UNIVERSITATEA DIN PETROŞANIFACULTATEA DE ŞTIINŢE

Specializarea: Administraţie publică

MANTA PANTELIMON RĂVAŞ OANA

ELEMENTE DE DREPT PENAL ŞI PROCEDURĂ PENALĂ

~ Note de curs ~

1

Introducere

Prezentele note de curs se adresează studenţilor de la Facultatea de Ştiinţe, care urmează cursurile specializării Administraţie Publică, forma de învăţământ de zi.

Acestea respectă programa analitică, abordând acele teme de interes pentru disciplina în cauză, teme atât de drept penal substanţial (partea generală şi partea specială), cât şi de drept procesual penal. Sunt, astfel, avute în vedere noţiunile introductive ale dreptului penal, precum: noţiunea şi obiectul dreptului penal, principiile de bază ale dreptului penal, legătura dreptului penal cu alte ştiinţe şi, nu în ultimul rând, aplicarea legii penale în timp şi spaţiu.

Totodată, tot în cadrul părţii generale a dreptului penal sunt abordate teme referitoare la teoria generală a infracţiunii, efectuându-se o analiză a acestei instituţii juridice din punctul de vedere al obiectului şi subiectului acesteia, precum şi al laturii obiective şi laturii subiective a infracţiunii.

La capitolul sancţiuni penale, detenţiunea pe viaţă, pedeapsa închisorii, amenda penală, dar şi pedepsele complementare şi cele accesorii fac obiectul de studiu al capitolului trei din prezentele note de curs.

Infracţiunile din partea specială a dreptului penal ajută studenţii acestei facultăţi să-şi însuşească cunoştinţele de bază referitoare la infracţiunile contra persoanei, din a cărei categorie fac parte omorul, pruncuciderea, uciderea din culpă şi vătămarea corporală.

Infracţiunile contra patrimoniului prezintă o importanţă deosebită în cadrul acestui curs, cu atât mai mult cu cât acestea se regăsesc cu precădere în practica judiciară. La acest capitol sunt studiate infracţiunile de furt, tâlhărie, gestiune frauduloasă, delapidare şi tăinuire.

Dat fiind faptul, că cei mai mulţi dintre viitorii absolvenţi îşi vor desfăşura activitatea în administraţia publică ori vor alege să profeseze ca manageri sau în domeniul privat, din cadrul acestui curs nu puteau lipsi infracţiunile contra autorităţii. Dintre acestea, vor fi analizate, din punct de vedere juridic, infracţiunile de ofensă adusă unor însemne, ultrajul, portul nelegal de decoraţii sau semne distinctive, precum şi ruperea de sigilii.

2

Cursul nr. 1NOŢIUNI INTRODUCTIVE

I. Generalităţi privind dreptul penal

A. Dreptul penal, ca ramură de drept :Termenul de “drept penal” cunoaşte două accepţiuni:- ramură a sistemului de drept ce cuprinde o totalitate de norme juridice cu acelaşi obiect de reglementare - ştiinţa dreptului penal ce cuprinde totalitatea ideilor şi concepţiilor despre dreptul penal.

a. Definiţia dreptului penal :“Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept din România, e format din totalitatea normelor juridice legiferate de puterea legislativă care stabilesc ce fapte constituie infracţiuni, condiţiile răspunderii penale, sancţiunile şi alte măsuri ce urmează a fi aplicate sau luate de către instanţele judecătoreşti persoanelor, care au săvârşit infracţiuni, în scopul apărării celor mai importante valori sociale ale statului de drept”.

b. Caracterele dreptului penal :Din această definiţie desprindem caracteristicile acestei ramuri de drept şi anume :1. dreptul penal este o ramură de drept distinctă alături de alte ramuri de drept ;2. dreptul penal are autonomie în raport cu celelalte ramuri de drept ;3. dreptul penal are o structură unitară ;4. dreptul penal este format dintr-o totalitate de norme juridice cu acelaşi obiect de reglementare;5. normele dreptului penal stabilesc expres infracţiunile, condiţiile de tragere la răspundere penală a persoanelor care le săvârşesc, precum şi sancţiunile ;6. dreptul penal are un scop specific – apărarea valorilor sociale ;7. instituţiile acestei ramuri de drept sunt :- infracţiunea ; - răspunderea penală ;- sancţiunile.8. dreptul penal este o ramură de drept public, deoarece întotdeauna unul dintre subiectele raportului juridice de drept penal este statul.

c. Obiectul dreptului penal :

Obiectul dreptului penal îl constituie apărarea valorilor sociale în complexitatea lor. În cadrul acestor relaţii, membrii societăţii au îndatorirea de a nu vătăma prin faptele lor valorile sociale. Respectarea acestor îndatoriri asigură existenţa normală a societăţii, ducând la existenţa unor raporturi de cooperare. Dacă nu se respectă aceste norme raporturile de cooperare se transformă în raporturi de conflict între stat şi cei care nu respectă ordinea de drept. Astfel, cele două tipuri de raporturi, reprezintă obiectul dreptului penal.

3

În doctrină există discuţii privind obiectul dreptului penal şi anume : unii autori consideră că ar face parte din obiectul dreptului penal numai relaţiile sociale ce apar în urma săvârşirii infracţiunii (deci, numai raporturile de conflict), alţii consideră că, din sfera dreptului penal fac parte ambele tipuri de raporturi, întrucât prima opinie restrânge sfera dreptului penal, dându-i un caracter strict represiv.În concluzie, relaţiile de apărare socială, care constituie obiectul de reglementare a dreptului penal, au o existenţă obiectivă, anterioară încălcării legii, fie sub forma unor relaţii de cooperare, fie forma unor relaţii de conflict ce apar după încălcarea legii.

d. Scopul dreptului penal :Acesta este prevăzut în art. 1 C. pen. potrivit căruia: “legea penală apără, împotriva infracţiunilor România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept”. Aşadar, scopul dreptului penal este de a apăra societatea în ansamblu, membrii săi în particular, împotriva tuturor faptelor antisociale ce cad sub incidenţa legii penale.Enumerarea valorilor sociale, din art. 1 C. pen. are un caracter exemplificativ şi nu limitativ, dreptul penal ocrotind şi alte valori sociale ce nu sunt prevăzute expres în acest articol. Ex. apărarea siguranţei circulaţiei pe drumurile publice.

e. Funcţiile dreptului penal :- prevenirea săvârşirii infracţiunilor prin incriminarea faptelor periculoase;- asigurarea cadrului legal de realizare a funcţiei de apărare socială;- asigurarea dezvoltării noilor valori de relaţii sociale.

f. Necesitatea dreptului penal:Aceasta este determinată de:- necesitatea apărării tuturor valorilor sociale ;- existenţa fenomenului infracţional şi combaterea lui;- necesitatea reglementării juridice a acţiunii de apărare a valorilor sociale.g. Locul dreptului penal în sistemul dreptului :Are legături şi cu alte ramuri de drept în vederea apărării tuturor valorilor sociale.Astfel, are legături cu :- dreptul constituţional – pe considerentul că în art. 1 din Constituţie sunt prezentate din nou principalele valori sociale;- dreptul procesual penal – întrucât infracţiunile stabilite de dreptul penal se urmăresc şi se judecă prin normele dreptului procesual penal ;- dreptul execuţional penal – acesta având ca obiect de studiu modul în care se execută pedepsele stabilite de dreptul penal ;- dreptul civil – care reglementează relaţiile privind patrimoniul, dreptul penal cuprinzând infracţiuni îndreptate împotriva acestuia (furtul) ;- dreptul familiei – dreptul penal incriminând faptele de bigamie, adulter, abandon de familie.

B. Ştiinţa dreptului penal

a. Definiţie :“Ştiinţa dreptului penal este o ramură a ştiinţelor juridice şi reprezintă totalitatea conceptelor, definiţiilor şi teoriilor privitoare la dreptul penal”.

4

b. Obiectul :Studiind normele juridice penale, ştiinţa dreptului penal trebuie să explice care este originea acestora, conţinutul şi structura lor, să analizeze condiţiile obiective care impun apărarea socială a valorilor ce cad sub incidenţa normelor dreptului penal, să stabilească măsurile ce sunt necesare a fi adoptate pentru prevenirea şi combaterea infracţionalităţii.

c. Sarcinile ştiinţei dreptului penal :- studiază normele şi instituţiile dreptului penal în complexitatea şi dinamismul lor ;- cercetează practica judiciară pentru a observa concordanţa dintre principiile exprimate în norme juridice penale ;- analizează evoluţia fenomenului infracţional.

d. Ştiinţele penale (“criminale”) :- criminologia – studiază geneza infracţionalităţii ;- penologia (ştiinţa penitenciară) – studiază pedepsele şi celelalte sancţiuni de drept penal ;- criminalistica – studiază metodele, mijloacele şi tehnicile în vederea descoperirii, cercetării infracţiunii şi descoperirii infractorilor ;- medicina legală – studiază cauzele producerii morţii violente ;- psihologia judiciară – studiază persoana umană implicată în drama săvârşirii unei infracţiuni.

e. Ştiinţa dreptului penal românSe poate afirma, pe drept cuvânt, că întemeietorii ştiinţei dreptului penal român sunt I. Tanoviceanu şi V. Dongoroz care sunt autorii primelor tratate de drept penal din România. O contribuţie deosebită a avut-o şi Vespasian Pella – membru fondator al “Asociaţiei internaţionale de drept penal” (Paris –1924).

5

CURSUL NR. 2

Evoluţia, principiile, izvoarele şi raporturile dreptului penal român

A. Evoluţia dreptului penal român.

a. Epoca prestatală (“antichitatea”) :Relaţiile de apărare socială au apărut şi s-au dezvoltat odată cu statul. Astfel :- prima formă de realizare a justiţiei a îmbrăcat forma răzbunării, care putea fi individuală sau colectivă ;- a doua formă o reprezintă principiul talionului, conform căruia riposta trebuie să fie proporţională cu agresivitatea : “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” ;- a treia formă o constituie regula compoziţiunii, adică o înţelegere ce intervenea între agresor şi victimă .Noţiunea de “vinovăţie” nu era cunoscută şi nu existau, de asemenea, nici reguli scrise.

b. Evul mediu :- apare pentru prima dată noţiunea de pedeapsă;- apar codurile scrise, iar pedepsele era crude, grele şi intimidante ;- Montesquieu şi Cesare Beccaria au avut în această perioadă un rol deosebit în formarea gândirii juridico-penale, încercând printre altele să înlăture aplicarea pedepsei cu moartea.

c. Perioada modernă :În istoria dreptului penal român prima lege cu dispoziţii penale a fost “Legea ţării”,care a înlăturat practica talionului. Aceasta a ţinut multă vreme locul Constituţiei, Codului civil şi Codului penal. De asemenea ea marchează modernizarea gândirii juridice penale în perioada feudalismului dezvoltat. În perioada regimului turco-fanariot legile cu caracter penal au fost “Pravilniceasca Condică”, “Codul Calimach”, “Legiuirea Caragea” şi “Criminaliceasca Condică”. Istoria dreptului penal cunoaşte până în prezent succesiunea a trei Coduri penale :1.“Codul penal de la 1865 (“Codul Cuza”)” :- realizează unificarea legislativă penală şi marchează începutul dreptului penal român după unirea Moldovei cu Muntenia din 1859 ;- izvoarele acestuia sunt : Codul penal francez (1810) şi Codul penal prusian (1859) ;- consacra principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, egalitatea în faţa legii penale, umanizarea pedepselor ;- nu prevedea pedeapsa cu moartea, ci munca silnică pe viaţă ;- infracţiunile erau clasificate în trei : crime, delicte şi contravenţii ;- tentativa nu era cunoscută, fiind asimilată infracţiunii consumate, iar complicele se pedepsea ca şi autorul.2. “Codul penal de la 1937” (“Codul penal Carol al II-lea”) :

6

- acest cod a avut un caracter unificator după realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 ;- se introduc pentru prima dată alături de pedepse, măsurile de siguranţă măsurile educative (pentru minori), pedepsele complementare şi accesorii ;- nu se prevedea pedeapsa cu moartea ;- se atribuie pedepsei rolul educativ, introducându-se instituţia individualizării pedepsei ;- acesta era structurat în trei părţi : dispoziţii generale ; dispoziţii privitoare la crime şi delicte ; dispoziţii privind contravenţiile ;- asemeni Codului penal anterior pedepsele erau de trei feluri : pentru crime, pentru delicte şi pentru contravenţii ;- fiind considerată una dintre cele mai evoluate legi ale timpului acesta rămâne în vigoare până în 1969.d. Dreptul penal român în perioada 1910 – 1969:- prima lucrare de sinteză în domeniul dreptului penal este scrisă de I. Tanoviceanu în 1912 în colaborare cu V. Dongoroz;- s-au remarcat de asemenea în această perioadă profesorii Traian Pop de la Cluj şi Nicolae Buzea de la Iaşi ;- personalitatea marcantă în acest domeniu rămâne însă Vintilă Dongoroz autor al “Tratatului de drept penal” publicat în 1929 ;- la un an de zile de la intrarea în vigoare a acestui Cod se instaurează dictatura regală a lui Carol al II-lea şi se introduce pedeapsa cu moartea pentru infracţiunile contra siguranţei statului care s-a menţinut până în anul 1990, fiind abolită prin Decretul-Lege nr. 6 / 1990 ;- s-au înăsprit condiţiile răspunderii penale, minorii răspunzând penal de la 12 ani ;- în anul 1947 s-a instaurat regimul comunist care în 1948 introduce instituţia “infracţiunii prin analogie”, încălcându-se astfel principiul legalităţii; aceasta s-a menţinut până în 1956;- în anul 1948 s-a republicat Codul penal de la 1937 sub denumirea de Codul penal al Republicii Populare România - în această perioadă dreptul penal s-a transformat într-un instrument al politicii comuniste, rămânând în plan secund ca instrument de apărare a societăţii împotriva criminalităţii ;3. “Codul penal de la 1969” :- adoptarea Codului penal de la 1969 a marcat un alt moment important în evoluţia dreptului penal român, fiind în vigoare şi astăzi ;- cu toate că a fost elaborat sub influenţa ideologiei marxiste el a consacrat principiul legalităţii incriminării şi a sancţiunilor de drept penal, precum şi principiul individualizării pedepselor ;- acesta a fost modificat succesiv printr-o serie de legi speciale, mai ales după revoluţia din anul 1989 ;

B. Principiile fundamentale ale dreptului penal român

a. Definiţie :“Acestea reprezintă totalitatea ideilor, concepţiilor şi regulilor care călăuzesc şi străbat întregul drept penal şi activitatea de luptă împotriva infracţiunilor”.b. Caracterizare : Acestea se împart în trei categorii :- fundamentale ;

7

- generale ;- instituţionaleEle îşi găsesc aplicarea în toate instituţiile dreptului penal (infracţiunea, răspunderea şi sancţiunile).c. Cadrul principiilor :1. p. legalităţii ; 2. p. egalităţii în faţa legii penale;3. p. umanismului;4. p. prevenirii faptelor prevăzute de legea penală ; 5. p. infracţiunea – unic temei al răspunderii penale ;6. p. personalităţii răspunderii penale ; 7. p. individualizării sancţiunilor de drept penal ;8. p. incriminării faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social ;9. p. instituirii unui regim special de sancţionare pentru infractorii minori.Menţionăm că, unele dintre acestea sunt fie principii fundamentale, fie principii generale, fie instituţionale, noi urmând să le analizăm pe toate.

1.Principiul legalităţii- nu este un principiu specific dreptului penal, ci acesta guvernează întreg sistemul de drept ;- acesta a fost formulat pentru prima oară în timpul revoluţiei burgheze din Franţa în anul 1789 ;- a fost reafirmat în 1948 în “Declaraţia universală a drepturilor omului” ;- acesta constituie o garanţie a libertăţii persoanei împotriva abuzurilor, astfel că legea penală se aplică numai pentru faptele prevăzute de aceasta ;- acest principiu a fost încălcat flagrant între anii 1948-1956 când exista instituţia analogiei ;- acesta este consacrat expres în actualul Cod penal în art. 2, dar este completat şi de art. 11 ;- de asemenea, el îşi găseşte aplicarea în toate instituţiile dreptului penal astfel :- “nullum crimen sine lege”(instituţia infracţiunii) ; - “nulla poena sine lege” (instituţia sancţiunii) ;-“nullum judicium sine lege” (instituţia sancţiunii şi a răspunderii) ;- respectându-se acest principiu nu va fi trasă la răspundere penală persoana care nu a săvârşit o infracţiune şi totodată nu va fi trasă la răspundere penală o persoană, care a săvârşit o faptă ce nu era considerată la aceea vreme infracţiune.

2.Principiul egalităţii în faţa legii penale- este nu numai un principiu de bază în dreptul penal, dar şi un principiu constituţional prevăzut în art. 16 din Constituţia României ;- el subliniază egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii penale, indiferent de vârstă, sex, rasă, culoare, apartenenţă politică, etc. ;- acesta nu este prevăzut în mod expres de Codul penal, dar se deduce din întreaga legislaţie penală .

3.Principiul umanismului- este un principiu prevăzut în Constituţia României, dar şi în numeroase articole din Codul penal, astfel :-art. 22 din Constituţie - “dreptul la viaţă şi integritate fizică şi psihică sunt garantate” ;- “nimeni nu poate fi supus torturii sau tratamentelor inumane”

8

- “ pedeapsa cu moartea este interzisă”- conform acestui principiu constrângerea penală trebuie să aibă un caracter uman .

4.Principiul prevenirii faptelor prevăzute de legea penală- acesta reprezintă şi scopul legii penale prevăzut în art. 1 C. penal ;- el presupune ca întreaga reglementare juridico-penală să asigure prevenirea săvârşirii faptelor periculoase, atât prin conformare (prevenţie generală), cât şi prin constrângere (prevenţie specială) ;- prevenirea constă în : incriminarea faptelor periculoase, dar şi în pedepsirea celor care nu respectă legile ;- prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni constituie însuşi scopul pedepsei (art. 52 C. penal) ;

5.Principiul infracţiunii – ca unic temei al răspunderii penale- este un principiu specific dreptului penal şi prevăzut expres în art. 17 alin. 2 C. penal ;- funcţionează ca o garanţie a libertăţii persoanei căci fără săvârşirea unei infracţiuni nu se poate antrena răspunderea penală ;- conform acestui principiu, dreptul penal respinge aşa – zisa răspundere obiectivă pentru o faptă săvârşită fără vinovăţie sau pentru o faptă care nu îndeplineşte cumulativ toate cele trei condiţii prevăzute de lege ;

6.Principiul personalităţii răspunderii penale- acesta nu este prevăzut expres în Codul penal, însă se deduce din condiţiile privind răspunderea penală ;- este un principiu specific dreptului penal conform căruia fiecare trebuie să răspundă personal pentru faptele sale ; în dreptul penal nu se poate antrena răspunderea penală pentru fapta altei persoane sau răspunderea colectivă ;

7.Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal- este prevăzut expres în art. 72 din Codul penal şi este un principiu specific acestei ramuri de drept ;Presupune aplicarea sancţiunilor proporţional :- cu gravitatea faptei săvârşite ; - cu periculozitatea infractorului ;- de condiţiile în care a fost sâvârşită infracţiunea ; Această individualizare este de trei feluri :- legală (faza elaborării legii penale) ;- judiciară, realizată în concret după săvârşirea infracţiunii (faza aplicării pedepsei);- administrativă, realizată în faza executării pedepsei;

8.Principiul incriminării faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social- este un principiu specific dreptului penal şi este prevăzut în art. 17 alin. 1 din C. penal ;- el constă în interzicerea ca infracţiuni doar a acelor fapte care prezintă un grad de pericol social mai ridicat, deosebindu-se astfel de contravenţii şi abateri ;- se ştie că infracţiunea este forma de ilicit care prezintă gradul de pericol social cel mai ridicat ;

9.Principiul instituirii unui regim special de sancţionare pentru infractorii minori

9

- este un principiu specific dreptului penal consacrat expres în art. 109 în cadrul Titlului V al Codului penal ;Acest principiu se referă în special la:- limitele pedepselor (închisorii şi amenzii) care se reduc întotdeauna la jumătate – art. 109 alin. 1 C. penal;- condamnările pronunţate pentru faptele săvârşite în timpul minorităţii nu atrag incapacităţi sau decăderi – art. 109 alin. 4 din C. penal;- condamnările pentru infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii nu atrag starea de recidivă – art. 38 lit. a C. penal ;- termenele de prescripţie sunt reduse la jumătate – art. 129 din C. penal ;- minorilor nu li se aplică pedepsele complimentare – art. 109 alin. 3 din C. penal ;- libertatea condiţionată a minorilor are loc în condiţii mult mai avantajoase decât pentru majori – art. 60 alin. 2 din C. penal ;

III. IZVOARELE DREPTULUI PENAL ROMÂN

a. Definiţie:“Acestea sunt acte juridice care, în cuprinsul lor, stabilesc faptele ce constituie infracţiuni, sancţiunile ce se pot aplica, condiţiile răspunderii penale, precum şi actele normative care prevăd dispoziţii obligatorii de respectat în procesul de elaborare şi aplicare a dreptului penal” .Acestea pot fi :- materiale şi formale; - interne şi externe;- directe şi indirecte.Specificul lor este faptul că acestea nu pot îmbrăca numai forma legii – ca voinţă a organelor legislative .

b. Cadrul izvoarelor :1. Constituţia României; 2. Codul penal;3. Legile penale speciale ; 4. Legile speciale nepenale cu dispoziţii penale ;5. Tratatele şi convenţiile internaţionale ; 6. Legislaţia penală română.

1. CONSTITUŢIA ROMÂNIEI- aceasta este în acelaşi timp legea fundamentală a ţării şi izvor al dreptului penal deoarece consacră şi norme ce interesează exclusiv dreptul penal: art. 1 prevede cele mai importante valori sociale; art. 15 -“legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile ; art. 22 –“pedeapsa cu moartea este interzisă” ;

2. CODUL PENAL

10

- este principalul izvor de drept penal deoarece în cele două părţi ale sale (generală şi specială) cuprinde norme referitoare la scopul legii penale, aplicarea legii penale, modul de tragere la răspundere penală, aplicarea pedepselor.

3.LEGILE PENALE SPECIALE- nu cuprind incriminări noi, ci vin să completeze dispoziţiile Codului penal ;de exemplu : Legea nr. 296 / 2001 – privind extrădarea; Legea nr. 143 / 2000 – privind traficul şi consumul ilicit de droguri ;

4.LEGILE SPECIALE NEPENALE CU DISPOZIŢII PENALE- ele nu au caracter penal, însă cuprind unele dispoziţii penale, conţinând astfel incriminări separate faţă de C. penal ; de exemplu : Legea nr. 26 / 1996 – codul silvic ; Legea nr. 56 / 1992 – privind frontiera de stat a României ;

5.TRATELE ŞI CONVENŢIILE INTERNAŢIONALE- acestea devin izvoare de drept penal în urma ratificării ;- nu toate tratele internaţionale sunt izvoare de drept penal, ci numai acelea care interesează această ramură de drept, cum ar fi :Tratatele şi convenţiile prin care statul român s-a angajat să incrimineze şi să sancţioneze anumite fapte deosebit de grave ;Tratatele şi convenţiile internaţionale privind asistenţa juridică internaţională în materie penală ;

6.LEGISLAŢIA PENALĂ ROMÂNĂ- acest izvor cuprinde totalitatea reglementărilor penale .

IV. RAPORTUL JURIDIC DE DREPT PENAL ROMÂN

a. Definiţie :“Acesta reprezintă legătura juridică dintre stat şi toţi ceilalţi membrii, ai societăţii, raport în care statul, prin organele sale specializate, are dreptul de a impune respectarea valorilor sociale, ocrotite de lege şi trage la răspundere penală pe cei care au săvârşit infracţiuni, iar membrii societăţii au obligaţia de a se conforma legii şi a suporta sancţiunile penale”.

b. Feluri :- de conformare ; - de conflict.

I. RAPORTUL JURIDIC PENAL DE CONFORMARE

A. Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic de conformare :

A1. Naşterea : acesta apare în momentul în care legea penală este elaborată şi intră în vigoare, având ca destinatari toţi cetăţenii.A2. Modificarea : aceasta intervine ori de câte ori în structura legii penale apare o modificare (o abrogare parţială sau un nou text introdus).

11

A3. Stingerea : are loc în momentul în care legea penală iese din vigoare sau în momentul în care legea penală este încălcată.

B. Structura :

1. Subiectele.- statul (ca titular al tuturor valorilor sociale şi singurul în măsură să impună o anumită conduită cetăţenilor);- destinatarii legii penale (aceştia sunt nedeterminaţi).2. Conţinutul.- dreptul statului de a pretinde o anumită conduită ;- obligaţia destinatarilor legii penale de a respecta acea conduită.3. Obiectul- este reprezentat de conduita ce urmează să o adopte subiectele raportului în funcţie de drepturile şi obligaţiile lor .

II. RAPORTUL JURIDIC PENAL DE CONFLICT

A. Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic de conflict :

A1. Naşterea : raportul juridic penal de conflict ia naştere ca urmare a săvârşirii de către destinatarul normei a faptei interzise ca infracţiune. Aşadar, singurul fapt juridic ce dă naştere raportului juridic penal de conflict este săvârşirea infracţiunii.A2. Modificarea : aceasta poate interveni când se constată existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei sau cauze care înlătură executarea pedepsei sau de modificare a executării.A3. Stingerea : se realizează în următoarele situaţii :- când s-a finalizat executarea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită;- când a intervenit o cauză care înlătură răspunderea penală sau executarea pedepsei (amnistia şi graţierea).

B. Structura :

1. Subiectele:- statul (ca reprezentant al societăţii); - persoana fizică (determinată care a săvârşit infracţiunea).

2. Conţinutul:- dreptul statului de a trage la răspundere penală pe infractor şi de a impune executarea sancţiunii:- obligaţia celui ce a încălcat legea de a răspunde pentru fapta sa.

3. Obiectul :

12

- obiectul îl reprezintă sancţiunea ce se aplică de către organele specializate ; astfel încât, obiectul este reprezentant de realizarea prin constrângere a ordinii de drept penal. Se impune, a se observa poziţia dominantă, pe care o ocupă statul în structura celor două categorii de raporturi şi subordonarea între subiectele acestuia.

Cursul nr. 3

Legea penală, normele penale şi interpretarea legii penale

I. Legea penală

a. Definiţie:Conform art. 74 din Constituţie : “prin lege penală se înţelege actul normativ emis de Parlament după o procedură specială şi care conţine norme de drept penal”. sau Conform art. 141 din Codul penal: “prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete”.

b. Categorii de legi penale :• In funcţie de rolul pe care îl au în reglementarea relaţiilor de apărare socială : legi *penale generale – au o aplicare generală cuprinzând principii fundamentale şi adoptate ca legi obişnuite (Codul penal) ;*legi penale speciale – cunosc o aplicare mai restrânsă asupra unui anumit domeniu (Legea nr. 296 / 2001 – privind extrădarea) ; În caz de concurs între cele două categorii de legi se va aplica legea specială conform adagiului “specialia generalibus derogant”.• după durata în timp : *permanente (cu durată nedeterminată – Codul penal) ; *temporare (cu durată determinată – legile excepţionale) ;• după natura necesităţii care a impus adoptarea lor : *ordinare (care sunt adoptate în condiţii obişnuite – Codul penal); *extraordinare (determinate de necesitatea apărării unor valori sociale în situaţii excepţionale – război, calamităţi).

II. Normele penale.

a. Definiţie :“Normele juridice penale reprezintă o specie de norme juridice care se caracterizează prin conţinutul şi structura lor specifică, prescriind reguli de drept penal, precum şi sancţiunile aplicabile în cazul încălcării acestora”.

b. Structura normei penale :În doctrină există opinii diferite cu privire la structura normei penale, astfel :

13

- unii autori susţin că aceasta ar avea o structură trihotomică formată din ipoteză, dispoziţie şi sancţiune ;- alţi autori susţin că aceasta ar avea o structură dihotomică formată numai din dispoziţie şi sancţiune. Această opinie ni se pare corectă, întrucât în foarte puţine cazuri norma penală are o ipoteză.

c. Categorii de norme penale :• după sfera de incidenţă : n. pen. generale – care prevăd condiţiile în care se nasc, se modifică şi se sting raporturile juridice penale ; n. pen. speciale – care prevăd condiţiile în care o anumită faptă constituie infracţiune şi sancţiunea ce se aplică.• după structură : n. pe. unitare – care cuprind în structura lor dispoziţia şi sancţiunea ; n. pen. divizate – cărora le lipseşte un element din cele două.Acestea se împart în : norme de incriminare cadru – care cuprind dispoziţia şi sancţiunea însă prevederea faptelor interzise se face ulterior prin alte acte normative – art. 281 C. pen. ; norme de trimitere şi/sau de referire . Cele de trimitere se completează împrumutând elemente de la alte norme ; astfel norma de trimitere rămâne independentă faţă de norma complinitoare (ex. art. 212 alin. 2 C. pen.). Cele de referire se completează ca şi primele, însă ele devin dependente de norma complinitoare (ex. art. 255 alin. 1 C. pen.).• după felul normei de conduită : n. pen. prohibitive - care constau în abţinerea de a săvârşi o faptă (infracţiuni comisive) ; n. pen. onerative – care conţin o anumită conduită ce trebuie urmată (infracţiuni omisive).• dupa gradul de determinare a sancţiunii : n. pen. cu sancţiuni absolut determinate : în dreptul nostru penal există o singură normă cu pedeapsă absolut determinată şi anume Decretul-Lege nr. 6 / 1990 , care pentru anumite infracţiuni a înlocuit pedeapsa cu moartea cu detenţiunea pe viaţă ; n. pen. cu sancţiuni relativ determinate : acestea determină natura pedepsei şi cele două limite ale acesteia (una minimă şi alta maximă) ; n. pen. cu pedepse alternative: care cuprind pedepse principale de natură diferite (închisoarea sau amenda) ; n. pen. cu sancţiuni cumulative : în care se prevede o pedeapsă principală şi una complementară (închisoarea şi interzicerea unor drepturi).

III. Interpretarea legii penale

a. Definiţie :“Interpretarea legii penale este o operaţiune logico-raţională de lămurire a conţinutului unui legi penale, pentru aflarea şi explicarea înţelesului real al legii, potrivit voinţei legiuitorului care a adoptat legea respectivă”.

b. Necesitatea :Aceasta este impusă de :- neclaritatea unor texte de lege ;

14

- existenţa unor termeni neînţeleşi care au nevoie de explicaţii ;- particularizarea unor situaţii abstracte.

c. Formele interpretării ;• după organul sau persoana care face interpretarea : oficială efectuată de organe oficiale : autentică (organul care a emis legea) ; contextuală (făcută de legiuitor în momentul adoptării legii) ; posterioară (făcută ulterior printr-un act separat) ; cauzală (organul judiciar); neoficială efectuată de către oamenii de ştiinţă în tratated. Metodele de interpretare : interpretarea literală sau gramaticală - constă în aflarea adevărului cu ajutorul etimologiei cuvintelor şi cu ajutorul regulilor gramaticale, singularul presupune pluralul şi invers, masculinul şi femininul şi invers ; interpretarea raţională sau logică – constă în utilizarea procedeelor logice şi raţionale ; argumentele de interpretare logică sunt : “a fortiori” (“a minori ad majus”, “a majori ad minus”, “qui potest plus, potest minus”) ; “per a contrario ” (“qui dicit de uno, negat de altero”); “reductio ad absurdum” ; “a pari” (“ubi eadem ratio, ubi idem jus” interpretarea istorică - presupune analiza istoricului legii interpretate d.p.d.v. social, economic, politic şi juridic existente în momentul adoptării ei; interpretarea sistematică – constă în studierea normei ce se interpretează în corelaţie cu alte norme ce sunt cuprinse în aceeaşi lege sau cu alte legi ce fac parte din sistemul de drept ; interpretarea prin analogie – constă în căutarea înţelesului unei norme cu ajutorul alteia care prevede un caz asemănător. Atenţie a nu se confunda cu aplicarea legii prin analogie care este interzisă.

e. Rezultatul interpretării :Acesta constă în concluzia la care se ajunge în urma interpretării. Astfel există : interpretarea extensivă – atunci când textul de lege trebuie extins ; interpretarea restrictivă – atunci când textul de lege trebuie restrâns ; interpretarea declarativă – atunci când între voinţa legiuitorului şi ceea ce a dorit să spună prin lege există o concordanţă perfectă.

f. Limitele interpretării :• Legea penală este de strictă interpretare şi de aceea nu trebuie să se creeze norme noi prin interpretare, ci să se explice cele deja existente.

15

Cursul nr. 4

Aplicarea legii penale în spaţiu

Sursa problemelor:1. aplicarea legii penale în raport cu faptele săvârşite pe teritoriul României;2. aplicarea legii penale în raport cu faptele săvârşite în afara teritoriului României;3. extrădarea.

1. Aplicarea legii penale în raport cu faptele săvârşite pe teritoriul României

a. Principiul teritorialităţi“Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României”:- aplicarea acestui principiu este exclusivă şi necondiţionată;- el decurge din suveranitatea şi independenţa ţării;- legea penală română se aplică aşadar tuturor cetăţenilor şi pe tot teritoriul ţării.b. Noţiunea de “teritoriu” (art. 142 şi 143 c. pen.):“Prin teritoriu se înţelege întinderea de pământ şi ape cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian ale acesteia”.Aşadar, teritoriul are următoarele componente: suprafaţa terestră cuprinsă între graniţele ţării; apele interioare ; marea teritorială având lăţimea de 12 mile marine în larg de la liniile de bază; subsolul ; spaţiul aerian până la limita spaţiului cosmic;

16

navele şi aeronavele române (conform art. 143 C. pen.); insulele artificiale din zona economică exclusivă a României.c. Excepţii de la principiul teritorialităţii :- imunitatea de jurisdicţie (art. 8 C. pen.) de care beneficiază numai membrii corpului diplomatic ;- infracţiuni săvârşite de personalul armatelor străine ;- infracţiuni săvârşite la bordul navelor sau aeronavelor străine aflate pe teritoriul nostru (nave guvernamentale şi cele comerciale care se află doar în trecere prin teritoriul nostru); totuşi, există situaţii când în aceste cazuri seaplică legea penală română : - când infracţiunea a fost săvârşită de un cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în România ; - când s-au săvârşit infracţiuni contra siguranţei statului sau împotriva unui cetăţean român ; - când infracţiunea a tulburat ordinea publică în România ; - când s-au săvârşit infracţiuni privind traficul de droguri ; - când se cer expres de către căpitanul navei.- imunitatea prezidenţială, parlamentară şi guvernamentală : preşedintele nu poate fi pus sub acuzare în timpul exercitării mandatului, cu o singură excepţie în cazul trădării.d. Practică judiciarăX, membru al personalului diplomatic, al unei ambasade străine la Bucureşti, conducând neatent un autoturism pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti, a comis un accident de circulaţie în urma căreia victima a decedat. Acestuia i se aplică legea penală română? Nu, deoarece aceştia sunt exceptaţi conform art. 8 C. pen. de la principiul teritorialităţii legii penale.

2. Aplicarea legii penale în raport cu infracţiunile săvârşite în afara teritoriului

Aceasta se face în raport cu următoarele principii:a. Principiul personalităţii legii penale (art. 4 C. pen.) – “Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării dacă făptuitorul este cetăţean român, sau dacă neavând nici o cetăţenie, are domiciliul în ţară”.Condiţiile de aplicare ale acestuia sunt :- infracţiunea să se fi săvârşit în străinătate ;- infractorul să fie cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în România. Nu este necesară prezenţa infractorului în ţară.b. Principiul realităţii legii penale (art. 5 C. pen.) – “Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, contra statului român sau contra vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, când sunt săvârşite de către un cetăţean străin sau de opersoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării”.Condiţii de aplicare :- infracţiunea să se fi săvârşit în străinătate ;- infracţiunea să fie îndreptată împotriva siguranţei naţionale sau a unui cetăţean român ;- infractorul să fie cetăţean străin sau apatrid care nu domiciliază în România ;- punerea în mişcare a acţiunii penale în acest caz se face numai cu autorizarea procurorului general al României. ;

17

- se va aplica legea penală română chiar dacă fapta nu e prevăzută ca infracţiune şi în legea locului unde s-a săvârşit, nefiind deci obligatorie dubla incriminare.

c. Principiul universalităţii legii penale (art. 6 C. pen.) – “Legea penală se aplică şi altor infracţiuni decât celor prevăzute în articolul 5, săvârşite în afara teritoriului ţării de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării, dacă :- fapta e prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită (dubla incriminare) ;- făptuitorul se află în ţară (de bună voie ori dacă s-a obţinut extrădarea sa). Conform art. 7 C. pen. principiul realităţii şi universalităţii îşi găsesc aplicarea numai dacă nu se dispune altfel printr-o convenţie internaţională; acestea având deci prioritate.

3. Extrădareaa. Definiţie :“Extrădarea este un act bilateral între două state în baza căruia un stat pe al cărui teritoriu s-a refugiat un infractor sau un condamnat îl predă la cerere altui stat pentru a fi judecat ori pus să execute pedeapsa la care fusese condamnat”.După cum se poate observa extrădarea implică întotdeauna două state :- statul solicitat – pe teritoriul căreia se găseşte infractorul (extrădare pasivă) ;- statul solicitant – care poate fi (extrădare activă) :-statul pe teritoriul căreia s-a săvârşit infracţiunea-statul împotriva intereselor căruia a fost săvârşită infracţiunea;-statul al cărui cetăţean este infractorul.b. Caractere :- este un act de asistenţă juridică internaţională ;- este o măsură utilă pentru combaterea criminalităţii ;- este o instituţie de drept internaţional ;- datorită importanţei pe care o prezintă, ea este prevăzută expres în art. 9 C. pen., dar şi în Legea nr. 296 / 2001 – privind extrădarea, care a abrogat Legea nr. 4 / 1971.c. Condiţii privind extrădarea:1. Condiţii privitoare la persoană: - sunt supuse extrădării persoanele care sunt urmărite penal în vederea trimiterii lor în judecată sau în vederea executării unei pedepse. Sunt exceptaţi:- cetăţenii români;- cei care au dobândit dreptul de azil în România ;- cei care beneficiază de imunitate de jurisdicţie în România ;2. Condiţii privitoare la fapte :- existenţa dublei incriminări ;- nu se acordă extrădarea pentru infracţiuni politice ;- nu se acordă extrădarea pe considerente de rasă, religie, naţionalitate ;- infracţiuni militare ;- infracţiuni fiscale ;3. Condiţii privitoare la pedeapsă :- se acordă în cazul în care pedeapsa pentru infracţiunea respectivă este o privare de libertate mai mare de 2 ani ;- nu se acordă în cazul în care urmează să se aplice pedeapsa capitală ;4. Condiţii privitoare la competenţă :

18

- România poate refuza extrădarea persoanei care a săvârşit infracţiunea pe teritoriul ţării noastre ;5. Condiţii privitoarea la procedură :- statul român poate refuza extrădarea unei persoana care în acelaşi timp se află şi sub urmărirea autorităţilor judiciare române ;- se poate refuza extrădarea în cazul în care potrivit legislaţiei ambelor state, acţiunea penală pentru infracţiunea respectivă se pune în mişcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate şi aceasta lipseşte ;- persoana extrădată are dreptul la apărare, precum şi la o corectă judecată ;- ea va fi refuzată când persoana respectivă a fost judecată şi achitată pentru infracţiunea pentru care se cere extrădarea ;- nu se acordă când judecătorul a constat vinovăţia autorului fără să pronunţe o sancţiune.

d. Procedura extrădării :1. Procedura extrădării pasive :- cererea de extrădare, formulată în scris de autoritatea competentă a statului solicitant, se adresează Ministerului Justiţiei din România ;- cererea şi documentele de prezentat vor fi redactate în limba statului solicitant şi vor fi însoţite de traduceri în limba română sau în limba franceză ori engleză ;- cererea de extrădare şi actele anexe se transmit Ministerului Justiţiei, în cel mult 5 zile, procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială locuieşte ori a fost semnalată prezenţa persoanei reclamante sau în cazul când nu se cunoaşte locul unde se află persoana, procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel a Municipiului Bucureşti ;- procurorul o poate respinge sau admite ; în caz de respingere, se trimite o hotărâre Ministerului Justiţiei, iar în caz de admitere se trimite de asemenea o hotărâre Ministerului Justiţiei şi apoi Guvernului ;- procurorul general competent procedează în 24 de ore de la primirea cererii de extrădare şi a actelor anexe, la identificarea şi arestarea persoanei reclamante ;- în caz de urgenţă, statul solicitant poate cere arestarea provizorie a persoanei urmărite ; aceasta va putea înceta dacă, în termen de 18 zile de la arestarea persoanei urmărite, statul român nu a fost sesizat prin cererea de extrădare şiactele anexe ;- persoana reclamată are dreptul să declare în faţa instanţei că renunţă la beneficiile pe care i le poate conferi legea şi că îşi dă consimţământul să fie extrădată şi predată autorităţilor competente ale statului solicitant (extrădare voluntară) ;- după examinarea cererii de extrădare, a ansamblului probator şi a concluziilor prezentate de partea reclamată şi de procuror, curtea de apel competentă poate : să dispună, în cazul concursului de cereri, conexarea dosarelor ; să dispună amânarea soluţionării cererii de extrădare pentru un termen de două luni ; să constate, prin sentinţă, dacă sunt sau nu întrunite condiţiile extrădării.- normele de procedură penală privind urmărirea, judecata şi punerea în executare sunt aplicabile şi în procedura de extrădare, în măsura în care prin prezenta lege nu se dispune altfel.2. Procedura extrădării active :- dispoziţiile anterioare se aplică în mod corespunzător în cazul în care România

19

formulează o cerere de extrădare către alt stat ;- solicitarea extrădării se face de către statul român unui stat străin, la propunerea motivată a procurorului competent în faza de urmărire penală, iar în faza de judecată sau de punere în executare a hotărârii, la propunerea motivată apreşedintelui instanţei competente.- ordonanţa procurorului şi actele necesare sunt înaintate procurorului general competent sau Ministerului Justiţiei ;- procurorul general competent sau şeful compartimentului de specialitate dinMinisterul Justiţiei, după examinarea acestora, întocmeşte şi prezintă ministrului justiţiei, fie proiectul cererii de extrădare, fie un act prin care se solicită motivat clasarea propunerii de extrădare ;- cererea de extrădare şi actele anexe se transmit statului solicitat ;- procedura are caracter confidenţial.

e. Efectele extrădării :I. Obligaţiile statului român solicitat :1. Predarea extrădatului:- partea română va face cunoscută de urgenţă părţii solicitante soluţia adoptată asupra extrădării; orice soluţie de respingere totală sau parţială va fi motivată;- în caz de acordare a extrădării, statul solicitant va fi informat despre locul şi data predării, precum şi asupra duratei arestului în vederea extrădării, executat de persoana reclamată ;- locul predării va fi un punct de frontieră a statului român.2. Reextrădarea :- dacă persoana extrădată se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată ori de la executarea pedepsei şi se întoarce pe teritoriul statului român, ea va putea fi din nou extrădată.3. Predarea amânată sau condiţionată:- statul român va putea, după ce va fi acceptat extrădarea, să amâne predarea extrădatului;- în caz de amânare, extrădarea devine efectivă după terminarea procesului penal, iar când s-a pronunţat o hotărâre de condamnare privativă de libertate, numai după ce pedeapsa a fost executată sau considerată ca executată.4. Remiterea de obiecte :- la cererea statului solicitant statul român va reţine şi va remite, în măsura permisă de legea română, obiectele care :a) pot fi folosite ca elemente doveditoare ;b) provenind din infracţiune, au fost găsite în momentul sau ulterior arestării extrădatului;5. Tranzitul :- tranzitul prin teritoriul statului român solicitat se va încuviinţa la cerere .II. Obligaţiile statului român solicitant :1. Primirea extrădatului :- persoana extrădată, adusă în România, va fi predată administraţiei penitenciare sau autorităţii judiciare competente, în raport cu genul mandatului de încarcerare .2. Regula specialităţii :Persoana extrădată nu va fi nici urmărită, nici judecată, nici deţinută în vederea executării unei pedepse, nici supusă oricărei alte restricţii a libertăţii sale individuale, pentru orice fapt anterior predării, altul decât cel care a motivatextrădarea, cu 2 excepţii :a) statul român care a predat-o consimte ;

20

b) persoana extrădată nu a părăsit în termen de 45 de zile de la liberarea sa definitivă, teritoriul statului căruia i-a fost predată sau s-a înapoiat acolo după ce l-a părăsit.f. Ordinea de preferinţă în acordarea extrădării :- statul pe a cărui teritoriu a fost săvârşită infracţiunea ;- statul contra intereselor căruia a fost săvârşită infracţiunea ;- statul al cărui cetăţean este infractorul.

CURSUL NR. 5Aplicarea legii penale în timp

21

Sursa problemelor:1. trebuie să cunoaştem momentul intrării în vigoare a legii penale;2. durata legii (determinată sau nedeterminată);3. trebuie să cunoaştem momentul ieşirii din vigoare a legii penale;4. trebuie să cunoaştem aşa zisele situaţii tranzitorii;5. trebuie să cunoaştem succesiunea legilor penale.Cadrul legal şi sistematizarea problemelor privind aplicarea legii penale în timp:a. prevederea în lege a unor principii (titlul I C. pen., art. 10-16);b. principiile aplicării legii penale în timp sunt: p. activităţii legii penale; p. retroactivităţii şi ultraactivităţii legii penale; p. aplicarea legii penale în situaţii tranzitorii.

PRINCIPIUL ACTIVITĂŢII LEGII PENALE (art. 10 C. pen.)“Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare”.Potrivit acestui principiu o lege nu se aplică decât pentru infracţiunile săvârşite în perioada de timp cuprinsă între data intrării în vigoare şi data abrogării.• Acest principiu este susţinut de următoarele argumente: poate fi invocat principiul legalităţii incriminării ş inacţiunilor de drept penal ; se poate afirma că gravitatea faptei este aceea evaluată de legea penală în vigoare la momentul săvârşirii faptei ; făptuitorul a cunoscut legea penală şi deci el trebuie să răspundă conf. legii penale încălcate.• Determinarea legii penale activeAceasta se face prin stabilirea datei intrării şi ieşirii din vigoare a legii. Momentul intrării în vigoare îl poate reprezenta:- momentul publicării legii în M. Of.; - o altă dată ulterioară menţionată în textul legii.Momentul ieşirii din vigoare poate fi marcat prin:- intrarea în vigoare a unei legi penale noi care reglementează acelaşi relaţii sociale ;- abrogarea expresă sau tacită (poate fi totală sau parţială) ;- ajungerea la termen a legii penale temporare ;- încetarea condiţiilor care au determinat adoptarea legii excepţionale ;- autoabrogarea – aceasta este întâlnită în cazul legilor temporare sau excepţionale, realizându-se în mod automat prin simpla ajungere la termen a legilor mai sus menţionate.

• Concursul de legi penale

a. Definiţie :“Este situaţia în care la un moment dat se află în vigoare mai multe legi penale care reglementează aceleaşi relaţii sociale, una din legi fiind generală, alta specială, iar uneori chiar o lege excepţională”.În acest caz, se aplică legea specială (când există legea generală şi specială) conf. adagiului “special generalibus derogant” şi legea excepţională (când există concurs între o lege generală, specială şi excepţională).

22

• Conf. principiului activităţii, legea penală nu se aplică faptelor care s-au petrecut înaintea intrării în vigoare a legii penale, deoarece legea penală îşi produce efectele doar pentru viitor (art. 11 C. pen. – neretroactivitatea legii penale).

PRINCIPIUL RETROACTIVITĂŢII LEGII PENALE (art. 12 C. pen.)

“Este regula de drept conform căreia legea penală se aplică şi faptelor săvârşite anterior intrării sale în vigoare (este opusul p. neretroactivităţii)”Cazurile în care legea penală retroactivează :- legea penală în conţinutul căreia se prevede expres că urmează să se aplice şi unor fapte săvârşite anterior intrării ei în vigoare;- legea interpretativă care face corp comun cu legea interpretată;- legea dezincriminatoare care scoate din sfera ilicitului penal anumite fapte (art. 12 c. pen.);- legile care prevăd măsuri de siguranţă sau educative (art. 12 alin. 1); caracterul retroactiv al acestora se justifică datorită rolului preventiv pe care acestea îl au; se menţionează că, acestea nu au întotdeauna un caracter retroactiv ;- legea penală mai favorabilă (art. 13 C. pen.). “În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă”. Se înţelege dacă legea nouă este mai favorabilă, ea va retroactiva în mod obligatoriu.

PRINCIPIUL ULTRAACTIVITĂŢII LEGII PENALE (art. 16 C. pen.)

a. Definiţie :“Este regula de drept conform căreia, legea penală continuă să se aplice şi după ieşirea sa din vigoare, când este vorba de soluţionarea conflictelor născute în timpul când ea era în vigoare”.b. Cazurile în care legea penală ultraactivează :- legile penale temporare – care au durată foarte scurtă, fiind aproape imposibil ca până la ieşirea lor din vigoare, făptuitorul să fie prins şi judecat ;- în cazul legii penale mai favorabile infractorului.Retroactivitatea şi ultraactivitatea formează extraactivitatea legii penale, ca opus al p. activităţii legii penale. Criteriile de determinare a legii mai favorabile :- condiţii de incriminare a faptei – este mai favorabilă legea care impune ca fapta să fie săvârşită într-un anumit loc sau timp ;- condiţiile de tragere la răspundere penală – este mai favorabilă legea care prevede că acţiunea penală se pune în mişcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate ;- natura şi durata sancţiunii – este mai blândă legea care prevede pedeapsa închisorii în loc de pedeapsa amenzii ;- termenul de prescripţie a răspunderii penale – este mai blândă legea care are un termen de prescripţie mai redus ;- cauzele de agravare şi de atenuare a pedepsei ;- existenţa pedepselor complementare şi accesorii ;

23

- dispoziţii privitoare la tentativă – este mai blândă legea care nu sancţionează tentativa.

APLICAREA LEGII PENALE IN SITUAŢII TRANZITORII

a. Definiţie:

“Situaţiile tranzitorii se creează prin succesiunea unor legi penale în timp, legi care reglementează acelaşi relaţii sociale, dar în condiţii diferite”.În aceste situaţii tranzitorii s-a pus problema, ce lege penală se aplică:- legea penală veche (teoria ultraactivităţii); - legea penală nouă (teoria retroactivităţii);- legea penală mai favorabilă (p. mitior lex. – art. 13 c. pen.).Dintre aceste trei posibilităţi se aplică cea de a treia, în funcţie de criteriile mai sus menţionate.

APLICAREA LEGII PENALE MAI FAVORABILE ÎN CAZUL PEDEPSELOR

DEFINIŢIE (art. 14 şi art. 15 C. pen.)a. Definiţie şi caracterizare:“Aplicarea legii noi mai favorabile are ca efect în aceste situaţii reducerea pedepsei aplicate”.Aplicarea legii mai favorabile în cazul pedepselor definitive se poate realiza în mod obligatoriu (art. 14 c. pen.), dar şi facultativ (art. 15 C. pen.).

1. Condiţiile de aplicare obligatorie a legii penale mai favorabile:1. să existe o hotărâre definitivă de condamnare la pedeapsa închisorii sau la amendă ;2. după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, dar înainte de executarea pedepsei să intervină o lege nouă ;3. legea penală nouă să fie mai favorabilă ; pedeapsa definitiv aplicată să depăşească maximul special al pedepsei prevăzute de legea nouă.2. Efecte: reducerea pedepsei închisorii sau amenzii; înlocuirea închisorii cu amenda dacă legea nouă prevede amenda.3. Condiţiile de aplicare facultativă a legii penale mai favorabile (art. 15 C. pen.) : existenţa unei hotărâri definitive de condamnare (dar numai la pedeapsa închisorii) ; dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea deplină a pedepsei a intervenit o lege ce prevede o pedeapsă mai uşoară, se poate dispune reducerea pedepsei ; aplicarea este facultativă atunci când sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă.3. Efecte nu duce în mod obligatoriu întotdeauna la reducerea pedepsei, întrucât aceasta este doar facultativă ; instanţa sesizată poate dispune, fie menţinerea pedepsei aplicate, fie reducerea sa ; reducerea facultativă este dispusă de instanţa de judecată din raza teritorială în care se află penitenciarul unde cel condamnat îşi execută pedeapsa, spre deosebire de aplicarea obligatorie care operează “de jure”, conform art. 14 C. pen.

24

CURSUL NR. 6

INFRACŢIUNEA

a. Noţiuni generale :Dreptul penal are trei instituţii juridice :- infracţiunea ; - răspunderea penală ;- sancţiunea.Între cele trei instituţii există o strânsă legătură, în sensul că fără infracţiune nu poate exista răspundere penală şi fără aceasta din urmă nu se poate aplica o sancţiune. Pe drept cuvânt se poate susţine că infracţiunea este “piatra de temelie” a oricărui sistem de drept penal. Codurile penale anterioare nu cuprindeau o definiţie a infracţiunii.

b. Infracţiunea ca noţiune juridică :- i. este o faptă ce poate consta într-o acţiune sau într-o inacţiune ;- i. poate fi numai o faptă a omului ;- această faptă trebuie să fie exterioară, de natură să lezeze valorile sociale ;- i. reprezintă un fenomen social şi un fenomen juridic ;- i. reprezintă o violare a legii penale ;- i. reprezintă fapta cu cel mai ridicat grad de pericol social raportat la celelalte forme de ilicit.

c. Premisele existenţei i. :- existenţa unei norme incriminatoare care interzice o anumită faptă ;- o faptă concretă avută în vedere de legiuitor la elaborarea normei incriminatoare ;- trăsăturile esenţiale ale faptei incriminate.

d. I. ca fenomen:- material (i. fiind o manifestare exterioară a omului);- uman (i. fiind o faptă exclusivă a omului);- social (i. fiind periculoasă pentru valorile sociale);- moral – politic (i. exprimă atitudinea morală a făptuitorului faţă de valorile sociale);- juridic (i. reprezentând încălcarea unei norme juridice penale).

e. I. ca instituţie juridică :- în această situaţie ea reprezintă o instituţie fundamentală a dreptului penal formată dintr-un ansamblu de norme juridice care reglementează condiţiile şi trăsăturile comune ale tuturor infracţiunilor ;- este prevăzută în titlul II din partea generală a Codului penal (art. 17 – 51 C. pen.).

f. Definiţia infracţiunii :“Infracţiunea este faptă care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie, şi prevăzută de legea penală” Din această definiţie se desprind cele trei trăsături esenţiale ale infracţiunii:- pericolul social ;

25

- vinovăţia;- prevederea în legea penală.

A. Pericolul sociala. Definiţie“Prin pericol social înţelegem particularitatea unor fapte de a leza valorile sociale” (art. 18 C. pen.).b. Elementele pericolului social:1. existenţa unei fapte :- o acţiune (i. comisive); - o inacţiune (i. omisive);- o faptă exterioară a omului – fiind excluse deci faptele animalelor şi fenomenele naturii, care pot avea pericol social;2. gravitatea faptei să atragă aplicarea unei sancţiuni penalec. Felurile pericolului social :- abstract - este avut în vedere de legiuitor în momentul incriminării faptei. Acesta se stabileşte având în vedere :. însemnătatea valorii sociale ce trebuie ocrotită ;. gravitatea vătămării ce i s-ar putea aduce valorii sociale ;. frecvenţa faptelor ce se pot săvârşi ;. împrejurările în care se pot săvârşi asemenea fapte.- concret – este apreciat de către instanţa de judecată cu prilejul judecării faptei săvârşite. Acesta se stabileşte în funcţie de :. vătămarea efectivă adusă valorii sociale ;. condiţiile în care s-a săvârşit fapta ;. urmarea care s-a produs sau care s-ar fi putut produce;. persoana făptuitorului;. modul şi mijloacele de săvârşire a faptei;. scopul urmărit de făptuitor . Deosebirea dintre cele două forme constă în aceea că primul este avut în vedere înainte de săvârşirea infracţiunii, iar cel de-al doilea după săvârşirea acesteia.Fapta care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni (art. 18¹ C. pen. )

a. Preliminarii :- lipsa pericolului social, ca trăsătură esenţială a infracţiunii conduce la înlăturarea caracterului infracţional al faptei săvârşite ;- acesta trebuie stabilit întotdeauna în concret ;b. Necesitatea instituţiei :- este posibil ca în unele situaţii criteriile folosite de legiuitor la evaluarea gradului de pericol social să ducă la concluzia că acesta nu există ;- lipsa pericolului social al unei fapte care cuprinde atât vinovăţie cât şi prevederea în legea penală, trebuie să se facă numai în concret ;c. Concept :“ Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă unei dintre valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni”.d. Condiţii :

26

fapta să fie deci lipsită de importanţă ; atingerea valorii sociale să fie foarte mică ; fapta să fie lipsită de semnificaţie juridică penală.e. Criteriile de apreciere a gradului de percal social (art. 18¹ alin. 2 C. pen.) : modul şi mijloacele de săvârşire a faptei ; scopul urmărit ; împrejurările în care fapta a fost comisă ; urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce ; persoana şi conduita făptuitorului.f. Natură juridică şi sancţiunea ; Într-o opinie s-a susţinut că această instituţie dă posibilitatea unei dezincriminări judiciare a faptelor – opinie care a fost respinsă, întrucât dezincriminarea se face de către legiuitor. În altă opinie se menţionează că această instituţie reprezintă o veritabilă formă de răspundere penală. O altă opinie susţine ideea conform căreia aceasta este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei ; Totuşi, această instituţie are o natură juridică mixtă întrucât ea îmbină ultimule două opinii ; astfel sub aspectul sancţiunii, conform art. 18¹ alin. 3, procurorul sau instanţa aplică o sancţiune cu caracter administrativ, fiind înlăturată răspunderea penală, neputându-se aplica o sancţiune penală.

g. Efectele juridice ale incidenţei acestei instituţii : când se stabileşte în concret că fapta săvârşită nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, ea este exclusă din sfera ilicitului penal ; persoana în cauză nu e trasă la răspundere penală şi deci nu i se aplică o sancţiune penală ; în acest caz se va aplica o măsură administrativă prevăzută în art. 91 C. pen. : mustrare ; mustrare cu avertisment ; amendă de la 100.000 la 10.000.000 de lei ; Dacă făptuitorul a săvârşit mai multe fapte considerate fiecare în parte ca fiind lipsite de pericol social se va aplica o singură sancţiune cu caracter administrativ.B. Vinovăţia (art. 19 C. pen.)a. Definiţie:“Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a persoanei care, săvârşind cu voinţă neconstrânsă o faptă ce prezintă pericol social, a avut în momentul executării reprezentarea faptei şi a urmăririlor socialmente periculoase ale acesteia sau, deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a urmărilor, a avut posibilitatea reală, subiectivă aacestei reprezentări”.b. Factorii vinovăţiei voinţa (factorul volitiv) – reprezintă un proces psihic de conducere conştientă a activităţii sub toate aspectele ei ; ea este o condiţie esenţială a vinovăţiei, îmbrăcând atât forma acţiunii, cât şi a inacţiunii ; conştiinţa (factorul intelectiv) – reprezintă facultatea psihică prin care persoana înţelege semnificaţia faptei şi urmările acesteia ; acesta dezvăluie atitudinea conştiinţei făptuitorului faţă de fapta săvârşită.

27

c. Formele vinovăţiei intenţia ; culpa ; praeterintenţia.

I. Intenţia (art. 19 pct. 1 C. pen.)

a. Definiţie:“Este o formă principală de vinovăţie prevăzută expres în Codul penal, care constă în prevederea rezultatului faptei, urmărirea rezultatului sau acceptarea acestui rezultat”.b. Forme principale: intenţie directă – constă în prevederea rezultatului faptei şi urmărirea producerii acestuia prin săvârşirea acelei fapte ; caracteristicile ei sunt deci, prevederea şi urmărirea rezultatului (de ex., fapta persoanei care îndreaptă pistolul împotriva alteia, apăsând pe trăgaci şi având ca rezultat moartea persoanei); intenţie indirectă – constă în prevederea rezultatului faptei şi acceptarea posibilităţii producerii lui ; caracteristicile ei sunt deci, prevederea şi acceptarea rezultatului (de ex., fapta inculpatului de a aplica victimei aflată în stare deebrietate o puternică lovitură în urma căreia acesta a căzut într-un bazin cu ape reziduale, căderea fiind auzită de inculpat, precum şi părăsirea victimei în aceste condiţii fără să o salveze – evidenţiază acceptarea producerii morţii).c. Alte forme : intenţia simplă şi calificată ; intenţia iniţială şi supravenită ; intenţia spontană şi premeditată ; intenţia unică şi complexă.

II. Culpaa. Definiţie:“Reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului către prevede rezultatul faptei sale, nu îl acceptă, socotind fără temei că acesta nu se va produce, ori nu prevede rezultatul faptei sale, deşi putea şi trebuia să-l prevadă”.b. Forme principale : culpa cu prevedere – când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce (de ex, cazul accidentelor de circulaţie) ; Obs. – diferenţa dintre intenţia indirectă şi culpa cu prevedere rezultă din poziţia psihică a făptuitorului : în primul caz el urmăreşte şi acceptă rezultatul, iar în al doilea el urmăreşte, dar nu acceptă rezultatul ; culpa simplă – când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă ; obligaţia de prevedere a rezultatului se deduce în concret în funcţie de împrejurări (de ex., fapta persoanei care de la o anumită înălţime aruncă un obiect dur, accidentând mortal o persoană care este în trecere) ; Obs. – diferenţa dintre culpa simplă şi cazul fortuit este sub aspectul posibilităţii de prevedere al rezultatului : în primul caz rezultatul putea fi prevăzut, iar în al doilea caz acesta era imposibil de prevăzut.

III. Praeterintenţia (intenţia depăşită)

28

a. Definiţie :“Este o formă mixtă de vinovăţie ce cuprinde intenţia şi culpa”. Această formă de vinovăţie nu este prevăzută expres în C. penal, ci este o creaţie a doctrinei.b. Caractere : făptuitorul săvârşeşte o faptă ce constituie elementul material al unei infracţiuni (cu intenţie) ; se produce un rezultat mai grav pe care făptuitorul nu l-a urmărit sau acceptat (din culpă);De ex., art. 183 Cod penal – “lovirile sau vătămările cauzatoare de ”moarte.

C. Prevederea (art. 17 şi art. 141 C. pen.)a. Definiţie: “Constă în descrierea şi incriminarea tuturor faptelor periculoase pentru valorile sociale în legi sau decrete care au caracter penal”.b. Caractere :Aceasta contribuie la diferenţierea netă dintre infracţiune şi celelalte forme de ilicit; este în deplină concordanţă cu principiul legalităţi. Toate cele trei trăsături esenţiale prezentate trebuie întrunite cumulativ pentru existenţa infracţiunii, lipsa uneia dintre ele ducând la inexistenţa acesteia.

CURSUL NR. 7

CONŢINUTUL ŞI CONDIŢIILE PREEXISTENTEALE INFRACŢIUNII

I. Conţinutul infracţiuniia. Aspecte generale :Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii oferă criteriile generale de diferenţiere ale acesteia de alte forme de ilicit juridic, dar nu pot servi la deosebirea faptelor penale între ele.De aceea, în doctrina penală infracţiunea este cercetată şi sub raportul conţinutului, a elementelor sale care o particularizează în raport cu alte fapte penale.b. Definiţie :“Conţinutul infracţiunii reprezintă totalitatea condiţiilor prevăzute de lege pentru ca o faptă să constituie infracţiune”.Aceste condiţii sunt cerute prin norma incriminatoare.

29

c. Importanţă :Pe baza conţinutului infracţiunii are loc calificarea acesteia şi încadrarea ei în textul de lege care o prevede şi o sancţionează. Fiind o noţiune stabilită de lege, conţinutul infracţiunii are un rol important în realizarea principiului legalităţii din dreptul penal.Conţinutul infracţiunii îmbracă două aspecte: un conţinut legal – cel descris prin norma de incriminare şi cuprinde condiţiile obiective şi subiective în care o faptă devine infracţiune ; un conţinut concret – cel al unei fapte determinate ;d. Clasificarea conţinuturilor : conţinut juridic – cuprinde condiţiile cerute de lege cu privire la actul de conduită interzis ; conţinut constitutiv – e dat întotdeauna în norma de incriminare, nu poate lipsi din conţinutul juridic al infracţiunii ; conţinuturi simple – cuprind condiţiile necesare pentru existenţa infracţiunii într-o singură variantă ; conţinuturi complexe – cuprind condiţii pentru două sau mai multe variante ale aceeaşi infracţiuni ; conţinuturi de bază (tipice) – cuprind condiţii necesare pentru existenţa infracţiunii în configuraţia lor tipică ; conţinuturi agravante – corespund variantelor agravate ale aceleiaşi infracţiunii ; conţinuturi atenuante – corespund variantelor atenuate ale aceleiaşi infracţiuni. conţinuturi atipice ; conţinut generic – care cuprinde un ansamblu de condiţii obiective şi subiective comune tuturor infracţiunilor.e. Structura conţinutului“ Prin structura conţinutului infracţiunii înţelegem modul cum se grupează în conţinutul infracţiunii diferitele elemente care îl alcătuiesc”. Structura conţinutului de dă posibilitatea să determinăm care condiţii sunt obligatorii şi care sunt facultative.f. Clasificarea condiţiilor: I. După factorii la care se referă, avem condiţii privitoare la : actul de conduită ; obiectul infracţiunii ; subiecţii infracţiunii ; II.După rolul şi importanţa lor, condiţiile sunt : esenţiale (pot duce la inexistenţa infracţiunii) ; accidentale (nu pot duce la inexistenţa infracţiunii) ; - după existenţa lor în raport cu momentul săvârşirii faptei : preexistente (se referă la obiectul infracţiunii, la subiecţi) ; concomitente (se referă la loc, la timp) ; subsecvente (privitoare la producerea unui rezultat).

II. Condiţiile preexistente ale infracţiuniiA. Obiectul a. Definiţie :“Obiectul infracţiunii îl reprezintă valoare socială şi relaţiile sociale create în jurul acestei valori, care sunt periclitate ori vătămate prin fapta infracţională”.

30

b. Categorii - obiect juridic general – format din totalitatea relaţiilor sociale ocrotite prin normele dreptului penal ; obiect juridic generic (de grup) – format din fascicolul sau mănunchiul de valori sociale de aceeaşi natură ocrotite prin normele penale ; acesta stă la baza sistematizării infracţiunilor din partea specială a Codului penal pe titluri şi capitole (i. contra statului. I. contra persoanei) ; obiectul juridic specific – este valoarea socială concretă căreia i se aduce atingere prin infracţiune ; acesta serveşte la determinarea individualităţii unei infracţiuni din cadrul unui grup ; obiect material – reprezintă bunul sau lucrul care are o existenţă materială împotriva căruia se îndreaptă activitatea infracţională ; nu toate infracţiunile au obiect material. Cele care au se numesc infracţiuni de rezultat (furt, omor), iar cele care nu au se numesc infracţiuni de pericol (calomnie, insultă) ; lipsa obiectului de unde credea făptuitorul că se află în momentul săvârşirii faptei conduce la calificarea faptei ca tentativă improprie (art. 20 alin. 2 C. pen.) ; obiectul complex – este specific infracţiunilor complexe (i. de tâlhărie - art. 211 C. pen.) ; acesta este format dintr-un obiect principal şi dintr-unul secundar ;c. Importanţa cunoaşterii obiectului infracţiunii : Obiectul infracţiunii este un factor preexistent necesar oricărei infracţiuni ; Inexistenţa acestuia conduce la inexistenţa infracţiunii ; La unele infracţiunii, obiectul trebuie să îndeplinească unele condiţii :-să constea într-un bun mobil (bani) ;-să fie de o anumită natură (document) ;-să se afle într-un anumit loc (de ex., în posesia făptuitorului – art. 213 C. penal – abuzul de încredere) .

B. Subiecţiia. Definiţie :“Subiecţii infracţiunii desemnează persoanele implicate în săvârşirea unei infracţiuni fie prin săvârşirea faptei, fie prin suportarea consecinţelor acesteia”.Subiecţii infracţiunii nu se confundă cu subiecţii de drept penal, întrucât subiecţii de drept penal au o sferă mult mai largă incluzând subiecţii infracţiunii. Toţi subiecţii infracţiunii sunt subiecţi de drept penal, dar nu toţi subiecţii de drept penal sunt şi subiecţi ai infracţiunii.b. Feluri :- subiect activ ; - subiect pasiv.

Subiectul activa. Definiţie“Subiectul activ este persoana fizică ce a săvârşit fapta sau a participat la săvârşirea infracţiunii”. Acesta poate fi deci : 1. autor ; 2. instigator ; 3. complice.Persoana care a săvârşit o infracţiune se numeşte infractor, noţiune care este mai restrânsă decât cea de făptuitor.b. Condiţiile generale ale subiectului activ : să fie o persoana fizică ;

31

vârsta – art. 99 C. pen.:“Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Minorul care are vârsta între 14 şi 16 răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. Minorul care a împlinit vârsta de 16 răspunde penal”.- responsabilitatea – este aptitudinea persoanei de a-şi da seama de faptele sale, de semnificaţia socială a acestora, precum şi de a-şi putea determina şi dirija în mod conştient voinţa. Responsabilitatea cuprinde aşadar factorul intelectiv şi volitiv. Ea se prezumă că este starea normală a oricărei persoana care a împlinit vârsta de 16 ani. Opusul ei este iresponsabilitatea (art. 48 C. pen.).- libertatea de voinţă şi acţiune – presupune deciderea în mod liber a săvârşirii faptei şi a libertăţii de hotărâre şi de acţiune potrivit propriei sale voinţe. Dacă făptuitorul a acţionat sub imperiul constrângerii fizice sau psihice fapta numai constituie infracţiune, incident fiind art. 46 C. pen..c. Condiţii speciale ale subiectului activ :- unele infracţiuni impun o anumită calitate a persoanei care săvârşeşte fapta şi anume :- cetăţean român (i. de trădare) ;- militar (pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a patriei) ;- lipsa acestei calităţi poate conduce la inexistenţa infracţiunii sau la schimbarea încadrării juridice a acesteia.d. Categorii de subiecţi activi :A. după vârstă :- minori (până în 18 ani) ; - majori (după 18 ani) ;- tinerii infractori (de la 18 la 21 de ani)B. după număr :- unici – infracţiuni care pot avea un singur autor ;- plurali – infracţiuni care pot avea 2 sau mai mulţi autori ;C. după calitate :- simpli (necircumstanţiaţi) ;- calificaţi (circumstanţiaţi) – militar.

Subiectul pasiva. Definiţie : “Este persoana fizică sau juridică titulară a valorii sociale ocrotite şi care este vătămată prin săvârşirea infracţiunii”.b. Condiţii generale :-trebuie să fie titulară valorii sociale ocrotite penal ;-este şi persoana păgubită prin infracţiune ;-persoana păgubită poate să fie alta decât subiectul pasiv al infracţiunii (de ex., în cazul infracţiunii de omor, persoana păgubită este ruda subiectului pasiv al infracţiunii) ;c. Condiţii speciale :-ca şi la subiectul activ, unele infracţiuni cer o anumită calitate subiectului pasiv şi anume :- nou-născut (la i. de pruncucidere art. 177 C. pen.) ;d. Categorii de subiecţi pasivi:-subiect pasiv general (statul, ca titular al tuturor valorilor sociale) ;-subiect pasiv special – persoana fizică sau juridică, titulară a valorii sociale lezate;-subiect pasiv principal ; -subiect pasiv secundar ;

32

-subiect pasiv simplu (necalificat) ; - subiect pasiv calificat.

Locul săvârşirii infracţiuniia. Definiţie“Reprezintă spaţiul, perimetrul în care se realizează activitatea infracţională”. Locul săvârşirii infracţiunii nu influenţează existenţa infracţiunii însă prezintă importanţă asupra următoarelor aspecte:-contribuie la stabilirea competenţei teritoriale;-poate influenţa gradul de pericol social al faptei ; unele infracţiuni sunt condiţionate de sâvârşirea lor într-un anumit loc (art. 206 C. pen. – lipsa acestei condiţii ducând la inexistenţa infracţiunii) ; locul poate condiţiona şi existenţa unei agravante (art. 209 lit. e C. pen.) ;Determinarea locului săvârşirii infracţiuni se face potrivit art. 143 C. pen.

Timpul sâvârşirii infracţiuniia. Definiţie“ Reprezintă momentul sau perioada de timp în care s-a săvârşit activitatea infracţională”.Stabilirea lui prezintă importanţă sub următoarele aspecte :-ajută la determinarea legii penale aplicabile ;-ajută la stabilirea capacităţii psihofizice a infractorului în momentul comiterii infracţiunii ;-marchează începutul curgerii prescripţiei penale ;-prezintă importanţă în aplicarea actelor de clemenţă (amnistie, graţiere) şi pentru stabilirea stării de recidivă ;-contribuie la stabilirea gradului de pericol social concret al faptei ;-unele infracţiuni sunt condiţionate de săvârşirea lor într-un anumit timp (noapte, război), iar alte infracţiuni au agravantele condiţionate de un anumită perioadă.

33

CURSUL NR. 8

CONŢINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACŢIUNII

a. Definiţie“Acesta desemnează totalitatea condiţiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis pe care le îndeplineşte făptuitorul ori devin relevante prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii de către acesta”.Conţinutul constitutiv are o sferă de cuprindere mai restrânsă decât conţinutul juridic, care poate cuprinde şi alte condiţii privitoare la elementele infracţiunii.Conţinutul constitutiv este însă o componentă a conţinutului juridic.

b. Laturile conţinutului constitutiv-obiectivă (fizică) - ce constă într-o manifestare exterioară ;-subiectivă (psihică) – ce constă în atitudinea făptuitorului faţă de faptă şi rezultatul ei.

LATURA OBIECTIVĂa. Definiţie“Aceasta desemnează totalitatea condiţiilor cerute de norma de incriminare privitoare la actul de conduită pentru existenţa infracţiunii”.b.Structură- elementul material ; - urmarea imediată;- legătura de cauzalitate.

Elementul materiala. Definiţie “Desemnează actul de conduită interzis prin norma de incriminare”.Este sub acest aspect elementul esenţial al oricărei infracţiuni. Elementul material este desemnat printr-un cuvânt, printr-o expresie ce arată acţiunea sau inacţiunea interzisă, aşa numitul “verbum regens”.

34

Acţiunea – desemnează o atitudine a făptuitorului prin care face ceva, ce legea penală ordonă să nu se facă. Acţiunea se poate realiza :- prin acte materiale (lovire, luare);- prin cuvinte (la insultă, la calomnie);- prin scris (la denunţare calomnioasă).Inacţiunea – desemnează atitudinea făptuitorului care nu face ceva ce legea penală ordonă să se facă. Prin inacţiune se comit infracţiuni ca : nedenunţarea (art. 170 C. pen.), omisiunea de a încunoştiinţa organele judiciare (art. 265 C. pen.), etc.Elementul material poate apărea în conţinutul infracţiunii:- într-o variantă unică – când constă fie într-o acţiune, fie într-o inacţiune;- în mai multe variante alternative – când constă din mai multe acţiuni sau inacţiuni (de ex., infracţiunea de luare de mită se poate săvârşi de către un funcţionar prin “pretindere”, “primire”, “acceptare”, “nerespingere” de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin (art. 254 C. pen.).Distincţia între elementul material şi varianta unică şi variante alternative este importantă în ce priveşte încadrarea corectă a faptei comise. Elementul material în variantele alternative poate consta nu numai din acţiuni orinu numai din inacţiuni, ci şi dintr-o acţiune şi o inacţiune (de ex., abuzul în serviciu, neglijenţa în serviciu). La infracţiunile complexe, elementul material are caracter complex, fiind alcătuit din două acţiuni care reprezintă fiecare în parte acte incriminate, dar pe care legiuitorul le-a reunit în conţinutul aceleaşi infracţiuni. De exemplu, tâlhăria ( art. 211 C.pen. ) care necesită furt şi violenţă.Cerinţe esenţialeAcestea privesc elementul material şi realizarea lor trebuie observată odată cu săvârşirea acestuia, pentru caracterizarea faptei ca infracţiune.Cerinţele esenţiale se pot referi :- la locul săvârşirii faptei (în public pentru infracţiunea de calomnie art. 206 C. pen. ; pe drumul public pentru unele infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice) ;- la timpul săvârşirii faptei (uciderea copilului nou-născut imediat după naştere – art. 177 C. pen.) ;- la modul şi mijloacele de săvârşirii (falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în orice mod – art. 288 C. pen.).

Urmarea imediatăDefiniţie.Prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii împotriva obiectului infracţiunii se produce o vătămare, o periclitare a acestuia.Putem deci, defini urmarea imediată ca fiind vătămarea adusă valorii sociale ocrotite prin fapta interzisă de legea penală.Urmarea produsă prin săvârşirea faptei poate consta :-fie într-o schimbare a obiectului ori a poziţiei acestuia - când obiectul are un aspect material (distrugerea unui bun, moartea unui om) ;-fie într-o stânjenire a normalei desfăşurări a relaţiilor sociale născute în legătură şi datorită valorii sociale ocrotite - când obiectul infracţiunii are natură morală (insulta, calomnia).b. Caracterizare - urmarea socialmente periculoasă trebuie să fie imediată (adică rezultat nemijlocit al acţiunii sau inacţiunii , nu un rezultat mijlocit).

35

- urmarea imediată este un element necesar al conţinutului constitutiv al infracţiunii, pe când celelalte urmări mai îndepărtate (subsecvente) pot fi elemente de circumstanţiere în conţinutul agravat al infracţiunii. În conţinutul unor infracţiuni se întâlnesc referiri la urmarea imediată, fapt pentru care sunt infracţiuni materiale, de rezultat, acesta din urmă trebuind să fie perceptibil şi constatat pentru calificarea faptei ca infracţiune.Dacă rezultatul nu s-a produs, atunci infracţiunea nu s-a consumat, a rămas în faza de tentativă prin care s-a creat o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită. Când în conţinutul infracţiunii nu sunt referiri cu privire la rezultat se numesc infracţiuni “de pericol ” , “de atitudine ”, “infracţiuni formale”. În cazul infracţiunilor de pericol rezultatul constă într-o stare contrară existentă anterior. La infracţiunile ce au în conţinutul lor o urmare sau mai multe urmări este necesară stabilirea legăturii de cauzalitate între elementul material şi urmarea produsă.

Legătura de cauzalitatea. Definiţie“Legătura de cauzalitate este liantul între elementul material ( cauză ) si urmarea imediată ( efectul ) cerut de lege pentru existenţa infracţiunii ”. Cu alte cuvinte, existenţa infracţiunii este condiţionată de legătura de cauzalitate.b. Caracterizare : - este un element constitutiv al conţinutului oricărei infracţiuni ; - fără legătura de cauzalitate nu se realizează elementului laturii obiective, deci nu poate exista infracţiunea ; - stabilirea existenţei legăturii de cauzalitate este necesară doar în cazul infracţiunilor zise materiale, şi nu în cazul infracţiunilor zise formale când ea rezultă din însăşi săvârşirea faptei.c. Teorii privitoare la legătura de cauzalitate. Aceste teorii pot fi grupate în două curente :1. un curent care susţine teza monistă ( care consideră că urmarea imediată are o singură cauză şi de aceea în situaţia unei pluralităţi de contribuţii umane, acestea trebuie considerate ca simple, fără semnificaţie penală );2.un curent care susţine teza pluralistă ( care consideră că producerea rezultatului se datorează unui concurs de cauze ).1. Acestui curent îi aparţin următoarele teorii :- teoria cauzei eficiente – propune să fie considerată a rezultatului pe aceea care a declanşat procesul genetic şi a creat pentru celelalte condiţii aptitudinea de a produce urmarea imediată ;-teoria cauzei proxime- consideră drept cauză contribuţia umană ce se situează în timp imediat anterior rezultatului ;-teoria cauzei preponderente - consideră drept cauză energia care a contribuit cel mai mult la producerea rezultatului ;-teoria cauzei adecvate sau tipice - consideră drept cauză pe aceea care este proprie sau aptă prin natura ei să producă acel rezultat ;astfel se trage concluzia că o acţiune sau inacţiune are caracter cauzal numai dacă se înscrie în aceastăcauzalitate tipică. Se reproşează acestei teorii că restrânge antecedenţa cauzală la o singură contribuţie umană.2. Acestui curent îi aparţin următoarele teorii :-teoria echivalenţei condiţiilor (sine qua non) – formulată în 1860 de penalistul german Von Buri ; potrivit acestei teorii sunt considerate cauze ale rezultatului produs toate condiţiile care l-au precedat şi fără de care rezultatul nu s-ar fi produs. Caracterul “sine qua non” al unei condiţii se stabileşte folosind procedeul eliminării ipotetice a acesteia din antecedenţa

36

rezultatului şi dacă rezultatul nu s-ar fi produs, atunci acea condiţie este eliminată. Acestei teorii i s-a reproşat că pune pe acelaşi plan toate condiţiile fără a diferenţia contribuţia lor la producerea rezultatului ;-teoria condiţiei necesare – care propune să fie considerată drept cauză a rezultatului orice condiţie necesară pentru producerea acestuia, ţinându-se seama de contribuţia concretă adusă de fiecare condiţie. Ea recomandă pentru stabilirea legăturii de cauzalitate izolarea temporară şi artificială a cauzelor mecanice, chimice şi biologice pentru a reţine numai actele omeneşti ce au contribuit la producerea rezultatului. Deci, fiecare cauză urmează să fie cercetată în parte. Acestei teorii i se reproşează că nu aduce nimic nou în problema legăturii de cauzalitate şi că şterge deosebirile dintre cauză şi condiţie.d. Orientări practice pentru stabilirea legăturii de cauzalitateIdentificarea în antecedenţa cauzală a tuturor contribuţiilor umane care ar putea avea legătură cauzală cu rezultatul. Aceasta se face cu ajutorul teorie “sine qua non” ;Stabilirea aspectului psihic al legăturii de cauzalitate. Vor fi reţinute din antecedenţa cauzală a rezultatului numai contribuţiile faţă de care s-a stabilit atât aspectul fizic, cât şi cel psihic ;Delimitarea şi determinarea exactă a contribuţiilor esenţiale şi a contribuţiilor înlesnitoare din antecedenţa cauzală. Aceasta se realizează cu ajutorul teoriei “sine qua non”.Latura subiectivăa. Definiţie“Cuprinde totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea conştiinţei şi voinţei infractorului faţă de faptă şi urmările acesteia”.b. Structură :- elementul subiectiv (vinovăţia) ; - mobilul (motivul) ; - scopul.

I. Elementul subiectiv (art. 19 alin. 2 şi 3 C. pen.)a. Definiţie“Acesta reprezintă atitudinea psihică a persoanei care a săvârşit o faptă, faţă de faptă şi urmările acesteia, atitudine exprimată în vinovăţia cerută de lege pentru existenţa acelei infracţiuni“. Trebuie să facem deosebirea dintre vinovăţie ca trăsătură esenţială a infracţiunii şi vinovăţia ca element constitutiv al unei infracţiuni. În primul caz, vinovăţia este exprimată în formele şi modalităţile prevăzute de art.19 C. pen. (intenţie, culpă şi preterintenţie). În al doilea caz vinovăţia va exista numai atunci când elementul material al infracţiunii a fost săvârşit cu forma de vinovăţie cerută de lege. Spre exemplu : în cazul săvârşirii unei fapte din culpă, se realizează vinovăţia ca trăsătură esenţială a infracţiunii, dar poate lipsi ca element subiectiv, dacă legiuitorul incriminează aceea faptă numai dacă este săvârşită cu intenţie. Deci, elementul subiectiv prevăzut a se realiza prin intenţie presupune atât intenţia directă, cât şi cea indirectă, după cum în cazul culpei sunt prevăzute ambele modalităţi (cu prevedere şi simplă). Conf. art. 19 alin. 2 şi 3 C. pen. : “fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpă este infracţiune numai dacă se prevede expres în conţinutul juridic al infracţiunii (art. 178 C. pen)”. “Fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune, fie că este săvârşită cu intenţie, fie din culpă, afară de cazul când, legiuitorul restrânge sancţionarea ei numai când se săvârşeşte cu intenţie”.

II. Mobilul

37

a. Definiţie“Acesta desemnează acel sentiment (dorinţă, pasiune) ce a condus la naşterea în mintea făptuitorului a ideii săvârşirii unei anumite fapte”.b. Caractere : existenţa lui în săvârşirea unei fapte reprezintă un indiciu de normalitate psihică a făptuitorului ; lipsa acestuia reprezintă un indiciu de normalitate mobilul constituie un element necesar pentru cunoaşterea actului de conduită şi a periculozităţii infractorului ; acesta contribuie la individualizarea sancţiunilor penale ; poate reprezenta o condiţie de reîntregire a laturii subiective (art. 247 C. pen.) - abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi pe temei de rasă, naţionalitate, religie ; poate reprezenta o circumstanţă agravantă (art. 175 lit. B C. pen.) – omorul săvârşit din interes material ; el mai poate constitui o circumstanţă agravantă generală (art. 75 lit. d C. pen.) – săvârşirea unei infracţiunii din motive josnice ; cunoaşterea lui poate da răspuns la întrebarea “De ce s-a săvârşit infracţiunea ?”.

III. Scopula. Definiţie“Constă în reprezentarea clară a rezultatului faptei de către făptuitor sau în finalitatea urmărită de către acesta”.b. Caractere - este caracteristic activităţilor voluntare, dar de regulă, nu este prevăzut ca element al infracţiunii ; - el se situează în afara infracţiunii ; - când făptuitorul urmăreşte realizarea scopului cerut de lege, el reprezintă în acest caz o cerinţă esenţială a elementului subiectiv ; - sunt cazuri în care scopul reprezintă o cerinţă esenţială a elementului obiectiv (art. 282 C. pen.) – deţinerea de valori falsificate în scopul punerii lor în circulaţie ; - scopul poate apare şi ca element circumstanţial în conţinutul calificat al unor infracţiuni (art. 175 lit. g C. pen.) – omorul săvârşit pentru a se sustrage de la urmărirea penală ; - în toate cazurile, cunoaşterea scopului urmărit de făptuitor este foarte importantă pentru determinarea gradului de pericol social al faptei ; - cunoaşterea scopului este importantă şi pentru individualizarea sancţiunilor ;

CURSUL NR. 9

FORMELE INFRACŢIUNII

38

Săvârşirea infracţiunii poate parcurge mai multe momente sau faze în drumul ei spre producerea rezultatului. Astfel, aceasta parcurge două perioade :• internă : - conceperea ideii de a săvârşii infracţiunii ;- momentul deliberării ;- hotărârea de a săvârşi infracţiune.Cele trei momente se petrec în psihicul făptuitorului, acestea neavând relevanţă penală, potrivit adagiului “nuda cogitatio” – “gândul criminal nu se pedepseşte”.• externă :- faza actelor preparatorii (pregătesc săvărşirea infracţiunii) ;- faza acţiunii de executatre (se trece la săvârşirea efectivă a faptei) ;- faza urmărilor (producerea rezultatului) ;Acestea capătă relevanţă penală spre deosebire de primele. Formele infracţiunii după fazele de desfăşurare sunt următoare : forma actelor preparatorii ; forma tentativei ; forma faptului consumat ; forma faptului epuizat.A. Actele preparatoriia. Definiţie “Sunt actele prin care se pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni”.b. Caractere :- sunt posibile numai la infracţiunile intenţionate ;- pot consta în : - activităţi de procurare de informaţii ; - adaptare a mijloacelor sau instrumentelor ; - crearea condiţiilor de săvârşire a faptelor ;- acestea nu cunosc o reglementare expresă în Codul penal asemeni tentativei.c. Condiţii de existenţă :- să rezulte neîndoielnic că sunt efectuate în vederea săvârşirii unei infracţiuni - actul preparator să se concretizeze într-o activitate obiectivă de creare a condiţiilor pentru săvârşirea infracţiunii (procurarea unui pistol) ;- activitatea de pregătire să nu cuprindă acte ce intră în conţinutul elementului material al infracţiunii ; să nu facă parte din actele de executare ;- să fie intenţionate ;- să fie săvârşite de către însăşi persoana care va comite infracţiunea.

d. Feluri-acte de pregătire materială (procurarea de instrumente şi adaptarea acestora în vederea săvârşirii infracţiunii) – procurarea unui cuţit ;-acte de pregătire morală (culegerea de date şi informaţii cu privire la locul şi timpul săvârşirii infracţiunii) . Ele creează condiţiile psihice favorabile comiterii infracţiunii.

e. Regimul de sancţionareÎn doctrina penală s-au conturat două teze privind sancţionarea actelor preparatorii şi anume :1. teza incriminării : care susţine pedepsirea acestora, astfel :- incriminarea nelimitată a tuturor actelor preparatorii ;- incriminarea limitată numai a acelora care prezintă un pericol social ;

39

2. teza neincriminării : care, are drept argument, faptul că ele doar pregătesc infracţiunea, neavând deci un pericol social. Sancţionarea actelor preparatorii în dreptul penal român optează pentru teza neincrimnării, şi anume : de regulă, acestea nu se sancţionează, însă, sunt bineînţeles şi excepţii, printre care :-când actele preparatorii sunt asimilate tentativei şi pedepsite ca atare, la acele infracţiuni grave (art. 173 alin. 2 C. pen.) – privind sancţionarea tentativei la infracţiunile contra statului ;- când actele preparatorii sunt asimilate infracţiunilor consumate (art. 285 C. pen.)– deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori ;- când actele preparatorii sunt săvârşite de alte persoane decât autorul (culegerea de date, procurarea de mijloace) şi când autorul săvârşeşte infracţiunea sau tentativă la acea infracţiune, acele acte vor constitui acte de complicitate anterioară.

B. Tentativaa. Definiţie (art. 20 Cod penal)“Este o formă atipică a infracţiunii ce se caracterizează prin punerea în executare a hotărârii de a săvârşii infracţiunea, executare ce a fost întreruptă sau, deşi, a fost efectuată în întregime n-a produs rezultatul cerut de lege pentru existenţa infracţiunii”.b. Caractere :- este prevăzută expres în Codul penal (art. 20 – 21) ;- aparţine fazei executării ;- este o formă atipică a infracţiunii, caracterizându-se prin neproducerea rezultatului ;- este posibilă numai la infracţiunea intenţionată.c. Condiţiile de existenţă: - să existe hotărârea de a săvârşi o infracţiune (art. 20 C. pen.) ; - hotărârea infracţională trebuie să fie pusă în executare. Astfel, se observă că ea implică trecerea de la actele de pregătire la actele de executare a faptei. Ea declanşează procesul cauzal spre producerea rezultatului ; - neproducerea rezultatului – element prin care se diferenţiază de infracţiunea consumată (art. 20 C. pen.). Deosebirea dintre tentativă şi actele preparatorii are la bază unele teorii :- teoriile subiective – care propun drept criteriu de distincţie raportarea la împrejurările în care au fost efectuate ; astfel, tentativa are un caracter univoc, lăsând să se vadă clar intenţia de a săvârşi o infracţiune , iar actul preparator are un caracter echivoc, care nu lasă să se vadă că ele ar avea o legătură cu săvârşirea unei infracţiuni ;- teoriile obiective – care propun drept criteriu de distincţie dinamismul actului ; astfel, sunt acte de executare, actele care au primit o orientare precisă în realizarea infracţiunii, iar actele preparatorii sunt acelea ce nu au primit o astfel de orientare ;- teoriile formale – care propun drept criteriu de deosebire identitatea formală între actul săvârşit şi acţiunea prevăzută ca element material ; astfel, tentativa fiind un act de săvârşire a infracţiunii, iar actul preparator unul de pregătire a săvârşirii infracţiunii.Menţionăm că, cele trei teorii se completează reciproc, în stabilirea diferenţei dintre actele preparatorii şi tentativă ; aceasta fiind o problemă foarte importantă întrucât de regulă, actele preparatorii nu se pedepsesc.Ex. : - procurarea unei cantităţi de otravă - reprezintă un act preparator)- servirea respectivei cantităţi de otravă unei persoane – reprezintă tentativă ;d. Felurile tentativei tentativa imperfecă (întreruptă) ;

40

tentativa perfectă (terminată) ; tentativa proprie ; tentativa improprie. Tentativa perfectă şi imperfectă pot fi proprii, cât şi improprii.

I. TENTATIVA IMPERFECTĂ (ÎNTRERUPTĂ) – art. 20 alin. 1 C. pen.Aceasta se caracterizează prin punerea în executare a hotărârii de a săvârşii infracţiunea, executare care se întrerupe şi rezultatul nu se produce. Ex. : făptuitorului i se dă peste mână când acesta a îndreptat pistolul împotriva uneipersoane ;Se situează în timp, după începutul executării, putând fi de natură umană sau neumană ;Poate fi proprie, cât şi improprie.

II. TENTATIVA PERFECTĂ (TERMINATĂ) - art. 20 alin. 2 C. pen.Aceasta constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşii infracţiunea, executare care a fost dusă până la capăt, dar rezultatul nu se produce. Ex. : se trage cu arma în direcţia victimei, dar aceasta se fereşte şi nu este ucisă ;Poate fi atât proprie, cât şi impropie ;Tentativa perfectă proprie este posibilă numai la infracţiunile de rezultat (omor).

III. TENTATIVA IMPROPRIE – art. 20 alin. 2 şi 3 C. pen.Aceasta constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care este realizată în întregime, dar producerea rezultatului nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite ori datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârşit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află.Este şi terminată, după criteriul gradului de realizare a activităţii infracţionale.Cauza care împiedică producerea rezultatului se situează în timp, anterior începutului executării acţiunii ; defectuozitatea mijloacelor, ca şi lipsa obiectului infracţiunii sunt preexistente.Un mijloc este “insuficient“ – când nu are aptitudinea în cazul concret să realizeze rezultatul (de ex., cantitatea de otravă este insuficientă pentru a ucide o persoană);Un mijloc este “defectuos” - când în cazul concret nu funcţionează (de ex. o armă de foc defectă) ;Tentativa improprie se împarte în două categorii : tentativa relativ improprie – se caracterizează prin imposibilitatea numai relativă a producerii rezultatului (de ex., încercarea de a ucide o persoană cu o doză insuficientă de otravă) ; tentativa absolut improprie (absurdă – art. 20 alin. 3 C. pen.) – se caracterizează prin modul greşit de concepere al săvârşirii infracţiunii (de ex., uciderea unei persoane utilizând vrăji sau farmece). Deosebirea dintre cele două constă în faptul că prima prezintă un pericol social, atrăgând răspunderea penală, iar cea de a doua nu prezintă pericol social, punând în discuţie discernământul făptuitorului. În doctrina penală se face distincţie între tentativa absurdă şi tentativa putativă, în care fapta săvârşită are un caracter penal numai în mintea făptuitorului, lipsindu-i acest caracter în realitate. Ex. – fapta de a trage cu arma într-un cadavru – nu reprezintă infracţiunea

41

de omor, ci o faptă putativă din cauză că prin astfel de fapte nu se mai poate aduce atingere obiectului, căci nu mai există o relaţie socială de ocrotit (inexsistenţa vieţii).

IV. TENTATIVA PROPRIE – art. 20 alin. 2 C. pen.Aceasta constă în existenţa tuturor condiţiilor necesare pentru săvârşirea infracţiunii, iar dacă consumarea nu a avut loc, aceasta se datorează modului defectuos în care s-au folosit mijloacele.Ex. – fapta celui ce descarcă arma, dar nu nimereşte ţinta din cauza emoţiilor.c. Incriminarea şi sancţionarea tentativei• Justificarea incriminării :-reprezentând un început de executare, tentativa este periculoasă fiind incriminată în legislaţia penală ;-tentativa este o formă atipică de infracţiune, datorită împrejurării că latura obiectivă a acesteia nu se realizează în întregime ;-latura subiectivă a tentativei se realizează integral prin punerea în executarea a hotărârii infracţionale.• Întinderea incriminării tentativei :-în doctrina penală sunt cunoscute două concepţii privind incriminarea tentativei : incriminarea nelimitată şi incriminarea limitată ;-legiuitorul român a adoptat cea de a doua concepţie sancţionând tentativa numai la infracţiunile grave ;-totodată, tentativa se pedepseşte numai când în lege se prevede expres aceasta ;-legiuitorul român sancţionează tentativa după teoria diversificării pedepsei în raport cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată ;- conf art. 21 alin. 2 “tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzut de lege pentru infracţiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei” ;-dacă pedeapsa pentru infracţiunea consumată e detenţiunea pe viaţă, pedeapsa pentru tentativă va fi închisoarea de la 10 la 25 de ani.• Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă : la infracţiunile din culpă ; la infracţiunile preterintenţionate ; la infracţiunile săvârşite printr-o inacţiune ; la infracţiunile cu execuţie promptă (insultă) ; la infracţiunile de obicei (cerşetorie) ;

C. INFRACŢIUNEA CONSUMATĂa. Definiţie“Reprezintă forma tipică sau perfectă a infracţiunii, ea realizându-se atunci când s-a produs rezultatul urmărit”.b. Caracterizare : - aceasta reprezintă forma infracţiunii care are cel mai ridicat grad de periculozitate faţă de actele preparatorii şi tentativa ; - ea atrage întotdeauna răspunderea penală ; - majoritatea infracţiunilor cunosc această formă ; - de asemenea, ea înglobează şi tentativa acelei infracţiuni ; - rezultatul acesteia se produce odată cu executarea în întregime a rezultatului material ;

42

În funcţie de rezultatul ei, aceasta poate produce o vătămare sau o stare de pericol ;Stabilirea momentului consumării marchează momentul producerii definitive a răului, de aceea după acest moment eventuala reparare a acestuia nu poate schimba calitatea de infractor a făptuitorului.c. Importanţa momentului consumării Cunoaşterea acestui moment prezintă importanţă pentru următoarele aspecte :• determinarea legii penale aplicabile în timp şi spaţiu ;• incidenţa actelor de clemenţă ; • calcularea termenului de prescripţie ;

D. INFRACŢIUNEA – FAPT EPUIZATa. Definiţie“Reprezintă o formă deviată a infracţiunii şi se caracterizează prin producerea după momentul consumării a unor urmări noi prin amplificarea rezultatului sau prin continuarea activităţii infracţionale”.b. Caractere : - susceptibilă de prelungire în timp ; - este o formă atipică a infracţiunii mai gravă decât infracţiunea consumată ; - antrenează o răspundere penală mai gravă ; - nu toate infracţiunile pot cunoaşte acest moment.c. Infracţiuni susceptibile de forma faptului epuizat- infracţiunile continue – se caracterizează prin prelungirea în timp a acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii ; Ex. – deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori.- infracţiunile continuate – se caracterizează prin săvârşirea de către aceeaşi persoană, la intervale de timp diferite, a unor acţiuni ce prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni ; Ex. – furturile mărunte din autoturisme.- infracţiunile progresive – se caracterizează prin producerea de noi urmări după ce s-a consumat infracţiunea ;Ex. – infracţiuni de loviri cauzatoare de moarte ;- infracţiunile de obicei – se caracterizează prin repetarea elementului material de un număr de ori în aşa fel încât din această repetare să rezulte obişnuinţa făptuitorului ; Ex. – cerşetoria.d. Importanţa momentului epuizării - la infracţiunile care sunt susceptibile de acest moment, aplicarea legii în spaţiu şi timp, incidenţa actelor de clemenţă, precum şi calculul termenului de prescripţie se fac în raport cu acest moment şi nu cu momentul consumării ; - soluţionarea şi încadrarea juridică a faptei se vor face tot în raport de momentul utilizării.e. Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului (art. 22 C. pen.) Acestea reprezintă, conform art. 22 C. pen. cauze generale de pedepsire datorită renunţării făptuitorului la activitatea infracţională sau înlăturării rezultatului produs.

I. DESISTAREAa. Definiţie“Constă în renunţarea făptuitorului la continuarea executării începute, de a o duce până la capăt”.Ex. – o persoană care doreşte să distrugă un dosar pătrunde pe ascuns în arhiva în care se află dosarul dar după ce îl găseşte, abandonează de bună voie hotărârea luată.

43

b. Condiţii : - desistarea trebuie să aibă loc după ce s-a efectuat unul sau mai multe acte de executare, dar să intervină mai înainte ca executarea acţiunii tipice să fi luat sfârşit ; - să existe o manifestare din care să reiasă că subiectul a renunţat la săvârşirea infracţiunii . Nu există desistare în cazul în care făptuitorul, după ce a făcut tot ceea ce trebuie ca rezultatul să se producă, văzând că totuşi că acesta nu s-a produs nu repetă acţiunea (în asemenea situaţii există o tentativă perfectă care este incompatibilă cu desistarea) ; - renunţarea la săvârşirea infracţiunii trebuie să se facă de bună voie . Desistarea nu poate fi socotită de bună voie nici în cazul în care făptuitorul a abandonat executarea începută pentru că şia dat seama că în condiţiile date ea nu poate să izbutească ; - renunţarea la executare trebuie să fie definitivă.

II. IMPIEDICAREA PRODUCERII REZULTATULUIa. Definiţie“Constă în zădărnicirea de către făptuitor, a producerii urmăririlor vătămătoare ale faptei sale, după ce executarea acţiunii tipice a fost dusă până la capăt”. Ex. – autorul, după ce a aruncat în apă o persoană ce nu ştie să înoate cu intenţia de a-i produce moartea, o scoate din apă şi îi salvează viaţa.b. Condiţii : - activitatea infracţională să fi fost în întregime efectuată, dar să nu se fi produs urmarea vătămătoare prevăzută de lege . Împiedicarea producerii rezultatului este posibilă deci, numai la infracţiunile materiale, nu şi la cele formale ; - subiectul să fi efectuat o acţiune pozitivă pentru a zădărnici producerea rezultatului şi ca efect al acestei acţiuni rezultatul să nu fi survenit. Producerea rezultatului nu poate fi zădărnicită prin simpla pasivitate, ci numai printr-un comportament activ, dinamic ; - manifestarea activă prin care făptuitorul a împiedicat producerea rezultatului să fi fost voluntară, nesilită, deci neefectuată sub presiunea unei cauze externe (milă, remuşcare, teama de pedeapsă) ; - aceasta trebuie să fi avut loc înainte de descoperirea faptei.

III. EFECTE (art. 22 alin. 1 C. pen.) :- nepedepsirea făptuitorului ;- conform art. 22 alin. 2 C. pen. “dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau producerii rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru acea infracţiune”.

44

CURSUL NR. 10UNITATEA DE INFRACŢIUNE

a. Noţiuni generaleCalificarea juridică a unei fapte sau activităţi antisociale, ca formând singură infracţiune sau dimpotrivă două sau mai multe infracţiuni produce consecinţe juridice importante. În primul caz făptuitorul va răspunde pentru o singură infracţiune, iar în a doilea caz acesta va răspunde pentru două sau mai multe infracţiuni. Când prin activitatea săvârşită se formează o singură infracţiune va exista unitate de infracţiune, iar când prin activitatea săvârşită se realizează mai multe infracţiuni va exista pluralitate de infracţiuni. Distincţia dintre cele două prezintă importanţă sub aspectul răspunderii juridice.b. Definiţie“ Prin unitatea de infracţiune se înţelege activitatea infracţională formată dintr-o singură acţiune sau inacţiune ce decurge din natura faptei sau din voinţa legiuitorului, săvârşite de o persoană şi în care se identifică conţinutul unei singure infracţiuni ”.c. Feluri :- unitatea naturală – determinată de unitatea acţiunii sau inacţiunii, de unicitatea rezultatului şi de unicitatea formei de vinovăţie. Cunoaşte trei forme :- infracţiunea simplă ; - infracţiunea continuă ; - infracţiunea deviată ;- unitatea legală – aceasta nu este dată de realitatea obiectivă, ci de voinţa legiuitorului care reuneşte în conţinutul unei singure infracţiuni, două sau mai multe acţiuni ce ar putea realiza fiecare în parte conţinutul unor infracţiuni distincte. Aceasta are la bază legătura strânsă dintre aceste acţiuni. Ea are următoarele forme :- infracţiunea continuată ; - infracţiunea complexă ;- infracţiunea progresivă ; - infracţiunea de obicei

I. UNITATEA NATURALĂ DE INFRACŢIUNE1. Infracţiunea simplă a. Definiţie“ Este o formă a unităţii naturale de infracţiune şi se caracterizează printr-o singură acţiune sau inacţiune, printr-un singur rezultat şi printr-o singură formă de vinovăţie ”. Ex. – omorul – art. 174 C. pen.b. Caracteristici : - este forma de infracţiune cea mai des întâlnită în legislaţia penală şi în practica judiciară ; - este o formă tipică a infracţiunii ; - momentul consumării coincide cu momentul epuizării ; - ea poate fi săvârşită numai printr-o acţiune sau inacţiune sau prin mai multe acte repetate în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale (de ex., săvârşirea infracţiunii de omor prin aplicarea mai multor lovituri de cuţit) ;

45

2. Infracţiunea continuă a. Definiţie“Reprezintă o formă a unităţii naturale de infracţiune ce se caracterizează prin prelungirea în chip natural a acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material, după consumare, până la intervenţia unei forţe contrare”.Ex. – furtul de energie electrică, evadarea. Aceste infracţiuni cunosc două momente : - momentul consumării – momentul săvârşirii elementului material ; - momentul epuizării – momentul încetării activităţii infracţionale.c. Caracteristici :- este o formă atipică a infracţiunii ;- elementul esenţial al acestei infracţiuni este faptul că aceasta se realizează printr-o atitudine dublă a făptuitorului : una comisivă (prin care se săvârşeşte infracţiunea ; alta omisivă (prin care se lasă ca starea infracţională să dureze) ;- nu toate infracţiunile pot cunoaşte această formă ;Codul penal nu cuprinde dispoziţii speciale privind infracţ. continuă, ci se face o singură referire în art. 122 alin. 2.- aceasta poate cunoaşte două forme : infracţiuni continue permanente (evadarea) ; infracţiuni continue succesive (portul ilegal de uniformă);Obs. – împărţirea aceasta prezintă importanţă sub aspectul că orice întrerupere în cazul infracţiunilor permanente are valoarea unei epuizări a infracţiunii, iar reluarea activităţii infracţionale reprezintă săvârşirea unei noi infracţiuni continue.Cunoaşterea momentului epuizării prezintă importanţă pentru : - legea penală aplicabilă în timp va fi legea în vigoare în momentul epuizării faptei ; - tot de la acest moment începe să curgă şi prescripţia răspunderii penale ; - în raport de acest moment se stabileşte şi incidenţa unui act de clemenţă (amnistie, graţiere).Dacă activitatea infracţională continuă este desfăşurată de o persoană în diferite etape ale vieţii sale, are importanţă şi stabilirea vârstei făptuitorului. Astfel, activitatea continuă începută înainte de împlinirea vârstei de 14 nu va fi luată în seamă.

3. Infracţiunea deviată a. Definiţie“Reprezintă o formă a unităţii naturale de infracţiune şi desemnează infracţiunea săvârşită prin devierea acţiunii de la obiectul sau persoana împotriva cărora era îndreptată, datorită greşelii făptuitorului sau prin îndreptarea acţiunii, din eroare, asupra altei persoane sau altui obiect”.b. Modalităţi :- “aberratio ictus” – realizată prin devierea acţiunii spre un alt obiect sau persoană din greşeala făptuitorului ;Ex. – făptuitorul urmăreşte să lovească o persoană dintr-un grup, dar, manevrând greşit corpul contondent este lovită o altă persoană.- “error in persona” – realizată prin săvârşirea faptei asupra altei persoane ori asupra altui obiect datorită erorii făptuitorului ; Ex. – infractorul doreşte să-şi ucidă rivalul şi noaptea, pe întuneric, îl confundă cu o altă persoană, pe care o ucide .

II. UNITATEA LEGALĂ DE INFRACŢIUNE

46

1. Infracţiunea continuată (art. 41 C. pen.) a. Definiţie“Reprezintă o formă a unităţii legale de infracţiune caracterizată prin săvârşirea de către aceeaşi persoană la intervale de timp diferite, în realizarea aceleiaşi hotărâri infracţionale a unor acţiuni sau inacţiuni, care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni”.b. Caracteristici :- reprezintă o creaţie a legiuitorului ; - este prevăzută expres de Codul penal – art. 41 alin. 2 ;- e formată dintr-o pluralitate de acte unite sub trei aspecte : unitate de subiect ; unitate de hotărâre infracţională ; unitate de conţinut ; - fiecare fapt luat izolat poate constitui o infracţiune de sine stătătoare ; - ea reprezintă întotdeauna o cauză de agravare a răspunderii penale.c. Condiţii de existenţă : unitate de subiect activ – adică, aceeaşi persoană să săvârşească mai multe acţiuni sau inacţiuni, fie unele în calitate de autor şi altele în calitate de complice. pluralitate de acte de executare – săvârşite la intervale diferite de timp, nici prea apropiate şi nici prea îndepărtate. Este îndeplinită această condiţie când făptuitorul săvârşeşte o infracţiune intenţionată şi ulterior o tentativă la aceeaşi infracţiune ; unitate de rezoluţie infracţională – rezoluţia unică implică atât prevederea rezultatelor faptei, cât şi urmările acesteia ori acceptarea acestora . Dintre elementele ce pot concura alături de alte împrejurări la stabilirea unităţii de rezoluţie se pot reţine : unitatea obiectului infracţiunii ; unitatea locului ; unitatea persoanei vătămate ; unitatea de timp ;Actele de executare de acelaşi fel, trebuie să prezinte fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni (furt) . Actele de executare nu trebuie să fie identice, ci doar fiecare să realizeze conţinutul aceleiaşi infracţiuni (infracţiune consumată şi tentativă).d. Efectele juridice - de la momentul epuizării începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale (art. 122 alin. 2 C. pen.) ; - tot în funcţie de momentul epuizării se stabileşte incidenţa unui act de clemenţă (amnistie, graţiere) ; - aplicarea legii penale în timp va fi cea în vigoare din momentul epuizării ; - dacă actele de executare se situează pe teritorii diferite, legea penală română va fi incidentă, dacă o parte ori rezultatul s-a produs pe teritoriul României (art. 143 C. pen.) ; - tot în raport de momentul epuizării se stabileşte incidenţa legii penale în raport cu vârsta făptuitorului . Dacă făptuitorul a început executarea când nu avea împlinită vârsta de 14 ani, aceste acte nu se iau în considerare, ci numai acelea săvârşite după împlinirea acestei vârste şi bineînţeles dacă au fost săvârşite cu discernământ .e. Sancţiunea infracţiunii continuate (art. 142 C. pen. şi art. 34 C. pen.) - reprezintă o formă de agravare facultativă a pedepsei ; - infracţiunea continuată fiind unică, aplicarea pedepsei se face într-o singură etapă ;

47

- pedeapsa se va aplica spre maximul special, iar dacă acesta este neîndestulător se va aplica un spor de până la 5 ani (închisoarea) sau un spor de până la jumătate din maximul special (amenda) ; - dacă după condamnarea definitivă sunt descoperite alte fapte ce fac parte din conţinutul aceleiaşi infracţiuni pedeapsa se va recalcula, neputându-se astfel micşora.f. Infracţiuni ce nu se pot săvârşi în mod continuat:- infracţiuni din culpă ;- la infracţiunile al căror obiect nu este susceptibil de divizare (omorul) ;- la infracţiunile care presupun repetarea activităţii pentru a realiza conţinutul infracţiunii (infracţiunile de obicei – cerşetoria).

2. Infracţiunea complexă a. Definiţie“Este o formă a unităţii legale de infracţiune şi cuprinde în conţinutul său, ca element constitutiv sau ca circumstanţă agravată o acţiunea sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală”.Ex. – tâlhăria (art. 211 C.pen.).b. Caracteristici : - aceasta este prevăzută în mod expres de Codul penal în art. 141 ; - ea reprezintă o creaţie a legiuitorului şi are la bază legătura strânsă dintre acţiunile şi inacţiunile ce intră în conţinutul elementului material ; - ea se îndreaptă, prin modul săvârşirii acesteia, împotriva a două valori sociale; - rezultatul acesteia constă în producerea a două urmări specifice valorilor sociale ocrotite ; - de regulă, acestea sunt infracţiuni intenţionate.c. Forme1. Infracţiunea complexă forma tip ;2. Infracţiunea complexă ca variantă agravantă.

1. INFRACŢIUNEA COMPLEXĂ FORMA TIPAceasta se caracterizează prin aceea că în conţinutul ei intră ca element o acţiune sau inacţiune ce reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni. Aceasta este deci, formată din reunirea de către legiuitor a două infracţiuni distincte şi crearea unei a treia, deosebite de cele înglobate. Ex. – tâlhăria – formată din furt şi ameninţare ori furt şi violenţă.

2. INFRACŢIUNEA COMPLEXĂ CA VARIANTĂ AGRAVANTĂAceasta cuprinde în conţinutul său ca element agravant, o acţiune sau inacţiune ce reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni. Infracţiunea complexă este o variantă calificată a unor infracţiuni simple, creată prin absorbirea în conţinutul său a unor fapte ce reprezintă conţinutul unor alte infracţiuni. Ex. – violul care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei (art. 197 alin. 3 C. pen.). Obs. nu toate infracţiunile calificate sunt şi infracţiuni complexe.Ex. – furtul săvârşit în loc public este calificat fără a fi şi o infracţiune complexă.d. Structură - în elementul material al infracţiunii complexe sunt reunite acţiunile ce constituie elementul material al infracţiunilor absorbite (luarea bunului şi exercitarea violenţei) ; - obiectul infracţiunii complexe este format dintr-un obiect juridic principal şi un obiect juridic adiacent ;

48

- forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte infracţiunea complexă tip este intenţia, spre deosebire de infracţiunea complexă ca variantă agravantă unde forma de vinovăţie este preterintenţia .e. Efectele juridice :• infracţiunile reunite în conţinutul infracţiunii complexe îşi pierd autonomia ;• infracţiunea complexă se consumă în momentul în care se săvârşesc elementele materiale specifice infracţiunilor absorbite ;• nerealizarea sub raport obiectiv a conţinutului unei infracţiuni absorbite poate conduce la calificarea faptei ca tentativă ; Ex. – în cazul infracţiunii de tâlhărie, dacă se consumă ameninţarea sau violenţa însă deposedarea victimei nu a fost posibilă, infracţiunea rămâne în faza de tentativă ;• infracţiunea complexă nu reprezintă o cauză de agravare a răspunderii penale ;• ea este o infracţiune momentană.

f. Complexitatea naturalăPe lângă complexitatea legală creată de legiuitor este menţionată şi complexitatea naturală, ce rezultă, din absorbirea în chip natural de către infracţiunea fapt consumat a tentativei la acea infracţiune. Ex. – infracţiunea de omor consumat cuprinde în mod natural şi tentativa acestei infracţiuni, după cum cuprind şi elementele infracţiunilor mai puţin grave (lovirea, vătămarea corporală) .

3. Infracţiunea progresivă a. Definiţie“Reprezintă o formă a unităţii legale de infracţiune caracterizându-se prin aceea că, după atingerea momentului consumării corespunzător unei anumite infracţiuni, fără intenţia făptuitorului, aceasta îşi amplifică progresiv rezultatul, ori se produc urmări noi corespunzător unor infracţiuni mai grave”. Ex. – loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte – art. 183 C. pen..b. Caracteristici : - este o formă atipică a infracţiunii ; - rezultatul i se amplifică progresiv în timp, nefiind deci, o infracţiune momentană ; - apare aşadar pe lângă momentul consumării şi momentul epuizării ; - fapta iniţială care a produs un anumit rezultat susceptibilă de o anumită încadrare juridică, datorită amplificării rezultatului, ea va primi o nouă calificare, în funcţie de rezultatul atins în momentul epuizării .c. Efecte juridice• încadrarea juridică a faptei săvârşite se va face în raport cu momentul epuizării;• în funcţie de acest moment se vor calcula : Termenul de prescripţie pentru răspunderea penală ; Legea penală incidentă ; Incidenţa unor legi de clemenţă.

4. Infracţiunea de obicei a. Definiţie“Reprezintă o formă a unităţii legale de infracţiune, ce se caracterizează prin repetarea elementului material de un număr de ori din care să rezulte obişnuinţa sau îndeletnicirea făptuitorului”. Ex. – prostituţia, cerşetoria.

49

b. Caracteristici această infracţiune nu poate avea tentativă ; - este o infracţiune unică formată dintr-o pluralitate de fapte ; - luate izolat, acele fapte nu pot constitui conţinutul unei infracţiuni distincte ; - cunoaşte două momente : al consumării şi al epuizării ;c. Efecte juridice• infracţiunea de obicei nu poate avea tentativă şi nici nu poate fi comisă în coautorat ;• în funcţie de momentul epuizării se vor calcula : legea penală aplicabilă ; incidenţa unei legi de clemenţă ; după acest moment va începe să curgă termenul de prescripţie pentru răspunderea penală ;Obs. – infracţiunea de obicei nu trebuie confundată cu infracţiunea continuată, unde fiecare act de executare poate realiza conţinutul unei infracţiuni distincte, lucru care nu este posibil şi la infracţiunea de obicei.

CURSUL NR. 11

Pluralitatea de infracţiuni

a. Aspecte generale

Pluralitatea de infracţiuni este desemnată de situaţia în care o persoană săvârşeşte mai multe infracţiuni înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreo una dintre ele, cât şi situaţia în care o persoană săvârşeşte din nou o infracţiune după ce a fost condamnată definitiv pentru o altă infracţiune. Aceasta este prevăzută expres în Codul penal în art. 32 – Formele acesteia sunt : - concursul de infracţiuni ; - recidiva ; - pluralitatea intermediară.Primele două sunt forme de bază ale pluralităţii de infracţiuni, iar ultima reprezintă o formă mixtă a celor două, creând o stare intermediară.

I. CONCURSUL DE INFRACŢIUNI a. Definiţie (art. 33 C. pen.)“Prin concurs de infracţiuni este desemnată forma pluralităţii de infracţiuni ce constă din săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni de către aceeaşi persoană mai înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreo una din ele”.b. Condiţii : * să se fi săvârşit două sau mai multe infracţiuni ; acestea pot fi de natură şi gravitate deosebite, pot fi prevăzute în Codul penal, în legi speciale sau în legile nepenale cu dispoziţii penale şi pot avea forma :- faptului consumat ;

50

- tentativei pedepsibile ; - asimilate tentativei ;Nu interesează forma de vinovăţie cu care sunt săvârşite infracţiunile ; nu are importanţă dacă infracţiunile sunt simple, continue, deviate, continuate, complexe, progresive sau de obicei. * să fie săvârşite de aceeaşi persoană ; unitatea de subiect activ este esenţa concursului de infracţiuni ; condiţia este îndeplinită şi atunci când făptuitorul are calitatea de autor, instigator, complice sau atunci când făptuitorul acomis unele infracţiuni în timpul minorităţii şi altele după împlinirea vârstei de 18 ani ; * să fie săvârşite mai înainte de condamnarea definitivă a infractorului pentru vreuna dintre ele ; nu pot constitui concurs de infracţiuni decât infracţiunile pentru care făptuitorul n-a fost încă condamnat definitiv ; * infracţiunile comise ori cel puţin două dintre ele să poată fi supuse judecăţii, adică să poată atrage răspunderea penală ; dacă se constată existenţa unor cauze ce înlătură caracterul penal al faptei (legitima apărare) sau dacă intervine o cauză . ce înlătură răspunderea penală (minoritatea) şi rămâne o singură infracţiune, nu există deci concurs de infracţiuni (de ex., retragerea mărturie mincinoase – art. 260 alin. 2 C. pen.).c. Formele concursului de infracţiuni Concursul real (concurs material) – art. 33 lit. a C. pen. Concursul ideal (concurs formal) – art. 33 lit. b C. pen.

1. Concursul real a. Definiţie“Este o formă a pluralităţii de infracţiuni ce constă în săvârşirea mai multor infracţiuni de către aceeaşi persoană ca urmare a săvârşirii mai multor acţiuni sau inacţiuni distincte”. Ex. – o persoană săvârşeşte într-o zi o infracţiune de furt sau în altă zi o infracţiune de tâlhărie.b. Caracterizare :Infracţiunile ce formează concursul real pot fi de aceeaşi natură (concurs omogen) sau de natură diferită (concurs eterogen) ;În funcţie de legăturile care există între infracţiunile concurente se disting două modalităţi ale concursului ; Concurs real simplu (între infracţiuni nu există o altă legătură decât cea personală) ; Concurs real calificat (între infracţiuni pot exista mai multe conexiuni, printre care : • Conexitate topografică (săvârşite în acelaşi loc) ; • Conexitate cronologică (săvârşirea infracţiunilor simultan sau succesiv) ; • Conexitatea consecvenţională (când o infracţiune este săvârşită pentru a ascunde săvârşirea altei infracţiuni) ; • Conexitate etiologică (când se săvârşeşte o infracţiune pentru a înlesni săvârşirea altei infracţiuni).

2. Concursul ideal a. Definiţie“Este o formă a pluralităţii de infracţiuni ce constă în săvârşirea unei acţiuni sau inacţiuni de către aceeaşi persoană care, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele mai multor infracţiuni”. Ex. – prin acelaşi foc de armă a fost ucisă o persoană, iar alta a fost rănită.b. Caracterizare * acesta se săvârşeşte printr-o singură faptă ;

51

* rezultatul acestuia este săvârşirea a cel puţin două infracţiuni ; * infracţiunile ce formează concursul ideal pot fi de aceeaşi natură (concurs omogen) sau de natură diferită (concurs eterogen) ; * infracţiunile aflate în concurs ideal pot fi săvârşite cu intenţie (directă sau indirectă), dar şi unele cu intenţie şi altele din culpă.d. Tratamentul penal al concursului de infracţiuniI. Sisteme de sancţionareSistemul cumulului aritmetic – presupune stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune concurente, adunarea acestora şi executarea pedepsei rezultate din adunarea lor; s-a reproşat acestui sistem că este rigid şi că poate depăşi durata de viaţă a omului, nedându-i acestuia posibilitatea să dovedească îndreptarea lui ;Sistemul absorbţiei – presupune stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă şi executarea celei mai grave dintre acestea; acestui sistem i se reproşează că se execută pedeapsa cea mai gravă, iar celelalte rămânând astfelnepedepsite ;Sistemul cumulului juridic – presupune stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă şi executarea celei mai grave dintre acestea, pedeapsă, care poate fi mărită până la maximul ei special şi adăugarea unui spor. Acesta este sistemul adoptat şi aplicat de Codul nostru penal.II. Sancţionarea concursului de infracţiuniAplicarea pedepselor principale (art. 34 C. pen.)Sistemul cumulului juridic cunoaşte două etape :- stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune ; - aplicarea pedepsei care poate fi sporită ;a) când s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă ;b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani ;c) când s-au stabilit numai amenzi, se aplică pedeapsa cea mai mare, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la jumătate din acel maxim ;d) când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se poateadăuga amenda, în totul sau în parte ;e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii,potrivit dispoziţiei de la lit. b, la care se poate adăuga amenda, potrivit dispoziţiei de la lit. c.Aplicarea pedepselor complimentare (art. 35 C. pen.)a) dacă s-a stabilit o singură pedeapsă complimentară pentru una din infracţiunile concurente aceasta se va aplica pe lângă pedeapsa principală aplicată concursului de infracţiuni ;b) în cazul în care s-au stabilit mai multe pedepse complimentare de natură diferită pentru infracţiunile concurente se vor aplica toate ;c) dacă pedepsele complimentare stabilite sunt de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit se vor aplica toate ; iar dacă pedepsele complimentare sunt de aceeaşi natură şi cu conţinut diferit se va aplica cea mai grea.Aplicarea măsurilor de siguranţă (art. 35 alin. 4 C. pen.)

52

Având în vedere scopul măsurilor de siguranţă de a înlătura o stare de pericol şi de a preveni săvârşirea de noi infracţiuni (art. 111 C. pen.) s-a prevăzut cumularea măsurilor de siguranţă de natură deosebită. Este posibilă cumularea măsurilor de siguranţă chiar de aceeaşi natură dacă scopul lor este diferit.e. Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente (art. 36 C. pen.)Contopirea pedepselor stabilite pentru infracţiunile concurente se pune în următoarele ipoteze : * infractorul condamnat definitiv pentru o infracţiune este judecat ulterior pentru infracţiunile concurente ; * când după ce o hotărâre a rămas definitivă se constată că cel condamnat suferise şi o altă condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă ; * contopirea pedepselor pentru concursul de infracţiuni se va face şi în situaţia în care condamnatul a executat în total ori în parte condamnarea, cu precizarea că se va scade din durata pedepsei aplicate pentru tot cumulul, ceea ce s-a executat ; * la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracţiuni se aplică şi în cazul în care condamnarea la pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.

CURSUL NR. 12

RECIDIVA ŞI PLURALITATEA INTERMEDIARĂ

I. RECIDIVA a. Definiţie“Este o formă a pluralităţii de infracţiuni ce constă în săvârşirea din nou a unei infracţiuni de către o persoană care anterior a mai fost condamnată definitiv pentru o altă infracţiune”.b. Caracteristici : * esenţa acestei instituţii o constituie existenţa unei hotărâri definitive de condamnare ; * ea reflectă o periculozitate mai mare a făptuitorului ; * raportul dintre aceasta şi concursul de infracţiuni este sub aspectul intervenţiei unei hotărâri definitive de condamnare .c. Structură :Primul termen al recidivei este format dintr-o condamnare definitivă.Al doilea termen este format din săvârşirea din nou a unei infracţiuni.d. ModalităţiA. În funcţie de momentul săvârşirii noii infracţiuni :Recidiva post-condamnatorie – presupune săvârşirea unei noi infracţiuni după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea anterioară şi mai înainte de executarea pedepsei pronunţate pentru acea infracţiune ;Recidiva post-executorie – presupune săvârşirea unei noi infracţiuni după executarea pedepsei sau stingerea executării pedepsei (prin graţiere sau prescripţie) pronunţată pentru infracţiunea anterioară.

53

B. După natura infracţiunilor ce compun recidiva :Recidiva generală – când este formată din infracţiuni ce au natură diferită.Recidiva specială – când este formată din infracţiuni care au aceeaşi natura.C. După gravitatea condamnării :Recidiva absolută – când existenţa ei nu este condiţionată de gravitatea primei condamnări ;Recidiva relativă – când existenţa ei este condiţionată de o anumită gravitate a condamnării pronunţată pentru infracţiunea anterioară ;Recidiva mare – este condiţionată de existenţa unei condamnări pentru prima infracţiune de o anumită gravitate (minim 6 luni) ;Recidiva mică – presupune săvârşirea unei noi infracţiuni de către aceeaşi persoană care anterior a mai fost condamnată la pedepse privative de libertate de o gravitate redusă.D. În funcţie de timpul scurs între executarea pedepsei pentru infracţiunea anterioară şi săvârşirea noii infracţiuni :Recidiva permanentă – când va exista starea de recidivă prin comiterea unei infracţiuni indiferent de timpul scurs de la condamnare sau executarea pedepsei pronunţate pentru infracţiunea anterioară (aceasta nu a fost reţinută de către Codul penal);Recidiva temporară – când existenţa ei este condiţionată de comiterea noii infracţiuni numai într-un anumit termen de la condamnare sau de la executarea pedepsei pronunţate pentru infracţiunea anterioară.E. După locul unde a fost aplicată pedeapsa definitivă pentru primul termen al recidivă :Recidiva naţională – când primul termen constă într-o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii pronunţată de o instanţă română ;Recidiva internaţională – când condamnarea definitivă ce formează primul termen al recidivei este pronunţată de o instanţă străină (numai în cazul recidivei mari).F. După criteriul tratamentului sancţionator al recidivei :Recidiva cu efect unic – presupune aplicarea aceluiaşi tratament penal atât pentru infractorul la prima recidivă cât şi pentru cel care a perseverat în recidivă (multirecidivist) ;Recidiva cu efecte progresive – presupune agravarea pedepsei recidivistului cu fiecare nouă recidivă ;Recidivă cu efect sancţionator uniform – presupune acelaşi regim de sancţionare pentru toate modalităţile recidivei ;Recidiva cu regim de sancţionare diferenţiat – care presupune un regim de sancţionare diferit pentru modalităţile recidivei.

I. RECIDIVA MARE POST-CONDAMNATORIE a. Definiţie (art. 37 lit. a C. pen.)“Există atunci când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este închisoarea mai mare de un an”.b. Condiţii : Cu privire la primul termen : * acesta îl formează o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii ori detenţiunii pe viaţă ; * condamnarea definitivă să privească o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 6 luni ori detenţiunea pe viaţă ;

54

* condamnarea definitivă să fie pronunţată pentru o infracţiune intenţionată(sau preterintenţionate) ; * condamnarea să nu fie dintre acelea de care, potrivit legii, nu se ţine seama stabilirea stării de recidivă (art. 38 C. pen.) Cu privire la al doilea termen : * Săvârşirea unei noi infracţiuni fie în formă consumată, fie în forma tentativei, indiferent de calitatea făptuitorului :autor, instigator sau complice ; * Noua infracţiune să fie săvârşită cu intenţie dar şi cu praeterintenţie ; * Pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracţiune să fie mai mare de 1 an ; * Noua infracţiune trebuie să fie săvârşită în intervalul de timp după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea anterioară şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei ; Astfel :• înainte de începerea executării pedepsei ; • în timpul executării pedepsei ;• în stare de evadare ; • în termenul de încercare a suspendării condiţionate a executării pedepsei.

II. RECIDIVA MARE POST-EXECUTORIEa. Definiţie (art. 37 lit. b C. pen.)“Există atunci când după executarea unei pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după împlinirea termenului de prescripţie a executării unei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an”.b. Condiţii: Cu privire la primul termen: * Acesta îl formează o condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, pedeapsă care a fost executată, neavând importanţă modul de executare a pedepsei ; * El mai poate consta într-o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 6 luni ce a fost executată sau a cărei executare s-a stins prin graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori pentru care s-a împlinit termenul de prescripţie a executării pedepsei ; * Pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, executată ori considerată ca executată trebuie să fi fost pronunţată pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie sau preterintenţie ; * Condamnarea să nu fie dintre acelea de care nu se ţine seama la stabilirea stării de recidivă (art. 38 C. pen.). Cu privire la al doilea termen : - Să constea din săvârşirea unei infracţiuni cu intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1an - pedeapsa prevăzută de lege poate fi şi detenţiunea pe viaţă (art. 37 alin. 2 C. pen.) ; - noua infracţiune trebuie să fie săvârşită după executarea pedepsei, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescrierea executării pedepsei ce constituie primul termen.

III. RECIDIVA MICĂ a. Definiţie (art. 37 lit. c C. pen.)

55

“Există atunci când după condamnarea la cel puţin trei pedepse cu închisoare până la 6 luni, sau după executare, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescrierea executării a cel puţin trei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an”.b. Modalităţi: recidiva mică post-condamnatorie; recidiva mică post-executorie.A. RECIDIVA MICĂ POST-CONDAMNATORIEa. Condiţii: Cu privire la primul termen : - Este compus din trei condamnări la pedeapsa închisorii de până la 6 luni, definitive şi susceptibile de a fi executate separat ; această condiţie este îndeplinită chiar dacă dintre cele trei condamnări definitive numai unele au acest cuantum, iar altele sunt mai mici ; - Cele trei condamnări definitive să fie pronunţate pentru infracţiuni intenţionate ; - Pentru nici una dintre cele trei condamnări să nu fie incidentă vreo cauză dintre cele prevăzute de art. 38 C. pen. Cu privire la al doilea termen : - Acesta trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca pentru orice modalitate a recidivei : Să constea din săvârşirea din nou a unei infracţiuni cu intenţie ; Pentru acestea legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an.Obs. – momentul în care se săvârşeşte noua infracţiune, în raport cu primul termen al recidivei poate fi înainte de începerea executării pedepselor contopite (iar rezultanta este de cel mult 6 luni) , în timpul executării e acesteia ori în stare de evadare.

B. RECIDIVA MICĂ POST-EXECUTORIEa. Condiţii: Cu privire la primul termen: Acesta este format din trei condamnări la pedeapsa închisorii de până la 6 luni, pedepse care au fost executate ori pentru care a intervenit graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori pentru care s-a împlinit termenul de prescripţie a executării pedepsei ;Cele trei pedepse executate sau a căror executare s-a stins prin graţiere ori prescripţie, trebuie să fie pronunţate pentru infracţiuni intenţionate ;Pentru nici una dintre cele trei condamnări să nu fie incidentă vreo cauză dintre cele prevăzute la art. 38 C. pen. Cu privire la al doilea termen :- acesta trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca pentru orice modalitate a recidivei : Noua infracţiune trebuie să fie săvârşită cu intenţie; Pentru această infracţiune legea să prevadă pedeapsa închisorii mai mare 1 an; Aceasta să fie săvârşită după executarea celei de a treia pedepse.e. Tratamentul penal al recidiveiÎn Codul penal român au fost înscrise dispoziţii privind aplicarea pedepsei în cazul recidivei din care se desprinde caracterul acesteia de cauză generală de agravare facultativă a pedepsei. Acest caracter rezultă din sistemul de sancţionare prevăzut în Codul penal. Aplicarea pedepsei în cazul recidivei mari post-condamnatoriiAplicarea pedepsei principale.

56

Prin dispoziţiile art. 39 alin. 1 C. pen. s-a consacrat sistemul cumulului juridic cu spor facultativ. În aplicarea pedepsei pentru această modalitate a recidivei trebuie făcută o distincţie după momentul săvârşirii din nou ainfracţiunii:Când cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune înainte de a începe executarea pedepsei se stabileşte o pedeapsă pentru infracţiunea săvârşită din nou care se contopeşte cu pedeapsa ce formează primul termen al recidivei; sporul care se poate adăuga la maximul special al pedepsei celei mai grele este de până la 7 ani(art. 39 alin. 1 C. pen.);Când noua infracţiune se săvârşeşte în timpul executării pedepsei, contopirea are loc între pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune şi restul de pedeapsă neexecutat din condamnarea anterioară (art. 39 alin. 2 C. pen.);Dacă noua infracţiune s-a săvârşit în stare de evadare, pedepsele ce se vor contopi vor fi pedeapsa stabilită pentru infracţiunea comisă în stare de evadare cu pedeapsa constituită din restul rămas neexecutat, din pedeapsa ce se execută, până la data evadării la care se adaugă pedeapsa stabilită pentru infracţ. de evadare (art. 39 alin. 3 C. pen.). Aplicarea pedepselor complimentare: Se vor aplica toate când sunt de natură diferită ori de aceeaşi natură dar cu un conţinut diferit;Se va aplica cea mai grea dintre acestea când sunt de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut.Aplicarea măsurilor de siguranţă :Aplicarea acestora este determinată de scopul şi funcţiile ce le au de îndeplinit, astfel că se vor adiţiona cele de natură diferită sau de aceeaşi natură dar cu conţinut diferit.

Aplicarea pedepsei în cazul recidivei mari post-executoriiAplicarea pedepsei principale: - Pedeapsa pentru infracţiunea comisă în stare de recidivă post-executorie se stabileşte ţinând seama de această stare, între limitele speciale prevăzute de lege pentru respectiva infracţiune, putând fi chiar maximul special; - dacă acest maxim este neîndestulător se poate aplica un spor de până la 10 ani, în cazul închisorii, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult două treimi din maximul special (art. 39 alin. 4 C. pen.); - când sunt prevăzute pedepse alternative, instanţa de judecată va alege una dintre pedepse ale cărei limite se stabilesc după cum am arătat; - sporurile arătate mai sus sunt posibile numai dacă pedepsele alternative sunt închisoarea şi amenda; - dacă pedeapsa este detenţiunea pe viaţă alternativ cu închisoarea, iar instanţa alege pedeapsa detenţiei pe viaţă, această pedeapsă nu mai poate fi agravată.Aplicarea pedepselor complimentare şi a măsurilor de siguranţă: - acestea se vor aplica şi executa toate; - dacă sunt distincte se va aplica regula prevăzută şi în cazul recidivei mari postcondamnatorii.

Aplicarea pedepsei în cazul recidivei mici - Aplicarea pedepsei în acest caz se face în aceleaşi condiţii ca şi pentru recidiva mare post-condamnatorie ori post-executorie;

57

- În cazul recidivei mici post-condamnatorii, când pedepsele de compun primul termen nu au fost executate, acestea se contopesc după regulile prevăzute în art. 34 C. pen. - Dacă, în stare de recidivă mică post-condamnatorie s-au săvârşit mai multe infracţiuni, se va stabili pedeapsa pentru fiecare nou infracţiune săvârşită, apoi se aplică dispoziţiile privind aplicarea pedepsei pentru con cursul de infracţiuni. Descoperirea ulterioară a stării de recidivă - Într-o astfel de situaţie se impune recalcularea pedepsei pentru starea de recidivă; - Recalcularea pedepsei este condiţionată de descoperirea acesteia după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, descoperire care trebuie să aibă loc mai înainte de executarea în întregime a pedepsei; - Reţinerea stării de recidivă a celui condamnat la detenţiune pe viaţă nu prezintă foarte mare relevanţă căci această pedeapsă prin natura ei nu mai poate fi agravată.

II. PLURALITATEA INTERMEDIARĂa. Definiţie (art 40 c. pen.)“Este acea situaţie în care o persoană, după ce a fost condamnată definitiv pentru o infracţiune, săvârşeşte o nouă infracţiune, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării pedepsei sau în stare de evadare şi nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute pentru recidiva post-condamnatorie”.b. Condiţii: - condamnarea definitivă este la pedeapsa închisorii de 6 luni sau mai mică ori este la amendă; - condamnarea definitivă este pronunţată pentru o infracţiune săvârşită din culpă ; - pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracţiune săvârşită este amenda sau închisoarea mai mică de 1 an ; - noua infracţiune este săvârşită din culpă.80c. Tratamentul penal al pluralităţii intermediare (art. 40 C. pen.): - se va stabili pedeapsa pentru noua infracţiune, care va fi contopită cu pedeapsa definitivă pronunţată mai înainte, chiar dacă o parte din aceasta a fost executată sau considerată ca executată; - partea din pedeapsă deja executată se va deduce din pedeapsa rezultantă; - dacă noua infracţiune din pluralitatea intermediară este comisă în stare de evadare, pedeapsa pentru evadare se adaugă la pedeapsa din executarea căreia condamnatul a evadat, apoi această pedeapsă rezultantă din cumularea aritmetică, se va contopi cu pedeapsa stabilită pentru infracţiunea comisă în stare de evadare.

INFRACŢIUNI CONTRA SIGURANŢEI STATULUI

GENERALITĂŢI

58

Titlul I al părţii speciale a dreptului penal cuprinde infracţiunile care aduc atingere ori pun în pericol securitatea statului român. Prin apărarea unităţii, suveranităţii, independenţei şi caracterului naţional al statului român, precum şi a celorlalte valori sociale care asigură existenţa statului român, legea penală înfăptuieşte unul dintre obiectele sale principale, acela de a apăra împotriva infracţiunilor statul român, România, îndatorire care rezultă din cuprinsul art. 1 al Codului Penal.

Eficienţa practică a apărării statului prin mijloace de drept penal se realizează prin activitatea organelor judiciare - parchete şi instanţe judecătoreşti - a căror sarcină constă atât în prevenirea săvârşirii acestor fapte, cât şi în descoperirea faptelor şi judecarea celor care le-au comis.

Faptele penale îndreptate contra siguranţei statului, fac ca acesta să apară în genere ca subiect pasiv general al infracţiunilor şi constau în activităţi ilicite, săvârşite în mod nemijlocit împotriva existenţei statului, fiind incriminate distinct şi prevăzute sub titulatura de “infracţiuni contra siguranţei statului”.

În decursul istoriei, astfel de fapte au fost incriminate încă de la romani, unde tradiţia atribuie unei legi din timpul lui Romulus pedepsirea faptelor îndreptate contra statului (perduellio sau crimen maiestatis imminutae) printre care acţiunea armată a unui cetăţean împotriva Romei, înţelegerea cu inamicul, atentatele contra conducătorilor statului, a magistraţilor şi preoţilor în timpul exercitării funcţiilor etc.

Mai târziu, în timpul republicii romane, noţiunea de “crimen maiestatis” cuprindea infracţiunile împotriva poporului roman sau împotriva statului roman.

Cu timpul, această apărare a primit noi forme. În feudalism se sancţiona, potrivit dreptului canonic, atentatul la persoana Papei, trădarea suveranului sau trădarea comunităţii, faptele de conspiraţie, rebeliune, însă în această perioadă domina arbitrarul, voinţa suveranului fiind nelimitată atât în privinţa faptelor care urmau a fi pedepsite, cât şi a sancţiunilor ce se aplicau.

Dezvoltarea societăţii, creşterea gradului de civilizaţie determinată de apariţia societăţii industriale, a dus la cerinţa înlăturării arbitrarului în ce priveşte reprimarea infracţiunilor contra statului, gânditori ai timpului ca Montesquieu, Becaria, Feuerbach, considerând aceste infracţiuni ca încălcări ale unei convenţii tacite existente între stat şi cetăţean care, în caz de nerespectare, impuneau o represiune aspră.

În prezent, pericolul social deosebit de ridicat pe care îl prezintă faptele îndreptate împotriva siguranţei statului a determinat instituirea unui sistem incriminator şi sancţionator sever şi diferenţiat faţă de regimul prevăzut pentru alte fapte.

NOŢIUNEA DE INFRACŢIUNI CONTRA STATULUI

Infracţiunile care pun în pericol siguranţa statului sau care pot aduce o atingere acestuia şi care alcătuiesc primul titlu al părţii speciale a Codului Penal, formează un grup distinct de infracţiuni, deosebit de periculos, subliniat şi prin poziţia pe care o ocupă în sistemul părţii speciale a codului.

Infracţiunile contra siguranţei statului pot fi definite ca acele fapte de pericol social, îndreptate contra statului român, care urmăresc scopul de a suprima sau ştirbi unitatea, suveranitatea, independenţa şi caracterul naţional al statului, sau care sunt de natură să pună în pericol, în orice mod, statul român.

59

TRĂSĂTURILE GENERALE ALE INFRACŢIUNILOR CONTRA SIGURANŢEI STATULUI

În cazul infracţiunilor contra siguranţei statului obiectul juridic al ocrotirii penale îl constituie acele relaţii sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare sunt legate de ocrotirea şi apărarea statului.

Dreptul absolut al statului la o existenţă nestingherită şi nevătămată priveşte toate valorile sociale a căror apărare asigură existenţa ca stat a României: suveranitatea, independenţa, unitatea şi caracterul naţional al statului.

Obiectul juridic generic al infracţiunilor contra statului - obiect juridic comun al întregului grup de infracţiuni contra siguranţei statului - îl constituie relaţiile social-juridice privitoare la existenţa sau fiinţa statului şi îndeplinirea sarcinilor şi funcţiilor sale fundamentale, adică relaţiile privitoare la apărarea statului, relaţii care conferă statului dreptul absolut la securitatea existenţei sale ca stat suveran, independent, unitar şi naţional, impunând totodată oricărei persoane, cetăţean român sau străin obligaţia corelativă de a respecta fiinţa şi securitatea statului.

Siguranţa statului constituie o stare de stabilitate şi normalitate a relaţiilor interne şi externe ale statului, creată printr-un ansamblu de măsuri de apărare a suveranităţii, independenţei şi unităţii statului.

Prin urmare, siguranţa, securitatea statului, ca valoare social-juridică pusă sub protecţia legii penale, constituie obiectul juridic generic, comun tuturor infracţiunilor din această categorie.

Obiectul material. În general obiectul juridic al infracţiunilor contra siguranţei statului nu îşi găseşte reflectarea în vreun obiect material. Totuşi, unele dintre aceste infracţiuni au un obiect material (acte, documente secrete, bunuri materiale etc.).

Latura obiectivă. Sub acest aspect, infracţiunile contra siguranţei statului constau, în general, în orice faptă (acţiune sau inacţiune) care este de natură să ducă la subminarea, slăbirea şi punerea în pericol a siguranţei statului, a puterii de stat, sau care este săvârşită într-un astfel de scop.

Majoritatea infracţiunilor contra siguranţei statului sunt infracţiuni comisive, elementul lor material realizându-se printr-o acţiune care creează o stare de pericol sau, eventual, aduce o atingere securităţii statului. O singură infracţiune contra statului - nedenunţarea - se caracterizează sub aspectul elementului material, printr-o inacţiune.

În ceea ce priveşte urmarea imediată, toate infracţiunile contra siguranţei statului se caracterizează prin existenţa unei stări de pericol, nefiind necesară producerea unei vătămări efective. Pericolul important pe care îl prezintă asemenea fapte pentru siguranţa statului justifică pe deplin soluţia legii, de incriminare a acestor fapte, astfel că infracţiunile contra statului sunt infracţiuni de pericol.

Urmările asupra relaţiilor sociale sub forma pericolului la care au fost expuse valorile sociale apărate fiind implicite, o dată ce s-a dovedit existenţa activităţii materiale, a acţiunii sau inacţiunii, nu va fi necesar, la aceste infracţiuni, nici o analiză aparte cu privire la legătura de cauzalitate între aceste acţiuni sau inacţiuni şi rezultat.

Latura subiectivă. Infracţiunile contra siguranţei statului se comit, de regulă, cu intenţie directă sau cu intenţie indirectă, în sensul că făptuitorul a avut reprezentarea faptei sale, şi-a dat seama că prin săvârşirea ei pune în pericol securitatea statului şi, fie a urmărit, fie a acceptat crearea acestui pericol.

60

Singură infracţiunea de nedenunţare (art. 170 C.pen.) poate fi comisă, potrivit dispoziţiei din art. 19 alin. ultim C.pen., şi din culpă.

Subiecţii infracţiunii. Subiect activ nemijlocit, autor al infracţiunilor contra siguranţei statului poate fi, de regulă, orice persoană. La unele infracţiuni însă legea cere ca autorul să aibă o anumită calitate - subiect calificat - cum ar fi aceea de cetăţean român ori de persoană fără cetăţenie, având domiciliul în ţară (exemplu la infracţiunea de trădare prin transmitere de secrete) sau să fie cetăţean străin ori persoană fără cetăţenie cu domiciliul în străinătate (în cazul infracţiunilor de acţiuni duşmănoase contra statului sau spionaj).

Infracţiunile contra siguranţei statului sunt susceptibile de a fi săvârşite în participaţie, de regulă, în oricare dintre formele acesteia (coautorat, instigare, complicitate).

Subiecţii activi ai infracţiunilor contra siguranţei statului pot fi traşi la răspundere penală atât pentru infracţiunile comise pe teritoriul României (art. 3 C.pen.), cât şi pentru cele săvârşite în afara teritoriului României (art. 4 şi 5 C.pen.).

Subiect pasiv al infracţiunilor contra siguranţei statului este întotdeauna Statul cu atributele sale esenţiale puse în pericol prin săvârşirea acestor infracţiuni.

INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEIGENERALITĂŢI

Titlul II din Partea specială a Codului penal, care priveşte "infracţiuni contra persoanei" urmează imediat după titlul I privitor la "infracţiuni contra siguranţei statului" exprimând prin această aşezare importanţa acordată apărării persoanei în dreptul român, întrucât obiectul juridic generic al acestor infracţiuni - relaţiile sociale legate de apărarea unor valori ca viaţa, integritate corporală şi sănătatea, libertatea şi onoarea sau demnitatea - determină justificat această importanţă. Raportat la valorile sociale pe care le apără, Codul penal cuprinde în acest titlu infracţiuni grupate în trei capitole:

- capitolul 1 - Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii- capitolul 2 - Infracţiuni contra libertăţii persoanei- capitolul 3 - Infracţiuni privitoare la viaţa sexualăChiar şi această succesiune a capitolelor din acest titlu exprimă gradarea după

importanţa valorilor sociale apărate privind persoana şi interesele cele mai de seamă ale acesteia (viaţa, libertatea, libertatea şi moralitatea relaţiilor sexuale).

INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE ŞI SĂNĂTĂŢII

În această grupă sunt cuprinse toate infracţiunile care au ca obiect juridic generic acele relaţii sociale care privesc existenţa şi apărarea integrităţii fizice a unei persoane determinate, respectiv asigurarea dreptului la viaţă, integritate corporală şi sănătate a unei fiinţe umane, ca drepturi ale personalităţii, care constituie valorile fundamentale şi cele mai de preţ ale omului.

Aceste infracţiuni sunt strâns înrudite şi prin obiectul lor juridic special - relaţiile sociale referitoare la ocrotirea vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii.

La toate aceste infracţiuni obiectul material e corpul omenesc.Subiect activ, autor al infracţiunii, poate fi orice persoană.Latura obiectivă are ca element material o acţiune care produce, ca urmare imediată, o

vătămare a vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii unei alte persoane.

61

Sub aspectul laturii subiective, aceste infracţiuni se săvârşesc de regulă cu intenţie, unele putând fi săvârşite şi din culpă.

În funcţie de valorile sociale pe care le apără, Codul penal subdivide aceste infracţiuni în două subgrupe:

- omuciderea (art.174 -179 C.pen)- lovirea şi vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii (art. 180 - 184 C.pen)În forma iniţială a codului mai există o a treia subdiviziune "avortul" art. 185 - 188

C.pen, însă întreaga subdiviziune a fost abrogată prin Decretul Lege nr.1 din 26 decembrie 1989. Totuşi, ulterior, prin Legea 104/1996 la art.185 a fost reincriminată infracţiunea de provocare ilegală a avortului la art.185 C.pen.

Secţiunea I. Omuciderea

Definiţie: Sub denumirea generică de "omucidere" Codul penal cuprinde acele infracţiuni prin care se aduce atingere vieţii omului, ca atribut fundamental şi indispensabil de care depinde existenţa şi fiinţa omului şi care au ca rezultat suprimarea vieţii, moartea unui om.

Aspecte comune: Infracţiunile de omucidere (sau contra vieţii) prezintă unele aspecte comune şi anume:

- Obiectul juridic: în afară de obiectul juridic generic care e comun tuturor infracţiunilor contra persoanei, infracţiunile de omucidere au comun şi obiectul juridic special, în sensul că toate se referă la apărarea vieţii umane.

- Obiectul material este de asemeni comun: corpul unei fiinţe umane în viaţă( altul decât corpul autorului pentru că sinuciderea nu se pedepseşte).- Subiect activ nemijlocit - autor - poate fi orice persoană, însă în anumite cazuri legea cere un subiect activ determinat.

- Subiect pasiv poate fi orice persoană, cu aceeaşi precizare că în anumite cazuri legea prevede un subiect pasiv determinat.

- Latura obiectivă a acestor infracţiuni constă de regulă într-o acţiune (o activitate de lovire etc.), dar poate consta şi dintr-o inacţiune ( lipsirea unei persoane de hrană etc.).

- Latura subiectivă. Aceste infracţiuni se comit cu vinovăţie, atât cu intenţie, cât şi din culpă.

Secţiunea a II-a.Lovirea şi vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii

Specific, aspecte comuneSubgrupa infracţiunilor contra integrităţii corporale sau a sănătăţii are un conţinut mai

restrâns, iar obiectul juridic cuprinde doar relaţiile sociale a căror ocrotire implică apărarea integrităţii corporale sau sănătăţii. Obiectul material este acelaşi, respectiv corpul unei persoane aflate în viaţă, integritatea corporală sau sănătatea omului, a corpului acestuia în sens anatomo-morfologic şi psiho-fiziologic.

Latura obiectivă constă, în general, în acţiunea de lovire sau vătămare a unei persoane, cu producerea rezultatului vătămător, deci este necesar ca fapta să constea într-o acţiune sau inacţiune capabilă de a produce consecinţe vătămătoare, această faptă să fie ilicită (nu este

62

ilicită în caz de legitimă apărare, stare de necesitate ş.a.) şi această faptă să cauzeze sau să producă un rezultat vătămător.

Legislaţia noastră penală foloseşte la determinarea gravităţii vătămărilor corporale sau a sănătăţii criteriul curativ al duratei îngrijirilor medicale pentru vindecare.

Latura subiectivă a acestor infracţiuni constă în săvârşirea faptei cu intenţie (directă sau indirectă) sau din culpă.

Subiectul activ al acestor infracţiuni poate fi orice persoană (cu condiţia de a fi altă persoană decât victima întrucât dreptul penal nu incriminează autolezarea sau autovătămarea, cu excepţia autovătămării pentru sustragerea de la serviciul militar - art. 348 C.pen.).

Subiect pasiv poate fi, de asemenea, orice persoană.

CAPITOLUL II.INFRACŢIUNI CONTRA LIBERTĂŢII PERSOANEI

GENERALITĂŢI

În cadrul acestui capitol sunt incriminate faptele care aduc atingere relaţiilor sociale referitoare la apărarea libertăţii persoanei, valoare socială de maximă importanţă, alături de viaţa persoanei.

Ocrotind libertatea persoanei împotriva faptelor de lipsire de libertate în mod ilegal, de sclavie, de supunere la muncă forţată sau obligatorie, de ameninţare, de şantaj, de violare de domiciliu, de violare a secretului corespondenţei şi de divulgare a secretului profesional, legea penală asigură totodată înfăptuirea principiului constituţional de garantare a inviolabilităţii persoanei.

Încălcările stării de libertate a persoanei sunt multiple şi deosebite ca gravitate.Codul penal, ţinând cont de gravitatea acestor infracţiuni, de importanţa apărării

libertăţii persoanei, a prevăzut aceste infracţiuni imediat după infracţiunile contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii.

CAPITOLUL IIIINFRACŢIUNI PRIVITOARE LA VIAŢA SEXUALĂ

CONSIDERAŢII GENERALE

Infracţiunile privitoare la viaţa sexuală a persoanei constau în genere în acele fapte de pericol social prin care se aduce atingere libertăţii şi inviolabilităţii sexuale a persoanei, desfăşurării normale a vieţii sexuale a oamenilor.

Codul penal, ţinând cont de gravitatea acestor infracţiuni, de importanţa apărării libertăţii persoanei privind viaţa sa sexuală, a prevăzut aceste infracţiuni imediat după infracţiunile contra libertăţii persoanei, în aceeaşi grupă a infracţiunilor contra persoanei.

TITLUL III.

63

INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUICARACTERIZARE GENERALĂ

În acest titlu legiuitorul a incriminat acele fapte de pericol social care sunt săvârşite împotriva relaţiilor sociale privitoare la existenţa şi folosirea liberă a patrimoniului unei persoane.

Obiectul juridic generic al acestor infracţiuni constă în ansamblul relaţiilor patrimoniale care formează avutul public sau privat.

În sensul legii penale prin avut se înţelege ansamblul raporturilor sociale în temeiul cărora o persoană are detenţia, posesia sau proprietatea asupra bunurilor şi altor drepturi reale sau de creanţă, susceptibile de a fi lezate prin infracţiune şi pe care le poate opune erga omnes. Termenul de avut are acelaşi înţeles ca şi termenul de patrimoniu din dreptul civil, termen împrumutat şi în dreptul penal după ultima modificare a Codului Penal.

Obiectul material al acestor infracţiuni trebuie să îndeplinească următoarele trăsături generale:

să fie un bun material sau corporal; să fie, în genere, un bun mobil (susceptibil de a fi deplasat fizic). Prin excepţie poate fi

şi un bun imobil (de exemplu la infracţiunea de înşelăciune) sau numai bunuri imobile (la infracţiunea de tulburare de posesie). De reţinut că, în sensul legii penale (art. 208 alin. 2 C.pen.) sunt bunuri mobile şi orice energie susceptibilă de captare şi întrebuinţare economică (electrică, termică, atomică etc.), înscrisurile, banii ca atare (monede, bancnote), valutele, hârtiile sau titlurile de valoare, precum şi bunul detaşat dintr-un imobil;

să prezinte o valoare social economică sau de întrebuinţare; să se afle în posesia sau detenţia cuiva (bunurile părăsite sau abandonate nu pot

constitui obiect material al vreunei infracţiuni); să aparţină patrimoniului unei persoane (sau a mai multora).

Latura obiectivă a infracţiunilor contra patrimoniului, sub aspectul elementului material, se realizează prin comiterea de acţiuni de sustragere, de distrugere, prin acte prejudiciabile ori prin acţiuni de împiedicare a paşnicei folosinţe a bunului.Acţiunea de sustragere sau deposedare se poate realiza prin mai multe modalităţi specifice fiecărei infracţiuni: prin luarea materială (la infracţiunile de furt), prin constrângerea întreprinsă pentru a lua (la infracţiunea de tâlhărie), prin inducerea în eroare a victimei (la infracţiunea de înşelăciune), prin abuz sau schimbarea abuzivă a detenţiei (la infracţiunea de abuz de încredere) sau prin reţinerea abuzivă (la infracţiunea de însuşire a bunului găsit) etc..Cerinţa pentru ca aceste infracţiuni să fie reţinute constă în aceea ca fapta să cauzeze un rezultat, o pagubă materială.Între acţiune şi paguba produsă trebuie să existe un raport de cauzalitate.

Latura subiectivă se caracterizează prin forma de vinovăţie a intenţiei directe (la infracţiunile de sustragere) a intenţiei directe sau indirecte (la distrugere sau degradare de bunuri); în mod excepţional este incriminată şi fapta săvârşită din culpă (de exemplu la infracţiunea de distrugere din culpă).

TITLUL IV.

64

INFRACŢIUNI CONTRA AUTORITĂŢIINOŢIUNE

Infracţiunile contra autorităţii constau în faptele de pericol social prin care se aduce atingere prestigiului şi respectului datorat autorităţii de stat, manifestată fie în mod simbolic în însemnele statului sau emblemele sale, fie în activitatea organelor de stat ori a persoanelor care lucrează în cadrul lor sau le reprezintă, fie în simbolurile, semnele, instituţiile juridico-administrative care constituie cadrul de reprezentare şi manifestare a autorităţii.

Ce se înţelege prin “autoritate” în dreptul penal? Codul penal nu dă o definiţie legală, însă literatura juridică consideră că autoritatea este o valoare socială care implică o respectare riguroasă şi necesită o apărare fermă împotriva atingerilor ce i se pot aduce prin fapte de pericol social, făcând astfel necesară această apărare prin mijloace de drept penal.

Această autoritate este un atribut al statului democratic şi constă în dreptul de a tutela, în anumite limite, desfăşurarea întregii vieţi sociale şi dreptul de a da dispoziţii, a lua măsuri obligatorii şi a asigura respectarea acestora prin organe anume desemnate.

Autoritatea este exprimată prin însemne, simboluri, acte şi regimuri juridice care o implică.

Caracterizarea generală a infracţiunilor contra autorităţii: Obiectul juridic generic, comun infracţiunilor contra autorităţii, îl formează relaţiile

sociale care asigură şi promovează respectul autorităţii cu care sunt investite anumite organe, însemne, simboluri, acte.

Unele infracţiuni din acest grup au şi un obiect juridic secundar (exemplu la infracţiunea de ultraj prevăzută de art. 239 C.pen.), pe lângă relaţiile sociale arătate sunt apărate în secundar şi relaţiile sociale care asigură onoarea, libertatea sau integritatea corporală a persoanei.

Obiectul material la acest grup de infracţiuni este posibil doar la o parte din ele (ultraj cu violenţă, port nelegal de decoraţii sau însemne distinctive etc.), alte infracţiuni neavând un astfel de obiect material (ultraj, uzurpare de calităţi oficiale etc.).

Subiecţii infracţiunilor.Subiect activ la acest grup de infracţiuni poate fi orice persoană, fără a avea vreo

calitate specială, cu excepţia anumitor infracţiuni la care calitatea subiectului activ constituie o circumstanţă de calificare.

Subiect pasiv al unor infracţiuni este statul, ca titular al autorităţii (iar prin restrângere organul ori organizaţia prin care statul îşi exercită această autoritate), iar al altor infracţiuni este o anumită persoană care trebuie să întrunească o anumită calitate specială.

Latura obiectivă.Elementul material se poate prezenta sub cele mai variate aspecte, care se realizează în

toate cazurile printr-o acţiune (comisivă sau chiar omisivă).Cerinţele esenţiale - în unele texte (art. 240 - uzurpare de calităţi oficiale sau art. 241 -

portul nelegal de decoraţii sau semne distinctive) există ca cerinţă esenţială faptul ca acţiunea tipică să fie săvârşită “fără drept”.

Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale care asigură autoritatea statului.

Raportul de cauzalitate trebuie să existe între acţiune şi urmare; de regulă rezultă din însăşi materialitatea faptei săvârşite.

Latura subiectivă.

65

Infracţiunile contra autorităţii se săvârşesc cu intenţie (directă sau indirectă), cu excepţia variantei infracţiunii de distrugere de înscrisuri, prevăzută în art. 242 alin. 2 C.pen., care se săvârşeşte din culpă.

TITLUL V.INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR ACTIVITĂŢI DE INTERES

PUBLIC SAU ALTOR ACTIVITĂŢI REGLEMENTATE DE LEGE

CONSIDERAŢII GENERALE

Acest titlu al părţii speciale a Codului penal prezintă o arie vastă de incriminări care au acelaşi obiect juridic: relaţiile sociale privind apărarea activităţilor de interes public referitoare la desfăşurarea serviciilor publice, al activităţilor persoanelor juridice în general, înfăptuirea justiţiei, siguranţa circulaţiei pe căile ferate.

Aceste relaţii sociale sunt delimitate şi particularizate după specificul lor, fiind realizată sub acest aspect şi o împărţire a infracţiunilor în grupe sau subgrupe .

Prin latura obiectivă, infracţiunile din această categorie se caracterizează ca fapte de pericol social care se săvârşesc în cadrul general al activităţii aparatului de stat, al activităţii persoanelor juridice, al activităţii de înfăptuire a justiţiei ori a altor activităţi reglementate de lege.

Sub aspectul laturii subiective aceste infracţiuni se săvârşesc, de regulă, cu intenţie; unele însă se săvârşesc şi din culpă.

Subiecţii infracţiunilor din acest titlu au, de regulă, anumite calităţi în legătură cu serviciul pe care îl desfăşoară sau cu activitatea reglementată de lege pe care o îndeplinesc.

Infracţiunile cuprinse în acest titlu au fost sistematizate în patru subgrupe care alcătuiesc capitole distincte:1) Capitolul I - Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul2) Capitolul II - Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei3) Capitolul III - Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate4) Capitolul IV - Infracţiuni privitoare la regimul stabilit pentru unele activităţi reglementate de lege

Capitolul I.INFRACŢIUNI DE SERVICIU SAU ÎN LEGĂTURĂ CU SERVICIUL

Infracţiunile cuprinse în acest capitol au ca obiect juridic general relaţiile sociale privind bunul mers al activităţilor de interes public şi implicit apărarea intereselor legale ale persoanelor particulare.

Din această grupă fac parte, în primul rând, infracţiunile de serviciu propriu-zise, săvârşite de către funcţionari sau funcţionari publici în cadrul şi cu ocazia serviciului. Alăturat acestor infracţiuni sunt cuprinse şi alte infracţiuni care se săvârşesc de către funcţionari, funcţionari publici ori de alte persoane în legătură cu serviciul acestora.

La aceste infracţiuni lipseşte adesea obiectul material.Subiecţii infracţiuniiSubiect activ poate fi cel mai adesea numai un funcţionar public sau orice funcţionar

(în înţelesul art.147 C.pen.). În cazul unor infracţiuni, ca de exemplu darea de mită, traficul de influenţă, subiect activ poate fi orice persoană.

66

Latura subiectivă1

De regulă infracţiunile se săvârşesc cu intenţie (directă sau indirectă), dar şi din culpă.infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei

PRELIMINARII

Această grupă de infracţiuni constituie o grupă distinctă în cadrul titlului VI intitulat “Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege”.

Infracţiunile din această grupă cuprind acele fapte de pericol social care se săvârşesc pe parcursul activităţii judiciare şi prin comiterea lor se produce ca rezultat împiedicarea înfăptuirii justiţiei.

În actualul Cod Penal aceste infracţiuni nu sunt subdivizate ca în Codul Penal anterior care împărţea “infracţiunile contra administraţiei justiţiei” (vechea denumire) în “delicte contra activităţii judiciare”, “delicte contra autorităţii hotărârilor judecătoreşti” şi “duelul”, ci datorită unităţii valorii sociale ocrotite, omogenităţii în esenţă a acestor infracţiuni, sunt reglementate sub acest singur titlu: infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei.

CARACTERIZAREA GENERALĂ

Infracţiunile din acest titlu se caracterizează prin aceea că au un obiect juridic de grup constituit din relaţiile sociale privitoare la buna desfăşurare a activităţii de înfăptuire a justiţiei în România.

Pe lângă acest obiect juridic generic fiecare din infracţiunile ce alcătuiesc acest capitol au şi un obiect juridic special, propriu, în altele au şi un obiect juridic secundar, adiacent (valori sociale ca viaţa, integritatea corporală, libertatea, demnitatea).

Obiectul material există doar la unele din infracţiunile cuprinse în acest capitol.Subiecţii infracţiunilor. Subiect activ al unora din infracţiunile care împiedică

înfăptuirea justiţiei poate fi orice persoană, la alte infracţiuni din acest capitol însă subiect activ poate fi doar o persoană care are o anumită calitate (ex. calitatea de martor, expert, interpret – la infracţiunea de mărturie mincinoasă, art. 260, calitatea de funcţionar ori alt salariat – la infracţiunea de omisiunea sesizării organelor judiciare, art. 263). La unele infracţiuni, calitatea persoanei constituie o condiţie de agravare (ex. persoana care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat, art. 270).

De regulă, infracţiunile care împiedică înfăptuirea justiţiei sunt susceptibile de a se săvârşi în participaţie.

Subiect pasiv general al acestor infracţiuni este statul, iar subiect pasiv secundar (la unele infracţiuni) este o persoană fizică ce este vătămată prin infracţiune în integritatea ei corporală, libertatea sau demnitatea ei.

De regulă, subiectul pasiv secundar poate fi orice persoană, însă la unele infracţiuni legea prevede explicit necesitatea existenţei unei calităţi ori condiţii speciale a subiectului pasiv.

Latura obiectivă.Elementul material

1

67

Aceste infracţiuni sunt de regulă infracţiuni comisive, ce se săvârşesc printr-o acţiune. La unele infracţiuni însă, elementul material se realizează printr-o inacţiune (ex. omisiunea sesizării organelor judiciare, art. 263)Urmarea imediată, respectiv rezultatul produs prin acţiune sau inacţiune, constă în crearea unei stări de pericol privind corecta înfăptuire a justiţiei.Legătura de cauzalitate la toate aceste infracţiuni trebuie să existe între acţiunea sau inacţiunea desfăşurată şi rezultatul periculos produs care împiedică înfăptuirea justiţiei.

Latura subiectivă.

Sub acest aspect majoritatea infracţiunilor care împiedică înfăptuirea justiţiei sunt infracţiuni care se comit de regulă cu intenţie, fie directă, fie indirectă, existând şi excepţii (de ex. infracţiunea de înlesnire a evadării, prevăzută de art. 270 alin. 4 C.pen., care se poate săvârşi şi din culpă).

Infracţiuni de falsPRELIMINARII

În accepţiunea cea mai largă, prin "fals" se înţelege orice denaturare a adevărului; în acest înţeles, este fals orice manoperă, procedeu folosit de o persoană pentru a induce în eroare o altă persoană, deci ceea ce nu corespunde adevărului, prezentând doar o aparenţă de adevăr, respectiv ceea ce este neadevărat, contrafăcut, neautentic.

În dreptul penal nu orice fals, orice denaturare a adevărului, constituie motiv de incriminare şi, deci, de cuprindere în sfera penalului, ci doar falsul care prin consecinţele ori posibilitatea producerii de consecinţe juridice prezintă un anumit pericol social.

Infracţiunile care au ca obiect alterarea adevărului sunt numeroase, marea lor majoritate fiind cuprinse în acest titlu VII al Codului penal, tot în acest titlu fiind însă cuprinse, ca incriminări conexe şi alte fapte (ex. punerea în circulaţie, uzul de fals etc.), ca infracţiuni ce derivă sau sunt corelative, antecedente sau subsecvente celor de fals.

După obiectul lor juridic însă, infracţiunile a căror esenţă o constituie alterarea adevărului, pot fi infracţiuni contra patrimoniului (ex. înşelăciunea art. 215 C.pen.), care aduc atingere persoanei (ex. calomnie, seducţie), care împiedică înfăptuirea justiţiei (ex. mărturia mincinoasă), care aduc atingere regimului stabilit pentru anumite activităţi economice (ex. înşelăciunea la măsurătoare), însă legiuitorul nu le-a atribuit acestora denumirea de infracţiuni de fals, restrângând sfera "infracţiunilor de fals" doar la acţiunile de contrafacere sau de alterare a unor lucruri, semne ori înscrisuri cu valoare probatorie şi care trebuie să determine încrederea publică.

La infracţiunile de fals cuprinse în acest titlu, alterarea sau denaturarea adevărului se produce asupra unor lucruri, semne sau înscrisuri (monede, timbre, titluri de credit, bilete de călătorie, monede străine etc.) cărora li se atribuie juridic calitatea de a servi drept probă a adevărului în anumite raporturi sociale, încredere acordată acestora în general în ceea ce priveşte autenticitatea şi veridicitatea lor.

Aceste particularităţi au condus la incriminarea lor distinctă, ca grup aparte de infracţiuni, sub denumirea de "infracţiuni de fals" (art. 282 - 294 C.pen.).

68

CARACTERIZARE GENERALĂ

Faptele incriminate sub denumirea de infracţiuni de fals se deosebesc între ele datorită unor anumite particularităţi, însă prezintă şi unele aspecte care sunt comune tuturor infracţiunilor din acest titlu.

Obiectul juridic generic comun tuturor infracţiunilor de fals îl constituie obiectul ocrotirii penale, respectiv relaţiile social-juridice privitoare la asigurarea încrederii publice în aceste lucruri, semne şi înscrisuri, în valoarea lor probantă, de asigurare a adevărului, a autenticităţii şi veridicităţii lor, în temeiul cărora se impune obligaţia generală de a nu le altera ori denatura.

Obiectul juridic al unora dintre infracţiunile de fals are un caracter complex, întrucât prin săvârşirea lor, pe lângă relaţiile social-juridic arătate, se aduce atingere şi unor alte relaţii social-juridice (ca de exemplu celor privitoare la sistemul bancar, financiar, de credit, privind autoritatea unor însemne etc.).

Obiectul material al acestor infracţiuni constă în bunurile materiale (monede, timbre, mărci poştale, instrumente de marcare, înscrisuri etc.) ce reprezintă valori care sunt puse sub protecţia legii penale împotriva falsificării acestora.

Subiecţii infracţiunilor de fals. Toate infracţiunile de fals, din punct de vedere al subiectului activ, pot fi săvârşite de orice persoană, fără a se cere vreo anume calificare. În situaţiile când subiectul activ are o anumită calitate, aceasta va putea constitui o circumstanţă agravantă dacă falsul a fost înlesnit de acea calitate şi când, evident, nu ar exista un concurs de infracţiuni.

Latura obiectivă a acestor infracţiuni constă în acţiunea de falsificare, deci sunt infracţiuni comisive.

Elementul material al infracţiunilor constă într-o operaţie de alterare a adevărului comisă în orice mod (material, prin scriere, oral), întrucât se concretizează întotdeauna în lucrul (obiectul) care conţine adevărul alterat (ex. o declaraţie falsă se materializează în înscrisul întocmit de organul care a primit declaraţia, şi acest înscris va servi ca mijloc de probă).

Urmarea imediată este exprimată prin aceea că toate infracţiunile de fals produc o stare de pericol.

Acţiunea de falsificare poate duce la o falsificare a obiectului totală sau parţială. Această falsificare se poate realiza prin orice mijloace şi se poate realiza în două forme principale:

prin contrafacere sau plăsmuire, care constă în realizarea unui obiect, piesă, instrument, înscris etc., prin imitarea modelului autentic, ori crearea unei asemănări cu acest model. Imitarea ori asemănarea nu trebuie să fie perfectă, ci doar să creeze aparenţa celei autentice şi să poată fi luată în considerare ca atare;

prin alterarea ori modificarea obiectului autentic pe diferite căi, încât să creeze aparenţa unei alte valori.

Latura subiectivă. Toate infracţiunile din acest titlu se săvârşesc cu vinovăţie sub forma intenţiei directe

sau indirecte. Când se constată comiterea unei astfel de fapte din culpă, fapta nu constituie infracţiune.Sistemul infracţiunilor de fals

În Codul penal, categoria infracţiunilor de fals este împărţită în trei grupe:

69

1. Falsificarea de monede, timbre sau alte valori (art. 282-285 C.pen.)2. Falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare (art. 286-287 C.pen.)3. Falsuri de înscrisuri (art. 288-294 C.pen.).

Infracţiuni la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice

CONSIDERAŢII GENERALE

Infracţiunile din acest grup constituie un ansamblu important de incriminări a unor fapte care atentează la desfăşurarea în mod corect a activităţilor economice în societate.

Pe lângă infracţiunile economice prevăzute de Codul penal, legiuitorul român a adoptat şi o serie de legi speciale în care sunt cuprinse dispoziţii penale prin care se întregeşte sfera de protejare a valorilor sociale din domeniul economiei.

CARACTERIZARE GENERALĂ

Referindu-ne doar la infracţiunile prevăzute în Codul penal care încalcă regimul stabilit pentru unele activităţi economice, vom putea constata că acestea au un obiect juridic comun care constă în relaţiile sociale privind corecta desfăşurare a activităţilor economice, comerciale şi financiare.

În mare parte, infracţiunile privind anumite activităţi economice au şi un obiect material asupra căruia se desfăşoară activitatea făptuitorului (bunuri cumpărate în scop de revânzare, bunuri rezultate în urma contrafacerii obiectului unei invenţii etc.).

Subiectul activ al acestor infracţiuni este, de regulă, orice persoană fizică. Prin excepţie, la unele infracţiuni este necesară o anumită calitate a celui care comite infracţiunea. Subiectul pasiv principal al acestor infracţiuni este statul, iar subiecţi pasivi secundari sunt agenţii economici ori persoanele fizice care sunt prejudiciate prin comiterea uneia dintre aceste infracţiuni.

Latura obiectivă a infracţiunilor îndreptate împotriva activităţilor economice, sub aspectul elementului material, se realizează de regulă prin acţiuni (uneori mai multe acţiuni alternative), pentru care sunt prevăzute, în anumite cazuri, unele cerinţe esenţiale care trebuie îndeplinite. De obicei urmarea imediată a acţiunilor desfăşurate de făptuitor în săvârşirea acestor infracţiuni constă într-o stare de pericol pentru desfăşurarea normală a activităţii economice, iar uneori se produce o vătămare directă a valorilor ocrotite. Pentru întregirea laturii obiective este necesară şi legătura de cauzalitate între acţiunea desfăşurată şi rezultatul produs.Latura subiectivă a acestor infracţiuni se caracterizează prin forma de vinovăţie a intenţiei directe sau indirecte, iar în unele cazuri doar a intenţiei directe.

Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială

PRELIMINARII. CARACTERIZARE GENERALĂ.În acest titlu sunt incriminate infracţiuni cu un conţinut divers, dar pentru care obiectul

juridic este comun: relaţiile privind convieţuirea socială.Prin noţiunea de convieţuire socială, în sensul reglementării, se înţeleg relaţiile

interumane care presupun contacte apropiate, directe, repetate între cetăţeni şi a căror încălcare

70

cauzează o suferinţă morală, relaţii de familie, relaţii privind respectarea regulilor de protejare a sănătăţii publice, relaţiile de ajutorare a semenilor aflaţi în primejdie, relaţii între locatari, între oameni de naţionalităţi şi religii diferite, relaţiile de bună cuviinţă şi respect reciproc.

Conţinutul acestor infracţiuni este diferit, însă apropierea dintre ele constă în acest obiect juridic comun, generic. Ansamblul relaţiilor sociale ocrotite face ca, datorită specificului unor relaţii sociale, să se realizeze o diviziune a infracţiunilor în mai multe grupe distincte, cu un obiect juridic special:- capitolul I: Infracţiuni contra familiei- capitolul II: Infracţiuni contra sănătăţii publice- capitolul III: Infracţiuni privitoare la asistenţa celor în primejdie- capitolul IV: Alte infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială.

71

Competenţa în materie penală

Competenţă este definită ca sfera atribuţiilor pe care le are de îndeplinit, potrivit legii, fiecare categorie de organe judiciare în cadrul procesului penal.

Importanţa instituţiei constă în faptul că o cauză penală nu poate fi soluţionată la întâmplare, de orice organ judiciar, în înfăptuirea actului de jusiţie, pentru o judicioasă soluţionare a cauzei, impunându-se existenţa unor criterii, cu ajutorul cărora este determniat organul juidicar care are “ aptitudinea ” de a soluţiona o anumită cauză penală, săvârşită într-un anumit loc şi de anumită gravitate.

Necesitatea acestor criterii, concretizate în reguli de competenţă, este dată şi de varietatea săvârşirii faptelor penale, în ceea ce priveşte atât locul de săvârşire, cât şi natura, gravitatea acestora. Din acest punct de vedere, regulile de competenţă determină organul judiciar competent să soluţioneze o cauză penală săvârşită într-un anumit loc şi de o anumită gravitate, într-o anumită etapă procesuală, cu luarea în considerente, când legea o impune, şi a calităţii autorului faptei.

Formele fundamentale ale competenţei.

a) Competenţa funcţională. Cu ajutorul competenţei funcţionale sunt determinate categoriile de activităţi pe care le poate desfăşura un anumit organ juidiciar în cadrul competenţei sale generale2.

În cadrul procesului penal activează diferite organe judiciare, cu atribuţii deosebite, ce îndeplinesc diverse activităţi procesuale. Astfel, un anumit organ judiciar soluţionează cauze în faza judecăţii, dar numai unul anume judecă în primă instanţă, iar altele soluţionează cauza în apel sau în recurs. În faza urmăririi penale, cercetarea penală este efectuată de un anumit organ judiciar, iar trimiterea în judecată este de competenţa altui organ judiciar. Aşadar, potrivit regulilor de competenţă funcţională, anumite activităţi se realizează numai de anumite categorii de organe judiciare.b ) Competenţa materială. Competenţa materială constituie criteriul prin care se stabileşte care dintre organele judiciare de grade diferite, pot soluţiona anumite categorii de cauze penale.Aşa cum prevede legea, organele judiciare alcătuiesc un sistem, au o organizare ierarhică, pe mai multe nivele, ceea ce urmează a se stabili fiind care din acestea are dreptul să soluţioneze o anumită cauză. c) Competenţa teritorială. Folosind numai criteriul competenţei materiale nu există posibilitatea determinării exacte a organului judiciar ce trebuie să soluţioneze o cauză concretă, deoarece competenţa materială stabileşte numai gradul organului competent, adică o determinare pe verticală. Este necesar şi un criteriu de determinare pe orizontală a competenţei, care să fixeze organul judiciar ce trebuie să soluţioneze o cauză concretă, dintre organele de acelaşi grad.

Competenţa teritorială constituie criteriul prin care se determină organul judiciar competent să soluţioneze o cauză penală dintre organele judiciare de acelaşi grad. Acest criteriu face departajarea între organele judiciare egale în grad cu aceeaşi competenţă materială în funcţie de anumite limite teritoriale.

2 I.Neagu, po.cit.,p.280

72

Potrivit art.30 alin. (4) C.proc.pen., prin “ locul săvârşirii infracţiunii ” se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în tot sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia. Sunt reglementări distincte privind competenţa teritorială, după cum infracţiunea a fost comisă în ţară sau străinătate.

Conform art.30 alin (2), judecarea cauzei revine aceleia dintre instanţe competente, potrivit art.30 alin.(1), în a cărei rază teritorială s-a efectuat urmărirea penală. Există posibilitatea ca nici unul din locurile arătate la art.30 alin.(1) să nu fie cunoscut la momentul descoperirii comiterii infracţiunii. Pentru rezolvarea acestei situaţii, art. 45 alin.(2) prevede că va reveni competenţa organului de urmărire penală care a fost mai întâi sesizat.

Pentru o mai bună delimitare a sferei competenţelor organelor judiciare, formelor fundamentale li se adaugă şi formele subsidiare, care sunt: competenţa personală, competenţa specială şi competenţa excepţională.a) Competenţa personală ( rationae personae ). Competenţa personală este determinată de calitatea făptuitorului, care duce la soluţionarea cauzelor în funcţie de anumite calităţi pe care acesta le are, de anumite organe judiciare. De exemplu, se prevede că, în cazul trimiterii în judecată a senatorilor sau deputaţilor, competenţa aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ( art.72 alin.2 din Constituţia revizuită în octombire 2003 ). De asemenea, calitatea de militar atrage competenţa pesonală a instanţelor şi parchetelor militare, Legea nr.45/1993 reglementând aceste aspecte.

Potrivit art.40 alin.(1), când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă a judeca, chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai avea acea calitate, în cazurile când fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului sau când s-a dat o hotărâre care a soluţionat cauza în primă instanţă.

Competenţa funcţională, materială şi personală a instanţelor judecătoreşti

Potrivit Legii nr.92/1992, instanţele judecătoreşti sunt: judecătoriile; tribunalele; curţile de apel; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În prezent funcţionează şi instanţele militare care, potrivit Legii nr.54/1993, sunt: tribunalele militare; tribunalul militar teritorial; Curtea Militară de Apel

Competenţa judecătoriilor

Potrivit art.25 C.proc.pen., judecătoria judecă în primă instanţă toate infracţiunile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe. Prin urmare, potrivit competenţelor funcţionale, judecătoria judecă numai în primă instanţă, iar în ceea ce priveşte competenţa materială, acesta are competenţă generală. Prin Legea nr.281/2003, în art.25 s-a introdus alin.(2), cu următorul cuprins: “ judecătoria soluţionează şi alte cazuri anume prevăzute de lege ”. Bunăoară, potrivit art.434 înlocuirea sau încetarea internării medicale se dipune de către judecătorie; tot judecătoria este competentă să soluţioneze cererea de liberare condiţionată ( art.450 alin.1);

Competenţa tribunalelor

73

Potrivit legii, în ceea ce priveşte competenţa funcţional, tribunalul judecă: în primă instanţă; în apel; în recurs;

d) soluţionează conflictele de competenţă ivite între judecătoriile din circumscripţia sa, precum şi alte cazuri anume prevăzute de lege.

Competenţa Curţii de Apel

Conform art.28 ind.1 C.proc.pen., Curtea de Apel, potrivit competenţei sale funcţionale, judecă:

în primă instanţă; în apel; în recurs; soluţionează anumite conflicte de competenţă, precum şi alte cazuri anume prevăzute

de lege.În cuprinsul acestui articol sunt indicate cauzele soluţionate de acestă instanţă, potivit

competenţei materiale.

Incidente legale de competenţa în materie penală

Prorogarea de competenţă

Prorogarea de competenţă constă în prelungirea, extinderea competenţei normale a organelor judiciare asupra unor cauze care, de regulă, revin altor organe judiciare.

Prorogarea este determinată de anumite situaţii, necesară pentru o mai bună înfăptuire a actului de justiţie şi permisă atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza judecăţii.

Cazurile de prorogare de competenţă sunt : conexitatea, indivizibilitatea, chestiunile prealabile şi situaţii impuse de schimbarea încadrării juridice sau a calificării juridice a faptei ce face obiectul judecăţii.

Conexitatea

Cazurile de conexitate prevăzute de art.34 C.proc.pen. impun soluţionarea reunită a cauzelor, oferind astfel posibilitatea organelor judiciare să examineze toate împrejurările ce au determinat săvârşirea faptelor penale şi, în final, să pronunţe o hotărâre legală şi temeinică.

Potrivit art.34, sunt cazuri de conexitate: când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite prin acte diferite, de două sau mai

multe persoane împreună, în acelaşi timp şi în acelaşi loc; când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite în timp ori în loc diferit, după o

prealabilă înţelegere între infractori; când o infracţiune este săvârşită pentru a pregăti, a înlesni sau a ascunde comiterea

altei infracţiuni, ori este săvârşită pentru a înlesni sau a asigura sustragerea de la răpundere penală a făptuitorului altei infracţiuni;

când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se impune pentru o bună desfăşurare a jusitiţiei.

74

Potrivit dipoziţiilor art.32 şi 37, în cazurile de conexitate arătate, cauzele sunt reunite dacă ele se află în faţa primei instanţe de judecată, chiar după defiinţarea hotărârii cu trimitere către instanţa de apel sau după casarea cu trimitere de către instanţa de recurs. Cauzele se reunesc şi la instanţele de apel, precum şi la cele de recurs de acelaşi grad, dacă se află în acelaşi stadiu de judecată.

Competenţa în cazurile de conexitate arătate se stabileşte după următoarele reguli:- după competenţa în raport cu diferiţii făptuitori ori diferitele fapte aparţine, potrivit legii, mai multor instanţe de grad egal, competenţa de a judeca toate faptele şi pe toţi făptuitorii revine instanţei mai întâi sesizate;- dacă competenţa după natura faptelor sau după calitatea pesoanelor aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca toate cauzele reunite revine instanţei superioară în grad;- dacă dintre instanţe una este civilă iar alta militară, competenţa revineinstanţei militare;

Indiviziblitatea

Cazurile de indivizibilitate prevăzute de art.33 C.proc.pen.sunt: când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane; când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi act; în cazul infracţiunii continuate sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte

materiale alcătuiesc o singură infracţiune.

2.1. Incompatibilitatea

Incompatibiliatea este reglementată în art.46-49 şi 54 C.proc.pen. Din analiza acestor articole rezultă că incompatibilitatea nu echivalează cu o necompetenţă, ea priveşte un anumit subiect oficial, faţă de o cauză penală concretă aflată pe rolul organelor judiciare. Cel declarat incompatibil nu poate defăşura activităţi procesuale, datorită unor situaţii precesuale care fac să planeze asupra subiectului oficial anumite suspiciuni privind imparţialitatea şi obiectivitatea sa la soluţionarea cauzei în care este implicat.

a) Incompatibilitatea judecătorilor. Judecătorii care sunt soţi sau rude apropiate între ei nu pot face parte din acelaşi complet de judecată. Cazul de incompatibilitate prevăzut de art.46 este menit să înlăture suspiciunile cu privire la o eventuală influenţare, în cazul în care judecătorii care alcătuiesc acelaşi complet ar fi soţi sau rude apropiate.

Judecătorul care a luat parte la soluţionarea unei cauze penale nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o instanţă superioare sau la judecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii, cu trimitere în apel sau după casare cu trimitere în recurs ( art.47 alin.1 ).

De asemenea, este incompatibil judecătorul care a fost reprezentant sau apărător al vreuneia dintre părţi. Se are în vedere faptul că poziţia anterioară, de reprezentant sau apărător, ar genera suspiciuni cu privire la obiecţiunile judecătorului.

În aceeaşi situaţie să află şi judecătorul care a fost expert sau martor. S-a avut în vedere faptul că expertul, cât şi martorul şi-au exprimat punctul de vedere în cuprinsul expertizei întocmite sau al declaraţiei date. Totodată, legiuitorul a dorit să înlăture situaţiile în care aprecierea mijloacelor de probă într-o anumită cauză penală să se realizeze de cel care le-a furnizat.

75

Incompatibilitatea va fi reţinută ori de câte ori există împrejurări din care rezultă că este interesat sub orice formă, el, soţul sau vreo rudă apropiată. Având în vedere formularea generică din text, atât împrejurările, cât şi formele pe care le-a putea avea interesul pot căpăta cele mai diverse modalităţi. Totodată, se poate constata că intersul este direct sau indirect, ori matrial sau sub o altă formă.

Abţinerea şi recuzareaAbţinerea şi recuzarea constituie instrumente juridice care au aceeaşi eficienţă, şi

anume înlăturarea unui subiect procesual de la soluţionarea unei cauze penale. Cu toate că au aceeaşi eficienţă, cele două mijloace procesuale se deosebesc prin poziţia procesuală a celui care solicită înlăturarea de la desfăşurarea activităţilor procesuale a anumitor persoane, pe caz de incompatibilitate.

a) Abţinerea. Potrivit art.50 C.proc.pen., persoana incompatibilă este obligată să declare, după caz, preşedintelui instanţei, procurorului care supraveghează cercetarea penală sau procurorului ierarhic superiror, că se abţine de la participarea la procesul penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate ce constituie motivul abţinerii. În cazul abţinerii, iniţiativa în arătarea cazului de incompatibilitate aparţine înseşi persoanei aflată într-o situaţie de incompatibiliate într-o anumită cauză penală.

Cel aflat în acestă situaţie formulează o declaraţie de abţinere, obligatoriu, de îndată ce a luat cunoştinţă de cazul de incompatibilitate. Neîndeplinirea acestei obligaţii atrage aplicarea unei sancţiuni cu carater disciplinar.

b) Recuzarea. Potrivit art.51, în cazul în care persoana incompatibilă nu a făcut declaraţie de abţinere, poate fi recuzată atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, de oricare dintre părţi, de îndată ce partea a aflat despre existenţa cazului de incompatibilitate. Dacă în cazul abţinerii, iniţiativa o are cel aflat în stare de incompatibilitate, în cazul recuzării, iniţiativa o au numai părţile în cauză, acestă posibilitate nefiind prevăzută şi pentru procuror. Recuzarea se formulează în scris sau oral, cu arătarea cazului de incompatibilitate ce constituie motivul recuzării.

c)Procedura de soluţionare a cererii de abţinere sau recuzare în cursul judecăţii . Legea reglementează distinct procedura de soluţionare a cererii de abţinere sau recuzare în cursul judecăţii faţă de urmărirea penală. Art.52 alin.(1) prevede că abţinerea sau recuzarea procurorului, judecătorului, magistratului asitent sau grefierului se soluţionează de un alte complet, în şedinţă secretă, fără participarea celui ce declară că se abţine sau este recuzat. Strămutarea cauzelor penale

Temeiul strămutării îl constituie dispoziţiile art.55 C.proc.pen.. Potrivit prevederilor acestui articol, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie strămută judecarea unei cauze de la instanţa competentă la o altă instanţă egală în grad, în cazul în care, apreciind temeinicia motivelor de strămutare, consideră că prin aceasta se asigură desfăşurarea normală a procesului. Din redactarea textului rezultă că prin intermediul strămutării o cauză penală este luată din competenţa unei instanţe, pentru a fi soluţionată de o altă instanţă, egală în grad, motivul fiind condiţiile necorespunzătoare desfăşurării unei judecăţi normale. Temeinicia motivelor invocate la solicitare strămutării, se apreciează în funcţie de posibilitatea desfăşurării activităţilor specifice judecării unei cauze penale în condiţii normale. Strămutarea are drept

76

consecinţă schimbarea competenţei teritoriale, cauza urmând să fie soluţionată de o altă instanţă, egală în grad.

Luarea, înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor de prevenţie

Luarea măsurilor de prevenţie

Condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru luarea măsurilor de prevenţie.Din economia dispoziţiilor normative rezultă că pentru luarea măsurilor de prevenţie

trebuie îndeplinte cumulativ următoarele condiţii generale: există probe sau indicii temeinice1 că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o fapt

prevăzută de legea penală; cauza să privească o infracţiune pedepsită cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare; să existe unul din cazurile prevăzute la art.148 lit. a)-i): a) identitatea sau domiciliul

inculpatului nu pot fi stabilite din lipsa datelor necesare; b) infracţiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzută de lege este mai mare de un an;

c) inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori a făcut pregătiri pentru asemenea acte, precum şi dacă în cursul judecăţii sunt date că inculpatul urmăreşte să se sustragă de la executarea pedepsei; d) sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea vreunui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte; e) inculpatul a comis din nou o infracţiune din datele existente rezultă necesitatea împiedicării săvârşirii unei alte infracţiuni; f) inculpatul este recidivist2; h) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii sau pedepasa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică; i) există date sau indicii suficiente care jusitifică temerea că inculpatul va exercita presiuni asupra persoanei vătămate sau că va încerca o înţelegere frauduloasă cu acesta.

Măsura reţinerii se ia în cazurile prevăzute în art.148, oricare ar fi limitele pedepsei cu închisoarea prevăzute de lege pentru fapta săvârşită. Măsura arestării preventive nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede alternativ pedeapsa amenzii. În cazurile prevăzute la alin.(1) lit.c) –f) şi i), măsura arestării inculpatului poate fi luată numai dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoare mai mare de 2 ani.

Subliniem că luarea măsurilor de prevenţie este o facultate la dispoziţia organelor judiciare, întrunirea condiţiilor neconducând în mod automat la luarea măsurilor de prevenţie, indiferent de care măsura este vorba.

Alegerea măsurii preventive ce urmează a fi luată se face ţinând cont şi de criteriile complementare prevăzută de art.136 alin.(8): scopul acesteia, gradul de pericol social al infracţiunii, sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.

b) Organele judiciare care pot lua măsurile de prevenţie şi actele prin care pot fi dipsue aceste măsuri. Potivit dispoziţiile art.136 alin.(1), sunt măsuri de prevenţie: a) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea ; c) obligarea de a nu părăsi ţara; d) arestarea preventivă.

1 Potrivit art.143 alin.(3), există indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta.2 Lit.g) a art.148 a fost abrogată prin art.I pct.76 din Legea nr.281/2003.

77

Scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune. Liberarea provizorie se dipune de instanţa de judecată.

Măsura reţinerii poate fi luată de organul de cercetare penală sau de procuror. Măsura obligării de a nu părăsi localitatea şi măsura obligării de a nu părăsi ţara se pot lua de procuror, în cursul urmăririi penale, sau de instanţa de judecată, în cursul judecăţii. Măsura arestării preventive poate fi luată doar de judecător.

Măsurile de prevenţie pot fi dispuse prin: a) ordonanţă, de către organul de cercetare penală; b) ordonanţă sau rechizitoriu, de către procuror; c) hotărâre ( sentinţă, decizie sau încheiere ), de către instanţa de judecată.

Potrivit art.137, indiferent de măsura preventivă luată trebuie să cuprindă : fapta care face obiectul învinuirii sau inculpării, textul de lege în care acesta se încadrează, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii preventive.

Când organul de cercetare penală consideră că este că este cazul să ia vreuna din măsurile preventive, allta decât reţinerea, întocmeşte un referat motivat pe care îl înaintează procurorului, acesta urmând a se pronunţa după ce a examint dosarul cauzei. În cazul obligării de a nu părăsi localitatea şi al obligaţiei de a nu părăsi ţara procurorul are obligaţia să se pronunţe în termen de 24 de ore. În cazul arestării preventive, când consideră că în interesul urmăririi penale este necesar arestarea învinuitului, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului prezintă dosarul cauzei, cu propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a învinuitului, preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat de acesta.

Măsurile preventive privite în special. Reţinerea

Reţinerea este măsura privativă de libertate, cu durata ce mai mică, de cel mult 24 de ore, putând fi dispusă de organul de cercetare penală şi de către procuror.

Condiţiile care trebuie îndeplinite cumulativ pentru luarea acestei măsuri sunt , potrivit art.143 alin.(1) şi (2), următoarele: a) să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală; b) legea să prevadă pedeapsa închisorii pentru fapta săvârşită; c) să existe unul din cazurile prevăzute de art.148, oricare ar fi limitele pedepsei cu închisoarea prevăzute de lege pentru fapta săvârşită ( art.143 alin.2).

Măsura reţinerii se dispune atât de procuror, cât şi de organul de cercetare penală, prin ordonanţă. În ordonanţa de reţinere trebuie să se menţioneze ziua şi ora la care reţinerea a început iar în ordonanţa de punere în libertate, ziua şi ora la care reţinerea a încetat.

Organul de cercetare penală este obligat să-l încunoştiinţeze, de îndată, pe procuror despre luarea măsurii reţinerii, iar în cazul în care măsura este luată de procuror este încunoştinţat conducătorul parchetului din care face parte.

Organul de cercetare penală sau, după caz, procurorul, este obligat să aducă la cunoştinţa învinuitului că are dreptul să-şi angajeze apărător.

Arestarea preventivă. Arestarea învinuitului

Condiţiile necesare luării măsurii arestării preventive a învinuitului.Potrivit art.229 C.proc.pen., învinuitul este persoana faţă de care se efectuează

urmărirea penală, cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală.

78

Condiţiile care se cer pentru luarea măsurii arestării preventive a învinuitului sunt următoarele: a) există probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penal; b) legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii sau detenţiunii pe viaţă; c) există vreunul din cazurile prevăzute de art.148 ; d) ascultarea învinuitului de către procuror şi de către judecător.

Subliniem că măsura arestării învinuitului poate fi luată numai după ascultarea acestuia de către procuror şi de către judecător, afară de cazul când învinuitul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărire sau de la judecată ori se află în stare de reţinere şi din cauza stării sănătăţii ori din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa judecătorului. În cazul în care învinuitul este dispărut, se află în străinătate ori se sutrage de la urmărire sau de la judecată, când mandatul a fost emis fără ascultarea învinuitului, acesta va fi ascultat imediat ce a fost prins ori s-a prezentat.

Minorul între 14 şi 16 ani nu poate fi arestat preventiv decât dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta care este învinuit este detenţiunea pe viaţă sauînchisoare de 10 ani ori mai mare şi o altă măsură preventivă nu este sufucientă.

Măsura arestării preventive a învinuitului este atributul exclusiv al instanţei de judecată.

b)Arestarea învinuitului în faza de urmărire penală. În faza de urmărire penală, subiectul abilitat de lege să sesizeze instanţa pentru luarea măsurii este procurorul. Precizăm că organul de cercetare penală nu intră în contact direct cu instanţa, ci prin intermediul procurorului, Astfel, potrivit dipoziţiilor art.146 alin.(1), procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, când consideră că în intersul urmăririi penale este necesară arestarea învinuitului, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, prezintă dosarul cauzei, cu propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a învinuitului, preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat de acesta.

Instanţa competentă este instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de detenţie. La prezentarea dosarului de către procuror, preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de acesta fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de arestare prevenitivă, până la expirarea celor 24 de ore de reţinere, în cazul în care învinutiul este reţinut. Ziua şi ora se comunică atât apărătorului ales sau numit din oficiu, cât şi procurorului, acesta din urmă fiind obligat să asigure prezenţa în faţa judecătorului a învinuitului reţinut. Propunerea de arestare prevenitivă se soluţionează în camera de consiliu de un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii. Învinuitul este adus în faţa judecătorului şi va fi asistat de apărător. În cazul în care învinuitul se află în stare de reţinere, şi din cauza stării sănătăţii ori din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa judecătorului, propunerea de arestare va fi examinată în lipsa învinuitului, în prezenţa apărătorului, căruia i de dă cuvântul pentru a formula concluzii. Participarea procurorului este obligatorie.

După ascultarea învinuitului, judecătorul, de îndată, admite sau respinge propunerea de arestare preventivă, prin încheiere motivată. Dacă sunt întrunite condiţiile luării măsurii judecătorul dispune, pin încheiere, arestarea preventivă a învinuitului, arătând în concret temeiurile care justifică luarea măsurii arestării peventive şi emite, de urgenţă, mandatul de arestare a învinuitului. Împotriva încheierii se poate face recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare pentru cei lipsă.

79

Noţiunea de act procesual şi de act procedural

Dosarele penale sunt constituite din înscrisuri judiciare în care se constată existenţa actelor procedurale1 sau actelor procesuale2, ca manifestări de voină ale organelor judiciare şi ale părţilor legate de rezolvarea cauzelor penale3.

Actele procesuale sunt definite, în literatura de specialitate, ca manifestări de voinţă prin care organele judiciare şi părţile din proces dispun, în limitele drepturilor lor, cu privire la desfăşurarea procesului penal4. Astfel, potrivit art.132 alin.(2), punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor preventive, încuviinţarea de probatorii sunt acte procesuale.

Actele procedurale sunt mijloace prin intermediul cărora se aduc la îndeplinire sarcinile ce decurg din actele şi măsurile procesuale5. Actul procedural relevă modul în care trebuie să se îndeplinească dispoziţie cuprinsă în actul procesual6. Potrivit art.132 alin.(1), sunt acte procedurale, între altele, ascultarea unui martor, cercetarea la faţa locului şi ridicare de obiecte.

În cazul citării, actul procesual îl constituie dispoziţia de citare iar actul procedural este citaţia însoţită de întreaga prcedură prin care se realizează înştiinţarea subiectului care urmează să fie prezent la activitatea ce se defăşoară în faţa organelor judiciare.

Citaţia

a) Noţiune şi importanţă. În conformitate cu dispoziţiile art.175 C.proc.pen., chemarea unei persoane în faţa

organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată se realizează prin intermediul citării. În economia normativă procesual penală, pe lângă citare sunt prevăzute şi alte modalităţi de chemare a persoanelor pentru a participa la activităţile ocazionate de desfăşurarea instrucţiei penale, cum ar fi, spre exemplu, încunoştiinţarea sau chemarea, dar acestea au un caracter de excepţie.

Citarea, ca modalitate de asigurare a prezenţei părţilor sau a altor persoane la activitatea procesuală, se face, de regulă, din oficiu. Citarea poate fi, însă, şi facultativă, fiind lăsată la aprecierea organelor judiciare ( art.481 alin.1, art.496 ) sau la aprecierea părţilor.b) Conţinutul citaţiei.

Citaţia are formă scrisă, dar ea poate fi făcută şi prin notă telefonică sau telegrafică. În conformitate cu dispoziţiile art.176, citaţia trebuie să cuprindă:- denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care emite citaţia, sediul său, data emiterii şi numărul dosarului;- numele, prenumele celui citat, calitatea în care este citat şi indicarea obiectului cauzei;adresa celui citat, care trebuie să cupindă ( în oraşe şi municipii ):localitatea, judeţul, strada, numărul şi apartamentul unde locuieşte,

1 Glasson, A.Tissier, Traite theoretque et d’organisation judiciare, de competence et de procedure civile, tom. II, Sirey, Paris, 1936,p.292, în I.Neagu, Tratat de procedură penală, p.455.2 V.Manzini, Trattato di diritto procesuale penale, vol.III, Torino, 1931-1932, p.292, în I.Neagu,op.cit.,p.455.3 I.Neagu,op.cit.,p.456.4 Theodoru II, p.229-230,în I.Neagu,op.cit.,p.455.5 Dongororz I,p.346, în I.Neagu,op.cit.,p.4556 Pop III,p.3, în I.Neagu,op.cit.,p.455.

80

c) Locul de citare. În conformitate cu dispoziţiile art.177 alin.(1) C.proc.pen., învinuitul sau inculpatul se citează la adresa unde locuieşte, iar dacă acesta nu este cunoscută, la adresa locului de muncă, prin serviciul de personal al unitţii la care lucrează.d) Înmânarea citaţiei. În privinţa înmânării citaţiei, legea a avut în vedere două ipoteze distincte, şi anume înmânarea citaţieie persoanei care urmează să se prezinte în faţa organelor judiciare şi înmânarea citaţiei altor persoane.

În ceea ce priveşte înmânarea citaţiei care urmează să se prezinte în faţa organelor judiciare, cum era şi firesc, legea ( art.178 alin.1 ) arată că citaţia se înmânează personal celui citat, care va semna dovada de primire.

În cazul în care persoana citată este găsită, dar nu vrea să primească citaţia sau, primind-o, nu vrea ori nu poate să semneze dovada de primire, agentul lasă citaţia celui citat, ori, în cazul refuzului de primire, o afişează pe uşa locuinţei acestuia, încheind despre acesta un proces-verbal ( art.178 alin.2

Urmărirea penală

Procesul penal modern în configuraţia sa normală, tipică, presupune existenţa unei etape, a unei funcţii procesuale, a cărei finaliatate este stângerea de probe pe baza cărora instanţa de judecată să poată tranşa, cu autoritate de lucru judecat, conflictul de drept penal.

În timp, urmăriea penală îşi are limitele fixate între momentul începerii urmăririi penale şi momentul dispunerii unei soluţii de către procuror. Momentul începerii urmăririi penale este marcat prin rezoluţie ( în cazul sesizării externe ) sau prin proces-verbal ( în cazul sesizării din oficiu ). Subliniem că începerea urmăririi penale poate fi dispusă când nu există nici un impediment din cele prevăzute în dispoziţiile art.10, cu ipoteza în care acestea există, fiind descoperite din chiar cuprinsul actelor de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate în cauză, procurorul prin rezoluţie motivată, dispune neînceperea urmăririi penale. Momentul final al urmăririi penale este marcat prin soluţia dispusă de procuror, care poate fi trimitera în judecată sau scoaterea de sub urmărire penală, încetare a urmăririi penale ori clasare. Astfel, în cazul în care se constată vinovăţia învinuitului sau inculpatului, urmărirea penală se va finaliza prin emiterea actului de sesizare a instanţei, rechizioriu, procesul penal trecând în faza următoare, şi anume judecata. În cazul în care nu se dovedeşte vinovăţia învinuitului sau inculpatului, se dispune, prin ordonanţă sau rezoluţie, scoaterea de sub urmărire penală ( art.262 raportat la art.249 ), acte procesuale care semnifică încheirea urmăririi penale.

Obiectul urmăririi penale

Potrivit art.200 C.proc.pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată2. Prin “ strângerea probelor necesare ” se înţelege atât operaţiunea de adunarea probelor, cât şi evaluarea lor, pentru a se constată dacă sunt suficiente în vederea dispunerii soluţiei de trimitere în judcată. În obiectul urmăririi penale se înscrie atât rezolvarea laturii penale, cât şi activităţile legate de rezolvarea laturii civile a cauzei penale; avem în vedere situaţii în care acţiunea civilă se exrecită din oficiu în procesul penal sau când încadrarea juridică a faptei se poate face, în mod corect, ţinând seama şi de întinderea prejudiciului cauzat

2 Dongoroz III, p.140, în I.Neagu, Tratat de procesură penală, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2002, p.498.

81

prin infracţiune. Stabilirea existenţei infracţiunii trebuie înţelească ca o obligaţie a organelor judiciare de a avea în vedere infracţiunile, indiferent de stadiul de tentativă sau fapt consumat. “ Identificarea fărpuitorilor ” consacră intenţia legiuitorului ca, în cadrul umrăririi penale, probele aduntate să ajute la depistarea tuturor acelora care au săvârşit fapta penală ( autori, complici, instigatori). Prin expresia “ stabilirea răspunderii făptuitorilor ” legiuitorul a dorit ca prin probele adunate în crusul urmăririi penale să se elucideze şi aspectele legate de vinovăţia făptuitorului, dacă acesta poate să fie sau nu subiect al răspunderii penale.

Potrivit art.202, organul de urmărire panlă are obligaţia să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului şi pentru urmărirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia. Organul de urmărire adună probele atât în favoarea, cât şi în defavoarea învinuitului sau inculpatului. Organul de urmărire penală este, de asemenea, obligat să strângă date cu privire la împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârşirea infracţiunii, precum şi orice date de natură să servească la soluţionarea cauzei.

Trăsăturile caracteristice ale urmăririi penale

Fiecare fază a procesului penal se caracterizează prin existenţa unor trăsături care îl configurează caracteristicele esenţiale, deosebind-o în acelaşi timp de celelalte faze ale procesului penal. În literatura de specialitate sunt menţionate ca trăsături carcateristice ale urmăririi penale: lipsa de colegialitate a organului de urmărire penală, subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală, caracterul nepublic al activităţilor judiciare, caracterul necontradictoriu expres al procesului penal în acestă fază, forma preponderent scirsă a urmăririi penale1. Din punctul nostru de vedere, doar ultimele patru, în fapt, configurează generic caracterele acestei faze a procesului penal.

Lipsa de publicitate a urmăririi penale

Finalitatea specifică a urmăririi penale presupune ca acestea să se desfăşoare în anumite condiţii care să garanteze îndeplinirea obiectului propriu acestei faze a procesului penal, astfel cum este arătat el în dispoziţiile art.200. Astfel, stângerea elementelor probaţiunii cauzei implică o procedură nepublică, chiar secretă , în contrast cu modul de desfăşurare a judecării cauzei, la care publlicitatea este ridictaă la rang de principiu.

Deşi pe parcursul urmăririi penale există momentele în care părţile sau alte persoane pot lua la cunoştiinţă de unele probe adminsitrate în cauză, chiar şi în asemenea situaţii materialul de urmărire penală nu este cunoscut în totalitate. De asemenea, pentu inculpat este legiferată instituţia prezentării materilalului de urmărire penală care îi dă acestuia posibilitatea să cunoască toate actelea de urmărie penală efectuate în cauză.

Caracterul necontradictoriu al urmăririi penaleCondiţia esenţială a fazei judecăţii, contradictorialitatea presupune în esenţă, ca toate

iniţiativele procesuale să fie puse în discuţia părţilor, fiecare dintre acestea exprimându-şi punctul de vedere, motivat, asupra chestiunii în cauză. Având în vedere însă lipsa de publicitate a urmăririi penal, şi pe cale de consecinţă, accesul limitat al părţilor la materialul de urmărire penală, în această fază a procesului penal regula genreală care se despinde şi în baza dispoziţiilor art.71 alin.(2) şi art.77 din care rezultă că organul de urmărire penală

1 Volonciu III, p.9, în I.Neagu, op.cit.,p.502

82

administrează probele fără a le supune discuţiei părţilor existente în cauză, este necontradictorialitate.

Absenţa contradictorialităţii conferă umrăririi penale operativitate şi mobilitate, trăsături care lipsesc fazei de judecată, organele de urmărire penală, în tactica pe care o adoptă în rezolvarea cauzelor, putând efectua actele de urmărie penală în momentul cel mai potrivit, la data şi la locul corespunzătoare cerinţelor concrete ale ale dosarului penal.

Carcterul preponderent al formei scrise Soluţionarea definitivă a cauzei penale este atributul exclusiv al instanţei de judecată,

soluţiile date de procuror nefiind definitive şi, de asemenea, nu se bucură de autoritate de lucru judecat. Pentru realizare acestui atribut, precum şi din necesitatea ca instanţa de judecată să poată controla în virtutea principiului legalităţii înscris în dipoziţiile art.2, modul în care au lucrat organele de urmărire penală, a fost consacrată forma preponderent scrisă a actelor de urmărire penală. Această trăsătură este conferită urmăririi penal, pe de o parte, de faptul că au relevanţă juridică în faţa instanţei numai actele cuprinse în dosar sub formă scrisă1, iar pe de altă parte, pe parcursul urmăririi penale părţile nu pot acţiona decât în scris, formulând cereri în formă scrisă.

Actele organelor de urmărire penalăÎn defăşurarea urmăririi penale, organul de urmărire penală dipsune asupra actelor sau

măsurilor procesuale prin ordonanţă, acolo unde legea prevede aceasta, iar în celelalte cazuri prin rezoluţie motivată.

Ordonanţa, potrivit dispoziţiilor art.203 C.proc.pen., trebuie să fie motivată şi să cuprindă întotdeauna data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte, cauza la care se referă, obiectul actului sau măsurii procesuale, temeiul legal al acesteia şi semnătura aceluia care a întocmit-o. Ordonanaţa va cuprinde, de asemenea, menţinui speciale1 prevăzute de lege pentru anumite acte sau măsuri.

Rezoluţia se impune îndeosebi în situaţiile în care nu sunt vizate drepturile părţilor în proces; prin excepţie, se poate dispune prin rezoluţie în cazul arestării inculpatului, dacă mandatul de arestare a fost emis de procuror în lipsa inculpatului. În ceea ce priveşte rezoluţia, legea nu prevede ce trebuie să conţină aceasta. Totuşi, nu vor putea lipsi: data întocmirii, numele şi prenumele persoanei care a întocmit-o, dispoziţia, motivele de fapt şi de drept şi semnătura celui care a întocmit-o.

Consideraţii generale privind judecata şi principiile specifice fazei de judecată

Având ca obiect soluţionarea definitivă a cauzei penale, judecata este considerată, pe bună dreptate, faza centrală şi cea mai importantă a procesului penal

Această fază a procesului penal oferă instanţei posibilitate verificării întregii activităţi procesuale în vederea remedierii eventualelor încălcări ale dispoziţiilor legale, ce pot avea loc înaintea judecării cauzei, cât şi pe parcursul judecării ei. În acest sens amintim dispoziţiile art.332 şi 333 potrivit cărora instanţa poate dispune restituirea dosarului la procuror atunci

1 Volonciu I,p.244-245.1 Spre exemplu, ordonanţa de restituire prevăzută de art.266 are un conţinut mai complex.

83

când urmărirea penală a fost efectuată de un organ necompetent sau când când aceasta nu este competentă.

Principiile specifice fazei de judecată

În afara principiilor fundamentale care guvernează desfăşurare întregului proces penal, faza de judecată se caracterizează prin anumite reguli speciale, proprii acestui cadru specific, care nu îşi găseşte aplicabilitatea în celelalte faze procesual penale şi care se convertesc în veritabile garanţii ale aflării adevărului în cauza penală.

Aceste principii comune fazei de judecată sunt: publicitatea, nemijlocirea, contradictrialitatea şi oralitatea.

.Publicitatea fazei de judecată

Publicitatea, ca principiu al fazei de judecată, constă în posibilitate pe care o are orice persoană de a asista la desfăşurarea judecăţii, posbilitate oferită de faptul că, în acestă etapă a procesului penal, activitatea procesuală se desfăşoară cu “ uşile deschise”.

Cadrul legal al acestui principiu este prefigurat de dispoziţiile Legii fundamentale ( art.127 ), ale Legii nr.92/1992 privind organizarea judecătorească 1

( art.5 ) şi ale Codului de prcedură penală ( art.290 ).În art.127 din Constituţie2 se arată că şedinţele de judecată sunt publice, cu excepţia

cazurilor prevăzute de lege. Consfiinţind publicitatea şedineţei de judecată, dispoziţiile art.290 arată apoi că minorii sub 16 ani nu pot asista la şedinţele de judecată.

Sancţiunea nerespectării dispoziţiilor legale privind publicitatea şedinţelor de judecată este, conform dispoziţiilor art.197 alin.(2), aceea a nulităţii absolute.Alin.(2) al art.290 prevede că şedinţa de judecată poate fi nepublică dacă:a) judecarea în şedinţă publică ar aduce atingere unor interese de stat ( de exemplu, în cazul infracţiunilor contra statului sau în cazul unor infracţiuni îndreptate împotriva capacităţii de apărare a ţării );

b) judecarea în şedinţă publică ar pute aduce atingere moralei ( în cazul infracţiunilor privind viaţa sexuală );judecarea în şedinţă publică ar putea aduce atingere demnităţii sau vieţiiintime a unei persoane ( de exemplu, în cazul infracţiunilor contra demnităii persoanei ).

Potrivit art.485 alin.(2), şedinţa în care are loc judecarea infractorului minor nu este publică, această derogare venind să sublinieze regimul deosebit de reglementare a minorităţii pe plan procesual penal, regim impus de insuficienta dezvolatare psihofizică a persoanei în această stare.

Declararea şedinţei nepublice se face la cererea procurorului, a părţii sau din oficiu.Şedinţa secretă poate fi declarată pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a

judecării cauzei dar numai în şedinţă publică, după ascultarea părţilor prezente şi a procurorului – când participă la judecată ( art.290 alin.3 ).1 Legea nr.92/1992 a fost publicată în M.Of.nr.197/13.08.1992 şi republicată în M.Of.nr.259/30.09.1997 ( astfel cum a fost modificată prin Legea nr.142/1997.2 Constituţai României a fost modificiată şi completată prin Legea de revizuire nr.429/2003, publicată în M.Of.nr.758/29.10.2003.

84

În timpul cât şedinţa este secretă nu sunt admise în sala de judecată decât părţile, reprezentanţii acestora, apărătorii şi celelalte persoane chemate de instanţă în interesul cauzei. Publicitatea nu este încălcată dacă instanţa limitează accesul publicului în şedinţa de judecată în funcţie de mărimea sălii sau, uneori, pentru considerente de igienă.

Nemijlocirea a fost definită drept obligaţia instanţei de a îndeplini în mod direct toate actele procesuale şi procedurale care dau conţinutul şedinţei1.

Respectarea acestui principiu impune instanţei obligaţia, în măsura în care este posibil, de a readministra probele ce au fost administrate în faza urmăririi penale. Astfel, reaudierea unui martor în faţa instanţei, după ce acesta fusese audiat anterior în cursul urmăririi penale este obligatorie, cu excepţia cazurilor în care, în mod obiectiv,ascultarea sa nu mai este posibilă ( martorul a decedat sau a plecat în străinătate şi nu se cunoaşte adresa unde locuieşte ).

În vederea realizării nemijlocirii, dispoziţiile art.292 alin.(2) prevăd unicitatea completului de judecată în tot cursul judecării cauzei. Când aceasta nu este posibilă, completul de judecată se poate schimba până la încheirea dezbaterilor. După depăşirea acestui moment procesual, orice schimbare intervenită în compunerea completului atrage reluarea dezbaterilor, conform dispoziţiilor art.292 alin.(3). Acesată reglementare prefigurează dispoziţiile art.307 alin.(1), în care se arată că la deliberare iau parte numai membrii completului în faţa căruia a avut loc dezbaterea.

Contradictorialitate ca regulă a fazei de judecată

Veritabilă garanţie a aflării adevărului în procesul penal, contradictorialitate constă în aceea că toate probele administrate în cauza penală sunt supuse discuţiei părţilor, procurorului, instanţei şi apărătorului.

Contradictorialiatea oferă instanţei posbilitatea de a reţine punctele de vedere ale tuturor părţilor cu interese contrare asupra unor probe administrate şi câştigate cauzei. Practica judiciară reţine drept cazuri de încălcare a proincipiului contradictorialităţii situaţiile în care instanţa, dispunând schimbarea încadrării juridice a faptei, nu a pus în discuţia părţilor şi a procurorului noua încadrare. Trebuie observat că nerespectarea acestui principiu constituie, totodată, şi o încălcare a dreptului la apărare.

Prin efectul contradictorialităţii, martorilor le pot pune întrebări toate părţile şi nu numai cele care i-au propus; probele invocate în acuzare pot fi contrazise prin probele adminsitrate în apărare etc.1 Aceste discuţii contradictorii presupun prezenţa părţilor interesate, personal sau prin reprezentant, la desfăşurare judecăţii.

Oralitatea ca regulă a fazei de judecată

Oralitatea reprezintă o garanţie a judecării cauzei în condiţii de obiectivitate şi imparţialitate şi nu trebuie rezumată la viul grai ca mijloc de comunicare între participanţii la judectă.Natura specifică a acestui principiu trebuie înţeleasă şi în funcţie de efectele juridice pe care acesta le produce în faza de judecată. Astfel, în timp ce în faza de urmărire penală poate fi reţinut numai ceea ce s-a consemnat, în faza de judecată, la pronunţarea hotărârii, completul de judecată va ţine seama şi de ceea ce s-a discutat în faza debaterilor.

1 I.Neagu, op.cit.,p.592. 1 N.Volonciu, Drept procesual penal, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p.326.

85

Rolul activ al instanţei de judecată

Art.287 alin.(1) prevede că instanţa de judecată îşi exercită atribuţiile în mod activ, în vederea aflării adevărului şi a realizării rolului educativ al judecăţii ; aceste dispoziţii prefigurează modul în care se aplică, în faza de judecată, principiul fundamental al procesului penal privind rolul activ al organelor judiciare, aşa cum este reţinut în art.4. Această regulă determină iniţiativa pe care trebuie să o aibă instanţa în această etapă procesuală, iniţiativă care trebuie să se manifeste în toate aspectele pe care le implică desfăşurare procesului penal.

Lipsa rolului activ al instanţei duce la pronunţarea unor soluţii nelegale şi netemeinice, ce nu corespund adevărului în cauză şi care atrag, în urma controlului judecătoresc efectuat în cadrul căilor ordinare de atac, desfiinţarea hotărârii.

Locul unde se desfăşoară judecata

În dispoziţiile art.288 este consacrată regula ca judecata să se desfăşoare la sediul instanţei. Ipoteza a doua a acestui articol arată că, pentru motive temeinice, instanţa poate dispune ca judecata să se desfăşoare la alt loc decît în sediul său. Lăsându-se la aprecierea judecătorilor temeinicia motivelor, literatura de specialitate arată că, în vederea sporirii rolului educativ al procesului penal, judecata poate avea loc şi la locul unde săvârşirea faptei penale a avut un deosebit răsunet şi unde este necesar ca judecata să producă cel puţin o rezonanţă egală. De asemenea, în vederea sporirii rolului educativ, judecata să aibă loc şi în cadrul unităţilor arătate în art.145 C.pen., în care sunt frecvente infracţiunile de sustragere de bunuri.

Asigurarea apărării

Principiul fundamenatal al garantării dreptului la apărare îşi găseşte o transpunere în faza de judecată în dispoziţiile art.294 alin.(1), care arată că, în cauzele în care desemnarea unui apărător din oficiu este obligatorie, preşedintele instanţei, o dată cu fixarea termenului de judecată, ia măsuri pentru desemnarea apărătorului. Măsurile constau în trimiterea unei adrese Baroului care funcţionează în raza teritorială a instanţei în vederea desemnării unuia dintre membrii săi ca apărător din oficiu. Tot preşedintele instanţei îi revine obligaţia ca, faţă de inculpatul aflat în stare de deţinere, să ia toate măsurile ca acesta să-şi exercite dreptul la apărare şi să poată lua contact cu apărătorul său ( art.294 alin.3 ).

Asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată

Literatura de specialitate arată că judecarea cauzei penale poate avea un eficient rol educativ dacă în sălile de şedinţă în care se desfăşoară judecata este o ordine exemplară iar cei care participă la această activitate procesuală au un comportament solemn1.

Cel chemat să vegheze asupra menţinerii ordinii şi solemnităţii şedinţei este, potrivit art.298, preşedintele completului de judecată care poate lua în acest scop măsurile necesare.

1 V.Dongoroz, op.cit.,p.141.

86

Deşi accesul publicului în sala de şedinţă este liber, pentru evitarea supraaglomerării, preşedintele completului poate limita numărul celor care ar dori să asiste la judecată. De asemenea, când o parte sau ori care altă persoană tulbură şedinţa sau nesocoteşte măsurile luate, preşedintele completului îi atrage atenţia să respecte disciplina, ia în caz de repetare ori de abateri grave, dispune îndepărtarea ei din sală. Acestă măsură poate fi însoţită şi de aplicarea unei amenzi judiciare, în condiţiile art.198 alin.(3) lit.h) ( astfel cum a fost modificat prin Legea nr.281/2003 ). Preşedintele completului de judecată este obligat să-i aducă la cunoştinţă celui îndepărtat din sala actelor personale esnţiale efectuate în lipsă; de asemenea, preşedintele completului de judecată îi citeşte părţii care a fost îndepărtată din sală declaraţiile celor ascultaţi. În acest scop, partea îndepărtată este chemată în sală înainte de începrea dezbaterilor.

Dispoziţiile generale privind hotărârile judecătoreşti

În sens larg, prin hotărâre judecătorească se înţelege actul procesual prin care instanţa soluţionează cauza penală sau rezolvă orice problemă în cursul judecăţii.

În sens restâns, hotărârea judecătorească este considerată actul final al instanţei, prin care se pune capăt judecăţii.

Semnificaţia deosebită a acestui act este dată de autoritatea de lucru judecat care, prin efectul legii, se impune atât celor faţă de care decurg obligaţii din exerciţiul acţiunii penale şi civile, cât şi autorităţilor publice, insituţiilor şi organizaţiilor care funcţionează în statul de drept. Trebuie amintit că, dintre toate actele prin care organele judiciare dispun soluţii pe parcursul procesului penal, hotărârea judecătorească definitivă se bucură de autoritate de lucru judecat.

Deliberarea şi redactarea hotărârii judecătoreşti

Denumirea de hotărâre judecătorească o poartă atât actul procesual, cât şi cel procedural. Ca act procesual, hotărârea judecătorească constituie rezultatul deliberării.

Potrivit art.306, deliberarea şi pronunţarea hotărârii se fac îndată după încheierea dezbaterilor. Pentru motive temeinice, deliberarea şi pronunţarea pot fi amânate cel mult 15 zile; în acest caz, conform art.305 alin,.(1), instanţa este obligată să întocmească o încheiere de şedinţă separată, care trebuie semnată de preşedintele completului de judecată şi de către grefier. Practica judiciară a statuat că lipsa acestei încheieri, care face parte integrantă din hotărârea pronunţată, duce la nulitatea absolută a acestei hotărâri.

La deliberare iau parte numai membrii completului de judecată în faţa căruia a avut loc dezbaterea iar în cazul în care unul dintre aceştia este împiedicat să participe la darea hotărârii, deliberarea se va amâna, dar nu mai mult de 15 zile.

Potrivit art.308, hotărârea trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului de judecată cu privire la soluţiile date în chestiunile supuse deliberării. Când unanimitatea nu poate fi întrunită, hotărârea se ia cu majoritate. Dacă din deliberare rezultă mai mult de două păreri, judecătorul care opinează pentru soluţia cea mai severă trebuie să se alăture aceleia mai apropiate de părerea sa. Motivarea opiniei separate este obligatorie. În cazul în care completul de judecată este format din doi judecători şi unanimitatea nu poate fi întrunită, judecarea cauzei se reia în complet de divergenţă.

Art.309 arată că rezultatul deliberării se consemnează într-o minută iar în ipoteza în care nu s-a ajuns la luarea unei hotărâri ( din cauza divergenţei de păreri, spre exemplu ) nu se

87

întocmeşte o minută, ci un proces-verbal, în care se consemnează cauzele care au împiedicat luarea hotărârii. Sancţiunea care intervine în cazul în care minuta nu există sau nu cuprinde menţiuni de cele arătate expres în lege ( art.309 şi 357 ) este nulitate absolută.

Potrivit art.309, minuta se semnează doar de membrii completului de judecată ( nu şi de grefier ). Conform art.310, hotărârea se pronunţă în şedinţă publică de către preşedintele completului de judecată asistat de grefier; la pronunţarea hotărârii părţile nu se citează.

Prin “ hotărâre ” a instanţei se înţelege înscrisul în care s-a consemnat concluzia finală asupra judecăţii. În acest sens, hotărârea penală se redactează în cel mult 20 de zile de la pronunţare de către unul dintre judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei şi se semnează de toţi membrii completului şi de grefier. Potrivit art.312 alin.(2), în caz de împiedicare a vreunuia dintre membrii completului de a semna, hotărârea se semnează în locul acestuia de preşedintele completului. Dacă şi preşedintele completului este împiedicat să semneze, hotărârea se semnează de preşedintele instanţei iar când împiedicarea îl priveşte pe grefier hotărârea se semnează de grefierul şef. În toate cazurile se face menţiune pe hotărâre despre cauza care a determinat împiedicare.

Felurile hotărârilor judecătoreşti

În clasificarea hotărârilor judecătoreşti legiuitorul a avut în vedere două criterii, şi anume: gradul de jurisdicţie în care sunt pronunţate şi problemele pe care acesta le rezolvă.

În funcţie de primul criteriu, hotărârile sunt date în primă instanţă sau în căile de atac, iar potrivit celui de-al doilea criteriu, hotărârile judecătoreşti sunt hotărâri prin care se rezolvă fondul cauzei şi hotărâri prin care sunt rezolvate alte probleme impuse de desfăşurarea procedurii judiciare.

Clasificarea legală a hotărârilor judecătoreşti este făcută de art.311 care le împarte în: sentinţe, decizii şi încheieri.

În art.311 alin.(1) se arată că sentinţa este hotărârea prin care cauza este soluţionată de prima instanţă sau prin care aceasta se dezînveşteşte fără a soluţiona cauza.

Soluţionarea cauzei în primă instanţă se face printr-o sentinţă de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal şi, de regulă, este supusă apelului.

Tot o sentinţă pronunţă instanţa în cazul în care se dezinvesteşte, fie în cadrul etapei judecăţii ( spre exemplu, hotărârea prin care instanţa se dezînveşteşte – art.42 sau hotărârea prin care instanţa restituie cauza la procuror în vederea refacerii sau completării urmării penale – art.332 şi 333 ), fie în cadrul căilor extraordinare de atac ( potrivit art.403 alin.3, instanţa dispune prin sentinţă respingerea cererii de revizuire ).

Conform art.311 alin.(2), decizia este hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului, recursului în anulare, recursului în interesul legii, precum şi hotărârea pronunţată de instanţa de recurs în rejudecarea cauzei.

Încheierile sunt, potrivit art.311 alin.(3), toate celelalte hotărâri date de instanţe în cursul judecăţii. Interpretând per a contrario dispoziţiile primelor două alineate ale art.311, prin încheieri instanţa rezolvă alte probleme decât cele rezolvate prin sentinţe şi decizii1. Spre exemplu, prin încheieri se poate dispune : luarea, înlocuirea, încetarea sau revocare măsurilor de prevenţie, amânarea cauzei pentru lipsă de apărare etc.

1 I.Neagu, op.cit.,p.607.

88

Trebuie menţionat că unele încheieri pot fi date chiar după pronunţarea unor sentinţe sau decizii ( spre exemplu, încheierea prin care instanţa dispune îndreptarea unei erori materiale evidente din cuprinsul sentinţei ).

Încheierea se întocmeşte de grefier în 24 de ore de la terminarea şedinţei de judecată şi se semnează de preşedintele completului de judecată şi de către grefier. Când hotărârea se pronunţă în ziua în care a avut loc judecata nu se întocmeşte o încheiere separată ( art.305 alin.3 ).

Potrivit art.305, încheierea trebuie să cuprindă: a) ziua, luna, anul şi denumirea instanţei; b) menţiunea dacă şedinţa a fost sau nu publică; c) numele şi prenumele judecătorilor, procurorului şi grefierului; d) numele şi prenumele părţilor, apărătorilor şi ale celorlalte persoane care participă în proces şi care au fost prezente la judecată, precum şi ale celor care au lipsit, cu arătarea calităţii lor procesuale şi cu menţiunea privitoare la îndeplinirea procedurii; e) enunţarea faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi textele de lege în care a fost încadrată fapta; f) înscrisurile care s-au citit în şedinţă; g) cererile de orice natură formulate de procuror, părţi şi de ceilalţi participanţi la proces; h) concluziile procurorului şi ale părţilor; i) măsurile luate în cursul şedinţei.

Participarea procurorului la judecarea cauzelor în primă instanţă

Potrivit art.315 alin.(2), participarea procurorului la şedinţele de judecată în primă instanţă ce au loc la tribunale, curţi de apel, la instanţe militare indiferent de gradul acestora, precum şi la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este obligatorie. Prin excepţie, la şedinţele de judecată ale judecătoriilor, participarea procurorului este obligatorie doar în 5 situaţii ( art.315 alin.1 ):- în cauzele în care instanţa de judecată a fost sesizată prin rechizitoriu;- în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii de 3 ani sau mai mare. Determinarea cu exactitate a cauzelor în care,folosindu-se acest criteriu, prezenţa procurorului este obligatorie, se face având în vedere textul incriminator din Partea specială a Codului penal ( în formă simplă sau calificată ), fără a se ţine seama de circumstanţele agravante sau atenuante din Partea specială.

Dacă pentru infracţiunea ce face obiectul judecării cauzei, legea prevede pedeapsa închisorii de 3 ani sau mai mare, prezenţa procurorului este obligatorie chiar dacă acţiunea penală s-a pus în mişcare la plângerea prealabilă a părţii vătămate1 sau dacă infracţiunea a rămas în faza de tentativă iar, în lumina în art.21 alin.(2), pedeapsa închisorii este mai mare de 3 ani;

c) în cauzele în care vreunul din inculpaţi se află în stare de detenţie. Starea de detenţie se poate datora fie luării, în cauza în care se judecă sau într-o altă cauză, a măsurii arestării preventive, fie executării unei hotărâri penale definitive pronunţate într-un proces penal epuizat;

d) în cauzele penale în care vreunul din inculpaţi se găseşte într-una din situaţiile prevăzute de art.171 alin.(2) ( cazuri în care asistenţa juridică este obligatorie )3;

e) în cauzele penale în care se dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoare.Participarea procurorului la şedinţele de judecată ce au loc la judecătorie mai este

obligatorie şi în alte situaţii decît cele prevăzute în art.315 alin. (1), însă ele nu vizează

1 I.Dumitru, V.Pătulea, în Dreptul nr.8/1997, p.82.3 A.Crişu, Drept procesula penal. Proceduril speciale, Ed. Tipo-Aktis, 2000, p.94-96.

89

judecarea unor cauze penale în primă instanţă ( în cazul reabilitării judecătoreşti, al recunoaşterii pe cale principală a unor hotărâri judecătoreşti străine, al revizuirii etc .).

Potrivit art.197 alin.(2), nerespectarea dispoziţiilor privind participarea obligatorie a procurorului la şedinţele de judecată atrage sancţiunea nulităţii absolute.

Participarea procurorului este obligatorie atât la judecarea laturii penale, cât şi la judecarea laturii civile disjunse şi este consemnată în partea introductivă a sentinţei ( art.305 alin.1 lit.c ).

În desfăşurarea cercetării judecătoreşti şi a dezbaterilor, procurorul exrcită un rol activ în vederea aflării adevărului şi a respectării dipoziţiilor legale ( art.316 alin.1 ): el trebuie să îşi spună părea asupra tuturor problemelor ridicate de părţi sau de apărare1, putând formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii, dar numai motivat. Concluziile procurorului nu susţin în orice situaţii învinuirea, ele putând fi de achitare a inculpatului sau de încetarea a procesului penal în situaţiile prevăzute de lege ( art.316 alin.3 ). Practic, procurorul participă la şedinţele de judecată într-o dublă calitate, şi anume de a susţine în cursul judecăţii acţiunea penală, pe de o aparte, şi de a manifesta rol activ în vederea aflării adevărului şi respectării dispoziţiilor legale în faza de judecată.

Şedinţa de judecată în primă instanţă

Literatura de specialitate compartimentează şedinţa de judecată în patru etape distincte: începutul judecăţii, cercetarea judecătorească, dezbaterile şi ultimul cuvânt al inculpatului.

În lumina modificărilor aduse prin Legea nr.281/2003, trebuie amintită obligaţia grefierului de şedinţă de a consemna toate afirmaţiile, întrebările şi susţinerile celor prezenţi, inclusiv ale preşedintelui completului de judecată. Consemnarea se face prin înregistrare cu mijlocare tehnice, urmată de transcriere. În cel mai scrut timp de la terminarea şedinţei de judecată şi oricum înainte de termenul următor, părţile primesc câte o copie de pe notele, grefierului sau de pe transcierea înregistrărilor ( art.304 ).

Începutul cercetării judecătoreşti. Momentul de început al cercetării judecătoreşti este dat de citirea, de către grefierul de

şedinţă, a actului de seizare a instanţei. Atunci când instanţa afost sesizată prin rechizitoriul procurorului, din motive de operativitate, în şedinţă se citeşte partea dispozitivă a acestuia.

Preşedintele completului îi explică incuplatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, arătându-i că are dreptul de a pune întrebări celorlalţi participanţi în proces şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesr ( art.322 ).

Ascultarea inculpatului. În lumina dispoziţiilor art.323, administrarea probelor începe prin ascultarea

inculpatului; nerespectarea acestei prevederi legale atrage nulitatea hotărârii în condiţiile art.197 alin.(1) şi (4).

Din coroborarea acestor dispoziţii cu normele adiacente din Partea generală a codului reiese că ascultarea inculpatului se face prin lăsarea acestuia să arate tot ceea ce ştie despre fapta care a fost trimis în judecată; apoi i se pun întrebări de către preşedinte şi de către ceilalţi memebrii ai completului, precum şi de către procuror, de partea vătămată, de partea civilă, de partea responsabilă civilmenete, de ceilalţi inculpaţi şi de apărătorul inculpatului a cărui

1 R.Merle, A.Vitu, Traite de droit, Ed. Cujas, Paris, 1967, p.1106-1107, citat de I.Neagu, Tratat, op.cit., p.612.

90

ascultare se face. Întrebările pe care aceşti participanţi în procesul penal le adresează inculpatului se pun prin intermediul preşedintelui de complet, care poate încuviinţa ca întrebările să fie adreste direct. De asemenea, întrebările care nu sunt necesare în cauză pot fi respinse de instanţă.

Când inculpatul nu-şi mai aminteşte anumite fapte sau împrejurări ori există contraziceri între declaraţiile făcute de inculpat în instanţă şi cele date anterior, sau cân inculpatul refuză să dea noi declaraţii, legea prevede că acestuia i se pot citi declaraţiile sale anterioare ( art.325 ).

Respectarea cu stricteţe a dispoziţiilor legale referitaore la asculatarea inculpatului se impune în considerarea faptului că acestă insituţie este considerată o garanţie fundamnetală a dreptului la apărare.Inculpatul poate fi reascultat în timpu cercetării judecătoreşti or de câte ori este necesar pentru limitarea cauzei şi aflarea adevărului.

Ascultarea coinculpaţilor. De regulă, în cazul în care sunt mai mulţi inculpaţi, ascultarea fiecăruia se face în

prezenţa celorlalţi iculpaţi (art.324 ); în situaţii speciale, în vederea aflării adevărului, instanţa poate dispune ascultarea unuia din inculpaţi, făr ca ceilalţi să fie de faţă. În vederea realizării publicităţii şi contradictorialităii şedinţei de judecată, legea prevede că declaraţiile luate spearat să fie citite obligatoriu celorlalţi inculpaţi, după ascultarea lor. Reascultarea inculpatului fiind permisă în orice moment al cercetăii judecătoreşiti, se poate realiza fie în prezenţa celorlalţi inculpaţi, fie în prezenţa doar a unora dintre ei.

Ascultarea celorlalte părţi. Realizarea drepturilor procesuale ale părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente impun ascultarea lor în acest moment al şedinţei de judecată, după o procedură identică cu cea după care a fost ascultat inculpatul ( art.326 ).

Ascultarea martorului, expertului şi interpretului.

În vederea audierii, martorii sunt introduşi pe rând în sala de şedinţă; înainte de ascultarea propriu-zisă, li se iau datele de identitate şi prestează jurământul potrivit normelor din Partea generală a Codului.

Martorul este lăsat să declare tot ce ştiecu privire la ceea ce este întrebat apoi, dacă este necesr, i se pot pune întrebări, în ordine, de către instanţă, procuror, partea care la propus şi aopi celelalte părţi. Întrebările pe care ceilalţi participanţi la procesul penal le adresează martorilor se pun prin intermediul preşedintelui de complet, care poate încuviinţa ca ele să se adeseze şi direct. Instanţa poate respinge întrebările care nu sunt necesare în cauză.

Potrivit art.327 alin.(2), martorul care posedă un înscris în legătură cu depoziţia făcută poate să-l citească în instanţă. Procurorul şi părţile au dreptul să examineze însrisul iar instanţa poate dispune reţinerea însrisului la dosar, în original sau în copie.

În situaţia în care ascultarea vreunuia din martori nu mai este posibilă ( bunăoară, când martorul a decedat ), instanţa dispune citirea depoziţiei date de acesta în cursul urmăririi penale şi va ţine seama de ea la judecarea cauzei.Dacă un martor lipseşte nejustificat, instanţa, considerând audierea lui necesară pentru soluţionarea cauzei, dispune amânarea cauzei şi, eventual, aducerea lui silită la următorul termen de judecată.

91

În anumite siutaţii excepţionale, ascultarea martorilor se face potrivit dispoziţiilor cuprinse în art.86 ind.1 – 86 ind.5, ce prevăd reguli speciale de audiere a martorilor a căror identitate a fost protejată.

Potrivit art.328, după ascultare, martorii rămând în sala de şedinţă la dispoziţia instanţei, până la terminarea actelor de cercetare judecătorească ce se efectueză în cauza respectivă. Martorul rămas în sală după efectuarea apelului nu mai poate fi audiat.

Dacă instanţa consideră că prezenţa martorilor nu mai este necesară, luând concluziile procurorului şi ale părţilor, poate încuviinţa plecare, după ascultarea lor.

În art. 329 alin.(1) şi (2) se arată că procurorul şi părţile pot renunţa la martorii propuşi cu obligaţia ca renunţarea să fie pusă în discuţie şi instanţa să fie de acorde cu aceasta. Dispoziţiile legale aplicabile în cazul ascultării martorilor se aplică şi în caz de ascultare a expertului sau interpretului.

Dezbaterile

Situaţia de fapt şi de drept stabilită în urma administrării probelor în cadrul cercetării judecătoreşti este pusă în dicuţia părţilor, în condiţii de publicitate şi contradictorialitate, în cazul dezbaterilor.

Considerate punctul culminant al procesului penal, dezbaterile au ca obiect fondul cauzei.

Portivi art.340 alin.(1), preşedintele completului de judecată dă cuvântul în următoarea ordine, care nu poate fi schimbată: procuroului, partea vărămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, inculpat. Respectându-se aceeaşi ordine, preşedintele completului de judecată poate să de acuvântul în replică; de asemenea, în cadrul dezbaterilor, preşedintele are dreptul să-i îndrerupă pe cei care au cuvântul dacă, în susţinerile lor, depăşesc limitele cauzei ce se judecă.

Pentru motive temeincice dezbaterile pot fi întrerupte dar nu mai mult de 5 zile ( art.340 alin.final.).

Părţile pot lua cuvântul personal sau prin apărător; atunci când instanţa socoteşte necesar poate cere părţilor ( după încheirea dezbaterilor ) să depună concluzii scrise. Procurorul şi părţile pot depune concluzii scrise, chiar dacă nu au fost cerute de instanţă ( art.342 ).

Ultimul cuvânt al inculpatului

Deosebit de cuvântul pe care inculpatul îl are în cadrul dezbaterilor, instanţa îi acordă inculpatului, potrivit art.341, un ultim cuvânt înainte de a încheia şedinţa de şedinţa de judecată.

Spre deosebire de dezbateri, în timpul în care inculpatul are ultimul cuvânt nu i se pot pune întrebări şi nu poate fi întrerupt.

Ultimul cuvânt al inculpatului poate determina instanţa să dipună reluarea cerceetării judecătoreşti dacă:inculpatul relevă fapte sau împrejurări noi;acestea sunt esenţiale pentru soluţionare cauzei ( art.341 alin.2 ).

Ultimul cuvânt al inculpatului constituie şi ultimul moment al şedinţei de judecată.

92

Deliberarea

Desfăşurată după epuizarea şedinţei de judecată, etapa deliberării reprezintă activitatea procesuală prin care se verifică şi se evaluează materialul proboator şi pocesual din dosar, în vederea soluţionării fondului cauzei.

Această activitate se realizează de către membrii completului de judecată în faţa căruia s-au desfăşurat dezbaterile şi, potrivit art.343, are loc mai întâi asupra chestitunilor de fapt şi apoi asupra chestiunilor de drept. Astfel, în cadrul deliberăririi completul examinează în ordine: existenţa faptei şi vinovăţia făpuitorului, după care deliberează cu privire la stabilirea pedepsei, a măsurilor educative ori a măsurilor de siguranţă, când este cazul să fie luată luată. În situaţia în care în cauză a fost exercitată şi o acţiune civilă, în obiectul deliberării se includ şi aspecte de fapt şi de drept privitoare la latura civilă.

Potrivit art.307, deliberarea are loc în secret, în camerea de consiliu, toţi membrii completului în faţa căruia a avut loc dezbaterea spunându-şi părerea asupra fiecărei chestiuni, preşedintele completului spunându-şi părerea ultimului.

Hotărârea, care reprezintă actul final al deliberării, trebuie să fie rezultatul acordului mebrilor completului de judecată, acord obţinut prin unanimitate sau majorare. Motivarea opiniei separate este obligatorie. Când unanimitateanu poate fi întrunită în completul format din doi judecători, judecarea cauzei se reia în complet de divergenţă. Dacă din deliberre rezultă mai mult de două păreri, judecătorul care opinează pentru soluţia cea mai severă trebuie să se alăture celei mai apropiate de părerea sa ( art.308 ).

Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută care trebuie să aibă conţinutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii.

Rezolvarea cauzei penale

a) Rezolvarea laturii penale. Rezolvând fondul cauzei, instanţa hotărâşte prin sentinţă asupra învinuirii inculpatului, pronunţând una din cele trei soluţii prin care acţiunea penală se stinge, şi anume:condamnare;achitarea;încetarea procesului penal.

Condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat ( art.345 alin.2 ).

Condiţiile prevăzute de lege trebuie îndeplinite cumulativ.

Structura şi conţinutul hotărârii judecătoreşti pronunţate în primă instanţă

Conform dispoziţiilor art.354, hotărârea prin care instanţa penală soluţionează fondul cauzei trebuie să conţină o parte introductivă, o expunere şi dispozitivul.

93

În literatura de specialitate2 se arată că strucutra obligatorie pe care trebuie să o aibă hotărârea, ca act procedural scriptic, imprimă acesteia un conţinut sistematizat, conţinut care înlesneşte verificarea legalităţii şi temeiniciei judecăţii desfăşurate în cauza penală.

Partea introductivă, numai practicaua sau expozeu, cuprinde menţiunile prevăzute la art.305 ce determină conţinutul încheireii de şedinţă. În cazul în care pronunţarea hotărârii nu a avut loc la termenul la care s-a judecat cauza şi s-a amânat, partea introductivă se limitează doar la menţinulile prevăzute de art.355 alin.(2). În această situaţie, lipsa încheierii de şedinţă prin care s-a amânat pronunţarea atrage sancţiunea nuliăţii abosolute.

Potrivit art.356, partea a doua a hotărârii, denumită expunere, considerente3 sau partea demonstrativă4, trebuie să cuprindă:

datele privind identitatea părţilor; descrierea faptei ce face obiectul învinurii, cu arătarea timpului şi locului unde a fost săvârşită, precum şi încadrarea juridică dată acesteia prin actul de sesizare; analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei, cât

şi a celor care au fost înlăturate, motivarea soluţiei cu privire la latura civilă a cauzei, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată în cauză.În caz de condamnare, expunerea trebuie să mai cuprindă fapta reţinerii de instanţă în

sarcina inculpatului, forma şi gradul de vinovăţie, circumstanţe atenuante sau agarvante, starea de recidivă, timpul ce se deduce din pedeapsa pronunţată şi actele din care rezultă durata acesteia. Dacă instanţa reţine în sarcina inculpatului numai o parte din faptele ce formează obiectul învinuirii, se va arăta în hotărâre pentru care anume fapte s-a pronunţat condamnarea şi pentru care încetarea procesului penal sau achitarea.- arătarea temeiurilor de drept care justifică soluţiile date în cauză.

Partea a treia a hotărârii se numeşte dispozitiv şi constă în reprezentare în final a minutei redactate în urma deliberării şi citită în şedinţă publică cu ocazia pronunţării.

Conţinutul dispozitivului este prefigurat în dispoziţiile art.357, unde se arată, în mod detaliat, ce trebuie să cuprindă. Astfel, pe lângă datele privitaore al persoana inculpatului, soluţia dată de instanţă cu privire la infracţiune, precum şi cauza pe care se întemeiază soluţia, dispozitivul trebuie să mai cuprindă cele hotărâte de instanţă cu privire la:deducerea reţinerii şi arestării preventive, indicându-se partea din pedeapsă executată în aces mod:

măsurile preventive; măsurile asigurătorii; cheltuielile judiciare; restituirea lucrurilor ce nu sunt supuse confiscării; rezolvarea oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei.

Când instanţa pronunţă pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii cu executare la locul de muncă, în hotărâre se face menţiune că persoana condamnată este lipsită de drepturile arătate în art.71 C.pen., pe durata prevăzută în acelaşi articol.

Instanţa este obligată să arate în dispozitiv că hotărârea este supusă apelului sau, după caz, recursului, cu arătarea termenului în care poate fi exercitat, precum şi menţiunea datei când hotărârea a fost pronunţată şi că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică ( art.357 alin.4 ).

2 N.Volonciu, Drept procesual penal, op.cit., p.374.3 I.Neagu, Drept penal român. Partea Specială, vol.II, op.cit., p.143.4 M.Basarab, Drept procesual român, vol.II, Cluj-Napoca, 1973, p.496.

94

Căile ordinare de atac

Apelul

În sistemul procesual penal român apelul este o cale de atac ordinară, de reformare, în care instanţa superioară celei care a pronunţat hotărârea efectuează o nouă judecată în fond a cauzei, cu aprecierea probelor de la dosar şi cu posibilitate administrării unor noi probe.

Cale a de atac a apelului oferă instanţei superioare exercitarea unui control judecătoresc eficient; judecata în apel reprezintă în procesul penal român al doilea grad de jurisdicţie asupra fondului cauzei.

Hotărârile supuse apelului

Art.361 stabileşte regula potrivit căreia pot fi atacate cu apel sentinţele, ca hotărâri judecătoreşti pronunţate în instanţă. Întrucât, potrivit naturii şi funcţionării sale, apelul presupune o nouă judecată în fond asupra tuturor asupra chestiunilor de fapt şi de drept, şi văzând dispoziţiile tuturor alineatelor art.361, nu toate sentinţele sunt supuse apelului; astfel, numai sentinţele prin care cauza este rezolvată în fond în urma judecării în primă instanţă pot fi atacate cu apel.

Titularii apeluluiPotrivit art.362, pot face apel: procurorul, inculpatul, partea vătămată, partea

civilă, partea responsabilă civilmente, interpretul, apărătorul, precum şi orice altă persoană ale cărei drepturi şi interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau act al instanţei.

Procurorul ca titular al apeluluiAvând în vedere atribuţiile Ministerul Public în activitatea judiciară ( art.27 din Legea

nr.92/1992, modificată şi republicată ), art.362 alin.(1) lit.a) prevede că procurorul poate face apel în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă a cauzei.

Dreptul procurorului de a face apel nu este limitat şi subordonat dreptului părţilor de a face apel1. Iniţiativa reprezentantului Ministerului Public, chiar dacă pe calea apelului sunt invocate aspecte ce prejudiciază în mod direct părţile din proces şi chiar dacă acestea rămân în pasivitate2, se subsumează dispoziţiilor ar.197 alin.(4) care permit luarea în considerare di oficiu a încălcărilor legii dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.

Inculpatul ca titular al apeluluiFiind subiect atât al acţiunii penale, cât şi al acţiunii civile exercitate în procesul penal,

inculpatul poate face apel atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi cea civilă a cauzei.

95

Potrivit art.362 alin.(2) lit.b), apelul inculpatului poate privi chiar sentinţa de achitare sau de încetare a procesului penal, dar numai în ceea ce priveşte temeiurile achitării sau ale încetării.

În lumina dispoziţiilor art.362 alin.(2), pentru inculpat apelul poate fi declarat şi de către reprezentantul legal, de apărător şi de soţul inculpatului. În cazul în care apărătorul, ca substituit procesual, declară apel, titular al căii de atac rămâne inculpatul care poate susţine că nu îşi însuşeşte apelul declarat de apărătorul său, caz în care soluţia instanţei ar trebui să fie de respingere a apelului ca inadmisibil. Tot inadmisibil este şi apelul declarat de tatăl inculpatului major în situaţia în care nu cumulează şi calitatea de reprezentant convenţional3.

Partea vătămată ca titular al apeluluiPartea vătămată poate face apel în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la

plângerea penală prealabilă, dar numai în ceea ce priveşte latura penală ( art.362 alin.1 lit.c ).Apelul părţii vătămate este dublu convenţional, cele două cerinţe prevăzute în art.362

alin.(1) lit.c) trebuie realizat cumulativ. Astfel, partea vătămată poate face apel numai în cauzele în care plângerea prealabilă se adresează organelor de cercetare şi procurorului, întrucât sentinţele pronunţate în cauzele în care plângerea prealabilă se adresează direct instanţei de judecată ( art.279 alin.2 lit.a ) nu sunt supuse apelului.

Prin apelul părţii vătămate nu se poate tinde la schimbarea încadrării juridice într-o infracţiune la care acţiunea penală se exercită din oficiu, chiar dacă iniţial inculpatul a fost trimis în judecată sub o asemenea încadrare.

Pentru partea vătămată poate face apel reprezentantul legal sau apărătorul.

Partea civilă şi partea responsabilă civilmente ca titulari ai apelului.Conform art.362 alin.(1) lit.d), partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot face

apel în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei.În literatura de specialitate s-a susţinut că limitarea apelului părţii civile la aspecte ale

laturii civile vizează doar imposibilitatea modificării într-un astfel de apel a laturii penale, în sensul menţinerii soluţiei pronunţate de prima instanţă. Astfel, se arată în continuare, invocarea în apelul părţii civile a unor aspecte legate de latura penală nu trebuie să conducă la respingerea apelului ca inadmisibil atâta vreme cât apelantul ( partea civilă ) demonstrează că aspectele invocate urmează să aibă consecinţe asupra laturii civile. O asemenea soluţie se impune în considerarea faptului că infracţiunea reprezintă cauza unică şi materială atât a acţiunii penale, cât şi a celei civile. De asemenea, partea civilă poate declara apel şi în ceea ce priveşte latura penal, fără ca apelul său să fie respins ca inadmisibil, într-o cauză în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă iar partea civilă cumulează şi calitatea de parte vătămată.

Pentru partea civilă şi responsabilă civilmente pot declara apel şi reprezentatul legal şi apărătorul.

Termenul de apel, repunerea în termen şi apelul peste termenLegea ( art.363 alin.1 ) stabileşte că termenul general de apel este de 10 zile. În

anumite situaţii, realizarea cu obiectivitate a scopului procesului penal impune exercitarea apelului într-un termen mai scurt de 10 zile. Astfel, termenul de apel împotriva instanţei în cazul judecării unor infracţiuni flagrante este de 3 zile ( art.477 alin.1 ).

Sub aspectul naturii sale, termenul de apel poate fi, după caz, peremptoriu sau dilatoriu.

96

Termenul de apel este peremptoriu întrucât exercitarea acestei căi de atac trebuie realizat în interiorul intervalului de timp prevăzute de lege. Expirarea termenului duce la decăderea titularului din dreptul de a mai exercita apel, iar un apel introdus cu nerespectarea acestor limite va fi respins ca tardiv.

Termenul de apel este dilatoriu întrucât punerea în executare a hotărârii penale poate fi făcută numai după expirarea termenului, când hotărârea judecătorească rămâne definitivă prin neapelare.

Momentul de la care curge termenul de apel.a) Pentru procuror. Potrivit art.363 alin.(2), atunci când procurorul a participat la

dezbateri, pentru acesta termenul de apel curge de la pronunţarea hotărârii. În cauzele în care procurorul nu a participat la dezbateri, termenul de apel curge de la înregistrarea de către parchet a adresei de trimitere a dosarului. În acest sens, instanţa este obligată, după redactarea hotărârii, să trimită de îndată dosarul procurorului iar acesta este obligat să îl restituie după expirarea termenului de apel.

b) Pentru părţi. Potrivit art.363 alin.(3) pentru partea care a fost prezentă, personal sau prin apărător, la dezbateri ori la pronunţare, momentul de la care începe să curgă ( dies a quo )3 termenul de apel este cel al pronunţării hotărârii.

Pentru părţile care au lipsit atât la dezbateri, cât şi la pronunţare, precum şi pentru inculpatul deţinut ori militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ, care au lipsit de la pronunţare, termenul curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv, care se face în condiţiile art.360. Cât timp copia de pe dispozitivul sentinţei de condamnare nu a fost comunicată inculpatului care a lipsit atât la judecată, cât şi la pronunţare, termenul de apel nu a început să curgă pentru acesta, indiferent de timpul scurs de la redactarea hotărârii.

Regula potrivit căreia termenul de apel curge de la pronunţarea hotărârii se aplică chiar şi în cazul în care, pentru partea care a fost prezentă la dezbateri, instanţa indică greşit în dispozitivul hotărârii momentul de la care curge termenul de apel.

Momentul de la care începe să curgă termenul de apel în cadrul procedurii speciale de urmărire şi de judecare a unor infracţiuni flagrante este întotdeauna cel al pronunţării, indiferent dacă partea interesată a fost sau nu prezentă la dezbateri sau la pronunţare ( art.477 alin.1 ).

Repunerea în termenNeexercitarea apelului în termenul prevăzut de lege duce la respingerea lui ca tardiv,

titularul căii de atac fiind astfel decăzut din dreptul de a mai face apel. Această sancţiune energică este înlăturată în mod excepţional în cazul repunerii în termen.

Astfel, potrivit art.346, apelul declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în termen, dacă instanţa de apel constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea de apel a fost făcută în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile. Până la soluţionarea repunerii în termen, instanţa de apel poate suspenda executarea hotărârii atacate.

Legea nu arată în ce constă cauza temeinică de împiedicare, instanţa apreciind de la caz la caz temeinicia motivelor invocate.

97

Momentul până la care poate fi făcută cererea de apel în condiţiile repunerii în termen este, potrivit art.364 alin.(1), unul maxim, cererea putând fi introdusă şi înainte de începerea executării pedepsei ori a despăgubirilor civile.

Cele două condiţii prevăzute de lege trebuie îndeplinite cumulativ.

Apelul peste termenApelul peste termen este un beneficiu pe care legea îl acordă părţii care a lipsit atât la

judecată, cât şi la pronunţare.Conform art.365 alin.(1), partea care a lipsit atât la judecată, cât şi la pronunţare, poate

declara apel şi peste termen, dar nu mai târziu de 10 zile de la data, după caz, a începerii executării pedepsei ori a dispoziţiilor privind despăgubirile civile. În cazul apelului peste termen, suspendarea executării hotărârii atacate nu mai intervine de drept ( ope legsi ), ci rămân la aprecierea instanţei.

Declararea apeluluiPotrivit art.366, manifestarea de voinţă a persoanei de a declara apel se consemnează

într-o cerere scrisă care trebuie semnată de persoana care face declaraţia Pentru persoana care nu poate să semneze, cererea va fi atestată de un grefier de la instanţa a cărei hotărâre se atacă sau de apărător. Cererea poate fi atestată şi de primarul sau de secretarul consiliului local, ori de funcţionarul desemnat de aceştia, din localitatea unde domiciliază ( art.366 alin.2). Lipsa semnăturii poate fi suplinită prin confirmarea cererii în instanţă de parte ori de reprezentantul acesteia.

În situaţia în care apelul este declarat atât de parchet, cât şi de inculpat, instanţa este obligată să soluţioneze concomitent ambele apeluri, chiar dacă inculpatul şi-a intitulat eronat cererea sa “ recurs”4.

Procurorul şi oricare dintre părţile prezente la pronunţarea hotărârii pot declara apel oral în şedinţa în care s-a pronunţat, declaraţia lor fiind consemnată într-un proces-verbal încheiat de instanţă.

Cererea de apel se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă iar aceasta, după expirarea termenului de apel, va înainta cererea împreună cu dosarul cauzei instanţei superioare în vederea judecării apelului. Cererea de apel nu poate fi analizată sub nici un aspect ( inclusiv cel al tardivităţii ) de instanţa a cărei hotărâre se atacă. Persoana care se află în stare de deţinere poate depune cererea de apel la administraţia locului de deţinere; dacă apelul se declară oral, acesta se constată într-un proces-verbal întocmit de administraţia locului de deţinere, ce va fi trimis la instanţa a cărei hotărâre se atacă ( art.367 ).

Renunţarea la apelLegea ( art.368 alin.1 ) oferă doar părţilor din proces, nu şi procurorului sau celorlaţi

titulari ai apelului prevăzuţi în art.362, posibilitatea de a dispune asupra dreptului lor de a face apel. Astfel, după pronunţarea hotărârii şi până la expirarea termenului de declarare a apelului, părţile pot renunţa expres la această cale de atac. Asupra renunţării, cu excepţia apelului care priveşte latura civilă a cauzei, se poate reveni înăuntrul termenului pentru declararea apelului ( art.368 alin.2). Prin urmare, dispoziţiile civile din hotărâre, rămase astfel definitive, pot fi puse în executare.

Renunţarea sau revenirea asupra renunţării poate fi făcută personal sau prin mandatar special, ea având un caracter expres şi necondiţionat.

98

Retragerea apelului.După declararea apelului, acestă cale de atac poate fi retrasă atât de către părţi, cât şi de

procuror, cu îndeplinirea anumitor condiţii speciale.Astfel, potrivit art.369 alin.(1), până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel,

oricare dintre părţi îşi poate retrage apelul declarat. Retragerea trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deţinere, printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către conducerea locului de deţinere. Declaraţia de retragere se poate depune fie la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată ( care o va trimite împreună cu dosarul cauzei instanţei superioare ), fie direct la instanţa de apel.

Efectele apeluluiCodul de procedură penală, în art.370-373, a reţinut patru efecte ale apelului: efectul

suspensiv, devolutiv, neagravant şi extensiv.

Efectul suspensiv al apeluluiPotrivit art.370, apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ceea ce

priveşte latura penală, cât şi latura civilă, afară de cazul în care legea dispune altfel. În aceste condiţii, dispoziţiile cuprinse în hotărârea judecătorească atacată cu apel nu pot fi puse în executare, consecinţele juridice ale unei astfel de hotărâri, în ceea ce priveşte aplicarea lor fiind amânate.

Efectul devolutiv al apelului

Prin efectul devolutiv al cererii de apel, instanţa de control judiciar capătă împutenicirea de a înfăputi o nouă judecată asupra fondului, verificând cu această ocazie legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate.

Devoluţiunea poate fi integrală ( ex intgro ) sau paţială ( ex partibus )1, după cum instanţa de apel reexamninează toate aspectele ce au făcut obiectul judecăţii în primă instanţă sau numai o parte dintre ele. Apelul procurorului şi cel al inculpatului determină o devoluţiune integrală a cauzei, atît sub aspectul laturii penale, cât şi sub aspectul laturii civile, simpla declaraţie de apel a acestor subiecţi procesuali obligând instanţa de apel să ia în considerare orice încălcare a legalităţii şi temeiniciei hotărârii pronunţate şi să pornunţe o altă soluţie, corespunzătoare legii şi adevărului.

Efectul neagravant

Efectul neagravant al apelului, cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de non reformatio in peius , impune instanţei de apel obligaţii de a nu crea în urma soluţionării cauzei o soluţie mai grea pentru cel care a declarat apel (art.372 alin.1).

Este posibil ca reexamnirea cauzei în apel să ducă la concluzia că hotărârea pronunţată în primă instanţă este nelegală şi netemeincă, însă potrivit regulii non refomatio in pejus, agravarea situaţiei pentru partea care a declarat apelul nu este permisă, chiar dacă ea ar corespunde adevărului. Astfel, neconcilierea între principiul analizat şi princiile fundamentale ale legalităţii şi aflării adevărului este rezolvată în favoarea principiului non reformatio in pejus

Efectul extensiv al apelului

99

Efectul extensiv al apelului are o reglementare specială şi autonomă, el fiind incident numai în cauzele penale în care există mai multe părţi care aparţin aceluiaşi grup procesual ( consortium litis ).

Astfel, potrivit art.373, instanţa de apel examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărâ şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea.

Faţă de dispoziţiile legii, efectul extensiv funcţionează numai faţă de părţile care au aceeaşi calitate în proces sau care au un inters comun cu apelantul.

Extinderea apelului cu privire la aceste părţi este obligatorie.

Şedinţa de judecată în apel

a) Participanţii la judecata apelului. Potrivit art.375 alin.(2), judecarea apelului se face cu citarea părţilor. Neprezentarea părţilor legal citate nu împiedică judecarea cauzei.

Judecarea apelului nu poate avea loc decât în prezenta inculpatului când acesta se află în stare de deţinere ( art.375 alin.3 ).

Deşi formal legea mai prevede că aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în cazul judecării apelului declarat împotriva hotărârii prin care s-a despus restituirea pentru completarea urmăririi, art.375 alin.(4) nu mai este aplicabil în acestă privinţă, întrucât, potrivit art.333 raportat la art.323 alin.(3), împotriva sentinţei prin care s-a dispus restituirea pentu completarea urmăririi penale se poate declara numai recurs. Ca urmare a modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea nr.281/2003, aceste dispoziţii au fost eliminate din cuprinsul art.375.

Potrivit art.376, participarea procurorului la judecarea apelului este obligatorie, oricare ar fi obiectul cauzei.. Soluţionarea apelului

În urma dezbaterilor, soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel sunt grupate, potrivit art.379, în două mari categorii: respingerea apelului sau admiterea apelului.

Respingerea apeluluiConform art.379 pct.1, instanţa respinge apelul şi menţine hotărârea atacată:

dacă apelul este tardiv sau inadmisibil;dacă apelul este nefondat.

Admiterea apeluluiÎn cazul în care hotărârea atacată este nelegală sau netemeinică, conform art.379 pct.2,

instanţa dispune:admiterea apelului cu soluţionarea cauzei de către instanţa de apel;admiterea apelului cu rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost defiinţată sau de către o altă instanţă competentă.

Potrivit art.379 pct.2 lit.a), instanţa de apel desfiinţează sentinţa primei instanţe, în tot sau în parte, pronunţând o nouă hotărâre potrivit art.345 şi urm., după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal.

100

Recursul

Realizarea scopului procesului penal implică, indiferent de numărul gradelor de jurisdicţie parcurse, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ofere garanţia că judecata s-a înfăptuit cu respectarea dispoziţiilor legale incidente. Încălcarea unor prevederi legale cu ocazia judecării în primă instanţă sau celei efectuate în apel poate fi remediată prin exercitarea căii de atac a recursului.

Recursul este o cale de atac ordinară de anulare, parţial devolutivă şi în mod excepţional extensivă, destinată a repara erorile de drept comise de instanţele de fond, în hotărârile atacate.Hotărârile penale supuse recursului

În funcţie de activitatea procesuală pe care o declanşează (corespunzător celui de-al treilea sau celui de-al doilea grad de jurisdicţie ), recursul poate fi declarat împotriva hotărârilor pronunţate de către instanţele de apel sau direct împotriva hotărârilor pronunaţate în primă instanţă şi care nu pot fi atacate cu apel.

Titularii recursuluiPotrivit art.3852, pot face recurs persoanele arătate în art.362, care se aplică în mod

corespunzător. Astfel, având în vedere consideraţiile făcute în materia apelului, pot face recurs:

procurorul, în ambele laturi ale cauzei; inculpatul, în ambele laturi ale cauzei, precum şi în ce priveşte temeiurile de achitare sau încetare a procesului penal; partea vătămată dar numai în ce priveşte latura penală a cauzelor în care acţiunea

penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă ( art.279 alin.(2) lit.a)-c); partea civilă, numai în latura civilă; partea responsabilă civilmente, numai în latura civilă; martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, în ceea ce priveşte cheltuielile judiciare cuvenite acestora; orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau un alt

act al instanţei.

Declararea şi termenul de recursPotrivit art.385 alin.(1), termenul general de recurs este de 10 zile, dacă legea nu

dispune altfel, şi începe să curgă, ca şi materia termenului de apel, după caz, de la înregistrarea de către parchet a adresei de trimitere a dosarului, de la pronunţare sau de la comunicarea copiei de pe dispozitiv.

101

Când legea prevede expres, termenul de recurs este unul excepţional, mai scurt, de 24, 48 de ore sau 3 zile, acesta fiind aplicabil în materia:

încheierilor referitoare la măsurile preventive( art.141 )- 24 de ore; încheierilor prin care s-a respins recuzarea ( art.52 alin.final)-48 de ore; încheierilor prin care s-a hotărârt asupra prelungirii arestării preventive ( art.159 alin.8 )- 24 de ore; încheierilor de soluţionare a cererii de liberare provizorie (art.1609 alin.2) – 24 de ore;

Motivele de recursControlul judecătoresc pe care-l declanşează legala declarare a recursului este limitat

doar la aspectele de drept, în vederea remedierii eventualelor erori de drept ( errores juirs ) reţinute de prima instanţă sau de instanţa de apel. Calea de atac a recursului nu priveşte fondul cauzei iar situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond cu respectarea regulilor de drept material sau procesual nu fac obiectul judecăţii în recurs

Efectele recursului

Efectul suspensiv de executare

Conform art.3855, recursul declarat în termen este suspensiv de executare atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi cea civilă, afară de cazul când legea dispune altfel. Având în vedere că instituţiile repunerii în termen şi a recursului peste termen au aceeaşi bază legală ca în materia apelului, în aceste situaţii efectul suspensiv al recursului nu se mai produce ope legis, suspendarea hotărârii atacate fiind lăsată la aprecierea instanţei.

Recursul procurorului, declarat fără rezerve, suspendă executarea tuturor dispoziţiilor din hotărârea atacată1.

Efectul devolutiv al recursuluiAvând în vedere motivele pentru care se poate declara recurs, cu excepţia erorii de

fapt, în faţa instanţei de recurs pricina se devoluează numai parţial, doar cu privire la chestiunile de drept substanţial ( material ) sau formal ( procesual)1.

Pe lângă aceste limite, date de natură specifică a acestei căi de atac, art.3856 alin.(1) impune efectului recursului şi alte limite, determinate de:

persoana care l-a declarat; persoana la care se referă declaraţia de recurs; calitatea pe care o are recurentul în proces; motivele de casare prevăzute în art.3859.

Cu titlu de excepţie, când recursul constituie ce de-al doilea grad de jurisdicţie2 (în sensul că se declară împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel), nu este limitat la motivele de casare prevăzute de lege, iar instanţa este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să examineze cauza sub toate aspectele ( art.385 alin.3). În acestă situaţie, controlul judecătoresc al instanţei de recurs are în vedere şi elemente de fapt ale hotărârii atacate, devoluţiunea cauzei fiind intergală, fără limitele impuse de principiul tantum devolutum quantum recuratum.

Efectul extensiv al recursului

102

Efectul extensiv al recursului are o reglementare specială şi autonomă, el fiind incident numai în cauzele penale în care există mai multe părţi care aparţin aceluiaşi grup procesual ( consortium litis ).

Astfel, potrivit art.3857 alin.(1), instanţa de recurs examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat recurs sau la care acesta se referă, putând hotări şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea.

Totodată, spre deosebire de efectul extensiv al apelului, extinderea recursului mai poate fi provocată şi din iniţiativa procurorului. Potrivit art.3857 alin.(2), procurorul, chiar după expirarea termenului de recurs, poate cere extinderea recursului declarat de el şi faţă de alte persoane decât acelea la care s-a referit, fără a se putea crea acestora o situaţie mai grea.

Efectul neagravării situaţiei în propriul recursEfectul neagravant al recursului, ca şi în materia apelului, cunoscut în literatura de

specialitate sub denumirea de non reformatio in pejus, impune instanţei de recurs obligaţia de a nu crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat această cale de atac.

Principiul non reformatio in pejus reprezintă un beneficiu acordat de lege celui ce doreşte reformarea hotărârii pronunţate, o încurajare în exercitarea drepturilor procesuale, prin eliminarea riscului ca acela care exercită calea de atac să-şi creeze o situaţie mai grea.

Datorită caracterului său absolut regula non reformatio in pejus funcţionează în orice cadru procesual declanşat ca urmare declarării recursului.

Deliberarea şi pronunţareaSpre deosebire de judecata în fond, instanţa, judecând recursul, verifică hotărârea

atacată pe baza lucrărilor şi a materilaului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate la instanţa de recurs.

Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de recurs invocate de procuror şi de părţi, precum şi asupra celor ce trebuie avute în vedere din oficiu, potrivit art.3859 alin.(3).

Deliberarea are loc în secret, în camera de consiliu. În lipsa unor dispoziţii exprese din lege, în literatura de specialitate s-a arătat că prin noţiunea de înscrisuri noi trebuie înţelese numai actele şi documentele care se cuprind în categoria înscrisurilor ca mijloace de probă în sensul legii de procedură penală, ce nu au fost cunoscute de instanţa de fond în momentul pronunţării

Soluţionarea recursuluiÎn urma deliberării, soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de recurs sunt grupate,

potrivit art.38515, în două mari categorii: respingerea recursului şi admiterea recursului.

Respingerea recursuluiConform art.38515 pct.1, isntanţa respinge recursul şi menţine hotărârea atacată:

dacă recursul este tardiv sau inadmisibil; dacă recursul este nefondat.

Admiterea recursuluiConform art.38515 pct.2, în urma judecării recursului, instanţa poate

- admite recursul, casând hotărârea atacată. Casarea poate fi totală sau parţială. Casarea totală presupune desfiinţarea în întregime a hotărârii atacate, dar în limitele prevăzute în art.3856 şi

103

3857. Aceste limite sunt impuse de efectul devolutiv şi extensiv al recursului şi se referă la persoanele implicate în recurs, în calitatea lor procesuală, la motivele de recurs invocate şi necrearea unor situaţii mai grave. Casare parţială prsupune tot o anulare, dar numai în parte, a hotărârii atacate.

În urma admiterii recursului şi casării hotărârii atacate, instanţa poate adopta una din următoarele soluţii, prevăzute la art.38515 pct.12 lit.a)-d) :

a) menţine hotărârea primei instanţe, când apelul a fost greşit admis. În această situaţie este remediată soluţia instanţei de apel, care a admis apelul, deşi acesta fusese introdus tardiv, fusese inadmisibil ori nefondat.- achită pe inculpat sau dispune încetarea procesului penal. În lumina dispoziţiilor art.11, soluţia achitării se pronunţă atunci când instanţa constată exsitenţa unuia din cazurile prevăzute la art.10 li.a)-e) ( cazuri rezultând din lipsa de temei a acţiunii penale) iar soluţia încetării procesului penal se pronunţă atunci când instanţa constată existenţa unuia din cazurile prevăzute la art.10 lit.f)-j).( cazuri rezultând din lipsa de obiect a acţiunii penale).

Această soluţie se impune, având în vedere condiţiile în care inculpatul poate declara recurs, şi în cazul în care instanţele de fond l-au achitat

dispune rejudecarea cauzei:instanţa a cărei hotărâri a fost casată;instanţa competentă.Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată se dispune în cazurile

prevăzute de art.197 alin.(2) (cu excepţia cazului de necompetenţă), precum şi în cazurile în care judcata la acestă instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate1, sau care, legal citată, a fost în imposibilitatea de a se prezenta şi înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, în cazul în care unei părţi s-a respins în mod nejustificat o cerere de amânare şi din acestă cauză nu şi-a putut face apărare ori în cazul în care prin hotărâre nu a fost rezolvat fondul cauzei.

În cazul în care recursul priveşte atât hotărârea primei instanţe, cât şi hotărârea instanţei de apel, în situaţia admiterii şi dispunerii rejudecării de către instanţa a cărei hotărârea a fost casată, cauza se trimite:la prima instanţă, când ambele hotărâri au fost casate;la instanţa de apel, când numai hotărârea acesteia a fost casată.

Atunci când se admite recursul declarat împotriva deciziei pronunţate în apel, instanţa de recurs defiinţează şi hotărârea primei instanţe, dacă se constată aceleaşi încălcări ale legii ca în decizia recurată.

104