Drept international umanitar Ed.2 - Laura Maria Craciunean-Tatu...Conflictele armate în cadrul cărora se aplică dreptul internaţional umanitar _____52 2.2.1. Conflictele armate

Laura‑Maria Crăciunean‑Tatu

Drept internaţional umanitar

Ediţia a 2‑a Revăzută şi adăugită

Cuprins

Capitolul 1. Introducere în dreptul internaţional umanitar _________________________________________ 11.1. Aspecte generale _______________________________ 1

1.1.1. Rolul dreptului internaţional umanitar ____________ 11.1.2. Valorile protejate prin normele dreptului

internaţional umanitar ___________________________ 41.1.3. Dreptul internaţional umanitar, ramură a dreptului

internaţional public ____________________________ 101.1.4. Raportul dintre dreptul internaţional umanitar

şi alte ramuri de drept internaţional public __________ 121.2. Definiţia dreptului internaţional umanitar. Delimitări

conceptuale. Distincţia dintre jus ad bellum, jus in bello şi jus contra bellum ______________________________ 27

1.3. Scurt istoric al evoluţiei dreptului internaţional uma nit ar ______________________________________ 33

1.4. Comitetul Internaţional al Crucii Roşii: rolul său în con turarea şi evoluţia normelor dreptului internaţional umanitar ______________________________________ 38

Capitolul 2. Domeniul de aplicare al dreptului internaţional umanitar. Conflictele armate: aspecte terminologice, tipologie, clasificare, evoluţii _______________________ 482.1. Consideraţii generale ___________________________ 482.2. Conflictele armate în cadrul cărora se aplică dreptul

internaţional umanitar ____________________________ 522.2.1. Conflictele armate internaţionale _______________ 562.2.2. Conflictele armate fără caracter internaţional _____ 59

2.3. Alte tipuri de conflicte armate. Clarificări conceptuale şi terminologice _________________________________ 632.3.1. Conflictele armate care presupun o intervenţie

străină (internaţionalizate) ______________________ 632.3.1.1. Aspecte generale ______________________ 632.3.1.2. Utilizarea forţei. Intervenţia umanitară.

Responsabilitatea de a proteja. Delimitări conceptuale şi regim juridic aplicabil _________ 64

2.3.2. Conflictele armate destructurante (de identitate) __ 79

X DREPT INTERNAȚIONAL UMANITAR

2.3.3. Conflictele asimetrice _______________________ 812.3.3.1. Aspecte generale ______________________ 812.3.3.2. Terorismul internaţional şi lupta globală

împotriva acestuia _______________________ 822.4. Neutralitatea în conflictele armate _________________ 92

Capitolul 3. Izvoarele şi principiile dreptului internaţional umanitar ________________________________________ 953.1. Izvoarele dreptului internaţional umanitar: noţiune şi

reglementare ___________________________________ 953.1.1. Izvoarele convenţionale (tratate/convenţii

generale şi speciale) __________________________ 973.1.2. Izvoarele cutumiare _______________________ 1023.1.3. Principiile generale de drept _________________ 1053.1.4. Normele „soft law”, doctrina şi jurisprudenţa _____ 1073.1.5. Legile şi regulamentele interne _______________ 108

3.2. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional umanitar _____________________________________ 1093.2.1. Relevanţa în dreptul internaţional umanitar a

principiilor dreptului internaţional public ___________ 1123.2.1.1. Principiul nerecurgerii la forţă sau la

ameninţarea cu forţa ____________________ 1133.2.1.2. Principiul soluţionării pe cale paşnică a

diferendelor internaţionale _______________ 1153.2.1.3. Principiul neamestecului în treburile

interne sau al neimixtiunii ________________ 1153.2.1.4. Principiul îndatoririi statelor de a coopera

unele cu altele conform Cartei ONU ________ 1163.2.1.5. Principiul egalităţii în drepturi a popoarelor

şi a dreptului lor de a dispune de ele însele (autodeterminarea popoarelor) ____________ 116

3.2.1.6. Principiul egalităţii suverane a statelor _____ 1173.2.1.7. Principiul pacta sunt servanda ___________ 1183.2.1.8. Principiul inviolabilităţii frontierelor ________ 1193.2.1.9. Principiul integrităţii teritoriale ____________ 1193.2.1.10. Principiul respectării drepturilor omului ____ 119

3.2.2. Principiile specifice dreptului internaţional umanitar ___________________________________ 1203.2.2.1. Principiul umanităţii sau Clauza Martens ___ 120

CUPRINS XI

3.2.2.2. Principiul distincţiei între combatanţi şi necombatanţi _________________________ 120

3.2.2.3. Principiul proporţionalităţii _______________ 1213.2.2.4. Principiul nondiscriminării _______________ 1233.2.2.5. Principiul protecţiei sporite a populaţiei

civile _________________________________ 1243.2.2.6. Principiul potrivit căruia dreptul părţilor

la conflict de a alege mijloacele şi metodele de luptă nu este nelimitat ___________________ 124

3.2.2.7. Principiul interzicerii suferinţelor inutile ____ 1253.2.2.8. Principiul independenţei lui jus ad bello

de jus in bellum ________________________ 125

Capitolul 4. Participanţii la conflictele armate ___________ 1274.1. Noţiuni introductive ____________________________ 1274.2. Combatanţii. Definire, reglementare şi categorii

de combatanţi _________________________________ 1294.3. Prizonierii de război ____________________________ 133

4.3.1. Evoluţia reglementărilor privind prizonierii de război __________________________________ 133

4.3.2. Noţiunea de prizonier de război. Stabilirea statutului de prizonier de război _________________ 135

4.3.3. Statutul juridic al prizonierilor de război _________ 1374.3.3.1. Captivitatea __________________________ 1384.3.3.2. Moartea prizonierilor de război ___________ 146

4.4. Alţi participanţi în cadrul conflictelor armate. Noţiune, reglementare, statut juridic, tipuri de participanţi ____________________________________ 1474.4.1. Spionii __________________________________ 1494.4.2. Mercenarii _______________________________ 1504.4.3. Teroriştii _________________________________ 1514.4.4. Membrii forţelor militare internaţionale _________ 152

Capitolul 5. Protecţia populaţiei civile, a persoanelor care nu participă/nu mai participă la conflictele armate şi a persoanelor implicate în acestea _________ 1535.1. Populaţia civilă. Reguli generale de protecţie ________ 155

5.1.1. Evoluţia reglementărilor privitoare la statutul juridic al populaţiei civile în timpul conflictelor armate _____ 155

XII DREPT INTERNAȚIONAL UMANITAR

5.1.2. Clarificări terminologice. Definirea persoanelor civile, a populaţiei civile, a persoanelor care nu participă/nu mai participă la ostilităţi şi a persoanelor care sunt implicate în conflictul armat ____________ 157

5.1.3. Reguli generale de protecţie a populaţiei civile în timpul ostilităţilor ___________________________ 158

5.1.4. Reguli de protecţie a populaţiei civile în timpul ocupaţiei militare ____________________________ 163

5.1.5. Protecţia civilă ____________________________ 1645.2. Alte categorii de civili. Reguli speciale de protecţie ____ 165

5.2.1. Reguli speciale de protecţie a copiilor în timpul conflictelor armate ___________________________ 165

5.2.2. Reguli speciale de protecţie a femeilor în timpul conflic telor armate ___________________________ 172

5.2.3. Reguli speciale de protecţie a ziariştilor în timpul conflic telor armate ___________________________ 176

5.2.4. Reguli privind protecţia refugiaţilor, apatrizilor şi a persoanelor dislocate intern în timpul conflictelor armate ___________________________ 179

5.3. Reguli de protecţie a persoanelor care nu mai participă la ostilităţi şi a persoanelor care sunt implicate în conflictele armate ____________________________ 1815.3.1. Protecţia răniţilor, bolnavilor şi a naufragiaţilor

din conflictele armate cu caracter internaţional _____ 1825.3.2. Protecţia răniţilor, bolnavilor şi a naufragiaţilor

din conflic tele armate fără caracter internaţional ____ 1845.3.3. Protecţia personalului sanitar şi a celui religios ___ 185

Capitolul 6. Protecţia bunurilor cu caracter civil, a bunurilor culturale şi a mediului înconjurător natural, în timpul conflictelor armate ________________ 1886.1. Protecţia bunurilor cu caracter civil ________________ 188

6.1.1. Noţiunea de bunuri cu caracter civil ___________ 1886.1.2. Reguli de protecţie ________________________ 1896.1.3. Alte bunuri protejate _______________________ 192

6.2. Protecţia bunurilor culturale ______________________ 1936.2.1. Justificarea protecţiei _______________________ 1936.2.2. Reglementări aplicabile _____________________ 1956.2.3. Sintagma bunuri culturale ___________________ 197

CUPRINS XIII

6.2.4. Reguli generale şi speciale de protecţie ________ 1976.3. Reguli privind protecţia mediului înconjurător natural __ 200

Capitolul 7. Mijloace/arme şi metode de purtare a conflictelor armate _____________________________ 2047.1. Reguli şi principii de drept internaţional umanitar

general aplicabile ______________________________ 2047.2. Mijloacele de luptă. Noţiune, reglementare, tipuri

de arme ______________________________________ 2057.2.1. Armele convenţionale ______________________ 2067.2.2. Armele nucleare __________________________ 2107.2.3. Armele chimice ___________________________ 2197.2.4. Armele biologice/bacteriologice ______________ 222

7.3. Metode de luptă interzise de dreptul internaţional uma nitar. Definiţie, principii, categorii _______________ 2247.3.1. Metodele de luptă care produc un rău

superfluu __________________________________ 2247.3.2. Metodele de luptă cu efect nediscriminant ______ 2257.3.3. Metodele perfide __________________________ 2267.3.4. Războiul psihologic ________________________ 2277.3.5. Represaliile ______________________________ 2287.3.6. Metode şi mijloace de război care produc

daune întinse, grave ori de durată asupra mediului înconjurător natural (războiul ecologic) ___________ 229

Capitolul 8. Răspunderea internaţională pentru violarea dreptului internaţional umanitar ____________________ 2318.1. Obligaţia de a respecta şi de a asigura respectarea

drep tului internaţional umanitar ____________________ 2328.2. Implementarea şi aplicarea dreptului internaţional

umanitar la nivel naţional _________________________ 2338.3. Obligaţia de a asigura respectarea dreptului

internaţional umanitar la nivel internaţional. Caracterul erga omnes al obli gaţiilor umanitare _______ 234

8.4. Răspunderea în dreptul internaţional umanitar. Conse cinţe şi modalităţi de reparare a prejudiciilor _____ 2358.4.1. Tipuri de răspundere. Consideraţii generale _____ 2358.4.2. Definirea răspunderii. Fundamentarea

teoretică. Condiţii ____________________________ 2378.4.3. Cauze care înlătură caracterul ilicit al faptului ____ 240

XIV DREPT INTERNAȚIONAL UMANITAR

8.4.4. Conţinutul răspunderii internaţionale a statelor ___ 2418.4.5. Justiţia penală internaţională _________________ 243

8.4.5.1. Consideraţii generale __________________ 2438.4.5.2. Tribunalele penale internaţionale _________ 245

8.4.5.2.1. Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg ___________________________ 247

8.4.5.2.2. Tribunalul Internaţional pentru Extremul Orient de la Tokyo ____________ 248

8.4.5.2.3. Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie (TPII) _________________ 249

8.4.5.2.4. Tribunalul penal internaţional pentru Ruanda (TPIR) ______________________ 253

8.4.5.2.5. Curtea Penală Internaţională (CPI) ____ 2578.4.5.3. Jurisdicţia internaţională penală __________ 264

8.4.5.3.1. Crimele împotriva păcii sau crima de agresiune ________________________ 265

8.4.5.3.2. Genocidul _______________________ 2678.4.5.3.3. Crimele împotriva umanităţii _________ 2688.4.5.3.4. Crimele de război _________________ 271

8.5. România şi Curtea Penală Internaţională ___________ 275

ANEXE ___________________________________________ 278

BIBLIOGRAFIE _____________________________________ 297

176 DREPT INTERNAȚIONAL UMANITAR

securitatea; Rezoluţia nr. 2016 din 2013[1] a Consiliului de Securitate al ONU privind femeile, pacea şi securitatea Rezoluţia nr. 1493 din 2003 a Consiliului de Securitate al ONU, cu referire la Republica Democrată Congo, prin intermediul căreia acesta a condamnat violenţa îndreptată împotriva femeilor şi fetelor, în timpul conflictelor armate, ca instrument de purtare a războiului (pct. 8 şi 9 ale rezoluţiei)[2] sau Rezoluţia nr. 1325 din 2000[3] a Consiliului de Securitate al ONU privind femeile şi pacea.

5.2.3. Reguli speciale de protecţie a ziariştilor în timpul conflic‑telor armate

Primele convenţii internaţionale în care au fost inserate reguli privind protecţia ziariştilor au fost Convenţia de la Haga din 1899 privind legile şi obiceiurile războiului terestru, împreună cu Regulamen‑tul anexă, Convenţia a IV‑a de la Haga din 1907 privind legile şi obiceiurile războiului şi Convenţia de la Geneva din 1929 relativă la tratamentul prizonierilor de război. Toate aceste instrumente men‑ţionate reglementau, aproape identic, problema ziariştilor şi au fost aplicate mult timp, inclusiv în cel de al Doilea Război Mondial şi până la adoptarea, în 1949, a celor patru Convenţii de la Geneva cu protocoalele lor adiţionale.

Sub aspectul conţinutului reglementării convenţiile menţionate stabileau că: „indivizii care urmează o armată, fără a face parte din ea, precum corespondenţii de război şi reporterii jurnalelor (...) care cad în puterea inamicului şi sunt reţinuţi, au dreptul la tratamentul prizonierilor de război cu condiţia să poarte o legitimaţie eliberată de autoritatea militară a armatei pe care o însoţesc”.

După cel de al Doilea Război Mondial, creşterea rolului mijloacelor de comunicare în masă, precum şi implicarea tot mai frecventă a jurnaliştilor în teatrele de război a ridicat, din punct de vedere practic,

[1] A se vedea: http://www.un.org/en/ga/search/view_doc.asp?symbol=S/RES/2106 (2013).



PROTECȚIA POPULAȚIEI CIVILE 177

problema conceperii unor reguli de drept internaţional umanitar care să fie destinate a le oferi o protecţie sporită[1].

În prezent, în ciuda preocupărilor în materie, se apreciază că pro tec ţia ziariştilor în conflictele armate nu este eficientă, numărul morţilor, al dispăruţilor din rândurile jurnaliştilor, precum şi atacurile comise împotriva acestora stând mărturie pentru cele afirmate[2]. Acest lucru se datorează, printre altele, şi modului în care sunt concepute instru mentele de protecţie.

Astfel, iniţial Convenţiile de la Geneva din anul 1949 se refereau numai la corespondenţii de război şi, pe cale de consecinţă, îi protejau numai pe aceştia. Abia în anul 1977, odată cu adoptarea Protocolului adiţional I la Convenţiile de la Geneva, se reglementează expres situaţia ziariştilor aflaţi într‑o misiune profesională periculoasă, într‑o zonă de conflict armat. Cum Protocolul adiţional I se referă la conflictele armate cu caracter internaţional, iar Protocolul adiţional II, care reglementează materia conflictelor armate fără caracter internaţional, nu conţine vreo dispoziţie în materie, un prim neajuns ar fi acela că protecţia ziariştilor în conflictele armate fără caracter internaţional este neacoperită. În plus, Protocolul adiţional I mai are şi alte multe neajunsuri, printre care: nu defineşte în mod expres noţiunea de „ziarist”, nu explică/defineşte ce se înţelege prin expresia „misiune profesională periculoasă în zonele de conflict armat” şi face în mod clar distincţia între două categorii de persoane care îndeplinesc, aproximativ, aceeaşi misiune, şi anume: corespondenţii de război sau jurnaliştii acreditaţi care urmează forţele armate şi alţi jurnalişti (liberi), pentru care este prevăzută expres interdicţia de a urma forţele armate.

Consecinţele distincţiei dintre corespondenţi de război şi jurnalişti (liberi) sunt importante. În primul rând, de reglementare: Convenţia a III‑a de la Geneva, în cazul corespondenţilor de război şi, respectiv, Convenţia a IV‑a de la Geneva şi Protocolul adiţional I la Convenţiile de la Geneva, în cazul jurnaliştilor (liberi, independenţi). În al doilea rând, de statut, combatanţi şi deci, la capturare, prizonieri de război, în cazul corespondenţilor de război şi, respectiv, persoană civilă protejată prin normele generale şi cele speciale de drept umanitar. În ultimul caz, calitatea de jurnalist trebuie să fie dovedită cu o carte

[1] A se vedea pentru amănunte privind componenta mediatică a conflictelor armate, N.‑A. MuNteANu, Componenta mediatică a conflictelor militare, Ed. Tehno‑media, Sibiu, 2019.

[2] A se vedea, S. scăuNAş, Al. scăuNAş, Introducere în studiul dreptului interna ţional umanitar al conflictelor armate, Ed. Burg, Sibiu, 2008, p. 157.


de identitate conform modelului prestabilit printr‑o anexă la Protocolul adiţional I.

În cele ce urmează, vom reda principalele texte convenţionale concepute pentru protecţia celor două categorii, respectiv: corespon‑denţii de război şi ziariştii.

Corespondenţii de război sunt asimilaţi, din punctul de vedere al statutului lor, combatanţilor legali şi au, pe cale de consecinţă dreptul, dacă cad în mâinile puterii adverse, la statutul de prizonier de război. Astfel, art. 4 pct. 4 al Convenţiei a III‑a de la Geneva, statuează: „Sunt prizonieri de război, în sensul prezentei convenţii, persoanele care, aparţinând uneia din următoarele categorii, au căzut sub puterea inamicului: (...) 4. persoanele care urmează forţele armate fără a face parte direct din ele, cum sunt (...) corespondenţii de război (...) cu condiţia ca ele să fi primit autorizaţia forţelor armate pe care le însoţesc, acestea trebuind să le elibereze în acest scop un bilet de identitate asemănător modelului anexat”.

Măsurile de protecţie a ziariştilor sunt reglementate convenţional, în special, în art. 79 al Protocolului I la Convenţiile de la Geneva, astfel: „1. Ziariştii care îndeplinesc misiuni profesionale periculoase în zonele de conflict armat vor fi consideraţi ca persoane civile în sensul art. 50 para. 1.; 2. Ei vor fi protejaţi, în această calitate, în conformitate cu Convenţiile şi cu prezentul Protocol, cu condiţia de a nu întreprinde nicio acţiune care să contravină statutului lor de persoane civile şi fără a renunţa la dreptul corespondenţilor de război acreditaţi pe lângă forţele armate de a beneficia de statutul prevăzut la art. 4 alin. (4) al celei de a III‑a Convenţii; 3. Ei vor putea obţine o carte de identitate conformă modelului ataşat anexei nr. 2 a prezentului Protocol. Această legitimaţie care va fi eliberată de guvernul statului ai cărui resortisanţi sunt, sau pe teritoriul căruia ei îşi au reşedinţa, sau în care se află organul sau agenţia de presă care îi foloseşte, va atesta calitatea de ziarist a titularului ei”.

La aceste reguli de protecţie specială se adaugă protecţia generală recunoscută persoanelor civile, potrivit regulilor cuprinse în Convenţia a III‑a de la Geneva.

La nivelul Consiliului Europei problemele legate de vulnerabilitatea crescută a ziariştilor au determinat luarea unor poziţii oficiale din partea organizaţiei. Aceste poziţii au fost consemnate în instrumente fără forţă juridică obligatorie, precum recomandări, declaraţii sau


rezoluţii. Primele două dintre ele datează din anul 1996, Declaraţia[1] şi Recomandarea R (96) 4[2], adoptate de Comitetul de Miniştri al Con siliului Europei, la 3 mai. Documentele menţionate stabilesc o serie de principii pe care statele membre ale Consiliului Europei să le aibă în vedere atunci când vine vorba despre protecţia ziariştilor, a drepturilor şi libertăţilor acestora ori a condiţiilor lor de muncă, în situaţii de conflict şi tensiune. Se reafirmă solemn că toţi jurnaliştii aflaţi în misiune în situaţii de conflict şi de tensiune beneficiază, plenar şi fără condiţii, de protecţia oferită de dreptul umanitar aplicabil, de Convenţia europeană a drepturilor omului şi de alte instrumente internaţionale relative la drepturile omului.

Cel de al treilea instrument este Rezoluţia nr. 1438 din 2005 a Adu‑nării Parlamentare a Consiliului Europei[3]. Prin aceasta se recomandă statelor membre luarea următoarelor măsuri ai căror destinatari sunt ziariştii: 1. respectarea libertăţii de exprimare şi informare; 2. abţine‑rea de la restricţionarea echipamentelor de comunicare folosite de jurnalişti; 3. instruirea forţelor lor militare şi de poliţie pentru a acorda protecţie şi asistenţă jurnaliştilor; 4. facilitarea accesului ziariştilor în teritoriile de destinaţie (vize, documente de călătorie); 5. respectarea confidenţialităţii surselor jurnaliştilor; 6. asigurarea unui cadru sigur, în care aceştia să‑şi poată desfăşura activitatea şi 7. investigarea actelor de violenţă şi a actelor letale împotriva ziariştilor.

5.2.4. Reguli privind protecţia refugiaţilor, apatrizilor şi a persoanelor dislocate intern în timpul conflictelor armate

Categorii aparte de persoane care se află într‑o situaţie de vulnera‑bilitate crescută în timpul conflictelor armate sunt refugiaţii, apatrizii şi persoanele dislocate intern.

Sub aspect terminologic, două dintre cele trei noţiuni sunt definite în dreptul internaţional convenţional (refugiaţii şi apatrizii). Persoanele

[1] A se vedea, pentru alte amănunte, textul integral al Declaraţiei, la adresa: https://wcd.coe.int/ViewDoc.jsp?Ref=Decl03.05.96/2&Language=la‑nEnglish&Ver=original&Site=CM&BackColorInternet=C3C3C3&BackColorIn‑tranet=EDB021&BackColorLogged=F5D383.

[2] A se vedea, pentru alte amănunte, textul integral al recomandării la adresa: https://wcd.coe.int/com.instranet.InstraServlet?command=com.instranet.Cm‑dBlobGet&InstranetImage=538831&SecMode=1&DocId=540084&Usage=2.

[3] A se vedea, pentru alte amănunte, textul integral al Rezoluţiei la adresa: http://assembly.coe.int/ASP/XRef/X2H‑DW‑XSL.asp?fileid=17326&lang=EN.


dislocate intern au fost definite printr‑un instrument soft‑law al Comisiei ONU pentru Drepturile Omului, respectiv Principiile Deng sau Principiile călăuzitoare referitoare la dislocările interne (eng. Guiding Principles on Internal Displacement, 1998)[1].

Astfel, potrivit art. 1, A, 2 din Convenţia de la Geneva din 1951 pri vind statutul refugiaţilor, prin refugiat înţelegem: „orice persoană care (...) datorită unei temeri bine‑întemeiate că va fi persecutată pe criterii de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau opinie politică, se găseşte în afara graniţelor statului de origine, şi nu poate, sau datorită fricii, nu vrea să se întoarcă în acea ţară (...)”.

Potrivit art. 1 din Convenţia ONU din 1954 privind statutul apatrizilor, apatridul „este persoana care nu are naţionalitatea vreunui stat”.

În final, potrivit art. 2 al Principiilor Deng[2], persoanele dislocate intern sunt „persoanele sau grupurile de persoane care au fost forţate sau obligate să‑şi părăsească casele sau locurile de rezidenţă obişnuite, în special pentru a evita efectele unui conflict armat, situaţiile de violen ţă generalizată, violările de drepturi ale omului sau dezastrele naturale ori cauzate de om, şi care nu au trecut o graniţă, recunoscută internaţional, a vreunui stat”.

Din punctul de vedere al protecţiei oferite prin nomele dreptului internaţional umanitar, Convenţia a IV‑a de la Geneva, în articolul 44, statuează că părţile beligerante nu trebuie să considere persoanele refugiate sau apatride ca naţionali inamici ai părţii adverse numai pentru că sunt, de jure, cetăţeni ai celei din urmă, deoarece aceste persoane, fiind în unele cazuri refugiate, nu se bucură, de facto, de protecţia acestui stat. În plus, Protocolul adiţional I statuează de o manieră explicită faptul că aceste persoane sunt, în toate cazurile şi fără nicio distincţie, persoane protejate în sensul dispoziţiilor Convenţiei a IV‑a de la Geneva, chiar şi atunci când sunt sub autoritatea părţii adverse dintr‑un conflict armat [art. 70 alin. (2) din Convenţia a IV‑a de la Geneva].

[1] În anul 2009, la Uniunea Africană a adoptat primul tratat internaţional (cu relevanţă regională) în materia protecţiei persoanelor dislocate intern, respectiv Convenţia Uniunii Africane privitoare la protecţia şi asistenţa persoanelor dislocate intern din Africa (cunoscută şi sub denumirea de Convenţia de la Kampala). Convenţia a fost adoptată la 23 octombrie 2009 şi a intrat în vigoare la 6 decembrie 2012.

[2] A se vedea pentru amănunte, United Nations Guiding Principles on Internal Displacement, E/CN.4/1998/53/Add. 2, 1998.


Dreptul internaţional umanitar nu reglementează, în mod special, problematica protecţiei persoanelor dislocate intern, deşi dislocările interne de populaţie sunt unele dintre cele mai frecvente şi problematice aspecte ale tuturor tipurilor de conflicte. Se apreciază că, sub aspectul protecţiei, persoanelor dislocate intern le sunt aplicabile dispoziţiile Convenţiei a IV‑a de la Geneva privind protecţia populaţiei civile.

5.3. Reguli de protecţie a persoanelor care nu mai participă la ostilităţi şi a persoanelor care sunt implicate în conflictele armate

Prin persoane care nu mai participă la ostilităţi înţelegem acele per‑soane care, deşi au participat în mod legal la acestea, din diferite motive, au încetat să mai participe, respectiv: bolnavii, răniţii şi naufragiaţii.

Iar, în final, o categorie aparte este aceea a persoanelor care sunt implicate în conflictele armate, fără însă a fi angajate în luptă, respectiv persoanele care fac parte din personalul sanitar şi cel religios.

Protecţia şi îngrijirile acordate militarilor răniţi în cursul ostilităţilor au constituit unele obiective importante pe care dreptul umanitar şi le‑a propus încă din momentele sale de început. Astfel, primul instrument convenţional, adoptat în anul 1864 în urma Conferinţei de la Geneva, convocată ca urmare a demersurilor lui Henry Dunant, a vizat exact aceste aspecte. Intitulată Convenţia de la Geneva privind ameliorarea sorţii militarilor răniţi din forţele armate în campanie, ea a transpus, în reguli de drept, ideile şi propunerile pe care Henry Dunant le‑a formulat în lucrarea sa O amintire la de Solferino. Cel mai important dintre principiile formulate – principiu general, care stă şi astăzi la baza protecţiei acordate acestei categorii persoane – a fost acela cuprins în articolul 6 al Convenţiei. Potrivit acestuia, militarii răniţi sau bolnavi vor fi strânşi de pe câmpul de luptă şi îngrijiţi, indiferent de naţiunea căreia îi aparţin. Acest principiu precum şi o serie de reguli specifice au fost, apoi, preluate în Convenţiile de la Geneva din 1929.

În prezent, principalele convenţii aplicabile sunt două dintre cele patru Convenţii de la Geneva din 1949 şi două dintre cele trei Protocoale adiţionale la acestea adoptate în 1977, respectiv: Convenţia I de la Geneva pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie, Convenţia a II‑a de la Geneva privind îmbunătăţirea sorţii răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate pe mare, Protocolul adiţional I la Convenţiile de la Geneva cu privire la protecţia


victimelor din conflictele armate internaţionale şi Protocolul adiţional al II‑lea la Convenţiile de la Geneva cu privire la protecţia victimelor din conflictele armate fără caracter internaţional. Ultimele două aduc câteva amendamente celor dintâi.

5.3.1. Protecţia răniţilor, bolnavilor şi a naufragiaţilor din conflictele armate cu caracter internaţional

Noţiunile de „răniţi”, „bolnavi” şi „naufragiaţi” nu au fost definite în cuprinsul Convenţiilor I sau a II‑a de la Geneva din anul 1949, ci abia în anul 1977, prin dispoziţiile Protocolului adiţional I.

Astfel, în sensul Protocolului menţionat [art. 8 lit. a) şi lit. b)], prin:a. răniţi şi bolnavi se înţeleg persoanele, militari sau civili, care,

ca urmare a unui traumatism, a unei boli sau a altor incapacităţi sau tulburări fizice sau mentale, au nevoie de îngrijiri medicale şi care se abţin de la orice act de ostilitate; aceşti termeni vizează, deopotrivă, lăuzele, nou‑născuţii şi alte persoane care ar putea avea nevoie de îngrijiri medicale imediate, cum ar fi infirmii şi femeile însărcinate, şi care se abţin de la orice act de ostilitate;

b. naufragiaţi se înţeleg persoanele, militari sau civili, care se află într‑o situaţie periculoasă pe mare sau în alte ape, ca urmare a nenorocirii care‑i loveşte sau care loveşte nava sau aeronava care‑i transportă, şi care se abţin de la orice act de ostilitate; aceste persoane, cu condiţia ca ele să continue să se abţină de la orice act de ostilitate, vor continua să fie considerate ca naufragiaţi în timpul salvării lor până ce vor fi dobândit un alt statut în virtutea Convenţiilor sau a prezentului protocol.

Principiul de bază care guvernează această materie este unul vechi ce a fost consacrat încă din anul 1864, respectiv: „toţi răniţii, bolnavii şi naufragiaţii, oricare ar fi partea căreia îi aparţin, trebuie să fie respectaţi şi protejaţi; în toate împrejurările ei trebuie să fie trataţi cu umanitate şi să primească, în măsura posibilului şi în timpul cel mai scurt, îngrijirile medicale cerute de starea lor; nicio diferenţiere fondată pe alte criterii decât cele medicale nu trebuie făcută între aceştia” (art. 10 din Protocolul adiţional I la Convenţiile de la Geneva din 1949).

O abordare asemănătoare există şi în Convenţia I de la Geneva: „Membrii forţelor armate şi celelalte persoane menţionate în articolul următor, care vor fi răniţi sau bolnavi, vor trebui să fie respectaţi şi protejaţi în toate împrejurările; ei vor fi trataţi şi îngrijiţi cu omenie, de


partea în conflict care îi va avea sub puterea sa, fără nicio deosebire cu caracter discriminatoriu bazată pe sex, rasă, naţionalitate, religie, păreri politice sau orice alt criteriu analog” (art. 12 din Convenţia I de la Geneva din 1949).

Două precizări preliminare se impun. În primul rând, cu privire la persoanele protejate, iar în al doilea rând, în legătură cu statutul răniţilor şi bolnavilor aparţinând părţii adverse. În primul caz, identificarea persoanelor protejate se face prin trimiterea la noţiunea de combatant (legal), iar categoriile respective sunt enunţate în cuprinsul art. 13 din Convenţia I de la Geneva. În cel de al doilea caz, „răniţii şi bolnavii unui beligerant, căzuţi sub puterea adversarului, vor fi prizonieri de război şi le vor fi aplicate regulile dreptului internaţional privitoare la prizonierii de război” (art. 14 din Convenţia I de la Geneva).

Alte reguli de protecţie şi îngrijire a bolnavilor, răniţilor şi naufragiaţilor sunt următoarele:

– sunt interzise atingerile aduse vieţii sau persoanei lor, omorârea, exterminarea, supunerea la tortură, lăsarea, cu premeditare, fără ajutor medical sau fără îngrijiri sau de a‑i expune la riscuri de contaminare sau de infecţie; dacă partea în conflict este obligată să abandoneze răniţii sau bolnavii adversarului ei, va lăsa cu ei, în măsura în care cerinţele militare o vor permite, o parte din personalul şi materialul său sanitar, pentru a contribui la îngrijirea lor (art. 12 din Convenţia I de la Geneva);

– este interzisă aplicarea asupra acestor persoane a mutilărilor fizice, a experienţelor medicale sau ştiinţifice, prelevarea de ţesuturi sau organe pentru transplanturi, cu excepţia cazurilor când aceste acte sunt justificate de starea sănătăţii lor (art. 11 pct. 2 din Protocolul I la Convenţiile de la Geneva);

– intervenţiile chirurgicale se fac numai cu consimţământul scris al pacientului (art. 11 pct. 5 din Protocolul I la Convenţiile de la Geneva);

– nediscriminarea în acordarea tratamentului medical; numai motivele de urgenţă medicală vor putea constitui bază pentru aplicarea unui tratament prioritar (art. 12 din Convenţia I de la Geneva);

– răniţii şi bolnavii trebuie căutaţi şi ridicaţi de pe câmpul de luptă, trebuie protejaţi contra jafului şi a relelor tratamente şi trebuie să le fie acordate îngrijirile necesare (art. 15 din Convenţia I de la Geneva);

– părţile în conflict trebuie să înregistreze toate elementele care contribuie la identificarea răniţilor, bolnavilor şi morţilor căzuţi sub puterea lor; informaţiile, pe care partea sub puterea cărei aceştia se află, trebuie să le reţină, se referă la: indicarea puterii de care aceştia


depind, afectarea sau numărul matricol, numele de familie, prenumele, data naşterii, orice altă informaţie figurând pe biletul sau placa de identitate, data şi locul capturării sau decesului, informaţii privitoare la rănile, boala sau la cauza decesului (art. 16 din Convenţia I de la Geneva);

– părţile în conflict vor veghea ca înhumarea sau incinerarea morţilor să fie făcută individual, ori de câte ori împrejurările o vor permite, să fie precedate de un examen atent şi, dacă este posibil, medical al corpurilor, pentru a se constata moartea, a se stabili identitatea şi pentru a se putea da socoteală de aceasta; morţii trebuie să fie îngropaţi onorabil, dacă este posibil după riturile religiei căreia îi aparţinuseră (art. 17 din Convenţia I de la Geneva);

– autoritatea militară va putea face apel la caritatea locuitorilor pentru ridicarea şi îngrijirea benevolă, sub controlul său, a răniţilor şi bolnavilor, acordând persoanelor care au răspuns la acest apel protecţia şi înlesnirile necesare (art. 18 din Convenţia I de la Geneva).

5.3.2. Protecţia răniţilor, bolnavilor şi a naufragiaţilor din conflic tele armate fără caracter internaţional

Protecţia răniţilor, bolnavilor şi a naufragiaţilor din conflictele armate fără caracter internaţional este reglementată în cuprinsul art. 3 comun celor patru Convenţii de la Geneva şi Protocolului adiţional II la acestea.

Articolul 3 comun celor patru Convenţii de la Geneva se referă la protecţia minimă generală aplicabilă acestei categorii de persoane, protecţie care trebuie să respecte principii precum: tratamentul uman, fără nicio deosebire cu caracter discriminatoriu bazată pe rasă, culoare, religie, credinţă, sex, naştere, avere sau orice alt criteriu analog; res‑pectarea integrităţii fizice a persoanelor protejate – prin interzicerea atingerilor aduse vieţii şi integrităţii corporale, mai ales omorul sub toate formele, mutilările, cruzimile, torturile şi chinurile; interzicerea luării de ostatici; interzicerea atingerilor aduse demnităţii persoanelor, mai ales tratamentele umilitoare şi înjositoare; interzicerea pronunţării de condamnări şi a efectuării de execuţii fără o judecată prealabilă, făcută de un tribunal constituit în mod regulat şi însoţită de garanţiile judiciare recunoscute ca indispensabile de către popoarele civilizate.

Articolul 7 din Protocolul adiţional al II‑lea consacră necesitatea respectării şi protejării răniţilor, bolnavilor şi a naufragiaţilor, indiferent dacă au luat sau nu parte la conflictul armat, necesitatea ca aceştia să fie trataţi cu umanitate precum şi acordarea, în măsura posibilului

Documents

Drept international umanitar Ed.2 - Laura Maria Craciunean-Tatu...Conflictele armate în cadrul cărora se aplică dreptul internaţional umanitar _____52 2.2.1. Conflictele armate