres formularea

intereselor naţionale, definindu-se priorităţile strategice de dezvoltare şi solicitîndu-se mobilizarea

eforturilor politice şi sociale pentru realizarea lor. Însă, potrivit lui V. Beniuc, Republica Moldova

la moment „doar îşi formează interesul naţional, elita fiind în procesul iniţial şi cu regret destul de

trenant în determinarea şi conştientizarea lui” [28], iar V. Saca este cu mult mai tranşant, subliniind

că în statele în care tranziţia spre democraţie întîrzie, inclusiv în Republica Moldova, structura

interesului naţional este instabilă, nu are destulă substanţă şi încărcătură valorică nici la unul din

cîmpurile sale constitutive: poziţional, perceptiv, teleologic, tehnologic şi normativ; „în aceste state

este problematic însuşi mecanismul de organizare, funcţionare şi autorealizare al potenţialului

structural de interes [29], deoarece dispune de un spaţiu restrîns de manifestare. V.Saca remarcă pe

bună dreptate că „edificarea interesului naţional în R.Moldova se desfăşoară anevoios, cunoscînd

156

succese, insuccese şi chiar alunecări înapoi”, are la bază mai mult conţinut declarativ decît real şi se

impune elaborarea unei „idei general-naţionale”[30] în vederea realizării lui, idee ce „ar uni în jurul

său toţi cetăţenii”. În aceeaşi ordine de idei, A.Burian subliniază că interesele naţionale reprezintă o

interconexiune complexă de factori care „în totalitatea lor determinată conţinutul şi caracterul

experienţei naţional-istorice a poporului sau a ţării”[31] şi se află în relaţie reciprocă cu

autoconştiinţa de sine a purtătorilor săi. El consideră interesele naţionale un „fenomen social-

istoric” şi acreditează ideea nici pe departe lipsită de temei că formularea lor reprezintă un proces

istoric treptat şi de lungă durată.

Totuşi, nici Concepţia politicii externe a Republicii Moldova din 8 februarie 1995, nici

Concepţia securităţii naţionale a Republicii Moldova din 22 mai 2008 şi nici alte documente oficiale

nu le definesc expres şi univoc, ci numai conţin referinţe, dar fără a preciza sintagmele „interese

naţionale majore”, „interesele Republicii Moldova” etc. Totodată se cuvine de precizat că sînt

definite şi concretizate atît priorităţile şi direcţiile principale ale politicii externe, cît şi obiectivele şi

liniile directorii de bază în asigurarea securităţii naţionale, dar care, în opinia noastră, în aspect

valoric şi în raport ierarhic sînt mai puţin relevante comparativ cu interesele naţionale, priorităţile

avînd statut de obiective strategice, iar direcţiile principale fiind acţiuni de valorificare a opţiunilor

trasate. Această idee este confirmată de Concepţia politicii externe a Republicii Moldova, care face

o referinţă la „interesele naţionale majore” şi acreditează convingerea, însă fără a avea temei, că ele

au fost elaborate şi reflectate într-un document anterior: „realizarea acestor priorităţi (consolidarea

independenţei şi suveranităţii ţării, asigurarea integrităţii teritoriale, afirmarea ei în calitate de factor

de stabilitate în plan regional, contribuirea la promovarea reformelor social-economice…, edificarea

statului de drept… - n.n.), ce constituie esenţa politicii externe a Republicii Moldova, va asigura, în

concordanţă cu interesele naţionale majore, edificarea statutului nostru în calitate de stat

independent, unitar şi indivizibil…”[32]. Concepţia securităţii naţionale a Republicii Moldova

abordînd conexiunea dintre interesele naţionale şi securitatea naţională, lasă să se înţeleagă că

„apărarea şi atingerea” lor se va asigura prin integrarea europeană şi participarea la procesele de

cooperare internaţională, diminuîndu-se în acelaşi timp riscul de implicare în conflicte [33].

Prin urmare, primul document imprimă interesului naţional al Republicii Moldova un

caracter cu precădere etatist şi conferă primordialitate dimensiunii politice, urmărindu-se edificarea

statului idependent, unitar şi indivizibil. Totuşi această formulă de importanţă strategică nu este

deplină şi nu reflectă deplin complexitatea realităţilor şi plenitudinea conţinutului conceptului

abordat. Astfel, potrivit lui B.Mejuev, care supune analizei unele elaborări ale noţiunii în gîndirea

social-politică rusească din anii `90 ai secolului XX, statul rămîne factorul principal de exprimare a

intereselor naţionale, dar în acelaşi timp, societăţii civile îi revine o pondere în creştere în formarea

şi fundamentarea lor. Al doilea document tinde să acrediteze ideea că interesele naţionale ale

157

Republicii Moldova se asociază mai ales cu integrarea europeană, iar celelalte componente, de

caracter social-economic sau instituţional, urmează să fie valorificate prin racordarea la exigenţele

acquis-ului comunitar, însă, ţinem să precizăm că numai în condiţiile cînd această procedură va fi

declanşată. V.Saca susţine că ideea general-naţională ca factor mobilizator de realizare a interesului

naţional ar putea include două componente, reintegrarea ţării şi integrarea europeană, care , de

altfel, au întrunit consens între putere şi opoziţie în anul 2005, pe cînd V.Beniuc se axează pe

dimensiuni nepolitice, propunînd edificarea unui sistem soft power, ce prevede creşterea

potenţialului economic şi lansarea programelor în domeniul educaţiei, promovarea valorilor

culturale şi instaurarea relaţiilor bune între cetăţeni etc. în scopul implementării politicilor de

consolidare a statului şi formării identităţii naţionale, exercitării politicii externe şi instituţionalizării

unei veritabile diplomaţii populare, direcţionată spre desfăşurarea acţiunilor contemporane de

parteneriat internaţional.

În opinia noastră, ţinînd cont de complexitatea interconexiunii dintre politica internă şi

politica externă, în procesul de formulare a intereselor naţionale ale Republicii Moldova este

necesar de a lua în calcul mai multe aspecte definitorii cum ar fi:

1. prioritatea cetăţeanului în raport cu statul: interesele naţionale trebuie fundamentate luînd

ca bază primordialitatea aspiraţiilor cetăţenilor, iar misiunea statului este de a le implementa şi

susţine, utilizînd pîrghiile de care dispune. Este indispensabil să se conştientizeze că nu cetăţenii

există pentru stat, ci statul pentru cetăţeni, în condiţiile democratizării şi informatizării ei dispun de

mai multe tipuri de mijloace legale pentru a-i acorda neîncredere şi a-i ştirbi din imagine;

2. vocaţia europeană a poporului Republicii Moldova: este necesar de creat imaginea unui

popor care se pronunţă consecvent pentru economia de piaţă, ştie să utilizeze eficient resursele şi să

construiască infrastructuri avansate, să producă mărfuri competitive, să presteze servicii calitative şi

să facă bani, se pronunţă pentru democraţia pluralistă şi este deschis dialogului. În acelaşi timp,

interesele naţionale trebuie să susţină tradiţiile cultural-istorice împărtăşite şi valorile de care

poporul se autoidentifică;

3. asigurarea securităţii naţionale: aflîndu-se în strînsă conexiune cu interesele naţionale,

securitatea naţională este o categorie multidimesională care nu se asociază numai cu aspecte politice

sau militare (potrivit lui A.Wolfers, această asociere este justificată numai în condiţii de conflicte şi

războaie), actualmente amplificîndu-se ponderea componentelor economice şi sociale, energetice,

ecologice şi de alt conţinut. Se cuvine de precizat că deseori securitatea naţională este asociată cu

securitatea statului. Astfel, A.Burian insistă asupra dimensiunii geopolitice a securităţii, prin care

„se subînţelege, în primul rînd, supravieţuirea fizică a statului, apărarea şi menţinerea suveranităţii

şi integrităţii lui teritoriale, capacitatea de a reacţiona în mod adecvat la orice ameninţări reale sau

potenţiale din exterior”[34]. Concepţia securităţii naţionale a Republicii Moldova din contra, pe

158

bună dreptate face distincţie dintre aceste două categorii, explicit precizîndu-se că „securitatea

naţională nu este numai securitatea statului, ci şi securitatea societăţii şi a cetăţenilor Republicii

Moldova”. Acest document, prin care se „conturează priorităţile statului în domeniu”, conţine

deasemenea ameninţările, riscurile şi vulnerabilităţile cu impact asupra securităţii naţionale a

Republicii Moldova precum conflictul transnistrean; eventualitatea unor tensiuni interetnice;

terorismul internaţional; de sorginte economică; de origine socială; din domeniul tehnologiilor

informaţionale; derivate din activitatea umană; provenite din partea crimei organizate şi corupţiei

[35].

În acelaşi timp ţinem să subliniem că deşi prevederile ce se conţin în acest „sistem de

idei” îşi găsesc desfăşurare şi concretizare în proiectul Strategiei securităţii naţionale a Republicii

Moldova pe anii 2009-2013 prin descrierea căilor şi mecanismelor de asigurarea lor, se impun unele

completări care ar introduce anumite precizării şi ar reflecta mai bine realităţile. Astfel,

„ameninţările de origine economică” elucidate în Concepţie provin în cea mai mare parte din

exterior, fiind invocaţi factorul geopolitic, creşterea interdependenţei economiei şi dependenţa

unilaterală de furnizori de agenţi energetici străini, însă numai aceasta din urmă este numită

deasemenea „o vulnerabilitatea internă a statului”, fără să fie definite altele, cu un impact nu mai

puţin perturbator pentru situaţia internă. „Ameninţările de origine socială” la adresa bunăstării şi

stabilităţii sociale şi politice provin cu precădere de situaţia demografică (migraţia de muncă, rata

scăzută a natalităţii) şi din domeniul ocrotirii sănătăţii (răspîndirea bolilor contagioase cu pericol

sporit pentru societate), dar sînt trecute cu vederea cele de caracter economic, care se dovedesc a fi

de un pericol cu mult mai mare pentru nivelul de trai al oamenilor şi ordinea publică. Trebuie de

remarcat deasemenea că ameninţările generate de existenţa conflictului transnistrean sînt

neîntemeiat reduse la imposibilitatea acordării asistenţei juridice cetăţenilor Republicii Moldova din

localităţile din sînga Nistrului, fără a indica altele, de o încărcătură nu mai puţin semnificativă

precum subminarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale sau îndepărtarea integrării europene.

Considerăm că numărul ameninţărilor la adresa securităţii naţionale a Republicii Moldova ar

putea fi extins sau completat prin diversificarea pe contul unor factori interni şi externi, reali şi

potenţiali după cum urmează:

a. dificultăţi interne de caracter economic şi social provenite din dependenţa economică

totală care conduce spre reducerea eficacităţii economiei şi aprofundarea unor relaţii economice

asimetrice; devalorizarea monedei naţionale şi neachitarea la timp a salariilor, pensiilor şi burselor;

scăderea volumului investiţiilor; creşterea inflaţiei şi pierderea depozitelor bancare de către cetăţeni

şi întreprinderi; întîrzierea reformelor structurale în condiţiile grave cînd industria în linii mari este

lipsă, agricultura în cea mai mare parte este necompetitivă, iar sfera serviciilor este unilateral

orientată şi departe de standardele mondiale; mărirea numărului persoanelor nonactive şi celor

159

neocupate, necesitatea achitării datoriilor externe etc. Aceste pericole nu trebuie deloc neglijate, mai

ales în condiţiile crizei financiare mondiale declanşate la sfîrşitul anului 2008;

b. pierderea capacităţii de competitivitate a producţiei naţionale şi repartizarea

neuniformă a exporturilor, iar la unele categorii de produse orientarea unidirecţională, dezechilibrul

structural fiind datorat concentrării pe cîteva grupuri de mărfuri, din cauza că „specializarea

Republicii Moldova, sisţine V.Cărare, este orientată spre produse cu valoare adăugată redusă, cu

utilizarea muncii puţin calificate şi încorporînd un conţinut sporit de resurse naturale… sau resurse

energetice”[36]. Aceşti şi alţi factori au creat o situaţie complicată la capitolul deficitul balanţei

comerţului extern şi bineînţeles că nu pot contribui la diversificarea ofertei şi impulsionarea

schimbărilor comerciale. Astfel, conform datelor Biroului Naţional de Statistică, deficitul balanţei

comerciale în ianuarie-decembrie 2008 a fost de 3301, 6 mii dolari SUA [37];

c. dependenţa de o singură sursă de furnizare şi distribuire a agenţilor energetici,

necontractarea alternativelor de durată a importurilor şi dezvoltarea slabă a resurselor proprii. Luînd

în calcul gradul sporit de insecuritate energetică a Republicii Moldova, care, de altfel, n-a întîrziat

să se manifeste în timpul conflictului ruso-ucrainean din ianuarie 2009, sîntem de părere că

ameninţările de acest gen ar trebui evidenţiate într-o rubrică distinctă, cu atît mai mult că nu s-au

materializat supoziţiile din Concepţia politicii externe, potrivit cărora Republica Moldova poate

deveni un important nod regional de sisteme electroenergetice.

Prin urmare, în baza celor analizate, considerăm că interesele naţionale ale Republicii

Moldova sînt următoarele:

1. garantarea şi asigurarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;

2. dezvoltarea liberă a economiei multisectoriale, asigurarea bunăstării materiale şi nivelului

decent de viaţă tuturor cetăţenilor;

3. asigurarea existenţei statului suveran, independent, unitar şi indivizibil;

4. edificarea statului de drept, promovarea democraţiei pluraliste şi consolidarea societăţii

civile;

5. asigurarea securităţii naţionale;

6. refacerea spirituală, restabilirea conştiinţei naţionale şi afirmarea vocaţiei europene a

poporului Republicii Moldova;

7. integrarea europeană şi euroatlantică.

Aşadar, definirea intereselor sale naţionale reprezintă pentru Republica Moldova o

oportunitate de a demonstra că s-a angajat în respectarea valorilor libertăţii şi toleranţei, este

deschisă dialogului şi cooperării bi-şi multilaterale, tinde să devină generator de securitate şi

partener de încredere, obţinînd şi pe aceste căi mai multă audienţă şi credibilitate. Interesele

naţionale ale Republicii Moldova sînt cu precădere de caracter regional, deoarece potenţialul ei

160

politic şi economic este limitat şi deci, nu poate pretinde la roluri şi funcţii globale pe arena

mondială. În plus, ea se află într-o zonă „gri” de insecuritate şi instabilitate atît politico-militară, cît

şi etno-confesională, fapt care solicită aprofundarea eforturilor pentru consolidarea poziţiilor sale.

Interesele naţionale trasează obiectivele fundamentale de dezvoltare a societăţii şi statului,

solicitînd mobilizarea şi canalizarea eforturilor pentru realizarea lor şi prin urmare, determină

opţiunile strategice atît de politică internă, cît şi de politică externă, care, de altfel, se află într-o

strînsă interconexiune. Reintegrarea ţării şi integrarea europeană sînt două dintre cele mai

importante probleme fundamentale de politică internă a Republicii Moldova, dar care prin

complexitatea lor solicită o prezenţă externă masivă şi deci, au devenit priorităţi strategice de

politică externă, aspecte asupra cărora ne vom axa în continuare. A.Burian şi V.Talpă înţeleg prin

politica externă „cursul general al statului în afacerile internaţionale”, „activitatea lui pe arena

internaţională”[38] bazată pe potenţialul economic, militar, tehnico-ştiinţific şi cultural, îmbinarea

acestor factori determină posibilitatea desfăşurării unor direcţii de politică externă şi stabileşte

ierarhia priorităţilor în monitorizarea şi realizarea scopurilor ei.

Conflictul transnistrean impus Republicii Moldova din exterior prin invocarea unor pericole

imaginare, a marcat profund istoria ei politică şi a restîns substanţial cîmpul de manevrare

diplomatică. În general, în istoria statului Moldova deseori este atestată preeminenţa subiectelor de

politică externă asupra celor de politică internă, dat fiind că se dovedesc a fi foarte puţine aspectele

ale căror reglementare a fost posibilă independent de împrejurările internaţionale: plasarea

problemelor de politică externă în fruntea ierarhiei priorităţilor, vizînd în special neaşezarea ţării, a

răsturnat ordinea firească a lucrurilor şi a determinat o particularitate a evoluţiei lui istorice. Cu

certitudine, Republica Moldova nu va putea deveni un stat cu adevărat viabil atît timp cît va exista

problema transnistreană, oportunităţile de reintegrare presupunînd conjunctură internaţională

favorabilă, dar care trebuie încadrată într-un context mult mai larg, însoţit şi consolidat prin eforturi

susţinute şi acţiuni concrete de caracter intern. I.Boţan subliniază că specificul conflictului

transnistrean „constă în faptul că impactul factorilor externi este cu mult mai mare decît impactul

factorilor interni”[39], iar O.Serebrian îl cataloghează ca fiind „unul pur geopolitic”, Rusia avînd la

dispoziţie nu doar un cap de pod sigur pentru interesele sale în zonă, ci chiar Republica Moldova a

devenit un stat-prizonier şi deci, mesajul ei de politică externă „va rămîne unul diplicitar şi ambiguu

atît timp cît dosarul transnistrean va fi deschis”[40] sau, potrivit lui I.Munteanu, Republica Moldova

este percepută internaţional ca un stat dominat de o sigură problemă-conflictul transnistrean”[41].

Însă eforturile autorităţilor Republicii Moldova îndreptate spre identificarea soluţiilor

eficiente şi durabile de dezamorsare a conflictului transnistrean nu s-au soldat cu rezultate palpabile.

Din cauza că administraţia neconstituţională tiraspoleană pune permanent condiţii inacceptabile,

ancorate pe absenţa progreselor în evacuarea forţelor militare ruseşti din zona de est a republicii,

161

dialogul politic s-a pomenit în impas, nemaivorbind de proiectele de reglementare a conflictului,

care unul după altul au eşuat, deoarece n-au întrunit susţinere coordonată şi n-au fost asumate pînă

la capăt. Părţile percep în mod diferit reglementarea definitivă a conflictului, însă insistenţa

autorităţilor tiraspolene asupra independenţei proprii este extremă şi inacceptabilă sub nici o formă.

De fapt, în rezolvarea acestei probleme se impune aplicarea „responsabilităţi împărtăşite”, iar din

perspectiva de politică externă conflictul înglobează cîteva aspecte majore:

1. retragerea trupelor, armamentelor şi muniţiilor Federaţiei Ruse din regiunea

transnistreană în conformitate cu angajamentele internaţionale asumate;

2. soluţionarea politică a conflictului prin elaborarea statutului juridic al raioanelor de

est în componenţa Republicii Moldova în conformitate cu interesele cetăţenilor săi;

3. garantarea implementării şi durabilităţii soluţiilor menite să asigure reîntregirea

Republicii Moldova.

Se impune de subliniat că deoarece este absolut necesar ca realizarea deciziilor adoptate să

fie asigurată şi garantată de factori stabilizatori din exterior, procesele de implementare a ultimilor

două blocuri de politici se află strînsă conexiune şi vin să confirme practicile internaţionale de

gestiune a situaţiilor postconflict. Însă îndeplinirea primului bloc de sarcini nu poate fi condiţionată

de nimic, ci din contra staţionarea trupelor, armamentului şi muniţiilor ruseşti fără acceptul sau

monitorizarea din partea Republicii Moldova şi contrar angajamentelor internaţionale ale Federaţiei

Ruse, reprezintă un impediment serios în identificarea unor aranjamente care ar permite

„dezgheţarea” conflictului. De fapt, prezenţa forţelor armate ruseşti pe teritoriul din sînga Nistrului

şi implicit, a autorităţilor secesioniste a fost una dintre cauzele aderării Republicii Moldova la

Comunitatea Statelor Independente, exprimîndu-se nefondat speranţele că „Rusia democratică şi

lipsită de aspiraţii proimperiale” va evacua forţele sale militare şi numai astfel, potrivit lui

M.Snegur, se va asigura „independenţa reală”. Însă doar la Reuniunea Ministerială a OSCE de la

Istambul din noiembrie 1999, Federaţia Rusă şi-a asumat angajamentul de a retrage ordonat şi

complet forţele militare, armamentul şi muniţiile sale pînă la finele anului 2002, dar care aproape

după un deceniu de la asumarea lui n-a rămas decît bună intenţie. Deja la 21 decembrie 1999,

Federaţia Rusă a invocat necesitatea sincronizării evacuării arsenalului său cu soluţionarea politică a

conflictului, plasînd „problema Transnistriei, conform lui Gh.Cojocaru, pe un cerc vicios” [42]. La

rîndul ei, OSCE se dovedeşte a fi incapabilă să asigure executarea deciziilor sale: conflictul

transnistrean nu se mai regăseşte în documentele finale aprobate de această structură după anul

2002, deoarece se urmăreşte adoptarea declaraţiilor anuale finale, care statutar se primesc prin

consens şi deci, este deschisă unor intimidări sau presiuni din partea statelor-membre,.

Însă chiar dacă decizia OSCE de la Istambul n-a fost anulată, acest argument a pierdut

treptat puterea sa de convingere şi capacitatea de mobilizare, fiind utilizat de către autorităţile

162

Republicii Moldova cu incoerenţa şi timiditate, ca de altfel şi altele, precum necesitatea respectării

suveranităţii statului sau acuzarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Federaţiei

Ruse ca fiind agresoare în conflictul transnistrean ş.a.

În acelaşi timp nu pot fi trecute cu vederea unele acţiuni ale oficialităţilor Republicii

Moldova care nu fac decît să-i prejudicieze credibilitatea din partea unor parteneri de dialog cum ar

fi tentativele de a substitui formatul „5+2” prin alte formule „2+1”, consolidînd astfel pretenţiile

autorităţilor secesioniste de a fi „parte egală în procesul de negocieri şi supoziţiile Federaţiei Ruse

care pune accentul pe „dialogul direct al părţilor egale” implicate în conflict. Eforturile disperate de

a se apropia de Federaţia Rusă şi lipsa de transparenţă în cadrul negocierilor purtate nu pot decît să

fortifice convingerea că Republica Moldova rămîne ancorată acestei mari puteri, dar primind puţin

sau chiar nimic în schimb. Totodată, chiar dacă elaborarea unor soluţii viabile de reglementare a

conflictului se dovedeşte a fi un proces foarte dificil, ar fi o greşeală dacă am insista în exclusivitate

asupra lipsei de progres: cu titlul de realizări palpabil se înscrie inaugurarea Misiunii Uniunii

Europene de asistenţă la frontieră în Ucraina şi Moldova lansată la 30 noiembrie 2005 în vederea

îmbunătăţirii controlului la punctele de trecere gestionate în comun; Legea cu privire la prevederile

de bază ale statutului juridic special al raioanelor de est ale Republicii Moldova (Transnistria) din

22 iulie 2005; iniţiativele prezidenţiale de consolidare a încrederii şi securităţii din toamna anului

2007 în scopul elaborării proiectelor comune de caracter social-economic şi umanitar, dezarmării şi

demilitarizării întregului teritoriu al Republicii Moldova; luările de poziţii cu privire la ineficienţa

actualului mecanism de pacificare şi oportunitatea transformarii lui într-o misiune multinaţională de

observatori civili ş.a.

Staţionarea neautorizată a forţelor militare ale Rusiei în raioanele din sînga Nistrului şi

oportunitatea retragerii lor au condiţionat deasemenea decretarea unilaterală a statutului iniţial de

zonă demilitarizată, iar mai tîrziu de neutralitate permanentă, stări care sînt incompatibile cu

„dislocarea de trupe ale altor state pe teritoriul său” şi reprezintă o componentă a securităţii

naţionale. Această prevedere constituţională este dezvoltată şi concretizată în Concepţia securităţii

naţionale a Republicii Moldova, însă la început a fost gîndită mai cu seamă ca instituţie de drept

internaţional public, în sensul că Federaţia Rusă în regim automat trebuia să evacueze forţele sale

militare de pe teritoriul suveran al Republicii Moldova. Însă neutralitatea permanentă

autoproclamată, potrivit lui N.Osmochescu, „rămîne o ficţiune” [43], iar Yu.Josanu a remarcat pe

bună dreptate că interesele de securitate ale Republicii Moldova presupune cel puţin „o echilibrare”

a relaţiilor asimetrice cu Federaţia Rusă prin apropierea de structurile europene [44], cu atît mai

mult ca valoarea acestui „parteneriat” sub diferite aspecte se dovedeşte a fi îndoielnică. În aceeaşi

ordine de idei, D.Mînzărari susţine că „Occidentul nu poate face practic nimic în Transnistria,

deoarece Federaţia Rusă controlează regiunea din punct de vedere militar şi politic, diminuîndu-se

163

considerabil avantajul strategic de absenţă a hotarelor directe cu Rusia pe care îl deţine Republica

Moldova”[45], (spre deosebire de Osetia de Sud-n.n.). I.Boţan deasemenea remarcă necesitatea

echilibrării influenţei nemilitare a Federaţiei Ruse, care „este mediator, garant şi parte extrem de

interesată, în calitatea sa de cel mai important susţinător al Transnistriei”[46], precizînd nu fără

temei că în cazul identificării mecanismelor de reglementare a conflictului, autorităţile tiraspolene

vor accepta acea soluţie de compromis care este convenabilă Rusiei.

Din altă perspectivă, a dreptului internaţional public, N.Osmochescu subliniază că gradul de

eficienţă a neutralităţii autoproclamate este depreciat de faptul că n-a fost obiect al recunoaşterii şi

garantării prin acorduri internaţionale sau alte aranjamente, după cum sînt cazurile Elveţiei,

Austriei, Maltei sau Turkmenistanului [47].

În opinia noastră, neutralitatea permanentă proclamată unilateral şi menţinută prin propria

voinţă, n-a contribuit la valorificarea obiectului strategic urmărit, fiind sfidată şi depreciată de

prezenţa forţelor militare străine pe teritoriul său, chiar dacă provizoriu aflat sub controlul

autorităţilor secesioniste. Deşi a încălcat permanent statutul Republicii Moldova de stat neutru,

Federaţia Rusă actualmente încurajează menţinerea acestei calităţi, dar urmărind obiectivele sale în

condiţiile apropierii euroatlantice a Ucrainei şi Georgiei. D.Mînzari exprimă opinia absolut fondată

că în spaţiul ex-sovietic conflictele „îngheţate” reprezintă „un instrument de influenţă şi presiune

externă folosit de Rusia pentru a preveni aderarea statelor din vecinătatea sa imediată în structurile

euroatlantice”[48].

Prin urmare, pentru a asigura respectarea neutralităţii Republicii Moldova, se impune ca

Rusia să-şi onoreze angajamentele asumate şi să evacueze trupele militare, armamentele şi muniţiile

sale neîntîrziat, ordonat şi complet. Fără îndoială, efectele benefice preconizate ale neutralităţii

permanente autoproclamate s-au dovedit a fi iluzorii, dat fiind că însuşi proiectul este conceput ca

un model ideal, autosuficient şi fetişizat, mai ale prin Concepţia securităţii naţionale a Republicii

Moldova, această calitate „nu reflectă nici realitatea, nici nu reprezintă o formulă consacrată

internaţional, nici nu are o explicare concretă” [49].

Statutul de neutralitate consfinţit constituţional nu asigură în regim automat securitatea

naţională a Republicii Moldova, iar rezultatul cel mai important provenit din această calitate este

neparticiparea la procesele de cooperare militară din cadrul Comunităţii Statelor Independente.

Considerăm că securitatea naţională a Republicii Moldova ar putea fi asigurată cel mai eficient în

condiţiile integrării euroatlantice. Fără îndoială, amendarea prevederilor constituţionale ce se referă

la statutul de neutralitate permanentă, articolele 11(1) şi 142(1), prezintă în sine un proces complex,

anevoios şi de lungă durată care solicită voinţă politică, eforturi de caracter instituţional,

transformări la nivel conceptual, menţinerea dialogului permanent cu partenerii occidentali,

realizarea studiilor de fezabilitate privind beneficiile şi costurile de integrare etc. În ordinea de idei

164

reliefată subliniem numai că elaborarea şi implementarea unei strategii de integrare euroatlantică a

Republicii Moldova reprezintă obiect al preocupărilor mai mult structuri, atît de stat, cît şi

neguvernamentale, esenţial fiind să se demonstreze şi să se mediatizeze că NATO s-a dovedit a fi

cea mai viabilă organizaţie în materie de asigurare a securităţii şi se asociază nu numai cu

dimensiunea politico-militară, ci o pondere semnificativă revine politicilor investiţionale, în

domeniul ecologiei şi al cercetărilor ştiinţifice. În acest context este oportună sensibilizarea şi

familiarizarea opiniei publice cu activităţile prioritare în transformare ale instituţiei, deoarece

continuă să fie percepută în mare măsură în termenii logicii războiului rece din cauza insuficienţei

sau difuzării nesatisfăcătoare a informaţiei veridice, dat fiind că aderarea la NATO, potrivit lui

I.Minteanu, presupune deasemenea înţelegerea beneficiilor, costurilor şi mizei acestei relaţii

strategice întemeiate pe un anumit sistem de valori, „care fac societatea noastră cu mult mai

apropiată de comunitatea europeană decît se crede, în general”. Astfel, conform datelor unor

barometre ale opiniei publice, în luna noiembrie a anului 2006, adică după circa şase luni de la

semnarea la 19 mai a Planului individual de acţiuni al parteneriatului Republica Moldova-NATO

(IPAP), „pentru aderare” s-au pronunţat 34,3% din respondenţi, „împotriva” – 18,1% şi „nu ştiu”

sau „nu răspund” – 38,4% pe cînd în martie 2009 favorabili s-au dovedit a fi 24,0% din intervievaţi,

„contra” – 46,7%, „nu ştiu” – 18,4% şi „nu răspund” – 4,0%. Aceeaşi involuţie este atestată în

evaluarea modalităţii de asigurare a securităţii Republicii Moldova - indicatorii în favoarea păstrării

neutralităţii au crescut în perioada sus-menţionată de la 29,4% la 56,1%, în timp ce suportul pentru

exercitarea ei prin aderare la NATO s-a diminuat de la 24,6% la 22,2% din numărul chestionaţilor ,

însă întrunind o creştere substanţială comparativ cu datele din octombrie 2008-13,8% [50].

Aceste schimbări frecvente de opinii practic sînt inexplicabile atît din punct de vedere

ştiinţific, cît şi în aspect politic, fiind mai degrabă rezultate ale erorilor în sondaje, după cum şi „o

tendinţă” ce rezultă din studii, dar care contravine realităţilor: „pentru” integrarea Republicii

Moldova în Uniunea Europeană s-au pronunţat 71,0% (noiembrie 2006), 68,4% (octombrie 2008) şi

64,8% (martie 2009) în condiţiile că circa 70% din intervievaţi o asociază constant cu ridicarea

nivelului de trai.

Cu certitudine, abrogarea statutului de neutralitate permanentă nu presupune expres

integrarea euroatlantică a Republicii Moldova, însă calitatea de stat-membru al NATO este în

măsură cel mai eficient să-i asigure securitatea naţională, datorită articolul V al Tratatului de la

Washington din 4 aprilie 1949, pe cînd integritatea teritorială, conform lui A.Burian, prea puţin

probabil din cauza că „Transnistria va deveni imediat un fel de regiune Kaliningrad la Marea

Neagră”, „separîndu-se de Moldova” [51]. Totodată, Barometru Opiniei Publice din octombrie 2008

atestă că 30% din respondenţi consideră că „Rusia poate recunoaşte independenţa Transnistriei”,

subminînd integritatea teritorială a Republicii Moldova, dar în acelaşi timp, 60% din cei chestionaţi

165

sînt de părere, conform datelor din martie 2009, că Federaţia Rusă este principalul ei partener

strategic. Este de precizat că temerile a circa o treime din intervievaţi sînt absolut fondate, dat fiind

că poziţia oficială a Ministerului Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse este protransnistreană şi

antimoldovenească: „situaţia în regiunea transnistreană continuă să rămînă complicată. Ea este

determinată în primul rînd de refuzul Chişinăului de a continua dialogul direct cu Transnistria şi de

măsurile de presiune politică şi economică întreprinse de partea moldovenească asupra

Transnistriei”[52].

În eventualitatea demarării procesului complex şi de lungă durată de integrare euroatlantică,

acesta va fi însoţit de numeroase luări de poziţii controverse atît în interior, cît şi din exterior,

important fiind însă de a nu repeta experienţa tristă a Georgiei prin transformarea aspiraţiilor de

securitate în factori de vulnerabilitate. Unul dintre argumentele principale împotriva aderării la

NATO, care, de altfel, nu este lipsit de sens, se va axa în jurul ideilor imposibilităţii reglementării

conflictului transnistrean sau chiar a pierderii raioanelor de est, invocîndu-se în paralel creşterea

îngrijorării Federaţiei Ruse şi amînarea retragerii forţelor ei militare de pe teritoriul Republicii

Moldova. Aceste contraargumente, dar şi altele, cu impact real sau imaginar, trebuie luate serios în

calcul şi evaluate prin studii speciale, însă nu este mai puţin adevărat că rezultatele obţinute în

rezolvarea problemei transnistrene timp de aproximativ două decenii se dovedesc a fi destul de

modeste. Nici negocierile în formatul pentagonal, nici în actuala formulă „5+2”, care din septembrie

2005, întruneşte cu diferite statute ierarhice aproape toţi actorii majori, nu s-au soldat cu soluţii

palpabile şi prin urmare, nu sînt lipsite de sens căutările noilor aranjamente. Cît despre beneficiile

care ar putea fi obţinute de pe urma declanşării procesului de integrare euroatlantică, acestea în

condiţiile promovării unor politici bine orchestrate şi administrate sînt evidente – reglementarea

politico-juridică a relaţiilor cu statele vecine datorită necesităţii respectării condiţiilor W.Perry de

predare, sporirea fluxului de investiţii directe şi de portofoliu ş.a., în timp ce recunoaşterea

unilaterală a regimurilor secesioniste din Abhazia şi Osetia de Sud de către Federaţia Rusă n-a

schimbat cu nimic statutele lor politico-juridice. Dacă S.Nazaria consideră, absolut neîntemeiat că

însăţi solicitarea de aderare la NATO vine în contradicţie cu interesele cardinale ale Republicii

Moldova şi cetăţenilor săi [53], D.Mînzărari din contra, exprimă părerea că obiectul strategic de

obţinere a statutului de membru al Uniunii Europene reprezintă un proces îndelungat, însă

Republica Moldova are nevoie de un proiect intermediar, iar calitatea de membru al NATO pare a fi

singura cale adecvată în acest sens [54], fiind o etapă preparatoare de tranziţie pentru integrarea

europeană.

Considerăm că în tentativele identificării soluţiilor de reglementare a conflictului

transnistrean, mai eficient ar fi pentru moment transformarea formatului 5+2 în unul septagonal,

echilibrîndu-se astfel raportul de forţe în cadrul negocierilor şi aplicîndu-se conceptul securităţii

166

cooperative, care presupune exercitarea politicii soft, consensualitate şi cooperare între liderii

puterilor mondiale, utilizarea mijloacelor pacifice pentru diminuarea conflictelor şi angajarea activă

în procesul de tratative pentru căutarea soluţiilor reciproc acceptabile, urmărindu-se stabilirea

dialogului între părţi şi menţinerea lui, chiar dacă periodic se întrerupe, deschidere, transparenţă şi

predictibilitate etc.[55]. Anume conceptul de securitate cooperativă este o formulă de viitor în

asigurarea securităţii internaţionale, fiind în măsură să contribuie la provocările contemporaneităţii

prin promovarea parteneriatului şi încrederii între liderii marilor puteri şi refuzul la ameninţări şi

violenţă. În plus, formatul septagonal ar fi în stare să contribuie la iniţierea sau extinderea unor

activităţi politice de caracter strategic edificate pe sporirea prezenţei şi interesul real, nu imaginar al

Occidentului faţă de Republica Moldova.

Însă responsabilitatea pentru managementul acestui conflict „îngheţat” şi foarte dificil de

reglementat a fost delegată Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, care, de altfel

traversează o criză existenţială profundă şi se confruntă cu o criza acerbă de eficienţă. Mai mulţi

factori alimentează scepticismul nostru faţă de potenţialul OSCE de a contribui decisiv la

reintegrarea Republicii Moldova: nu beneficiază de susţinere din partea marilor puteri, fapt care îi

subminează capacitatea de a fi actor important în dezamorsarea focarelor de conflict în Europa; este

foarte dependentă de interesele unor state-membre, cu atît mai mult că statutar fiecare (stat-

membru) poate să blocheze procesul de luare a deciziilor dispunînd de dreptul de veto (Republica

Moldova în numele adoptării declaraţiilor finale, n-a utilizat această posibilitate de a-şi promova

interesele); nu dispune de capacitate politică proprie şi nici de mecanisme care ar asigura

implementare deciziilor adoptate – activităţile ei de soluţionare a conflictelor din Balcani n-au fost

suficiente şi s-a impus implicarea altor structuri, aplicîndu-se principiul complementarităţii

instituţiilor de securitate etc. Rolul OSCE în cadrul proceselor de reglementare a problemei

transnistrene nu poate fi neglijat, însă preocupările acestei structuri nu ţin atît de soluţionarea, cît de

stabilizarea conflictelor prin promovarea normelor democratice, monitorizarea alegerilor, elaborarea

unor măsuri îndreptate spre fortificarea încrederii şi facilitarea dialogului între părţi, adică se

rezumă la asistenţă în implementarea deciziilor adoptate într-un cadru politic mai larg.

Aşadar, lipsa de progrese în reglementarea conflictului transnistrean este determinată de mai

mulţi factori, primordiali şi secundari, iar sarcinile de moment ar fi echilibrarea asimetriei

formatului de negocieri şi transformarea lui în septagonal, promovarea activă a politicilor de

descentralizare administrativă şi decizională, realizarea proiectelor comune, restabilirea dialogului

şi identificarea unor măsuri care vor contribui la asigurarea încrederii dintre „cele două maluri ale

Nistrului”, inclusiv prin recunoaşterea drepturilor de proprietate din regiunea estică a Republicii

Moldova etc. Indiscutabil, raioanele din stînga Nistrului nu pot fi nici abandonate, nici schimbate

sau cedate, reîntregirii ţării revenindu-i întîietate în raport valoric, dar totodată acest deziderat nobil

167

nu trebuie să fie un obiectiv de soluţionat cu orice preţ şi în detrimentul intereselor naţionale:

menţinînd dialogul şi căutînd soliţii de consolidare a încrederii şi de reglementare durabilă,

conflictul poate să rămîne mai mult timp „îngheţat”, iar dezamorsarea definitivă să fie transferată

altei generaţii de lideri politici, după cum se produce în cazul Ciprului şi mai ales al Coreei.

Q.Wright a identificat patru modalităţi de reglementare a unui conflict – părţile cad de comun

acord, o parte impune soluţiile celuilalt protagonist, o forţă terţă propune / impune soluţiile,

conflictul îşi pierde actualitatea şi se rezolvă de la sine [56]. Practica internaţională recentă

demonstrează că recunoaşterea unilaterală a regimurilor secesioniste din spaţiile ex-sovietic şi ex-

iugoslav de către unele sau mai multe mari puteri nu prezintă în sine o soluţie eficientă şi mai nimic

nu schimbă în statutele lor politico-juridice, reglementarea durabilă, în opinia noastră, presupunînd

aplicarea primei modalităţi descrie de Q.Wright. Se cuvine de remarcat totuşi că în aspect

conceptual fundamentarea managementului conflictelor „îngheţate” rămîne o problemă nu numai

politico-juridică, dar şi teoretico-metodologică de rezolvat, dat fiind că mecanismele vechi de

soluţionare precum condominiul, parteneriatul cu adversarul sau chiar concertul nu mai sînt

aplicabile.

Cu certitudine, fărîmiţarea teritorială a ţării şi prezenţa autorităţilor secesioniste reprezintă

un impediment serios în calea integrării europene a Republicii Moldova atît timp cît Uniunea

Europeană nu s-a pronunţat asupra eventualităţii repetării variantei cipriote. Totuşi ar fi bine de

conştientizat că reintegrarea ţării, integrarea europeană şi eventual, integrarea euroatlantică sînt

procese paralele care nu trebuie contrapuse, obiectivele strategice urmărite fiind consolidarea

statului şi a societăţii Republicii Moldova. Totodată sîntem de părere, contrar lui D.Mînzărari, că

însăşi ideea aderării la NATO va trebui amînată pentru alte timpuri în cazul dacă într-un termen

scurt vor fi elaborate mecanisme credibile şi plenar asumate de reglementare a conflictului

transnistrean, implementarea şi consolidarea lor presupunînd un interval de timp mai îndelungat.

Experienţa statelor ex-socialiste în materie de integrare europeană denotă însă, că aceasta este

anticipată de aderare la NATO, Ucraina deasemenea conducîndu-se de o strategie similară, dar nu

trebuie exclusă nici varianta Cipru şi Malta. I.Botan susţine pe bună dreptate că extinderea Uniunii

Europene pînă la hotarele Republicii Moldova a schimbat substanţial situaţia (sub mai multe

aspecte – n.n.), deşi nu a influenţat, deocamdată, procesul de soluţionare a conflictului [57].

Referindu-ne mai detaliat la relaţiile dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană, ţinem

să subliniem că sub aspect politico-juridic ele includ două etape, în calitate de linie de demarcaţiune

servind intrarea în vigoare a Acordului de Parteneriat şi Cooperare (APC) la 1 iulie 1998. La rîndul

ei, prima etapă se împarte în două perioade, divizată de semnarea APC la 28 noiembrie 1994 care a

stabilit fundamentele de guvernare a relaţiilor dintre semnatari.

168

Perioada 1991-1994 nu prezintă în sine altceva decît căutări de precizare a pozițiilor și

identificare a cadrului juridic de iniţiere a dialogului politic dintre părţi. Luînd act de transformările

ce se desfăşurau în spaţiul ex-sovietic, Comunitatea Economică Europeană demarează la sfîrşitul

anului 1991 procesul de redefinire a strategiei sale cu noile state independente, acțiuni care în linii

mari au fost finalizate în octombrie 1992 prin adoptarea recomandării Comisiei Europene de a

negocia acorduri de parteneriat şi cooperare 58. Această decizie a fost fundamentată pe următoarea

supoziţie: Acordul de Cooperare şi Comerţ încheiat cu fosta Uniune Sovietică este insuficient

pentru ţările angajate în procesele de democratizare instituţională şi edificare a economiei de piaţă

din cauza că este ancorat pe cadrul strict comercial-economic, dar totodată Acordul European

propus unor ţări ex-socialiste conţine prevederi politice şi economice pe care statele ex-sovietice, cu

excepţia celor baltice, nu sînt în măsură să le îndeplinească în totalitate şi prin urmare, li se propune

un acord de tip intermediar, axat pe promovarea cooperării, sprijinirea construcţiei instituţionale şi

consolidarea societăţii civile, dezvoltarea dialogului politic şi deschidere. În acest sens, acordurile

de parteneriat şi cooperare, pe de o parte şi acordurile europene, pe de alta, prezintă prin esenţa lor

două abordări regionale distincte ca obiectiv final şi spaţiu de aplicare, plasînd relaţiile dintre părţi

pe diferiţi vectori.

Însă declaşnarea negocierilor cu privire la semnarea unui acord de parteneriat şi cooperare s-

a lăsat mult aşteptată, pînă la începutul anului 1994, iniţiativa demarării dialogului aparţinînd părţii

moldoveneşti, care prin scrisorile oficiale semnate de M.Snegur, a constatat că Republica Moldova

a rămas unica ţară din spaţiul central-european a cărei relaţii cu Uniunea Europeană n-a depăşit nici

măcar faza incipientă a creării cadrului politico-juridic [59]. Totuşi, odată iniţiat, dialogul politic nu

s-a bucurat de promenenţă şi consecutivitate, principalele cauze fiind:

1. Republica Moldova n-a ştiut cum şi n-a putut să se impună pentru a fi inclusă în lista

de priorităţi strategice ale Uniunii Europene datorită lipsei unei forţe politice eficiente şi

consecvente ce s-ar fi identificat cu integrarea europeană şi ar fi promovat acest proces de apropiere

graduală şi aderare prin activităţi concrete de sensibilizare a occidentalilor, reformare şi consolidare

democratică a instituţiilor puterii de stat, edificare a economiei funcţionale de piaţă etc.;

2. incertitudinea cursului politic promovat de Republica Moldova atît în interior, cît şi

în exterior, reflectată prin calitatea reformelor şi alternanţa priorităţilor strategice de politică

externă-proceseiste/proeuropene -, turnuri care insuflă neîncredere. Concepţia politicii externe a

Republicii Moldova prevede că „integrarea europeană este un obiectiv major şi de perspectivă”,

însă „stabilitatea politică şi succesul reformelor” depinde de caracterul relaţiilor din altă direcţie;

3. chiar dacă Uniunea Europeană a anunţat abordarea diferenţiată a statelor din spaţiul

ceseist luînd ca bază aşezarea geografică şi capacităţile fiecăruia în parte, totuşi ele sînt tratate ca

zonă de influenţă şi interes vital al Federaţiei Ruse, întîetatea cronologică în procesele de semnare şi 169

implementare a acordurilor de parteneriat şi cooperare aparţinînd Rusiei. De fapt, sporirea

interesului Uniunii Europene faţă de Ucraina şi Georgia s-a produs numai atunci cînd acestea au

anunţat oficial intenţia de aderare la NATO.

Acordul de Parteneriat şi Cooperare semnat la 28 noiembrie 1994, a instituţionalizat relaţiile

dintre părţi ridicîndu-le la nivel de parteneriat şi fundamentîndu-le pe valori democratice şi pe un

cadru juridic mai avansat, a consacrat Republicii Moldova calitatea de partener direct al Uniunii

Europene şi a oferit baza normativă necesară pentru angajarea unui dialog autentic pe multiple

planuri, inclusiv imprimarea dimensiunii politice proceselor de cooperare şi identificarea

mijloacelor noi pentru permanentizarea dialogului. Trebuie de remarcat însă, că deşi are o

importantă deosebită, APC nu conţine o finalitate politică clară în sensul integrării graduale,

Republica Moldova fiind circumscrisă unui spaţiu faţă de care Uniunea Europeană nu este pregătită

să abordeze o strategie integraţionistă şi confirmîndu-i-se astfel apartenenţa geopolitică de zonă ex-

sovietică.

De fapt, Republica Moldova a încercat de cîteva ori să se distanţeze de spaţiul ex-sovietic,

sperînd la un alt tratament, mai preferenţial, din partea Uniunii Europene, cele mai reuşite tentative

au fost acceptarea ei în Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est în anul 2001 şi în Procesul de

Cooperare în Europa de Sud-Est în anul 2006, nemaivorbind de alte structuri şi instrumente

subregionale precum Iniţiativa Central-Europeană (1996), Acordul de liber Schimb în Europa

Centrală (2007) ş.a. Însă prin lansarea de către Uniunea Europeană a Parteneriatului Estetic la 7 mai

2009. Republica Moldova este reaşezată conceptual în spaţiul ex-soviet şi reducîndu-se astfel

şansele de semnare a unui acord de asociere, chiar dacă primele solicitări cu privire la demararea

negocierilor în vederea redactării unui asemenea document au fost întreprinse de P.Lucinschi încă

în anii 1996-1997, iar V.Voronin declara în 2003, că „integrarea europeană a devenit o politică de

stat prioritară atît pe plan intern, cît şi pe plan extern, iar orientarea externă este nu doar un proces

de revenire la cultura şi civilizaţia europeană, dar şi de racordare la standardele şi normele politico-

economice europene”[60].

Prin urmare, semnificaţia APC constă în stabilirea relaţiilor de parteneriat pe orizontală,

acest document le instituţionalizează şi trasează domeniile de cooperare, dar fără a conţine o

finalitate bine definită şi a determina perspectivele de „integrare treptată în Uniunea Europeană”,

chiar dacă în Concepţia politicii externe a Republicii Moldova este numit „primul pas în această

cale”. Totuşi, direcţia „Integrare Europeană” a fost creată în cadrul Ministerului Afacerilor Externe

numai în ianuarie 1998, iar primul program de guvernare cu adevărat proeuropean, chiar dacă s-a

caracterizat prin lacune serioase, ar fi pute numit cel propus de Cabinetul I.Sturza în martie 1999.

Interesul redus faţă de Republica Moldova, în sensul că relaţiile dintre părţi n-au atins gradul

suficient de „maturitate”, şi-a găsit manifestare în perioada îndelungată de ratificare a APC de către

170

fiecare stat-membru al Uniunii Europene, Acordul intrînd în vigoare la 1 iulie 1998 (pentru

comparaţie: la 30 martie 1998 cinci ţări din „primul val”, inclusiv Estonia, au declanşat negocierile

de integrare în Uniunea Europeană). În afară de oportunităţile sus-menţionate, intrarea în vigoare a

APC a făcut posibilă aprofundarea şi extinderea programului TACIS, care fiind un mecanism

esenţial de implementare a Acordului, şi-a lărgit cadrul de asistenţă tehnologică şi financiară, pe de

o parte, iar pe de alta, a fost îndreptat spre a contribui la edificarea economiei de piaţă, angajarea

dialogului şi stimularea încrederii între cele două maluri ale Nistrului prin identificarea şi realizarea

proiectelor comune, consolidarea capacităţilor instituţionale şi promovarea cooperării

transfrontaliere etc.

Este de subliniat că handicapul Republicii Moldova la capitolul integrare europeană a

devenit sesizabil chiar din start, prin includerea ei nu în programul PHARE, ci în TACIS, primul

instrument financiar–tehnologic dispunînd de capacităţi cu mult mai extinse cum ar fi buget anual

de circa un miliard şi jumătate de euro sau acordarea asistenţei la racordarea legislaţiilor naţionale

ale ţărilor candidate la standardele Uniunii Europene etc.

Pasul decisiv în procesul de integrare europeană, dar totodată şi cea mai mare decepţie ţin de

Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, considerat, cu o anumită doză de exagerare, un

mecanism important de preparare al potenţialilor candidaţi pentru aderare la Uniunea Europeană,

supoziţie fondată pe articolul 20 al Pactului – Uniunea Europeană apropie regiunea de perspectiva

unei depline integrări a acestor ţări în structurile sale, iar în cazul celor care n-au încheiat acorduri

de asociere, aceasta se va realiza printr-un nou tip de relaţie contractuală. Fără îndoială, pentru

Republica Moldova, acceptată în Pact la 8 iunie 2001, era foarte important să beneficieze de

fondurile de stabilizare, fiind identificate 21 de domenii de interes prioritar, însă cu mult mai

esenţială se dovedea a fi tentativa de a se include în alt spaţiu, situat geopolitic şi conceptual mai

aproape de Uniunea Europeană. Paradoxal însă, acest eveniment a coincis în timp cu instaurarea

guvernării Partidului Comuniştilor din Republica Moldova, cu un program vădit proceseist.

Republica Moldova n-a putut fructifica plenar oportunităţile apărute, dificultăţile fiind atît

de caracter intern (instabilitatea instituţiilor democratice, disfuncţionalităţi de comunicare între

ramurile puterii de stat, managementul ineficient al resurselor umane, lipsa unei economii

funcţionale de piaţă, mediu ostil pentru investitori străini, concurenţă neloială, nivelul redus al

calităţii vieţii, restanţe serioase la capitolele ajustarea cadrului normativ şi la libertatea mass-media,

asigurarea drepturilor omului, absenţa unei orientări proeuropene bine conturate, plenar asumate şi

susţinute prin acţiuni concrete, cel puţin pînă în anul 2005, deşi nu poate fi trecută cu vederea

instituţionalizarea unor structuri, altele decît cele trei prevăzute de APC, precum Comisia Naţională

pentru Integrare Europeană, Comisia Parlamentului Republicii Moldova pentru Integrare Europeană

ş.a.), dar şi de provenienţa externă, de ordin conceptual (Republica Moldova n-a intrat în calculele

171

iniţiale ale autorilor Pactului), geopolitic (apartenenţa la CSI, plasarea în sfera de influenţă şi

interese a Federaţiei Ruse) şi instituţional (subdiviziunea din cadrul „Direcţiei Generale 1A a

Comisiei Europene care gestionează relaţiile cu Republica Moldova, este responsabilă în acelaşi

timp de raporturile cu Rusia, Ucraina şi Belarus”[61]). Insuccesul major înregistrat este că prin

participarea la acest proiect Republica Moldova n-a reuşit să semneze un acord de asociere cu

Uniunea Europeană.

Perspectivele de integrare europeană au fost diminuate într-o anumită măsură prin lansarea

Politicii Europene de Vecinătate, realizată prin planuri bilaterale de acţiuni care stabilesc agenda

reformelor pe termen scurt şi mediu: ţările vecine fiind supuse „europenizării”, dispun de

posibilitate de a se apropia de Uniunea Europeană, dar fără a avea acces la instituţiile ei

fundamentale şi a obţine calitatea de stat-membru într-un viitor apropiat. Semnat la 22 febriarie

2005, Planul de Acţiuni Uniunea Europeană-Moldova este un document politic menit să

suplimenteze APC, care rămînea baza validă pentru cooperare, trasează 80 de obiective şi 294 de

acţiuni/măsuri de urmat în şapte domenii principale [62], majoritatea dintre ele fiind obiect al

responsabilităţii autorităţilor moldoveneşti. Totodată planul contribuie la angajarea mai

operaţională, vizibilă şi participativă a Uniunii Europene în Republica Moldova: numirea

Reprezentantului Special pentru Republica Moldova (martie 2005), inaugurarea Delegaţiei Comisiei

Europene în Moldova (octombrie 2005), instituirea Misiunii de Asistenţă la Frontieră în Moldova şi

Ucraina (noiembrie 2005), deschiderea Centrului Comun de Vize pe lîngă Ambasada Ungariei în

Republica Moldova (aprilie 2007) care actualmente oferă servicii pentru opt state-membre ale

Uniunii Europene, aprobarea Regulamentului cu privire la introducerea Preferinţelor Comerciale

Asimetrice (octombrie 2007), prin care se oferă accesul pe piaţă comunitară a peste zece mii de

poziţii de mărfuri originare din Repubica Moldova pînă la 31 decembrie 2012, dar cu excepţia

exporturilor de vin, zahăr şi legume, produse alimentare şi lactate, acestea fiind supuse cotelor şi

racordate la exigenţele europene de calitate etc.

Prin urmare, acest document a actualizat dialogul dintre părţi şi a extins oportunităţile de

cooperare, plasează Republica Moldova într-o perspectivă geopolitică axată pe conceptele de

vecinătate şi proximitate europeană, sprijinind participarea în Procesul de Cooperare în Europa de

Sud-Est (Republica Moldova a semnat la 10 octombrie 2006 Carta de bună vecinătate, stabilitate,

securitate şi cooperare în Europa de Sud-Est devenind membru cu drepturi depline ale acestui for).

Totuşi, constatînd că eforturile de a fi inclusă în grupul ţărilor din Balcanii de Vest, care se bucură

de un alt tratament, inclusiv semnarea şi implementarea acordurilor de asociere ce permit de a

negocia capitolele acquis-ului comunitar, sînt la moment cu şanse mai mici de realizare, din august

2007, Republica Moldova iniţiază redefinirea poziţiilor sale în relaţiile cu Uniunea Europeană în

172

sensul ancorării progresive în spaţiul celor patru libertăţi de circulaţie, pedalîndu-se mai ales pe

facilitarea regimului de vize şi circulaţia liberă a persoanelor.

Lansarea Parteneriatului Estic urmăreşte identificarea noilor capacităţi de aprofundare a

relaţiilor dintre părţi prin extinderea cooperării atît pe dimensiune bilaterală, cît şi la nivel

multilateral, realizată în baza „principiilor implicării comune, diferenţierii şi condiţionalităţii” [63].

Domeniile principale de cooperare sînt structurate pe patru platforme tematice: democraţia, buna

guvernare şi stabilitatea; integrarea economică şi convergenţa cu politicile comunitare; securitatea

energică; contactele interumane. Se impune de remarcat însă, că acest mecanism de finanţare şi de

asistenţă din partea Uniunii Europene conţine două neajunsuri esenţiale: circumscrie Republica

Moldova în spaţiul postsovietic şi nu prevede o finalitate politică certă, chiar dacă sînt exprimate

supoziţii privind abordarea diferenţiată în funcţie de progresul realizat de fiecare stat şi deci, ar

putea să apropie eventualitatea semnării unui acord de asociere provenit din cooperarea bilaterală.

Aşadar, relaţiile dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană fiind reglementate de

APC, au evoluat lent şi se caracterizează printr-un grad relativ redus de intensitate şi constanţă.

O.Serebrian a remarcat pe bună dreptate că marea nefericire a Republicii Moldova este că a înţeles

necesitatea şi mai ales fezabilitatea integrării europene prea tîrziu [64], iar majoritatea măsurilor

preconizate, potrivit lui A.Thatham şi E.Osmochescu, s-au dovedit a fi declarative şi deci, se poate

de vorbit doar de o etapă iniţială a cooperării, avansarea fiind destul de lentă din cauza lipsei unei

orientări clare [65], în condiţiile că progresul în implementarea prevederilor acordurilor încheiate a

fost neuniform şi pe diferite domenii ale procesului de reformă [66]. În acelaşi timp este de subliniat

că integrarea europeană nu poate fi realizată prin Politica Europeană de Vecinătate care se

dovedeşte a fi un instrument de promovare a „integrării regionale în afara hotarelor Uniunii

Europene” [67], dar nu de preaderare şi prin urmare, se impune o nouă relaţie contractuală prin

semnarea unui acord de asociere.

Integrarea Europeană a Republicii Moldova este un proces bidimensional care presupune

eforturi şi voinţă din partea ambilor parteneri. Cu certitudine, pînă în anul 2014 se poate de vorbit

numai de apropierea Republicii Moldova de Uniunea Europeană, cauzele fiind de natură financiară

(actualul buget al Uniunii Europene prevăzut pentru perioada 2007-2013, nu prevede surse pentru

aderarea/absorbţia Republicii Moldova), conceptual-geopolitică (circumscrierea Republicii

Moldova prin Parteneriatul Estic la spaţiul ex-sovietic şi ezitările de a trata diferenţiat statele

ceseiste), dar şi instituţional-juridică (tergiversarea ratificării Tratatului de la Lisabona, iar în caz de

eşec, necesitatea amendări Tratatului de la Nisa, deasemenea cu şanse minimale ca rezultatul să fie

pozitiv) etc.

Acţiunile care trebuie realizate de Republica Moldova sînt cu mult mai variate şi mai

extinse, deoarece nu va fi „acceptată aşa cum este”, ci numai atunci cînd va corespunde exigenţelor

173

comunitare, cu atît mai mult că Uniunea Europeană, după toate probabilităţile, nu va mai fi atît de

generoasă, „a obosit” de pe urma extinderilor recente şi în plus, nu poate să facă abstracţie de

aspiraţiile proeuropene ale Turciei, căutînd un tip elevat de parteneriat, numit privilegiat, dar fără a

oferi acces instituţional la structurile europene. Setul de acţiuni ce urmează a fi întreprins de

Republica Moldova include mai multe aspecte, printre care:

1. instituţional: pentru coordonarea politicilor de integrare europeană, care sînt cu

precădere de ordin intern, nu este suficient Departamentul integrare europeană din cadrul

Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene, ci se impune formarea Ministerului

Integrării Europene, măsură menită să demonstreze deasemenea consecvenţa cursului proeuropean

şi să faciliteze activitatea eventualului negociator-şef;

2. normativ: programul de guvernare trebuie să fie axat pe prevederile acquis-ului

comunitar, ordine care presupune racordarea graduală a legislaţiei naţionale la standardele şi

exigenţele europene.

În acelaşi context se încadrează oportunitatea elaborării a două documente de importanţă

stringentă: Strategia Naţională de Integrare Europeană şi Concepţia Politicii Externe a Republicii

Moldova. Strategia urmează să fie perfectată în baza criteriilor de la Copenhaga/Madrid şi acquis-

ului comunitar, să fundamenteze integrarea europeană în calitate de ideologie de consolidare a

coeziunii sociale (strict necesară mai ales după evenimentele din 6-7 aprilie 2009 şi împărţirea

societăţii de către unele cercuri în statalişti şi adversari ai statalităţii), obiectivele cardinale fiind

certitudinea aşteptărilor şi bunăstarea, asigurarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor omului,

securitatea individuală şi securitatea naţională, fapt care presupune indispensabilitatea susţinerii

acestui document la nivel naţional de autorităţile puterii de stat, principalele partide politice şi

elemente ale societăţii civile.

Concepţia are ca misiune să actualizeze şi să ajusteze la condiţiile şi la opţiunile noi

priorităţile şi direcţiile principale ale politicii externe a Republicii Moldova, impunînd expres cursul

strategic de integrare europeană şi renunţîndu-se la caracterul declarativ multivectoral (al politicii

externe), materializat prin ideea „nodului de legătură” din cauza că nu dispune de potenţial suficient

pentru a exercita un asemenea rol, iar în condiţiile globalizării relaţiile se stabilesc cu precădere

direct, pe orizontală.

Fără îndoială, un obstacol serios în calea integrării europene a Republicii Moldova se află la

nivelul mentalităţilor, fiind amplificat de factorul geoeconomic, învocîndu-se nejustificat că

aderarea la Uniunea Europeană înseamnă abandonarea expres a pieţelor tradiţionale, ceseiste în

condiţiile nevalorificării celor de perspectivă. A.Burian subliniază pe bună dreptate că producţia

autohtonă „era destinată aproape în exclusivitate pieţii URSS”, iar actualmente la standardele şi

calitatea ei „poate fi vîndută doar pe pieţele unor ţări ale CSI” şi în prezent Moldova este obligată să

174

se menţină pe piaţa CSI, fără a se lăsa eliminată de acolo în ciuda încercărilor de a-i face

concurenţă” [68]. Însă nu este mai puţin adevărat că în spaţiul ceseist concurenţa neloială a provocat

restricţii mari, Federaţia Rusă aplicînd pe larg metode economice în scopuri punitive de caracter

politic, în timp ce realizînd integrarea europeană, Republica Moldova va beneficia de un alt

tratament, iar mărfurile moldoveneşti racordate la exigenţele comunitare europene se vor consolida

calitativ şi prin diversificare pe piaţa rusească. V.Inozemţev susţine că „în formula actuală CSI este

ineficientă, o cauză fiind caracterul „moscovocentrist”, camuflînd de fapt dependenţa statelor

postsovietice de Rusia”, conform lui G.Muradov, această structură „nu s-a transformat într-o

organizaţie eficientă şi n-a putut părăsi starea amorfă”, rămînînd, potrivit lui V.Kuvaldin, „un spaţiu

de negocieri” şi „este puţin probabil, consideră A.Panov, că în viitorul apropiat va deveni o

organizaţie internaţională adevărată” [69]. Prin urmare, CSI nu s-a transformat într-un mecanism

eficient de integrare şi s-a erodat treptat prin disociere în structuri mai mici, dar nu şi mai dinamice,

s-a dovedit a fi conceptual lipsită de viabilitate, chiar dacă se păstrează iluzia conlucrării prin

adoptarea numeroaselor decizii la întrunirile desfăşurate cu neregularitate, dar cu puţine şanse de a

fi implementate şi este utilizată de Federaţia Rusia pentru a ţine sub control acest spaţiu, fiind

evidentă absenţa unei voinţe politice comune. Fără îndoială, argumentele invocate în sprijinul

opţiunii pro-Rusia, preţuri scăzute la livrarea agenţilor energetici, accesul larg al mărfurilor

moldoveneşti pe piaţa rusească, ocuparea forţei de muncă moldovenească în Federaţia Rusă,

amînarea soluţionării conflictului transnistrean [70] etc., actualmente, cu excepţia ultimului, au

pierdut din valoare. În general, argumentul în favoarea pieţelor tradiţionale de desfacere este

provizoriu, deoarece economia de piaţă cu iminenţa va elimina concurenţii slabi, iar asigurările

amicale de a remedia situaţia puţin vor ajuta.

În acelaşi sistem de referinţă al caracterului multivectorial al politicii externe, dar cu şanse

nule de implementare, cel puţin oentru moment se includ supoziţiile de tipul celei expuse de

V.Doroş cu privire la posibilitatea integrării concomitente a Republicii Moldova în Uniunea

Europeană şi în Comunitatea Economico Euro-Asiatică. O varietate a ideilor de acest gen, care se

deosebeşte după formă, dar nu prin conţinut, a fost propusă de S.Nazaria, în a cărui opinie, „cursul

strategic al Republicii Moldova este integrarea în Europa prin apropierea de toate statele europene,

însă partenerul strategic în realizarea proceselor în cauză este Rusia”[71]. În altă ordine de idei,

pronunţîndu-se într-un cadru mai larg, O.Casiadi a remarcat pe bună dreptate că Republica Moldova

„nu a ştiut să-şi formuleze obiective clare, preferînd prin aşa-zisa politică multivectorală să

balanseze între Vest şi Est, nu a reuşit să formuleze o viziune clară de ancorare a interesului

naţional într-un sistem de repere şi valori care i-ar fi permis să depăşească rapid şi eficient perioada

dificilă de tranziţie prin crearea unor condiţii externe benefice pentru reformarea cu succes a

ţării”[72].

175

În opinia noastră, CSI nu este acea structură care ar deschide perspective esenţiale pentru

Republica Moldova, chiar dacă integrarea în Uniunea Europeană se dovedeşte a fi un proces de

lungă durată, dar care presupune o politică activă, dinamică şi coerentă, în stare să promoveze

imaginea pozitivă a statului”[73]. Yu.Josanu consideră nu fără temei că în condiţiile actuale este

puţin probabilă o reorientate bruscă spre Uniunea Europeană şi NATO, însă racordarea priorităţilor

strategice la opţiunea proeuropeană va avea impact pozitiv asupra mai multor sfere importante,

începînd cu investiţii şi încheind cu accelerarea ritmului de integrare europeană. Dat fiind că

Republica Moldova nu este în stare să promoveze eficient o politică externă multivectorială,

balansarea georegională nu s-a soldat nici cu dividende economice, nici cu avantaje politice şi deci,

se impune definirea expresă a priorităţilor strategice proeuropene, cu atît mai mult că însăşi

Republica Belarus apreciază orientarea monovectorială spre Uniunea cu Rusia o ameninţare

principală la adresa realizării intereselor sale naţional-statale[74]. Cu certitudine, situaţia şi

politicile Republicii Moldova diferă, însă reconsiderarea opţiunilor de către Belarus denotă elocvent

că Federaţia Rusă n-a abandonat aspiraţiile proimperiale în relaţiile cu statele postsovietice, pe cînd

în Uniunea Europeană ordinea se dovedeşte a fi alta, cazurile Poloniei, urmată de Lituania, care s-au

opus lung timp încheierii unui nou acord de parteneriat şi cooperare cu Rusia fiind concludente în

ordinea de idei reliefată. Referindu-se la ordinea de preaderare la Alianţa Atlanticului de Nord, dar

care, în opinia noastră, nu se deosebeşte radical de procesele similare de preaderare la Uniunea

Europeană, I.Munteanu susţine că problema nu se pune în termeni de partener puternic ori partener

slab, ci, înainte de toate, în termenii opţiunii libere a fiecărui candidat de a-şi defini ca obiectiv

intrarea în „club”, fiind la curent cu rigorile şi beneficiile pe care acesta le presupune [75];

3. diplomatic: pentru a-şi promova imaginea pozitivă, spori gradul de audienţă şi

interesa Uniunea Europeană prin argumentarea că ar merita alt tratament, se impune ca Republica

Moldova să depună eforturi diplomatice susţinute nu numai prin mărirea prezenţei în capitolele

europene, dar deasemenea prin inaugurarea şi acreditarea reprezentanţelor diplomatice noi:

actualmente Republica Moldova a acreditat 17 reprezentanţe diplomatice în statele-membre ale

Uniunii Europene, iar acestea, la rîndul lor. – în 20, însă jumătate dintre ele sînt cu statut extins [76]

şi deci, reşedinţele lor centrale sînt localizate în capitolele altor ţări. Referindu-se la calitatea

diplomaţiei Republicii Moldova, I.Munteanu este foarte critic şi invocă, nu fără temei, eşecul ei şi

„deficitul vizibil de idei şi acţiuni, capabile să redefinească în termeni moderni interesul naţional al

ţării”.

În acelaşi context al eforturilor diplomatice, dar fiind indispensabile deasemenea voinţa

politică şi bunăvoinţa, se include oportunitatea normalizării relaţiilor bilaterale cu România nu

numai pentru că este ţară vecină, dar şi în scopul valorificării prevederii din Concepţia politicii

176

externe a Republicii Moldova: cooperarea cu România urmează să asigure integrarea Republicii

Moldova în comunitatea europeană [77].

Aşadar, Republica Moldova s-a afirmat ca stat suveran şi independent, inclusiv prin

obţinerea calităţii de titular în drepturi în cadrul mai multor organizaţii internaţionale

guvernamentale, iar obiectivele actuale constau în consolidarea lui prin formularea, legiferarea şi

realizarea intereselor naţionale. Fiind edificate pe sistemul de valori care predomină în societate şi

în stat, reflectînd oportunităţile strategice de soluţionat, interesele naţionale sintetizează traiectoriile

în baza cărora Republica Moldova îşi concepe prezentul şi viitorul.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE:

1. Keohane, R.O. Institutional Theory and the realist challenge after the Cold War. În

culegerea: Baldwin, D. A. (ed.). Neo-realism and Neo-liberalism: The Contemporary

Debate. New-York: Columbia University Press, 1993. p.294.

2. Beniuc, Valentin. Instrumente de realizare a interesului şi securităţii naţionale în

contextul integrării europene (cazul Republicii Moldova) / Consolidarea administraţiei

publice în contextul edificării statului de drept în Republica Moldova. Materialele

conf.şt.intern. Chişinău: AAP, 2007. p.117.

3. Burchill, Scott. Linklater, Andrew. Theories of international relations. New-York:

Columbia University Press, 1996. p.75.

4. Pîntea, Iurie. Identificarea pericolelor existente şi probabile pentru interesele naţionale

de bază ale Republicii Moldova. În studiul: Evaluarea strategică a securităţii şi apărării

naţionale a Republicii Moldova. Chişinău: IPP, 2001. p.24.

5. Saca, Victor. Interesele politice şi relaţiile politice: dimensiuni tranzitorii. Chişinău:

USM, 2001. p.75.

6. Beniuc, Valentin. Op.cit., p.116.

7. Кoлацки, Анжела. К вопросу о соотношении понятий «национальное

самосознание» и «национальный интерес» / Academia de Administrare Publică – 15

ani de modernizare a serviciului public din Republica Moldova. Vol.2. Materialele

conf.intern.şt.-practice. Chişinău: AAP, 2008. p.187.

8. Burian, Alexandru. Geopolitica lumii contemporane. Chişinău: „Tipogr. Centrală”,

2003. p.192.

9. Morgenthau, Hans J. Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru pace, Iaşi:

Polirom, 2007. p.45-51.

177

10. Montbrial de, Thiery. Acţiunea şi sistemul lumii. Bucureşti: Academia Romînă, 2003.

p.204.

11. Tămaş, Sergiu. Geopolitica – o abordare prospectivă. Bucureşti: Noua Alternativă,

1995. p.167.

12. Griffiths, Martin. Relaţii internaţionale: şcoli, curente, gînditori. Bucureşti: Ziua, 2003,

p.68.

13. Wight, Martin. Politica de putere. Chişinău: ARC, 1998. p.105.

14. Gorceac, Sergiu. Dumitraş, Tudor, Rusandu, Ion. Conceptul „interes naţional”în

geopolitică // Economia (supliment). Chişinău: ASE, 1997. p.27-31.

15. Burian, Alexandru. Op.cit. p.189.

16. Государственные, национальные и классовые интересы во внешней политике и в

международных отношениях // МЭМО. 1989, nr.2. p.69-70.

17. Duroselle, Jean-Baptist. Tout empire perira. Une Vision theorique des relations

internationales. Paris: Armand Colin, 1982. p.88.

18. Derriennic. J.-P.Esquisse de problematique pour une sociologie des relations

internationales. Grenoble, 1997. p.26.

19. Bull, Hedley. Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinii în politica mondială.

Chişinău: Ştiinţa, 1998, p.61-62.

20. Modelski, George. Theory of Foreign Policy. London, 1962. p.8-10, 19-20.

21. Axelrod, R.Keohane, R.O.Achieving co-operation under anarchy: strategies and

institutions. În culegerea: Baldwin, D.A. (ed.). Op.cit. p.88-89.

22. Sanders, David. Relaţiile internaţionale: neorealism şi neoliberalism. În culegerea:

Goodin, Robert. Klingemann, Hans-Dieter (ed.). Manual de ştiinţă politică. Iaşi:

Polirom, 2005. p.378.

23. Pearson, F.Rochester, J. International Relations. New-York: Columbia University Press,

1988. P.149-151.

24. Merle, Marcel. La politique etrangere. Traite de science politigue. Paris: Armand Colin,

1985. p.473.

25. Saca, Victor. Consideraţii privind structura interesului naţional în condiţiile tranziţiei

spre democraţie/Consolidarea administraţiei publice în contextul edificării statului de

drept în Republica Moldova. Materialele conf.şt.intern. Chişinău, AAP: 2007. p.114.

26. Gorceac, Sergiu. Dumitraş, Tudor. Rusandu, Ion. Op.cit. p.21-22.

27. Saca, Victor. Cebotari, Svetlana. Identificări conceptuale în cadrul sintagmei „proces

integraţionist-interes naţional-politică externă”// Revista de Filosofie şi Drept, 2006,

nr.3. p.62.

178

28. Beniuc, Valentin. Op. cit. p.116.

29. Saca, Victor. Consideraţii privind structura interesului naţional în condiţiile tranziţiei

spre democraţie/Consolidarea administraţiei publice în contextul edificării statului de

drept în Republica Moldova. Materialele conf.şt.intern. Chişinău, AAP, 2007. p.113.

30. Saca, Victor. Saca, Silvia. Interesul naţional în contextul politicii naţional-etnice. Cazul

Republicii Moldova/Academia de Administrare Publică – 15 ani de modernizare a

serviciului public din Republica Moldova. Vol.2 Materialele conf.intern.şt.-practice.

Chişinău: AAP, 2008. p.175-178.

31. Burian Alexandru. Op. cit. p.192.

32. Concepţia politicii externe a Republicii Moldova. În culegerea: Cernencu, Mihai,

Galben, Andrei. Rusnac, Gheorghe. Solomon, Constantin. Republica Moldova: istoria

politică (1989-2000). Document şi materiale. Vol.I. Chişinău: USM, 2000. p.97.

33. Concepţia securităţii naţionale a Republicii Moldova / Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, nr.97-98 din 3 iunie 2008. p.7-8.

34. Burian Alexandru. Op. cit. p.196.

35. Concepţia securităţii naţionale a Republicii Moldova / Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, nr.97-98 din 3 iunie 2008. p.7-8.

36. Cărare Viorica. Problemele Republicii Moldova din perspectivele extinderii Uniunii

Europene. În culegerea: Vectorul European al Republicii Moldova şi realizarea Planului

de Acţiuni. Materialele conf.şt.-practice. Chişinău: AAP, 2006. p.69.

37. http://www.statistica.md (accesat 22 februarie 2009).

38. Burian Alexandru. Talpă, Viorica. Evoluţia istorică a politicii externe // Legea şi viaţa.

2004, mai. p.4.

39. Boţan, Igor. Reglementarea transnistriană: o soluţie europeană. Chişinău:

„Tipogr.Centrală”, 2009. p.32.

40. Serebrian, Oleg. Despre geopolitică. Chişinău: Cartier, 2009. p.85.

41. Mînzărari, Dumitru. Ioniţă Veaceslav. De ce avem nevoie de NATO? Sau de ce

existenţa Moldovei ca stat suveran depinde de aderarea la NATO// Discussion

Paper.nr.3, octombrie 2008 – martie 2009. p.6.

42. Cojocaru, Gheorghe E. Politica externă a Republicii Moldova. Studii. Chişinău: Civitas,

2001. p.165.

43. Osmochescu, Nicolae. Neutralitatea permanentă a Republicii Moldova în contextul

relaţiilor internaţionale contemporane./ Academia de Administrare Publică – 15 ani de

modernizare a serviciului public din Republica Moldova. Vol.2. Materialele

conf.intern.şt.-practice. Chişinău: AAP, 2008. p.182-183.

179

44. Josanu Yuri. Securitatea naţională a Republicii Moldova prin prisma securităţii

europene/ Academia de Administrare Publică – 15 ani de modernizare a serviciului

public din Republica Moldova. Vol.2. Materialele conf.intern.şt.-practice. Chişinău:

AAP, 2008. p.200-201.

45. Mînzărari, Dumitru. Ioniţă Veaceslav. Op. cit. p.18.

46. Boţan, Igor. Op. cit. p.32.

47. Osmochescu, Nicolae. Op. cit. p.182-183.

48. Mînzărari, Dumitru. Ioniţă Veceaslav. Op. cit. p.12.

49. Opţiunile de securitate ale Republicii Moldova. Chişinău, 2009. p.34.

50. Barometru Opiniei Publice. Noiembrie 2006. p.99,101. Barometru Opiniei Publice.

Octombrie 2008, p.86. Barometru Opiniei Publice. Martie 2009. p.65-66.

51. Burian Alexandru. Op. cit. p.356.

52. http://www.ln.mid.ru/bul-newsite.nsf/kartaflat/03-10k (accesat 18 mai 2009).

53. Назария, Сергей. История международных отношений и внешней политики

великих держав в новейшее время. Курс лекций. Кишинев: „Tipogr.Centrală”,

2007. p.630.

54. Mînzărari, Dumitru. Ioniţă Veaceslav. Op. cit. p.13.

55. Barbu, Maria. Exigenţele securităţii cooperative din perspectiva leadership-ului

creativ //http:www.sarindar.ro/articles/00023htm-41k (accesat 3 mai 2009).

56. Социальный конфликт: современные исследования. Реферативный сборник.

Москва, ИНИОН, 1991. p.82-83.

57. Boţan, Igor. Op. cit. p.11.

58. http://www.europa.eu (accesat 18iunie 2009).

59. Buletin Informativ. 1994, nr.1.p.46.

60. Discursul Dlui Voronin la Conferinţa Europeană de la Atena // Moldova Suverană. 18

aprilie 2003.

61. Doutriaux, Yves. Lequesne, Christina .Les institution de lUnion europeenne. Paris, La

documentation Francaise, 1998. P.56.

62. Realizarea Planului de Acţiuni UE-Moldova (februarie 2005 – ianuarie 2008).Chişinău:

“Tipogr. Centrală”, 2008. p.23.

63. Declaraţia Consiliului European privind Parteneriatul Estic

/http://www.consilium.europa.eu / uedosc/csm/data/docs/pressdata/RO/ec/106829. Pdf.

(accesat 7mai 2009).

64. Serebrian, Oleg. Politica şi geopolitică. Chişinău: Cartier, 2004. p.9.

180

65. Thatham, Allan. Osmochescu, Eugen. Dreptul Uniunii Europene. Chişinău:ARC,2003.

P.494.

66. Realizarea Planului de Acțiuni UE-Moldova (februarie 2005-ianuarie 2008). Chișinău:

“Tipogr. Central”, 2008. p.175.

67. Integrarea Europeană // Guvernare și Democrație. 2008, nr.1, ediția 1. p.31.

68. Burian, Alexandru. Op.cit.p.353-354.

69. Внешнеполитические итоги 2007-го и перспективы 2008 городов. Круглый стол //

Международная Жизнь. 2008, nr.1-2, p.121-125.

70. Назария, Сергей. Внешняя политика Молдовы должна оставаться

многовекторной. În culegerea: Politica externă a Republicii Moldova în contextul

extinderii NATO spre Est. Materialele conf.șt.int. Chișinău: USM, 2004, p.20.

71. Назария, Сергей. Op. cit. p.18.

72. Casiadi, Oleg. Interesul național al Republicii Moldova: între conjunctura și retorica

proeuropeană / Academia de Administrare Publică – 15 ani de modernizare a serviciului

public din Republica Moldova. Vol.2. Materialele conf.intern.șt.-practice. Chișinău:

AAP, 2008. p.191.

73. Casiadi, Oleg. Op. cit. p.192.

74. Национально-государственные интересы Республики Белaрусь. Минск, Изд.М.В.

Скакун, 1999. р.48.

75. Mînzărari, Dumitru. Ioniţă Veaceslav. Op. cit. p.6.

76. http://www/mfa.gov.md . (accesat 13 iunie 2009).

Concepția politicii externe a Republicii Moldova. Op. cit. p.98.

181

V.2. REACTUALIZAREA FACTORULUI CONFESIONAL ÎN RELAŢIILE

INTERNAŢIONALE POSTRĂZBOI RECE

Răscrucea secolelor XX şi XXI este bogată în paradoxuri şi replieri, multe fenomene care

păreau de semnificaţie şi cu şanse mari de a rămîne actuale au fost date uitării şi din contra, unele

aspecte politico-ideologice şi cultural-civilizaţionale considerate că şi-au pierdut relevanţa, au

anunţat revenirea lor şi se manifestă tot mai pregnant. Astfel, atenuarea conflictului ideologic dintre

cele două supraputeri este un factor care a favorizat reactualizarea problemelor identitare,

fundamentate cu precădere pe doctrine religioase şi idei etnopolitice. G. Weigel subliniază că

„desecularizarea lumii alcătuieşte factorul social determinant la sfîrşitul secolului XX” [1], iar S.

Huntington susţine că „în lumea contemporană religia este forţa principală sau aproape principală,

care motivează şi mobilizează oamenii” [2], fiind în acelaşi timp o sursă a dezbaterilor politice cu

privire la relaţiile dintre biserică şi stat. T. Jelen şi C. Wilcox deasemenea atribuie religiei un rol

important în politica internaţională, considerînd, alături de S. Huntigton, că revitalizarea tradiţiilor

religioase şterge hotarele internaţionale şi generează tendinţe noi ale politicii mondiale. I.

Rammonet exprimă părerea, de altfel contestată în parte de mai mulţi cercetători, precum M. Maliţa

sau F. Barrat, că puterea modernizatoare a mondializării şi proiectul ei de a omogeniza cultural cea

mai mare parte a societăţilor lumii, pe de o parte, iar pe de alta, sfîrşitul marii înfruntări ideologice,

liberalism/socialism, care a marcat ultimele două secole şi, în special, încheierea războiului rece, au

provocat o criză a identităţilor social-politice şi aproape pretutindeni replieri identitare, „mai ales în

jurul doctrinelor religioase” [3].

Se cuvine de subliniat că politica şi religia alcătuiesc unele dintre cele mai străvechi forme

de manifestare ale activităţii umane, diferite aspecte ale interacţiunii şi interdependenţei lor pot fi

identificate în diverse perioade istorice şi se exprimă în dependenţă de circumstanţe în spectrul

„amiciţie cordială-conflict extern”. Astfel, una dintre funcţiile politicii constă în reglementarea

relaţiilor dintre oameni, Aristotel o numeşte etică socială, iar religia înglobează morala în calitate de

componentă axiologică esenţială, fiind deasemenea o formă importantă de reglare a raporturilor

interumane. Conform lui E. Durkheim, orice sistem de viaţă în grup presupune o putere de

dominaţie acceptată din cauza că societatea generează o imagine sacră despre sine însăşi,

sacralizarea puterii garantîndu-i stabilitatea. De fapt, în accepţia lui E. Durkheim, religia este o

instituţie socială ce constituie o verigă funcţională importantă a vieţii sociale, pe cînd M. Weber o

abordează ca pe o instituţie social-culturală, în sensul că alcătuieşte temelia culturii, fundamentează

baza primară de valori, defineşte un anumit tablou al lumii şi formează normele morale de

comportament. Prin urmare, fiind de caracter istoric, interconexiunea dintre politică şi religie îşi

182

găseşte expresie în elaborarea şi însuşirea unor principii şi norme care reglementează activitatea şi

descriu coexitenţa lor.

Ţinem să subliniem, venind cu unele precizări ale conţinutului noţiunilor abordate şi

determinînd conexiunile dintre ele, că credinţa reprezintă elementul fundamental al sistemului

religios, confesiunea este expresie a diferenţierii religiei, iar biserica formează dimensiunea

instituţionalizată (a religiei). A. Eister argumentează pe bună dreptate că funcţiile religiei se

dovedesc a fi comparativ cu atribuţiile credinţei, consecinţele lor asupra comportamentului şi

limbajului omului nu sînt identice: în expresia sa culturală şi instituţională, religia se află în raport

cu credinţa după cum clădirea cu arhitectul. În acest sens, credinţa formează baza edificiului, religia

este expresia lui în lume, iar biserica reprezintă instituţionalizarea lui în societate. Precizăm

deasemenea că în calitate de dimensiune instituţionalizată, biserica va fi abordată în sens

durkheimian, fiind proprie tuturor formelor de religie, inclusiv cele care n-au produs cler. În acelaşi

timp nu putem trece cu vederea remarca lui J. Bauer, care a conchis pe bună dreptate că marea

majoritate operaţională a definiţiilor credinţei, religiei şi bisericii sînt profund influenţate de

experienţa creştină, în sensul că ele pot fi aplicate cu dificultăţi în raport cu iudaismul şi islamul, în

sanscrită, care este limba hinduismului, termenul „religie” în general nu există, budismul n-a

elaborat nici rit de iniţiere, nici limbaj sacru şi nici ierarhie religioasă strict determinată, iar

confucianismul a evoluat în condiţiile absenţei bisericii şi clerului” [4].

Cu certitudine, transformarea mesajului religios în obiective politice de putere se dovedeşte

a fi un proces mai dificil de identificat şi definit, în cazul dat religia trebuie să fie abordată sistemic,

în sensul de a determina fundamentele teologice generatoare de discursuri şi poziţii politice prin

activitatea structurilor instituţionalizate. În această ordine de idei, subliniem cele mai frecvente

abordări ale religiei sînt următoarele:

1. este tratată ca fiind un principiu fundamental care animează procesul de adoptare a deciziilor de

către actori;

2. este considerată a fi un element esenţial inerent oricărui spaţiu geoetnic de civilizaţie;

3. este catalogată ca fiind o componentă a procesului de formare a identităţii naţionale şi un

element important în raportul naţional (statul-naţiune )/supranaţional (factorul cultural-religios

instituţionalizat);

4. este numită o parte integrantă a unei entităţi culturale, o verigă din cadrul procesului istoric în

care prezentul provine din trecut;

5. este calificată drept un sistem solidar de credinţe şi practici ce se raportează la lucrurile sfinte;

6. este apreciată ca fiind un ansamblu de manifestări concrete ale unei credinţe care separă oamenii

printr-o dimensiune spirituală ce transcende condiţiile lor psihice.

183

Fără îndoială, procesul complex de consolidare a influenţei şi poziţiilor religiei şi structurilor

ei instituţionalizate în relaţiile internaţionale nu este ceva necunoscut sau nou, dar devine mai

pronunţat în perioadele de răscruce ale istoriei, intervalul de timp postrăzboi rece fiind elocvent în

acest sens. În plus, valorile creştine se află la baza concepţiilor de politică externă ale multor ţări

europene şi americane, stereotipurile islamice determină nemijlocit activitatea majorităţii statelor

musulmane, budismul şi-a găsit expresie în viaţa internaţională a unor popoare asiatice, hinduismul

a marcat sau încă marchează politica externă a Indiei, confucianismul – a Chinei, iudaismul – a

Statului Israel etc. Deşi M. Fisher încearcă să acrediteze opinia că istoria religiilor se află mereu în

schimbare din cauza că „religiile noi apar, iar unele tradiţii vechi dispar” [5], majoritatea

cercetărilor consideră că ultimii două sute de ani harta divizării religioase a lumii a fost practic

invariabilă. Însă este aproape general acceptată supoziţia că în ultimele decenii religiile au cunoscut

evoluţii serioase în plan geografic, potrivit lui I. Rammonet, din cauza „schimbărilor demografice”,

conform lui M. Fisher, datorită „noilor mişcări” etc., fapt care o face pe D. Eck, dar nu numai, să

numească „realitatea georeligioasă actuală” ca fiind una pluralistă. I. Rammonet face o radiografie a

transformărilor survenite, subliniind că în ultimul timp s-au produs schimbări considerabile, în

sensul că creştinismului cu cele trei principale curente s-a desfăşurat în regiunile cu natalitate bună

din America Latina şi Africa, actualmente primele trei ţări catolice în plan numeric fiind Brazilia,

Mexic, dar şi Filipine, a doua ţară protestantă din lume este Nigeria; islamul deasemenea s-a

redesfăşurat, primele trei ţări musulmane din punctul de vedere numeric fiind Indonezia, Pakistan şi

Bangladesh, urmate de India [6].

Pe fundalul acestor procese, redevenirea religiilor şi structurilor instituţionalizate ale

acestora în calitate de actori internaţionali importanţi se înscrie într-un context mai larg de edificare

a sistemului internaţional şi ordinii mondiale postrăzboi rece, precum şi de redimensionare a

arhitecturii de securitate internaţională. Conform lui I. Rammonet, „principalele patru conflicte care

au invadat planeta în ultimii ani sînt, cel puţin parţial, religioase: Kosovo (ortodocşi/musulmani),

Caşmir (musulmani/hinduşi), Timorul de Est (musulmani/catolici), Cecenia (musulmani/ortodocşi)

” [7]. El trece în revistă şi alte „conflicte endemice”, care deasemenea au marcat sau continuă să

aibă repercusiuni asupra securităţii regionale sau celei subregionale, fiind purtătoare de ameninţări

şi riscuri, cum ar fi din Orientul Mijlociu şi Balcani, Irlanda de Nord şi Karabahul de Munte, Sudan,

Cipru şi Tibet etc., dar chiar dacă remarcă în acelaşi timp pe bună dreptate că marile religii conţin

„formidabile arhitecturi intelectuale” de toleranţă şi cooperare. La rîndul său K. Maguar, care se

pronunţă în aceeaşi ordine de idei, deosebeşte patru conflicte avînd la bază factorul confesional,

nord-irlandez , arabo-israelian, sudanez şi bosniac, în timp ce H. Kissinger punctează numai asupra

războiului din Bosnia şi Herţegovina.

184

Prin urmare, religiile se dovedesc a fi elemente omniprezente în istoria omenirii, iar

depolarizarea ideologică pe axa Vest-Est şi globalizarea au contribuit în mod esenţial atît la

transformarea lor într-un actor internaţional cu pondere în creştere, cît şi la aprofundarea diversităţii

cultural-civilizaţionale a lumii contemporane. Structura policentristă şi asimetria sistemului

internaţional postbipolar , descentralizarea monopolurilor asupra aplicării violenţei pe arena

mondială şi replierile identitare formează provocări noi la adresa relaţiilor internaţionale postrăzboi

rece: luînd în calcul nivelul de dezvoltare al tehnologiilor de vîrf şi mijloacelor de comunicare,

riscurile extinderii conflictelor şi ameninţărilor punctate sau de masă sporesc, mai ales pe fundalul

apariţiei şi consolidării noilor actori nestatali. Teoria relaţiilor internaţionale presupune abordarea

religiei în sens doctrinar, tratată ca un set coerent de idei, a cărei acţiuni pot fi definite prin

urmărirea activităţilor structurilor instituţionalizate care îi dezvoltă discursul. Bisericile se

încadrează în grupul actorilor nestatali, însă din perspectivă juridică nu dispun de prerogative

etatiste ca subiecte ale dreptului internaţional, cazul Vaticanului, în calitate de membru

plenipotenţiar al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, fiind deosebit: deşi

promovează un discurs diplomatic ce conţine conotaţii politico-etatiste şi care este difuzat de

misiunile apostolice, această structură prin tradiţia sa se dovedeşte a fi degrabă de caracter şi vocaţie

transnaţională. Vaticanul dispune de calitatea calitatea de subiect al dreptului internaţional şi poate

să-şi desfăşoare activitatea ca un actor internaţional independent, Sfîntul Scaun se pronunţă frecvent

pe marginea diferitor aspecte, inclusiv ce ţin de viaţa internaţională, fapt care însă nu este un

obstacol în calea bisericii catolice de a fi considerată o structură spirituală transnaţională. Atît

activităţile bisericilor naţionale apărute după Reformaţie ca formă de protest faţă de hegemonia

absolută a Romei, cît şi ale bisericilor naţionale latino-americane, promotoare ale unui discurs în

diferită măsură independent de cursul papalităţii, indică asupra statutului de actor nestatal al

bisericii romano-catolice. În relaţiile cu Vaticanul bisericile catolice naţionale au întreprins mai

multe tenative de a se elibera de sub suzeranitatea papală în problemele de politică internaţională:

„caudillismul” bisericilor latino-americane s-a amplificat mai ales în anii ’80 ai secolului XX, dar la

care papalitatea a replicat prin anunţarea unei „noi evanghelizări” în America de Sud, această

regiune fiind actualmente o prioritate strategică georeligioasă a Papei Benedict al XVI-lea.

J. Bauer consideră că „prin definiţie orice intervenţie religioasă pe arena internaţională este

politică” [8], iar problema de bază care trebuie clarificată vizează rolul religiei, în sensul că ar fi un

factor autonom al politicii internaţionale sau porta-voce a statelor. Bineînţeles, răspunsul nu poate fi

univoc din cauza că acest rol este diametral opus în diferite spaţii etnoconfesionale: pe de o parte,

tradiţiile religioase sînt utilizate de state, chiar şi prin manipulare, mulţumite că au găsit justificare

teologică a tendinţelor către sporirea puterii, iar pe de alta, ele reprezintă o forţă care le subminează

autoritatea, relaţiile dintre arabism şi islam fiind elocvente în acest sens – fiecare stat arab îşi

185

promovează interesele naţionale, deseori fără a ţine cont de interesele altor participanţi la Liga

Ţărilor Arabe, dar în cazul unor dificultăţi interne sau externe, recurge cu rapiditate la islam. R.

Garaudy din contra, urmărind utilizarea religiei în calitate de „instrument al politicii prin

sacralizare”, identifică „maladiile ei mortale” şi face critică aspră la adresa integrismului. El

blamează expansiunea religioasă cu valenţe geopolitice bine conturate, insistînd că „islamismul este

o maladie a islamului” şi totodată respinge ingerinţa factorului confesional în relaţiile interstatale,

încercînd să combată teza „ministerul Sfîntului Pavel”, în baza căruia papa îşi desfăşoară activitatea

în calitate de suveran „temporal ”, prin acreditarea ideii că „Hristos al lui Pavel nu este Isus”.

Aşadar, religia abordată ca ideologie şi mesaj politic reprezintă un factor important în setul

de criterii de putere de care dispune un stat, combinarea elementului politic cu cel confesional

realizîndu-se la nivel statal prin exercitarea interesului naţional şi adoptarea deciziilor, inclusiv de

politică externă, marcîndu-le şi lăsîndu-şi amprenta. Impactul religiei prin structurile ei

instituţionalizate, variabila doctrinară reprezentată de „homus religiosus” se manifestă expres atît în

politica internă (în societate credinţa, religia şi biserica, potrivit lui J. Bauer, „se întîlnesc”), cît şi în

relaţiile internaţionale (matricea religioasă s-a constituit într-un element semnificativ al politicii

internaţionale avînd statut de factor activ, uneori determinant, ele devenind o realitate). Este esenţial

de precizat că factorul confesional fondat pe legitimitatea politico-religioasă şi elementul politico-

diplomatic bazat pe liderismul politic se află în interacţiune în conformitate cu partajarea elaborată

încă de Augustin Magnificul: cetatea divină perfectă şi morală/cetatea umană secularizată şi

justificatoare. În legislaţia mai multor state perceptele religioase sînt incluse şi codificate în dreptul

intern, referinţele fie la catolicism, fie la islam în ţările cu populaţie majoritară catolică sau,

respectiv, musulmană, fiind edificatorii în ordinea de ideii elucidată. Astfel, Polonia, dar nu numai,

a insistat de a introduce în proiectul de constituţie europeană referinţă la creştinism ca bază

ideologică a civilizaţiei europene, iar două decenii înainte, Conferinţa de la Chatam House a adoptat

decizia cu privire la utilizarea islamului în formularea politicii externe, satisfăcînd recomandarea

unor ţări care combinau naţionalismul arab cu sensibilitatea islamică. În acelaşi timp nu este mai

puţin adevărat că mai multe activităţi de politică externă ale unor actori statali de factură teocratică

plasează religia în postura de factor de risc, provocînd îngrijorarea comunităţii internaţionale.

Astfel, revoluţia islamică din Iran şi unele acţiuni provocate de forţele islamiste precum războiul

irano-irakian sau guvernarea talibanilor în Afganistan au perturbat serios atît securitatea regională,

cît şi cea internaţională în ansamblu, aprofundînd în acelaşi timp diversitatea confesională şi politică

a lumii islamice.

În opinia noastră, interconexiunea complexă dintre factorul confesional şi sfera relaţiilor

internaţionale se realizează prin cîteva direcţii magistrale:

186

1. în viaţa internaţională participarea nemijlocită a actorilor statali care fac uz de ideile sau retorica

religioasă precum şi a structurilor religioase nestatale;

2. influenţa indirectă exercitată de elementele structurale ale societăţii, ele contribuind la formarea

caracterului şi determinînd opţiunile de politică externă ale statelor;

3. înrîurirea prin intermediul unei personalităţi carismatice, cultul conducătorului comunităţii

religioase, care este un actor politic de notorietate şi impune concepţiile sale altor factori de

decizie, exprimîndu-se prin personificarea activităţii de politică externă.

Evident este că Papa dispune de libertate mai mare în definirea şi exercitarea politicii

externe a Vaticanului decît, orice şef al unui stat obişnuit, deşi sînt posibile mai multe excepţii care

vizează unele regimuri autoritare sau totalitare, iar posibilităţile liderului spiritual iranian se

dovedesc a fi aproape neîngrădite. Unii lideri de factură confesională pot contribui decisiv la

crearea sau anihilarea „imaginii inamicului”, instaurarea unei atmosfere de conflict sau de

cooperare pe arena mondială, antagonismele religioase, conform lui A. Toynbee, apar mai ales

acolo, unde confesiunile se intersectează: lupta dintre „bine şi rău” primeşte forma conflictului

dintre „noi şi ei”, religia fiind necesară pentru a stigmatiza adversarii consideraţi imorali şi a

consolida discursul politic promovat.

Este de precizat deasemenea că fiecare religie îşi elaborează sistemul axiologic în

conformitate cu particularităţile dogmei sale, creîndu-se o scară ierarhică de valori, care fiind

concepute de individ, formează motivul comportamentului şi acţiunilor lui. Motivul, potrivit lui A.

Radughin, permite omului să coreleze situaţia concretă în care îşi desfăşoară activitatea cu sistemul

de valori de care se conduce în comportamentul său: motivul stimulator nemijlocit se exprimă în

scopul comportamentului uman, scopul final al activităţii umane fiind idealul, care, la rîndul său,

formează vîrful piramidei sistemului axiologic [9]. Dezvoltînd ordinea de idei reliefată, constatăm

că religia poate îndeplini funcţiile atît de stabilizare şi integrare, prin factorii spirituali-culturali şi

simbolurile sale, cît şi de diferenţiere şi dezintegrare, prin contrapunerea sa altor sisteme de valori şi

dezmembrarea unicului în părţi. Prin urmare, nu putem nega faptul că forţele religioase au devenit

un actor important în cadrul comunicării internaţionale, multe structuri de acest tip dispun de

experienţă în problemele de relaţii internaţionale şi deţin poziţii de semnificaţie în elaborarea şi

interpretarea criteriilor binelui şi răului, admisibilului şi inadmisibilului, evlaviei şi păcatului. Totuşi

în definirea raportului dintre factorul confesional şi relaţiilor internaţionale, care în ultimă instanţă

se reduce la determinarea rolului şi locului religiei în viaţa internaţională, este inadmisibil de a

depăşi limita după care s-ar pierde sensul ei tradiţional şi s-ar identifica cu politica, iar slujitorii

cultului cu oameni politici. De fapt, aceştia din urmă deseori recurg la religie în calitate de structură

care conţine valori morale general-umane, convertind prestigiul ei în folosul lor, cu atît mai mult că

de multe ori lupta pentru dreptate şi egalitate a primit motivaţie religioasă. E. Fromm a identificat

187

două tendinţe de bază inerente religiilor, dar care se manifestă diferit, una dintre ele fiind cea

umanistă, iar cealălaltă-autoritară: potenţial umanist, spre deosebire de năzuinţa autoritară, creează

premise pentru realizarea activităţii umane transformatoare şi autoafirmarea personalităţii omului,

reflectînd în acelaşi timp prioritatea spiritului asupra altor reglatori şi orientări valorice.

Deja am subliniat că relaţiile internaţionale din epoca statelor naţionale au fost marcate de

de echilibrul puterilor, iar fundamentarea conflictelor şi războaielor pe bază confesională părea, cel

puţin în Europa, că a devenit istorie, luînd sfîrşit prin tratatele de la Westfalia. Însă după cum am

demonstrat mai sus, spre finele secolului XX mai mulţi cercetători invocă suportul confesional al

conflictelor şi războaielor, cel mai mediatizat fiind S. Huntington, care pronostichează a treia

conflagraţie mondială prin „ciocnirea civilizaţiilor”, avînd la bază religia. Cu certitudine, statele

naţionale sînt motivate în activităţile lor de politică externă şi de variabila cultural-religioasă, însă

fundamentarea conflictelor şi războaielor pe această bază pare, în opinia noastră, un model mai

puţin potrivit pentru articularea relaţiilor internaţionale, chiar dacă această asumpţie nu se supune

regulii unicităţii şi mai degrabă există o diferenţiere determinată, pe de o parte, de necesitatea

realizării interesulor naţionale, iar pe de alta, de sentimentul apartenenţei la un anumit spaţiu

cultural-religios. Totuşi C. Buchet remarcă nu fără temei că „ideea de blocuri cultural-religioase şi

frontieră spaţială între civilizaţii este operantă în dialectica istorică a vieţii internaţionale prin

dihotomia cultural-religioasă axată pe principiul „noi şi ei” precum şi prin conceptul „imaginii

celuilalt”, care a fost difuzat de „Şcoala de la Annales” prin intermediul lui F. Bruadel şi J. Le

Goff” [10].

Referindu-se la primele tentative de fundamentare a conexiunii dintre conceptul de cultură şi

religie tratată ca ideologie şi credinţă, H. von Keller subliniază că E. Taylor abordează acest concept

în sens antropologic, de „condiţie a unor societăţi umane bine personificate religios”, iar conform

lui J. Fraser „religia şi cultura religioasă reprezintă un pas important pentru dezvoltarea societăţii”

[11]. J. Wach prin teoria sa a esenţei metasociale a religiei a aprofundat ideea lui J. Fraser,

susţinînd că aceasta se deosebeşte de credinţe, rituri şi instituţii aflate în schimbare din cauza că ele

fac parte din realitatea socială, în timp ce religia trebuie concepută ca sursă a existenţei umane, a

alianţei omului cu Dumnezeu. M. Weber din contra, consideră că religia este o componentă a

procesului social, autonomia şi funcţia ei politică implică un caracter utilitar în relaţiile interstatale,

acţiunea externă ei fiind motivată de perspectivele canoanelor religioase şi direcţionată spre scopuri

lumeşti [12]. De fapt, T. Hobbes şi D. Hume, sînt unii dintre primii cercetători care au menţionat că

religia asigură afirmarea valorilor societăţii umane, dar ancorîndu-le statului, pe cînd E. Durkheim

ceva mai tîrziu a acreditat supuziţia că aceasta alcătuieşte mai întîi de toate baza integrităţii şi

stabilităţii societăţii. Reprezentanţii „Şcolii de la Annales”, M. Bloch sau F. Braudel, interpretează

marile transformări istorice şi civilizaţionale în termeni de evoluţie psihologică, adică a succedării

188

cadrelor mentale şi religioase, pe cînd în opinia lui G. Le Bon, „religia prin articulaţiile sale

teoretice şi instituţionale se constituie într-un element coagulator al energiilor naţionale în

raporturile cu actorii alogeni” [13].

Potrivit lui N. Danilevski, religia constituie criteriul primordial ce asigură identificarea unei

culturi istorice universale,el atribuie ortodoxiei un vădit conţinut etnopolitic abordat şi promovat în

spiritul cultural-civilizaţional şi totodată providenţialist, în sensul că ea deasemenea promovează

ideea pluralismului civilizaţiilor locale, care în evoluţia lor parcurg mai multe etape, dar totodată se

pronunţă în favoarea continuităţii şi prezenţii unităţii în cadrul fiecăruia, ele fiind varietăţi de

ramificaţii ale istoriei comune a omenirii. El a conferit popoarelor slave atributul de „continuatori ai

Bizanţului”, Moscova fiind „a treia Romă” [14].

Este util de precizat că în acest context că N.Milescu şi D.Cantemir deasemenea şi-au adus

aportul la propagarea ideii cu privire la „predistinarea Moscovei” dar din altă perspectivă, a

profeţiei prorocului Daniil ancorată pe natur-filosofia lui Aristotel, ei venind cu propriile

interpretări ale concepţiei despre cele patru monarhii mondiale, care, deşi nu mai corespundea

realităţilor şi tendinţelor evoluţiei relaţiilor internaţionale rezultate din tratatele westfalice, continua

să fie intens vehiculată în Rusia. Chiar dacă atestăm diferenţe în listele primelor trei monarhii

mondiale, unanimitatea de opinii se regăseşte în nominalizarea celei de-a patra, Imperiul Rus,

gînditorii dînd dovadă de un apologetism vădit de factură politică. G.Vico luînd ca bază

mentalităţile, miturile religioase şi dreptul, este unul dintre primii cercetători ştiinţifici care a

fundamentat teoria ciclurilor culturale, acestea incluzînd şi variabila religioasă. J.G. Herder tratează

evoluţia cultural-religioasă şi mentală a popoarelor în consonanţă cu fenomenul politic,

dimensiunea religioasă fiind plasată pe prim-plan şi considerată a fi catalizator al transformărilor,iar

conform lui Voltaire, moravurile şi obiceiurile religioase contribuie la „grandoarea şi decadenţa

civilizaţiilor”. J. Lubbok găseşte fragmentarea lor în diferite perioade istorice în distincţiile cultural-

mentale, religioase, Ch. Dawson subliniază că marile religii alcătuiesc fundamentele pe care se

sprijină marile civilizaţii, E. Fromm numeşte religia drept un element indispensabil al culturii, pe

cînd potrivit lui S. Huntington, religia reprezintă caracteristica esenţială şi definitorie a civilizaţiilor

şi „într-o măsură determinantă civilizaţiile mari din istoria omenirii au fost confundate cu marile

religii ale lumii, iar popoarele care împărtăşesc aceeaşi etnicitate şi limbă, dar diferă din punct de

vedere religios luptă unul cu celălalt, după cum s-a întîmplat în Liban, fosta Iugoslavie şi pe

subcontinent” [15]. S. Huntington susţine deasemenea că „o civilizaţie reprezintă o entitate

culturală” şi remarcă pe bună dreptate că numai în Germania gînditorii din secolul al XIX-lea au

introdus o puternică distincţie dintre aceşti doi termeni, „civilizaţia” însumînd factori materiali, iar

„cultura” – valori, idealuri şi înalte calităţi intelectuale, artistice şi morale ale societăţii [16].

189

F. Braudel consideră înşelătoare tentativele de a face distincţie dintre cultură şi civilizaţie

din cauza că civilizaţia alcătuieşte fundamentul culturii, este „un spaţiu, o arie culturală, o colecţie

de caracteristici şi fenomene culturale, iar separarea lor ar fi o greşeală”. Conform lui A. Bozeman,

civilizaţia şi cultura implică valorile, regulile, instituţiile şi modurile de gîndire cărora mai multe

generaţii dintr-o societate le-au atribuit importanţă primară, iar O. Spengler consideră că o

civilizaţie reprezintă inevitabilul destin al culturii, civilizaţia alcătuind perioada finală a culturilor

locale, în cadrul căreia se produce apusul lor: civilizaţia şi progresul sînt incompatibili, după cum

este imposibilă în principiu o singură civilizaţie general-umană. A. Toynbee. În opinia lui Ch.

Dawson, o civilizaţie este „produsul unui proces original, în special de creativitate culturală, fiind

opera unui popor”, iar pentru E. Durkheim şi M. Mauss aceasta nu este altceva decît „un mediu

moral care cuprinde un anumit număr de naţiuni, fiecare cultură naţională fiind doar o formă

specială a întregului”, civilizaţia incluzînd „mişcările şi valorile ideologice, culturale şi politice,

componenetele ei sînt numai acele realizări care pot fi transmise sau moştenite”, trăsătura

definitorie a civilizaţiei este că ea „părăseşte limitele spaţial-temporale ale unei sau altei entităţi

istorice”.

Totuşi, transformările ce se produc în evoluţia societăţii umane provoacă în mod inevitabil

modificări în conceperea noţiunii „civilizaţie”. Actualmente această noţiune conţine două aspecte

aflate în interconexiune:

- concentrează cele mai relevante fenomene ale istoriei universale, unitatea şi multiplicitatea culturii

materiale şi spirituale a societăţii umane, valorile, modul de viaţă şi activitatea ei în economică.

Fiecare societate dispune de propria civilizaţie, care este irepetabilă;

- include elemente proprii omenirii în ansamblu, numărul acestora creşte pe măsura dezvoltării

mijloacelor de comunicare, ştiinţei şi tehnicii, sporirii schimburilor economice, culturale şi de altă

natură dintre state si alţi actori. Noţiunea abordată este şi de caracter planetar, reflectînd trăsăturile

unice şi irepetabile ale genului uman. Totodată, profunzimea conflictelor şi problemelor actuale

face reală posibilitatea degradării celor mai semnificative aspecte ale existenţei omenirii, cele mai

mari pericolele provenind din acutizarea problemelor globale pe fondul modificărilor demografice

contradictorii, conflictele regionale de lungă durată, dificultăţile în daptarea la exigenţele revoluţiei

microelectronice. La aceste probleme se mai adaugă criza oraşelor, creşterea narcomaniei,

criminalităţii şi în special al terorismului, degradarea culturii şi moralei, marginalizarea aunui

număr important de oameni, modificarea structurii valorilor, a consumului şi a idealurilor omului

contemporan ş.a.

Gradul de conflict a civilizaţiilor globale contemporane pune mai multe semne de întrebare

asupra concepţiei de progres social. Cert este că devine tot mai inconsistentă teza care identifică

progresul material sau tehnico-ştiinţific cu progresul social în genere: chiar şi în ţările industrial

190

dezvoltate creşterea materială sau tehnico-ştiinţifică nu s-a transformat în principala cauză a

sporirii culturii spirituale, moralităţii şi toleranţiei în relaţiile naţionale sau sociale. Această ipoteză

îşi găseşte justificare dacă ne referim la lume în absamblu: ţările dezvoltate alcătuiesc minoritatea,

iar decalajul dintre ele şi cele slab dezvoltate nu se micşorează, ci din contra, se măreşte.

În analiza conexiunii dintre civilizaţie şi cultură pot fi identificate trei abordări: civilizaţia şi

cultura prezintă în sine o instanţă de control şi de reglementare care acţionează (sau nu acţionează)

unele sau latele transformări ale ordinii sociale, ce ţin de interacţiunile dintre societate cu altele.

Astfel, dacă tentativele modernizării unei societăţi prin împrumutul altor modele suferă eşec,

explicaţiile insuccesului trebuie căutate în originalitatea culturii care refuză tradiţiile străine;

conform ipotezei evoluţioniste, deosebirile dintre civilizaţii şi culturi poartă un caracter provizoriu

şi nesemnificativ. Primordial şi permanent este faptul mişcării neîntrerupte către valorile culturale

universale, devenite tot mai secularizate, raţionale şi perfecţionate; tratarea difizionistă, care uneşte

tezele despre originalitatea şi convergenţa culturilor: celor mai raţionale culturi le este proprie

tendinţa de a se răsfrînge asupra altora prin împrumutul de către acestea a valorilor şi normelor.

Rezultat al acestei mişcări unidirecţionale în esenţă este aotoreglementarea sistemului internaţional.

Actualmente este imposibil de a nu ţine cont de difizarea pe scară mondială a unor valori, cum sînt

drepturile omului, democraţie, economia de piaţă, bunăstare materială, cultura comunistă,

agreement ş.a. Una dintre cauzele difuzării lor este atît presiunea din partea civilizaţiei occidentale

cît şi de lărgirea „importului” de către celelalte popoare, cele mai efective modalităţi de realizare a

acestor procese fiind oferite de mijloacele de comunicare în masă. În epoca contemporană calea

spre glorie şi bogăţie este asigurată de deţinerea surselor şi mijloacelor de comunicare în masă.

Difuzarea informaţiei despre un anumit evenemient oferă posibilitate nu numai de a familiariza

asistenţa, dar şi de a-l folosi în interesel proprii. Manipularea cu informaţia este o sursă este o sursă

de agravare a relaţiilor dintre „Nord” şi „Sud”, ţările subdezvoltate cerînd o nouă ordine

informaţională internaţională. Cert este că revoluţia în sfera de informare în masă a sporit

amploarea şi a redus termenii schimbului de culturi pe scară planetară. Însă acest schimb nu este

echivalent din cauza că Occidentul „de facto” a devenit „un grup de referinţă” a civilizaţiei

mondiale, autoritatea, prestigiul şi bogăţia lui contribuind la răspîndirea etaloanelor de

comportament, modului de viaţă şi instituţiilor politică de natură occidentală.

Însă acest proces de difuzare nu trebuie conceput ca o implantare mecanică a formelor

occidentale de cultură şi civilizaţie; împrumutul acestui model se înscrie în anumite limite: orice

universalii vor fi repinse dacă nu vor fi adaptate la originalitatea culturii unui popor, la tradiţiile şi

valorile lui istorice. Adaptarea este însoţită inevitabil de reevaluarea tradiţiilor şi valorilor, tendinţa

civilizaţiei importatoare de a-şi conserva nucleul şi normele culturale de bază. Pe falia de întrunire a

civilizaţiilor se poate produce destabilizarea sistemului internaţional. Totodată, experienţa istorică

191

demonstrează că un rezultat al întrunirii diferitelor civilizaţii şi culturi nu este înlocuirea lor totală.

Astfel, în secolele XIX şi XX lumea islamică a traversat cîteva curente de idei – reformist,

renascentist, panislamist – însă nici unul dintre ecestea n-ar fi apărut fără să nu fi tratat ca absorbţie

de către valorile occidentale a normelor culturale musulmane.

Limitele culturale ale universalizării modelului occidental de civilizaţie indică asupra lipsei

de perspectivă atît a copierii lui nechibzuite şi deconsiderării tradiţiilor naţionale cît şi a tendinţelor

de a conserva originalitatea prin autoizolare şi negare a cuceririlor civilizaţiei universale. Astfel,

experienţa Iranului denotă că nici încercarea şahului Muhamed-Reza Pahlani de modernizare forţată

prin implementarea modelului occidental, însoţită de reprimarea forţată prin implementarea

modelului occidental, însoţită de reprimarea originalităţii culturii naţionale, nici procesul iniţiat de

Ayatolahul Homeini de salvare a identităţii şi reîntoarcere către valorile tradiţionale în versiunea

cea mai ridicală nu contribuie la stabilitatea societăţii şi a sistemului internaţional în ansamblu. În

acelaşi timp, realităţile din Japonia indică asupra posibilităţilor de păstrare a originalităţii normelor

culturale, care deţine rolul de catalizator al dezvoltării în condiţiile percepţiei valorilor occidentale.

S.Huntington consideră că istoria omenirii nu este alta decît istoria civilizaţiilor, el

deasemenea fiind apologet al pluralismului de civilizaţii şi C. Buchet are perfectă dreptate cînd

constată analistul american n-a fost primul cercetător care a proiectat posibile „linii de

demarcaţiune” şi eventuale confruntări ale axelor de civilizaţii în relaţiile internaţionale utilizînd

conceptul de georeligie. Însă nu este mai puţin adevărat că modelul huntingtonian a avut un impact

deosebit mai ales asupra cercurilor academice şi factorilor de decizie, suscitînd numeroase dezbateri

şi luări de poziţii, inclusiv în Republica Moldova. Astfel, evaluînd unele idei huntingtoniene cu

privire la tendinţele civilizaţiei occidentale de a deveni universală şi conflictele ei cu lumea

neoccidentală, A.N.Roşca exprimă părerea că aceste „afirmaţii nu sînt întru totul lipsite de temei şi

par să conţină unele adevăruri certe” [17].

Referindu-se la „fragmentarea mediului internaţional pe bază de civilizaţii fundamentate

religios”, Ph. Moreau-Defarges susţine că încă Platon şi Cicero în arealul greco-roman şi Confucius

în China partajau spaţiul politic al epocii între lumea lor, greco-romană sau chineză şi „lumea

barbară”, „religia fiind un element definitoriu şi delimitativ” [18]. F. Petrarca diversifică ideile de

acest conţinut şi afirmă că „turcii sînt inamici, dar grecii schismatici sînt mai răi decît sarazinii şi

osmanii”, Evul Mediu cunoscînd într-adevăr, mai multe ciocniri violente intercivilizaţionale şi

interreligioase. În acelaşi context al ciocnirii dintre religii se înscrie doctrina politică a islamului,

care împarte lumea în „casa păcii” şi „casa războiului”, evident fiind că partajarea belică a mediului

extern acestei religii îndreptăţeşte „războiul sfînt împotriva necredincioşilor”.

Este de precizat că ideea frontierei spaţiale între civilizaţii exprimată în relaţiile

internaţionale prin dihotomia cultural religioasă axată pe principiul „imaginii celuilalt” îşi găseşte

192

proiectare nu numai la S. Huntington, care pronostichează o alianţă gobală între islam,

confucianism şi budism îndreptată împotriva Occidentului, dar şi de alţi cercetători. Astfel, S. Bo

Gull defineşte un model bipolar al sistemului internaţional postrăzboi rece, în care „vesternizarea”

lumii occidentale generează ciocniri între două falii de civilizaţii,penetrarea sistematică a

creştinismului de factură protestantă şi catolică provocînd reacţia lumii islamice şi budist-

confucianiste, aceasta din urmă prefigurîndu-se ca un potenţial centru de putere al lumii–zona Asia-

Pacific. P. Kennedy identifică o alianţă confucianist-islamică împotriva Occidentului, R. Garaudy

etichetează Vestul ca fiind „un accident”, iar I. Wallerstein dintr-o altă accepţie, a structurii

asimetrice a sistemului internaţional, indică numai asupra unui „declin relativ” al lumii occidentale.

Considerăm că cel puţin într-un viitor imediat o alianţă antioccidentală incluzînd două sau

trei confesiuni, inclusiv cele sus-menţionate, dat fiind că asupra lor se insistă foarte mult, practic

este lipsită de şanse de a deveni realitate, după cum şi declinul absolut sau relativ al Occidentului,

chiar dacă în ultimul timp au fost reactivate interpretări ale relaţiilor internaţionale în spiritul

determinismului religios fundamentat pe conflictul axelor de civilizaţie, religia fiind considerată

catalizator al transformărilor globale şi un factor de putere ce nu poate fi exclus. Dacă A. numai a

constatat că religia devine „un pretendent la putere ”, I. Wallerstein este mai explicit, considerînd că

activizarea ei în relaţiile internaţionale „are loc în timpul mondializării sistemului capitalist” [19],

principalele ameninţări provenind de pe urma penetrării statelor „periferice”, cu regimuri autoritare

în interior şi utilitarism religios în politica externă, îndreptate împotriva „centrului” sistemului

internaţional.Totuşi S. Huntington a remarcat nu fără temei că cele mai violente linii de conflict se

află între islam şi vecinii săi de alte religii. Fără îndoieală, sfidarea islamică axată pe doctrina

„războiului sfînt” proiectează continuu „celule de criză”care îşi găsesc expresie în acţiunile

grupărilor integriste îndreptate mai ales împotriva adepţilor mozaismului, creştinilor şi hinduşilor,

însă în marea majoritate a cazurilor ele nu poartă un caracter pur confesional-religios, ci urmăresc

alte obiective prioritar strategic, de factură teritorială, social-economică, politică sau geopolitică,

religiei atribuindu-i-se rolul de înveliş şi catalizator concepţional-ideologic şi emoţional-psihologic,

cu atît mai mult că nu este mai puţin adevărat că pluralitatea centrelor musulmane şi conflictele

dintre ele nu figurează crearea unui bloc islamic integru de putere.

În spirit realist, dar urmărind în acelaşi timp obiectivul strategic de a contracara ideile ce pun

sub semnul întrebării integritatea teritorială a Romîniei, C. Buchet încearcă să infirme mai multe

postulate huntingtoniene, chiar dacă el însuşi alunecă uneori în albia unui tradiţionalism uşor

demodat: elementul „civilizaţie” în accepţia lui S. Huntington, susţine cercetătorul romîn, devine

preponderent în raport cu factorul „putere”, însă politica de putere constituie una dintre liniile de

forţă ale politicii mondiale postrăzboi rece; evoluţiile economice şi cultural-religioase sînt înscrise

într-o perspectivă intracivilizaţională, negîndu-se însă globalismul transformărilor economice,

193

culturale sau religioase, iar regionalizarea economică în baza unor matrici cultural-religioase este

ilustrată defectuos şi doar prin exemple din mediul nord-american şi asiatic; este reactivat scenariul

lui R.Aron cu privire la predominarea „violenţei structurale” a actorilor în politica internaţională,

însă chiar dacă civilizaţiile îşi vor preciza identitatea religioasă, ele nu pot fi surse de turbulenţă în

cazul cînd statul naţional „nu încadrează” variabila religioasă în politica externă pe care o

promovează, „revanşa Divinităţii” (în termenul lui G. Kespel-n.n.) în relaţiile internaţionale avînd

doar un fundament axiologico-doctrinar şi defineşte polarizările bazate pe alianţe de valori

perfectate între actori; statul naţional fiind principala sursă de conflict, este substituit cu grupuri de

state aparţinînd unor civilizaţii fundamentate pe marile religii universale (cercetătorul american

extinde numărul lor de la trei la patru prin includerea iudaismului – n.n.), însă conceptual acest

artificiu conduce spre schimbarea regulilor interacţiunii dintre actorii politicii mondiale; înlocuirea

paradigmei războiului rece cu modelul ciocnirii civilizaţionale tulbură nivelul conceptual al teoriei

relaţiilor internaţionale, actorul statal fiind redus la rolul de agent al civilizaţiei, circumscris

caracteristicii sale exponenţiale-religia: în realitate însă, statele controlează dinamica civilizaţiilor,

deseori actorii statali fac apel la credinţa religioasă sau experienţa culturală comună, dar aceste

opţiuni se circumscriu interesului naţional; dacă se porneşte de la premisa că religia reprezintă

elementul fundamental care marchează şi defineşte o civilizaţie, este dificil de înţeles distincţia

dintre civilizaţia occidentală şi cea „salvo-ortodoxă”, fiindcă ambele sînt în plan religios „creştine”

şi în plus, diferenţele dintre catolicism şi protestantism din cadrul civilizaţiei occidentale nu sînt mai

puţin evidente, ca, dealtfel, dintre aceste două axe şi ortodoxism [20].

Fără îndoială, analistul romîn are perfectă dreptate enumerînd în ordinea de idei relevată

unele conflicte politico-militare sau economice dintre state integrate în sisteme de valori cultural-

religioase identice precum războaiele irano-irakian sau kuweito-irakian şi insistînd că principalul

mecanism generator de conflicte este de natură geopolitică, iar conceptul de geoeconomie nu poate

fi contracarat de cel de georeligie, fiecărui revenindu-i poziţia şi semnificaţia sa. Totodată C.

Buchet rămîne „ancorat” în teoria pe care o analizează critic prin tentativa de a infirma teza

huntingtoniană „de pe poziţia schimbului cultural între civilizaţii, a multiculturalismului”,

limitîndu-se la binomul „Occident-lumea nonoccidentală”. Considerăm că multiculturalismul este o

trăsătură fundamentală a spectrului diversificat de civilizaţii al lumii contemporane şi faptul că

neoccidentalii exprimă alte viziuni asupra raporturilor de putere pe scară globală, nu presupune

expres că ei vor intra în conflict deschis cu Occidentul, incontestabil fiind că pragmatismul

economic şi necesitatea de asistenţă va predomina asupra diferenţelor cultural-religioase.

Prin urmare, investigaţiile fundamentale în domeniile politicii externe şi teoriei relaţiilor

internaţionale nu pot face abstracţie de profilul matricilor cultural-religioase, abordate ca factori de

putere în sistemul internaţional postrăzboi rece. Fără a absolutiza efectele pe care le poate produce,

194

este evidentă totuşi actualitatea circumscrierii factorului confesional în procesele globale ale lumii

contemporane, cert fiind totodată că acest dinamism nu trebuie tratat şi evaluat ca substituent al

conflictului axiologic fondat pe competiţia nucleară a celor două supraputeri din perioada războiului

rece. Chiar dacă M. Maliţa exprimă dezacordul său faşă de afirmaţiile lui I. Rammonet cu privire la

caracterul religios al unor conflicte şi le tratează mai larg, ca fiind de nuanţă „identitară şi

culturală”, „în care religia nu contează decît ca o componentă alături de limbă”, cărei, după toate

probabilităţile, îi revine întîietatea [21], ţinem să subliniem totuşi că factorul religios nu poate fi

exceptat în definirea criteriilor de putere ale actorilor statali, procesul de penetrarea lui în activitatea

multidimensională de comunicare internaţională fiind în plină ascensiune. Este de precizat

deasemenea că în tentativa de a-şi spori gradul de participare pe arena mondială, unele religii au

creat structuri internaţionale precum Organizaţia Conferinţei Islamice, însă rolul lor în politica

mondială este mai degrabă de a înainta iniţiative decît a fi agenţi importanţi de decizie. Cert este

totuşi, potrivit lui K. Dark, că „organizaţiile religioase pot să desfăşoare activitate nemijlocită, fiind

actori nestatali ai politicii mondiale şi în acelaşi timp să influenţeze indirect politicele şi

comportamentul altor actori” [22]. În aceeaşi ordine de idei, referindu-se la formele de exprimare

ale autorităţii morale şi doctrinare a religiei în politica mondială, J. Bauer deosebeşte următoarele:

1. directivă – se cere expres intervenţia statelor, fiind invocată divinitatea în favoarea unei acţiuni;

2. neîncrezătoare – se subînţelege că primordială este salvarea oamenilor şi mai apoi activităţile

colectivităţilor naţionale sau internaţionale;

3. încurajare a unor acţiuni cum ar fi spre exemplu, cele de tipul asistenţilor umanitare sau

intervenţiilor politice (mandatate de structurile internaţionale abilitate cu desfăşurarea activităţilor

de acest gen – n.n.) [23].

Evident este că majoritatea religiilor au abandonat demersurile directive, dar totodată nu se

mulţumesc cu starea de indiferenţă, intervenţiile lor internaţionale nefiind deloc neglijabile: chiar şi

budismul cu a sa alură inofensivă şi de înstrăinare lumească a încercat să profite de situaţia din

ajunul Jocurilor Olimpice-2008 cerînd deschiderea discuţiilor privind statutul regiunii Tibet.

Administrarea acestui conflict a demonstrat cu prisosinţă că şansele fiecărei confesiuni de a

influenţa asupra factorilor de decizie depind în mare parte de capacitatea de a-şi găsi aliaţi şi grupuri

de presiune, nefiind în acelaşi timp mai puţin adevărat că această variabilă poate contribui, pe de o

parte, la reactivizarea paşnică a mişcărilor naţionale, iar pe de alta, devine instrument al

naţionalismului în formele cele mai negative de manifestare, alimentînd tendinţe separatiste şi

tensionînd relaţiile internaţionale. La nivelul concepţiilor despre lume, conform lui E. Fromm,

aspectele negative ale impactului confesiunilor îşi găsesc expresie în a doua tendinţă caracteristică

religiilor, cea autoritară, care presupune că datorită instituţionalizării sociale a sistemelor de cult, se

195

formează credinţe religioase diferite unele de altele, iar pretenţiile exclusiviste ale fiecărei structuri

conduc spre intoleranţă generatoare de conflicte etnoconfesionale şi războaie.

Întradevăr, dacă un grup religios pretinde la importanţa valorică absolută şi universală a

credinţei pe care o confesează, imprimîndu-i trăsături imperative şi autoritare, comunicarea cu alte

structuri de acelaşi gen devine dificilă, „intoleranţa religioasă ţine de incapacitatea (am adăuga şi

nedorinţa–n.n.) de a înţelege şi recunoaşte dreptul altuia de a poseda adevărul” [24]. Implementarea

prin violenţă a unei confesiuni şi aspiraţiile exclusiviste de nuanţă normativă şi gnoseologică

conduc spre particularism, care mereu necesită duşmani, pentru a putea compara comportamentul

său, considerat etalon al înţelepciunii şi virtuţii. În aspect teologic particularismul se manifestă în

catalogarea religiilor în „bune” şi „rele”, „adevărate” şi „false”, „utile” şi „dăunătoare”, fapt care nu

poate să nu se răsfrîngă asupra politicii externe a statelor şi relaţiilor internaţionale. Ar mai fi de

percizat divergenţele religioase camuflează prin simbolurile pe care le exprimă diferite interese de

altă natură decît cele confesionale. Se impune de remarcat totuşi că efectele acţiunilor de nuanţă

confesională nu sînt în exclusivitate distructive, funcţionalitatea lor, prin tensionarea relaţiilor cu

adversarii reali sau imaginari, asigură deseori coeziunea urmărită.

Prin urmare, un conflict poate să se soldeze cu aplicarea violenţei, cuprinzînd spectrul de la

acţiuni armate punctate sau haotice de frontieră pînă la războiul de tip ABC, cu aplicarea

armamentului atomic, chimic ori bacteriologic, să primească o formă latentă, pentru a izbucni la

momentul oportun sau să fie soluţionat prin compromis şi refuz, cel puţin provizoriu, de la

aspiraţiile absolutiste privind caracterul credinţei împărtăşite: raporturile dintre armonie şi disonanţă

pot varia într-un cadru extins, aceste stări nu se autoexclud, ci se completează reciproc. V. Garadja

specifică pe bună dreptate că religia în manifestările ei nu este o patologie, chiar dacă în unele

cazuri şi în anumite circumstanţe prevalează cu diferită intensitate aspectele disfuncţionale.

Luînd ca bază procesul de reactualizare globală a religiei şi sporirea impactului ei asupra

relaţiilor internaţionale postrăzboi rece, S. Huntington interpretează unele conflicte actuale şi

prezice altele eventuale într-o manieră cultural-civilizaţională, M. Maliţa extinde substratul lor pe

contul altor componente şi atribuind factorului religios un rol secundar, le numeşte identitare, iar S.

Thomas pornind de la ipoteza că această „revitalizare pune sub ameninţare societatea

internaţională”, a elaborat încă patru „direcţii noi de analiză şi înţelegere a influenţei interpretărilor

conflictului religios asupra relaţiilor internaţionale” [25] alături de altele două deja fundamentate:

1. religia-un areal civilizaţional sau cultural: această direcţie a fost definitivată de S. Huntigton,

care, potrivit lui J. Joll, a reactualizat unele elaborări interbelice, cu precădere ale lui O. Spengler şi

A. Toynbee. Este de remarcat deasemenea că o varietate a acestei teorii a fost propusă de M.

Vlahos, care dezvoltînd ideea diferenţelor culturale ca principala sursă a viitorului conflict mondial

şi pornind de la teza potrivit căreia „cultura este o realitate”, împarte lumea în „arealuri culturale

196

diverse” şi datorită capacităţii comunităţilor culturale de a se extinde, deoarece „marile culturi se

grupează şi marile religii universale se suprapun pe spaţii considerabile”, „ele trasează frontierele

existenţiale ale acestei realităţi”: „lumea nu este un sat global (contrazicîndu-l pe M. MacLuhan–

n.n.), ci un set de arealuri culturale” [26];

2. religia–o formă a identităţii: acest mod de abordare presupune că religia reprezintă principala

sursă de autoidentificare individuală şi, potrivit lui B. Denitch, „cea mai importantă determinantă a

identităţii sociale”, diferenţele religioase, în opinia lui S. Huntigton, fiind fundamentale şi imuabile,

sînt mai relevante decît apartenenţa etnică, de clasă sau gender. Incompatibilităţile identitare pot

servi în calitate de sursă de conflict internaţional, deoarece identităţile contribuie la catalogarea de

către un popor a prietenilor şi duşmanilor, fiind totodată în măsură „să producă sentimente atît ale

afinităţii psihologice, cît şi ale distanţei psihologice”. „Conflictele majore din cadrul politicilor

globale, subliniază R. Mansbach citat de S. Thomas, sînt ancorate mai degrabă în atitudini decît în

geografie: Iugoslavia este localizată într-un spaţiu geografic mic, dar a fost dezintegrată printr-un

haos rezultat din incompatibilităţile autoidentitare dintre sîrbii, croaţii şi musulmanii bosniaci” [27].

S. Thomas remarcă pe bună dreptate că globalizarea facilitează formarea şi consolidarea

identităţilor sociale fundamentate din punct de vedere religios şi creează o cultură globală bazată pe

modernitatea vestică, dar în acelaşi timp nu este lipsit de temei şi postulatul lui S. Huntington, care

prevede că „ideea unei civilizaţii universale nu găseşte suficient sprijin în alte civilizaţii.

Nonoccidentalii văd ca fiind occidental tot ceea ce Occidentul vede ca fiind universal.” [28];

3. religia-o formă a ideologiei: acest demers presupune că religia reprezintă esenţa sistemului de

valori care partajează lumea, diferenţele religioase fiind potenţiale surse de conflict, deoarece

definesc binele şi răul: concurenţa dintre religii, conform lui R. Mansbach, provoacă ură şi ostilităţi

în relaţiile internaţionale. Conflictele religioase exclud posibilitatea compromiselor şi coexistenţei

din cauza că ideile, remarcă S. Thomas, spre deosebire de disputele teritoriale sau rivalităţile

economice pentru pieţe, resurse financiare ori naturale, nu pot fi divizate, religia, susţine E. Luttwak

în aceeaşi ordine de idei, fiind o forţă dificil de ghidat. Abordată ca un set de idei, religia poate fi

îndreptată spre violenţă, noţiunea de război sfînt fiind considerată o bază ideatică serioasă a

militantismului islamic, conflictul dintre naţionalismul religios şi statul laic, consideră M.

Jurgensmeyer, ar putea degenera într-un nou război rece;

4. religia-un tip de „idee transnaţională”: această modalitate de înţelegere fiind considerată o

variantă a demersului precedent, presupune că religiile nu reprezintă prin esenţa lor altceva decît

sisteme tradiţionale de credinţe, iar ideile au proprietate de a fi „transnaţionale” din cauza că

popoare din diferite ţări se conduc de concepţii şi norme similare, inclusiv de dreptul internaţional.

Ideile transnaţionale cuprind un set coerent de simboluri şi texte, imprimînd în acelaşi timp un curs

transnaţional de acţiunî pentru aderenţii lor şi generînd, potrivit lui K. Holsti, sindromul „neamului”

197

sau în termenii lui S. Huntington „interferenţa civilizaţiilor” şi deci, pot crea teren favorabil pentru

conflicte. S. Rudolph şi J. Piscatori utilizează noţiunea de religie transnaţională în sensul de

totalitate de idei transnaţionale, iar amplificarea ei, incontestabil, este facilitată de globalizare, care

contribuie la crearea şi consolidarea grupurilor religioase transnaţionale ce dispun de legături în

diferite ţări la nivel naţional, dar mai ales la cel subnaţional precum şi la edificarea „subculturilor

religioase transnaţionale”, focalizate cu precădere pe definirea rolului factorului confesional în

formarea şi menţinerea identităţii culturale şi sociale;

5. religia - o formă a „soft-power”: este o accepţie care se include în acelaşi context, dat fiind că

termenul „soft-power”cuprinde, potrivit lui J. Nye, „puterea ideilor atractive”. Cînd ideile devin

atractive, ele mai degrabă se transformă în opţiuni concepţioniste decît formează elemente

intangibile de putere pentru actori în relaţiile internaţionale, iar oamenii, conform lui R. Mansbach,

exprimă credinţa că acestea sînt în măsură să influenţeze comportamentul statelor în politica

mondială. În ordinea de idei relevată trebuie de subliniat că religia concepută în calitate de idee

transnaţională, este încorporată mai ales în statele care, spre exemplu, fie s-au autoproclamat

„islamice” (Arabia Saudită, Iran ş. a.) fie în structurile în care ea formează baza ideologică a unor

actori nestatali, cum ar fi Organizaţia Conferinţei Islamice;

6. mişcările religioase – actori transnaţionali: această direcţie reprezintă o dezvoltare a supoziţiilor

elucidate mai sus, actorii transnaţionali fiind de factură nestatală, influenţează asupra relaţiilor

internaţionale fie prin utilizarea forţei, fie prin „puterea ideilor”. Ei sînt în măsură, potrivit lui K.

Holsti, să-şi lase amprenta asupra configuraţiei rezultatelor politice determinînd agenda şi

discursurile, iar J. Goldstein, remarcă nu fără temei în acest context că sporirea ponderii „modelului

misionar” al asistenţei externe.

Prin urmare, concepţiile „identităţi sociale” edificate pe fundamentalismul religios, atribuie

religiei un rol primordial şi ireductibil, în sensul că religia trasează distincţiile dintre comunităţi şi le

determină identităţile, influenţează politica internă şi relaţiile internaţionale, fiind un factor de

putere şi o sursă importantă de conflict. Abordările modernist-instrumentaliste din contra, nu

conferă întîietate identităţilor etnice, care le includ şi pe cele religioase, reactualizarea religiei avînd,

conform lui E. Gurr, „sens contingent, situaţional şi circumstanţial”, ea fiind utilizată mai cu seamă

în scopul realizării obiectivelor politice sau sociale [29]. Totuşi conceptul de religie transnaţională

trebuie abordat cu precauţie în relaţiile internaţionale, deoarece, în opinia lui S. Thomas, activitatea

unor actori nestatali se dovedeşte a fi o adevărată provocare la adresa principiului suveranităţii de

stat, dat fiind că ei propagă idei şi valori pe care acesta nu le poate controla şi îngrădi, dezvoltă

legături la nivelurile subnaţionale şi transnaţionale în multe ţări şi promovează interdependenţa şi

interpenetrarea politicilor interne şi internaţionale. D. Westerlung din contra, exprimă părerea că

198

religia transnaţională subminează doar statul naţional laic, fără a afecta principiul suveranităţii de

stat în ansamblu.

Fără îndoială, religia poate contribui fie la schimbarea regimului politic, după cum a avut loc

în Iran, fie la ameninţarea bazelor ideologice ale statului, după cum se încearcă periodic în Algeria

sau uneori în Turcia, însă prin activităţile majorităţii actorilor religioşi de caracter transnaţional şi

prin extinderea unor confesiuni sînt subminate în diferită măsură doar principiile, practicele şi

normele internaţionale axate pe integritatea teritorială şi suveranitatea de stat, dar fără a modifica

din temelie configuraţia ordinii mondiale în ansamblu. R. Robertson, dar şi alţi analişti au sesizat pe

bună dreptate că globalizarea contribuie la consolidarea poziţiilor religiei în politica mondială prin

schimbul de informaţie şi circulaţia oamenilor, asocierea dintre confesiuni şi transferul de opţiuni

politice fiind în măsură să formeze noi perspective în relaţiile internaţionale, dar fără a fi în stare,

cel puţin într-un viitor apropiat sau chiar mediu, să redimensioneze din temelie ordinea mondială.

De fapt, în relaţiile cu statul religia se află într-o situaţie diametral opusă: pe de o parte, este

utilizată, uneori chiar prin manipulare, de către actorul statal satisfăcut că a găsit justificare

ideologică a tendinţelor sale de extindere a puterei, realizare a intereselor naţionale sau altor

obiective, iar pe de alta, reprezintă prin caracterul ei o forţă care contribuie la zdruncinarea

suveranităţii lui circumscrisă teritorial. Obiectivele de putere ale statelor sînt structurate prin

adoptarea deciziilor de către elitele conducătoare, iar factorul confesional-religios este necesar în

diferit volum pentru legitimarea şi justificarea actelor de politică externă, însăşi religia, conform lui

I. P. Culianu, prin universalismul ei emană putere.

Incontestabil, vectorul religios reprezintă prin potenţialul sau, un atribut esenţial de putere

în relaţiile internaţionale de la sfîrşitul secolului XX şi începutul secolului XXI, fiind, pe de o parte,

un factor important în asigurarea, cel puţin aparentă, a unităţii confesionale sau religioase, iar pe de

alta, se dovedeşte a fi o sursă de conflict şi o ameninţare deloc neglijabilă la adresa securităţii

internaţionale prin reactivarea arhetipului „imaginii celuilalt”. După încheierea războiului rece

regiunea euroasiatică ocupată de fostele ţări ale „socialismului real” a devenit un spaţiu geopolitic

sensibil, însă includerea sateliţilor sovietici în structurile de securitate ale NATO şi UE reclamă un

„multilateralism participativ” edificat pe valori comune Vestului şi Estului: ideea că alianţa nord-

atlantică este organizaţie de securitate a civilizaţiei occidentale a funcţionat în perioada bipolarităţii

ideologice, iar actualmente nu mai are relevanţă. Deasemenea devin irelevante demarcările inspirate

din modelul civilizaţionist ale spaţiului central şi sud-este european în catolico-protestantă şi

ortodox-bizantină, dar în acelaşi timp pare a fi exagerată afirmaţia lui J. Barrat că „unitatea lumii

creştine în secolul XXI a redevenit evidentă” [30] şi nu este întîmplător că Papa Benedict al XVI-

lea a remarcat de mai multe ori criza dialogului ecumenic.

199

În cadrul CSI, Federaţia Rusă a iniţiat un mecanism de securitate colectivă, deşi, potrivit lui

S. Kortunov, în condiţiile lipsei adversarului concret, în calitate de protagonist figurînd totuşi

terorismul internaţional, dat fiind că aspiraţiile antiamericane ale Rusiei nu pot fi realizate eficient

prin intermediul acestui aranjament, edificarea unui sistem atotcuprinzător şi eficient de apărare

colectivă în spaţiul ex-sovietic este problematică într-un viitor apropiat [31], potrivit lui B.Hakimov

acordul „presupune numai cooperare politico-militară privilegiată” [32]. Republica Moldova

participă la activităţile structurilor politico-militare ale CSI cu statut de observator datorită

prevederilor constituţionale cu privire la neutralitatea autoproclamată. Urmărind, conform lui B.

Hakimov, să nu admită apariţia liniilor de demarcaţiune în cadrul Comunităţii, Federaţia Rusă nu

ezită în acelaşi timp să intervină în spaţiul „străinătăţii apropiate”, iar ex-republicile unionale

ortodoxe şi musulmane nu pot sau nu doresc „să se rupă” politic, militar şi economic de complexul

geopolitic şi de securitate gravitant spre Rusia. De fapt, Federaţia Rusă la un anumit moment s-a

pomenit într-o situaţie paradoxală: pe de o parte , acordă sprijin total autorităţilor separatiste din

unele republici ex-sovietice sau chiar se implică militar, după cum s-a produs în republica Moldova

în primăvara anului 1992 sau în Georgia în august 2008,, asumîndu-şi concomitent statutul de

garant, mediator sau forţă de menţinere a păcii, iar pe de lata, s-a confruntat cu sindromul

secesionismului, variabila etno-confesională în cazul conflictului cecen fiind evidentă, dar care a

fost soluţionat prin aplicarea violenţei armate de către autorităţile ruse.

Orientul Mijlociu rămîne un factor serios de terorism şi insecuritate, dar cu impact

geopolitic ce depăşeşte limitele regiunii, dimensiunea politică a islamului proiectînd constant

fenomenul transislamic, care presupune posibilitatea de a influenţa asupra edificiului actualei

structuri în desfăşurare a sistemului internaţional, deoarece axa musulmană se simte exclusă din

contextul marilor centre de putere. Ghidîndu-se de principiul că statele în care se confesează aceeaşi

religie trebuie să promoveze o politică comună pe arena mondială şi să exprime o viziune comună

asupra relaţiilor internaţionale, unii actori importanţi din regiune, Egipt, Siria, Arabia Saudită sau

Iran, au încercat să edifice mai multe alianţe, în diferite formate, inclusiv prin satelizare, însă

eficienţa lor a fost minimală, fiind expresie a iluziei unităţii lumii musulmane fondată pe

apartenenţa şi lupta pentru conservarea identităţii spiritual-culturale, dar în realitate reflectînd lipsa

de unitate politică şi confesională. M. Gozlan remarcă nu fără temei că pentru statele petroliere din

regiune alternativa americană ca „centură de securitate” pare a fi conturată în contextul

superiorităţii militare a Statelor Unite ale Americii [33], nici chiar Arabia Saudită în principiu nu

este în stare să-şi asigure apărarea naţională de sine stătător. În plus, Statul Israel nicidecum nu

poate fi omis din ecuaţia de securitate regională, el fiind atît obiect al acţiunilor teroriste realizate de

diferite grupări islamice, dar şi al unor războaie iniţiate de statele arabe în vederea restrîngerii sau

exterminării lui, cît şi subiect al activităţilor de acest gen, promovînd politica terorismului de stat

200

împotriva structurilor paramilitare şi recurgînd în acelaşi timp la războaie împotriva vecinilor săi

arabi în scopul anihilării bazelor teroriste. Ch. Liebman, citat de C. Buchet, exprimă opinia că

Israelul deasemenea promovează fundamentalismul religios în politica externă, cauza fiind la

nivelul mentalităţilor colective şi al psihologiei sociale, deoarece 80% din evrei sînt influenţaţi de

persuasiunea religiei mozaice în viaţa personală şi civică [34].

În regiunea asiatico-pacifică n-a fost dezvoltată o structură unitară de securitate avînd ca

suport multiculturalismul şi diversitatea religioasă, chiar dacă în trecut au existat unele alianţe

militaro-politice, iar organizaţiile de cooperare economică interasiatică au încercat să creeze

componente paralele de securitate. Însă fiind de inspiraţie australiano-americană sau urmărind

aprofundarea armonizării nipono-americane, sistemele create ori preconizate n-au putut să se

compatibilizeze obiectivelor de apărare colectivă a diferitor state, J. Mearsheimer remarcă pe bună

dreptate că în Asia nu există nici o instituţie cu putere reală. Aspiraţiile de elaborare şi

implementare a matricii de securitate edificată pe principiul „Asia este a asiaticilor”, s-au dovedit a

fi irelevante întotdeauna, una dintre cauze fiind multiculturalismul şi multiconfesionalismul cu

adînci remenescenţe istorice de conflict reflectate la nivelul mentalităţilor colective. Însă motivul

principal al insucceselor rezidă incontestabil în factorul politico-ideologic şi opţiunile diferite de

politică externă şi asigurare a apărării.

În Africa sînt atestate mai multe conflicte proiectate pe dimensiunile confesională şi etno-

tribală, „sfidarea islamică” de la nordul continentului, genocidul din Rwanda, epurările religioase

din Sudan, „statul în colaps” Somalia ş.a., care fiind colaborate cu alte crize şi războaie cum ar fi

din R.D.Kongo, Liberia, Ciad, Zimbabwe ş.a., au transformat această parte a lumii într-o regiune cu

un grad sporit de insecuritate şi au antrenat exoduri în masă de ilegali. În opinia noastră, o

modalitate a detensionării situaţiei grave de pe „continentul negru”, alături de asistenţa

internaţională multilaterală şi consolidarea economică a Uniunii Africane, ar fi „reîntoarcerea

civilizată” a metropolelor în fostele colonii, ele devinind un factor stabilizator, revenirea Portugaliei

în Angola sau a Belgiei în Rwanda sînt exemple edificatorii în ordinea de idei elucidată.

„Lumea nouă” este scutită de conflicte de sorginte religioasă, dar totodată nici n-a dezvoltat

structuri de securitate, fie panamericane, fie de nivel regional sau subregional, cauzele fiind în fond

două: hegemonia Statelor Unite ale Americii, cel puţin în partea nordică şi centrală, doctrina

Monroe admiţînd intervenţionismul în afacerile panamericane; omogenitatea confesională, cel puţin

în zonele centrală şi de sud, tentativele de „decolonizare” religioasă fiind de caracter transnaţional şi

urmărind eliberarea de „centralismul” Vaticanului. Conflictele numeroase sînt de alt caracter, cu atît

mai mult că nu s-a înrădăcinat un naţionalism latino-american fundamentat pe catolicism şi nici n-

au fost edificate alianţe pe principiul „statelor înrudite”, adică, potrivit lui H. Greenway, în baza

unei ideologii politico-religioase comune şi unui cod comun de valori.

201

Aşadar, factorul confesional poate provoca insecuritate în relaţiile internaţionale şi există

posibilităţi reale şi imaginare de consolidare a bazei conflictuale pe filieră religioasă, dar totodată

nu trebuie de uitat că ideea centrală a multor religii se rezumă la lupta dintre „bine şi rău”, ele

asumîndu-şi prerogativele de reglator moral şi promotor al echităţii. Contrar lui R. Garaudy, care

manifestă scepticism faţă de pacifismul factorului religios în relaţiile internaţionale postrăzboi rece.

A. Malraux consideră că secolul XXI va fi al religiilor, în sensul că toleranţa, dialogul şi

schimburile culturale vor fi în măsură să contribuie la anihilarea surselor de conflict, iar pluralismul

fenomenului confesional nu va fi catalizator al aplicării violenţei şi al comportamentului biligen al

fiinţei umane. Întradevăr, reprezentînd prin conţinut şi esenţă un ghid moral şi o identitate de grup,

religia este în măsură să contribuie la dezvoltarea conştiinţei umane şi să influenţeze puternic asupra

adepţilor săi, erijîndu-se în centre potenţiale de putere politică, ridicînd sau din contra, demolînd

barierele în calea urii şi intoleranţei pe arena mondială. Nu trebuie de uitat totuşi că multe religii

reprezintă adevărate filosofii ale vieţii, conţin o încărcătură axiologică solidă şi oferă oamenilor

grile de interpretare a lumii, iar pluralismul confesional a devenit realitate şi indicator important în

sistemul de drepturi şi libertăţii umane, cu rezerva însă, că în anumite circumstanţe poate favoriza

tendinţe voluntariste şi exclusiviste.

Spaţiul cultural-civilizaţional creştin a modelat cultul toleranţei religioase, care este înscris

în sistemul juridic al statelor, inclusiv în legislaţia Republicii Moldova, Constituţia conţinînd

stipulări cu privire la garantarea egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor publice fără deosibire de

religie - articolul 16(2), asigurarea libertăţii conştiinţei - articolul 31, interzicerea îndemnului la ura

naţională, rasială sau religioasă - articolul 32 (3) [35]. În opinia lui R. Coste, „sistemul axiologic

creştin a fundamentat logic şi practic drepturile religioase, adîncind rezultanta lor moral-etică, iar

prin reflecţia teologico-politică proiectată leagă în mod organic drepturile omului şi pedagogia

libertăţii de doctrina creştină ca expresie a legii lui Dumnezeu” [36]. Islamul din contra, este

catalogat de mai mulţi cercetători, analişti şi chiar figuri publice ca deţinător al primelor poziţii la

capitolul intoleranţă religioasă, fiind fundamentat, potrivit lui A. Mayer, pe „criteriile vagi ale

şariatului”, el restrînge serios drepturile şi libertăţile fundamentale, inclusiv ale minorităţilor

confesionale, pe cînd J.D.van der Vyver este mai categoric, insistînd că „în ţările în care şariatul

este proclamat sursă a legislaţiei, dihotomia dinte percepţia islamică a statutului juridic al persoanei

şi protecţia drepturilor omului inevitabil conduce spre discriminare şi represiuni” [37]. Se cuvine de

precizat că supoziţiile de acest conţinut aparţin ca regulă cercetătorilor nemusulmani, pe cînd cei

care confesează islamul din contra, argumentează în marea lor majoritate, cum ar fi S. Amin că

„dreptul islamic este produs al revelaţiei divine, comandamentele lui fiind inspirate din şariat”.

A. Toynbee, S. Huntigton, dar nu numai ei, constată nu fără temei că disensiunile şi

conflictele interconfesionale apar mai ales acolo, unde religiile se întîlnesc, dar în acelaşi timp

202

considerăm că nu sînt mai puţin relevante supoziţiile care atestă multe linii de interferenţă şi

convieţuire paşnică, inclusiv dintre creştinism şi islam, ultimul nu trebuie asociat exclusiv cu

integrismul şi fundamentalismul. Spaţiile de civilizaţie chineză şi niponă dau dovadă de un grad

relativ înalt de toleranţă, fiecare în parte atît în raport cu alte religii din regiune, cît şi faţă de

creştini, chiar dacă în 2009, în provincia Xinjiang din China au fost atestate ciocniri violente de

caracter etnoconfesional. În Japonia şi mai ales în China deasemenea a fost aplicată pe larg

ignorarea, mai ales în timpul autoizolării benevole, autoconsiderîndu-se superiori „barbarilor”.

Filosofia politică a confucianismului identifică etica cu politica, încurajînd educaţia şi progresul

social, spiritul corect şi comportamentul social îndreptate spre disciplină, respect şi valoare:

„guvernămîntul nu este o simplă manifestare a puterii, ci se bazează în special pe responsabilitate

morală” [38]. De fapt, esenţa axiologică a confucianismului constă în optimism, dar nu este o

concepţie a luptei, după cum nici budismul. Principiile fundamentale ale budismului sînt

nonviolenţa sau chiar ascetismul, edificate pe moralitate şi meditaţie, comportament societal şi stat

pacifist, iar starea de iluminare omologhează unele drepturi umane din perspectivă ontologică

precum dreptul la cuvînt liber sau dreptul la meditaţie şi reflexie.

În concluzie subliniem că din perspectiva redimensionării sistemului internaţional postrăzboi

rece sursele de conflict motivate religios nu trebuie nici subapreciate, nici absolutizate din cauza că

pot provoca interpretări exagerate şi nerespectarea echilibrului de evaluare, cu atît mai mult că şi-a

păstrat relevanţa ideea lui M. Eliade despre necesitatea fenomenologizării religiei. Factorul

confesional reprezintă concomitent o sursă de ameninţare şi un promotor al securităţii

internaţionale, potenţialul constrictiv incontestabil prevalează asupra aspectelor distructive, dar care

nu pot fi neglijate în ecuaţiile de identificare şi implementare a soluţiilor de pace şi securitate, fiind

îndreptăţită eradicarea „sfidările religioase”. Este de precizat că religia poate să-şi subordoneze

politica (islamul), s-o tolereze condiţionat (catolicismul tradiţional) sau necondiţionat

(confucianismul), s-o trateze ca inevitabilă (iudaismul) ori cu indiferenţă (hinduismul), ponderea ei

şi funcţiile pe care le îndeplineşte fiind diferite şi variază în dependenţă de un set complex de

circumstanţe atît din societate, cît şi de pe arena mondială. M. Weber deosebeşte religii care se

adaptează faţă de lume (confucianismul şi daosismul), evadează de lume (hinduismul şi budismul)

sau cuceresc lumea (iudaismul şi creştinismul). Considerăm că tipul al treilea de atitudine faţă de

lume din cadrul clasificării weberiene poate fi completat cu islamul, o religie care deasemenea a

apărut în Orientul Mijlociu şi manifestă serioase tendinţe expansioniste. Cu certitudine, impactul

conflictelor şi al activităţii actorilor care le promovează, nu are şi nu va avea aceleaşi valenţe şi

rezultate asupra relaţiilor internaţionale, iar dialogul ecumenic, toleranţa şi spiritul responsabilităţii

sînt chemate să contribuie la eliminarea animozităţilor şi tensiunilor interconfesionale, chiar dacă

şansele lor de realizare par a fi discutabile la moment.

203

Referinţe bibliografice:

1. Religion and Politics in Comparative Perspective. The One, the Few, and the Many.

Edited by Jelen, Ted Gerard and Wilcox, Clyde. Cambridge. Cambridge University

Press, 2002.p. 1.

2. Huntigton, Samuel. Ciocnirea Civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale. Filipeştii de

Tîrg, Ed. ANTET, 1997, p. 96.

3. Rammonet, Ignacio. Geopolitica religiilor// Lumea Magazin. 2001, nr. 6. p. 44.

4. Bauer, Julien. Politique et religion. Paris, PUF, 1999. p. 8.

5. Living Religions. A brief introduction Fisher, Mary Pat. London, Pretince Hall, 1999.

p.269.

6. Rammonet, Ignacio. Op.cit. p. 44-45.

7. Rammonet, Ignacio. Op.cit. p. 44.

8. Bauer, Julien. Op.cit. p. 104.

9. Радугин, А. Введение в религиоведение. Курс лекций. Москва. Изд. Центр, 1996.

p.61.

10. Buchet, Constantin. Religie şi putere în relaţiile internaţionale contemporane. Bucureşti,

Ed. Fundaţiei România de Mîine, 1998. p. 8.

11. Keller von, Hans. Okumenische Fragen in Ost und West // Christiliche Zeitschrift,

1994, VI. p. 204.

12. Weber, Max. Introducere în sociologia religiilor. Bucureşti. Ed. Institutul European,

2001. p. 205.

13. Le Bon, Gustav. Psihologia mulţimilor . Bucureşti, Ed. Anima, 1991. P. 20-21.

14. Данилевский, Николай. Россия и Европа. Москва, Изд. Книга, 1991. p. 191.

15. Huntigton, Samuel. Op.cit. p. 59.

16. Ibidem. p. 57-58.

17. Roşca Alexandru. Problematica civilizaţională în contextul globalizării/Probleme

regionale în contextul proceselor de globalizare, simpozion internaţional Chişinău, Ed.

Poligr. ASEM, 2002. p. 229.

18. Moreau-Defarges, Philippe. La mondialisation. Vers la fin de frontieres. Paris, Ed.

Dumond IFRI, 1994. p. 24.

19. Wallerstein, Immanuel. Sistemul mondial modern. v. I. Bucureşti, Ed. Meridiane,

1993.p.7-8.

20. Buchet, Constantin. Op.cit. p. 19-22.

21. Geopolitica religiilor//Lumea Magazin. 2001, nr. 6. p. 46.

204

22. Religion and International Relations. New-York. Palgrave. 2000. p. vii.

23. Bauer, Julien. Op.cit. p. 88.

24. Гараджа, В. Социология религии. Москва, Изд. Наука, 1995. p. 89.

25. Religion and International Relations. Op. cit. p. 1.

26. Vlahos, Michael. Culture and Foregn Policy // Foreign Policy, 1991, nr. 82, spring. p.

62-64.

27. Religion and International Relations. Op. cit. p. 5.

28. Huntigton, Samuel. Op.cit. p. 95.

29. Gurr, E. Peoples Against States: Ethnopolitical Conflict and Changing World System //

International Studies Quarterly. 1994, nr.38. p.348-349, 373-375.

30. Geopolitica religiilor. Op.cit. p.97.

31. Кортунов, С. Россия ищет союзников // Международная жизнь. 1996, nr. 5. p. 25.

32. Хакимов, Б. Коллективная безопасность в СНГ // Международная жизнь. 2001, nr.

7. p. 17-19.

33. Gozlan, M. Pour comprendre l'integrisme islamiste. Paris, PUF, 2002. p. 48-49.

34. Buchet, Constantin. Op.cit. p.54.

35. Constituţia Republicii Moldova // Monitorul Oficial al R.Moldova, nr. 1 din 12.08.1994.

36. Coste, R. L'Eglise et les droits de l'homme. Paris, Armand Colin Ed., 1982. p. 42.

37. Religion and International Relations. Op.cit. p.116.

38. Buchet, Constantin. Op.cit. p.77.

205