Drept Constitutional Si Institutii Politice

ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

CURSUL:

DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI

INSTITUŢII POLITICE

Conf. univ. dr. Valerică DABU

- Bucureşti 2002 -

CUPRINS: CAPITOLUL I NOŢIUNI GENERALE DESPRE DREPT6 1.1. Originea dreptului. Noţiunile de drept şi de obligaţie 1.2. Statul şi Dreptul 1.3. Dreptul obiectiv şi Dreptul subiectiv 1.4. Dreptul public şi Dreptul privat 1.5. Relaţiile sociale şi normele juridice 1.6. Uzul şi abuzul de drept 1.7. Dreptul constituţional 1.8. Ierarhia actelor juridice. Supremaţia Constituţiei

CAPITOLUL II PRINCIPIUL SEPARAŢIEI PUTERILOR, AL EGALITĂŢII, COOPERĂRII ŞI CONTROLULUI RECIPROC AL ACESTORA

2.1. Conceptul de putere. Puterea de Stat. Puterea Poporului. Naţiune 2.1.1. Trăsături. Deosebirile fată de alte puteri.

2.2. Despre autolimitarea puterii. Limitarea prin Constituţie a puterii autorităţilor 2.3. Principiul separării puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora 2.4. Principiul separării puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora prevăzut în Constituţia României din anul 1991

CAPITOLUL III STATUL. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE STATULUI. FORMA PUTERII DE STAT

3.1. Societatea 3.2. Statul 3.3. Elementele constitutive ale statului

3.3.1. Teritoriu. Populaţia şi puterea politică suverană 3.4. Forma puterii de stat şi structura de stat

3.4.1. Conceptul formei de stat 3.4.2. Statul unitar, caracteristici principale 3.4.3. Statul unitar complex 3.4.4. Statul compus 3.4.5. Confederaţiile de state 3.4.6. Statul federal 3.4.7. Forma de guvernământ

CAPITOLUL IV ROLUL ŞI FUNCŢIILE STATULUI. FORMELE ORGANIZĂRII POLITICE ALE POPORULUI. PARTIDELE POLITICE. ASOCIAŢII ŞI ORGANIZAŢII SINDICALE. GRUPURILE DE PRESIUNE

4.1. Statul şi interesele sociale generale 4.1.1. Criterii de delimitare a funcţiilor statului 4.1.2. Clasificarea funcţiilor statului

4.2. Formele organizării politice a poporului: partidele politice; asociaţiile şi organizaţiile sindicale; grupurile de presiune

4.2.1. Partidele politice CAPITOLUL V SISTEMUL CONSTITUŢIONAL AL ROMÂNIEI

5.1. Constituţie. Sistem constituţional 5.1.1. Constituţie 5.1.2. Trăsăturile constituţiei 5.1.3. Controlul constituţionalităţii legilor în România 5.1.4. România, stat naţional, unitar şi indivizibil 5.1.5. România, stat suveran şi independent 5.1.6. România, stat de drept, democratic şi social

5.2. Elementele constitutive ale statului român 5.2.1. Organizarea administrativă a teritoriului 5.2.2. Populaţia României 5.2.3. Sistemul instituţional al puterii în România

5.3. Parlamentul. Funcţionarea Parlamentului 5.3.1. Parlamentul 5.3.2. Funcţionarea Parlamentului României

5.3.3. Etapele procedurii legislative 5.3.4. Funcţia de informare 5.3.5. Funcţia de control parlamentar 5.3.6. Funcţia de desemnare prin învestire, alegere sau numire a unor autorităţi publice 5.3.7. Actele Parlamentului 5.3.8. Statutul deputaţilor şi al senatorilor

5.4. Preşedintele României 5.5. Autoritatea jurisdicţională

5.5.1. Consideraţii generale 5.5.2. Specificul activităţii jurisdicţionale 5.5.3. Principiile fundamentale potrivit cărora se realizează justiţia 5.5.4. Organele judecătoreşti. Ministerul Public. Consiliul Superior al Magistraturii. 5.5.5. Raporturile cu legislativul şi executivul CAPITOLUL VI

SISTEMELE CONSTITUŢIONALE ALE MARII BRITANII, FRANŢEI, GERMANIEI ŞI STATELOR UNITE ALE AMERICII

6.1. Sistemul constituţional al MARII BRITANII 6.1.1. Consideraţii generale 6.1.2. Caracteristicile Constituţiei Marii Britanii 6.1.3. Garantarea drepturilor şi libertăţilor 6.1.4. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului 6.1.5. Organizarea şi funcţionarea Camerei Lorzilor 6.1.6. Organizarea şi funcţionarea Camerei Comunelor 6.1.7. Controlul parlamentar 6.1.8. Monarhul 6.1.9. Primul-ministru 6.1.10. Cabinetul 6.1.11. Opoziţia

6.2. SISTEMUL CONSTITUŢIONAL AL FRANŢEI 6.2.1. Caracteristicile generale ale Constituţiei din 04.X.1958 6.2.2. Preşedintele Republicii 6.2.3. Parlamentul

6.3. SISTEMUL CONSTITUŢIONAL AL GERMANIEI 6.3.1. Organizarea federativă. 6.3.2. Procedura legislativă 6.3.3. Controlul parlamentar 6.3.4. Preşedintele Republicii 6.3.5. Guvernul Federal 6.3.6. Puterea judecătorească

6.4. SISTEMUL CONSTITUŢIONAL AL STATELOR UNITE ALE AMERICII 6.4.1. Democraţia americană şi sistemul său de valori 6.4.2. Constituţia americană 6.4.3. Autonomia constituţională 6.4.4. Iniţiativa populară 6.4.5. Descentralizarea administrativă în Statele Unite 6.4.6. Partidele politice 6.4.7. Preşedintele 6.4.8. Congresul 6.4.9. Curtea Supremă de Justiţie

CAPITOLUL VII RESPONSABILITATEA JURIDICĂ, GARANŢIE A DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR

7.1. Consideraţii generale 7.2. Responsabilitate şi răspundere. Importanţa delimitării conceptuale. 7.3. Responsabilitatea juridică şi constrângerea administrativă 7.4. Despre fundamentul constituţional al responsabilităţii juridice 7.5. Despre responsabilitatea juridică în Constituţiile unor ţări 7.6. Despre formele responsabilităţii juridice

CAPITOLUL VIII DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE ALE OMULUI ŞI CETĂŢEANULUI. NOŢIUNEA ŞI NATURA JURIDICĂ A DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE. GARANŢIILE DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE

8.1. Noţiunea de drepturi fundamentale 8.2. Noţiunea de îndatoriri fundamentale 8.3. Natura juridică a drepturilor şi libertăţilor fundamentale 8.4. Corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului 8.5. Clasficarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale 8.6. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor români

8.6.1. Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale 8.6.2. Neretroactivitatea legii 8.6.3. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor 8.6.4. Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenie română şi domiciliul în ţară 8.6.5. Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor 8.6.6. Protecţia juridică a cetăţenilor străini şi apatrizilor în România 8.6.7. Extrădarea şi expulzarea 8.6.8. Prioritatea reglementărilor internaţionale 8.6.9. Accesul liber la justiţie 8.6.10. Prezumţia de nevinovăţie 8.6.11. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului dreptului sau al unor libertăţi

CAPITOLUL IX DREPTURI ŞI LIBERTĂŢI CARE CARACTERIZEAZĂ FIINŢA UMANĂ CA ENTITATE BIOLOGICĂ

9.1. Dreptul la viaţă 9.2. Dreptul la integritate fizică şi psihică 9.3. Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private 9.4. Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi 9.5. Dreptul fiinţei umane de a-şi întemeia o familie

CAPITOLUL X DREPTURI ŞI LIBERTĂŢI ALE PERSOANEI ÎN RAPORTURILE EI CU SOCIETATEA ŞI STATUL, EXERCITATE DE REGULĂ INDIVIDUAL 10.1. Libertatea individuală şi siguranţa persoanei 10.2. Inviolabilitatea domiciliului 10.3. Libertatea conştiinţei 10.4. Libertatea de exprimare 10.5. Dreptul la proprietate 10.6. Dreptul la moştenire 10.7. Dreptul la un nivel de trai decent 10.8. Dreptul la ocrotirea sănătăţii 10.9. Dreptul la muncă şi protecţie socială a muncii 10.10. Dreptul persoanelor handicapate 10.11. Dreptul copiilor şi al tinerilor de a li se asigura un regim special de protecţie şi de asistenţă 10.12. Dreptul la învăţătură 10.13. Dreptul străinilor şi al apatrizilor 10.14. Dreptul de azil

CAPITOLUL XI DREPTURILE GARANŢII 11.1. Dreptul de acces liber la justiţie 11.2. Dreptul de petiţie 11.3. Dreptul la apărare 11.4. Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică 11.5. Dreptul la grevă

CUVÂNT ÎNAINTE

Elaborarea acestei lucrări a fost determinată în primul rând de necesităţi de ordin didactic, şi anume punerea la dispoziţia studenţilor şi cursanţilor Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice a Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative a unui bogat material din care să-şi însuşească cunoştinţele juridice indispensabile unei comunicări sociale corecte, legale şi responsabile. Ca urmare, pentru a facilita însuşirea cunoştinţelor de drept şi pentru a opera cu conceptele în deplină cunoştinţă de cauză, în lucrare am insistat pe cunoaşterea semanticii acestora, a accepţiunilor diferitelor noţiuni de drept, apelând la teoria generală a statului şi dreptului. De aceea, credem că nivelul ştiinţific, gradul de accesibilitate al prezentării, al raţionamentelor, al criticilor formulate, al propunerilor „de lege ferenda” din acest curs vor stârni interesul şi vor satisface necesităţile studenţilor şi cursanţilor facultăţii, în constituirea unui fundament juridic, pentru abordarea celorlalte discipline şi chiar a problemelor de viaţă.

Dincolo de valenţele strict didactice, prezenta lucrare se evidenţiază prin multitudinea aspectelor practice abordate privitoare la stat, drept, drept public, drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, cu accent pe drepturile garanţii.

Conceptele au fost tratate comparativ în diferite sisteme constituţionale, fiind abordate uneori şi din prisma preocupărilor actuale privind modificarea Constituţiei.

Lucrarea a fost structurată pe unsprezece capitole, începând cu noţiuni generale despre stat şi drept, principiile câştigării, exercitării, menţinerii şi formării puterii, sisteme constituţionale, responsabilitatea şi răspunderea şi, nu în ultimul rând, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Având în vedere criza de responsabilitate şi răspundere pe care o traversează societatea, am dedicat un capitol studierii acestor instituţii ale dreptului constituţional. Un alt capitol a fost consacrat principiului separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora, cu implicaţiile acestuia privind prevenirea abuzului de putere, eficientizarea actului de putere şi realizarea scopului acestuia. Punând accentul pe rolul dreptului constituţional, de fundament al dreptului, am insistat uneori pe unele inadvertenţe între diferite acte normative din domeniul procedurii penale şi civile pe de o parte şi normele şi principiile dreptului constituţional pe de altă parte.

Actuala perioadă pe care o parcurgem şi economia de piaţă pe care vrem să o construim necesită, mai mult ca oricând, însuşirea, înţelegerea şi folosirea cunoştinţelor de drept, începând cu dreptul constituţional.

Se ştie că, în pofida calităţii crescânde a actului de justiţie, nu de puţine ori unii oameni, deşi au dreptate, nu pot sau nu ştiu să-şi ceară drepturile sau să-şi dovedească susţinerile şi cererile legitime, într-un cuvânt să comunice eficient.

Neîmplinirile şi riscurile datorate necunoaşterii legii, a căilor de câştigare a dreptului contestat, încălcat, neglijat, a nereparării în totalitate a pagubei suferite îi determină pe unii justiţiabili să-şi manifeste de multe ori neîncrederea în justiţie, omiţând adevăratele motive ale acestor situaţii, respectiv lipsa de cunoştinţe juridice, de folosire conştientă a drepturilor şi libertăţilor lor, de comunicare eficientă cu autorităţile statului.

Iată numai câteva motive care ne fac să credem că prezenta lucrare poate fi utilă oricărei persoane care doreşte să cunoască şi să stăpânească principalele probleme juridice ale comunicării sociale şi implicaţiile acestora asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

La redactarea acestei lucrări ne-au fost de un nepreţuit ajutor monografiile, cursurile şi studiile specialiştilor în materie menţionaţi în bibliografie, fără a căror operă valoroasă nu am fi putut realiza cursul de faţă. Tuturor acestora le mulţumim.

Autorul

CAPITOLUL I NOŢIUNI GENERALE DESPRE DREPT

1.1. Originea dreptului. Noţiunile de drept şi de obligaţie

Dacă omul nu poate trăi decât în societate, dacă prin însăşi natura făpturii lui el este sortit să-şi împletească puterile de viaţă cu cele ale tovarăşului său, societatea pretinde omului, ca o lege imanentă a existenţei, respectarea anumitor reguli, considerate normale, reguli sine qua non pentru societate, fără de care nu se poate. Necesitatea apariţiei şi dezvoltării regulilor sociale constituie izvorul dreptului şi raţiunea sa de a fi. La început au fost faptul, acţiunea, inacţiunea şi apoi a intervenit dreptul pentru a justifica şi a legitima ceea ce era considerat normal şi astfel unanim admis. Romanii spuneau „ubi societas ibi jus”, exprimând legătura dintre societate şi drept, `n sensul că unde este societate trebuie să fie şi drept. Deprinderea cu un anumit fel de viaţă, cu anumite reguli de conduită general satisfăcătoare, a făcut să se nască în sufletul oamenilor sentimentul de dreptate care trebuie să fie baza oricărei activităţi. Acest sentiment îi determină pe oameni să caute întotdeauna o justificare a activităţii lor, să legitimeze prin aceasta actul lor, să-l încadreze în regulile dreptului. Legitimitatea unui act îl pune la adăpost pe autorul acestuia de orice acuze sau remuşcări, făcând chiar să se bucure de recunoştinţă şi aprecieri din partea celorlalţi. Un act este legitim când este drept, just, unanim admis. Romanii arătau că „Jus est ars boni et aequi” adică, dreptul este arta binelui şi a echităţii, două concepte inseparabile, unanim recunoscute. Dar ce este dreptul1? Cuvântul „drept” provine din limba latină, din cuvântul „directus” luat metaforic de la „dingo” care înseamnă „drept” - orizontal sau vertical - şi „de-a dreptul” adică direct, în linie dreaptă. Această accepţiune are mai mult un sens matematic şi chiar economic, ştiut fiind că linia dreaptă era considerată ca drumul cel mai scurt dintre două puncte, deci, cel mai eficient şi economicos. Ca urmare, drumul drept, cel mai scurt către starea de bine trebuie instituit ca regulă normală, obligatorie pentru toţi, satisfăcând astfel interesul tuturor, binele acestora. Însă, în limba latină, cuvântul care corespunde noţiunilor de drept, dreptate şi legitim este „jus” din care derivă „just” un cuvânt sinonim celui de „drept”. Or, aşa cum am văzut, romanii arătau că „Jus est ars boni et aequi” adică „dreptul este arta binelui şi a echităţii”. Din această definiţie rezultă trei elemente esenţiale pentru definirea conceptului de „drept”. Un prim element îl constituie „binele”. Spunem că „binele” se realizează atunci când o activitate, acţiune-inacţiune, un fapt sau o stare, satisface interesele unei persoane, ale unui grup de persoane, sau ale unei naţiuni (beneficiari ai dreptului), adică necesităţile acestora.

Se ştie că nevoile l-au format pe om ca fiinţă socială şi tot acestea îl fac să existe şi să se dezvolte în continuare. După Maslow, scara motivaţională cuprinde următoarele niveluri ale nevoilor:

a) fiziologice; b) de siguranţă; c) de dragoste şi apartenenţă; d) de afirmare şi recunoaştere socială; e) de autodepăşire.

Aceste nevoi determină comportamentul uman, iar satisfacerea lor dă starea de „bine”. Dacă dreptul ar fi limitat numai la starea de „bine”, această stare ar obţine-o numai cel

1 A se vedea pe larg H.L.A. Hart. Conceptul de drept. Editura Sigma, Chişinău, 1999

Noţiuni generale despre drept

7

mai tare, în detrimentul celui mai slab, iar „binele” pentru cel tare ar fi însoţit de „răul” pentru cel slab, ceea e evident nu ar fi corect, creându-se nemulţumiri.

A accepta în acest mod simplist obţinerea stării de „bine” înseamnă a justifica, a da legitimitate dreptului celui mai tare, or, în acest caz, „dreptul celui mai tare” s-ar apropia şi de teoria selecţiei naturale în care supravieţuiesc numai cei puternici; este evident că o astfel de situaţie nu trebuie admisă într-o societate civilizată. Chiar natura a demonstrat că selecţia naturală are o serie de limite. Astfel, dacă în sistemul ecologic o specie devine foarte puternică şi distruge complet una sau mai multe alte specii, aceasta poate produce un dezechilibru cu consecinţe negative pentru întreg sistemul, uneori catastrofale chiar şi pentru specia în cauză. În natură toate speciile, elementele, se intercondiţionează, coexistând în anumite echilibre ce se formează în cursul evoluţiei sau involuţiei. Echilibrul însă, nu înseamnă numai egalitate. Iniţial, omul desprinzându-se de condiţia de animal, a continuat cu „dreptul celui mai tare” în asigurarea stării de bine. Însă cu cât a devenit mai social, a apărut problema stării de bine a consoartei, familiei şi tribului etc., ceea ce presupunea anumite limite pentru starea sa de bine, într-un anumit „echilibru” cu a celorlalţi. Spre exemplu, cel care vâna animalul şi apoi îl împărţea între el şi membrii familiei în mod egal, nu a avut o evoluţie mai bună decât primitivul - vânător, care, după ce îşi oprea pentru el o porţie mai mare (în raport cu eforturile iniţiale depuse precum şi cele viitoare pentru asigurarea hranei), restul cărnii îl împărţea în mod egal la membrii familiei. Mai evoluat s-a dovedit a fi fost vânătorul-primitiv care după ce şi-a oprit o porţie de vânat corespunzător mai mare, a împărţit restul de carne la membrii familiei în raport de contribuţia acestora la întreţinerea lor. O astfel de împărţire nu mai este egală ci echitabilă în raport cu criteriul participării membrilor familiei la întreţinerea acesteia. De aceea, pentru ca ceva să fie drept, pe lângă elementul „bine”, trebuie să îndeplinească şi condiţia de „echitate”, în raport cu o serie de criterii de raportare. Astfel, „echitatea” este superioară „egalităţii”, aceasta presupunând un echilibru complex `ntre subiectul dreptului şi ceilalţi, inclusiv cu natura. Viaţa a demonstrat, însă, că binele şi echitatea nu sunt suficiente pentru a exista dreptul atâta timp cât nu intervine arta de a asigura binele în condiţiile echităţii. Deci, al treilea element al conceptului de drept îl constituie arta de a satisface binele în condiţiile echităţii, adică în aşa fel încât să nu producă un rău nejustificat celorlalţi. Starea sau obţinerea stării de bine în condiţii de echitate, adică dreptul, trebuie să fie recunoscută şi respectată de individ şi societate. Trecerea de la regula de a-şi face singur dreptate, la principiul împărţirii dreptăţii de către un terţ, un `nţelept şi `n final de o autoritate independentă şi imparţială a statului, a constituit un progres deosebit, dar împărţirea dreptăţii este o artă care trebuie însuşită. Deci, dreptul într-o accepţiune constituie posibilitatea recunoscută de societate, sau comportamentul impus de aceasta, de a satisface necesităţile sociale ale subiectelor active şi pasive în spiritul echităţii, de a face, a nu face, de a da sau a nu da, ori de a primi ceva, asigurate prin forţa de constrângere a statului. De exemplu, dreptul de proprietate este un drept absolut, opozabil „lumii întregi”, iar alte drepturi numai unor anumiţi terţi ca în cazul drepturilor personale cum sunt drepturile de creanţă. Dreptul de propritate nu se confundă cu obiectul proprietăţii. Prin drept se asigură şi garantează obiectul proprităţii. Dispariţia obiectului proprietăţii nu presupune şi dispariţia dreptului de proprietate. Tocmai existenţa şi garantarea dreptului de proprietate permite recuperarea prejudiciului atunci când obiectul proprietăţii a dispărut prin furt, distrugere etc. Dreptul este un concept relativ care apare numai în relaţia dintre două sau mai multe persoane numite subiecţi. Dreptul presupune totdeauna o obligaţie pentru altcineva, de aceea nu putem vorbi de drept dacă nu există o obligaţie corelativă a altei persoane, grup, societate. Deci, dreptul


8

presupune cel puţin două subiecte într-o anumită relaţie, relaţie care devine raport juridic atunci când este reglementată. Unul dintre subiecte este subiectul activ, adică cel care are posibilitatea recunoscută şi asigurată de societate şi respectiv de stat de a-şi satisface o necesitate potrivit dreptului respectiv. Activitatea subiectului activ (posibilitatea recunoscută în virtutea dreptului respectiv) este concretizată, precizată, în aşa-zisele atribute, prerogative ale dreptului acestuia. Spre exemplu, dreptul de proprietate presupune trei prerogative ale subiectului activ:

a) posibilitatea de a poseda bunul respectiv, „posesia”2, adică de a avea bunul în sfera de acţiune fizică a posesorului bunului în cauză;

b) posibilitatea de a-l folosi, denumită şi „folosinţa, de a-i satisface o necesitate”; c) posibilitatea de a dispune (în mod exclusiv şi absolut) fizic de bunul său (a-l distruge,

a-l modifica, a-l transforma) şi juridic (a-l închiria, a-l vinde etc.), adică pe scurt „dispoziţia”.

Aceste atribute sunt numite şi drepturi (dreptul de posesie, dreptul de folosinţă şi dreptul de dispoziţie) şi pot exista independent, purtând denumirea de dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, forme de exercitare ale acestui drept. Subiectele pasive ale dreptului sunt toţi subiecţii care au obligaţii corelative prerogativelor dreptului subiectului activ, obligaţii fără de care dreptul nu se poate realiza. Obligaţia este legătura juridică recunoscută sau impusă de societate prin intermediul statului, unui subiect faţă de dreptul altui subiect, prin care primul subiect este ţinut ca în spiritul binelui şi echităţii să facă, să nu facă, să dea sau să nu dea ceva, sub sancţiunea constrângerii statale. În dreptul civil, obligaţia este raportul de drept civil în temeiul căruia o parte numită creditor poate pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să execute anumite prestaţii concretizate în a da, a face sau a nu face, putând apela la constrângerea de stat, atunci când debitorul nu îndeplineşte benevol asemenea acţiuni sau inacţiuni la care s-a obligat3. Prin „drept”, societatea ocroteşte şi garantează interesele, lucrurile, valorile, care aparţin individului, familiei, colectivităţii şi ale societăţii, în condiţii general admise. Conceptul de „artă” din definiţia dreptului presupune:

a) recunoaşterea de către societate a dreptului unei persoane şi stabilirea obligaţiilor corelative ale celorlalţi, cu un anumit conţinut şi limite; aceasta se face atât prin legi scrise cât şi prin obiceiuri, cutume;

b) garantarea dreptului şi a executării obligaţiilor corelative acestuia; această garanţie este reală numai în condiţiile în care societatea înfiinţează organe, stabileşte procedurile de funcţionare a acestora, instituie sancţiuni pentru neexecutarea obligaţiilor corelative dreptului, asigură atât condiţiile de realizare a obligaţiilor de către subiectul pasiv cât şi condiţiile sancţionării organelor statului atunci când acestea nu-şi execută obligaţiile corelative.

c) repararea dreptului încălcat, care se face în natură sau prin despăgubire justă şi echitabilă.

d) stabilirea prin lege a unor limite ale reparării dreptului pentru ca aceasta să nu se facă prin abuzuri, în funcţie de exercitarea acestuia şi de condiţiile concrete astfel:

2 "Posesia este un fapt, dar unul dintre acele fapte în faţa cărora dreptul se înclină cu multă bunăvoinţă, şi aceasta pe calea prescripţiei care permite, rând pe rând, dobândirea şi pierderea drepturilor. Prescripţia şi posesia sunt, în fond, instrumente pentru măsurarea forţei şi longevităţii drepturilor, îndeosebi a celor considerate perpetue", Ph. Jestaz. Prescription et possesion des biens en droit francais in R. Dalloz-Sircy, 1984, Chronique, 5e Cahier 3 D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţie cu principalele legislaţiuni străine, Iaşi 1998, vol. V, p. 6.


9

- repararea în natură se face numai atunci când este posibilă şi nu se cauzează o altă nedreptate cum ar fi de pildă cazul deposedării cumpărătorului de bună credinţă4;

- neexercitarea dreptului în anumite termene duce la imposibilitatea realizării lui pe cale judecătorească, intervenind sancţiunea prescripţiei; de exemplu, cel care nu îşi cere datoria de la datornic timp de 3 ani, nu o mai poate obţine cu forţa justiţiei, deoarece prin inacţiune el a acceptat ca starea de fapt să se transforme în stare de drept şi astfel dreptul său s-a prescris. Prescripţia în dreptul civil este un mijloc de a dobândi proprietatea sau de a se elibera de o obligaţie sub condiţiile legii se arată în art. 1837 din Codul civil. Toate acţiunile privind drepturile reale şi personale pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile se prescriu în termen de 30 de ani prin neuz, fără ca cel care invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu şi fără să i se poată opune reaua credinţă.

- instituţia „uzucapiunii”5 care presupune că cel care s-a folosit ca proprietar de un bun al altuia o perioadă de timp prevăzută de lege (de ex. 30 de ani) devine proprietar al bunului respectiv, adică starea de fapt perpetuată o perioadă de timp, se transformă în stare de drept.6

„Arta”, element al definiţiei dreptului a presupus în primul rând organizarea societăţii în stat, stat care a creat dreptul ca totalitate de norme general obligatorii (lege) asigurate prin forţa de constrângere a acestuia. Este important de observat că legea nu a fost concepută ca regulă generală impusă de un suveran, ci ca regulă ce exprimă simţul de justiţie al comunităţii (iustum), deci normă care are valoarea şi calitatea de a fi justă. Atunci când legea nu mai are calitatea de a fi justă, trebuie modificată sau abrogată7. Nu tot ce este legiferat este şi just, de aceea o lege nedreaptă poate fi criticată, modificată, abrogată sau înlocuită cu o altă lege justă. Aceasta nu înlătură obligativitatea legii. Legea trebuie întotdeauna respectată până la modificare, abrogare sau înlocuire. A nu respecta legea înseamnă a ajunge la anarhie. Legea poate fi criticată de oricine, dar numai Parlamentul are calitatea, competenţa şi împuternicirea să o schimbe. Legea trebuie mai întâi respectată şi apoi criticată.

1.2. Statul şi Dreptul G. Burdeau, citându-l pe Chesterton, spunea: ”Într-o societate chiar dacă s-ar compune numai din Hanibali şi Napoleoni, ar fi mai bine, în caz de surpriză, ca nu toţi să comande în acelaşi timp.” Este implicată aici ideea de diferenţiere între guvernanţi şi guvernaţi, pe care unii doctrinari au considerat-o caracteristica fundamentală a statului, arată prof. dr. Ioan Deleanu. După unii, fenomenul statal este comun tuturor societăţilor, indiferent de gradul lor de dezvoltare. Se afirmă că oriunde şi totdeauna când cei care „comandă” pot fi diferenţiaţi de cei care „ascultă”, suntem în prezenţa statului. Această teză a fost combătută de prof. T. Drăganu care arată că: „o bandă de gangsteri în care un Al Capone comandă cu mai multă autoritate, chiar

4 Prin cumpărător de bună credinţă se intelege acel cumpărător care are convingerea că ceea ce a cumpărat este legal, corect, just şi nu a cauzat sau cauzează vreo pagubă cuiva, adică nu ştie că bunul cumpărat provine din infracţiune, sau că vânzătorul nu este `n drept să-l vândă etc. 5 Uzucapiunea, `nseamnă dobândirea proprietăţii prin folosinţă îndelungată a bunului respectiv, `n condiţiile legii. 6 A se vedea pe larg, Dr. Ana Boar. Uzucapiunea, posesia şi publicitatea drepturilor. Editura Lumina Lex, 1999 7 A abroga o lege înseamnă a o scoate din vigoare, adică din momentul abrogării aceasta nu mai poate produce efecte juridice. Abrogarea nu loveşte efectele juridice produse (drepturi şi obligaţii) de legea în cauză până la data abrogării. A abroga nu înseamnă a anula. Actul juridic anulat desfiinţează şi efectele juridice produse până în momentul anulării, ceea ce este cu totul diferit de situaţia `n care actul juridic este abrogat.


10

decât un rege supuşilor săi, nu este un stat.” Pentru ca să poată fi vorba de existenţa unui stat este necesar ca în sânul grupului social respectiv să se nască ideea că individul sau indivizii care guvernează nu se mărginesc să exercite o constrângere corporală asupra guvernaţilor, ci procedează după o anumită ordine legală sau cutumiară care face ca între indivizii care alcătuiesc această grupare să stăruie anumite legături şi, chiar dacă persoanele care alcătuiesc la un moment dat categoria socială a guvernanţilor ar înceta să existe, alţii le-ar lua locul - adaugă prof. T. Drăganu. Statul, cum preciza M. Hauriou, este o „instituţie”. Statul apare pe o anumită treaptă a dezvoltării societăţii, atunci când puterea politică instituţionalizată fiind, dobândeşte astfel caracterul de putere publică, oficială, legitimă. Statul este, deci, o formă perfecţionată de conducere a societăţii. Statul, ca persoană juridică, are drepturi şi obligaţii, drepturi şi obligaţii care într-un stat democratic izvorăsc din necesităţile publice şi satisfac interesele publice prin mijloace specifice. Drepturile şi obligaţiile statului nu se confundă cu dreptul în general ca totalitate de norme juridice, ci este o componentă a acestuia, care se regăseşte în normele juridice de drept public. Prin drept în general se urmăreşte satisfacerea intereselor generale, naţionale, locale, private şi individuale. După M. Văraru, interesele generale sunt acele trebuinţe (necesităţi) care ridicându-se mai presus de orice consideraţii locale sau regionale, sunt absolut comune pentru toţi locuitorii unei ţări şi pentru toată întinderea teritoriului său. Toţi locuitorii unei ţări - fără nici o deosebire - au interes pentru apărarea naţională, pentru menţinerea ordinii publice, pentru distribuirea justiţiei, pentru sănătatea publică, intreţinerea căilor de comunicare, executarea lucrărilor de utilitate publică, pentru gestionarea domeniului public şi procurarea resurselor necesare pentru satisfacerea acestor interese comune. Aducerea la îndeplinire a acestor interese generale, cade în sarcina şi constituie rolul esenţial al Statului şi reprezentanţilor săi prin mijloacele dreptului. Reducerea puterii statului peste anumite limite afectează satisfacerea intereselor generale; spre exemplu incapacitatea finanţării învăţământului, asigurărilor sociale, a sănătaţii, etc. afectează dreptul la învăţătură şi dreptul la un nivel de trai decent, etc. Interesele publice pot fi interese generale, la nivelul naţiunii sau interese publice locale, la nivelul colectivităţilor locale (judeţ, comună, oraş, municipiu). Statul, ca formă organizată a puterii într-o societate determinată pe un teritoriu, este strâns legat de drept, pe care se sprijină şi cu care se condiţionează reciproc. Statul creează dreptul şi, paradoxal, dreptul delimitează configuraţia şi acţiunile statului. Instituind dreptul, statul impune reguli de conduită, norme obligatorii pentru toţi: persoane fizice, juridice şi inclusiv organele statului. Prin drept, statul îşi exprimă atât puterea de comandă, cât şi limitele acesteia, formulând exigenţe economice, sociale şi politice. Statul asigură forţa, eficienţa şi viabilitatea dreptului. El este paznicul normelor juridice, intervenind deseori (coercitiv) pentru a chema la ordine indivizii, inclusiv funcţionarii şi demnitarii publici ori autoritatea care, ignorând prescripţiile normelor, încalcă libertăţile şi drepturile celorlalţi. Statul trebuie să asigure respectarea legii inclusiv de către structurile sale, apărând nu numai interesul public ci şi interesul privat. Dreptul, ca totalitate de norme juridice, nu poate exista în afara Statului, decât numai sub forma normelor morale şi religioase. 1.3. Dreptul obiectiv şi Dreptul subiectiv Termenul de drept este întrebuinţat în două înţelesuri deosebite:

• dreptul obiectiv, ca totalitate a normelor juridice, adică a acelor reguli a căror respectare este asigurată prin sancţiuni juridice; acesta determină sfera de activitate a fiecărui individ, persoană juridică, publică sau privată în aşa fel încât fiecare, urmărind realizarea intereselor sale, să nu împiedice înfăptuirea intereselor celorlalţi. Dreptul


11

obiectiv conţine reguli generale şi impersonale deci nu pentru anumite persoane sau speţe, ci pentru aplicarea la toate speţele ce s-ar putea cuprinde în prevederile sale (obligatorii pentru toţi - erga omnes).

• dreptul subiectiv care înseamnă posibilitatea individului de a face un anumit lucru stabilit de mai înainte, posibilitate prevăzută şi recunoscută de lege8; în cazul unui drept subiectiv, legiuitorul îi recunoaşte autorului acestuia facultatea de a face sau a nu face ceva potrivit voinţei sale, drepturi care ţin de persoana sa, numite drepturi personale; de exemplu, dreptul de proprietate, dreptul de creanţă sunt drepturi subiective.

Drepturile subiective nu pot fi realizate dacă nu sunt consacrate în dreptul obiectiv atât ca reglementare, cât şi ca sancţiuni juridice pentru cei care nu le respectă sau împiedică înfăptuirea lor. Astfel, dreptul subiectiv este puterea garantată prin lege voinţei unei persoane, în temeiul căreia aceasta este în măsură, în vederea valorificării unui interes personal, direct, să-şi desfăşoare o conduită determinată sau să ceară unui terţ îndeplinirea unei acţiuni sau abţinerea de la o anumită activitate9 care la nevoie poate fi impusă acestuia cu sprijinul forţei de constrângere a statului. Individul, cu excepţia drepturilor lui subiective, este obligat să respecte toate celelate drepturi şi obligaţii prevăzute în dreptul obiectiv, inclusiv drepturile subiective ale celorlalţi, reglementate de acesta. Fără a distinge dreptul obiectiv de cel subiectiv, putem spune că dreptul în general este ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale10. Aceste reguli se mai numesc şi norme juridice. Prof. N. Popa defineşte norma juridică înţelegând acea regulă generală şi obligatorie de conduită al cărei scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie, prin constrângere11. Deosebirea dintre dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv apare cel mai evident `n cazul funcţionarului sau demnitarului public comparativ cu un simplu cetăţean. Astfel, dacă `n cazul unui simplu cetăţean dreptul de a pretinde restituirea unei datorii este o facultate, la care poate să renunţe, `n cazul `n care un astfel de drept apare `n competenţa (atribuţiile) demnitarului sau funcţionarului public, acesta este obligatoriu de `nfăptuit deoarece vizează satisfacerea intereselor publice şi nu personale. De exemplu dreptul de a controla, de a sancţiona contravenţional atunci când este necesar, nu este o facultate ci o obligaţie pentru demnitarul şi funcţionarul public, `mputernicit de lege `n acest sens.

1.4. Dreptul public şi Dreptul privat După mai multe criterii, dreptul obiectiv se clasifică în dreptul public şi dreptul privat. Dreptul public cuprinde normele juridice care reglementeaza relaţiile sociale ale statului cu autorităţile publice şi ale funcţionarilor publici cu persoanele particulare atunci când acestea 8 Şi dreptul subiectiv, izvorăşte din lege, însă evident în sens general; în cazul dreptului subiectiv, exercitarea prerogativelor subiectului activ sunt facultative pentru acesta, nu obligatorii. 9 T. Drăganu. Drept Constituţional şi Instituţii Politice. Tg. Mureş, 1993, p. 92. Potrivit prof. univ. dr. I. Deleanu, dreptul subiectiv reprezintă o prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul dreptului poate sau trebuie să desfăşoare o anumită conduită ori să ceară altora desfăşurarea unei conduite adecvate dreptului său sub sancţiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării unui interes personal, direct, născut şi actual, legitim şi juridic protejat, în acord cu interesul obştesc şi cu normele de convieţuire socială. Prof. dr. I. Deleanu. Drept Constituţional şi Instituţii Politice. Ed. Europa Nova Bucureşti, 1996 p. 41 10 Nicolae Popa.Teoria generală a dreptului, Bucureşti-1994, p. 152 11 Nicolae Popa.Teoria generală a dreptului, T.U.B. 1992, p. 100


12

privesc drepturile, prerogativele şi obligaţiile subiectelor de drept public, `n realizarea interesului general prin metode specifice dreptului public. Dreptul public este dominat de interesul general (satisfacerea acestuia) şi de aceea, în raporturile juridice de drept public prevalează voinţa statului, a autorităţilor publice exprimată şi `nfăptuită `n condiţiile şi limitele strict prevăzute de lege. Dreptul public cuprinde mai multe ramuri de drept şi anume: dreptul constituţional, dreptul internaţional public, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal etc. Această împărţire este făcută după obiectul şi metoda de reglementare specifice fiecărei ramuri de drept. Dreptul privat cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor fizice sau juridice şi raporturile dintre ele vizând satisfacerea intereselor private individuale. În dreptul privat se include dreptul civil, dreptul comercial, dreptul internaţional privat etc. Justificarea împărţirii normelor juridice în dreptul public şi dreptul privat constă în aceea că:

• în dreptul public, cel puţin un subiect al raportului juridic este de drept public adică statul, autoritatea publică sau administrativă; în raporturile juridice de drept public subiecţii sunt inegali, iar actele juridice au, de regulă, un caracter obligatoriu pentru toţi (opozabil erga omnes), deoarece se urmăreşte `nfăptuirea intereselor generale; în raporturile de drept public statul, autoritatea publică, au puteri juridice mai mari decât persoana fizică sau persoana juridică de drept civil.

• în dreptul privat, subiecţii raporturilor juridice sunt egali, iar actele juridice sunt de regulă secrete spre deosebire de cele de drept public, care sunt şi trebuie să fie publice;

• unele principii după care funcţionează normele juridice de drept public diferă de principiile după care funcţionează normele juridice de drept privat12;

• în dreptul public prevalează interesul general, pe când în dreptul privat interesul privat şi, ca urmare, regimul de drept public diferă de cel de drept privat.

Dreptul pozitiv îl constituie totalitatea regulilor juridice scrise, iar dreptul natural este acel drept care derivă din natura lucrurilor şi din raţiunea omenească. Dreptul natural se compune dintr-un mic număr de maxime, fondate pe echitate şi bunul simţ, care se impun chiar legiuitorului şi după care opera legislativă va putea să fie apreciată, lăudată sau criticată. Spre exemplu, dreptul la viaţă este un drept natural. Dreptul natural este şi el recunoscut şi instituit de lege. Dreptul public se deosebeşte de dreptul privat şi se caracterizează prin:

• reglementarea relaţiilor sociale privind constituirea statului, structura statului, relaţiile dintre componentele statului, precum şi dintre acestea şi indivizi în procesul organizării şi executării legii (relaţiile din interiorul guvernării, inclusiv dintre guvernanţi şi guvernaţi);

• în dreptul public sunt preponderente actele de autoritate pe când în dreptul privat actele de gestiune, contractele etc.;

• în dreptul public preponderent este regimul constrângerii (dreptul penal, dreptul administrativ etc.); din punct de vedere al constrângerii sunt preponderente actele juridice unilaterale, autoritare, emise de autorităţile publice;

• dreptul public conţine ansamblul normelor prin care se asigură satisfacerea interesului public;

12 În dreptul privat normele juridice sunt supletive, adică părţile pot conveni conform voinţei lor (`n tot ceea ce nu este interzis de lege) derogând de la normele juridice şi numai în caz că nu au convenit altfel se aplică normele juridice de drept privat. În dreptul public, subiecţii raporturilor juridice, nu pot deroga de la dispoziţia normei juridice, conduita lor fiind strict reglementată, deci obligatorie. În domeniul dreptului public, sancţiunile juridice sunt mai ferme, mai grave, uneori vizând chiar libertatea persoanei.


13

• normele dreptului public sunt de aplicare mai largă vizând, de regulă, conduita tuturor cetăţenilor (legea, hotărârea de guvern etc.), pe când cele ale dreptului privat au o aplicabilitate mai restrânsă vizând, de regulă, conduita a două sau mai multe persoane;

• normele dreptului public sunt superioare celor de drept privat, ultimele fiind subordonate primelor, de exemplu orice modificare `n normele juridice constituţionale (norme de drept public), produce direct sau indirect modificări `n normele juridice de drept privat;

• dreptul public se exprimă prin acţiuni autoritare, pe când dreptul privat se traduce prin iniţiativa individuală şi acordul liber de voinţe, dacă aceasta nu contravine legii;

• dreptul public vizează interesul public pe când dreptul privat apără interesul privat, particular;

• normele de drept public sunt opozabile erga omnes, iar cele de drept privat numai la un număr restrâns de persoane.

• în dreptul public, drepturile statului şi ale autorităţilor publice sunt obligatorii de înfăptuit pentru titularii acestora, deoarece prin acestea (drepturile) se apără interesul public şi nu al autorităţii respective, pe când `n dreptul privat, sunt preponderente drepturile subiective, adică acele drepturi la care subiectul poate renunţa.

1.5. Relaţiile sociale şi normele juridice În societate omul intră inevitabil într-o multitudine de relaţii sociale cu semenii săi. Relaţiile sociale sunt legături existente în viaţa socială, economică şi politică sau care apar între oameni, între aceştia şi stat sau autorităţi etc. Orice relaţie socială trebuie să se desfăşoare după anumite reguli care vizează satisfacerea unor necesităţi în anumite condiţii. Importanţa regulilor depinde de valoarea scopurilor urmărite - respectiv de interesele vizate a fi satisfăcute. Regulile se stabilesc pe baza experienţei, a ideilor, principiilor, scopurilor avute în vedere şi vizează comportamentul, conduita, stimulentele, sancţiunile etc. În consecinţă, încălcarea regulilor ce trebuie respectate într-o activitate este sancţionată mai mult sau mai puţin grav. Specificul regulilor morale, juridice, politice, religioase etc. este dat de caracterul sancţiunilor prevăzute pentru nerespectarea acestora şi importanţa relaţiei sociale reglementate.

Spre exemplu, pentru încălcarea regulilor juridice se aplică sancţiuni juridice - adică acele sancţiuni aplicate de organele abilitate ale statului, a căror executare este asigurată prin forţa de constrângere a statului. Pentru încălcarea regulilor moralei se aplică sancţiuni morale, iar pentru încălcarea regulilor religioase se aplică sancţiuni religioase. Regulii juridice i se mai spune şi normă juridică, adică regula impune starea de normalitate relaţiei sociale prin mijloace juridice. Deci, în vederea realizării binelui şi echităţii, orice relaţie socială trebuie să se desfăşoare după o anumită regulă sau normă prin respectarea căreia se asigură realizarea, în condiţii de eficienţă, a scopului. Când societatea, statul consideră că o regulă trebuie impusă relaţiei sociale prin sancţiuni juridice, atunci regula este transformată într-o normă juridică prevăzută de lege, în cazul nerespectării căreia intervine forţa de constrângere a statului prin intermediul sancţiunilor juridice cum ar fi cele penale, civile, administrative etc. Spre exemplu, până în anul 1992, fapta salariatului unei societăţi cu răspundere limitată de a pretinde sau a primi bani pentru a-şi îndeplini sarcinile de serviciu, era considerată o abatere de la disciplina muncii; prin Legea nr. 65/1992 această faptă este transformată în infracţiunea de


14

luare de mită, deci normă juridică penală, prin care se instituie sancţiunea juridică respectiv `nchisoarea. În caz contrar, când o normă juridică nu mai este frecvent încălcată, iar când încălcarea acesteia nu mai prezintă un pericol social ridicat, aceasta este abrogată, putând fi trecută în rândul normelor morale asigurate de sancţiuni morale şi astfel, este lipsită de efectele juridice pe care le impunea (sancţiunile juridice). Spre exemplu, în decembrie 1989, au fost abrogate normele juridice care sancţionau penal: deţinerea neautorizată de valută, de bijuterii din aur peste uzul personal, avortul provocat de femeie, deţinerea de instrumente abortive, şi altele. În concluzie, norma juridică este o regulă general obligatorie instituită prin lege, care dispune un anumit comportament într-o ipoteză dată, pentru a cărui nerespectare se aplică sancţiunile juridice prevăzute de lege (penale, civile, administrative etc.). Astfel, o normă juridică are trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Ipoteza este o situaţie presupusă, respectiv o variantă a unei relaţii sociale posibile, relaţie care trebuie să se desfăşoare conform voinţei legiuitorului ca urmare a importanţei acesteia pentru societate, stat, autorităţi, persoane fizice şi juridice. Dispoziţia este comportamentul (drepturile şi obligaţiile corelative) părţilor13 într-o relaţie socială, comportament impus de legiuitor acestora, urmărind un scop unanim admis, eficienţa maximă, precum şi respectarea anumitor drepturi şi libertăţi etc. Sancţiunea juridică constă în măsurile constrângătoare sau reparatorii prevăzute de lege împotriva celor care ar încălca „dispoziţia”, în scopul prevenirii, educării, constrângerii şi eventual al reparării prejudiciilor cauzate; acestea pot fi: închisoare, amendă, anularea unui act, plata despăgubirilor etc. Când s-a concretizat o relaţie socială reglementată de o normă juridică, adică ipoteza s-a materializat, atunci spunem că s-a născut un raport juridic între subiecţii respectivi, subiecţi care trebuie să se conformeze dispoziţiei normei juridice. În situaţia în care nu se respectă dispoziţia, se naşte un alt raport juridic între subiecţi şi organele statului chemate să aplice sancţiunea juridică. Prin urmare, raportul juridic este relaţia socială concretă reglementată de norma juridică, şi anume, în situaţia în care drepturile şi obligaţile s-au născut, s-au modificat, ori stins. Raporturile juridice se nasc, se modifică şi se sting. Raportul juridic se naşte în momentul când într-o relaţie socială, se încalcă dispoziţia normei juridice după care aceasta trebuia să se desfăşoare. Raportul juridic se modifică atunci când printr-o nouă normă juridică se modifică vechea normă juridică, componentă a raportului juridic respectiv. Raportul juridic se stinge atunci când a fost aplicată sancţiunea sau când norma juridică a fost abrogată. Norma juridică14 este aşadar condiţia „sine qua non” a dreptului şi elementul primar al acestuia. Cu privire la norma juridică se impun câteva precizări:

• normele care reglementează relaţiile sociale sunt de mai multe feluri: norme juridice, norme morale, norme religioase, norme politice etc.; multe relaţii sociale sunt reglementate concomitent de normele morale, religioase şi juridice, iar altele nu;

• multe din regulile de drept au fost simple reguli de morală până când societatea a considerat că sancţiunea morală nu este suficientă şi atunci au fost juridicizate, instituindu-se sancţiuni juridice pentru nerespectarea acestora;

• sursele dreptului şi cele ale moralei sunt diferite; dreptul are ca sursă voinţa puterii de stat şi, de regulă, această voinţă este exprimată într-o formă şi un conţinut specific - legea în general; morala poate avea ca sursă revelaţia divină, conştiinţa

13 Prin părţi ale normei juridice `n acest context `nţelegem şi subiecţii activi şi pasivi ai raportului juridic reglementat de normă. 14 Norma juridică, asigură normalizarea relaţiilor sociale adică intrarea în normal a excepţiilor când unele relaţii sociale deviază de la ceea ce legiuitorul apreciază ca normal (adică bine şi echitabil).


15

individuală sau colectivă, forţa exemplificatoare a naturii sau experienţa socială pozitivă ori negativă; conţinutul dreptului şi cel al moralei sunt definite sub un dublu aspect: obiectul regulilor morale este mai larg, el implicând şi datoria faţă de sine; dreptul cuprinde şi reguli care sunt moralmente neutre sau chiar contrare moralei; exigenţele şi scopul moralei sunt mai accentuate, ţintind spre perfecţiune; cele ale dreptului vizează omul obişnuit, omul mediu, fiind mai receptibile, accesibile tuturor pentru a se putea asigura ordinea socială; sancţiunile, în cazul încălcării normelor moralei, ţin de conştiinţa individului şi a societăţii, materializându-se în dezaprobare, dezacord, delimitare, izolare, dispută, mustrare, atenţionare, excludere din grup etc., pe când cele juridice îmbracă forma constrângerii statale: amenda, închisoarea, executarea silită, etc.

Normele juridice prevăd drepturi şi obligaţii corelative ale subiecţilor raporturilor juridice, drepturi şi obligaţii asigurate de stat la nevoie prin forţa de constrângere. Normele juridice se împart în norme fundamentale şi norme ordinare. Normele fundamentale sunt normele de drept constituţional, deoarece reglementează relaţii sociale fundamentale pentru stat, privind câştigarea şi exercitarea puterii, organizarea societăţii, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Normele juridice sunt viabile în cadrul unor sisteme juridice. Un sistem juridic cuprinde:

- un organ legislativ pentru elaborarea normelor juridice noi, abrogarea celor mai vechi sau modificarea celor existente;

- organe de specialitate care pun în aplicare legile şi asigură executarea acestora (de exemplu: ministerele, organele de urmărire penală, organele de cercetare penală);

- instanţele de judecată care identifică normele juridice aplicabile, stabilesc când şi cum au fost încălcate, precum şi sancţiunile juridice sau cuantumul compensaţiilor, reparaţiilor etc.;

- norme juridice care interzic sau impun anumite tipuri de comportament sub ameninţarea cu sancţiunea juridică;

- norme juridice prin care se cere persoanelor fizice sau juridice să acorde compensaţii persoanelor păgubite;

- norme juridice care specifică ce urmează a se face pentru a întocmi acte juridice producătoare de efecte juridice cum sunt: contractele sau alte acorduri ce dau naştere la drepturi şi obligaţii.

În concluzie, dreptul nu se confundă cu sistemul juridic. Sistemul juridic dă viaţă dreptului.

1.6. Uzul şi abuzul de drept Nefolosirea dreptului de către titular, asociată cu uzul dreptului de o altă persoană decât titularul, poate duce la pierderea acestuia prin prescripţie. Uzul de drept `n alte condiţii decât cele permise de lege, se poate transforma `n abuz de drept. Deosebirea `ntre uzul de drept şi abuzul de drept se face după cum este respectat principiul bunei credinţe15, al nonprejudicierii nelegale etc.

15 Principiul bunei credinţe este un principiu consacrat `n normă juridică fundamentală, deci cu putere constituţională, respectiv `n art. 54 din Constituţie “Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună credinţă, fără să `ncalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.” Buna credinţă se prezumă până la proba contrarie, adică se presupune că persoana `n cauză şi-a exercitat dreptul său fiind convinsă că nu `ncalcă, pe nedrept, drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale altora. Deci reaua credinţă trebuie dovedită de cel care o invocă, şi `n astfel de situaţie este `nlăturată prezumţia de nevinovăţie şi prezumţia de bună credinţă. Prezumţia de bună credinţă (bona fide prezumitur) este presupunerea că orice persoană în ceea ce


16

Uzul de drept este exercitarea dreptului cu bună credinţă, fără a încălca nejustificat drepturile şi libertăţile celorlalţi. După cum am arătat, dreptul se împarte în dreptul subiectiv şi dreptul obiectiv. Astfel, în cazul dreptului subiectiv, exercitarea acestuia este facultativă pentru subiectul activ, respectiv autorul dreptului, deci exercitarea dreptului este la libera apreciere a acestuia. Spre exemplu, în cazul dreptului de creanţă, particularul creditor dacă vrea îl poate ierta pe debitor de efectuarea plăţii deoarece interesul plăţii sau neplăţii este numai al lui. Pe de altă parte, când dreptul de creanţă este un drept obiectiv, cum ar fi în cazul funcţionarului public reprezentant al creditorului – statul-, acesta nu poate renunţa la exercitarea acestui drept, el fiind obligat să-i pretindă debitorului achitarea datoriei, deoarece în acest caz se apără un interes public (de ex. `n domeniul fiscalităţii). Deci, pe tărâmul dreptului public, uzul de drept este obligatoriu pentru funcţionarul public şi autoritatea publică, dată fiind satisfacerea interesului public vizat prin dreptul respectiv. Funcţionarul public trebuie, ca în ceea ce face potrivit funcţiei sale, să satisfacă interesul public şi astfel, el nu are dreptul de a renunţa la acesta, respectiv de exercitarea drepturilor conferite prin competenţa funcţiei sau demnităţii sale publice. Exercitarea dreptului, atât obiectiv cât şi subiectiv, trebuie să se facă cu bună credinţă, adică în mod onest, loial, fără dol sau fraudă. În domeniul uzului de drept principiul bunei credinţe presupune în esenţă următoarele:

- scopul exercitării dreptului trebuie să fie asigurarea binelui autorului dreptului, în condiţiile şi limitele legii şi al protejării drepturilor şi libertăţilor celorlalţi ;

- scopul exercitării dreptului să nu vizeze încălcarea abuzivă a drepturilor şi libertăţilor celorlalţi; atunci când prin exercitarea unui drept se lezează patrimoniul altuia, această lezare trebuie să fie legitimă şi legală. Spre exemplu, proprietarul unui teren îi cere celui care întâmplător îi foloseşte terenul fără nici un drept, să nu-şi mai parcheze autoturismul pe acesta. O astfel de cerere este legitimă, chiar dacă proprietarul autoturismului va suferi unele daune ca urmare a faptului că va fi nevoit să folosească o parcare cu plată. Suntem în prezenţa unui abuz de drept atunci când, spre exemplu, primăria, proprietar al trotuarului sau spaţiului verde, demolează un boutique de pe acesta fără a-l soma pe proprietarul boutiqului şi fără a-i da posibilitatea în timp şi spaţiu să-şi demonteze boutiqul şi să-şi transporte marfa cu minim de pierderi. Diferenţa dintre pagubele cauzate prin demolare, în astfel de condiţii, de către primărie şi pierderile minime pe care le-ar fi suportat proprietarul boutiqului dacă el şi-ar fi demontat şi transportat marfa în condiţii obişnuite, constituie prejudiciul cauzat prin abuz de drept.

- autorul dreptului să fie conştient că prin modul de exercitare a dreptului său nu poate cauza pagube nejustificate celorlalţi; deci acţionează cu bună credinţă, nu cu rea credinţă, dar şi obligaţiile juridice trebuie `ndeplinite cu bună credinţă; astfel, potrivit art. 50 din Constituţie, obligaţiile se `ndeplinesc cu credinţă şi fidelitate faţă de ţară, de către toţi funcţionarii publici precum şi militarii; potrivit art. 15, 17, 52, 53, din Constituţie socotim că toate obligaţiile juridice trebuie să se execute cu bună credinţă.

Buna credinţă se apreciază raportând-o, de regulă, la un nivel mediu de cultură, la o pregătire suficientă în domeniu pentru a conştientiza corect urmările exercitării dreptului sau obligaţiei respective. Vizarea anumitor urmări prin exercitarea dreptului, adică numai a acelora care satisfac necesităţile autorului dreptului şi neglijarea, acceptarea ori urmărirea conştientă, a celorlalte

face este de bună credinţă până la proba contrarie; deci autorul faptei nu este obligat să-şi probeze buna credinţă decât atunci când este acuzat de rea credinţă.


17

urmări dăunătoare pentru ceilalţi, poate fi considerată „rea credinţă”16. Spre exemplu, în exercitarea dreptului la informare, unii ziarişti generalizează un fapt concret, lezând pe nedrept interesele celorlalţi. Astfel, prin titluri de articol ca: „Românii i-au speriat cu furturile pe germani”, „Jaful prin privatizare”, „Românul M.I. criminal în serie a omorât în Grecia un poliţist şi alţi civili”, pe lângă dezinformare s-au lezat interesele majorităţii românilor care fiind în Germania nu au furat, precum şi ale unei categorii de funcţionari ai Fondului Proprietăţii de Stat care au realizat privatizări corecte; iar în cazul lui M.I. s-a omis faptul că acesta provenea dintr-un părinte fost cetăţean român, celălalt părinte fiind grec, iar el (M.I.) s-a născut, a crescut şi a fost educat în Grecia, deci sub nici o formă nu era un produs al societăţii româneşti. Oare aceşti ziarişti nu puteau şi nu trebuiau să prevadă consecinţele negative, atât în interior cât şi în exterior, ale acestei maniere de exercitare a dreptului la informare? Este adevărat că o astfel de ştire de senzaţie, exacerbată, a dus la mărirea tirajului, dar cu ce preţ pentru cetăţeanul român sau pentru ţară? Ce efect, aşa-zis colateral, a avut în exterior, având în vedere că aceste ziare sunt în sistemul Internet? O astfel de situaţie ar putea fi analizată sub aspectul abuzului de dreptul la informare, ce poate îmbrăca aspecte de dezinformare. Deci, abuzul de drept înseamnă exercitarea cu rea-credinţă a dreptului, fie în alte scopuri decât cele avute în vedere prin norma juridică în care se recunoaşte şi reglementează dreptul respectiv, fie prin acceptarea unor urmări socialmente periculoase.

Spre exemplu, reclamaţiile repetate şi neîntemeiate constituie un abuz de dreptul la petiţie sau de dreptul de acces liber la justiţie, prin care este şicanat atât cel reclamat, cât şi autorităţile judiciare. În cazul dreptului la informaţie, pot apărea ca abuzuri de drept fapte cum sunt: publicarea repetată a unor articole cu date care astfel nu mai sunt informaţii fiind deja cunoscute, ci sunt de natură a “diminua electoratul” subiectului articolului, sau de a-l influenţa în deciziile ce urmează să le ia; prezentarea unor zvonuri ca fapte adevărate, fără a face un minim de verificări şi fără a arăta că sunt simple presupuneri; campaniile de presă organizate, pornind de la poziţii prestabilite şi interese particulare constituie, de asemenea, un abuz de drept, fapt pentru care sunt şi interzise17, imixtiunile presei în treburile celorlalte puteri prin substituire, pretinzând să se ia măsuri de genul: „Dejeu afară” (Dejeu-fostul ministru de interne) şi alte folosiri abuzive ale dreptului de informare. Abuzul de drept procesual este o exercitare cu rea credinţă a unui drept prevăzut de lege a fi utilizat în procesul civil, administrativ sau penal, adică contrar scopului în vederea căruia a fost recunoscut de lege. Un astfel de abuz de drept procesual se sancţionează, în principiu, cu obligarea la despăgubiri a celui vinovat de săvârşirea lui; în cazurile anume prevăzute de lege, cel care a săvârşit abuzul de drept este sancţionat şi cu plata unei amenzi civile sau chiar penale. În cadrul abuzului de drept procesual, atrag sancţiunea amenzii civile următoarele acte făcute cu rea credinţă de către una din părţile în proces: introducerea unei contestaţii cu scopul de a întârzia punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti, cererea de strămutare a pricinii, cererea de recuzare, cererea de suspendare etc., toate făcute în mod

16 Recent pentru a se preveni abuzul de drept al comerciantului faţă de consumator a fost adoptată Legea nr. 193/6.XI.2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori. O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Aceasta poate apărea în cazul aşa ziselor contracte de adeziune în domeniul dreptului privat, existând riscul prejudicierii unei părţi a contractului fără posibilitatea legală sau materială de reparare a pagubei suferite, de exemplu modificarea unilaterală de către bancă a dobânzii prevăzute în contractul de împrumut bancar, poate fi apreciată ca o clauză abuzivă. 17 Potrivit art. 21 din Rezoluţia nr.1003/01.07.993 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei adoptate prin Hotărârea nr. 24/12 sept.1994 a Camerei Deputaţilor, se interzic campaniile ziaristice organizate pornind de la poziţii prestabilite şi interese particulare.


18

nejustificat, urmărindu-se în fapt tergiversarea judecăţii sau a executării sentinţei civile, şicanarea, răzbunarea etc. Abuz de drept poate fi şi `n domeniul legiferării, adică atunci când Parlamentul sau Guvernul elaborează o lege, respectiv o ordonanţă, contrare Constituţiei. O astfel de lege sau ordonanţă sunt declarate ca neconstituţionale de către Curtea Constituţională, autoritate autonomă împuternicită de Constituţie cu efectuarea justiţiei constituţionale. Fenomenul desemnat prin „abuz de drept” nu constă în existenţa abuzivă a dreptului, dreptul în sine neputând fi abuziv, ci în exercitarea abuzivă sau neexercitarea lui în mod abuziv, în deturnarea dreptului de la finalitatea socială pentru care a fost constituit şi garantat, cauzând astfel un prejudiciu material sau moral ori putându-se cauza un astfel de prejudiciu. Sunt numeroase împrejurări în care conduita abuzivă constă în neîndeplinirea unei obligaţii sau chiar a unui drept, în modul de exercitare sau neexercitare a unor competenţe, funcţii sau puteri ori chiar în neglijarea unui simplu interes protejat de lege. Spre exemplu: pot fi abuzuri de drept efectuarea de către Garda Financiară a două sau mai multe controale economice pe an la un agent economic, fără a avea la bază date sau sesizări că acesta încalcă legea; neexercitarea dreptului de a sancţiona o contravenţie constatată legal de agentul de circulaţie; oprirea fără motiv de către agentul de poliţie a conducătorului auto aflat în trafic; neeliberarea unei autorizaţii solicitate în pofida faptului că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru autorizare etc. Normele juridice, după obiect, subiect şi metodele de reglementare sunt sistematizate în ramuri ale dreptului. O primă împărţire, aşa cum am arătat, o constituie delimitarea în drept public şi drept privat.

1.7. Dreptul constituţional Cea mai importantă ramură a dreptului public o reprezintă dreptul constituţional care este fundamentul, temelia pentru celelalte ramuri de drept şi în general pentru toate normele juridice. De fapt, dreptul constituţional este factorul structurant al întregului sistem de drept care guvernează şi orientează reglementarea juridică din celelalte ramuri ale dreptului, imprimând un anume conţinut şi o anumită direcţie. Aceasta este urmarea faptului că dreptul constituţional izvorăşte din actul juridic şi politic fundamental al ţării - Constituţia, care într-un stat democratic exprimă cel mai fidel şi concis voinţa poporului suveran. Toate normele cuprinse în Constituţie abrogă, instituie ori modifică direct sau implicit normele cuprinse în celelalte acte normative, care includ normele juridice din celelalte ramuri de drept. Dreptul constituţional conţine totalitatea normelor juridice (prevăzute de Constituţie) după care se organizează şi se guvernează un stat, precum şi reglementarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Dreptul constituţional este acea ramură a dreptului unitar formată din normele juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul, instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii18. De aceea, aceste norme sunt esenţiale pentru societate, în ele se regăsesc principiile dreptului şi constituie izvor pentru celelalte ramuri de drept. Deci, obiectul dreptului constituţional îl constituie relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii, exercitării şi predării puterii statale ca expresie a puterii poporului care evident includ recunoaşterea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

18 Ioan Muraru. Drept Constituţional şi Instituţii politice, Editura Actami, Bucureşti, 1997, pag. 19 Dreptul constituţional este acela care formulează în principiu, organizează în proceduri şi consolidează în instituţii regimul politic al unei ţări prin norme specifice adoptate de organul legiuitor.


19

Prin normele constituţionale se instituie ordinea constituţională care vizează structura statului, relaţiile dintre organele statului, autorităţile publice, dintre acestea şi oamenii obişnuiţi, partidele politice, alte organizaţii, forma de guvernământ şi orice altă relaţie fundamentală pentru stat şi drept în general. Din ordinea constituţională izvorăşte ordinea de drept în sensul că ordinea de drept este acea ordine instituită prin totalitatea normelor juridice emise în baza şi conform Constituţiei19. Ordinea constituţională este ordinea stabilită de Constituţie pe când ordinea de drept este ordinea stabilită de toate celelalte legi emise în baza şi conform Constituţiei. Sfera ordinii de drept este mult mai mare decât sfera ordinii constituţionale. 1.8. Ierarhia actelor juridice. Supremaţia Constituţiei Potrivit art. 51 din Constituţie “Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. Actele juridice sunt de două feluri: acte juridice normative şi acte juridice individuale. Prin efecte juridice înţelegem drepturi şi obligaţii, a căror respectare este asigurată prin forţa de constrângere a statului. Actul juridic este manifestarea de voinţă în scopul producerii de efecte juridice, adică al naşterii, modificării sau stingerii de raporturi juridice. Actele juridice normative se emit de organele împuternicite ale Statului şi sunt manifestări de voinţă prin care se dispune cu privire la modul cum să se desfăşoare anumite relaţii sociale, iar în cazul nerespectării acestei dispoziţii, sancţiunile ce se aplică, de către cine, cui şi în ce mod. Actele normative într-un stat unitar se aplică, de regulă, pe întreg teritoriul şi la toţi subiecţii. Actele juridice individuale se referă numai la cazuri concrete, la nivelul individului, deci cu efecte juridice limitate la un număr restrâns de subiecţi. În orice stat20, actele juridice normative au o ierarhie bine stabilită, adică o putere de reglementare mai mică sau mai mare în raport de competenţa şi puterea de reprezentare a autorităţii emitente. Ca urmare, fiecare autoritate emite un anumit act normativ bine precizat în ierarhie din punct de vedere al competenţei materiale, personale şi teritoriale pe care o are acel organ21. Legea fundamentală a oricărui stat este Constituţia care este elaborată de Adunarea constituantă şi aprobată prin referendum, toate celelalte legi în statul respectiv se subordonează acesteia, iar toate reglementările ulterioare trebuie să fie conforme Constituţiei -forma supremă de exprimare a voinţei poporului `ntr-un stat democrat. Prin Constituţie se reglementează structura statului şi relaţiile dintre organele statului pe de o parte, precum şi dintre acestea şi persoanele fizice sau persoanele juridice, pe de altă parte. Filosoful grec Socrate considera Constituţia ca fiind sufletul cetăţii22. Al doilea act ca putere normativă îl constituie legea organică. Legea organică se votează de Parlament numai cu o majoritate calificată (majoritatea din efectivul parlamentar), având 19 Aristotel înţelegea prin Constituţie o anumită ordine care reglementează asocierea în interiorul unităţii politice, determinând modul de distribuire a puterilor, precum şi finalitatea pe care o urmăreşte colectivitatea care se asociază în acest fel. Aristotel, Politica, Cartea a IV, cap. I, 128/A, p. 15. 20 În Anglia nu există o ierahie a actelor juridice, având în vedere specificul dreptului englez, cu multe norme juridice nescrise. 21 Competenţa materială defineşte natura relaţiilor sociale reglementate, care `şi lasă amprenta pe natura normei juridice regulatoare; competenţa personală este dată de calitatea persoanei subiect activ sau pasiv al relaţiei sociale reglementate; competenţa teritorială exprimă `ntinderea teritoriului pe raza căruia funcţionarul, demnitarul public sau autoritatea, `şi exercită competenţa materială. 22 Julien Freun, L'essence du politique, Sirey Paris, 1986, p. 344


20

un domeniu de reglementare foarte important în stat prevăzut în mod expres în Constituţie (de exemplu: regimul proprietăţii, regimul infracţiunilor şi pedepselor, statutul funcţionarului public etc.). Al treilea act ca putere normativă îl constituie legea ordinară, adică acea lege care se votează de Parlament cu majoritate simplă (jumătate plus 1 din parlamentarii prezenţi) reglementând celelalte domenii care nu intră în obiectul legii organice. O lege ordinară nu poate modifica o lege organică, nici nu poate contraveni acesteia şi bineînţeles, Constituţiei. In vacanţele parlamentare, Guvernul este delegat provizoriu de Parlament, printr-o Lege de abilitare, să emită ordonanţe obişnuite în anumite domenii, acte normative cu putere de lege ordinară până la aprobarea sau respingerea lor de către Parlament. Prin aceast tip de ordonanţă nu se poate modifica o lege organică şi bineînţeles nici Constituţia. În cazuri excepţionale, de urgenţă, Guvernul poate emite ordonanţe de urgenţă prin care se modifică legea, inclusiv cea organică, până la aprobarea sau respingerea acestora în Parlament. Ca şi legile emise de Parlament, ordonanţele Guvernului pot fi atacate ca neconstituţionale numai în faţa Curţii Constituţionale. Pentru organizarea executării şi executarea în concret a legii, Guvernul emite acte administrative numite hotărâri care sunt subordonate ordonanţelor, legii ordinare, legii organice şi Constituţiei. Evident, o hotărâre de Guvern nu poate fi contrară ordonanţelor Guvernului şi deci, nici nu le modifică. Atunci când hotărârile Guvernului contravin legii pot fi atacate în justiţie, putând fi anulate de Curtea de Apel, Secţia de Contencios administrativ. După hotărârile Guvernului, ca putere normativă, se situează ordinele şi instrucţiunile cu caracter normativ, emise de miniştri după o anumită procedură. Acestea, evident, sunt acte administrative subordonate tuturor celorlalte acte normative mai sus enumerate, adică trebuie să fie în concordanţă cu ele, potrivit ierarhiei actelor juridice.Toate aceste acte normative, emise de miniştri, din punct de vedere teritorial, se aplică în toată ţara, însă din punct de vedere material, numai în domeniile ce le-au fost rezervate şi pe care le reglementează ministerul respectiv. Acte normative cu competenţă limitată de aplicare atât teritorială cât şi materială, emit Consiliile judeţene, Consiliile locale şi primăriile, respectiv cu putere numai pe teritoriul lor de competenţă şi numai `n domeniile `n care au fost `mputerniciţi de lege. De exemplu, Legea 32/1968, privind regimul general al contravenţiilor, stabileşte domeniile `n care aceste autorităţi pot institui contravenţii şi sancţiunile corespunzătoare acestora. TEME PENTRU REFERAT:

- Structura normei juridice. Comparaţie între normele juridice şi normele morale. - Ierarhia normelor juridice. Supremaţia Constituţiei. - Comparaţie între dreptul public şi dreptul privat. - Locul şi rolul dreptului constituţional în sistemul dreptului.

BIBLIOGRAFIE 1. Prof. univ. dr. Ioan Deleanu - Drept Constituţional şi Instituţii politice, Editura

Europa-1966, p. 5-52 2. Prof. univ. dr. Ioan Muraru - Drept Constituţional şi Instituţii politice, Editura Actami, Bucureşti-1997, p. 11-17 3. Dr. Cristian Ionescu - Drept Constituţional şi Instituţii politice, Editura

Lumina Lex, Bucureşti-1997, p. 9-31 4. Conf. univ. dr. Valerică Dabu - Răspunderea juridică a funcţionarului public.

Ed. Global Lex, Bucureşti, 2000, p. 17-22


21

ANEXA 1

NOŢIUNI GENERALE DESPRE DREPT Scheme ajutătoare

Statul a creat dreptul. Dreptul limitează acţiunea Statului. Dreptul asigură libertatea prin instituirea responsabilităţii, pentru cei care o încalcă, responsabilităţi pe care Statul le transformă în răspundere, după caz. - Obiectul dreptului: - normalizarea (reglementarea) relaţiilor sociale, prin intermediul normelor juridice. - acţiuni a) legătura între oameni - inacţiuni - Relaţii sociale şi persoane juridice - fapte b) subiecte -active -pasive Relaţia socială este ipoteza normei juridice. a) Ipoteză (relaţia socială) - subiect activ şi subiect pasiv - Normă juridică b) Dispoziţie - subiect activ şi subiect pasiv c) Sancţiune - organul statului aplică sanctiunea subiectului activ făcând dreptate subiectului pasiv şi societăţii a) Norme juridice - Sancţiuni juridice - aplicate de Stat b) Norme morale - Sancţiuni morale - aplicate de opinia publică Norme c) Norme religioase - Sancţiuni religioase - aplicate de „autorităţile” religioase d) Norme politice - Sancţiuni politice - aplicate de autorităţile politice Totalitatea normelor juridice alcătuiesc dreptul, ca sistem de norme juridice. - dreptul constituţional - dreptul administrativ a) dreptul public - dreptul penal - dreptul procesual penal - dreptul internaţional public Dreptul - dreptul civil b) dreptul privat - dreptul comercial - dreptul muncii - dreptul internaţional privat a) dreptul obiectiv - totalitatea normelor juridice, prevăzute de lege, care există şi Dreptul se exercită independent de voinţa individuală

b) dreptul subiectiv - totalitatea drepturilor individului care se exercită ca facultăţi ale acestuia

a) dreptul pozitiv - totalitatea normelor juridice scrise Dreptul

b) dreptul cutumiar - totalitatea cutumelor, obiceiurile recunoscute ca norme juridice


22

ANEXA 2

SCURTĂ COMPARAŢIE ÎNTRE DREPTUL PUBLIC ŞI DREPTUL PRIVAT

Comparaţie din punct de vedere al:

DREPTUL PUBLIC DREPTUL PRIVAT

- subiectelor - autorităţi publice - autorităţi publice + persoane fizice şi juridice

- persoane fizice şi juridice private

- ce interes vizează - interesul public - interesul privat - caracterul actelor juridice - preponderent de autoritate - preponderent acte de gestiune,

contracte etc. - caracterul actelor juridice - de regulă publice - de regulă secrete - caracterul efectelor juridice - preponderent normativ - preponderent individual - al aplicabilităţii - tuturor autorităţilor publice,

persoanelor fizice şi juridice - la două sau mai multe persoane (aplicabilitate restrânsă)

- opozabilităţi - erga omnes (tuturor) - numai persoanei sau persoanelor prevăzute în actul juridic

- obiectului reglementării - relaţiile din interiorul guvernării, inclusiv dintre guvernanţi şi guvernaţi

- relaţiile dintre persoanele private (fizice şi juridice)


23

ANEXA 3

SCHEMA COMPARATIVĂ ÎNTRE DREPTUL CONSTITUŢIONAL, DREPTUL ADMINISTRATIV

ŞI DREPTUL PENAL Din punct de vedere al subiectilor, obiectului reglementării şi mijloacelor de reglementare, normele juridice sunt structurate pe mai multe ramuri de drept, spre exemplu:

Comparaţie din punct de vedere al:

DREPTUL CONSTITUŢIONAL

DREPTUL ADMINISTRATIV

DREPTUL PENAL

- obiectului - relaţiile fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii statale

- relaţiile ce se formează în procesul de organizare a executării şi executarea în concret a legii

- relaţiile de tragere la răspundere penală a celor care au săvârşit infracţiuni

- subiecţilor - autorităţi constitutionale - cetăţeni - persoane particulare

- autorităţi administrative - persoane fizice

- autorităţi judiciare şi - persoane fizice

- ce ordine vizează - ordinea constituţională - ordinea administrativă - o anumită componentă a ordinii de drept

- sancţiunilor - sancţiuni constituţionale - sancţiuni administrative - sancţiuni penale - normelor juridice - norme constituţionale - norme administrative - norme penale

Ordinea socială include: a) Ordinea de drept b) Ordinea morală c) Ordinea religioasă d) Ordinea politică Ordinea de drept în general include: a) Ordinea constituţională b) Ordinea de drept (în sens restrâns) Ordinea constituţională include structura constituţională şi relaţiile dintre componentele acesteia, prevăzute în Constituţie.


24

ANEXA 4

IERARHIA ACTELOR JURIDICE

a) Constituţia - elaborată de Adunarea Constituantă şi votată prin referendum b) Legea de revizuire a Constituţiei, votată de 2/3 din Parlament şi referendum

c) Legea organică emisă de Parlament (votată cu majoritate calificată, adică jumătate

plus unu din numărul total al parlamentarilor)

d) Legea ordinară emisă de Parlament (votată cu jumătate plus unu dintre parlamentarii prezenţi – majoritate simplă)

e) Ordonanţa de urgentă - emisă de Guvern

f) Ordonanţa ordinară - emisă de Guvern

g) Hotărârile Guvernului - emise de Guvern h) Ordine şi instrucţiuni - emise de miniştri

i) Ordine - emise de prefecţi

j) Hotărâri şi decizii - emise de Consiliile judeţene şi locale, primari Ierarhia actelor juridice presupune: - toate actele juridice trebuie să izvorască din Constituţie, iar actul juridic inferior trebuie să fie conform actelor superioare. - puterea unui act normativ este dată de rangul autorităţii emitente în structura acestor organe, precum şi de puterea de reprezentare. - orice modificare a actelor juridice superioare afectează implicit orice act juridic normativ inferior care ar deveni contrar. - Ordonanţele Guvernului prin care se modifică o lege, se emit în regimul delegării date de Parlament prin legea de abilitare, delegare care este provizorie până ce ordonanţa este aprobată sau nu de Parlament. - Ordonanţele de urgenţă sunt excepţii ce pot fi adoptate numai în cazuri urgente, fără nici o abilitare expresă. - Ordonanţele obişnuite ale Guvernului se emit numai în limitele legii de abilitare dată de Parlament şi numai pe timpul vacanţei parlamentare.


25

ANEXA 5

ORGANELE STATULUI, ACTELE PE CARE LE EMIT ŞI COMPETENŢA ACESTORA

Competenţa de aplicare Structura organelor statului

Acte normative care le emit Teritorială Materială Personală

Adunarea Constituantă

Constituţie pe toată ţara orice domeniu orice persoană

Parlament Legea organică

Legea ordinară pe toată ţara

- în domeniul legii organice - în alte domenii decât cele rezervate Constituţiei şi legii organice

orice persoană

Guvern Ordonanţa de urgenţă

Ordonanţă

Hotărâri

pe toată ţara

- `n domeniul legii organice şi al legii ordinare - numai în domeniul legii ordinare şi în limita fixată de Parlament prin legea de abilitare; - numai în aplicarea legii

orice persoană

Ministere Ordine şi instrucţiuni pe toată ţara - numai în domeniul ministerului respectiv

orice persoană

Prefecţi Ordine În judeţul respectiv În domeniul prev. de lege

orice persoană

Consilii judeţene şi locale, primării

Hotărâri Decizii

Pe judeţ, oraş, comună, potrivit competenţei teritoriale

- numai `n domeniul stabilit în mod expres de lege

orice persoană

CAPITOLUL II

PRINCIPIUL SEPARAŢIEI PUTERILOR, AL EGALITĂŢII, COOPERĂRII ŞI CONTROLULUI RECIPROC AL ACESTORA

2.1. Conceptul de putere. Puterea de Stat. Puterea Poporului. Naţiune.

2.1.1. Trăsături. Deosebirile fată de alte puteri. Puterea23 este capacitatea, însuşirea, posibilitatea fizică, morală, intelectuală, politică, militară, economică a persoanei, autorităţii etc. de a-şi impune voinţa faţă de oameni sau natură. În funcţie de subiectul deţinător al puterii, mijloacele folosite şi obiectul exercitării acesteia, putem distinge: putere politică, putere de stat, putere militară, putere economică etc. Spre exemplu, puterea de stat se realizează prin mijloace specifice, inclusiv forţa de constrângere, prin autorităţi, funcţii şi funcţionari publici, într-un sistem de legi. C.G. Rarincescu arăta că noţiunea de putere are trei sensuri. Într-un prim sens, cuvântul putere desemnează noţiunea de funcţie, de activitate specială; spre exemplu, se spune - puterea legislativă se exercită de Parlament. În al doilea sens, cuvântul putere vizează noţiunea de organ, de exemplu când se face referire la puterea executivă care prin excesul de ordonanţe “de urgenţă”, încalcă domeniul puterii legiuitoare24. În al treilea sens, prin cuvântul putere se vizează elementele constitutive ale voinţei naţionale întrucât aceasta poate fi fracţionată în anumite elemente ce pot fi delegate şi încorporate într-un anumit organ respectiv serviciul public care exercită funcţii corespunzătoare. Fiind şi dovedindu-se a fi categoria cheie în organizarea statală a societăţii umane, puterea (în sensul cuceririi sau aproprierii sale) a fost şi rămâne scopul fundamental al revoluţiilor, mişcărilor şi convulsiilor sociale, din aceasta rezultând (sau acestea sunt rezultatul) legătura strânsă cu categoriile popor şi naţiune. Uneori, categoria putere este exprimată prin cea de suveranitate. Astfel, constituţiile stabilesc că suveranitatea (sau puterea) aparţine poporului. În acest fel sunt redactate constituţiile Spaniei (art. 1 pct. 2), Franţei (art. 3), României (din anii 1948 art. 3 şi 1965 art. 2) şi altele. Alte constituţii folosesc expresia de suveranitate care aparţine naţiunii sau emană de la naţiune. Constituţia actuală a României prin art. 2 stabileşte că „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care se exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum.” De aici rezultă două constatări: prima priveşte legătura între categoriile şi fenomenele popor, naţiune, putere de stat, puteri publice, iar cea de-a doua priveşte formulările extrem de nuanţate cu care se operează, precum cele de putere, puteri publice, suveranitate, suveranitate naţională (care în fond exprimă aceeaşi categorie) sau cele ce „rezidă în naţiune”, „aparţin naţiunii”, „aparţin poporului”. Totuşi, poporul şi statul sunt subiecte distincte de drept. Cicero spunea că poporul este un grup de oameni asociat prin legături juridice, prin consens juridic şi prin interese comune. Istoricul roman Titus Livius ne `nvaţă că poporul este singurul `n măsură să deţină toată puterea

23 V. Dabu. Responsabilitatea juridică a funcţionarului public. Teză de doctorat p.4. "Oricum etimologia termenului "putere" exprimă numai în parte sensul său politic, care nu este capacitatea de a face, ci puissance "capacitatea de a face să se facă" (pouvoire de faire faire)... Astfel, puterea ordonă, iar puterea statului impune comenzi susţinute prin monopolul legal al forţei." Giovani Sartori. Teoria democraţiei reinterpretate. Colegiul Polirom. 1999.p.181. 24 O ordonanţă de urgenţă este susceptibilă de a fi neconstituţională atunci când nu sunt îndeplinite condiţiile de "urgenţă" şi “caz excepţional” impuse de Constituţie (art. 114 pct 4 din Constituţie).

Principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlul reciproc al acestora

27

`n orice privinţă25. După Giovani Sartori conceptul de popor este folosit în cel puţin 6 accepţiuni26:

1. Popor înseamnă, literalmente, toată lumea; 2. Popor înseamnă o parte majoritară indeterminată; marea parte a mulţimii; 3. Popor înseamnă clasele inferioare; 4. Popor ca entitate indivizibilă, ca întreg organic; 5. Popor ca mare parte exprimată prin principiul majorităţii absolute; 6. Popor ca mare parte exprimată prin principiul majorităţii limitate. Credem că ceea ce interesează în primul rând, respectiv modul de exprimare a voinţei

poporului pentru satisfacerea intereselor publice, ar trebui avut în vedere la clarificarea accepţiunii de popor. Ideal ar fi ca prin popor să se înţeleagă toată lumea dar, cel puţin pentru mult timp, va fi foarte greu să se opereze cu această accepţiune. Satisfacerea intereselor întregului popor pare o utopie având în vedere multitudinea şi diversitatea acestora precum şi a căilor şi metodelor de realizare. De aceea, se lucrează cu conceptul de interese generale, noţiune care presupune interesele esenţiale, importante pentru toţi, ceea ce nu înseamnă că se satisfac în totalitate interesele tuturor, chiar dacă unii le consideră esenţiale numai pentru ei. Deci, este dificil să stabilim ce este esenţial pentru toţi şi cum se exprimă aceasta `n voinţa poporului, ori cum aflăm voinţa reală a poporului. Practica a demonstrat că aceasta o pot hotărî cei mai mulţi plecând de la majoritatea simplă, până la limita maximă-întregul popor. În viaţă pot apărea diferenţe între opiniile majorităţii simple şi ale majorităţii calificate în stabilirea şi definirea intereselor generale ale societăţii. În astfel de situaţii socotim că opinia majorităţii calificative este mai aproape de voinţa poporului dacă aceasta ia în considerare şi drepturile minorităţii27. În anumite situaţii majoritatea simplă hotărăşte, dar aceasta numai în limitele şi domeniile stabilite conform voinţei exprimate prin referendumul popular, cât şi prin reprezentanţii societăţii din Adunarea Constituantă atunci când aprobă Constituţia. De exemplu, o lege ordinară poate fi aprobată în Parlament de majoritatea simplă a parlamentarilor, dar aceasta se face în baza unei Constituţii, votată de o majoritate calificată şi prin referendumul popular. Chiar statul şi puterea sa, inclusiv dimensiunile acesteia, trebuie să îşi aibă sorgintea în Constituţia votată atât de Adunarea Constituantă, cât şi prin referendumul popular. Noţiunea de „stat”, aşa cum am văzut, cunoaşte două accepţiuni: Într-o accepţiune mai mult politică28, sociologică, prin stat se înţelege suma a trei elemente distincte şi anume: teritoriul, populaţia (naţiunea) şi suveranitatea (în sensul puterii statale (de fapt statul în accepţiunea strict juridică). În accepţiunea aceasta, statul este sinonim cu ţara el incluzând civilizaţia, resursele, oamenii, teritoriul, frontierele, autorităţile etc. Într-o a doua accepţiune, o accepţiune restrânsă, prin stat se înţelege forma organizată a puterii poporului, mai exact mecanismul sau aparatul. Aceasta este accepţiunea strict juridică `ntr-un stat democratic. Aşa văzute lucrurile, următorul raţionament ne permite explicarea edificiului statal. Poporul, naţiunea29 deţin puterea politică. Pentru a putea exercita această putere, poporul creează statul, ca ansamblu sistematizat de organe de stat legiuitoare, administrative,

25 Frigioiu Nicolae, Curs de politologie şi doctrine politice, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice "David Ogilvy", Bucureşti, 2000, p.60. 26 Giovani Sartori: Teoria democraţiei reinterpretată. Colegiul Polirom. 1999, Bucureşti p. 46 27 V.Dabu, Răspunderea juridică a funcţionarului public. Ed. Global Lex. Bucureşti, 2000, p. 18 28 "Termenul politică are multiple sensuri definite prin dicţionare. În sensul care ne interesează, politica este o formă de activitate socială care se extinde asupra sferei relaţiilor dintre clase, naţiuni şi alte grupări sociale, ca şi a acelora dintre indivizi şi acestea, în lupta pentru putere. Principala sferă a politicii o constituie participarea la guvernare, determinând formele funcţiilor şi conţinutul acestora, precum şi exigenţele politicii care se reflectă puternic în stat şi drept." I. Muraru. Drept Constituţional şi Instituţii Politice. Editura Actami. Bucureşti,1997, p.14 29 Statele naţionale sunt cele în care populaţia majoritară formează o singură naţiune. Elementele naţiunii sunt: rasa, limba, religia, tradiţiile istorice, interesele materiale şi culturale comune în situaţia geografică.


28

judecătoreşti, de armată şi poliţie etc., deseori denumite autorităţi statale (publice). Statul este deci sistemul acestor autorităţi publice şi aceasta este accepţiunea cu care vom opera în continuare - organizarea statală a puterii poporului. Puterea statală nu se confundă cu puterea politică. Ca trăsături generale ale puterii de stat reţinem:

1) caracterul de putere; 2) putere de constrângere; 3) putere socială; 4) putere de a exprima şi realiza voinţa ca voinţă de stat; 5) caracterul organizat; 6) suveranitatea. 1. Caracterul de putere Acest caracter general al puterii de stat, care exprimă „genul proxim” în definirea puterii

de stat, constă în aceea că puterea este o putinţă efectivă, o capacitate de a exprima şi realiza voinţa ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate. Dar pentru a defini puterea de stat sunt necesare şi alte elemente, respectiv cele care o diferenţiază de alte puteri şi care reprezintă aşa numita „diferenţă specifică”. 2. Puterea de stat este o putere de constrângere30 Fiind o putere socială, puterea de stat se distinge în cadrul fenomenului putere prin faptul că este o putere de constrângere. În realizarea voinţei lor, guvernanţii apelează la un întreg arsenal de mijloace, inclusiv forţa de constrângere legală, denumită şi „constrângerea de stat”, împotriva celor care nu se conformează legii. Elementul constrângere este definitoriu pentru putere, ca putere de stat, deoarece în momentul în care dispare constrângerea statală dispare chiar statul. Acesta (elementul constrângerii) deosebeşte puterea de stat de puterea socială existentă în comuna primitivă, care era o putere obştească şi se baza pe convingere, pe înţelegerea rostului şi necesităţii măsurilor luate. De asemenea, el deosebeşte puterea de stat de alte puteri sau activităţi exercitate de organe şi organizaţii nestatale (partide politice, diferite organizaţii sociale, organizaţii religioase). Ca atare, orice putere de stat este o putere de constrângere, contrângerea de stat fiind una din „trăsăturile esenţiale ale oricărei puteri de stat”. Dar constrângerea de stat trebuie folosită doar în ultimă instanţă31, adică atunci când voinţa de stat exprimată prin lege nu este respectată de bună voie. Constrângerea de stat se realizează printr-o forţă instituţionalizată, care trebuie să funcţionează numai în baza şi în limitele legii, adică numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege după proceduri stricte şi numai prin organele abilitate de lege. În cazul când constrângerea de stat este folosită în afara legii, este necesară tragerea la răspundere civilă, administrativă sau penală după caz, at@t a funcţionarului public vinovat, cât şi a autorităţii publice în cauză. 3. Caracterul social al puterii statale Puterea de stat are evident un caracter social `ntrucât ea se manifestă într-un mediu social. Acest caracter explică apariţia sa, apartenenţa, conţinutul şi funcţiile sale. Puterea organizată statal a apărut ca putere a unor forţe sociale (grupuri, clase) şi a fost folosită la consacrarea şi protejarea intereselor acestora faţă de alte grupuri, clase sociale, persoane. Drumul parcurs în organizarea statală a puterii de la despotism până la statul de drept şi democratic se analizează şi se explică în raport tocmai cu caracterul social al puterii. 30 În dicţionarul de neologisme termenul "constrângere" este definit ca "acţiunea" de constrângere şi rezultatul ei, forţare, iar verbul "a constrânge" este definit astfel: "a sili, a obliga (pe cineva) să facă ceva, a forţa". Florin Marcu şi Constantin Mâneca. Dicţionar de neologisme, Ed. Academiei, Ediţia a III-a, Bucureşti, 1978, p. 256. 31 Într-un stat democratic normele juridice, de regulă, se respectă de bună voie, deoarece acestea exprimă voinţa poporului şi sunt un rezultat al necesităţilor sociale, economice, politice la momentul respectiv. Atunci când normele juridice nu mai exprimă voinţa poporului sau nu mai corespund necesităţilor actuale, creşte frecvenţa încălcării lor, impunându-se modificarea, abrogarea sau incriminarea acestora.


29

4. Puterea de stat este puterea de a exprima şi realiza voinţa guvernaţilor32 ca voinţă general-obligatorie. Această trăsătură exprimă raţiunea de a fi a puterii organizată statal. Trebuie subliniat că voinţa indivizilor, a grupurilor sociale, a poporului, a naţiunii (depinde de sfera ce o dăm noţiunii „guvernaţilor”) exprimată prin lege, nu este suma aritmetică a voinţei membrilor, grupurilor sau claselor sociale. În lege trebuie să se exprime interesele fundamentale, precum şi celelalte care au caracter general pentru categoria guvernaţilor. Raportul lege-voinţă reală a poporului este în strânsă legătură cu caracterul democratic al statului. Ca atare, nu întotdeauna legea exprimă voinţa poporului, cum ar fi din cauza unor alegeri incorecte sau din cauza îndepărtării guvernanţilor de la ceea ce au promis când au fost aleşi etc. În caracterizarea puterii se vorbeşte de legalitatea puterii, precum şi de legitimitatea puterii, sintagme cu conţinutul diferit. Astfel, prin legalitatea puterii înţelegem câştigarea, exercitarea şi menţinerea puterii în limitele Constituţiei şi a legilor date în baza acesteia. Pe de altă parte, prin legitimitatea puterii înţelegem câştigarea, exercitarea şi menţinerea puterii, pe baza Constituţiei şi a legilor date în baza acesteia, Constituţie şi legi care exprimă voinţa reală a poporului. Când Constituţia şi legile nu mai corespund voinţei reale a poporului, atunci puterea care le respectă este legală, dar nu mai este legitimă. În astfel de situaţii puterea trebuie să actualizeze Constituţia şi legile conform voinţei poporului. 5. Caracterul organizat al puterii statale. Puterea de stat este şi există numai ca o putere organizată sub forma unui aparat, mecanism sau a unor autorităţi investite cu „puteri” exprimate în competenţe organizate într-o ierarhie specială, dar şi pe orizontală. Puterea de stat nu poate exista decât organizată. Organizarea puterii statale pe principiul separării, egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al puterilor în stat prezintă incontestabile avantaje în exerciţiul democratic al funcţiilor încredinţate structurilor acestuia (autorităţii publice, funcţionarii publici, demnitari publici, instituţii publice etc.). 6. Suveranitatea puterii de stat. Este o altă trăsătură a puterii organizate statal, respectiv supremaţia şi independenţa puterii în exprimarea şi realizarea voinţei guvernaţilor ca voinţă de stat. Această trăsătură se analizează sub denumirea de suveranitate de stat33 pentru a fi deosebită de suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională.

2.2. Despre autolimitarea puterii. Limitarea prin Constituţie a puterii autorităţilor

Viaţa în stat s-a făcut posibilă prin sacrificiul libertăţii neţărmurite a fiecărui individ, pentru ca astfel să poată fi asigurat exerciţiul libertăţilor inerente vieţii34. Atunci când este vorba de „mulţi” şi de toţi, puterea şi libertatea nu se pot exersa şi deci realiza, decât dacă se autoîngrădesc. Faptul de a hotărî în privinţa multora (a tuturor) este mai întâi rezultatul delegării de către aceştia a unei părţi a libertăţii lor; eu şi ceilalţi asemenea mie am hotărât liber ca altcineva (puterea) să hotărască pentru noi. Dar, dacă este o delegare parţială a libertăţii noastre făcută puterii, atunci aceasta trebuie să se exercite numai în limitele înfăptuirii şi dezvoltării

32 Într-un stat democratic guvernanţii sunt reprezentanţii poporului, iar prin lege şi programele lor expuse în campaniile electorale, aceştia au fost mandataţi cu privire la interesele generale de satisfăcut şi mijloacele de folosit în acest scop, adică de a exprima voinţa guvernaţilor. 33 Vezi infra p. 51. 34 Paul Negulescu. Tratat de Drept Public. Casa Şcoalelor, 1942, p. 75


30

libertăţii noastre. Depăşirea acestor limite impune responsabilităţi acceptate de puterea care se respectă35.

Puterea reglementează relaţiile sociale pentru a guverna `n realizarea drepturilor şi libertăţilor36. Aceasta se face în raport de interesele care se vizează a fi realizate. De aceea, de multe ori individul copleşit, de exemplu, de variatele imixtiuni şi controale din partea puterii, este îndreptăţit să se întrebe dacă nu cumva puterea are limite şi responsabilităţi, şi dacă da, care sunt acestea?

Orice lucru, proces, fenomen, structură, sistem scăpat de sub control sau autocontrol distruge sau se autodistruge37. Istoria a demonstrat că o putere nelimitată iese din slujba celor care au creat-o, putând acţiona chiar în deserviciul acestora. Simpla limitare a puterii, fără instituirea şi înfăptuirea responsabilităţii pentru depăşirea limitelor acesteia, este o utopie, iar administraţia acesteia se întoarce contra celor care au înfiinţat-o. În concepţia antică, puterea era fundamental totalitară sub toate cele trei forme: ca funcţie, organ şi voinţă. Tomismul, făcând distincţie între „legea eternă” şi „legea umană”, are meritul de a oferi un „pretext” pentru limitarea puterii, indiferent de formele de exercitare ale acesteia. Astfel, formula biblică „Dă-i Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” fondează ideea limitării puterii şi instituirea responsabilităţii pentru depăşirea acestor limite, idei care s-au materializat pentru prima dată în obiceiuri şi apoi în legi. Dacă anterior suveranul putea să facă şi să desfacă legi după bunul său plac, prin adoptarea principiului „princeps legibus tenetur”, acesta este ţinut să respecte dreptul, chiar dacă iniţial era vorba numai de dreptul natural nu şi de dreptul cetăţii, dreptul civil. Apariţia Constituţiei ca „lege fundamentală a Statului”, a consacrat principiul autolimitării puterilor statului, în sensul că puterea acestuia trebuie să se exercite în limitele prevăzute de Constituţie deci, fără a-şi încălca propriile legi, iar încălcarea acestora să atragă responsabilitatea juridică a autorităţii publice şi funcţionarilor săi. Ba mai mult, în Franţa, Constituţia din 1789 introduce pentru prima dată posibilitatea de control a constituţionalităţii legilor deci, posibilitatea de control judecătoresc asupra puterii legislative în activitatea de elaborare a legii care trebuie să fie totdeauna conformă cu Constituţia38. Controlul constituţionalităţii legilor vizează împiedicarea legiuitorului de a face legi după bunul plac, deci limitează legiferarea la principiile constituţionale. Astfel se scot în afara Constituţiei tendinţele de însuşire a puterii exprimate plastic prin „L'Etat c' est moi.” În Anglia, spre deosebire de Franţa, parlamentul şi regele nu puteau să creeze dreptul, ci doar să descopere şi să exprime regulile acestuia. Common Law stătea la baza dreptului, iar legiuitorul nu putea acţiona contrar spiritului acestuia. Revoluţia din 1688 a marcat un triumf al „supremaţiei parlamentului”, excluzându-se orice control judecătoresc asupra validităţii legilor39.

35 Gabriel Liiceanu. Despre limită. Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 104-111 şi 124 36 Tratând raportul putere-dreptate, un filozof francez arăta "Drept este ca ceea ce este drept să fie urmat, necesar este ca ceea ce e mai puternic să fie ascultat. Dreptatea fără putere este neputincioasă; puterea fără dreptate este tiranică. Dreptatea fără putere este contestată, fiindcă există totdeauna răuvoitori; puterea fără dreptate este învinuită. Aşadar, puterea şi dreptatea trebuie aşezate laolaltă şi pentru aceasta trebuie făcut astfel încât ceea ce e drept să fie puternic sau ceea ce e puternic să fie drept. Dreptatea poate fi discutată, puterea este uşor de recunoscut şi nu se discută. Aşa se face că dreptatea n-a putut căpăta putere, pentru că puterea a combătut dreptatea, afirmând că este nedreaptă şi că ea este cea care e dreaptă. Încât neputând face să fie puternic ceea ce este drept, am făcut să fie drept ceea ce este puternic." Blaise Pascal, Cugetări, Ed. Univers, 1978, p. 69, citat de Mihai Runcan în Introducere în etica şi legislaţia presei, Ed. ALL, Bucureşti, 1998, p. 46. 37 V.Dabu, Răspunderea juridică a funcţionarului public. Ed. Global Lex, 2000, p. 18-29. 38 A.V. Dicey a scris: "Bastilia era semnul vizibil al puterii fără lege. Căderea ei a fost simţită cu adevărat ca prevestind pentru restul Europei, acea supremaţie a dreptului ce exista deja în Anglia." A.V.Dicey, Constitution. Londra 1984, p. 177. 39 Prof. dr. I.Deleanu, Justiţia Constituţională, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 19.


31

Cu toate acestea, în coloniile engleze inclusiv America de Nord, judecătorii şi-au asumat „un drept de control” prin ignorarea legilor locale când ele nu erau conforme cu dreptul englez, fapt consacrat în anul 1803 în „principiul considerat esenţial în toate constituţiile scrise, că o lege incompatibilă cu Constituţia este nulă şi că instanţele, ca şi celelalte organe ale puterii, trebuie să asigure efectele Constituţiei”. Istoria a dovedit că autolimitarea puterilor statului, fără instituirea responsabilităţii pentru încălcarea acestor limite, este insuficientă în asigurarea drepturilor omului contra tendinţelor despotice sau a abuzurilor autorităţii, fie ea şi judecătorească. O serie de constituţii şi documente internaţionale au consfinţit şi garantat drepturile oamenilor ca fiind sacre de-a pururi şi nici un ordin impus de tiranie sau de o putere arbitrară nu poate avea destulă autoritate pentru a le aboli40. Garantarea drepturilor omului este dată de consacrarea lor prin lege şi instituirea domniei legii faţă de orice autoritate, deziderat ce nu se poate realiza fără existenţa responsabilităţii autorităţii publice a funcţionarului sau a demnitarului public. Deci, orice hotărâre judecătorească sau act al unei alte autorităţi publice prin care se încalcă, ilegal, drepturile unei persoane trebuie desfiinţată, atrăgând răspunderile juridice corespunzătoare, evident numai pe baza unei proceduri prevăzute de lege. Căci, numai o guvernare prin lege este esenţa libertăţii, arată Montesquieu.

2.3. Principiul separării puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora

De-a lungul evoluţiei dreptului s-au cristalizat o serie de principii, adică idei de bază general valabile ce se regăsesc în normele care reglementează instituţiile dreptului. Dintre principiile menite să asigure drepturile omului prin limitarea puterii autorităţii şi funcţionarilor publici, precum şi prevenirea exercitării abuzive a acesteia, voi reaminti doar câteva: principiul separaţiei puterilor, al echilibrului, cooperării şi controlului reciproc al acestora; toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul, fără deosebire, la o protecţie egală a legii; dreptul fiecăruia de a se adresa în mod efectiv instanţelor judiciare competente, împotriva acelora care îi violează drepturile şi libertăţile recunoscute prin Constituţie sau alte legi; nimeni nu poate fi arestat, deţinut sau exilat, în mod arbitrar; imparţialitatea şi independenţa justiţiei; prezumţia de nevinovăţie; garantarea dreptului la apărare; neretroactivitatea legii şi aplicarea legii penale mai blânde pentru individ; principiul legalităţii; principiul garantării dreptului fiecărei persoane vătămate de o autoritate publică; principiul responsabilităţii puterilor statului şi funcţionarilor publici; exercitarea drepturilor şi libertăţilor poate fi îngrădită numai de lege şi numai „în scopul exclusiv al asigurării recunoaşterii şi respectului drepturilor şi libertăţilor celorlalţi” în vederea satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunăstării într-o societate democratică; principiul supremaţiei Constituţiei. Aceste principii nu fac altceva decât să continue limitarea puterilor statului în raport cu individul pentru care au fost separate şi organizate în aşa fel încât să se poată controla şi limita reciproc, înlăturându-se astfel posibilitatea căderii vreuneia din acestea în absolutism, iar a statului în anarhie. Montesquieu afirma că orice om care ar deţine întreaga putere într-un stat (legislativă, executivă şi judecătorească) ar fi tentat să abuzeze de ea41, de unde şi concluzia că divizarea acesteia în părţi ce cooperează, dar se şi controlează reciproc este de natură a asigura echilibrul şi stabilitatea puterilor şi, în mod deosebit, folosirea non-abuzivă a acestora. Principiul separaţiei puterilor a fost proclamat de Revoluţia franceză pentru a pune capăt absolutismului când o singură persoană concentra toată puterea în stat, adică puterea de a

40 David Hume, citat de Adrian-Paul Iliescu în Limitele puterii, Editura ALL, Bucureşti, 1994, p.31. 41 Marian Enache. Câteva consideraţii în legătură cu puterea executivă, concept şi funcţionare, în revista Dreptul nr. 9/1997, p.3.


32

face legi, de a le executa precum şi de a judeca atunci când sunt încălcate. Este cunoscută expresia monarhului „L'Etat c'est moi”, sintagmă care exprimă cel mai bine concepţia cu privire la putere, dominantă până la Revoluţia franceză. Separarea puterii în putere legislativă, executivă şi judecătorească, a fost un progres pentru vremea aceea, fiecare din cele trei mari puteri trebuind să fie deţinute şi exercitate de structuri diferite. Dar limitarea acestui principiu numai la separarea puterilor, în cele trei puteri, este periculoasă pentru că poate duce la anarhie. Astfel, din păcate, imediat după Revoluţia din 1789, în Franţa acest principiu a fost iniţial „folosit mai ales pentru a proteja autorităţile administrative de orice ingerinţă a tribunalelor”, întărindu-se în loc să se limiteze puterea executivă de către puterea judecătorească. Aceasta a fost posibilă ca urmare a înfiinţării unor structuri hibrid, administrativ-judecătoreşti, care soluţionau exclusiv conflictele dintre autorităţi şi individ în locul autorităţilor judecătoreşti. La germani, dezvoltarea concepţiei de Reichsstaat este rezultatul direct al vechiului ideal al supremaţiei dreptului, prin care trebuia limitat nu un monarh sau un for legislativ, ci un complicat aparat administrativ42. James Madison arăta că „acumularea tuturor puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească - în aceleaşi mâini, fie ale unuia singur sau ale unora puţini, fie ereditari, autonumiţi sau electivi, poate fi considerată pe drept cuvânt ca cea mai bună definiţie a tiraniei”. Simpla separare a puterilor a ridicat o serie de probleme în practică, astfel:

- disputarea între acestea a supremaţiei, ori tendinţa de exercitare fără limite a puterii ce o deţin;

- lipsa de cooperare între puteri, care poate provoca reciproc greutăţi şi piedici etc.; - necunoaşterea reciprocă a activităţii lor, lipsa de control reciproc limitat între

acestea, izolarea acestora cu efecte negative pentru realizarea scopului lor, care duc la: paralelism, imixtiuni, disfuncţionalităţi, măsuri `n contratimp, oportunităţi diferite, ineficienţă etc.

„Puterile nu sunt şi nu trebuie să fie izolate. La aceasta s-ar opune, însăşi ideea suveranităţii care este unică şi indivizibilă, iar în practică s-ar ajunge la nesfârşite conflicte. Guvernate de ideea egalităţii între ele, puterile trebuie să colaboreze şi să se controleze reciproc, stabilind o interdependenţă complexă între ele. Cu acest chip se împiedică abuzurile, se înlătură conflictele şi se ajunge la unitatea cu care trebuie să se exercite suveranitatea naţională. Tocmai în realizarea acestei unităţi stă meritul alcătuitorilor noii Constituţii, care va trebui să cuprindă principiul separaţiei puterilor43”. În consecinţă, principiul separaţiei puterilor a fost perfecţionat în scopul unei funcţionări eficiente a acestora în realizarea menirii lor. Astfel, la principiul separării puterilor s-a adăugat sintagma „al egalităţii acestora”, care înseamnă că nici una nu trebuie să domine pe alta şi nici una nu se subordonează alteia. Regula egalităţii puterilor presupune:

- toate puterile sunt egale, principiu consacrat constituţional; - toate puterile se subordonează numai Constituţiei şi legilor date în baza acesteia

(principiul domniei legii); spre exemplu, Parlamentul nu poate să elaboreze o lege contrară Constituţiei; nu este indicat ca puterile separate să funcţioneze pe principiul piramidei;

- faptul că legile elaborate de Parlament sunt obligatorii pentru celelalte puteri nu înseamnă că acesta este superior celorlalte puteri constituite în stat. Ba mai mult, nu toate legile elaborate de Parlament trebuiesc executate orbeşte de celelalte puteri. Astfel, în cazul legilor date de Parlament prin încălcarea dispoziţiilor constituţionale, cei interesaţi pot obţine, după anumite proceduri prevăzute de lege, declararea lor ca neconstituţionale şi deci, acestea nu mai pot produce efecte juridice.

42 Friedrich A. Hayik. Constituţia Libertăţii, Institutul European, 1998, p.221 43 Andrei Rădulescu. Marea Constituţie a României, Bucureşti, 1922, p. 199


33

A acorda o putere mai mare uneia din cele trei puteri presupune predispoziţia la abuz de putere din partea acesteia şi chiar disfuncţionalităţi în structurile statului. Potrivit Constituţiei din 1965, s-a apreciat că puterea legislativă era putere supremă în stat şi ca atare, celelalte puteri nu o puteau controla, fiind subordonate acesteia, împrejurare care a avut unele implicaţii negative. Ca urmare, în acea perioadă nu se putea vorbi de un contencios administrativ şi constituţional în cazul unor abuzuri. Dar simpla separare a puterilor, precum şi egalitatea acestora nu sunt suficiente pentru a asigura buna funcţionare a lor în special, şi a statului în general. Faptul că puterile sunt ale unei entităţi, statul, presupune organizarea lor într-un sistem, un angrenaj care trebuie să funcţioneze eficient în vederea realizării scopului unic al statului, scop stabilit de popor. Aceasta înseamnă că între puteri nu trebuie să fie izolare, dezinteres, necunoaştere, ci intercondiţionare, conjugare a activităţilor, cunoaştere reciprocă a scopurilor mediate, într-un cuvânt cooperare. Astfel, regula cooperării puterilor presupune:

- subordonarea scopurilor fiecăreia scopului comun care uneşte puterile în stat, statul fiind suveran şi indivizibil;

- cooperarea obligatorie a puterilor în limitele Constituţiei şi legilor date în baza acesteia;

- desfăşurarea activităţilor cu bună credinţă şi fidelitate faţă de ţară. Astfel, s-a ajuns la formularea principiului separaţiei puterilor, al egalităţii şi cooperării acestora. Dar viaţa a demonstrat că acest principiu trebuie perfecţionat în sensul introducerii şi a regulii privind „controlul reciproc al acestora.” Această regulă presupune că prin Constituţie trebuie să se prevadă proceduri precise şi instituţii publice pe baza cărora puterile să se controleze reciproc sub aspectul respectării Constituţiei şi a legilor emise în baza acesteia. Cu privire la controlul reciproc al puterilor în S.U.A., Alexis de Tocqueville arăta: „Pacea, prosperitatea, însăşi existenţa uniunii, stau neîncetat în mâna celor şapte judecători federali (Curtea Supremă a S.U.A.). Fără ei, Constituţia este literă moartă; la ei apelează puterea executivă pentru a rezista presiunilor corpului legislativ; legislativul pentru a se apăra de iniţiativele puterii executive; Uniunea pentru a se impune în fata statelor; statele pentru a respinge pretenţiile excesive ale Uniunii; interesul public-contra interesului privat; spiritul conservator contra instabilităţii democratice44 etc. Controlul reciproc al puterilor presupune:

- căi de atac legale prin care o putere sau autoritate a acesteia, poate acţiona în judecată o altă putere sau structură a acesteia atunci când aceasta abuzează, încălcând legea;

- alegerea ori numirea funcţionarilor unei puteri de către o altă putere, ori prin cooperare `ntre puteri;

- dizolvarea, suspendarea, demiterea funcţionarilor unei puteri de o altă putere, în condiţiile legii (de regulă cu cooperarea unei alte puteri, pentru a se putea controla);

- avizul sau acordul reciproc `n exercitarea puterilor; de exemplu unele acte din activitatea de reglementare separată a Camerelor Parlamentului, sunt urmate de mediere, conform legii, atunci când acestea diferă etc., deci Camerele Parlamentului se controlează reciproc cooperând.

Ca urmare, reglementarea şi funcţionarea puterilor statului, conform principiului separării, egalitătii, cooperării şi controlului reciproc al acestora, este o garanţie a realizării interesului general în condiţiile legii, şi respectiv al exercitării nonabuzive a puterii. 44 Alexis de Tocqueville. Despre democratie în America, Editura Humanitas, 1995, p. 207. În prezent Curtea Supremă a S.U.A. este formată din nouă judecatori, numiţi de Preşedintele S.U.A.


34

2.4. Principiul separării puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora prevăzut în Constituţia României din anul 1991

Constituţiile moderne, inclusiv a României (1991), în scopul unei autolimitări eficiente a puterii în general, au depăşit faza separaţiei puterilor numai în trei componente esenţiale (legislativă, executivă şi judecătorească). În ţara noastră sunt organizate şi funcţionează o serie de autorităţi publice care nu sunt subordonate nici uneia din cele trei puteri clasice şi nici incluse în acestea, respectiv: Curtea Constituţională, Avocatul Poporului, Curtea de Conturi, Banca Naţională a României etc.45 De asemeni, puterea legislativă este „împărţită” între cele două camere ale Parlamentului respectiv, Senatul şi Camera Deputaţilor care la rândul lor cooperează şi se controlează reciproc. Astfel, nici o lege nu poate intra în vigoare fără să fie votată în aceeaşi redactare de cele două camere. În caz de divergenţă între normele votate de Senat şi cele votate de Camera Deputaţilor se aplică procedura medierii. De asemenea, aceasta rezultă şi din relaţiile instituite între celelalte instituţii politice. Astfel, Preşedintele numeşte primul ministru şi Guvernul, care se confirmă de Parlament, iar Guvernul organizează şi conduce alegerile pentru Preşedinte şi Parlament. Decretele Preşedintelui nu produc efecte juridice dacă nu sunt contrasemnate de Primul-ministru. Preşedintele are dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului, să-i suspende sau să-i revoce, însă numai la propunerea primului ministru. Preşedintele României numeşte magistraţii care fac parte din puterea judecătorească, `nsă la propunerea Consiliului Suprem al Magistraturii. Puterea judecătorească poate să anuleze hotărârile Guvernului şi să sesizeze Curtea Constituţională pentru a declara ca neconstituţionale legile date de Parlament sau ordonanţele emise de Guvern cu încălcarea Constituţiei. În Constituţia României sunt şi alte atribuţii ale instituţiilor puterii prin care se reglementează relaţiile de cooperare şi control reciproc ale acestora. Potrivit Constituţiei Rom@niei nici una dintre puteri sau instituţii ale puterii nu este mai mare decât alta. Spre exemplu, Parlamentul poate fi dizolvat de Preşedinte în anumite condiţii şi după o anumită procedură, iar Parlamentul în condiţiile legii îl poate suspenda pe Preşedinte, dar care este demis de popor prin referendum. O astfel de reglementare modernă, prin încredinţarea atributelor puterii la mai mult de trei autorităţi independente din care nici una nu este mai mare, toate fiind subordonate numai dispoziţiilor Constituţionale, este un pas înainte spre democraţie, constituind un factor de prevenire a tendinţelor de însuşire a puterii de către o persoană sau un grup ori chiar de o categorie socială. De la regula controlului reciproc au fost şi încă mai sunt excepţii obiective sau unele chiar subiective, cu implicaţii negative asupra exercitării puterii. Astfel, au fost cazuri când modul concret de efectuare a controlului între diferite instituţii nu a fost reglementat prin lege datorită aglomerării Parlamentului cu proiecte de legi mai mult sau mai puţin necesare etapei respective. De exemplu, legea de organizare judecătorească a apărut în anul 1992, ori de la apariţia Constituţiei(1991) şi până 1992, controlul judecătorilor nu a fost reglementat. Instituţia Avocatul Poporului a fost `nfiinţată şi reglementată în 1997 şi deci, controlul pe care aceasta îl exercita asupra autorităţilor administrative în relaţia cu individul nu a funcţionat timp de 6 ani. Pe de altă parte, au existat tendinţe, unele reuşite, de a sustrage controlului anumite structuri ale puterii sau categorii de funcţionari, prin sistemul privilegilor instituit pur şi simplu prin lege, ori ordonanţe sau hotărâri ale Guvernului46. Astfel, prin Ordonanţa nr. 88/1997 a Guvernului României, Fondul Proprietăţii de Stat a fost practic scos de sub controlul Curţii de Conturi în ceea ce priveşte activitatea de privatizare 45 Totuşi în comentariile făcute pe marginea art. 58 din Constituţia României se afirmă că: "în cadrul celor trei puteri există autorităţi publice distincte, fiecare fiind separată de cealaltă". A se vedea N. Constantinescu şi colectiv, Constituţia României comentată şi adnotată, R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1992, p.135. 46 A se vedea V. Dabu, Răspunderea juridică a funcţionarului public. Ed. Global Lex. Bucureşti, 2000, p. 26-29.


35

inclusiv a oricărui alt organ de control de specialitate, financiar, contabil, economic. Prin H.G. nr. 220/1992 şi Legea nr. 74/1995, s-a dispus că medicii din Serviciul public nu sunt funcţionari publici. O astfel de dispoziţie era de natură a-i scoate pe acesţia de sub incidenţa rigorilor responsabilităţii juridice a funcţionarului public şi, în mod deosebit, de la răspunderea penală pentru infracţiunile de corupţie. Pentru a pune capăt acestei situaţii, Curtea Supremă de Justiţie a statuat că medicii din sistemul public, pot răspunde pentru infracţiunile de luare de mită, fiind funcţionari publici în sensul Codului penal. Recent prin Legea nr. 21/1999 s-a instituit infracţiunea de spălarea banilor murdari, omiţând din păcate faptele de spălarea banilor proveniţi din acte de corupţie, omisiune care nu a fost `nlăturată până `n prezent, deşi mulţi demnitari publici vorbesc de lupta `mpotriva corupţiei, `mprejurare ce putea fi rezolvată printr-o simplă ordonanţă de urgenţă a Guvernului. De asemenea, în perioada 1991-1999, miniştrii nu puteau fi traşi la răspundere pentru faptele săvârşite în exercitarea funcţiei deoarece nu a existat o lege a responsabilităţii ministeriale. Tot în domeniul responsabilităţii ministeriale, considerăm că privilegiul imunităţii parlamentare pentru parlamentarii care sunt şi miniştri nu este la adăpost de critică, putând fi un scut pentru un ministru, în activitatea ministerială. Aceasta contravine conceptului de „ministru”, care este şi trebuie să fie un servitor public, deci, în serviciul publicului, şi nu un privilegiat. El trebuie să se subordoneze numai legii, şi orice încălcare a acesteia nu trebuie să fie pusă la adăpost de responsabilitatea şi răspunderea celui care este în serviciul public. Activităţile ministeriale sunt activităţi de mare importanţă ce pot avea implicaţii cu pagube însemnate pentru interesul general, or acestora trebuie să le corespundă o responsabilitate şi răspundere pe măsură, neafectate de privilegii. Imunitatea parlamentară trebuie să ţină de activitatea parlamentară şi să nu poată fi invocată pentru protecţia unui ministru – parlamentar `n acelaşi timp - care în serviciul ministerial a încălcat legea. Aceasta este ca urmare a faptului că prin Constituţie nu s-a instituit incompatibilitatea între calitatea de parlamentar şi calitatea de ministru (art.68 pct.2 din Constituţie), ci din contră a fost permisă chiar de Constituţie, ceea ce face imposibilă `nlăturarea acestei posibilităţi (compatibilităţi) printr-o lege. Deşi potrivit art. 68 din Constituţie, se dispune că prin lege organică se vor prevedea alte incompatibilităţi pentru parlamentari, încă nu a apărut o astfel de lege. Astfel este anormal ca un Preşedinte al Fondului Proprietăţii de Stat să fie şi parlamentar şi deci, să se bucure de imunitatea parlamentară, în activităţile de natură economică din cadrul Fondului Proprietătii de Stat, care nu au nici o legătură cu activitatea de parlamentar şi prin care se pot aduce pagube deosebite economiei naţionale. Pe de altă parte, se ştie că este dificil ca puterea executivă să controleze un parlamentar care deţine funcţii de reprezentare profesională, salarizat în cadrul organizaţiilor cu scop comercial (de exemplu membru în Consiliile de Administraţie). De asemenea, un parlamentar care îşi conduce afacerile, nu poate afirma că nu a beneficiat de „influenţa” ce o presupune funcţia de parlamentar, atâta timp cât personal a încheiat şi încheie contracte comerciale etc. Socotim de asemenea că nu este la adăpost de critică art. 131 pct. 1 din Constituţie, care pune magistraţii – procurori “sub autoritatea ministrului justiţiei” care este om politic şi face parte din executiv. Potrivit art. 130 din Constituţie, Ministerul Public ar trebui să fie o autoritate publică autonomă `n cadrul puterii judecătoreşti care să reprezinte interesele generale ale societăţii, să apere ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, instituţie care să contribuie şi la buna funcţionare a justiţiei potrivit legii.

Am prezentat pe scurt câteva dintre imperfecţiunile punerii în practică a principiului separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora în România fără a omite a constata că actuala Constituţie a României, prevede reglementări superioare calitativ, multor Constituţii din statele occidentale.


36

TEME PENTRU REFERAT:

- Deosebirea dintre suveranitatea poporului, suveranitatea naţională şi suveranitatea Statului; - Despre controlul reciproc al puterilor în România potrivit Constituţiei şi legilor actuale;

- Disfuncţionalităţi `n instituirea şi respectarea principiului separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora.

BIBLIOGRAFIE 1. Ioan Muraru - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Actami,

Bucureşti - 1997, p. 263-285; 2. Ion Deleanu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Tratat vol. I, Editura

Europa-1966, p. 59-99; 3. Cristian Ionescu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. I, Editura Lumina Lex,

Bucureşti-1997, p. 207-201 şi 263-288; 4. Victor Diculescu - Drept Constituţional Comparat, Vol. II, Editura Lumina Lex Bucureşti,

1999, p. 937-955; 5. Giovani Sartori - Teoria democraţiei reinterpretată, Collegium Polirom, 1999, p. 45- 56;

203-229; 289-294; 6. Tudor Drăganu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. II, Cluj Napoca, 1992;

p. 121-136; 7. Valerică Dabu - Răspunderea juridică a funcţionarului public. Ed. Global Lex.

Bucureşti, 2000, p. 23-30.


37

ANEXA I

PRINCIPIUL SEPARAŢIEI PUTERILOR, AL EGALITĂŢII, COOPERĂRII ŞI CONTROLULUI RECIPROC AL ACESTORA

- SCHEMĂ AJUTĂTOARE - - putere politică - deţinută de popor, naţiune - putere de stat - deţinută de stat PUTEREA - putere militară - deţinută de militari (exercitată prin metode militare) - putere economică - deţinută de proprietarii celor mai importante mijloace de producţie care şi conduc principalele relaţii economice - funcţie PUTEREA - organ - voinţa naţională TRASĂTURILE GENERALE ALE PUTERII DE STAT: - caracterul de putere - putere de constrângere - putere socială - putere de a exprima şi realiza voinţa, ca voinţă de stat - caracterul organizat - suveranitatea - poporului SUVERANITATEA - naţională - de stat SEPARAREA PUTERILOR PRESUPUNE

- puterea împărţită la mai multe instituţii constituţionale; - delimitarea prin lege a instituţiilor puterii; - autonomia limitată a instituţiilor puterii; - putere legislativă, executivă, judecătorească şi autorităţi publice centrale autonome.

PRINCIPIUL EGALITĂŢII PUTERILOR PRESUPUNE:

- egalitate constituţională între puteri; - supremaţia Constituţiei şi domnia legii; - toate puterile se subordonează Constituţiei şi legilor date în baza acesteia.

COOPERAREA PUTERILOR PRESUPUNE:

- subordonarea scopurilor, scopului statului stabilit de puterea politică; - colaborarea dintre acestea în limitele Constituţiei şi legilor date în baza acesteia; - desfăşurarea activităţilor cu bună credinţă şi cu fidelitate faţă de ţară.

CONTROLUL RECIPROC AL PUTERILOR PRESUPUNE:

- căi de atac legale a uneia faţă de cealaltă, atunci când încalcă legea; - alegerea, ori numirea, revocarea personalului uneia de către alta, potrivit legii; - dizolvarea, suspendarea, demiterea funcţionarilor uneia de către cealaltă, în condiţiile legii; - avizare reciprocă, acord, reglementare separată urmată de mediere conform legii etc.


38

PRINCIPIUL AUTOLIMITARII PUTERII STATULUI PRESUPUNE:

- puterea statului este limitată de puterea poporului prin Constituţie; - Constituţia să fie elaborată de Adunarea Constituantă (forul cel mai reprezentativ) şi aprobată prin referendum popular; - principiul domniei legii faţă de toate puterile; - supremaţia Constituţiei faţă de orice alt act normativ; - funcţionarea principiului separării puterilor al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora; - responsabilitatea şi răspunderea reală a autorităţii publice, a demnitarului şi funcţionarului public.


39

ANEXA II

STRUCTURA PUTERII DE STAT ÎN ROMÂNIA

NOTĂ: ------ relaţii de colaborare ____ relaţii de subordonare

______________________

1)La nivelul judeţelor se organizează Camere de conturi. 2)Se organizează ca autorităţi autonome alese, în unităţile administrativ teritorial


40

ANEXA III

SISTEMUL ADMINISTRAŢIEI PUBLICE ÎN ROMÂNIA

____________ Raporturi de subordonare -------------------- Raporturi de colaborare


41

ANEXA IV

PRINCIPIUL SEPARĂRII PUTERILOR, AL EGALITĂŢII, COOPERĂRII ŞI CONTROLULUI RECIPROC AL ACESTORA ÎN FRANŢA

Cine exercită?

Puterea executivă Preşedintele Republicii + Guvernul Primul ministru Miniştrii

Puterea legislativă Parlamentul Adunarea Naţională + Senat

Puterea judiciară Magistraţii Independenţa lor este garantată de către Preşedinte ajutat de Inaltul Consiliu al Magistraturii

Autorităţi publice autonome Consiliul Constituţional controlează conformitatea legilor cu Constituţia şi rezolvă conflictele electorale

Consiliul de Stat este investit cu o dublă misiune: 1) de a rezolva conflictele care opun cetăţeanului statul; 2) de a consilia guvernul în materie de legi;

Consiliul Economic şi Social dă, la cererea guvernului, avizul său asupra proiectelor de legi, de ordonanţe sau de decrete şi asupra problemelor economice şi sociale care îi sunt supuse atenţiei


42

Înalta Curte de Justiţie judecă: -Preşedintele republicii în caz de înaltă trădare. -Membrii guvernului şi complicii lor dacă comit crime sau delicte în exerciţiul funcţiilor lor.

Curtea de Conturi: controlează conturile publice, precum şi serviciile administraţiei şi ale sectorului public. Camerele regionale de conturi controlează conturile colectivităţii locale.

În ce scop?

Al aplicării politicii naţionale şi executării legilor votate de adunările legislative

Reprezentarea cetăţenilor care le-au ales, votarea legilor şi controlul executivului

Înfăptuiesc justiţia şi asigură respectarea ei.


43

ANEXA V

PRINCIPIUL SEPARAŢIEI PUTERILOR, AL EGALITĂŢII, COOPERĂRII ŞI CONTROLULUI RECIPROC AL ACESTORA ÎN S.U.A

LEGISLATIVUL EXECUTIVUL AUTORITATEA JUDECĂTOREASCA

CONGRESUL PREŞEDINTELE Arhitecţii Capitoliului Biroul General de Presă Imprimeria Guvernamentală Biblioteca Congresului Grădina Botanică a Statelor Unite

Biroul Casei Albe Biroul de Management şi Buget Consiliul Consilierilor Economici Consiliul Naţional pentru Aeronautică şi spaţiul Cosmic Consiliul Securităţii Naţionale Biroul pt. orientare economică Biroul pt. situaţii de pericol Biroul pt. ştiinţă şi tehnologie

Biroul Reprezentanţilor Speciali pentru Negocieri Comerciale Consiliul pt. Politică Economică Internaţională Biroul pt. Problemele Consumatorilor Biroul pt. Relaţii Interguvernamentale Consiliul pt. Problemele Curente Consiliul pt. Asigurarea calităţii Mediului Biroul pt. Politică în domeniul Telecomunicaţiilor

Curtea Supremă a SUA Curţile de Apel ale SUA Curţile districtuale ale SUA Curţile pt plângeri ale SUA Curtea SUA pt. vamă şi patente Curtea pt. vamă a SUA Curţi teritoriale Centru Federal Judiciar Biroul Administrativ al curţilor SUA Curtea pt. taxe a SUA

Departamentul de Stat

Departamentul Finanţelor

Departamentul Apărării

Departamentul Justiţiei

Departamentul Afacerilor Interne

Departamentul Agriculturii

Departamentul Comerţului

Departamentul Muncii

Departamentul Sănătăţii Educaţiei şi Bunăstării

Departamentul Locativ şi al Dezvoltării Urbane

Departamentul Transporturilor


44

BIROURI SI INSTITUŢII INDEPENDENTE

Conferinţa Administrativă a SUA

Comisia Federală Maritimă N.A.S.A. Sistemul pt. Servicii

Selective

Comisia pt. Energie Atomică

Serviciul Federal de Mediere şi Conciliere

Fundaţia Naţională pt. Arte şi Stiinţe

Umaniste

Administraţia Micilor Afaceri

Consiliul pt. Aeronautică Civilă

Comisia Federală pt. Energie

Consiliul Naţional al Relaţiilor de Muncă Institutul Smithsonian

Districtul COLUMBIA Consiliul Sistemului Rezervelor Federale

Consiliul Naţional de Mediere

Autoritatea Văii Tennesse

Agenţia pt. Protecţia Mediului

înconjurător

Fundaţia Naţională pentru Stiinţă

Comisia SUA pentru Servicii Civile

Banca Americană pentru Export-Import

Agenţia de Informaţii a SUA

Administraţia creditelor agricole

Comisia SUA pentru Servicii Civile

Comisia Federală pt.Comunicaţii Comisia SUA pt. Tarife

Corporaţia Federală pentru închirieri

locative

Guvernatorii Comisiei Federale de Comerţ

Administraţiei Serviciilor Generale Comisiei Comerţului

Interstatal

Comisia pentru schimburi şi garanţii

Administraţia Vămilor

CAPITOLUL III

STATUL. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE STATULUI. FORMA PUTERII DE STAT

3.1. Societatea Termenul de societate are multiple sensuri şi întrebuinţări. Societatea umană este un ansamblu unitar, complex, sistematic de relaţii între oameni, istoriceşte determinate, condiţie şi rezultat al activităţii acestora de creare a bunurilor materiale şi valorilor spirituale necesare traiului individual şi colectiv. Societatea umană are un caracter organizat rezultat din exigenţele existenţei şi dezvoltării, din dorinţa de perfecţiune. Numai în cadrul societăţii umane omul îşi poate realiza cele cinci categorii de necesităţi care îl caracterizează47 şi tinde către binele comun şi fericirea personală. Este de reţinut faptul că o societate umană poate să existe, să se dezvolte şi să se impună numai prin structuri organizate cu funcţii bine precizate, iar structura care s-a impus, a rezistat şi rezistă, este statul.

3.2. Statul Din punct de vedere semantic, noţiunea de Stat s-a format din verbul latin „statuo”, care înseamnă „a pune, a aşeza, a întemeia”, ceea ce în cadrul statului - cetate înseamnă, aşezare pe un teritoriu, întemeierea unei cetăţi cu un minim de organizare şi conducere. Romanii au acordat cuvântului „status” o semnificaţie politică, adăugându-i determinativul „res publica”, adică „lucru public”, deci bunuri şi activitate de interes public. „Res publica” definea însă şi ideea de conducere a vieţii publice sau a statului. Aşadar, „status rei publicae” însemna pentru magistraţi şi poporul roman „starea lucrărilor publice” sau altfel spus, „situaţia conducerii vieţii publice”48. Romanii au folosit însă două noţiuni diferite pentru conceptul de Stat şi anume, „res publica” pentru perioada republicii şi „imperium”, pentru perioada imperiului (dominatului). Statul antic se caracterizează înainte de toate prin confuzia între monarhul ereditar şi prerogativele sale de conducere pe care le deţinea ca bunuri personale, prin centralizarea excesivă a puterii şi folosirea de metode despotice de guvernare. Machiavelli, în lucrarea sa „Principele” arată „Toate statele, toate stăpânirile care au avut şi au autoritate asupra oamenilor au fost şi sunt republici sau principate”49. În Evul Mediu pentru Stat se folosea îndeosebi termenul de regat, ţară, principat sau republică, noţiuni care exprimau ideea de întindere a teritoriului statal şi ideea de putere a regelui, principelui sau, după caz, a corpului politic local de a comanda şi de a cere să li se dea ascultare. În secolul al XVI-lea, Jean Bodin în lucrarea „Les six livres de la Republique” fundamentează conceptul de suveranitate a poporului, pe care o prezintă distinct de suveranitatea monarhului ceea ce presupunea o limitare a puterii monarhului şi respectiv o evoluţie a conceptului de Stat. În concepţia lui Bodin, regele este o persoană care exercită prerogativele monarhice în nume propriu, dar ca rezultat al împuternicirii date de poporul suveran şi potrivit unei ordini legale care obiectivează în norme juridice voinţa lui Dumnezeu. 47 Potrivit lui Maslow, cele cinci categorii de necesităţi ale omului sunt: a) fiziologice; b) de siguranţă; c) de dragoste şi apartenenţă; d) de afirmare şi recunoaştere socială; e)de autodepăşire. 48 A se vedea şi Henri Brun, Guy Tremblay, Droit Constitutionnel, Les Editions Yvon Blais Inv, Quebec, 1990, p.61, citat de Cristian Ionescu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, p.39. 49 Machiavelli. Principele. Editura Minerva, Bucureşti, 1990, p.4.

Statul. Elemente constitutive ale statului. Forma puterii de stat

46

Acest gânditor îmbrăţişează ideea unui absolutism legitim opus unei despoţii arbitrare. Într-un astfel de regat, aşa cum ne-a transmis Bodin în lucrarea sa, supuşii trebuie să dea ascultare legilor Monarhului, iar Monarhul să dea ascultare legilor naturii, ceea ce presupune limitarea puterii acestuia în raport cu drepturile naturale ale celorlalţi. Concepţia că statul presupune existenţa a două entităţi aflate în relaţii de subordonare una faţă de alta (guvernaţi şi guvernanţi) o întâlnim şi la alţi autori în perioada Renaşterii, ceea ce a constituit un evident progres pentru acea perioadă. În lucrarea „Monarhia”, Dante afirmă că în Cetate, „al cărui scop este vieţuirea în bună stare, este necesar să existe o singură conducere şi aceasta nu numai în dreapta ocârmuire ci şi în cea abuzivă”50. Treptat, s-a accentuat diferenţierea dintre toţi cei investiţi cu atribuţii de guvernare sau de conducere şi cei obligaţi să se conformeze acestora. Raporturile speciale de subordonare între guvernanţi şi guvernaţi reprezintă o altă trăsătură esenţială a noţiunii moderne de stat. Potrivit unei asemenea accepţiuni, guvernanţii au dreptul să impună numai o anumită voinţă faţă de restul populaţiei, acţionând în numele statului şi nu al lor personal, aşa cum făceau monarhii în antichitate, voinţă care trebuie să corespundă voinţei guvernaţilor. Am putea spune că este vorba de o subordonare reciprocă reglementată prin lege, pe domenii bine precizate. Aceasta înseamnă că guvernaţii împuternicesc în anumite limite pe guvernanţi, să-şi impună o anumită voinţă faţă de ei, iar când guvernanţii încalcă acest mandat, guvernaţii pot să-i schimbe pe guvernanţi şi mandatul lor. Tot în această perioadă se formează noţiunea de teritoriu statal prin disocierea posesiunilor Coroanei, de domeniile private ale Regelui, care constituie un alt element al conceptului de Stat. Astfel, domeniile Coroanei, adică ale Statului nu mai puteau fi înstrăinate de Rege, nici măcar membrilor propriei familii. Aceste domenii erau legate de stat ca instituţie ori de monarhie ca instituţie a statului şi nu de Monarh ca persoană fizică. Se susţine că poporul, ca titular al puterii suverane, nu se poate autoguverna. De aceea, poporul încredinţează exerciţiul puterii sale suverane principelui sau unui grup de guvernanţi pe care îi controlează şi îi poate schimba oricând, dacă aceştia conduc tiranic, ceea ce apare ca o subordonare suis generis. Ca urmare, se susţine că Statul este forma instituţională de organizare politică a unei colectivităţi umane constituită istoric şi localizată geografic pe un anumit teritoriu, în care un grup de indivizi, deţinând în virtutea suveranităţii poporului şi ca expresie a voinţei acestuia ori ilegitim, prerogativele şi instrumentele exercitării autorităţii publice, ale elaborării şi aplicării normelor de convieţuire sociale, exprimă şi apără interesele fundamentale ale statului şi ale naţiunii şi impune voinţa acestora ca voinţă general-obligatorie51. Esmenin a definit statul ca fiind personificarea juridică a unei naţiuni precum şi ca subiect şi suport al autorităţii publice52. Profesorul Tudor Drăganu defineşte statul ca o instituţie „având ca suport o grupare de oameni aşezată pe un spaţiu delimitat, capabilă de a-şi determina singură propria sa competenţă şi organizare în vederea exercitării unor activităţi care pot fi grupate în funcţiile legislativă, executivă şi jurisdicţională”53. Indiferent de formulările folosite în definirea statului de diverşi autori, elementele esenţiale ale definiţiei complete a acestuia sunt următoarele:

a) forma de organizare politică a unei colectivităţi umane constituită istoric; b) localizarea geografică;

50 A se vedea Dante, Monarhia, în Constant Floru ş.a. "Izvoare de filozofie. Culegere de studii şi texte." Ed. Toronţiu, Bucureşti, 1942, p.152. 51 Cristian Ionescu, opere cit. p.42 52 A. Esmenin. Elements de Droit Constitutionnel francais et compare, Sirey, Paris, 1909, p.1. 53 Tudor Drăganu. Drept Constituţional şi Instituţii Politice, vol. I, Târgu Mureş,1990, p.94


47

c) existenţa unui grup conducător învestit cu atribuţii de guvernare şi de exercitare a autorităţii publice în numele şi de către popor, grup controlat şi subordonat de popor în limitele legii fundamentale;

d) prerogativa grupului conducător de a stabili şi apăra ordinea statală şi, în cadrul acesteia, a celei juridice.

Din punct de vedere politologic, Statul apare ca o colectivitate umană istoriceşte constituită şi organizată pe un anumit teritoriu, care se structurează în grupul de guvernanţi şi restul populaţiei. Din perspectivă sociologică, Statul apare ca o grupare de indivizi având un grad ridicat de organizare şi stabilitate, care ocupă un teritoriu determinat geografic şi recunoscut politic asupra căreia o autoritate publică exercită prerogative de comandă sau de putere, înzestrată, totodată, cu vocaţia şi capacitatea organizatorică şi instituţională de a exprima şi impune tuturor voinţa grupului ca voinţă generală. Din punct de vedere juridic statul poate fi privit ca o persoană juridică sau persoană morală, adică este titular de drepturi şi obligaţii şi deci, este subiect de drept. Dar aceste drepturi şi obligaţii trebuie să vizeze în principal interesul general, întrucât sunt drepturile şi obligaţiile poporului, pentru că atunci când nu îndeplinesc această condiţie, poporul în virtutea suveranităţii sale, îi poate schimba pe guvernanţi şi legile nedrepte făcute de aceştia. 3.3. Elementele constitutive ale statului

3.3.1. Teritoriu. Populaţia şi puterea politică suverană.

1. Teritoriul de stat este spaţiul geografic alcătuit din sol, subsol, ape precum şi din coloana aeriană de deasupra solului şi apelor asupra căruia un stat îşi exercită suveranitatea sa exclusivă şi deplină.

Asupra întregului său teritoriu, statul exercită o autoritate, respectiv suveranitatea statală, manifestată sub trei aspecte generale: a) plenitudine ; b) exclusivitate; c) opozabilitate faţă de orice alt stat sau persoană de drept public sau privat. Prin plenitudine înţelegem că Statul îşi exercită funcţiile sale în toată plenitudinea lor pe teritoriul său. (ex.: statul, prin organismele sale specializate, legiferează, organizează administraţia locală, stabileşte instanţele de judecată, organizează armata şi forţele de poliţie ş.a.) În ceea ce priveşte exclusivitatea, este general admis că pe teritoriul său, statul exercită singur şi în mod liber întreaga sa autoritate, fiind exclusă aşadar, intervenţia sau amestecul altui stat. Aspectul opozabilităţii este conferit, în primul rând de legitimitatea şi recunoaşterea internaţională a constituirii unui stat pe un anumit teritoriu. Cu alte cuvinte, un teritoriu poate aparţine unui stat doar în mod legitim şi legal. Teritoriul este indivizibil şi inalienabil (neinstrăinabil). Autonomia locală într-un stat unitar este numai administrativă şi în limitele legii fără a afecta teritoriul acestuia.

2. Populaţia unui stat este formată din cetăţeni şi persoane fără cetăţenie. Cetăţeanul este individul legat de stat printr-o „legătură juridică” denumită „cetăţenie”, care presupune un complex de drepturi şi obligaţii între cetăţean şi stat specifice acestei calităţi. Spre exemplu, dreptul la vot şi dreptul de a fi ales sunt exclusiv ale celui care are calitatea de cetăţean. Străinul care este cetăţean al altui stat rămâne supus acestuia din punct de vedere al îndatoririlor cetăţeneşti. În categoria de străin intră şi persoanele fără cetăţenie (apatrizii) care nu locuiesc în statul respectiv. Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară. O astfel de dispoziţie se găseşte şi în constituţiile altor ţări. Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România, prevedere care se găseşte în mod corespunzător şi în constituţiile altor ţări şi în


48

convenţiile internaţionale. Cunoscând aceasta, unii cetăţeni ai unor ţări, cu care România încă nu are Convenţii de întrajutorare juridică au săvârşit infracţiuni economice cu prejudicii mari în România, după care s-au ascuns în ţara ai cărei cetăţeni sunt, aşteptând intervenţia prescripţiei penale, mizând pe o acţiune inadecvată a autorităţilor româneşti, precum şi pe dispoziţiile Convenţiei privind extrădarea. Potrivit art. 50 din Constituţia României, fidelitatea faţă de ţară este sacră. Prezenţa unei comunităţi de străini într-un stat ridică probleme multiple de ordin economic, financiar, politic, social, cultural, religios etc. În legătură cu această problemă, există pericolul ca autorităţile unui stat să-şi trateze grupurile minoritare-cetăţeni ai statului respectiv - ca pe nişte străini.(ex.: tibetani în China, chinezi în Indonezia, asiatici în Africa etc.)54. Din punct de vedere calitativ, fiecare stat grupează într-o proporţie mai mare sau mai mică populaţii cu trăsături etnice diferite. În funcţie de această regrupare, statele se pot împărţi în state naţionale şi state multinaţionale. Statele naţionale sunt cele în care populaţia majoritară formează o singură naţiune. Elementele naţiunii sunt: rasa, limba, religia, tradiţiile istorice, interesele materiale şi culturale, situaţia geografică. Datorită unor împrejurări speciale nu întotdeauna aceste elemente pot fi întrunite şi totuşi, naţiunea nu este afectată. Astfel, cele două state germane au format, până la reunificare (octombrie 1990) o singură naţiune, deşi unele elemente nu au fost întrunite (de ex. comunitatea de viaţă economică). De asemenea, românii din Basarabia şi Bucovina de Nord, împreună cu cei din România constituie un element etnic unic, deşi sunt despărţiţi de graniţe; cele două state coreene cu organizări diferite cuprind împreună o singură naţiune. Naţiunea presupune o incontestabilă unitate sociologică a populaţiei. Din această perspectivă, identificarea Stat-naţiune se relevă, în doctrina constituţională occidentală, ca fiind soluţia cea mai bună pentru că ea asigură cea mai profundă solidaritate în sânul populaţiei. Recent premierul francez L. Jospin a propus o federaţie a statelor-naţiuni ca model pentru viitorul Uniunii Europene: „Sunt în favoarea Europei, însă rămân ataşat naţiunii mele”, a spus premierul, respingând ideile federaliste ale social-democraţilor germani (SPD) şi ale liderului lor, Schröder. În ceea ce priveşte raportul dintre naţiune şi stat, naţiunea precede statul naţional. Naţiunea română s-a format înainte de unirea celor două principate româneşti şi formarea statului naţional în 1859. La 1 Decembrie 1918 s-a desăvârşit statul naţional unitar român. Grija de a avea în stat o populaţie omogenă nu a dispărut. Această grijă a animat mişcarea sionistă înainte şi după crearea statului Israel. Un exemplu în acest sens sunt încercările fostului lider comunist bulgar Teodor Jivcov, de a desnaţionaliza un milion de cetăţeni bulgari de origine turcă, politica de desnaţionalizare a românilor din Imperiul ţarist, apoi din fosta U.R.S.S. şi din Ungaria55. Statul multinaţional este statul a cărui populaţie este formată din mai multe rase sau naţionalităţi, vorbind limbi diferite şi având culturi şi un trecut istoric diferit.

Puterea politică suverană este un alt element al Statului şi aceasta înseamnă că Statul nu este supus nici unei autorităţi atât în cadrul intern, cât şi pe plan extern, el deţinând în mod exclusiv puterea de stat. Unul din atributele esenţiale ale statului îl constituie dreptul său inalienabil de a legifera în mod liber fără nici o imixtiune din partea altui stat, organizarea şi funcţionarea sistemului politic, raporturile societate - stat - cetăţean, raporturile personale şi patrimoniale între indivizi etc., prin intermediul normelor juridice. Suveranitatea puterii de stat în domeniul legiferării presupune:

- că instituie norme juridice de ocrotire şi consolidare a valorilor fundamentale pe care se întemeiează şi relaţiile sociale corespunzătoare acestor valori;

54 Charles Cadoux. Droit Constitutionnel et institutions politiques, vol. I, Cujas, Paris,1973, p.57. 55 Cristian Ionescu. Drept Constituţional şi Instituţii Politice, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, p.58.


49

- că juridicizează obiectivele cele mai importante ale dezvoltării social-economice şi politice, obiective pe care le hotărăşte fără imixtiuni şi în realizarea intereselor generale ale naţiunii;

- că stabileşte o ordine juridică în raport de interesele generale, individuale, tradiţii, cultură etc., pe care o impune în condiţiile legii la nevoie prin forţa de constrângere;

- dreptul exclusiv de a se organiza de sine stătător din punct de vedere economic, politic, militar şi administrativ, prin norme juridice.

Suveranitatea puterii de stat presupune că şi în domeniile exercitării puterilor judecătoreşti şi executive, autorităţile publice se supun numai Constituţiei şi legilor date `n baza acesteia, fără nici o imixtiune din interior sau exterior. O problemă interesantă este raportul dintre suveranitatea puterii de stat şi caracterul legitim al acesteia. O putere de stat este legitimă atunci când se exercită în cadrul legislaţiei constituţionale adoptată şi reactualizată în mod democratic potrivit constituţiei. O putere devine ilegitimă prin contestarea ei de către întreaga naţiune sau de către majoritatea populaţiei, ceea ce înseamnă că nu mai reprezintă interesele acestora56. Deci, ca o putere să fie legitimă trebuie să fie aleasă legal, să funcţioneze conform legii, iar legile să fie actuale în raport de voinţa generală, ceea ce presupune suportul popular permanent. Simpla contestare a unui guvern de către partidele din opoziţia parlamentară sau de opinia publică prin mitinguri de protest, demonstraţii antiguvernamentale, marşuri, grevă etc., nu înseamnă automat şi pierderea legitimităţii Guvernului. Raţiuni de ordine publică impun cerinţa stabilităţii instituţiilor constituţionale şi în cadrul acestora a Guvernului. De aceea, contestarea publică a unei autorităţii statale nu are ca rezultat automat revocarea acesteia şi înlocuirea funcţionarilor săi cu alţii. Pe de altă parte, un Guvern devine ilegitim atunci când majoritatea parlamentarilor i-au retras sprijinul politic, potrivit procedurii prevăzute de Constituţie (se constată oficial prin votarea unei moţiuni de cenzură) sau ca rezultat al unei revoluţii ori revolte populare. În cazul constatării nelegimităţii guvernului, urmează ca acesta să fie înlocuit cu un alt guvern cu respectarea dispoziţiilor constituţionale în materie. Elementele legitimităţii puterii de stat sunt:

- legalitatea instituirii puterii (conform Constituţiei sau prin revoluţie); - legalitatea funcţionării puterii; - actualitatea legilor după care funcţionează puterea.

Este important de subliniat că în numele legitimităţii sale, instituţia statală exercită în limite prestabilite dominaţia socială. La rândul său populaţia se supune ordinelor primite de la guvernanţi (instituţia statală) în numele aceleiaşi legitimităţi, pe care de altfel el i-a conferit-o prin sprijinul său electoral. Pentru justificarea legitimităţii de comandă exercitată de guvernanţi s-au invocat mai multe teorii. Dintre acestea se remarcă în mod deosebit cea formulată de sociologul german Max Weber. Potrivit acestuia, există trei tipuri de legitimare a puterii în numele căreia liderul exercită dominaţia: calităţile personale ale liderului (dominaţia charismatică); tradiţia (dominaţia este acceptată de populaţie ca un obicei intrat în conştiinţa publică); legală (poporul se supune ordinelor şi legilor adoptate de autorităţile publice pe care el le-a investit în mod legal cu atribuţii de guvernare, potrivit voinţei sale).

56 În declaraţia de independenţă a S.U.A. din 14 iulie 1776, se preciza că "oamenii au fost creaţi egali, ei fiind înzestraţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se găsesc viaţa, libertatea şi căutarea fericirii... Oricând o formă de guvernare devine contrară acestui scop, poporul are dreptul de a o schimba sau de a o aboli şi de a stabili un nou guvernământ." Victor Luncan. Drepturile Omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p.22.


50

Din punct de vedere politologic legitimitatea este considerată un principiu de întemeiere şi justificare a unui sistem de guvernământ care presupune, o anumită recunoaştere a acestui drept de către cei guvernaţi57.

3.4. Forma puterii de stat şi structura de stat

3.4.1. Conceptul formei de stat Forma de stat este un concept politico-juridic care exprimă modul de constituire, organizare, conducere şi exercitare a puterii prin stat. Intr-o altă formulare, forma statului exprimă modul de organizare a conţinutului puterii, structura internă şi externă a acestui conţinut58. Statul este o „instituţie de instituţii” constituite într-un ansamblu unic şi organic articulat59. Forma puterii de stat şi structura acesteia nu se confundă cu statul. Statul conţine populaţia, teritoriul şi puterea de stat, ca principale elemente ale acestuia. Puterea de stat se exercită conform Constituţiei şi legilor printr-o structură de autorităţi publice şi instituţii care constituie numai o componentă juridico-politică a Statului. Prof. I. Muraru vorbeşte de instituţii relative la putere, în care include autorităţile publice şi instituţiile politice. Prin instituţii relative la putere înţelegem colectivităţi umane constituite pe baza şi în executarea legii, înzestrate cu mijloace materiale şi financiare potrivit legii, precum şi cu personalitate juridică şi competente în domeniul legiferării, organizării, executării şi executării în concret a legii precum şi în domeniul judecătoresc. Forma puterii de stat diferă de la un stat la altul în raport de trei criterii definitorii: a) structura de Stat; b) forma de guvernământ; c) regimul politic.

a) Structura de Stat desemnează scheletul autorităţilor şi instituţiilor publice, limitele competenţei teritoriale şi materiale a acestora şi între acestea, respectiv legăturile specifice între întreg şi parte.

b) Forma de guvernământ desemnează modul de formare şi organizare a structurilor statului (autorităţi şi instituţii publice), caracteristicile şi principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea, în special între organul legiuitor şi organele executive, inclusiv şeful statului60.

c) Regimul politic exprimă relaţia dintre puterea politică - puterea de stat şi dintre acestea şi individ, inclusiv mijloacele şi metodele de înfăptuire a puterii, de consacrare şi garantare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale cetăţeneşti.

În funcţie de aceste criterii putem spune că forma puterii de stat poate fi a unui stat unitar sau stat federal, a unei monarhii sau republici, a unui stat democratic sau autoritar. Opţiunea democratică pentru oricare dintre formele puterii de stat nu poate fi decât rezultatul unui referendum popular. Caracterul real al unei astfel de opţiuni depinde de: gradul de participare la referendum, dacă alegătorii sunt conştienţi de ce şi cum votează, adică nu sunt manipulaţi, şi dacă referendumul este corect organizat şi finalizat.

57 Mica Enciclopedie de Politologie, Ed. Ştiinţiifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 262-263. 58 Nicolae Popa. Teoria generală a dreptului. Editura Actami, Bucureşti, 1996, p. 109. 59 Ion Deleanu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Tratat. Vol. I, Ed. Europa Nova Bucureşti,1996, p.131. A institui înseamnă a înfiinţa, a întemeia; instituţie înseamnă forma de organizare a raporturilor sociale-politice, juridice etc. - parte a suprastructurii, Florin Marcu, Dicţionar de neologisme, Ed. Academiei, Bucureşti-1978, p.577 60 Distingând între "forma de stat" şi "forma de guvernământ" G. Burdeau consideră că forma de stat vizează consistenţa puterii în care statul este titular; forma de guvernământ este determinată de maniera în care sunt desemnaţi agenţii acestei puteri şi modul în care ei o exercită. G. Burdeau, op. cit. p. 50.


51

3.4.2. Statul unitar, caracteristici principale Principalele caracteristici ale statului unitar sunt:

a) este format dintr-un ansamblu unic de organisme constituţionale prin care se exercită puterea politică la nivel central şi local;

b) populaţia are o singură cetăţenie. Deşi statul este unitar, teritoriul său poate fi organizat în unităţi administrativ teritoriale. Subdiviziunile administrativ-teritoriale ale statului unitar au caracter eminamente administrativ şi nu constituie state în interiorul statului. Structura unitară a statului este, de regulă, concepută pe principiul centralizării, ea presupunând aşa cum s-a arătat deja, un ansamblu unic de instituţii în care puterea de control aparţine autorităţilor publice centrale asupra autorităţilor locale. Aceasta înseamnă că statul unitar are o singură constituţie şi o legislaţie uniformă, o singură organizare administrativ-teritorială, un singur parlament, un singur şef al statului şi un guvern unic, un singur sistem de organizare judecătorească a căror competenţă se extinde pe întregul teritoriu al statului fără nici o excepţie61. Teoretic, exercitarea puterii presupune concentrarea acesteia la un centru unic de decizie care o va transforma în decizii obligatorii pentru întreaga populaţie şi toate autorităţile şi instituţiile de pe întreg teritoriul statului, denumite şi acte de putere. Spre exemplu, în monarhiile absolute puterea era exercitată pe principiile stricte de centralizare pentru ca monarhul să controleze, direct sau prin aparatul său specializat, pe funcţionarii administrativi şi modul în care i se respectă deciziile. Centralizarea a fost reazemul absolutismului monarhic. Într-un stat democratic centralizat, aparatul central statal reprezintă de fapt întreaga naţiune servind interesele generale ale acesteia, şi nu ale unei singure persoane, respectiv ale monarhului62. Statul centralizat a fost susţinut nu numai de factorii politici şi juridici, ci şi de cei economici deoarece reglementările locale împiedică relaţiile economico-financiare, comerciale, necesare dezvoltării economiei de piaţă. Centralizarea nu exclude însă crearea la nivel local a unui aparat funcţionăresc care facilitează raporturile centrului cu cei administraţi. În acest caz aparatul local este supus controlului ierarhic al centrului. Practica a dovedit că o structură statală unitară, concepută pe metodele stricte de centralizare, nu are eficienţa necesară în condiţiile statului modern. Astfel, într-un stat modern, nu se poate concepe că membrii guvernului pot să cunoască şi să satisfacă interesele locale în foarte bune condiţii. Ar fi o sufocare a guvernului să i se pretindă cunoaşterea şi rezolvarea intereselor publice locale. Ca urmare, sunt necesare autorităţi locale care au un dublul rol:

- sunt intermediari între guvern şi populaţie; - cunosc şi se ocupă şi de rezolvarea intereselor publice locale, fiind responsabili în faţa

celor care îi aleg pe plan local. Aceasta presupune într-un stat unitar o anumită autonomie pentru autorităţile locale, respectiv numai administrativă şi limitată de lege. Din punct de vedere legislativ şi judecătoresc, nu se poate vorbi de vreo autonomie locală, legile fiind unice în elaborare, executare şi ca fundament al judecăţii. Într-adevăr activitatea judecătorească se desfăşoară şi prin autorităţi locale (tribunale judeţene şi judecătorii), dar judecata se face numai după aceleaşi legi, peste tot existând controlul judecătoresc pe trei trepte de jurisdicţie: fond, apel şi recurs, care se exercită inclusiv de autoritatea supremă judecătorească. În vederea satisfacerii intereselor locale cu respectarea legilor, se foloseşte principiul desconcentrării şi descentralizării la organizarea şi funcţionarea statului unitar. 61 Charles Cadoux, Droit Constitutionnel et Institutions Politiques, Cujas, Paris, 1973, p.100-102. 62 Charles Debbasch. Science administrative. Administration publique. Dalloz, Paris, 1989, p.98.


52

a) Desconcentrarea Desconcentrarea constă în delegarea unor atribuţii ale puterii centrale de stat unor autorităţi locale numite de puterea centrală ca reprezentanţi ai guvernului în teritoriu. Astfel, prefecţii sunt reprezentanţi ai guvernului în teritoriu însărcinaţi:

- să asigure respectarea legii şi a actelor normative emise de Guvern pe raza de competenţă a prefecturii; deci, vizează realizarea intereselor naţionale în teritoriu;

- să exercite controlul cu privire la legalitatea actelor administrative emise de autorităţile publice locale;

- să conducă serviciile publice desconcentrate ale ministerelor şi altele prevăzute de lege, care diferă de la un stat la altul.

Avantajul desconcentrării constă, între altele, în faptul că agenţii locali desemnaţi de guvern cunosc mai bine realităţile politice, economice şi sociale la nivel local, au resurse proprii putând să ia astfel decizii operative şi eficiente63. Prefecţii se află sub autoritatea guvernului şi controlul ierarhic al acestuia. De menţionat că prefecţii trebuie să respecte legea. Socotim că `n mod greşit prin Ordonanţa nr. 22/1997 a Guvernului Victor Ciorbea, se introdusese în Legea administraţiei publice locale o dispoziţie cel puţin criticabilă, ca să nu zicem contrară principiului legalităţii, respectiv că prefecţii sunt obligaţi să înfăptuiască „Programul politic al Guvernului”. Or se ştie că potrivit principiului legalităţii, atunci când Programul politic al Guvernului contravine legii, prefectul trebuie să respecte legea şi nu programul politic aşa cum prevedea Ordonanţa sus citată. Programul politic al Guvernului nu creează drepturi şi obligaţii juridice decât dacă o iniţiativă legislativă a Guvernului, prin care se prevăd reglementări conform programului acestuia, este transformată în lege de Parlament şi promulgată de Preşedinte. Or, în astfel de situaţie, drepturile şi obligaţiile juridice izvorăsc din legea respectivă, nu din Programul politic al Guvernului care a stat la baza elaborării legii respective. De menţionat că în noua lege a administraţiei publice locale formal nu se foloseşte conceptul de desconcentrare, dar în fond este utilizat atunci când reglementează relaţiile dintre Guvern şi prefecţi şi dintre ministere şi serviciile acestora din teritoriu.

b) Descentralizarea Principiului centralizării i s-a adus, pe lângă desconcentrare un al doilea corectiv principal, respectiv descentralizarea, care constă în posibilitatea recunoscută de puterea centrală, colectivităţilor locale de a adopta în anumite domenii sau la nivel teritorial anumite acte ori decizii, fără a se consulta în prealabil cu centrul sau a cere aprobarea acestuia. Astfel, autorităţile publice locale, respectiv primarii şi consiliile locale beneficiază de o anumită independenţă faţă de puterea centrală şi acţionează în mod autonom, principiu al cărui temei constă în aceea că nu sunt numite de puterea centrală, ci alese de colectivităţile locale. Descentralizarea este reglementată în aşa fel încât să nu fie în contradicţie cu centralizarea şi nu are legătură cu principiile statului federal. Autorităţile descentralizate sunt autorităţile administraţiei publice locale care nu sunt subordonate la centru, fiind autonome, respectiv: Consiliile judeţene, municipale, orăşeneşti, comunale şi primarii. Descentralizarea are la bază principiul potrivit căruia cei guvernaţi îşi cunosc mai bine interesele şi-şi gestionează cu mai multă eficienţă resursele ce li se alocă precum şi cele create pe plan local, prin autorităţile alese la nivelul judeţului sau localităţii. Desconcentrarea serviciilor publice ale ministerelor diferă de descentralizare fiind un alt principiu al Statului unitar, care înseamnă că pe plan local se înfiinţează servicii publice (corespondente ale ministerelor) care sunt doar tutelate de ministere. De exemplu: Ministerul Sănătăţii, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Ministerul de Interne etc. înfiinţează şi organizează la nivelul judeţelor servicii publice, denumite inspectorate, care sunt total diferite de autorităţile administraţiei publice locale, autorităţi ce funcţioneaza pe principiul descentralizării. 63 A se vedea Legea administraţiei publice locale. Legea nr.69/1991, M.O.nr.79/18.04.1996.


53

Conceptul de serviciu public are două sensuri: primul de activitate şi al doilea de organism. Prin serviciu public64 înţelegem acea activitate desfăşurată în regim de drept public, în scopul satisfacerii continue şi permanente a intereselor generale, naţionale şi locale, desfăşurată de o structură organizatorică special înfiinţată prin lege sau pe baza legii, de către stat, judeţ, municipiu, oraş şi comună, învestită cu o anumită competenţă, dotată cu mijloace materiale şi băneşti şi încadrată cu personal de specialitate, cu regim de funcţionar public. Serviciile publice pot fi de trei feluri: legislative, judecătoreşti şi administrative. Astfel, autorităţile administraţiei publice locale au în subordine servicii publice pe care le gestionează, le înfiinţează în raport de interesele locale pe care le servesc, servicii prin care contribuie la autonomia administrativă locală. Aceste servicii publice nu se subordonează central şi fiind descentralizate, funcţionează în cadrul autorităţilor administrative locale sau pe lângă acestea. Ele funcţionează `n paralel cu serviciile publice desconcentrate ale ministerelor.

c) Autonomia administrativă locală Este un principiu (în consens cu descentralizarea) după care funcţionează numai autorităţile publice locale, respectiv consiliile locale şi primarii şi se caracterizează prin următoarele trăsături:

- exclude autonomia legislativă şi judecătorească; - autonomia administrativă este stabilită şi reglementată de legiuitor care este unic la

nivel central; stabilirea acesteia în afara legii vizează unitatea statului; - autonomia administrativă se exercită numai în limitele legii; - autonomia administrativă urmăreşte satisfacerea intereselor generale locale; - autorităţile administraţiei publice locale sunt subordonate numai legii; de exemplu

primarul nu are un şef care să-l controleze şi sancţioneze disciplinar; - controlul asupra autorităţilor administraţiei publice locale este limitat, fiind numai „de

legalitate”, denumit „control de tutelă”; autorităţile tutelare nu se substituie autorităţilor tutelate; controlul de legalitate se exercită asupra acestora şi de către prefect prin intermediul justiţiei;

- presupune autonomie funcţională şi autonomie teritorială (dar numai în domeniul administraţiei, adică al organizării executării şi executarea în concret a legii).

Avantajele descentralizării sunt: - autorităţile locale autonome administrativ cunosc mai bine decât cele centrale interesele

colectivităţii locale, mijloacele şi modalităţile de satisfacere a acestora; - autorităţile locale sunt alese de cei care îi servesc, respectiv colectivitatea locală, pentru

care probabilitatea de a se înşela asupra lor este mică, putându-i sancţiona prin nerealegere sau prin referendum;

- autoadministrarea limitată şi-a dovedit eficienţa; - este un rezultat al aplicării eficiente a principiului separaţiei puterilor; - permite valorificarea iniţiativei locale în raport de specificul local.

Neajunsurile descentralizării s-au dovedit a fi: - cele două forme ale descentralizării au uneori ca rezultat apariţia unui angrenaj

birocratic cu funcţionare greoaie (mulţi funcţionari, formulare complicate, o specializare îngustă a funcţionarilor ş.a.) agravată de creşterea complexităţii activităţii statale;

- descentralizarea poate fi compromisă de un personal administrativ incompetent ales sau numit pe „plan local”;

- săvârşirea unor abuzuri grave de către funcţionarii cărora li s-au încredinţat prerogative de conducere administrativă pe plan local şi care nu pot fi controlaţi temeinic de la centru, iar formele de control cetăţenesc au uneori caracter formal (dacă există) sunt

64 A se vedea pe larg V. Dabu. Răspunderea juridică a funcţionarului public. Ed. Global Lex. Bucureşti, 2000, p.86-100.


54

coruptibile ori nu sunt eficiente; spre exemplu, pentru un primar indolent, beţiv, incompetent etc., nu există un şef care până la alegerile locale să-l sancţioneze pentru abaterile sale, aspect ce poate influenţa serios eficienţa sa `n activitatea de primar;

- pe de altă parte, autonomia poate fi o sursă de conflicte economice, sociale, religioase, culturale între unităţile cărora li s-a acordat autonomie sau între cele care beneficiază de autonomie şi cele care nu au căpătat autonomie;

- poate apărea tendinţa unor unităţi administrativ-teritoriale autonome de a se desprinde de statul unitar65, tendinţă ce se poate transforma într-o sursă de conflicte, cu implicaţii deosebite.

3.4.3. Statul unitar complex Statul unitar complex este statul care, fără a pierde unitatea sa de structură prezintă în acelaşi timp, mari diversităţi locale administrative, de legislaţie, chiar de jurisdicţie, datorită cărora în interiorul său sunt păstrate enclave istorice având particularităţi de dezvoltare politică socială, economică şi juridică. Între autoritatea centrală şi particularităţile locale se păstrează un echilibru care asigură funcţionalitatea conducerii sociale. În practică sunt considerate state unitare complexe „uniunea încorporată” şi „regionalismul”. Uniunea încorporată este un stat caracterizat prin unitatea puterii centrale în interiorul căreia există o diversitate de legislaţii, corespunzând unei diversităţi de populaţii şi teritorii „încorporate” statului. In această situaţie există un singur parlament, dar acesta votează legi deosebite pentru populaţii distincte şi regiuni distincte din statul respectiv. Astfel Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord este un stat unitar (o uniune încorporată) în care regimul legislativ nu este uniform pentru toate regiunile (Anglia, Ţara Galilor, Scoţia, Irlanda de Nord). La baza formării uniunilor încorporate se află factorii istorici. În cazul Marii Britanii, cucerirea de teritorii şi încorporarea lor de către Coroana Statului englez nu a eliminat particularităţile populaţiilor cucerite (Ţara Galilor în 1536, Scoţia 1707, Irlanda 1800-1921). După prăbuşirea sistemului colonial, unele teritorii au rămas sub autoritatea metropolei. Statul francez, de pildă, încorporează unele teritorii sau departamente situate „peste mări”. Astfel, potrivit art. 74 din Constituţia Franţei, teritoriile de peste mări ale Republicii au o organizare particulară, corespunzătoare propriilor interese în ansamblul intereselor Republicii Franceze. Această organizare este definită şi modificată prin lege după consultarea adunărilor teritoriale interesate. Regionalismul exprimă o situaţie geografică, politică, administrativă, lingvistică, spirituală cu rădăcini istorice în dezvoltarea unui stat unitar datorită căreia acesta optează pentru împletirea atributelor suverane ale conducerii centralizate cu atribuirea unei autonomii de regulă, largă, unor colectivităţi regionale66. Adepţii regionalismului au invocat incapacitatea structurilor politico-administrative centrale de a oferi soluţii viabile şi eficiente cererii unor forţe sociale de participare la guvernare, lipsa voinţei politice a autorităţilor centrale de a răspunde necesităţii de redistribuire a puterii în favoarea unităţilor administrative locale67. Adversarii regionalismului au susţinut că acesta ameninţă însăşi unitatea statului şi că este un factor de dezmembrare a acestuia. Practica a demonstrat că regionalismul fără realismul politic al factorilor de guvernare riscă să ridice probleme nu să le şi rezolve.

65 Charles Cadoux, op. cit. p. 105-106. 66 Paul Negulescu. Tratat de drept administrativ, Vol. I, Bucureşti, 1934, p. 611-612. 67 României, stat unitar naţional, i s-a impus un gen de regionalism consfinţit în Constituţia din 1952, care a durat până în anul 1968.


55

Regionalismul presupune împletirea în acelaşi cadru geografic a unor interese generale cu particularităţile etnice, lingvistice, tradiţiile şi interesele locale care pot fi însă şi multietnice. Regionalismul devine politic atunci când competenţele regiunii depăşesc pe cele ale unei simple circumscripţii administrative care beneficiază de autonomie locală, respectiv într-un cadru constituţional deţine puterea de a se autoguverna. Este adevărat că regionalismul politic poate tinde spre federalism. În Franţa şi Italia s-a considerat că regionalismul încurajează forţele centrifuge interesate în independenţa regiunilor sau federalizarea statului. Potrivit lui Charles Cadoux, regionalismul politic presupune atât autonomie administrativă, cât şi autonomie politică, exceptând autonomia legislativă judecătorească şi militară. Unele state au introdus în legislaţia lor regionalismul politic:

- Italia prin Constituţia din anul 1947, a statuat regionalismul politic pentru Sicilia care are propriile instituţii de guvernare, dar care funcţionează conform Constituţiei Italiei.

- În Belgia există aşa-zisul „regionalism variabil”, respectiv din punct de vedere teritorial „regiunea Wallonia, regiunea Flamandă şi regiunea Bruxelles”; din punct de vedere lingvistic sunt patru regiuni: de limba franceză; de limba germană; bilingvă şi de limbă neerlandeză; din punct de vedere cultural există regiunile: franceză, germană, neerlandeză şi flamandă.

Toate cele trei categorii de regionalism: politic, lingvistic şi cultural sunt prevăzute în Constituţie, limitele geografice între ele neputând să fie modificate decât printr-o lege adoptată cu o majoritate specială68.

3.4.4. Statul compus Statul compus este un stat constituit din mai multe state. Acesta este de regulă o formă artificială, rezultată din conjuncturi politico-militare care îmbracă forma statului federal sau a uniunii de state. Statul federal este o asociaţie de state care decid în mod liber, în virtutea suveranităţii lor, să creeze organe comune cărora le conferă numai o parte din competenţele lor, îndeosebi în domeniul militar, al diplomaţiei sau financiar. Uniuni de state sunt atunci când două sau mai multe state se grupează pentru a forma o nouă entitate politică distinctă şi pentru a exercita în comun anumite activităţi, în special în domeniul apărării, finanţelor şi relaţiilor internaţionale. În cadrul uniunii, fiecare stat membru îşi păstrează personalitatea juridică internă şi internaţională, dar acceptă să încredinţeze unui organ comun responsabilitatea luării deciziilor în domeniile stabilite prin actul juridic (tratatul) care consfinţeşte uniunea. Uniunea de state este de două feluri: uniunea personală şi uniunea reală. Statele constituite într-o uniune personală au în comun instituţia şefului Statului, fiecare păstrându-şi parlamentul şi guvernul între care nu se stabilesc raporturi rezultate din actul de unire. Exemplu: Anglia şi Regatul Hanovrei (1714-1837); Ţările de Jos şi Luxemburgul (1815-1890); Moldova şi Ţara Românească (1859-1862). În uniunea reală, legătura de asociere între statele componente este mai puternică; uniunea este condusă de acelaşi monarh, statele componente îşi constituie organe comune care exercită în numele uniunii reale, suveranitatea statală în domeniul diplomaţiei, apărării şi finanţelor. Pentru restul prerogativelor statale fiecare stat component acţionează distinct unul faţă de celălalt. Exemplu de uniuni reale: Uniunea dintre Suedia şi Norvegia (1815-1905); Uniunea dintre Austria şi Ungaria (1869-1918); Moldova cu Ţara Românească (1862-1864). 68 Marcel Prelot, Jean Boulouis, Institutions politiques et droit constitutionnel, Dalloz, Paris, 1980, p.243-251.


56

3.4.5. Confederaţiile de state Este o asociaţie teoretic permanentă de state care urmăreşte obiective identice, îndeosebi în domeniul relaţiilor internaţionale şi al apărării şi sunt legate prin angajamente reciproce. Aceasta are unul sau mai multe organe comune care exercită atribuţii în numele confederaţiei, însă fiecare stat membru îşi păstrează suveranitatea sa internă, conform cadrului său constituţional. De asemenea, suveranitatea externă a fiecărui stat este exercitată în numele confederaţiei de un organ comun - Adunare, Dietă - care adoptă decizii în unanimitate. Principiul unanimităţii riscă să blocheze funcţionarea Confederaţiei putând apărea o anumită instabilitate. In plus, dreptul de retragere din confederaţie accentuează şi mai mult instabilitatea acesteia69. Uneori confederaţiile se destramă sau evoluează către un stat federal cum sunt S.U.A. şi Elveţia. Motivele care determină crearea uniunii de state sunt diferite: conştiinţa intereselor comune; dorinţa de hegemonie politică a unui stat; uniunea pe principii ideologice etc.

3.4.6. Statul federal Statul federal este format din mai multe formaţiuni statale care beneficiază de autonomie în materie constituţională, legislativă şi judecătorească. În exterior, numai statul federal are calitatea de subiect de drept. Deci, Statul federal se prezintă ca o asociere de state care se supun, pe de o parte, unei puteri centrale unice (puterea federală) şi care, pe de altă parte, conservă o largă autonomie constituţională, administrativă şi jurisdicţională. În S.U.A., Constituţia federală se impune tuturor constituţiilor celor 50 de state componente. Se apreciază că sunt două modalităţi de constituire a federaţiilor: prin integrarea mai multor state şi constituirea unor noi entităţi statale; prin separarea unor regiuni ale statului unitar şi constituirea împreună cu teritoriul rămas a unei federaţii. Motivele constituirii statului federal pot fi: apărarea comună împotriva unei ameninţări externe; preocuparea de a asigura (prin integrare) o ordine socială internă stabilă, dorinţa de a folosi mai eficient resursele economice, particularităţile geografice etc. Trăsăturile caracteristice ale statului federal sunt:

- Unitatea pe plan internaţional. Statele membre ale Statului federal nu au posibilitatea de a se manifesta juridic pe plan internaţional, deosebindu-se de confederaţia de state ale cărei componente sunt recunoscute pe plan internaţional şi în federaţie.

- Diversitatea constituţională şi judiciară pe plan intern. Fiecare stat federal are în mod normal propriul său sistem constituţional, instituţiile sale guvernamentale, propria legislaţie, sistemele sale de organizare judecătorească. Această varietate generează evident o complexitate de raporturi juridice, dar ea este dovada autonomiei politice recunoscută membrilor federaţiei.

- Supleţea raporturilor între federaţie şi statele membre, care asigură stabilitatea şi menţinerea statului federal.

Organizarea competenţelor în statul federal Federalismul veritabil se bazează pe două principii complementare: principiul autonomiei şi principiul participării. Principiul autonomiei în statul federal presupune:

- autonomie în domeniul legislativ; - autonomie în domeniul economic; - autonomie în domeniul jurisdicţional; - autonomie în domeniul administrativ.

69 Charles Cadoux, op. cit. p. 114.


57

Totuşi, autonomia în aceste domenii este limitată prin Constituţia statului federal. De asemenea, anumite atribuţii ale statelor membre, chiar în interior, sunt executate de statul federal, respectiv în domeniul: securităţii naţionale, poliţiei, serviciilor secrete, jurisdicţional etc. În caz de conflict între autorităţile centrale şi cele locale, se apelează la justiţia federală care le soluţionează. Sunt folosite, de regulă, trei metode de împărţire a competenţelor între statele membre şi Statul federal astfel:

- în Constituţia Statului federal sunt prevăzute expres competenţele exclusiv ale acestuia; - precizarea numai a competenţelor atribuite statelor membre rezultând astfel că toate

celelalte atribuţii sunt conferite în principiu statului federal; - stabilirea concomitentă prin Constituţie a sferelor de atribuţii repartizate exclusiv

statului federal, cât şi cele ale statelor membre. Principiul participării Este de esenţa statului federal faptul că statele membre participă pe baze egale la elaborarea deciziilor aplicabile pe teritoriul statului federal; este vorba de o egalitate politică şi juridică indiferent de întinderea lor, de bogăţiile naturale şi mărimea numărului populaţiei. De aici rezultă necesitatea creerii unor organe federale, însărcinate să înfăptuiască interesele comune, inclusiv o constituţie federală. În ultimii ani, evoluţia federalismului se caracterizează atât printr-un regres al principiului autonomiei, cât şi printr-o alterare a principiului participării, statele federale întărindu-şi puterea faţă de statele membre, deci o tendinţă de centralizare (Germania, de exemplu). Creşterea puterii federale prin subvenţii economice acordate pe plan local, multiplicarea şi penetrarea serviciilor publice federale şi altele au dus la creşterea rolului Statului federal în defavoarea statelor membre (de exemplu în Statele Unite ale Americii).

3.4.7. Forma de guvernământ Aşa cum am arătat, forma de guvernământ indică modul în care sunt constituite şi funcţionează organele supreme şi este raportată, în principiu, la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare. Potrivit formei de guvernământ, statele se împart în două categorii: republici şi monarhii. Republica este acea formă de guvernământ în care organul care îndeplineşte funcţia de şef al statului este ales, de regulă, pentru o anumită perioadă. Republicile pot fi prezidenţiale sau parlamentare. În republicile prezidenţiale, preşedintele este ales prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat; în republicile parlamentare, preşedintele este ales de către parlament. Republica semiprezidenţială se caracterizează în principal prin alegerea Preşedintelui prin vot universal, direct şi prin răspundere politică a guvernului faţă de parlament, de exemplu România. Monarhia este acea formă de guvernământ în care organul care îndeplineşte atribuţiile de şef al statului este un monarh care ocupă tronul fie prin alocarea pe viaţă, fie prin succesiune ereditară. Monarhia poate fi: absolută, adică monarhul este singurul organ suprem în stat ori limitată sau constituţională, adică atunci când alături de şeful statului sunt şi alte organe care exercită puterea - parlamentul, guvernul şi primul-ministru. În monarhia constituţională prerogativele monarhului sunt restrânse, iar guvernul este emanaţia parlamentului şi deţine puteri sporite (de exemplu, în Anglia).


58

Monarhia dualistă se deosebeşte de cea constituţională prin faptul că guvernul este numit de monarh şi subordonat acestuia. Puterile monarhului sunt însă limitate prin atribuţiile conferite parlamentului. TEME PENTRU REFERAT:

- Deosebirea dintre desconcentrare şi descentralizare; -Avantajele şi dezavantajele aplicării principiului autonomiei administraţiei publice locale; - Deosebirea dintre controlul de legalitate şi controlul de oportunitate, precum şi între controlul ierarhic şi controlul de tutelă administrativă; - Despre legitimitatea puterii de stat; - Comparaţie între autonomia administrativă a autorităţii locale într-un stat unitar şi autonomia administraţiei locale într-un stat federal.

BIBLIOGRAFIE - Ioan Muraru - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Ed. Actami, Bucureşti, 1997,

p. 10-1; 28-29; 129-137 - Tudor Drăganu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Târgu Mureş, 1993, p. 114-142 - Ion Deleanu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Ed. Europa Nova,

Bucureşti, 1996, Vol. I, p. 130-161 - Paul Negulescu - Tratat de drept administrativ, Editura Socec, Bucureşti, 1934, vol. I,

p. 609-615 - Cristian Ionescu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,

1997, Vol. I, p. 39-87

CAPITOLUL IV

ROLUL ŞI FUNCŢIILE STATULUI. FORMELE ORGANIZĂRII POLITICE ALE POPORULUI. PARTIDELE POLITICE. ASOCIAŢII ŞI ORGANIZAŢII

SINDICALE. GRUPURILE DE PRESIUNE 4.1. Statul şi interesele sociale generale Rolul statului constă, în principiu, în asigurarea, apărarea şi promovarea prin mijloacele prevăzute în Constituţie şi în celelalte legi a interesului general, a interesului public, a binelui comun, inclusiv a interesului individual. Dar, statul trebuie să fie un instrument special şi specializat al poporului în primul rând pentru satisfacerea interesului general. Din nefericire, înţelesul interesului general diferă de la un stat la altul, în raport de caracterul statului şi de cât de fidel reprezintă acesta interesele poporului ca deţinător al puterii politice. În principiu, interesul general reprezintă sinteza calitativă a intereselor politice, economice, religioase, etnice sau naţionale ale poporului privite în integralitatea lor70. După M. Văraru, interesele generale sunt acele trebuinţe, care ridicându-se mai presus de orice consideraţii locale sau regionale, sunt absolut comune pentru toţi locuitorii unei ţări şi pentru toată întinderea teritoriului său71. A lovi într-un stat democrat înseamnă a lovi în interesul general, însă a lovi într-un stat abuziv, stat alienat de menirea sa, înseamnă a apăra interesul general. Pe de altă parte, Statul trebuie să asigure toate condiţiile necesare realizării intereselor individuale atât în raporturile individ-individ, cât şi individ-stat şi când este cazul să le apere.

4.1.1. Criterii de delimitare a funcţiilor statului În înfăptuirea interesului general, Statul trebuie să asigure ca acelaşi gen de activitate pozitivă să se desfăşoare în mod repetat, dar în condiţii superioare de eficienţă de către organisme specializate, potrivit unor norme şi metode clare şi bine stabilite. Aceste activităţi statale se grupează şi se derulează în cadrul diferitelor funcţii ale statului a căror analiză nu poate fi făcută decât pornindu-se de la două criterii specifice: criteriul material şi criteriul formal. Criteriul material vizează conţinutul şi natura activităţii care constituie substanţa funcţiei statului. Deşi este criticat, acest criteriu socotim că prezintă interes. În vederea satisfacerii necesităţilor de ordin general se stabilesc anumite scopuri şi activităţile necesare pentru atingerea acestora. Criteriile de eficienţă impun gruparea anumitor activităţi `nrudite sub forma unor funcţii. Aceste activităţi sunt formate din anumite drepturi şi obligaţii juridice care au o anumită specificitate, presupun o anumită calificare, caracteristici etc., care necesită o anumită organizare, eficientizare, procedură specială de reglementare, organe speciale de executare etc. Orice activitate presupune: subiect activ, subiect pasiv, obiect, metode de acţiune sau inacţiune, scopuri imediate, mediate şi finale, norme de reglementare (juridice, morale, fizice, matematice, ştiinţifice, politice etc.). Unele activităţi sunt `nrudite după trăsăturile, caracteristicile etc. ale elementelor activităţii care, dacă sunt asociate, asigură o anumită eficienţă.

Astfel, activitatea legislativă (al cărei scop este reglementarea relaţiilor sociale conform voinţei poporului) presupune un conţinut şi o natură comună specifică, respectiv activitatea

70 )A se vedea V. Dabu. Răspunderea juridică a funcţionarului public. Ed. Global Lex, Bucureşti, 2000, p.152. 71 M. Văraru. Tratat de drept administrativ român. Bucureşti, Editura Librăriei Socec, Bucureşti, 1928, p.300.

Rolul şi funcţiile statului. Formele organizării politice ale poporului. Partidele politice. Asociaţii şi organizaţii sindicale. Grupurile de presiune

60

specifică de elaborare a legii după anumite reguli de către un organ special numit legiuitor. Un alt scop, conţinut şi o altă natură o are activitatea de organizare a executării şi executarea în concret a legii care se face de alte organe, respectiv organele administraţiei publice. Simpla existenţă a legii nu-i suficientă dacă nu este şi executată, aplicată de autorităţi specializate `n acest sens. La fel putem spune şi despre activitatea judecătorească, al cărei specific este soluţionarea după principii specifice acesteia şi conforme legii a litigiilor civile, comerciale, administrative, de muncă, fiscale, penale etc., atunci când acestea apar în activitatea de executare şi respectare a legii. Tot din punct de vedere al criteriului material, se pot deosebi activităţile externe ale statului, precum şi activităţile economice, sociale etc., care au un alt scop, conţinut şi o altă natură. Criteriul material vizând conţinutul nu se confundă cu caracterul juridic72 care priveşte forma, deoarece toată activitatea statală nu poate fi decât juridică. Criteriul formal presupune a se ţine seama de specificul autorităţilor care efectuează activitatea statală, cât şi de forma actelor emise de acestea. Acest criteriu ţine deci de forma dată atât organului care trebuie să desfăşoare activitate, precum şi de forma pe care trebuie să o îmbrace activitatea statală. Spre exemplu, autoritatea care elaborează legea trebuie să fie cea mai reprezentativă pentru popor, membrii acesteia să fie aleşii poporului, autoritatea trebuie să funcţioneze după anumite reguli, astfel încât să exprime voinţa poporului în actele pe care le emite, respectiv legile. De asemenea, pentru ca voinţa poporului să devină general obligatorie, trebuie să se exprime în anumite forme şi după anumite proceduri specifice numai legii, care este o regulă de maximă generalitate, obligatorie pentru toţi, garantată şi asigurată prin forţa de constrângere a Statului. Ca atare, într-un stat, pentru cunoaşterea voinţei poporului, asigurarea manifestării ei şi instituţionalizarea acesteia, se foloseşte un anumit gen de activităţi specifice ce ţin de instituţionalizarea Parlamentului ca organ legiuitor73 şi activitatea legislativă a acestuia. În acest sens, putem spune că activitatea legislativă este o funcţie a statului. Dar simpla existenţă a legilor fără organizarea executării acestora, nu duce la realizarea interesului general şi individual conform menirii statului. Ca urmare, sunt necesare organe specializate `n domeniul respectiv, precum şi activităţi specifice bine reglementate şi delimitate pentru organizarea executării şi executarea în concret a legii.

Acestea sunt autorităţile administrative, iar activitatea acestora se cheamă activitate administrativă, ceea ce constituie funcţia administrativă a statului. Astfel, şi din punct de vedere al criteriului formal, activitatea statului poate fi clasificată pe funcţii ale statului. Pentru aceste funcţii ale statului se concep şi se organizează anumite autorităţi după principii şi reguli specifice: autoritatea legislativă, autorităţi ale administraţiei publice, autorităţi judecătoreşti şi autorităţi centrale autonome etc. De asemenea, forma pe care trebuie să o îmbrace activitatea statului diferă după importanţa activităţii respective, precum şi puterea regulilor care o guvernează. Exemplu: legea este un act al activităţii statale cu anumite caracteristici: se elaborează numai de Parlament, trebuie să exprime voinţa poporului, este general obligatorie, iar respectarea acesteia se asigură prin forţa de constrângere a statului; de asemenea, poate fi abrogată sau modificată numai de o anumită autoritate, respectiv autoritatea legiuitoare şi poate fi declarată ca neconstituţională numai de Curtea Constituţională. Pe de altă parte, un act administrativ normativ se emite numai de autorităţile administrative prevăzute de lege, autorităţi `mputernicite şi specializate `n acest sens (Preşedinte, Guvern, ministru, Consiliul Judeţean, primar etc.); acesta poate fi revocat, modificat sau abrogat numai

72 Spunem că o activitate are caracter juridic, atunci când aceasta se desfăşoară după acele norme juridice a căror respectare este asigurată şi garantată la nevoie prin forţa de constrângere a statului. 73 Parlamentul trebuie să fie constituit nu numai ca un organ special, dar şi specializat. Caracterul special trebuie să constea în modul de înfiinţare şi funcţionare, mod care să asigure exprimarea voinţei poporului de către parlamentari. Caracterul specializat trebuie asigurat de nivelul de pregătire al parlamentarilor şi consilierilor, experţilor acestora, în domeniile de reglementare a legii, de modul cum activează `n elaborarea legilor etc.


61

de autoritatea emitentă, autoritatea ierarhic superioară a acesteia, precum şi prin lege. Un act al autorităţii administrative, dacă este ilegal, poate fi anulat şi de instanţa de judecată după o procedură specială denumită procedura contenciosului administrativ. În general, prin funcţie a statului se înţelege un complex de drepturi şi obligaţii, atribuţii constituite după un scop, mijloace şi o natură comună, stabilite de lege şi realizate de o autoritate statală specială şi specializată potrivit unei anumite competenţe74.

4.1.2. Clasificarea funcţiilor statului După unii autori, statul ar avea trei funcţii, respectiv: a) funcţia legislativă; b) funcţia executivă sau administrativă şi c) funcţia jurisdicţională75. După alţi autori, statul ar avea patru funcţii: legislativă; executivă sau guvernamentală; administrativă şi judecătorească76. Separarea funcţiei executive în două funcţii este, în principal, motivată de modernizarea şi tehnicizarea funcţiei pur administrative, ceea ce justifică pe deplin calificarea acesteia ca o funcţie propriu-zisă. Importanţa deciziilor cu caracter administrativ în viaţa cotidiană, diversificarea tehnicilor administrative şi constatările „ştiinţei administraţiei” întăresc acest punct de vedere. Într-o asemenea concepţie administraţia (funcţia administrativă) ar reveni guvernului, iar funcţia executivă ar reveni şefului statului, iar în unele situaţii primului-ministru. De observat că o lege votată de Parlament nu poate intra în vigoare, potrivit Constituţiei României, dacă nu este promulgată de Preşedinte - şeful statului - prin decret prezidenţial. Prin decretul de promulgare al unei legi se:

- învesteşte legea respectivă cu putere executorie, adică cu obligativitatea „erga omnes” a executării şi respectării ei;

- se dispune tuturor autorităţilor cu atribuţii în cauză să treacă imediat la organizarea şi executarea legii.

Prin publicarea legii şi a decretului de promulgare: - legea intră în vigoare, adică devine obligatorie de cunoscut şi de respectat pentru toţi,

începând să producă efecte juridice; - autorităţile competente sunt obligate să organizeze executarea, de regulă imediat, a

legii în cauză şi să o execute în mod concret77. a) Funcţia legislativă constă în adoptarea de către Parlament a unor reguli conform voinţei poporului, obligatorii pe teritoriul statului şi pentru orice persoană fizică, juridică, inclusiv autorităţile publice şi Statul, reguli denumite legi. Aşa cum am arătat la un capitol anterior, există o ierarhie a legilor în raport de puterea reprezentativă a autorităţii care o adoptă. Constituţia se adoptă de Adunarea Constituantă şi se aprobă prin referendum popular; legea organică se aprobă de majoritatea calificată a Parlamentului, iar legea ordinară de către majoritatea simplă a Parlamentului. Legea reglementează, de regulă, situaţii generale, impersonale şi rareori doar un singur caz, cum ar fi Legea privind expropierea unui teren pentru cauză de utilitate publică sau Legea privind ratificarea unei convenţii ori tratat. Funcţia legislativă exercitată de un organism specializat în mod exclusiv, a ridicat încă de la bun început (avem în vedere îndeosebi secolul al XVIII-lea când s-a conturat necesitatea 74 A se vedea V. Dabu. Răspunderea juridică a funcţionarului public. Ed. Global Lex. Bucureşti, 2000, p.100-128. 75 Charles Debbasch şi alţii, op. cit. p. 24-25. 76 Charles Debbasch şi alţii, op. cit. p. 85. 77 Atunci când legiuitorul apreciază că pentru cunoaşterea legii şi organizarea executării acesteia este necesară o perioadă de timp de la publicare, va stabili în mod expres un termen rezonabil, de când legea începe să intre în vigoare. De exemplu, Ordonanţa nr. 73/1999 privind introducerea impozitului pe venitul global, deşi a fost publicată în Monitorul Oficial la 31.08.1999 a intrat în vigoare la 01.01.2000, fiind necesar timp pentru procurarea logisticii, cunoaşterea legii de către populaţie şi în special de cei care au obligaţii în acest sens.


62

codificării cutumei constituţionale) problema evitării hegemoniei corpului legiuitor asupra celorlalte organisme de guvernare şi chiar a naţiunii. Un Parlament omnipotent, neconstrâns de o altă putere ar fi putut deveni discreţionar, înlocuind tirania monarhului absolut cu propria tiranie. În condiţiile în care Parlamentul îşi revendică puterea de la popor, acesta fiind suveran ar fi fost foarte uşor ca forul legislativ să fi pretins o poziţie dominantă în raport cu celelalte instituţii de guvernare. O asemenea posibilitate ar fi răsturnat însuşi scopul fundamental al Parlamentului ca instituţie reprezentativă a intereselor poporului, respectiv înlăturarea absolutismului monarhic. În acest sens, principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc, reglementează în mod corespunzător această problemă, aşa cum am arătat în capitolul anterior, când am tratat acest principiu. În principiu, funcţia legislativă este exercitată numai de Parlament. În mod excepţional, este admis ca în anumite limite în timp, spaţiu şi domeniu, Guvernul să fie abilitat de Parlament să desfăşoare o activitate legislativă prin instituţiile juridice ale Ordonanţei de urgenţă sau ale Ordonanţei ordinare. Această posibilitate este reglementată expres în Constituţia României în art. 114. Activitatea legislativă a Guvernului este de excepţie, provizorie, pe problema sau cazul în care a fost abilitat de Parlament astfel:

- pe timpul vacanţei parlamentare Guvernul este abilitat să emită ordonanţe în domenii şi probleme limitativ prevăzute în legea de abilitare dată de Parlament; prin legea de abilitare se împuterniceşte Guvernul să emită ordonanţe pe timpul vacanţei parlamentare şi numai în anumite domenii şi probleme ce nu suferă amânare până la terminarea vacanţei parlamentare;

- în caz de urgenţă78 şi excepţional, Guvernul emite Ordonanţe de urgenţă oricând şi în orice domeniu cu excepţia celui rezervat Constituantei sau revizuirii Constituţiei;

- aceste ordonanţe ale Guvernului produc efecte juridice numai până în momentul aprobării sau respingerii de Parlament.

b) Funcţia executivă Aşa cum s-a subliniat în doctrină, Guvernul deţine o „putere de reglementare79 care constă în `mputernicirea permanentă prin Constituţie, a acestuia de:

- a emite acte normative (administrative) date în executarea legilor; - a emite acte normative (administrative) care reglementează relaţiile sociale din

domeniile care nu sunt rezervate legiuitorului şi într-un mod care să nu contravină legii.

Funcţia executivă constă în activitatea specială de asigurare şi organizare a executării legilor şi de asemenea, în adoptarea actelor necesare pentru activitatea de guvernare şi administrare pe plan central şi local. De exemplu, problema restituirii locuinţelor este reglementată prin Legea nr. 112/1995, prin care se prevăd cazurile de restituire şi principiile care guvernează concret această activitate, însă modul concret de restituire, respectiv procedura de organizare şi funcţionare a comisiilor judeţene, precum şi activitatea acestora este stabilită prin norme metodologice aprobate prin hotărâre de Guvern. Normele de aplicare a legilor sunt date, de regulă, de Guvern, iar în alte cazuri şi de alte autorităţi ale administraţiei publice, când sunt abilitate prin lege. Este cazul Băncii Naţionale a României care emite norme în aplicarea unor legi aşa cum sunt Normele nr. 7/1994 date în aplicarea Legii nr. 59/1934. Actele emise în realizarea funcţiei executive sunt extrem de diverse (administraţia generală a ţării, diplomaţie, gestiune financiară, adică acte de organizare a executării şi executarea în concret a legii).

78 Spre exemplu, în cazul Ordonanţei de Urgenţă prin care s-a reglementat starea de necesitate, dată în condiţiile mişcării greviste din Valea Jiului. 79 Puterea reglementară a Guvernului se referă numai la actele administrative emise de Guvern respectiv hotărâri, regulamente, nu şi la Ordonanţe.


63

Toate aceste acte administrative sunt subordonate legii şi Constituţiei, începând cu hotărârea de Guvern şi ordinele, instrucţiunile, normele metodologice ale ministerelor şi terminând cu decizia primarului comunal sau procesul verbal de contravenţie întocmite de agentul de poliţie. Actele executive sunt individuale sau normative. În sistemul Constituţional francez există o ierarhie a actelor administrative numite şi regulamente, astfel: decrete; hotărâri ministeriale; diferite alte hotărâri, decizii şi rezoluţii. c) Funcţia jurisdicţională80 Un stat de drept este de neconceput fără funcţia jurisdicţională. Lipsa justiţiei veritabile însemnând arbitrariu şi nedreptate81. Dacă o viaţă socială normală trebuie să se desfăşoare potrivit Constituţiei şi legilor în vigoare, în mod firesc trebuie să existe o funcţie şi respectiv un sistem de autorităţi care atunci când legile sunt încălcate să restabilească situaţia de fapt şi de drept şi să aplice, după caz, corecţiile necesare. Această funcţie jurisdicţională a statului este încredinţată unor autorităţi independente şi imparţiale, respectiv instanţele Constituţionale şi instanţele judecătoreşti. Actul de justiţie poate fi înfăptuit în bune condiţiuni numai de „al treilea” care este neutru, imparţial, neimplicat în vreun fel în cauză. Căci nimeni nu trebuie să-şi facă dreptate singur pentru că atunci ar avea ”dreptate” numai cei mai puternici. De aceea, dreptatea trebuie împărţită de autorităţi neutre, specializate, în mod egal atât pentru cei slabi, cât şi pentru cei puternici. Concepută astfel ca o funcţie realizată independent şi imparţial, justiţia s-a impus ca o idee şi realitate în care oamenii cred şi trebuie să creadă că îi poate apăra atunci când drepturile şi interesele legitime sunt încălcate, ca similarul dreptăţii triumfătoare82. „Fiat justiţia pereat mundus” (justiţia să-şi urmeze cursul ei chiar dacă lumea ar fi să piară) este dictonul preferat în legătură cu justiţia. Semnificaţia acestui dicton este aceea că precum veşnica dreptate a Dumnezeirii este neclintită în fermitatea ei, dezvăluindu-se în orice condiţii, chiar ale prăbuşirii întregii lumi, tot aşa judecătorul care se ocupă de un anume caz trebuie să-l ducă la bun sfârşit şi să-l rezolve după cum îl îndeamnă ştiinţa şi conştiinţa83 chiar dacă între timp ar veni sfârşitul lumii cu toate grozăviile sale. Fac obiectul jurisdicţiilor, litigiile dintre persoane fizice, dintre acestea şi persoanele juridice civile sau de drept public ori dintre acestea şi autorităţile publice. Soluţionarea litigiilor se face în cadrul unui proces, după anumite reguli, prin acte numite hotărâri judecătoreşti. Judecătorul care înfăptuieşte justiţia cerută trebuie să afle adevărul în procesul respectiv, pentru a identifica exact încălcarea legii, victimele, cauzalitatea, răspunderea şi responsabilii. Pentru ca justiţia să-şi poată înfăptui misiunea, ea cunoaşte o anumită structură şi anumite principii de organizare şi funcţionare. Organizarea justiţiei se face pe grade de jurisdicţie care presupun controlul în trepte pentru a evita eroarea judiciară. Aceste grade de jurisdicţie permit o evaluare a judecăţii în fond, dar şi în apel şi recurs, ca posibilitate de îndreptare a erorilor, de reevaluare a sentinţelor în raport cu probele în cauză. Fondul se judecă de o instanţă, apelul de instanţa ierarhic superioară, iar recursul de instanţă ierarhic superioară celei din apel, de fiecare dată numărul judecătorilor din completul de judecată crescând. În doctrina constituţională s-a exprimat şi opinia că cele trei funcţii ale statului ar fi:

a) funcţia de exercitare a suveranităţii atât pe plan intern (de exemplu: stabilirea ordinii juridice şi apărarea ei prin folosirea forţei publice), cât şi pe plan extern (stabilirea

80 Conceptul de "jurisdicţional" include noţiunea de judiciar pe lângă alte jurisdicţii astfel putem vorbi de jurisdicţii civile, penale, comerciale, administrative, constituţionale, de drept al muncii etc. 81 I. Muraru, op. cit. p. 458. 82 I. Muraru, op. cit. p. 459. 83 Potrivit Constituţiei, judecătorii se subordonează numai legii, deci hotărârile lor trebuie să fie în baza şi în executarea legii şi nu a conştiinţei lor care poate fi subiectivă, influenţată politic etc. De aceea orice hotărâre judecătorească trebuie să fie motivată numai pe lege şi starea de fapt stabilită pe bază de probe. O judecată motivată numai pe conştiinţa judecătorului este greu de evaluat, de justificat menţinerea, modificarea sau casarea acesteia, în raport cu adevărul judiciar.


64

liniilor generale ale politicii externe, colaborarea internaţională cu alte State; participarea la organisme internaţionale, apărarea teritoriului naţional) ;

b) funcţia de orientare generală a dezvoltării societăţii; c) funcţia de promovare a progresului.

O altă analiză tipologică a funcţiilor statului în doctrina constituţională contemporană distinge trei categorii de funcţii:

a) funcţii politice: menţinerea ordinii sociale interne şi apărarea teritoriului naţional, alte intervenţii ale statului fiind excluse; asigurarea programului economico-social;

b) funcţii juridice: legislativă, executivă şi jurisdicţională; c) funcţii sociologice: constrângerea socială; activitatea de convingere a cetăţenilor în

legătură cu compatibilitatea între interesele generale şi cele personale ş.a. Se mai poate vorbi de atribuţiile esenţiale ale statului care sunt, de fapt, monopoluri: monopolul apărării şi al constrângerii sociale (armata şi poliţia); menţinerea cadrului juridic; conducerea relaţiilor internaţionale şi emiterea monedei naţionale. 4.2. Formele organizării politice a poporului: partidele politice; asociaţiile şi

organizaţiile sindicale; grupurile de presiune

4.2.1. Partidele politice „Statul exprimă colectivitatea în timp ce partidele politice exprimă ideologiile şi interesele grupurilor sociale care coexistă în cadrul naţiunii”84. Procesul apariţiei partidelor politice trebuie privit în strânsă corelaţie cu apariţia şi dezvoltarea parlamentarismului, deci cu ideea de reprezentare în viaţa publică. Partidele politice îşi au sorgintea încă din antichitate, însă, acestea se impun în viaţa politică odată cu apariţia parlamentarismului, când burghezia, văzând în acestea instrumente de luptă împotriva feudalismului şi a absolutismului monarhic, ca şi împotriva pretenţiilor nobilimii, le-a promovat pentru a-şi instaura şi întări dominaţia. „Conştientizând funcţia socială a partidelor, burghezia şi-a îmbrăcat interesele şi aspiraţiile de clasă într-o haină ideologică şi a făurit programe revoluţionare pentru a le impune prin formele luptei parlamentare”85. Partidele moderne s-au născut în paralel cu dezvoltarea parlamentelor moderne, de fapt, au rezultat dinlăuntrul acestora, ca fracţiuni sau aripi, constituind noi forme de control asupra guvernanţilor şi o legătură activă dintre guvernaţi şi guvernanţi. Partidele politice, în lupta pentru putere, contribuie la realizarea puterii politice a poporului şi, în mod deosebit, a controlului acestuia asupra puterii statale. Aceasta depinde de nivelul de cultură şi maturitate politică a poporului, nivel care are un rol deosebit în prevenirea şi reducerea manipulării maselor. Câştigarea electoratului precede câştigarea puterii statale de către un partid, putere care normal ar trebui să se exercite conform voinţei şi intereselor puterii politice a poporului. Partidele politice active se manifestă ca forţe politice, iar atunci când sunt şi parlamentare, participă şi influenţează actele Parlamentului. În acest sens acţionează în primul rând partidele politice care reprezentând majoritatea parlamentară, urmăresc elaborarea legilor în conformitate cu programele lor politice, putându-se astfel realiza ca forţe politice. Pe de altă

84 Dimitri Georges Lavraff. Les partis politiques en Afrique Noire. Press Universitaires de France. Paris, 1970, p.101 85 Cristian Ionescu, op. cit. p. 311.


65

parte, partidele politice din opoziţia parlamentară participă la actele Parlamentului în dublu sens, ceea ce implică o responsabilitate politică86, astfel:

- partidele din opoziţia parlamentară, dacă sunt active şi urmăresc interesele generale, vor avea o puternică susţinere de masă şi astfel în Parlament vor împiedica partidele de la putere să se îndepărteze de „promisiunile electorale” cu care au câştigat alegerile, precum şi să „greşească”;

- inactivitatea partidelor din opoziţia parlamentară poate favoriza abuzul de putere al majorităţii parlamentare, în sensul devierii acesteia de la programul electoral cu care a câştigat puterea statală şi, deci, de la interesele generale şi evitarea conducerii statului pentru realizarea intereselor de grup ale membrilor partidelor respective.

Unii autori includ în conceptul de forţe politice şi alte organizaţii nonguvernamentale cum sunt: sindicatele, organizaţii ale minorităţilor etnice, asociaţiile religioase, comitetele cetăţeneşti, ligile culturale etc.87 Credem că ar fi mai corect să socotim ca forţe politice numai partidele parlamentare, partide care, indiferent dacă sunt la putere sau în opoziţie, au o serie de drepturi recunoscute în Constituţie şi legile date în baza acesteia, prin care participă mai mult sau mai puţin la exercitarea puterii legislative. (art. 8, 37, 61 şi altele din Constituţie). Ca atare, partidele politice neparlamentare, deşi fac politică, socotim că nu pot fi considerate ca adevărate forţe politice. De asemenea, credem că sindicatele nu pot fi considerate forţe politice ele fiind constituite nu pentru a face politică, ci pentru a apăra drepturile şi promovează interesele profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor (art. 9 din Constituţie). Folosirea mijloacelor legale sindicale pentru scopuri politice apare ca un abuz de putere care crează disfuncţionalităţi în viaţa politică, statală, economică şi socială. Aceasta nu înseamnă că celelalte organizaţii nonguvernamentale (partidele politice neparlamentare, sindicatele, asociaţiile religioase, culturale etc.) nu au libertate de exprimare şi respectiv de a critica politica şi puterea de stat. Însă, de la a critica şi până la a pretinde pe alte căi decât cele legale luarea unor măsuri în structura organelor statului (schimbarea guvernului, a preşedintelui, a unui ministru etc.) este distanţă mare. Este adevărat că propunerea schimbării unor funcţionari publici poate fi făcută de către oricine, dar o astfel de cerere nu poate fi obligatorie, deci producătoare de efecte juridice, decât numai `n cazurile prevăzute de lege. Potrivit lui Edmund Burke, gânditor englez, un partid politic este „un corp de oameni animaţi de un principiu particular, asupra căruia sunt de acord pentru a promova prin efortul lor, interesul naţional”88. Aceată definiţie este discutabilă, având în vedere raportul dintre interesele membrilor de partid şi interesul naţional care diferă de la un partid la altul. După Dimitrie Gusti „partidul politic este o asociaţie liberă de cetăţeni uniţi în mod permanent prin interese şi idei comune, de caracter general, asociaţie ce urmăreşte, în plină lumină publică, a ajunge la puterea de a guverna pentru realizarea unui ideal etic social”89. După prof. I. Muraru partidele politice sunt formaţiuni mai mult sau mai puţin durabile care sunt constituite şi funcţionează în scopul de a cuceri sau conserva puterea, pe baza unui program ideologic şi urmând o strategie elaborată90. Prin urmare, trăsăturile partidelor politice sunt:

a) aceste formaţiuni sunt constituite ca o organizaţie a unor adepţi, (membri) structurată pe criterii teritoriale şi ierarhice, care funcţionează pe baza unor norme proprii şi urmăreşte obiective programatice;

86 În Anglia funcţia de şef al opoziţiei este considerată o funcţie importantă în stat, fiind salarizată, aceasta trebuind să facă o opoziţie constructivă. 87 Cristian Ionescu, op. cit., p. 312. 88 Mihai M. Petrescu. Partide, clase, naţiuni. Editura politică, Bucureşti, 1977, p. 26. 89 Dimitrie Gusti. Partidul politic în Doctrinele partidelor politice. Institutul Social Român. Cultura Naţională, Bucureşti,1922, p.4. 90 I. Muraru. op. cit. vol. I, p. 208.


66

b) aceste formaţiuni sunt constituite ca structuri politice durabile; prin caracterul de „organizaţie stabilă sau durabilă” partidul se distinge de simpla clientelă, fracţiune, clică, camarilă, care dispar împreună cu fondatorii sau animatorii lor. Dorinţa de a prelua şi de a exercita puterea delimitează partidul de grupul de presiune şi de alte organisme sociale, precum sindicatele şi organizaţiile de tineret91;

c) organizaţia de partid are un program ideologic rezultat din totalizarea aspiraţiilor latente, a opiniilor individuale difuze şi deseori contradictorii, reflectând deci sinteza calitativă a tuturor acestora;

d) partidul - în majoritatea covârşitoare a cazurilor - îşi propune cucerirea sau conservarea puterii sau cel puţin influenţarea într-un anumit sens a puterii;

e) partidul îşi organizează şi mobilizează mijloacele într-o ofensivă al cărei obiectiv primordial rămâne, de regulă, victoria în alegeri şi numai rareori schimbarea regimului politic92.

Într-o accepţiune largă, un partid politic reprezintă o grupare sau o asociaţie permanentă de indivizi uniţi în mod liber între ei prin afinităţi ideologice şi convingeri politice comune, creat la nivel teritorial pe baza unor principii stricte de organizare şi disciplină, al cărui scop înscris într-un program sau statut, constă în promovarea şi înfăptuirea în competiţia electorală şi parlamentară cu alte partide, a unei anumite doctrine sau concepţii politice privind dezvoltarea şi conducerea unei societăţi date93. Vorbind despre partidele politice, Lucreţiu Pătrăşcanu arăta „ Un partid fiind o grupare de oameni care apără anumite interese de clasă şi luptă pentru puterea politică, elementul determinant pentru structura lui este natura intereselor pe care le reprezintă şi pentru satisfacerea cărora îşi desfăşoară întreaga-i activitate. Interesele de clasă, prin conţinutul lor, determină totodată, aderenţa sau lipsa de aderenţă a unui organism politic faţă de regimul social sau politic înlăuntru căruia lucrează, după cum, tot asemenea, interesele îi fixează obiectivele pe care le urmăreşte şi hotărăsc mijloacele de care înţelege să se folosească în atingerea lor în raport cu normele de drept existente”94. În doctrină se arată că limitarea partidelor la interesele de clasă este discutabilă. În prezent, partidele politice sunt tot mai mult interesate să atragă membri şi simpatizanţi (alegători) din toate straturile sociale uniţi prin acelaşi ideal: satisfacerea unor interese individuale ale fiecăruia prin progresul general al societăţii; partidele care promit şi realizează acest ideal cuceresc, prin suportul electoral, puterea politică95. Cât priveşte rolul social al partidelor politice se consideră că acestea au patru funcţii:

a) funcţia electorală, prin care partidele politice îşi propun candidaţii la funcţiile eligibile în organisme reprezentative la nivelul central şi local şi recrutează prin programele lor electorale aderenţi;

b) funcţia de formare a conştiinţei civice prin sensibilizarea cetăţeanului cu problemele societăţii, ale responsabilităţii şi răspunderii civice, atât a celui care alege, cât şi a celui care este ales sau numit pe funcţia publică;

c) funcţia de a asigura un raport activ între guvernanţi şi guvernaţi, prin intermediul parlamentarilor şi miniştrilor care fac parte dintr-un partid; astfel, aceştia îşi exercită atribuţiile conform legii dar şi în spiritul programelor politice ale partidului din care fac parte; aceasta nu înseamnă să se încalce legea în favoarea politicii partidului, ci în mod legal, să promoveze iniţiative legislative (guvernul) şi să voteze legi

91 E. Burke, Thoights on the Cause of the Present Discontent. 1770. I. p. 530, citat de I. Muraru în op. cit. p. 207. 92 I. Muraru, op. cit. vol. I, p. 128. 93 Cristian Ionescu, op. cit., p. 313. 94 Lucreţiu Pătrăşcanu. Probleme de bază ale României. Editura Socec, Bucureşti, 1944, p. 24. 95 Cristian Ionescu, op. cit. p. 316.


67

(parlamentul) în concordanţă cu strategia partidului lor, respectiv strategia cu care au câştigat alegerile;

d) funcţia de conducere; partidele tind să exercite chiar şi pe cale mediată puterea politică, să-şi asume prerogative de conducere; normal, această funcţie trebuie exercitată, aşa cum am arătat, prin intermediul legii elaborate potrivit Constituţiei.

În sistemele parlamentare, multe funcţii publice sunt ocupate de membrii partidelor ajunse la putere, în timp ce în sistemele prezidenţiale pot fi numiţi miniştri, personalităţi care nu aparţin partidului victorios în alegeri. La unele partide s-au constatat practici specifice clientelismului politic, în baza cărora cei care au „ajutat” în alegeri sunt numiţi pe funcţii publice, deşi nu au competenţa necesară96, cum sunt:

- înfiinţarea funcţiilor publice ca recompensă pentru anumite persoane şi nu ca urmare a necesităţilor impuse de interesele generale;

- desfiinţarea unor funcţii publice pentru a scoate din sistem persoanele „incomode” şi înfiinţarea altor funcţii în raport de pretenţiile clientelei politice;

- încălcarea sub diferite forme a principiului stabilităţii funcţionarului public, prin rotire, mutare, transfer, „promovare” pentru a face loc clientelei politice.

„Clienţii” nu fac decât să prolifereze corupţia politică97, incompetenţa în exercitarea funcţiilor primite, dezorganizarea serviciilor publice, prin înfiinţarea unor funcţii după interesele clienţilor şi nu după cele generale, naţionale sau locale. Acest sistem al clientelismului politic este favorizat de o defectuoasă reglementare a stabilităţii funcţionarului public şi în mod deosebit a responsabilităţii acestuia. P. Alexandrescu Roman arăta că un funcţionar bine pregătit înlocuieşte cinci funcţionari nepregătiţi98. Având în vedere raportul dintre partide şi societate, putem vorbi de: monopartidism, bipartidism şi multipartidism. 1. Monopartidismul99 se caracterizează prin existenţa unui singur partid, care polarizează toate celelalte forţe politice şi sociale sau chiar le încorporează. El este specific regimurilor monolitice, totalitare şi care, de regulă, personifică puterea, o individualizează. Ca premise justificative sunt invocate: cerinţa integrării naţionale, transformarea unicului partid într-un „creuzet al naţiunii”, în „centrul vital al întregii societăţi”, cerinţa mobilizării energiilor pentru modernizarea economică şi socială, realizarea omogenizării sociale a „poporului unic” etc. Acest sistem prezintă avantajul de a asigura stabilitatea guvernamentală, având însă multe dezavantaje, în afara monotoniei politice şi a platitudinii sufragiului, cum sunt: sistem politic predispus la

96 S-a încercat şi se încearcă să se justifice practicile clientelare prin aceea că "trebuie să existe o continuă unitate de vederi şi de acţiune între guvern şi funcţionar, între ministru şi secretarul său general, între ministru şi prefecţi etc., unitate cerută de însuşi mersul afacerilor publice, căci la ce rezultat s-ar putea ajunge dacă ministru ar comanda într-un fel, iar funcţionarul inferior din cauza deosebirilor de vederi şi mai ales de vederi politice ar executa în alt fel". Într-o asemenea situaţie se pretinde că autoritatea superioară are neapărată nevoie să poată revoca pe funcţionar fără să fie încătuşată de nici o răspundere. Distinsul prof. An. Teodorescu a combătut această teză afirmând că "cerinţele unui sistem modern de administraţie, impun ca preocupările politice să fie scoase cât mai mult din exerciţiul autorităţii administrative. Neajunsul născut din lipsa de unitate de vederi şi de acţiune dintre autoritatea superioară şi funcţionarii inferiori, în cazul când aceştia nu ar fi revocabili, este fictiv căci dacă ordinele date sunt legale, atunci cea dintâi are la îndemână mijloacele de constrângere prevăzute de lege împotriva funcţionarului sau, dacă ele sunt nelegale, atunci refuzul de a le executa, al funcţionarului inferior este perfect legal." An. Teodorescu citat de V. Dabu în "Teza de doctorat", Bucureşti, 1998, p. 114. 97 V.Dabu. Răspunderea juridică a funcţionarului public. Ed. Global Lex. Bucureşti, 2000, p. 108-150. 98 P. Alexandrescu-Roman. Rostul şcolilor de pregătire a funcţionarilor publici, în Revista de Drept Public, 1937, XII, p. 336. 99 De regulă regimurile politice caracterizate prin monopartidism degenerează în regimuri totalitare. Sunt şi excepţii cum ar fi Partidul Republican al Poporului fondat de Kemal Ataturk care a funcţionat ca partid unic în Turcia între 1923-1946 şi care nu a devenit totalitar nici prin ideologie şi nici prin structură.


68

imobilism; echipa executivă guvernând fără concurenţă, nu va fi stimulată iniţiativa, preocuparea pentru progres etc.; partidele de opoziţie ajung să fie simple grupuri de interese; opoziţia extraparlamentară se îndreaptă împotriva partidului, cu care ea însăşi se confundă, exprimându-se cel mai adesea ca fracţiune. 2. Bipartidismul poate fi „numeric - în sensul că există numai două partide - sau „calitativ”- adică predomină numai două partide. Efectul acestui sistem este alternanţa la putere. Bipartidismul poate fi „rigid” (sistemul britanic), când şeful guvernului - adică liderul partidului majoritar - este sigur de fidelitatea membrilor săi100 sau „suplu” (sistemul american), când cele două partide nu impun celor aleşi (electori) nici o disciplină de vot. De asemenea, el poate fi „perfect” când există numai două partide (ceea ce este o simplă ipoteză de şcoală), şi „imperfect” când, pe lângă cele „două mari”, există şi alte partide mai mici”101. În fine, poate fi un bipartidism „echilibrat”, când alternanţa la putere se produce cu o oarecare regularitate, sau „dominant” când treptat, dar ireversibil, se alunecă spre un partid unic. 3. Multipartidismul, adică situaţia în care există mai mult de două partide, reprezintă indiscutabil regula, dar cu o amploare variabilă; de exemplu, un număr mare de partide era în Austria, înainte de 1914, dar numai 4 în Scandinavia şi 3 în Belgia etc. În România, după 1989, s-au înregistrat peste 200 de partide sau alte formaţiuni politice. De regulă, un număr mare de partide politice poate duce la dezorientarea electoratului, pulverizarea lui, minimalizarea temelor majore, diletantism, risipă financiară şi altele. Pe de altă parte se poate susţine că dintr-o multitudine de partide apare mai uşor noul, eficientul, progresul etc. 4. Grupurile de interese (pressure groups) sau grupurile de presiune sunt considerate ca fiind „cea de a treia cameră” sau „guvernul invizibil”, deoarece deşi ele nu-şi propun să cucerească puterea, totuşi o pot influenţa în fapt prin pressing-ul desfăşurat asupra ei, în interesul membrilor lor. Aceste grupuri de presiune cuprind sfera celorlalte interese ce nu sunt vizate de partidele politice, ceea ce evident nu îndreptăţeşte afirmaţiile că acestea reprezintă „poporul real”. Aceste grupuri de presiune nu reprezintă interesele generale, sintagmă legată indisolubil de popor. Nota definitorie a tuturor acestor organisme este că exercită prin mijloacele care le stau la dispoziţie (presă, literatură, radio, televiziune, manifestări publice etc.), presiuni asupra factorilor politici, inclusiv influenţarea opiniei publice în sensul dorit de acestea. Există o paletă foarte largă de organisme având caracterul unui grup de presiune, cum sunt organismele confesionale, artistice, asociaţii feministe, de tineret, grupuri economice, financiare, profesionale, umanitare, religioase, militare, etnice etc., care în activitatea lor ar trebui să folosească numai mijloace legale. Expresia „lobby-hol” în limba engleză are semnificaţia politică de „culoar al parlamentului” şi „influenţarea parlamentarilor”. Uneori, fenomenul lobby indică pe oricine intenţionează să influenţeze deciziile puterilor (legislativă, executivă şi judecătorească). De multe ori lobby-ul, în sens negativ, este favorizat de lipsa de demnitate a parlamentarului sau funcţionarului public, de incompetenţă sau de slăbiciune la electoratul mediatic, de faptul că sunt uşor influenţabili, toate acestea dând incoerenţă în activitatea lor

100 Plastic şi picant se exprimă R.B.Schwartzenberg: "majoritatea parlamentară şi guvernământul sunt în situaţia trupelor faţă de statul major". R.B.Schwartzenberg, Socilogie politique. Edition Montchrestien, Paris, 1971, p.387 101 Adeseori, cel de al treilea "strică jocul", impunând alianţe pentru asigurarea majorităţii parlamentare, de exemplu în Germania, Belgia. Se ajunge astfel la un sistem para-dualist "deux partis et demis".


69

politică. Din nefericire, sunt cazuri când lobby-ul se face plecând de la manipulările mas-media şi până la şantaj, blocări de drumuri publice sau finanţări ilegale a unor partide ori demnitari etc. În România, în prezent, legislaţia este deficitară în prevenirea şi decelarea a ceea ce este ilegal şi periculos, în folosirea unor mijloace ale lobby-ului102. În viaţa politică a unui Stat, grupurile de presiune pot juca un rol pozitiv sau negativ. Acesta este şi motivul pentru care în unele state s-au adoptat legi referitoare la activitatea grupurilor de presiune. Statele Unite au adoptat o lege privind lobby-ismul în anul 1946 (Federal Regulation of Lobbying Act), prin care s-a stabilit obligaţia de a se înregistra numele şi raportul financiar de cheltuieli ale oricărei entităţi care „solicită, încasează sau primeşte bani ori alte bunuri de valoare pentru a fi folosiţi în principal ca un sprijin în adoptarea sau abrogarea oricărei legi de către Congresul Statelor Unite”. O astfel de reglementare este o piedică în calea corupţiei politice. După prof. I. Deleanu raporturile dintre grupurile de presiune şi partidele politice se pot exprima într-una din următoarele forme:

a) pe faţă sau ocult, partidele sunt dependente de grupurile de interese; b) dimpotrivă, grupurile de interese sunt dependente de partide; c) grupurile de interese şi partidele interpenetrează; d) grupurile de interese şi partidele sunt, în principiu, independente; e) ele îşi partajează rolurile.

5. Sindicatele, în sens larg, pot fi considerate grupuri de interese, dar a căror activitate, scop şi mijloace sunt reglementate în mod expres de lege. Sindicatele nu trebuie să vizeze scopuri politice. Activitatea sindicatelor are un pronunţat caracter profesional. Potrivit art. 9 din Constituţia României, sindicatele contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor. În art. 7 al Constituţiei Spaniei, sindicatele şi asociaţiile patronale „contribuie la apărarea şi promovarea intereselor economice şi sociale ce le sunt proprii”. Fenomenul sindicalismului a fost generat de aspiraţia clasei muncitoare de a i se recunoaşte şi respecta de către guvernanţi şi asociaţiile patronale, drepturi legate de raporturile de muncă: salarizare, concedii de odihnă, medicale, pregătire profesională, protecţia muncii, ajutoare de şomaj şi alte instrumente de protecţie socială, dreptul la grevă, la un program de muncă rezonabil, regimul de muncă în general, al femeilor, tinerilor şi copiilor etc. Sindicatele se deosebesc de partidele politice prin aceea că ele nu vizează accesul la putere. Din nefericire, de multe ori, sindicatele nu cunosc şi nu utilizează mijloacele legale de acţiune în soluţionarea problemelor lor profesionale, uzând tot mai des de grevă, iar uneori de mijloace ilegale, ca blocarea drumurilor etc. TEME PENTRU REFERAT: - Deosebirea dintre partide politice şi grupurile de presiune. - Drepturile Statului şi interesele generale naţionale. - Ce conferă legitimitate unui partid politic? - Deosebirea dintre interesele generale naţionale şi interesele unei clase sociale. 102 Potrivit art. 294 din Codul penal Carol al II-lea, comitea "delictul de intimidare a justiţiei şi se pedepsea cu închisoarea corecţională de la unu la şase luni şi interdicţia corecţională de la unu la doi ani, acela care participă la demonstraţii ori manifestaţii, în preajma sau în pretoriul instanţelor judecătoreşti, cu ocazia cercetării sau judecării unui proces, în scopul de a intimida sau înrâuri şi influenţa `n orice fel judecata". Acest articol este abrogat din anul 1968. În prezent au fost cazuri când asupra unor funcţionari publici (poliţişti, procurori, judecători, miniştri etc.) s-au declanşat în presă "atacuri" la persoană pentru ai intimida sau chiar înlătura din funcţie când aceştia în activitatea lor" "loveau" legal în anumite interese.


70

- Ce este lobby-ul şi care sunt mijloacele acestuia? - Ce este clientelismul politic?

BIBLIOGRAFIE 1. Ioan Muraru - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Actami Bucureşti-1997, p.29-30, 287-304 2. Ioan Deleanu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Tratat vol.I,

Editura Europa-1966, p&207-219 3. Cristian Ionescu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. I,

Editura Lumina Lex, Bucureşti-1997, p. 90-104 şi 309-331; 4. Constantin G.Dissescu - Drept Constituţional, Ed. Socec, Bucureşti, 1915, p. 771-783 5. Anibal Teodorescu - Noţiuni de Drept administrativ, Bucureşti 1915, p. 64-81 6. Paul Negulescu - Tratat de drept public, Editura Casa Scolilor,

Bucureşti, 1942, p. 85-98 7. Valerică Dabu - Răspunderea juridică a funcţionarului public, Ed. Global Lex,

Bucureşti, 2000, p. 66-10

CAPITOLUL V SISTEMUL CONSTITUŢIONAL AL ROM^NIEI

5.1. Constituţie. Sistem constituţional

5.1.1. Constituţie Din punct de vedere etimologic, cuvântul constituţie provine din substantivul latin „constitutio” care înseamnă „aşezare cu temei” sau „starea unui lucru”, inclusiv de structură a acestuia. Conceptul de constituţie a apărut încă din Grecia antică, ca prima lege care fundamentează şi organizează societatea. În Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din anul 1789, se arată „Orice societate în care garanţia drepturilor şi separaţia puterilor nu sunt asigurate, nu are constituţie.” În preambulul Constituţiei americane din 1787 se arată „Noi, poporul american, în vederea formării unei uniuni perfecte, stabilirii justiţiei, asigurării liniştii interioare, asigurării apărării comune, dezvoltării, bunăstării generale şi asigurării binefacerilor libertăţii pentru noi şi urmaşii noştri, poruncim şi stabilim prezenta constituţie...”103. Observăm că autorul constituţiei trebuie să fie poporul. Constituţia poate fi definită în diferite forme şi din varii perspective: ea este un sistem de norme fundamentale, esenţiale, principale şi prin aceasta, reluând cuvintele lui Ihering, ea este „sora geamănă a libertăţii”. Constituţia este un „pact social” între guvernaţi şi guvernanţi; ea este actul prin care s-a naţionalizat puterea, dându-i-se conţinut conceptului de popor liber; este forma prin care se tinde la „raţionalizarea puterii şi a statului”; este organizarea formei de guvern pe care poporul suveran şi-o dă. Paul Negulescu a definit Constituţia ca fiind „principiile referitoare la organizarea statului şi la raporturile de echilibru între diferite puteri ale statului, precum şi drepturile”. În concepţia lui André Hauriou, într-un sens foarte general, prin Constituţie se înţelege ansamblul regulilor care administrează organizarea şi funcţionarea statului. Un alt constituţionalist, Benoit Jeanneau, defineşte constituţia, în sens material, ca ansamblul regulilor relative la organizarea şi activitatea statului, iar în sens formal, ca documentul care reglementează instituţiile şi care nu poate fi elaborat sau modificat decât după o procedură diferită de cea folosită pentru alte reguli de drept104. Cristian Ionescu definind constituţia arată că „Legea supremă a oricărui stat - Constituţia - este un act politico-juridic fundamental, inspirat de o anumită filozofie socială şi adoptat de naţiune sau în numele ei, pentru a stabili forma de stat, modul de organizare şi de funcţionare ale puterilor statului şi raporturile între acestea, principiile generale ale ordinii juridice a societăţii, precum şi drepturile şi îndatoririle cetăţenilor, act care este adoptat şi modificat potrivit unei proceduri speciale”. Această definiţie nu ar corespunde, constituţiilor octroiate, adică „acordate” de altcineva decât naţiunea sau poporul respectiv, precum şi în cazul statutelor sau pactelor constituţionale. Credem că, mai degrabă, aşa-zisele constituţii octroiate, statutele constituţionale sau pactele constituţionale, nu sunt adevărate constituţii, neexprimând voinţa poporului. În opinia unuia dintre fondatorii constituţionalismului american James Madison, „scopul” oricărei constituţii politice este, ori trebuie să fie, în primul rând, să obţină pentru guvernanţii care posedă cea mai mare înţelepciune de a discerne şi cea mai înaltă însuşire de a

103 Ioan Muraru. Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Actami, Bucureşti, 1997, p. 45. 104 Constituţia conţine acele reguli (concepţia materială) considerate ca fiind foarte importante cărora le dă o formă specială în scopul garantării primatului şi stabilităţii acestora faţă de orice alte reguli (concepţia formală). Marie-Anne Cohendet. Droit Constitutionnel, Ed. Montchrestien, Paris, 2000, p. 53.

Sistemul constituţional al României

72

conduce, binele comun al societăţii iar, în al doilea rând, să ia cele mai eficiente măsuri de prevedere pentru a-i păstra pe aceşti virtuoşi cât timp exercită conducerea. Într-o concepţie autentic democratică, esenţa constituţiei constă în reflectarea politico-juridică a condiţiilor social-istorice existente într-o societate la un moment dat, precum şi a intereselor generale, fundamentale ale naţiunii, privite din perspectiva procesului de cucerire prin competiţie electorală democratică a puterii şi exercitarea acesteia pentru înfăptuirea „binelui comun” al poporului. Constituţia are un caracter politic. Este un rezultat al luptei politice dintre putere şi opoziţie în cadrul Adunării Constituante. Astfel, aceasta depinde şi de structura politică a adunării constituante, ştiut fiind că tezele constituţionale sunt iniţial votate în adunarea constituantă, impunându-se votul majorităţii calificate. De asemenea, în faza a doua, Constituţia este votată prin referendum, deci de majoritatea populaţiei cu drept de vot. Astfel, interesul general instituit, reglementat şi apărat prin constituţie poartă amprenta celor două majorităţi rezultate ale luptei politice atât din societate,cât şi dintre reprezentanţii acesteia `n cadrul Adunării Constituante. Din punct de vedere al politologiei, Constituţia a fost definită, de pildă, ca fiind ansamblul normelor politice şi legale fundamentale care prescriu regulile de guvernare105. Din punct de vedere sociologic, constituţia reprezintă în esenţă un pact social (acord raţional încheiat între oameni) intervenit între guvernanţi şi guvernaţi prin care acestora din urmă li se garantează un sumum de drepturi în schimbul acceptării de către ei a puterii de comandă şi a dominaţiei la care sunt supuşi de guvernământ, fără însă ca acesta să devină tiranic. Respectarea acordului este asigurată printr-o infrastructură instituţională (instituţiile politice şi autorităţile publice) organizată pe principiul separaţiei puterilor şi al verificării lor reciproce (checks and balances) - prevăzute de asemenea, în constituţie106. Caracterul pactului social poate să difere, după cum ne situăm pe poziţiile unei guvernări absolutiste sau dimpotrivă, a unei guvernări democratice. Prof. Tudor Drăganu precum şi prof. Ion Deleanu definesc Constituţia ca fiind acea lege care, având forţa juridică superioară celorlalte legi, reglementează în mod sistematic atât principiile structurii social-economice, cât şi cele ale organizării şi funcţionării statului bazat pe aceasta, garantează material drepturile fundamentale, cetăţeneşti şi stabileşte datoriile corespunzătoare acestor drepturi. Criticând această definiţie, prof. Ioan Muraru arată că metoda enumerării principalelor domenii pe care le reglementează Constituţia, în definirea acesteia este dificilă atunci când vom defini unele constituţii cărora le lipsesc unele elemente enumerate. De aceea, într-o definiţie este necesar să se pună accent pe elementele calitative care să fie caracteristice tuturor tipurilor de constituţie, să evidenţieze clar locul său în sistemul de drept şi în subsistemul dreptului constituţional. Astfel, prof. Ioan Muraru defineşte Constituţia ca fiind legea fundamentală a unui stat constituită din norme juridice, învestită cu forţa juridică supremă şi care reglementează acele relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii politice a poporului. Ne permitem să completăm că la această definiţie ar trebui adăugat faptul că în Constituţie nu este urmărit numai interesul general motiv al puterii politice a poporului, ci şi interesul individual, respectiv drepturile şi libertăţile omului. Chiar forma de organizare a poporului vizează realizarea interesului individual , începând cu ceea ce este general pentru toţi. De aceea, credem că o definiţie a Constituţiei ar fi: legea fundamentală a unui stat învestită cu forţa juridică supremă şi care reglementează acele relaţii sociale fundamentale, esenţiale pentru instaurarea, menţinerea, exercitarea puterii politice a poporului, precum şi pentru garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. 105 Jay M. Shafritz. Dictionary of American Government and Politics, Dorsey Press, Chicago, 1988, p. 131. 106 Cristian Ionescu. Drept constituţional şi Instituţii Politice. Vol.I, Ed.Lumina Lex Bucureşti,1997, p.114.


73

5.1.2. Trăsăturile constituţiei

Considerăm că trăsăturile Constituţiei actuale a României corespund pe deplin caracteristicilor unei constituţii democratice.

a) Constituţia este legea juridică supremă în stat. Nu este o lege a fizicii sau matematicii, ci este o lege juridică, adică o lege socială, care exprimă voinţa poporului sub forma juridică supremă denumită Constituţie. Caracterul de lege supremă rezultă în primul rând din domeniul de reglementare care prezintă relaţiile sociale esenţiale pe care se fundamentează statul şi puterea politică a poporului în realizarea interesului general şi individual.

Caracterul de lege supremă rezultă şi din forţa juridică supremă rezultată din modul de instituire a normelor constituţionale care stau la baza tuturor celorlalte norme juridice. Toate normele juridice se subordonează normelor constituţionale conform principiului ierarhiei actelor juridice107.

b) Constituţia trebuie să fie expresia voinţei suverane reale a poporului de a-şi stabili rânduielile economice, sociale şi politice. Aceasta depinde de:

- corectitudinea alegerii membrilor Adunării Constituante, procedura alegerii şi a votării `n deplină cunoştinţă de cauză;

- fidelitatea reprezentării voinţei poporului de către majoritatea din Adunarea Constituantă;

- exprimarea unui vot conştient de către alegător în conformitate cu interesul general şi individual;

- alegătorul trebuie să voteze în deplină cunoştinţă de cauză şi nu ca urmare a unei manipulări;

- să existe o cultură socială, economică şi politică necesară alegătorilor în urmărirea şi realizarea intereselor lor.

Referitor la Constituţia României din 1991, prin alegerile desfăşurate pe baza Decretului Lege nr. 92/1990, Parlamentul a fost învestit să se constituie, de drept, în Adunare Constituantă, pentru ca, în termen de cel mult 18 luni de la constituirea ei, să adopte noua Constituţie. Constituţia a intrat în vigoare după votarea acesteia prin referendum în care 77,3% din alegători au votat „pentru” această lege fundamentală în forma prezentată.

c) Constituţia receptează şi revalorizează tradiţiile democratice ale statului şi societăţii româneşti, asimilează - în condiţii concret istorice - experienţa constituţională şi valorile democraţiei constituţionale ale celor mai avansate ţări, precum şi standardele internaţionale ale democraţiei;

d) Constituţia este opera unei puteri originare108, primare, iar forţa ei morală se sprijină pe verdictul aprobativ al poporului.

e) Este Constituţia unei perioade de tranziţie, ceea ce, în parte şi explică existenţa unor declaraţii de intenţii, a unor principii mai degrabă ideologice decât de drept pozitiv, a unor obligaţii de mijloace alături de cele de rezultat, precum şi caracterul ei de „constituţie socială” şi „constituţie politică”109.

f) Constituţia României - ca sistem de norme juridice fundamentale - îşi propune, în ambianţa valorilor şi funcţiilor sistemului juridic internaţional să comunice cu acesta. Spre exemplu, potrivit art. 20 din Constituţie „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor, vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu

107 Vezi pag. 27. 108 Puterea constituantă, originară, primară, necondiţionată este acea putere chemată să stabilească o nouă ordine juridică. 109 Ion Deleanu. Drept Constituţional şi instituţii politice. Tratat. Vol. II, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 97.


74

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.”

Este de observat că este vorba numai de neconcordanţa dintre legile interne (şi nu Constituţia), pe de o parte, şi pe de altă parte pactele şi tratatele la care România a aderat. Această neconcordanţă reglementată trebuie să fie numai în domeniul drepturilor fundamentale ale omului. În alte domenii au prioritate legile interne, potrivit Constituţiei. Pactele şi tratatele ratificate de Parlamentul României fac parte din dreptul intern (art. 11 din Constituţie).

g) Constituţia României este o constituţie reală şi realistă, pusă sub semnul efectivităţii şi al posibilităţilor economice şi sociale în devenire, ceea ce rezultă din îmbinarea unor norme imperative sau norme vocative110.

h) Constituţia României nu este rigidă, ea poate fi revizuită în condiţiile strict prevăzute în art. 146-148 din Constituţie. Revizuirea nu poate viza caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al Statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială sau suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

5.1.3. Controlul constituţionalităţii legilor în România Necesitatea controlului constituţionalităţii legilor derivă în primul rând din principiul separaţiei puterilor al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora. În al doilea rând, Constituţia fiind legea fundamentală în stat, toate celelalte legi trebuie să fie conforme, potrivit principiului supremaţiei Constituţiei prevăzut în art. 51 din Constituţie. Ordonanţele Guvernului, legea ordinară aprobată de jumătate plus unul din membrii prezenţi ai celor două Camere şi legile organice aprobate cu votul majorităţii membrilor fiecărei camere au putere juridică inferioară Constituţiei, datorită procedurii de elaborare, de aprobare şi în mod deosebit de modul de reprezentare a poporului, de către cei care le votează. Viaţa a demonstrat că există riscul ca aceste acte normative să cuprindă dispoziţii care să fie contrare Constituţiei, fapt ce nu poate fi tolerat. Ca urmare este necesar controlul constituţionalităţii legilor şi a ordonanţelor Guvernului, şi lipsirea de efecte juridice a celor neconstituţionale. Constituţia României încredinţează controlul constituţionalităţii legilor unei autorităţi publice autonome, denumită Curtea Constituţională. Aceasta este formată din 9 judecători numiţi pentru o durată de 9 ani, fără posibilitate de prelungire sau reînnoire a mandatului, 3 de către Camera Deputaţilor, 3 de către Senat şi 3 de către Preşedintele României. Preşedintele Curţii Constituţionale este ales dintre judecătorii Curţii, de către aceştia, prin vot secret, pentru o perioadă de 3 ani. Trebuie observat că activitatea Curţii Constituţionale nu priveşte numai controlul constituţionalităţii legilor, ci cuprinde şi alte domenii desigur în strânsă legătură cu aplicarea şi respectarea Constituţiei. De aceea, având în vedere complexitatea şi natura atribuţiilor Curţii Constituţionale, precum şi procedurile potrivit cărora îşi realizează aceste atribuţii ea poate fi considerată autoritate publică politico-jurisdicţională independentă. Caracterul politic rezultă din modul de desemnare a membrilor Curţii Constituţionale, precum şi din natura unor atribuţii, caracterul jurisdicţional rezultând din principiile de organizare şi funcţionare, independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor precum şi din alte atribuţii şi proceduri. Sunt de asemenea interesante pentru caracterizarea Curţii Constituţionale dispoziţiile legale potrivit cărora aceasta

110 În doctrină se vorbeşte de constituţii fictive, retorice, propagandistice, inutile. I. Deleanu op. cit. p. 98.


75

este unica autoritate jurisdicţională constituţională din România, este independentă faţă de orice altă autoritate publică, iar competenţa sa nu poate fi contestată de nici o autoritate publică. În sfera controlului de constituţionalitate intră următoarele acte: legile ca acte juridice ale Parlamentului; iniţiativele de revizuire a Constituţiei; regulamentele Parlamentului; ordonanţele guvernului; iniţiativele legislative populare. Cât priveşte legile se disting două situaţii exprimate printr-un control prealabil şi printr-un control posterior. Controlul prealabil normal se exercită asupra legilor votate de către Parlament, dar înaintea promulgării lor de către Preşedintele României. Curtea Constituţională efectuează controlul de constituţionalitate numai la sesizarea uneia dintre autorităţile publice împuternicite de Constituţie, şi anume: preşedintele României, preşedinţii celor două camere, Guvernul, Curtea Supremă de Justiţie, cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori. Ca atare este exclus controlul din oficiu, aceasta find o garanţie contra unui eventual abuz de putere din partea Curţii Constituţionale. Cea de a doua situaţie, priveşte controlul posterior al constituţionalităţii legilor (vizează deci legile intrate în vigoare), iar acest control se realizează pe calea excepţiei de neconstituţionalitate ce poate fi ridicată numai în cadrul unui proces judiciar. În legătură cu acest control trebuie să reţinem că, potrivit Legii privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale art. 23 pct. 3, nu pot face obiectul excepţiei, prevederile legale a căror constituţionalitate a fost stabilită pe calea controlului prealabil, prevăzută de art. 145 (1) din Constituţie. Excepţia de neconstituţionalitate este un procedeu juridic ce permite accesul cetăţenilor la Curtea Constituţională, atunci când într-un proces la instanţele judecătoreşti se pretinde că li s-a încălcat un drept sau un interes legitim printr-o lege pe care o apreciază ca fiind contrară Constituţiei. Dosarul în cauză se trimite de instanţa judecătorească la Curtea Constituţională pentru a se pronunţa asupra excepţiei de neconstituţionalitate şi apoi, în funcţie de Decizia Curţii Constituţionale, instanţa judecătorească va judeca şi se va pronunţa în dosarul respectiv. Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii. Iniţiativa de revizuire a Constituţiei exprimată în limitele dispoziţiilor art. 146 şi 148 din Constituţie este şi ea supusă controlului de constituţionalitate. În legătură cu această atribuţie a Curţii Constituţionale s-ar putea crede că este un paradox, din moment ce o iniţiativă de acest gen este prin ea însăşi „contrară” Constituţiei, atâta timp cât urmăreşte modificarea unor prevederi ale acesteia. De aceea, această atribuţie trebuie analizată prin coroborare cu textele din Constituţie care privesc revizuirea Constituţiei, Curţii Constituţionale revenindu-i misiunea nu de a împiedica iniţiativele de modificare, ci de a se pronunţa dacă ele sunt făcute cu respectarea art. 146 şi desigur, cu respectarea art. 148 unde sunt prevăzute limitele revizuirii, deci numai din punct de vedere procedural constituţional. Ca atare, o interpretare sistematică a dispoziţiilor constituţionale permite o clară determinare a dimensiunilor juridice ale acestei atribuţii. Regulamentele Parlamentului sunt şi ele supuse controlului de constituţionalitate. Vom observa mai târziu că practic există trei categorii de regulamente: regulamentul şedinţelor comune şi regulamentele celor două Camere. Ordonanţele Guvernului. Potrivit art.114 din Constituţie, Guvernul poate fi abilitat de către Parlament, printr-o lege specială, să emită ordonanţe ordinare în domenii care nu fac obiectul legilor organice. De asemenea, în cazuri excepţionale, de urgenţă, Guvernul poate emite Ordonanţe de Urgenţă în domeniul legilor organice sau ordinare. Atât ordonanţele de urgenţă111, cât şi ordonanţele ordinare ale Guvernului produc efecte juridice din momentul publicării, până în momentul respingerii sau aprobării prin lege de către Parlament. Aceste 111 Potrivit art.107 pct.4 şi art.114 pct.4 din Constituţie, Ordonanţele de urgenţă intră `n vigoare “numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament”; deci `n astfel de cazuri, publicarea trebuie să preceadă sau să fie concomitentă cu depunerea ordonanţei spre aprobare la Parlament.


76

ordonanţe conţin de fapt norme cu putere de lege, instituţia ca atare fiind cunoscută în teorie şi legislaţie ca delegare legislativă. Aşa stând lucrurile, este firesc ca şi ordonanţele să fie supuse controlului de constituţionalitate, aceasta realizându-se însă prin procedeul excepţiei de neconstituţionalitate. Iniţiativele legislative populare. Aşa cum vom explica la procedura de elaborare a legii, iniţiativă legislativă poate avea un număr de cel puţin 250.000 de cetăţeni cu drept de vot, cu respectarea desigur a unor reguli constituţionale. Verificarea respectării acestor reguli constituţionale în cazul iniţiativei legislative populare, revine Curţii Constituţionale. În afara controlului constituţionalităţii legilor, regulamentelor, ordonanţelor, Curţii Constituţionale îi revin şi alte atribuţii. Prin aceste atribuţii Curtea este împuternicită să se pronunţe asupra constituţionalităţii unor acţiuni sau măsuri întreprinse de către unele autorităţi publice situate la înalte nivele statale. O astfel de atribuţie este aceea de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi de confirmare a rezultatelor sufragiului. O altă atribuţie este constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunicarea celor constatate Parlamentului şi Guvernului. În anumite situaţii clar stabilite prin Constituţie, apare necesară asigurarea interimatului în funcţia de Preşedinte al României, deoarece titularul nu mai poate exercita prerogativele de conducere. Constatarea împrejurărilor care justifică interimatul, adică această soluţie provizorie care asigură continuitatea funcţiei, revine Curţii Constituţionale. Atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi de a confirma rezultatele acestuia. Potrivit Constituţiei referendumul se poate organiza în următoarele situaţii: la cererea Preşedintelui României, după consultarea Parlamentului, în probleme de interes naţional; pentru demiterea Preşedintelui României; pentru aprobarea revizuirii Constituţiei. Într-o interpretare corectă a articolului 2 din Constituţie, nu pot fi excluse şi alte situaţii de referendum. Curţii Constituţionale îi revine şi atribuţia de a veghea la respectarea procedurii referendumului. Rezolvarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic, este de competenţa Curţii Constituţionale. Partidele politice îşi găsesc reglementarea constituţională în articolele 1 al. 3, care declară pluralismul politic drept valoare supremă şi o garantează în art. 8, care dezvoltând art. 1 pct. 3, defineşte scopul activităţii partidelor politice, în art. 37, care reglementând dreptul de asociere stabileşte ce partide sunt sau pot deveni neconstituţionale, precum şi persoanele care nu pot face parte din partidele politice. Potrivit art. 37 din Constituţie, sunt neconstituţionale partidele sau organizaţiile care prin scopurile lor ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României. Constatarea neconstituţionalităţii unui partid politic revine Curţii Constituţionale. Efectele juridice ale Deciziilor Curţii Constituţionale. Analiza efectelor juridice ale actelor Curţii Constituţionale trebuie efectuată ţinând cont dacă suntem în prezenţa unui control prealabil sau posterior, ori în situaţia exercitării altor atribuţii. Deciziile emise în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 144 literele „a” şi „b” din Constituţie prin care se constată neconstituţionalitatea legilor înainte de promulgarea lor, sau neconstituţionalitatea iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, se trimit Parlamentului care se pronunţă potrivit Constituţiei asupra acestora. Cât priveşte legea, dacă ea este adoptată în aceeaşi formă cu votul a cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia de neconstituţionalitate este


77

înlăturată, iar promulgarea devine obligatorie. Ca atare într-o asemenea situaţie, decisiv este votul Parlamentului, efectele deciziei Curţii Constituţinale obligând doar la reexaminarea legii în discuţie. Decizia Curţii Constituţionale are valoarea unui veto suspensiv şi se poate impune aici prin soliditatea argumentaţiei juridice şi prin receptivitatea de care dau dovadă parlamentarii. Cât priveşte iniţiativa de revizuire a Constituţiei, decizia Curţii Constituţionale nu poate depăşi forţa juridică a unui aviz în procedura de modificare a legii fundamentale. În situaţia excepţiei de neconstituţionalitate a unor prevederi din lege, decizia Curţii Constituţionale produce efecte juridice cât priveşte aplicarea normei juridice în cauză. Dacă se decide că prevederea legală în cauză este neconstituţională, ea nu mai poate fi aplicată în cauza respectivă, procesul judecându-se la instanţele judecătoreşti cu luarea în consideraţie a acestei noi realităţi juridice. Ca atare, decizia Curţii Constituţionale paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate în procesul concret în care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate. Aşa stând lucrurile, Legea nr. 47/1992 stabileşte că decizia definitivă prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe constituie temei legal pentru rejudecarea cauzei, la cererea părţii care a invocat excepţia de neconstituţionalitate într-un proces civil (art. 26 al. 1) şi că în procesele penale această decizie constituie temei legal pentru rejudecarea cauzelor în care condamnarea s-a pronunţat pe baza pevederii legale declarate ca neconstituţionale (art. 26 al. 2). Se poate observa că deciziile Curţii Constituţionale, în aceste situaţii, nu au ca efect scoaterea prevederii legale din legislaţie, ci neaplicarea lor în cazul concret. Prevederea legală rămâne deci în legislaţie, situaţie căreia trebuie să i se găsească o soluţie, pentru că, deşi în vigoare, această prevedere nu se va putea aplica în viitor. De aceea, legea obligă Curtea Constituţională să comunice asemenea decizii atât celor două Camere ale Parlamentului cât şi Guvernului. Prin aceasta, autorităţile publice competente în procesul de legiferare sunt înştiinţate de situaţia produsă pentru a lua măsurile ce se impun (abrogare, modificare etc.). Deciziile Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea ordonanţelor Guvernului, au aceleaşi efecte juridice ca şi deciziile date în judecarea excepţiei de neconstituţionalitate a legii. Având `n vedere implicaţiile unei dispoziţii din lege, declarată neconstituţională, credem că `n primul rând Guvernului i-ar reveni sarcina ca `n mod operativ, atunci când decizia Curţii Constituţionale este `ntemeiată, ca pe calea unei Ordonanţe de Urgenţă să rezolve provizoriu situaţia, prin abrogare, modificare sau `nlocuire a dispoziţiei neconstituţionale cu o dispoziţie conformă Constituţiei, urmând ca Parlamentul să o aprobe sau să o respingă. În ceea ce priveşte soluţiile date de Curtea Constituţională referitor la o lege se pot ivi următoarele situaţii:

a) pentru legile `n vigoare `ncă `nainte de 8 dec. 1991, care contravin Constituţiei, Curtea Constituţională constată abrogarea acestora prin art.150 din Constituţie;

b) pentru legile elaborate după intrarea `n vigoare a Constituţiei, Curtea Constituţională constată şi declară ca neconstituţionale dispoziţiile acestora care contravin Constituţiei ; numai `ntr-o astfel de situaţie, Parlamentul poate constata că dispoziţia `n cauză este constituţională, revotând-o cu 2/3 din numărul parlamentarilor.

Efectele juridice ale deciziei Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea unui partid politic constau în radierea partidului politic din evidenţa partidelor legal constituite. Cât priveşte efectele juridice ale altor hotărâri ale Curţii Constituţionale, ele trebuie apreciate nuanţat, în funcţie de situaţiile în care intervin. Astfel, ele nu pot depăşi efectele juridice ale unui aviz dacă intervin în exercitarea atribuţiilor de la art. 144 lit. „e”, „g” şi „h”, adică pentru constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul, cele privind


78

contenciosul electoral şi cele privind îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative populare. În fine, aşa cum am mai arătat, în exercitarea atribuţiei de la art. 144 din Constituţie, Curtea Constituţională emite hotărâri, iar potrivit Legii electorale aceste hotărâri sunt definitive.

5.1.4. România, stat naţional, unitar şi indivizibil Sub aspectul structurii de stat, România se prezintă ca un stat unitar. Astfel, pe teritoriul României este organizată o singură formaţiune statală. De aici, drept consecinţă, decurge existenţa unui singur rând de autorităţi publice centrale: un singur Parlament, un singur Guvern şi un singur for judecătoresc suprem. Cetăţenii au o singură cetăţenie, cetăţenia română. După 1989 s-a reglementat şi posibilitatea de a avea dublă cetăţenie. Teritoriul ţării este organizat în unităţi administrativ-teritoriale (judeţe, oraşe şi comune), iar autorităţile publice din aceste unităţi sunt subordonate uniform, faţă de cele centrale, concomitent cu o autonomie administrativă. Întreaga organizare statală este stabilită prin Constituţie. Caracterul naţional al statului unitar român exprimă unul din elementele constitutive ale acestuia, ştiut fiind că, în accepţiunea largă, statul este constituit din trei elemente: teritoriu, populaţie (naţiune) şi suveranitate (puterea organizată statal). Se preferă însă, în contextul explicării caracteristicilor statului, termenul naţional pentru că, din punct de vedere riguros ştiinţific, naţiunea este elementul constitutiv al statului, ea putând fi definită ca populaţia de ieri, de azi şi de mâine. Naţiunea exprimă istoria, continuitatea şi mai ales comunitatea spirituală şi materială. În populaţie, de regulă distingem trei categorii de persoane şi anume: cetăţenii, străinii şi apatrizii, ori aceste două categorii din urmă nu sunt încorporate în categoria naţiune. Formarea statului român ca stat naţional unitar, este rodul unui proces istoric îndelungat, proces dominat de lupta poporului român pentru unitate şi independenţă, pentru eliberarea naţională şi socială. Formarea statului naţional român a fost mult timp întârziată deoarece în această parte a Europei capitalismul s-a dezvoltat mult mai târziu şi mai lent decât în apus. La aceasta s-a adăugat jugul străin, îndeosebi cel otoman. Un moment important în formarea statului naţional unitar român l-a constituit unirea Moldovei cu Ţara Românească în anul 1859. Desăvârşirea statului naţional unitar român s-a realizat în anul 1918 prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România. Formarea statului naţional unitar român a fost opera întregului popor, a întregii naţiuni. Forma unitară corespunde conţinutului statului precum şi compoziţiei naţionale a poporului român. De aceea, Constituţia României stabileşte, prin articolul 1, că România este stat naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil. În decursul istoriei, anterior formării statului naţional unitar, pe teritoriul ţării, alături de români s-au aşezat maghiari, evrei, ţigani şi germani, precum şi într-un număr mai mic oameni de alte naţionalităţi. Aceştia au muncit şi luptat alături de români, au suferit împreună cu românii şi se bucură astăzi de drepturi egale cu românii. Cât priveşte caracterul indivizibil al statului român, caracter exprimat încă de Constituţia din anul 1866, acesta priveşte toate cele trei elemente constitutive ale statului, precum şi pe fiecare dintre ele. Nici unul dintre cele trei elemente, teritoriu, populaţie şi suveranitate, nu poate fi împărţit în sensul de a fi sub stăpânirea altor state.


79

5.1.5. România, stat suveran şi independent Înţelegerea suveranităţii de stat a României impune o succintă prezentare a noţiunii de suveranitate. Pentru explicarea suveranităţii este necesară luarea în consideraţie a cel puţin trei probleme teoretice astfel: evoluţia istorică a conceptului de suveranitate, existenţa a trei noţiuni care, deşi se găsesc într-o strânsă corelaţie, sunt totuşi noţiuni distincte şi anume suveranitatea poporului, suveranitatea naţională, suveranitatea de stat şi problema titularului suveranităţii. Suveranitatea, ca atribut al statului, a apărut odată cu apariţia acestuia, dar ideile şi concepţiile despre suveranitate apar mult mai târziu, ele fiind situate spre sfârşitul Evului Mediu. Se consideră că primul care a clarificat conceptul de suveranitate a fost Jean Bodin (1530-1595) în cunoscuta sa lucrare „Les six livres de la Republique” (1576), care, considerând suveranitatea de origine divină, a definit-o ca puterea supremă absolută a statului, inalienabilă, constantă, imprescriptibilă şi indivizibilă. În decursul istoriei s-au emis numeroase concepţii, diferite opinii asupra suveranităţii, mergându-se de la afirmarea şi justificarea suveranităţii, ca realitate şi principiu, la negarea suveranităţii, la considerarea suveranităţii ca ceva învechit, demodat, şi mai mult chiar până la considerarea suveranităţii ca sursă a conflictelor dintre state. Uneori, în doctrina juridică mai veche, suveranitatea era considerată unul şi acelaşi lucru cu puterea de stat. Problemă de mare importanţă şi actualitate, suveranitatea de stat se impune şi astăzi ca una din marile realităţi ale lumii contemporane. Ideea de bază ce trebuie subliniată este aceea că, în decursul istoriei conceptul de suveranitate a evoluat în funcţie de scopurile societăţii, de interesele şi valorile ce trebuiau protejate. Conţinutul suveranităţii se deosebeşte de la o orânduire socială la alta, deoarece chiar aceste orânduiri se deosebesc între ele. Aşa cum se subliniază în literatura juridică, conţinutul suveranităţii, adică domeniile în care se exercită, s-au extins de la politic la economic, cu precizarea că însuşi politicul şi-a schimbat în timp semnificaţia. Precum observăm, în stabilirea conceptului de suveranitate trebuie explicate şi alte două noţiuni des întâlnite în literatura juridică şi mai ales în cea politică şi anume suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională. Prin suveranitatea poporului se înţelege dreptul poporului de a decide asupra sorţii sale, de a stabili linia politică a statului şi alcătuirea organelor lui, precum şi de a controla activitatea acestora. În societatea în care puterea de stat aparţine real întregului popor, suveranitatea poporului se identifică cu suveranitatea de stat. Suveranitatea poporului legitimează dreptul acestuia la insurecţie, atunci când s-au epuizat toate mijloacele legale `n `nfăptuirea democraţiei. Prin suveranitatea naţională se înţelege dreptul la autodeterminare şi la dezvoltarea independentă a fiecărei naţiuni care îi aparţine, fie că posedă sau nu o organizare proprie de stat. Bineînţeles că, atunci când naţiunea s-a constituit într-un stat suveran şi independent, suveranitatea naţională se identifică cu cea de stat. Apare, evidentă credem noi, atât deosebirea, cât şi legătura între suveranitatea de stat, pe de o parte şi suveranitatea naţională, pe de altă parte. Se observă că numai suveranitatea de stat este o caracteristică generală a puterii de stat. Realitatea că deseori aceste trei noţiuni se regăsesc înmănuchiate într-una singură, atotcuprinzătoare, nu ne poate duce la ideea negării existenţei a trei noţiuni distincte. În această categorie de definiţii, suveranitatea de stat este considerată a fi acea caracteristică a puterii de a fi supremă pe teritoriul statului şi independentă faţă de orice putere străină, caracteristică exprimată în dreptul statului de a-şi rezolva liber treburile interne şi externe, cu excluderea oricărui amestec al altor state şi cu respectarea drepturilor corespunzătoare ale acestora şi a regulilor generale admise ale dreptului


80

internaţional. Se adaugă deci, la supremaţie şi independenţă, obligaţia respectării drepturilor altor state şi a normelor şi principiilor dreptului internaţional. Este foarte adevărat că, din modul cum sunt formulate aceste definiţii, nu reiese întotdeauna în mod expres că este vorba de două condiţii alăturate, supremaţie şi independenţă, dar o asemenea interpretare este posibilă. Cei care definesc suveranitatea în modul mai sus arătat, pleacă de la ideea reciprocităţii în relaţiile dintre state. Se arată, corect de altfel, că suveranitatea exclude arbitrariul, încălcarea suveranităţii altor state, că ea nu trebuie să fie un privilegiu al statelor mari şi puternice în dauna altor state. Statul suveran este obligat să respecte drepturile altor state, normele unanim admise ale dreptului internaţional, să respecte principiul egalităţii suverane a statelor. Menţionarea însă, în definiţia suveranităţii de stat a obligaţiei de a respecta drepturile altor state, precum şi normele dreptului internaţional, poate fi interpretată în sensul de condiţii pentru existenţa suveranităţii ceea ce poate fi, bineînţeles, criticabil. Pentru că aşa cum se arată în literatura de specialitate, practica internaţională a cunoscut exemple de încălcare a drepturilor statelor din partea unor state puternice, dar aceasta nu poate duce la concluzia că, aceste state care au încălcat drepturile altora nu sunt suverane. Un al doilea mod de definire al suveranităţii este acela în care nu sunt reţinute în definiţie, ca elemente constitutive ale suveranităţii, obligaţiile de respectare a dreptului internaţional şi a drepturilor altor state. Nu înseamnă însă că aceşti autori nu dau importanţa cuvenită egalităţii suverane a statelor, reciprocităţii în viaţa internaţională, normelor şi principiilor dreptului internaţional. Dar şi această definiţie este criticabilă.

5.1.6. România, stat de drept, democratic şi social

a) România este un stat de drept, se arată în Constituţie. Statul de drept, ca teorie şi realitate, s-a impus mult mai târziu în istoria societăţii, în principiu atunci când s-a considerat că şi autorităţile publice, guvernanţii trebuie să se supună unor reguli juridice prin care li se limitează puterea şi se `mpiedică abuzul. Este evident că statul de drept a apărut ca o replică dată statului despotic. Juriştii clasifică statele în: statul de drept, în care guvernanţii sunt supuşi regulilor juridice şi statul despotic în care guvernanţii sunt scutiţi de a respecta regulile juridice. Şi astăzi, sau poate astăzi mai mult ca oricând, sunt de actualitate cuvintele inegalabilului Léon Duguit, cuvinte ce trebuie menţionate în integralitatea lor „Statul, făcând legea, este obligat să o respecte, atât timp cât ea există. El o poate modifica sau abroga; dar atâta timp cât ea există, el nu poate face un act contrar, un act administrativ sau jurisdicţional decât în limitele fixate prin această lege şi astfel statul este un stat de drept. Statul, în virtutea aceleiaşi idei este justiţiabilul propriilor sale tribunale. El poate fi parte într-un proces; el poate fi condamnat de proprii săi judecători, şi este ţinut ca un singur particular de a executa sentinţa prezentată împotriva sa.” Ca orice concept juridic şi cel de „stat de drept” a cunoscut amplificări şi perfecţionări. Făcându-se cuvenitele diferenţieri dintre statul legiuitor, statul administrator şi statul judecător, trebuie să reţinem că statul de drept nu se confundă cu principiul legalităţii, el este mai mult decât atât. Statul de drept rămâne o simplă teorie dacă nu este constituit dintr-un sistem de garanţii (inclusiv juridice) care să asigure reala încadrare a autorităţilor publice în coordonatele dreptului. Statul de drept trebuie efectiv să se autolimiteze prin drept, în toate cele trei ipostaze în care, aşa cum am văzut poate apare. Chiar dacă se poate discuta mult încadrarea statului legiuitor (autorităţile legislative) în aceste coordonate, soluţiile corecte, teoretice şi practice, pot fi găsite prin luarea în consideraţie a mijloacelor de exercitare a suveranităţii naţionale şi a supremaţiei Constituţiei. Ca atare, statul de drept are un conţinut complex şi în acest sens se consideră că suntem în prezenţa unui stat de drept acolo unde: domnia dreptului este evidentă; conţinutul acestui drept valorifică la dimensiunile lor reale drepturile şi libertăţile cetăţeneşti; se realizează echilibrul,


81

colaborarea şi controlul reciproc al puterilor publice (autorităţilor publice); se realizează accesul liber la justiţie, responsabilitatea şi răspunderea sunt corect reglementate şi respectiv înfăptuite.

b) România este un stat democratic. Democraţia112 poate fi examinată din multe unghiuri şi de aici multitudinea de definiţii, explicaţii, trăsături. Caracterul democratic al statului trebuie să le înmănuncheze pe toate. Caracterul democratic al statului înseamnă că autorităţile publice se întemeiază pe voinţa poporului, exprimată prin alegeri libere şi corecte. De asemenea, implică proclamarea şi garantarea libertăţilor publice. Totodată, democraţia implică: un sistem pluralist, responsabilitatea guvernanţilor, obligaţia lor de a se conforma legilor, exercitarea imparţială a justiţiei de către judecătorii independenţi şi inamovibili. Democraţia are ca fundament respectarea fiinţei umane şi a statului de drept. Caracterul democratic al statului şi statul de drept se implică şi se impun reciproc. Aceste trăsături se pot regăsi acolo unde echilibrul, cooperarea şi controlul reciproc al puterilor este realizat, unde supremaţia Constituţiei este asigurată. Pentru că în fond, democraţia poate fi definită şi ca domnia dreptului legitim.

c) România este un stat social. Acest caracter rezultă atât din natura statului cât şi mai ales din funcţiile sale. Statul modern poate şi trebuie să imprime tuturor acţiunilor economice , politice, culturale, un conţinut social, fundamentat pe valori etice şi umane care să creeze terenul fertil exprimării reale a personalităţii cetăţenilor, a drepturilor şi libertăţilor lor, a şanselor lor egale. Statul social nu poate fi un simplu partener de afaceri, un simplu observator, ci un participant care trebuie să intervină, trebuie să aibă iniţiativă şi mai ales să ia măsuri care să asigure realizarea binelului comun. El trebuie să protejeze pe cel slab, dezavantajat de destin şi de şansă, trebuie să sprijine sectoare economice aflate în criză, dar care sunt indispensabile promovării unui trai civilizat, trebuie să asigure funcţionarea unor servicii publice de protecţie şi intervenţie socială. Înţelegerea caracterului social al statului ne permite explicarea sensului şi dimensiunilor unor prevederi constituţionale, precum cele din: art. 32 privind garantarea dreptului la învăţătură; art. 33 privind obligaţia statului de a lua măsuri pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice; art. 38 privind protecţia socială a muncii; art. 43 privind obligaţia statului de a lua măsurile necesare asigurării unui nivel de trai decent cetăţenilor; art. 45 privind protecţia copiilor şi tinerilor şi art. 46 privind protecţia persoanelor handicapate. Caracterul social presupune obligaţia statului de a servi societatea de a despăgubi pe orice cetăţean, persoană vătămată `ntr-un drept al său legal sau ilegal printr-un act al autorităţii, `n condiţiile nevinovăţiei persoanei vătămate. Aceasta presupune o socializare a răspunderii faţă de cetăţean113.

5.2. Elementele constitutive ale statului român Ca orice stat unitar elementele constitutive ale statului sunt: teritoriul, populaţia şi puterea politică suverană. Puterea politică suverană este organizată în cadrul unui sistem, denumit sistemul instituţional al puterii. Teritoriul statului are o anumită organizare în raport cu structura administrativă şi politică a statului, în vederea înfăptuirii conducerii de stat în mod unitar pe întreaga ţară, potrivit cu sarcinile şi funcţiile acestuia (statului).

112 Democraţia vine de la cuvintele demos care `nseamnă popor şi cratos care `nseamnă conducere, deci democraţia presupune conducerea de către popor, conform intereselor generale şi individuale. 113 V. Dabu. Răspunderea juridică a funcţionarului public. Editura Global Lex, Bucureşti, 2000.


82

5.2.1. Organizarea administrativă a teritoriului Astfel, precum se subliniază în literatura juridică, în organizarea administrativă a teritoriului, elementul unic este teritoriul deoarece el face obiectul organizării în unităţi. Teritoriul fiind una din bazele organizării puterii de stat, definiţia trebuie să exprime diferenţa dintre teritoriu şi organizarea puterii de stat. Mai mult, populaţia nu constituie în totalitatea ei o bază a organizării puterii de stat, deoarece nu toată populaţia participă la conducerea de stat, la aceasta participând numai cetăţenii. Iar cetăţenii nu pot fi reţinuţi în definiţii, deoarece cetăţenia nu este specifică conducerii de stat în diferitele unităţi administrativ teritoriale, ci ea este specifică exercitării puterii de stat atât pe planul întregii ţări, cât şi pe acela al unităţilor administrativ teritoriale. Se mai pot adăuga, bineînţeles, şi alte considerente în sprijinul tezei că organizarea administrativă a teritoriului este delimitarea teritoriului în unităţi. Vom aminti astfel că, art. 3(3) din Constituţie, precum şi dispoziţiile legale în materie stabilesc că „Teritoriul ... este organizat în unităţi administrativ teritoriale...” (s.n.). Credem că definirea organizării administrative a teritoriului în sensul primei opinii duce la diminuarea nejustitificată a rolului şi importanţei teritoriului ca bază distinctă a organizării puterii. Este îndeobşte admis că teritoriul constituie cadrul natural, geografic, al organizării puterii de stat, el determină fizic existenţa statului şi că nu poate exista un stat dacă nu există un teritoriu pe care acest stat să fie organizat. De pildă, lupta palestinienilor pentru redobândirea teritoriului statului Palestina. În aprecierea rolului teritoriului trebuie să se plece de la o apreciere ştiinţifică, exactă, a corelaţiilor sale cu puterea. Consideraţiunile mai sus expuse nu pot duce însă la neglijarea rolului populaţiei în realizarea organizării administrative a teritoriului. Dacă organizarea administrativă a teritoriului este delimitarea acestuia în unităţi, populaţia este un criteriu ce este luat în seamă alături de alte criterii (economic, naţional, social, căi de comunicaţie etc.). Delimitarea este însă teritorială, geografică şi pentru că populaţia este factorul mobil, iar delimitările teritoriale sunt fixe. Cadrul natural, geografic, de organizare a puterii de stat respectiv, teritoriul are următoarele caracteristici juridice: inalienabilitatea, indivizibilitatea şi egalitatea (în sensul că nu trebuie să existe privilegii în formarea unor anumite regiuni sau zone geografice). Constituţiile României au stabilit expres că teritoriul ţării este inalienabil şi indivizibil. Plecând de la textul constituţional, unii autori critică definiţiile mai vechi date organizării administrative a teritoriului în sensul de „împărţire a teritoriului în unităţi administrativ teritoriale”. În acest sens se arată că, utilizarea termenului „împărţire” a teritoriului nu poate fi acceptată faţă de realitatea că prevederile constituţionale stabiliesc indivizibilitatea statului. În legătură cu această observaţie, trebuie să menţionăm că ea ţine de acurateţea ştiinţifică a exprimărilor şi nu trebuie înţeles că cei care au definit astfel organizarea administrativă a teritoriului au evocat ideea împărţirii acestuia şi nu a delimitării. Aceasta cu atât mai mult cu cât caracterul indivizibil al teritoriului este foarte vechi şi a fost proclamat expres chiar de Constituţia română de la 1866. O problemă teoretică ce trebuie rezolvată priveşte chiar expresia organizarea administrativă a teritoriului. S-a susţinut că, deoarece organizatoric puterea de stat acţionează în forma organelor statului şi delimitarea teritoriului se face în unităţi teritoriale în care să fie aşezate diferitele organe ale statului. Se consideră că denumirea nu mai este proprie pentru organizarea de stat contemporană, deoarece ea este preluată de la vechea orânduire în care puterea executivă realizată prin organele administrative nu era precumpănitoare şi unde delimitarea teritoriului în unităţi teritoriale servea, în principal, aşezărilor organelor administrative, de unde şi denumirea. Or, în organizarea actuală de stat, unde organele reprezentative, cu funcţii normative şi de conducere sunt precumpănitoare, ele fiind constituite nu numai la centru, ci pe întreg teritoriul, denumirea apare ca improprie. Nu putem să nu observăm că delimitarea teritoriului este administrativă prin natura sa şi că, pe plan local, acţionează şi alte organe de stat în afara organelor puterii executive şi anume cele judecătoreşti.


83

În fine, o altă problemă teoretică priveşte delimitarea noţiunilor de structură de stat şi de organizare administrativă a teritoriului. Dificultatea pleacă de la existenţa factorului comun care este teritoriul. S-a încercat deosebirea acestor două noţuni prin stabilirea deosebirilor ce există între unităţile administrativ-teritoriale şi subiectele de federaţie. Astfel, se arată că, în timp ce subiectele de federaţie îndeplinesc funcţii guvernamentale114, unităţile administrativ-teritoriale înfăptuiesc funcţii administrative115. De asemenea, subiectele de federaţie sunt colectivităţi politice, individualizate şi distincte, având fiecare un sistem legislativ, administrativ şi judecătoresc propriu, ceea ce nu se întâlneşte la unităţile administrative în cadrul statului unitar etc. Trebuie să observăm că aceste două noţiuni sunt strâns legate între ele, deoarece privesc două aspecte ale uneia şi aceleiaşi baze de organizare a puterii de stat şi anume teritoriul. Dar nu trebuie scăpat din vedere că fiecare noţiune are un conţinut şi un sens propriu. Deosebirea principală între structura de stat şi organizarea administrativ-teritorială, constă în faptul că prima se referă la organizarea puterii la nivelul statului în întregul său, în timp ce organizarea administrativă a teritoriului are în vedere crearea pe teritoriul statului a unui număr de unităţi în scopul unei mai eficiente conduceri de stat pe plan local. Denumirea de unităţi administrative este folosită pentru a se distinge de cele politice, care sunt formaţii statale în cadrul statului federal. La sfârşitul acestor consideraţiuni putem spune că organizarea administrativă a teritoriului este delimitarea teritoriului unui stat în unităţi administrativ-teritoriale, delimitare făcută în scopul realizării unitare a puterii. Vom adăuga la cele de mai sus că organizarea administrativă a teritoriului se face în funcţie de anumite obiective şi criterii şi că realizarea unitară a puterii se înfăptuieşte prin organele de stat aşezate în teritoriu. Constituţia stabileşte, prin art. 3 pct. 3, că teritoriul este organizat sub aspect administrativ în comune, oraşe şi judeţe. De asemenea, adaugă acelaşi articol, în condiţiile legii unele oraşe sunt declarate municipii. a) Judeţul. Judeţul este unitatea administrativ-teritorială ce joacă rolul de verigă intermediară în cadrul organizării administrative a teritoriului. Faţă de această situaţie, judeţul are trăsături şi funcţionalităţi proprii, specifice. Judeţul este o unitate administrativ-teritorială complexă din punct de vedere economic şi social culturală, unitate de coordonare şi control din punct de vedere administrativ. Organele de stat din judeţe au legături nemijlocite specifice cu organele centrale de stat. Judeţul cuprinde municipii, oraşe şi comune. În stabilirea numărului judeţelor s-a urmărit ca acestea să fie echilibrate ca suprafaţă, număr de locuitori şi potenţial economic, capabile să asigure valorificarea resurselor materiale de pe întreg cuprinsul ţării noastre. Există astfel în ţara noastră un număr de 41 de judeţe. Suprafaţa unui judeţ este în medie de aproape 600.000 km, iar populaţia în medie de peste 450.000 locuitori. În funcţie de condiţiile naturale, starea căilor de comunicaţie, precum şi de legăturile dintre localităţi au fost însă constituite şi judeţe cu o suprafaţă diferită de proporţiile medii. Judeţele sunt astfel delimitate încât să cuprindă zone pedoclimatice diverse, care să permită dezvoltarea agriculturii. De asemenea, au fost luate în consideraţie căile de comunicaţie, astfel încât să se asigure legături directe, uşoare şi rapide între localităţile din cuprinsul judeţului şi reşedinţa sa. Judeţele cuprind în afara comunelor şi un număr de oraşe. Oraşele în care îşi au sediul autorităţile publice judeţene sunt oraşe de reşedinţă. Oraşul reşedinţă este stabilit în funcţie de importanţa sa economică, socială şi politică, şi eventual, de perspectivele sale de dezvoltare. De asemenea, în stabilirea oraşului reşedinţă s-a urmărit ca acesta să ocupe o poziţie geografică cât 114 De exemplu, `n Germania, landurile au guvernele lor, cu funcţiile guvernamentale specifice exercitate pe teritoriul landului respectiv. 115 Aşa cum am arătat funcţiile administrative se deosebesc de funcţiile legislative şi judecătoreşti.


84

mai centrală, pentru a asigura legături rapide cu toate localităţile din cuprinsul judeţului. Desigur, sunt şi oraşe reşedinţă de judeţe care, geografic, nu se află în centrul judeţului, stabilirea lor ca reşedinţă fiind impusă de importanţa lor economică, socială şi culturală. b) Oraşul. Oraşul este o unitate administrativ-teritorială de bază în cadrul organizării administrative a teritoriului. El este un centru de populaţie mai dezvoltat din punct de vedere economic, social-cultural şi edilitar gospodăresc, având multiple legături cu zona înconjurătoare şi asupra căreia trebuie să exercite o influenţă civilizatoare. Unele oraşe sunt declarate municipii. Municipii au fost declarate acele oraşe care au un număr mai mare de locuitori, o însemnătate deosebită în viaţa economică, social-politică şi cultural-ştiinţifică a ţării, o îndelungată tradiţie istorică sau care au condiţii de dezvoltare în aceste direcţii. Municipiul Bucureşti, faţă de importanţa sa economică, politică şi cultural-ştiinţifică, faţă de faptul că este capitala ţării, are o organizare proprie, distinctă. Municipiul Bucureşti este organizat pe şase sectoare, numerotate. Fiecare sector are organe de stat proprii, care se subordonează organelor de stat ale municipiului, iar acestea se subordonează organelor centrale de stat. Sub acest aspect, Municipiul Bucureşti are un regim juridic şi politic asemănător cu al judeţului. c) Comuna. Comuna, în sensul legii nr. 2/1968, este unitatea administrativ-teritorială de bază care cuprinde populaţia rurală unită prin comunitate de interese şi tradiţii, alcătuită din unul sau mai multe sate, în funcţie de condiţiile economice, social-culturale, geografice şi demografice. Satele în care-şi au sedile autorităţile publice comunale sunt sate reşedinţă.

5.2.2. Populaţia României Populaţia este formată din cetăţeni români şi persoane care nu au cetăţenia română, respectiv cetăţenii străini şi apatrizi (cei care nu sunt cetăţeni ai vreunei ţări), care locuiesc pe teritoriul României. Noţiunea de cetăţenie are, în ştiinţa dreptului constituţional, două accepţiuni. În primul rând, noţiunea de cetăţenie este utilizată pentru a desemna o instituţie juridică, adică o grupă de norme juridice, care reglementează legătura dintre stat şi cetăţeanul său. Dar, noţiunea de cetăţenie este folosită şi pentru a caracteriza condiţia juridică, statutul juridic ce se creează acelor persoane care au calitatea de cetăţean. În această a doua accepţiune, cetăţenia se axează în jurul ideii de subiect de drept şi numai atunci se vorbeşte de cetăţenia unei persoane, dobândirea şi pierderea cetăţeniei. Această accepţiune ne interesează în mod deosebit, ea constituind obiectul controverselor din literatura juridică. În literatura juridică, cetăţenia a fost concepută, de regulă, fie ca o „legătură între individ şi stat”, fie ca o”legătură politică şi juridică”, ca o „apartenenţă juridică” sau ca o calitate a persoanei. O definiţie considerată exactă priveşte cetăţenia ca fiind legătura politică şi juridică permanentă dintre o persoană fizică şi un anumit stat. Această legătură se exprimă prin totalitatea drepturilor şi obligaţiilor reciproce dintre o persoană şi statul al cărui cetăţean este şi, mai mult, este o legătură juridică specială, reflectată pe plan extern, păstrată şi prelungită oriunde s-ar găsi persoana, în statul său de origine, în alt stat, pe mare, în aer sau în cosmos. Pentru a defini cetăţenia română trebuie să pornim de la faptul că cetăţenia are un conţinut şi o finalitate care se corelează cu realităţii economice, sociale şi culturale concrete, dintr-o societate dată. Vom remarca astfel că titlul de cetăţean dovedeşte apartenenţa cetăţeanului la statul român, stat în care suveranitatea naţională aparţine poporului. Cetăţenii români se bucură de drepturi şi libertăţi democratice, drepturi care nu sunt numai proclamate, ci şi garantate în exercitarea lor efectivă.


85

Beneficiari ai drepturilor şi libertăţilor, cetăţenii români sunt în acelaşi timp şi titularii unor îndatoriri. Titlul de cetăţean român impune devotament şi fidelitate faţă de patrie, slujirea intereselor poporului precum şi îndeplinirea cu bună credinţă a drepturilor şi obligaţiilor înscrise în Constituţie şi legile ţării. Egali în drepturi şi îndatoriri, cetăţenii români sunt răspunzători deopotrivă pentru dezvoltarea economică şi socială a ţării, pentru apărarea suveranităţii şi independenţei naţionale. În definirea cetăţeniei române trebuie să plecăm de la faptul că ea reprezintă expresia relaţiilor social-economice, politice şi juridice, dintre persoanele fizice şi statul român. Privită astfel, apare deosebit de limpede ideea că cetăţeania română nu este o simplă legătură politică sau juridică între individ şi colectivitatea politiceşte organizată, ci este o integrare angajată în sânul acestei colectivităţi. Totodată, vom remarca faptul că numai persoanele fizice au cetăţenie. În nici un caz persoanele juridice sau bunurile nu au cetăţenie în sensul pe care-l dăm noi acestei categorii juridice116. Astfel, cetăţenia română trebuie considerată ca acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat, dovedind apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi de legile României. În fine, pentru explicarea conceptului de cetăţenie, se impun câteva precizări privind terminologia. Astăzi, cele mai multe constituţii şi legi folosesc termenul cetăţenie pentru a desemna această apartenenţă. Iniţial, cetăţenia a fost desemnată prin termenul naţionalitate, termen ce îl mai întâlnim şi astăzi, de exemplu, în Constituţia Franţei, în art. 34. Dacă rememorăm câteva reglementări juridice din România vom putea observa că: în anul 1877 s-a adoptat legea pentru acordarea cetăţeniei române ofiţerilor de origine română care au servit în armata străină (M.Of. nr. 117 din 6.V.1877); în anul 1924 s-a adoptat legea privitoare la dobândirea şi pierderea naţionalităţii române (M.Of. nr. 41 din 24.II.1924), urmată de două regulamente, unul privitor la constatarea naţionalităţii române şi altul privitor la dobândirea naţionalităţii române prin naturalizarea şi la redobândirea acestei naţionalităţi; în anul 1939 s-a adoptat legea privitoare la dobândirea şi pierderea naţionalităţii române (M.Of. nr. 16 din 19.I.1939); începând cu anii 1948 legile s-au referit la cetăţenia română (Decretul nr. 125 din 1948, Decretul nr. 33/1952, Legea nr. 24/1971, Legea nr. 21/1991). Renunţarea în timp la termenul naţionalitate poate fi explicată prin aceea că naţionalitatea este o categorie politică, ea indică apartenenţa la o naţiune. Pentru a se evita confuziile şi mai ales speculaţiile posibile din punct de vedere juridic s-a preferat cuvântul cetăţenie, el exprimând un anumit statut juridic al omului. Aceste explicaţii prezintă interes pentru cel care dorind să rezolve probleme juridice privind apartenenţa juridică a unei persoane la un anumit stat, trebuie să identifice conţinutul reglementărilor juridice ale timpului la care se referă. Pentru că, şi nu spunem o noutate, chiar terminologia juridică a cunoscut şi cunoaşte o evoluţie a sensurilor sale. Analiza normelor juridice care formează instituţia juridică a cetăţeniei, permite formularea unor principii care stau la baza cetăţeniei române. 1. Numai cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de Constituţie şi legi. În această privinţă se impune încă de la început să observăm că, de regulă, acesta nu este considerat un principiu în lucrările de specialitate, dar problema, ca atare, prezentând o deosebită

116 Aceasta nu exclude conceptul de persoane juridice române care sunt diferite de persoanele juridice străine din punctul de vedere al anumitor drepturi şi obligaţii. De asemenea diferă oarecum şi regimul juridic al unui bun obţinut în România, de regimul juridic al unui bun asemănător obţinut în străinătate, cum ar fi din punct de vedere al taxelor vamale, impozitelor, T.V.A., legalităţii deţinerii etc.


86

importanţă teoretică şi practică, este totuşi analizată, deşi distinct de principiile cetăţeniei. Totuşi, această regulă se impune ca o regulă de bază a cetăţeniei române, ea străbătând întreaga legislaţie în domeniu atât `n România, cât şi `n alte state. Cât priveşte formularea ce am dat-o acestui principiu, ni se pare a fi potrivită deoarece sugerează că persoanele care nu au calitatea de cetăţeni români nu se pot bucura - în condiţiile legii - decât de o parte din drepturile şi îndatoririle prevăzute de Constituţia şi legile ţării noastre, situaţia fiind asemănătoare şi `n alte state. În această ordine de idei trebuie să arătăm că, din drepturile înscrise în Constituţie şi legile ţării, unele pot fi exercitate numai de cetăţenii ţării respective, străinii sau apatrizii neavând acces la ele. Există deci o diferenţă între sfera drepturilor pe care le pot exercita cetăţenii români şi sfera drepturilor pe care le pot exercita persoanele care nu au această calitate, dar locuiesc pe teritoriul statului nostru. Aceste drepturi, care nu pot fi exercitate şi de străini sau apatrizi sunt atât drepturi fundamentale, cât şi drepturi subiective obişnuite. În grupa acestor drepturi sunt incluse, ca şi `n constituţiile altor state următoarele:

a) Dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales în organele reprezentative ale statului şi administraţiei publice locale. Aceste drepturi, fiind prin excelenţă drepturi politice, aparţin în exclusivitate numai cetăţenilor;

b) Dreptul de a domicilia pe teritoriul României şi a se deplasa nestânjenit pe acest teritoriu;

c) Dreptul de a fi proprietar de terenuri în România117; d) Dreptul de a fi angajat în orice funcţie pentru care îndeplineşte condiţiile cerute de

legile ţării. Trebuie arătat că, pentru anumite funcţii, legile cer în mod expres ca persoana să aibă numai calitatea de cetăţean român şi domiciliul `n ţară. De exemplu, pentru ocuparea funcţiei de judecător, procuror, funcţionar şi demnitar public etc;

e) Dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România. Cetăţeanul român nu poate fi extrădat la cererea unui stat străin în vederea executării pedepsei. De asemenea, el nu poate fi expulzat din România;

f) Dreptul de a fi protejat diplomatic, atunci când se află în străinătate. Cetăţenia română implică pentru statul român obligaţia de a-şi proteja cetăţenii săi atunci când aceştia, aflându-se în afara graniţelor - vremelnic sau domiciliind, au nevoie de asemenea ajutor împotriva încălcării drepturilor lor.

2. Numai cetăţenii sunt ţinuţi a îndeplini toate obligaţiile stabilite prin Constituţie şi legile ţării. Reţinând aceleaşi remarci pe care le-am făcut la primul principiu, vom arăta că cetăţeanul român, titular de drepturi şi libertăţi, este în acelaşi timp obligat să îndeplinescă şi toate îndatoririle prevăzute de Constituţia şi legile ţării. Aceasta cu atât mai mult cu cât cetăţenia română presupune responsabilitate civică. În conformitate cu acest principiu, unele obligaţii prevăzute de Constituţie şi legi aparţin în exclusivitate cetăţenilor români, căci numai ei pot fi titularii tuturor drepturilor şi obligaţiilor, `n ţară.

Persoanele care nu au această calitate, respectiv cetăţenii străini şi apatrizi, nu sunt ţinute a îndeplini anumite îndatoriri, ce revin numai cetăţenilor români, singuri răspunzători pentru dezvoltarea economică şi socială a României, pentru apărarea independenţei, suveranităţii şi integrităţii sale. Aceste obligaţii sunt următoarele:

a) obligaţia de fidelitate faţă de ţară;

117 Societăţile comerciale înfiinţate în România ai căror acţionari sunt cetăţeni străini sau apatrizi au dreptul de a fi proprietari de terenuri în România. În prezent, având în vedere aderarea la Uniunea Europeană s-a propus modificarea Constituţiei, în sensul acordării şi cetăţenilor străini dreptul de a fi proprietari de terenuri în România. De altfel, prin Legea 10/2001 şi Legea nr. 1/2000, s-a recunoscut dreptul cetăţenilor străini, care au avut cetăţenia română, de a li se reconstitui dreptul de proprietate asupra imobilelor naţionalizate, aspect discutabil, în raport cu actualele reglementări constituţionale.


87

b) obligaţia de a satisface serviciul militar; c) îndatorirea de apărare a patriei.

3. Cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, de avere sau origine socială şi indiferent de modul în care au dobândit cetăţenia. În alte ţări la muncă egală salariul este diferit, după cum eşti sau nu cetăţean al ţării respective, situaţie care la noi este depăşită de mult. 4. Cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat. Acest principiu se desprinde cu deosebită claritate din dispoziţiile constituţionale şi legale conform cărora stabilirea drepturilor şi îndatoririlor cetăţenilor români, a modurilor de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei române, constituie un atribut exclusiv al statului. 5. Cetăţenia nu produce nici un efect juridic asupra cetăţeniei soţilor. Acest principiu se desprinde din dispoziţiile exprese ale legii cetăţeniei române conform cărora încheierea căsătoriei între un cetăţean român şi un străin nu produce nici un efect asupra cetăţeniei soţului care a dobândit cetăţenia română în timpul căsătoriei. 6. Schimbarea cetăţeniei unuia din soţi nu produce nici un efect asupra cetăţeniei române a celuilalt soţ. Potrivit legislaţiei României, dobândirea cetăţeniei se face prin: naştere în România, repatriere, adopţii, la cerere, precum şi în cazul găsirii copilului neidentificat, cu părinţi necunoscuţi, pe teritoriul României. Conform legislaţiei române, cetăţenia română se pierde prin: retragerea cetăţeniei române; renunţarea la cetăţenia română; adopţia unui copil minor român de cetăţeni străini, stabilirea filiaţiei copilului găsit pe teritoriul României; anularea sau desfacerea adopţiei pe cale judecătorească. Legislaţia română de după 1989 îngăduie dubla cetăţenie. Soluţia s-a impus pentru a permite rezolvarea problemelor multor cetăţeni români care în perioada 1944-1989 locuind în afara graniţelor ţării au pierdut şi cetăţenia română. Astfel, prin Decretul-Lege nr. 137/1990 s-a stabilit că foştii cetăţeni români, care înainte de 22 Decembrie 1989 au pierdut cetăţenia română din diferite motive o pot redobândi la cerere, în baza unei declaraţii autentificate, în străinătate, la reprezentanţele diplomatice sau consulare ale României, iar în ţară la Notariatul de Stat al municipiului Bucureşti, chiar dacă au o altă cetăţenie şi nu îşi stabilesc domiciliul în România. Legea din 1991 a păstrat aceste reglementări. Desigur soluţia legii române este solid motivată de istorie. Trebuie însă reţinut că statele în general nu agrează dubla cetăţenie în statele unitare deoarece această situaţie poate genera unele implicaţii nedorite. De exemplu Constituţia România ca şi alte constituţii instituie „fidelitatea faţă de ţară” ca îndatorire fundamentală, or persoana cu dublă cetăţenie faţă de care ţară este fidelă, atunci când interesele între cele două ţări sunt contrare. Străinii şi apatrizii. În afara cetăţenilor români, pe teritoriul României există străini precum şi apatrizi. Străin în România este persoana care are cetăţenia unui alt stat. Apatridul este persoana care nu are nici o cetăţenie, fiind desemnat în general prin expresia cetăţean al lumii. Regimul juridic al străinilor în România rezultă atât din Constituţie cât şi din legea specială privitoare la aceştia. Legea stabileşte până la detalii condiţia juridică a străinilor, drepturilor şi libertăţilor acestora fiind garantată de Constituţie.

5.2.3. Sistemul instituţional al puterii în România Autorităţile publice, direct sau indirect, sunt dependente - ca expresie primordială a democraţiei - de instanţa politică, juridică şi morală absolută: poporul. Sub aspect social, moral şi politic, poporul este titularul suveranităţii, fiind reprezentat de corpul electoral. Poporul -


88

prin corpul său electoral - se înfăţişează deci într-o dublă calitate: ca forţă propulsoare a puterii - o forţă primară, originară, politică, juridică şi morală - care îi conferă puterii legitimare şi autoritate - şi ca fundament social al acestei puteri. Autorităţile publice, potrivit legii, sunt alese sau numite. Fac parte din prima categorie Parlamentul, Preşedintele Republicii, consilierii locali şi primarii, iar din cea de a doua categorie toate celelalte autorităţi publice. Alegerea sau numirea se face pe baza normelor juridice instituite potrivit principiului separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora. Astfel, Parlamentul este „organul118 reprezentativ suprem al poporului român” (art. 58, al. 1), ales prin „vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat” (art. 59 al. 1); Preşedintele României este „ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat” (art. 81 al. 1); consiliile locale, judeţene, orăşeneşti şi comunale sunt alese - în condiţiile legii119 - de către corpul electoral din circumscripţiile respectivelor unităţi administrativ-teritoriale (art. 120, al. 1); în fine, primarii sunt aleşi, în aceleaşi condiţii ca şi consilierii locali (art. 120, al. 1)120. Dimpotrivă, cei care alcătuiesc alte autorităţi publice decât cele arătate sunt învestiţi, desemnaţi121 sau numiţi, fie de către organele reprezentative sau direct reprezentative, fie de către autorităţile administrative ierarhic superioare. Camera Deputaţilor şi Senatul numesc fiecare, câte trei membri ai Curţii Constituţionale (art. 140, al. 2); în şedinţa comună, cele două Camere ale Parlamentului numesc, dintre magistraţi, membrii Consiliului Superior al Magistraturii art. 132); Senatul numeşte Avocatul Poporului (art. 55, al. 1). Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament, iar în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, revocă sau numeşte, la propunerea primului-ministru, pe ceilalţi membri ai Guvernului (art. 85); Preşedintele României numeşte pe trei dintre membrii Curţii Constituţionale (art. 140, al. 2); de asemenea, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, numeşte în funcţie magistraţii judecători şi procurori, cu excepţia celor stagiari (art. 124 al. 1 şi art. 133 al. 1); Guvernul numeşte câte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti (art. 122 al 1). Potrivit cu funcţia fundamentală ce revine fiecărei autorităţi publice, distingem între: autoritatea deliberativă, îndeplinind în principal funcţia legislativă; autoritatea preşedinţială, îndeplinind funcţia de mediere între „puterile statului”122, precum şi între stat şi societate, de reprezentare a statului român şi de garant al independenţei naţionale şi al integrităţii teritoriale a ţării; autoritatea guvernamentală, având ca principală funcţie asigurarea înfăptuirii politicii interne şi externe a ţării şi exercitarea conducerii generale a administraţiei publice; autoritatea de jurisdicţie constituţională, asigurând conformitatea legilor cu Constituţia; autoritatea judecătorească, chemată să înfăptuiască justiţia; autoritatea constituită în instituţia Avocatul Poporului, având ca funcţie unică garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor `n raport cu autorităţile administrative.

118 Termenul astfel formulat, la singular şi articulat, nu trebuie să conducă la concluzia - evident greşită - că Parlamentul este "unicul" organ reprezentativ. Numai pentru a respecta rigorile gramaticale - în sensul corelării adecvate cu adjectivul care urmează - s-a recurs la această formulare. 119 A se vedea şi art. 5, 7 şi 13 din Legea nr. 69/1991şi art. 1 din Legea nr. 70/1991. 120 A se vedea art. 5 din Legea nr. 69/1991 şi art. 1 din Legea nr. 70/1991. 121 Potrivit art. 7 al. 1 si art. 63 din Legea nr. 69/1991, legea administraţiei locale, consiliul judeţean "alege", din rândul membrilor săi, delegaţia permanentă. "Alegerea" are, în acest caz, semnificaţia desemnării unor dintre cei "aleşi prin sufragiu" pentru "conducerea operativă a treburilor administraţiei publice judeţene", exercitând unele dintre atribuţiile consiliului. Termenul de "desemnare" are însă o semnificaţie identică cu cea comună în situaţia reglementată de art. 85 al. 1 din Constituţie:"desemnarea" candidatului pentru funcţia de prim-ministru. 122 Sintagma trebuie interpretată în sensul de "organe ale statului", statul neputând avea mai multe "puteri". El are mai multe categorii de organe, învestite cu competenţe specifice adică, drepturi şi obligaţii specifice, susţin unii autori.


89

Potrivit cu nivelul la care ele funcţionează, unele autorităţi sunt centrale sau naţionale, iar altele sunt locale (de exemplu, Parlamentul, Preşedintele Republicii şi Guvernul, ca autorităţi centrale; consiliile locale, primarii şi prefecţii, ca autorităţi locale). Din perspectiva proprietăţilor generale ale sistemului şi prin examinarea modului de articulare a sistemului puterii de stat, putem identifica principalele lui trăsături:

a) el este un ansamblu complex, alcătuit din patru subsisteme: organul reprezentativ suprem şi unica putere legiuitoare a ţării; autoritatea executivă; autoritatea de jurisdicţie constitiuţională; autoritatea judecătorească. Două precizări sunt necesare: prin natura funcţiilor şi a atribuţiilor lui, Preşedintele Republicii nu este pur şi simplu un organ administrativ sau numai un asemenea organ; Avocatul Poporului poate fi integrat - fără a-i anula astfel trăsăturile specifice - în categoria autorităţilor administrative, dar nu este subordonat nici Guvernului şi nici Preşedintelui;

b) sistemul puterii este un sistem deschis, dinamic, implicând nu numai multiplicarea elementelor sale constitutive sau reorganizarea acestora;

c) mediul ambiant - cu care interacţionează sistemul puterii - îl constituie, pe plan intern, sistemul social-politic, iar pe plan extern, sistemul comunităţii internaţionale a statelor;

d) sistemul puterii de stat şi fiecare dintre subsistemele acestuia au una sau mai multe funcţii caracteristice;

d) ordinea lăuntrică a sistemului se caracterizează prin raporturi de subordonare, de coordonare, colaborare şi control reciproc;

e) sistemul puterii de stat reprezintă o structură definită, însumând legături stabilite între întreg şi parte, precum şi între părţile întregului;

f) sistemul puterii de stat are la bază fluxul informaţional dintre el şi societate, dintre el şi părţile ce-l alcătuiesc, precum şi dintre aceste părţi;

g) sistemul puterii de stat şi fiecare dintre subsistemele acestea au capacitate de autoreglare, precum şi capacitatea de a contribui la reglarea altor sisteme sau subsisteme;

h) „Cartea tehnică” a sistemului este Constituţia, care îi instituie şi constituie elementele, îi stabileşte atributele, funcţiile şi structura.

Fiecare dintre aceste trăsături ar trebui „desfoliate”, prezentate argumentele şi exemplificate, ceea ce - sperăm că se va înţelege - nu este posibil, acum şi aici. Poate, totuşi, descrierea, chiar sumară, a structurii sistemului va fi de natură să complinească simpla enunţare a trăsăturilor acestuia. Structura sistemului constituţional românesc al puterii. „Cartea de identitate” a sistemului puterii de stat o reprezintă structura acestuia, adică ansamblul interrelaţiilor, prevăzute de Constituţie, între toate categoriile de organe ale statului potrivit principiului separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora. Dintre acestea, le consemnăm pe cele mai semnificative: 1. Corpul electoral alege cele două Camere ale Parlamentului, prin sufragiu universal, egal,

direct, secret şi liber exprimat. 2. Acelaşi corp electoral şi prin sufragiu având aceleaşi atribute, alege pe Preşedintele

Republicii. De asemenea, prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la suspendarea din funcţie a Preşedintelui Republicii, corpul electoral hotărăşte asupra demiterii din funcţie a Preşedintelui.

3. Parlamentul, în şedinţa comună a celor două Camere, acordă votul de încredere Guvernului, votul de învestitură al acestuia. De asemenea, printr-o moţiune de cenzură, Parlamentul - tot în şedinţa comună a celor două Camere - retrage încrederea acordată Guvernului (atât votul de încredere, cât şi moţiunea de cenzură, pot fi „provocate” de


90

Guvern, prin angajarea răspunderii lui, în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau al unui proiect de lege)123.

Pentru exercitarea funcţiei sale de control asupra Guvernului, acesta trebuie să pună la dispoziţia Parlamentului sau a uneia dintre structurile lui, în condiţiile prevăzute de lege, informaţiile şi documentele cerute; membrii săi trebuie să participe la lucrările Parlamentului, dacă li se solicită prezenţa; Guvernul sau membrii lui trebuie să răspundă la interpelările formulate de deputaţi sau senatori. Camera Deputaţilor şi Senatul pot cere urmărirea penală a membrilor Guvernului, pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor; 4. Preşedintele Republicii desemnează candidatul pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte

Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament. De asemenea, la propunerea primului-ministru, revocă sau numeşte pe ceilalţi membri ai Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului.

Preşedintele poate să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului, pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. În toate cazurile de această natură, el este acela care poate dispune suspendarea din funcţie a respectivei persoane. 5. Parlamentul, în şedinţa comună a celor două Camere, poate suspenda din funcţie pe

Preşedintele României, în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei. Parlamentul poate, de asemenea, să ceară trimiterea în judecată a Preşedintelui pentru înaltă trădare124.

6. În relaţia sa cu corpul electoral, Parlamentul poate solicita exprimarea voinţei acestuia în patru ipoteze: pentru constituirea, prin sufragiu, a unui nou Parlament, în cazul dizolvării celui existent, întrucât el nu a acordat votul de învestitură pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare a învestiturii; pentru constituirea, prin sufragiu, a noului Parlament, la expirarea mandatului celui existent; atunci când, după suspendarea din funcţie a Preşedintelui Republicii, urmează ca - prin referendum - să se decidă eventuala demitere a acestuia; în fine, în situaţia când, acceptând iniţiativa de revizuire a Constituţiei, aceasta trebuie aprobată prin referendum.

7. Preşedintele Republicii poate - şi el - să solicite exprimarea voinţei corpului electoral, cu privire la probleme de interes naţional.

8. Secţiunile corpului electoral din circumscripţiile unităţilor administrativ-teritoriale aleg consiliile locale şi primarii.

9. Autorităţile administraţiei publice locale pot, după caz, să iniţieze sau să decidă aprobarea, prin referendum local, a „problemelor de interes deosebit din unităţile administrativ-teritoriale”125.

123 Într-o asemenea situaţie, votul de încredere - care nu este identic cu votul de învestitură - rezultă, implicit, prin nedepunerea unei moţiuni de cenzură. Moţiunea de cenzură trebuie să fie totdeauna explicită, ea neputând rezulta- pe cale de interpretare - din simple împrejurări de fapt. 124 Este o prerogativă a Parlamentului introdusă în textul Constituţiei în urma unui amendament, pentru a marca şi ipoteza responsabilităţii juridice penale a Preşedintelui Republicii. Formal, legea fundamentală s-a abătut astfel de la principiul paralelismului regulilor procedurale constituţionale - sau de la principiul simetriei în drept- mandatul Preşedintelui încetând pe o altă cale decât prin voinţa celor care l-au ales. Abaterea poate fi însă justificată: în ipoteza examinată nu este vorba despre angajarea responsabilităţii politice a Preşedintelui - asupra căreia se decide, într-adevăr, prin referendum-, ci despre responsabilitatea lui penală, care nu poate face obiectul unui referendum. 125 Art. 10 din Legea nr. 69/1991 este defectuos formulat şi insuficient corelat cu alte dispoziţii ale acestei legi: evident, nu "problemele se supun unui referendum, ci soluţiile preconizate pentru rezolvarea lor; din cuprinsul art. 44 al legii rezultă că iniţiativa organizării unui referendum local nu poate aparţine decât primarului. Dar, cum la nivelul judeţelor nu există primar, ar însemna că, contrar celor prevăzute în art. 10, consiliile judeţene nu pot dispune, din proprie iniţiativă, organizarea unui referendum local. (De altfel, între atribuţiile consiliului judeţean nu figurează şi aceea de a organiza un referendum local). Înseamnă că textul art. 10 din lege trebuie interpretat restrictiv, el vizând numai autorităţile publice din comune şi oraşe. Pe de altă parte, faţă de dispoziţiile cuprinse în acelaşi text, trebuie să admitem concluzia că iniţiativa referendumului poate aparţine şi consiliului local.


91

10. O parte a corpului electoral, în condiţiile prevăzute de lege, se poate constitui în subiect al dreptului de iniţiativă legislativă, fie pentru adoptarea unei legi organice sau ordinare - cu excepţia celor prevăzute de legea fundamentală -, fie pentru adoptarea unei legi de revizuire a Constituţiei, dacă prin obiectul ei o asemenea lege este admisibilă.

11. Parlamentul, după adoptarea legii, o trimite Preşedintelui României pentru promulgare. 12. Preşedintele României, în raporturile lui cu Parlamentul, dispune de câteva prerogative, care

pot fi considerate „impulsuri” sau măsuri de „reglare” pentru funcţionarea adecvată a organului „reprezentativ suprem”, între care: dizolvarea Parlamentului în condiţiile art. 89 din Constituţie; transmiterea unor mesaje cu privire la principalele probleme ale naţiunii; consultarea Parlamentului în vederea organizării unui referendum; solicitarea reexaminării unei legi ce i-a fost transmisă spre promulgare; încuviinţarea măsurilor excepţionale; solicitarea aprobării pentru mobilizarea parţială sau generală a armatei; supunerea spre ratificare a tratatelor internaţionale încheiate în numele României.

13. Parlamentul poate decide, printr-o lege specială de abilitare, delegarea legislativă în favoarea Guvernului, pe timpul vacanţei parlamentare.

14. Guvernul interacţionează cu Parlamentul prin alte câteva mijloace decât cele deja arătate: el exercită dreptul la iniţiativă legislativă; poate solicita delegarea legislativă pentru emiterea de ordonanţe şi trebuie să solicite aprobarea Parlamentului în cazul emiterii unor ordonanţe de urgenţă; el poate „provoca” un vot de încredere implicit sau o moţiune de cenzură, angajându-şi răspunderea în faţa Parlamentului asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege; poate solicita Parlamentului adoptarea unor proiecte de legi în procedură de urgenţă; membrii Guvernului au acces la „lucrările” Parlamentului126.

15. In interiorul Parlamentului, al acestui subsistem din sistemul puterii de stat, între cele două „părţi” constitutive, adică între cele două Camere, există o multitudine de interrelaţii caracteristice. În acest sens şi exemplificativ, menţionăm: organizarea unor şedinţe comune; transmiterea proiectelor de legi şi a propunerilor legislative de la o Cameră la cealaltă în vederea dezbaterii şi eventualei lor adoptări; constituirea comisiei paritare pentru declanşarea procedurii de mediere, atunci când una din Camere adoptă un proiect de lege sau o propunere legislativă într-o redactare diferită de cea aprobată de cealaltă Cameră.

16. În interiorul ramurii executive a organelor statului, între Preşedintele Republicii şi Guvern sunt stabilite de asemenea forme specifice de interacţiune: Preşedintele poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită; el poate participa la şedinţele Guvernului - şi, în asemenea cazuri, prezidează acele şedinţe -, atunci când se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării şi asigurarea ordinii publice. Pe de altă parte, primul-ministru poate invita pe Preşedinte să participe la lucrările Guvernului, în alte situaţii decât cele arătate mai sus. Totodată, primul-ministru contrasemnează unele dintre decretele emise de Preşedintele României, angaj`ndu-şi astfel propria răspundere politică, alături de acesta.

17. În raporturile Parlamentului, Preşedintelui Republicii, Guvernului şi Justiţiei cu Curtea Constituţională menţionăm: numirea membrilor acesteia de către cele două Camere şi de către Preşedinte; sesizarea Curţii de Preşedintele României, de preşedintele uneia din Camerele Parlamentului, de Guvern, de Curtea Supremă de Justiţie, de un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, precum şi sesizarea ei de către oricare dintre instanţele judecătoreşti, prin transmiterea spre rezolvare a excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa acestora, în privinţa legilor şi a ordonanţelor; solicitarea Curţii de către

126 Termenul "lucrări" semnifică implicit dreptul de a participa la dezbaterile din cadrul Parlamentului. Posibilitatea de a participa la lucrările Parlamentului implică desigur şi accesul la lucrările organelor interne ale Parlamentului - comisiile parlamentare.


92

Parlament să constate existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României, precum şi pentru avizarea propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui. Curtea Constituţională verifică, din oficiu, constituţionalitatea iniţiativelor de revizuirea a Constituţiei. La sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin de 25 de senatori, Curtea se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului (regulamentele fiecărei Camere şi regulamentele lor comune).

18. Avocatul Poporului este numit de Senat, pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

19. Avocatul Poporului prezintă Parlamentului rapoarte anuale sau la cererea acestuia, făcând recomandări privind legislaţia ori pentru luarea altor măsuri, în scopul ocrotirii drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor.

20. Procedând din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile sau libertăţile lor, Avocatul Poporului sesizează autorităţile competente, centrale sau locale pentru ca, în condiţiile legii, acestea să adopte măsuri de natură să înlăture faptele sau actele de nesocotire, încălcare sau ignorare a drepturilor subiective ori intereselor legitime juridic protejate.

21. Cât priveşte intervenţia Avocatului Poporului în spaţiul activităţii de judecată, faţă de principiile ce guvernează această activitate îndeosebi în raport cu principiile independenţei justiţiei, contradictorialităţii, garantării dreptului la apărare, organizării activităţii de judecată de regulă în trei grade de jurisdicţie şi instituţionalizarea unor căi de atac pentru înlăturarea nelegalităţii sau netemeiniciei hotărârilor, opinăm că implicarea lui în această activitate nu poate privi decât celeritatea justiţiei.

22. Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, numeşte în funcţie judecătorii şi procurorii, cu excepţia celor stagiari.

23. Autorităţile administraţiei publice locale - respectiv consiliile locale - funcţionează pe baza principiului autonomiei.127. Totuşi, ele se înscriu în câteva raporturi specifice cu Guvernul şi cu prefecţii. Referindu-ne exclusiv la raporturile lor cu Guvernul aducem în atenţie dreptul acestuia de a proceda - în cazurile prevăzute de lege128 şi la propunerea prefectului - la dizolvarea consiliului. Hotărârea de dizolvare poate fi atacată, de cei interesaţi, în faţa instanţei de contencios administrativ. De asemenea, prin hotărârea Guvernului - susceptibilă de control din partea instanţei de contencios administrativ - un membru al consiliului poate fi demis din funcţie, la propunerea prefectului, dacă a săvârşit acte contrare Constituţiei ori celorlalte legi sau dacă a compromis, cu rea-credinţă, interesele comunei, respectiv ale oraşului129. În aceleaşi condiţii şi după aceeaşi procedură poate fi demis şi primarul.

24. Prefectul este numit sau eliberat din funcţie de către Guvern, căruia îi prezintă anual un raport asupra „stării generale economice, sociale, culturale şi administrative a judeţului”, respectiv a municipiului Bucureşti130.

127 Astfel cum precizează art. 8 din Legea nr. 69/1991, autonomia priveşte şi "relaţiile dintre administraţia publică locală şi cea judeţeană" - formulare neinspirată, întrucât se vorbeşte de "administraţie" şi se lasă a se înţelege că "administraţia judeţeană" nu e locală - între cele două "administraţii" neexistând raporturi de subordonare. (Punctăm aici un lucru esenţial: autonomia nu poate fi concepută şi dezvoltată în afara imperativelor ce rezultă din principiul legalităţii). 128 Aceste cazuri sunt precizate la art. 33 din Legea nr. 69/1991. 129 Din această formulare - circumscrisă la oraşe şi comune - s-ar putea înţelege că procedura de demitere nu priveşte şi pe membrii consiliului judeţean. Diferenţa de tratament juridic n-ar fi însă prin nimic justificată. De altfel, prin referire la cele cuprinse în art. 60 din lege, concluzia nu poate fi decât aceea că tratamentul juridic al consilierilor este identic. 130 Potrivit art. 11 al. 2 al Legii nr. 69/1991, prefectul "conduce" serviciile publice desconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte autorităţi ale administraţiei publice organizate în unităţile administrativ-teritoriale. În sensul art. 122 din Constituţie, prefectul "conduce" serviciile publice desconcentrate. În aceste condiţii, evident că activitatea


93

25. Consiliile locale comunică prefectului dizolvarea lor de drept; de asemenea transmit acestuia - în vederea examinării sub aspectul legalităţii - actele „adoptate şi emise”; primarul sesizează prefectul atunci când consideră că o hotărâre a consiliului local este ilegală.

26. Prefectul sesizează instanţa de contencios administrativ, dacă consideră că actul adoptat sau emis de o autoritate publică locală - exceptând actele de gestiune curentă - este ilegal. Actul atacat este suspendat de drept.

27. Prefectul poate participa la şedinţele consiliilor locale; prezintă anual consiliului judeţean, respectiv celui al municipiului Bucureşti, o informare cu privire la activitatea desfăşurată de serviciile publice ale ministerelor şi ale celorlalte autorităţi ale administraţiei centrale organizate în circumscripţia sa; propune Guvernului, în condiţiile legii, dizolvarea unui consiliu local sau demiterea unui membru al acestuia; poate dispune suspendarea din funcţie a consilierului în privinţa căruia a cerut demiterea; exceptând actele de gestiune curentă ale consiliilor locale, prefectul poate ataca în faţa instanţei de contencios administrativ actele autorităţilor administraţiei publice locale, considerate de el ca fiind ilegale.

28. Consiliile locale sau, după caz, membrii acestora ori primarii se pot adresa instanţei de contencios administrativ pentru verificarea legalităţii hotărârii Guvernului de dizolvare a consiliului, de demitere a consilierului sau a primarului.

Fireşte că cele câteva interrelaţii consemnate până aici nu epuizează complexitatea, funcţionalitatea şi dinamismul structurii sistemului puterii de stat. Ele pot însă avea o oarecare forţă de sugestie şi pot fi convertite în argumente în favoarea ideii că acest sistem este organic articulat, autoreglabil prin propria lui structură, un sistem în care circuitele de reglare sau autoreglare, funcţionând pe baza „cărţii tehnice a sistemului” - Constituţia -, pun în valoare unele dintre dimensiunile democraţiei constituţionale şi atribuie acestei democraţii semnificaţia de unic şi radical remediu faţă de fenomenele patologice ale sistemului. Este de observat că atribuţiile mai sus prezentate ale structurilor puterii sunt stabilite `n conformitate cu principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora. În ceea ce priveşte corpul electoral, vom face câteva consideraţii: Corpul electoral este o colectivitate de persoane fizice, din multitudinea celor care alcătuiesc poporul, care, având calitatea de cetăţeni şi îndeplinind condiţiile de capacitate juridică şi aptitudine morală, participă la exercitarea puterii. Corpul electoral mai poate fi deci calificat ca „putere de sufragiu”131. Corpul electoral este o putere politică autentică. Exercitându-şi puterea sa prin mijloacele democraţiei semi-directe, corpul electoral este acela care constituie cele mai importante instituţii ale democraţiei reprezentative, în primul rând Parlamentul. Corpul electoral este alcătuit din toţi cetăţenii români care au drept de vot, adică cei care au `mplinit 18 ani şi nu sunt decăzuţi din drepturile lor132. El se organizează pe circumscripţii electorale judeţene şi la nivelul municipiului Bucureşti. Votul este universal, egal, direct, secret şi facultativ („liber exprimat”), astfel cum se consacră prin art. 59, al. 1 şi art. 81, al. 1 ale Constituţiei. Universalitatea votului constituie forma specifică de exprimare a două dintre principiile democraţiei autentice: universalitatea drepturilor şi egalitatea în drepturi, inclusiv egalitatea în faţa legii (art. 15, al. 2 şi art. 16, al. 1).

prefectului nu s-ar fi putut mărgini doar la "coordonarea şi supravegherea" serviciilor publice, cum preciza anterior modificării legea administraţiei publice locale. 131 Cl.Franck, Droit des elections nationales et locales, 1988, apud J.Gicquel, op. cit. p. 596 132 Cetăţeanul are capacitate juridică `n sensul Constituţiei atunci când are vărsta de 18 ani `mpliniţi şi nu este decăzut din drepturile sale pe cale judecătorească sau medico-legală.


94

Egalitatea votului este - şi ea - o formă de exprimare a egalităţii între cetăţeni, în sensul că aceeaşi forţă (putere de exprimare) este ataşată fiecărui buletin de vot. Cu alte cuvinte, voturile se numără, nu se cântăresc, ele fiind egale din punct de vedere al puterii de sufragiu. Caracterul direct al votului derivă din atributul său personal exprimând astfel concepţia individualistă a democraţiei pluraliste. Alegătorul trebuie să-şi exprime nemijlocit voinţa, nu prin intermediar. Votul este secret, garantând astfel alegătorului posibilitatea de a decide în deplină libertatea şi intimitate. Votul public este profesat, de regulă, în societăţile unanimiste. Votul este facultativ, adică discreţionar, rămânând la aprecierea titularului său dacă şi-l exercită sau nu. Caracterul facultativ al votului corespunde, fireşte, esenţei lui personale şi concepţiei liberaliste, dar el este de natură să favorizeze absenteismul133. Acest fenomen nu este însă negativ prin definiţie. Absenteismul sau „votul prin tăcere”, ca formă de exprimare a unei atitudini politice, poate fi un gen de „democraţie refractară”, dar cu riscurile de rigoare. Votul liber exprimat, exclude manipularea; se cunoaşte că de multe ori, încălcându-se libertatea de conştiinţă, se practică manipularea electoratului prin mijloacele media, prin măsuri provizorii populiste, campanii de denigrare sau de „cultivare” etc., cu implicaţii ulterioare deosebite chiar asupra celor care, manipulaţi fiind, nu au votat potrivit intereselor lor.

5.3. Parlamentul. Funcţionarea Parlamentului

5.3.1. Parlamentul Parlamentul României este format din Camera Deputaţilor şi Senat alese pentru un mandat de 4 ani prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Norma de reprezentare pentru alegerea Camerei Deputaţilor este de un deputat la 70.000 locuitori, iar pentru alegerea Senatului este de un senator la 160.000 locuitori. Din punct de vedere al tipului de scrutin, Legea electorală prevede că deputaţii şi senatorii se aleg în circumscripţii electorale pe bază de scrutin de listă şi de candidaturi independente potrivit principiului reprezentării proporţionale. Candidaturile pentru Camera Deputaţilor şi Senat se propun de partidele politice şi alte formaţiuni politice, constituite potrivit legii. Fiecare Cameră a Parlamentului este condusă de către un birou permanent ales şi format din preşedinte, vicepreşedinte, secretari şi chestori, care au următoarele trăsături:

a) au caracter colegial, întrucât sunt constituite din preşedinte, vicepreşedinte, secretar şi chestori;

b) sunt organe alese; c) respectă configuraţia politică a Camerei respective, fiind constituite prin negocieri

între grupurile parlamentare; d) sunt organe interne de conducere ale Camerelor; e) activitatea lor are, practic, caracter permanent; f) răspund pentru întreaga activitate în faţa Camerelor.

Preşedintele Camerei Deputaţilor exercită următoarele atribuţii: a) convoacă deputaţii în sesiuni ordinare sau extraordinare; b) conduce lucrările Camerei Deputaţilor, asistat obligatoriu de 2 secretari şi asigură

menţinerea ordinii în timpul dezbaterilor, precum şi respectarea regulamentului; c) acordă cuvântul, moderează discuţiile, sintetizează probleme puse în dezbatere,

stabileşte ordinea votării şi anunţă rezultatul acesteia;

133 Este motivul pentru care legile electorale ale unor ţări au prevăzut obligativitatea votului (în Belgia, Grecia, Argentina, Australia, Costa Rica şi, pe plan local, parţial, în Austria, Elveţia etc.)


95

d) conduce lucrările şedinţelor Biroului permanent; e) sesizează Curtea Constituţională în cazul neconstituţionalităţii unei legi sau articol din

Regulament; f) asigură trimiterea de îndată la Senat spre dezbatere a proiectelor de legi adoptate sau

respinse de Cameră sau, după caz, Preşedintelui României, spre promulgare, a legilor votate, în termenele stabilite de lege;

g) reprezintă Camera Deputaţilor în relaţiile interne şi externe; h) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de regulament, precum şi însărcinările date

de către Camera Deputaţilor; Preşedintele Senatului, are următoarele atribuţii:

a) convoacă Senatul în sesiuni ordinare şi extraordinare; b) conduce lucrările Senatului fiind asistat de 2 secretari; c) conduce lucrările Biroului permanent; d) asigură menţinerea ordinii în timpul dezbaterilor şi respectarea regulamentului; e) anunţă rezultatul votării şi hotărârilor adoptate; f) asigură legătura Senatului cu Preşedintele României, Camera Deputaţilor, Guvernul,

Curtea Constituţională şi Curtea Supremă de Justiţie; g) asigură interimatul funcţiei de Preşedinte al României conform art. 97 din

Constituţie; h) reprezintă Senatul în relaţiile interne şi internaţionale; i) poate sesiza Curtea Constituţională cu legile sau articolele din Regulament

neconstituţionale; j) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de regulament sau însărcinări date de Senat.

Lucrările de specialitate pregătitoare dezbaterii în Camere sunt efectuate de comisii parlamentare. Potrivit regulamentelor, comisiile sunt organe de lucru ale Camerelor înfiinţate în scopul de a îndeplini însărcinările care le sunt încredinţate de aceştia. Este de la sine înţeles că, în ultimă instanţă, deciziile care angajează Camerele sunt luate de acestea, nu de comisii. Cele două Camere au mai multe tipuri de comisii, astfel: comisii permanente, comisii speciale, comisii de anchetă şi comisii de mediere. Comisiile permanente se constituie pe domenii de activităţi care corespund -în limite relative- specializării ministerelor. Activităţile parlamentarilor, din comisiile permanente sunt atât tehnice cât şi politice. Comisiile speciale se instituie pentru avizarea unor acte legislative complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative sau în alte scopuri indicate în hotărârea de înfiinţare a comisiei. Spre exemplu, o comisie specială a fost comisia instituită pentru redactarea proiectului actualei Constituţii. Comisiile de anchetă se înfiinţează la cererea unei treimi din membrii Camerei pentru efectuarea unei anchete parlamentare în domeniile de competenţa Parlamentului. De menţionat că anumiţi demnitari şi funcţionari publici nu pot fi controlaţi prin comisii de anchetă aşa cum sunt Preşedintele României, judecătorii şi alţii. Persoanele audiate nu au statutul juridic de martori, ci numai de invitaţi, ceea ce `nseamnă că aceştia nu pot fi traşi la răspundere pentru mărturie mincinoasă, cu toate implicaţiile ce decurg de aici. Comisiile de mediere se formează atunci când diferă în conţinut aceeaşi lege după cum este votată de Senat sau Camera Deputaţilor. Astfel, după configuraţia politică sunt formate din 7 senatori şi 7 deputaţi. Conducerea lucrărilor se face prin rotaţie, iar hotărârile se iau cu votul majorităţii.


96

5.3.2. Funcţionarea Parlamentului României Parlamentul are trei funcţii: legislativă, de informare şi de control. Funcţia legislativă. Durata unei legislaturi este de 4 ani, după care, se alege un nou Parlament. Parlamentul României fiind bicameral, lucrează de regulă separat pe camere, iar în unele cazuri deosebite expres prevăzute de Constituţie şi regulamentele celor două Camere, Parlamentul lucrează cu cele două camere reunite. Parlamentul lucrează ca o singură cameră atunci când soluţionează cele mai importante probleme astfel:

a) primeşte mesajul Preşedintelui României; b) aprobă bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat; c) declară mobilizarea parţială sau generală; d) declară starea de război; e) hotărăşte suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare; f) examinează rapoartele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi ale Curţii de Conturi; g) numeşte la propunerea Preşedintelui României, directorul Serviciului Român de

Informaţii şi exercită controlul asupra activităţii acestui serviciu; h) îndeplineşte alte atribuţii, care potrivit Constituţiei, regulamentului şedinţelor comune

ale celor două Camere prevăd că acestea se reunesc şi în alte scopuri cum ar fi: al soluţionării textelor legislative divergente, reexaminarea Legii bugetului de stat şi a Legii bugetului asigurărilor sociale şi altele.

Convocarea Camerelor în şedinţă comună se face de preşedinţii acestora de comun acord. Parlamentul lucrează în sesiuni ordinare şi extraordinare. Într-un an sunt două sesiuni ordinare: prima începe în luna februarie şi se termină la sfârşitul lunii iunie, iar a doua sesiune începe la 01 septembrie şi se termină la sfârşitul lunii decembrie. Potrivit art. 63 al. 2 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc şi în sesiuni extraordinare la cererea Preşedintelui României, a Biroului permanent al fiecărei Camere sau a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor. Convocarea Camerelor se face de preşedinţii acestora. În cererea de convocare a sesiunii extraordinare se va menţiona în mod obligatoriu ordinea de zi precum şi perioada de desfăşurare a sesiunii. In fiecare Cameră, potrivit art. 64 din Constituţie, este necesar să se îndeplinească cvorumul legal, respectiv „prezenţa majorităţii membrilor” ceea ce presupune 50% + 1 din totalul membrilor ce constituie fiecare Cameră în parte. Sedinţele celor două Camere sunt publice. Camerele pot hotărî ca anumite şedinţe să fie secrete.

5.3.3. Etapele procedurii legislative Funcţia legislativă a Parlamentului se exercită potrivit regulamentului propriu de cele două Camere atât în şedinţe separte, cât şi în şedinţe comune, dacă Constituţia şi regulamentul şedinţelor comune prevăd astfel. Procedura legislativă este aceeaşi la ambele camere şi are următoarele etape principale:

a) iniţiativa legislativă; b) examinarea proiectelor de lege sau a propunerilor legislative în comisiile

parlamentare; c) dezbaterea în plenul fiecărei camere; d) votarea; e) medierea; f) promulgarea.


97

a) Iniţiativa legislativă La Camera Deputaţilor şi la Senat iniţiativa legislativă aparţine parlamentarilor, Guvernului precum şi unui număr de cel puţin 250.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare dintre aceste judeţe sau din municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 10.000 de semnături în sprijinul iniţiativei populare. Nu pot fi obiect al iniţiativei legislative cetăţeneşti problemele fiscale, actele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea. În ceea ce priveşte legile constituţionale, acestea pot fi iniţiate în concordanţă cu art. 146 din Constituţie, de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot, provenind din cel puţin jumătate din judeţele ţării, în fiecare dintre ele sau, în municipiul Bucureşti, trebuind să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul iniţiativei de revizuire a Constituţiei.

b) Examinarea în comisiile permanente După ce au fost distribuite membrilor Camerei proiectele şi propunerile legislative se trimit de îndată, de către Biroul permanent spre dezbatere şi avizare comisiilor permanente competente. Comisia permanentă sesizată în fond examinează în detaliu proiectul de lege sau propunerea legislativă. După examinare, Comisia întocmeşte un raport care va cuprinde propuneri cu privire la adoptarea sau, după caz, modificarea ori respingerea proiectului sau a propunerii legislative examinate. Raportul se transmite Biroului permanent, care va asigura multiplicarea şi difuzarea acestuia Guvernului, deputaţilor şi iniţiatorilor. Proiectele sau propunerile legislative avizate se supun dezbaterii Camerei în succesiunea prevăzută pe ordinea de zi aprobată de aceasta. c) Dezbaterea în plenul fiecărei Camere Această etapă cuprinde, de fapt, două faze: dezbaterea generală (foarte scurtă) şi dezbaterea pe articole. Dezbaterea generală urmăreşte să facă cunoscute ideile de bază ale proiectului, ca şi observaţiile de esenţă ce i se poate aduce, care este precedată de prezentarea de către iniţiator, a motivelor care au condus la promovarea proiectului precum şi a raportului comisiei permanente de către preşedintele acesteia sau de un raportor desemnat de comisie. La dezbaterea generală ia cuvântul câte un reprezentant al fiecărui grup parlamentar fără a se propune amendamente. Dacă prin raportul comisiei sesizate în fond se propune respingerea proiectului sau a propunerii legislative, după încheierea dezbaterii generale, preşedintele cere Camerei să se pronunţe prin vot. În ccare comisia a avizat favorabil proiectul sau propunerea se trece la dezbaterea şi votarea fiecărui articol. d) Procedura de vot Votul parlamentarului este personal şi poate fi deschis sau secret. Votul deschis se exprimă prin ridicarea mâinii, prin ridicarea îicarea în picioare, prin apel nominal sau prin mijloace electronice la vedere. Votul poate fi: pentru, contra sau abţinere. Votul secret se exprimă prin buletin de vot, prin bile sau prin mijloace electronice. Proiectele de legi şi propunerile legislative adoptate de o Cameră se semnează de preşedintele acesteia şi se înaintează celeilalte în vederea dezbaterii şi adoptării. Proiectele adoptate de o Cameră şi respinse de cealaltă se trimit Camerei care le-a adoptat în vederea unei noi dezbateri. După a doua dezbatere proiectul se trimite din nou Camerei care l-a respins. O nouă respingere este definitivă. e) Medierea Riscul bicameralismului este acela că, aceeaşi lege poate să fie votată în redactări diferite de cele două Camere. Într-o astfel de situaţie se declanşează procedura medierii printr-o comisie comună de mediere. În cadrul medierii sunt practic două posibilităţi: să se accepte textul adoptat de una din Camere; să se propună un text comun al comisiei. În cazul în care


98

Camera Deputaţilor şi Senatul aprobă raportul Comisiei de mediere, legea se trimite Preşedintelui României spre promulgare. În situaţia în care nu s-a reuşit medierea, textele în divergenţă se supun dezbaterii Camerelor în şedinţă comună şi se va decide prin vot. f) Promulgarea legii Promulgarea este actul prin care Preşedintele României autentifică şi învesteşte legea adoptată de Parlament cu formulă executorie şi dispune publicarea ei în Monitorul Oficial al României pentru intrarea în vigoare. Promulgarea se face prin decret semnat de Preşedintele României. Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului o singură dată reexaminarea legii, pe motive de legalitate134 sau oportunitate135. De asemenea, Preşedintele poate sesiza Curtea Constituţională cerând verificarea constituţionalităţii legii. În aceste două cazuri, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale prin care i s-a confirmat constituţionalitatea.

5.3.4. Funcţia de informare Parlamentul, fiind un organ de decizie politică, economică şi socială potrivit legii, trebuie să dispună de informaţiile necesare. Deciziile Parlamentului trebuie să aibă un caracter ştiinţific, bazat pe cunoaşterea exactă a realităţii, pentru a-şi asigura eficienţa necesară. Numai astfel voinţa politică este eficientă. Trebuie reţinut că solicitarea sau primirea informaţiilor reprezintă o prerogativă constituţională a Parlamentului, cât şi a parlamentarilor. Informarea Parlamentului se realizează prin petiţiile adresate de cetăţeni, prin solicitarea de informaţii de către Camere, prin întrebările sau interpelările adresate de senatori şi deputaţi membrilor Guvernului, prin raportul comisiilor, prin declaraţiile de politică generală ale Guvernului, prin invitarea unor specialişti la şedinţele în plen sau ale comisiilor. O altă cale de transmitere a informaţiilor este prezentarea de către unele autorităţi publice specializate a unor rapoarte proprii cum sunt: Curtea de Conturi, Avocatul Poporului, Consiliul Legislativ, S.R.I. etc. În legătură cu dreptul de informare al Parlamentului reglementat de art. 110 al. 1 din Constituţie se impune precizarea că titularii solicitării pot fi Camera Deputaţilor, Senatul sau Comisiile parlamentare prin intermediul preşedinţilor acestora. Parlamentarii nu pot solicita individual asemenea informări. Într-un singur caz solicitarea informării este obligatorie, respectiv în baza art. 110 pct. 1 din Constituţie, atunci când o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat. Este de observat că sunt legi care au fost adoptate cu imperfecţiuni, lacune, posibilităţi de ocolire din anumite cauze cum ar fi:

- deficienţe în informarea Parlamentului; - proiectele de legi nu sunt precedate de o dezbatere publică, în presă; - manifestarea unor interese de grup în haină politică; - nivelul redus de pregătire şi experienţă al parlamentarilor, inclusiv al celor care

elaborează proiectul şi neacoperit prin consilieri sau experţi suficienţi ca număr dar şi competenţi;

- nivelul de conseiere al parlamentarilor; - gradul de cunoaştere a realităţilor de către parlamentari, în relaţii cu alegătorii şi în

general cu mediul social;

134 Nelegalitatea `n această situaţie trebuie `nţeleasă ca neconstituţionalitate, adică legea respectivă este contrară Constituţiei sau legea ordinară este contrară unei legi organice. 135 Oportunitatea `n această situaţie `nseamnă că legea este potrivită Constituţiei dar şi necesităţilor actuale şi posibilă de aplicat.


99

- graba, imitarea neraţională sau copierea neinspirată a unor legi străine sau convenţii, neconsultarea specialiştilor atât în teorie, cât şi în practică etc.136

Sociologul Dimitrie Gusti atrăgea atenţia în cursul său de sociologie generală din 1970-1971, că neglijarea observaţiei şi reflectării experienţei sociale în activitatea legislativă are ca efect scăderea autorităţii Parlamentului şi chiar a ideii de stat, întrucât are ca rezultat votarea unor legi incoerente, care nu corespund realităţii ci prejudecăţilor. De aici - spunea Gusti - atmosfera de apatie a indivizilor în jurul Parlamentului şi în general a operei de legiferare. La aceasta se adaugă şi implicaţiile negative ale unor legi imperfecte, cu posibilităţi de ocolire, lacune `n răspundere, `n evoluţia societăţii din toate punctele de vedere: economic, social, politic, juridic, moral, etc.

5.3.5. Funcţia de control parlamentar Funcţia de control parlamentar este la fel de importantă ca şi funcţia legislativă, având suportul în principiul separării puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora. Controlul parlamentar nu este un control ierarhic, ci un control special ce rezidă din principiul mai sus arătat şi se exercită în condiţii de egalitate, reciprocitate şi cooperare. Echilibrarea raporturilor de putere între Legislativ şi Executiv se face, din partea Legislativului în principal prin controlul parlamentar exercitat asupra Guvernului, precum şi asupra Preşedintelui României în forme şi modalităţi prevăzute în Constituţie şi în regulamentul corpurilor legiuitoare. Este adevărat că, potrivit art. 58 pct. 1 din Constituţie, Parlamentul este „organul reprezentativ suprem al poporului român”, dar asta nu înseamnă că este ierarhic superior celorlalte puteri, cu care de altfel este egal. Într-adevăr cuvântul „suprem” îl situează ca organul cel mai reprezentativ al poporului dintre organele alese. Tocmai şi din aceste motive are atributul de a legifera voinţa poporului, `n limitele şi puterile conferite prin Constituţie, tot de către popor. Practic controlul parlamentar este strict reglementat de lege, fiind specializat şi restrâns numai la anumite autorităţi publice sau organizaţii sociale. De exemplu, instanţele judecătoreşti, biserica, nu sunt controlate de Parlament, în sensul conceptului de control, dar activitatea acestora se desfăşoară numai în limitele legilor adoptate de Parlament. In schimb S.R.I.-ul este controlat de Parlament printr-o comisie specială. Caracterul special al controlului parlamentar constă în aceea că:

- izvorăşte din principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora;

- exclude toate trăsăturile unui control ierarhic; - se exercită în forme specifice: rapoarte, informări anuale sau, ori de câte ori se cere, prin

comisii speciale (S.R.I., S.I.E. etc.), aplică sancţiuni constituţionale (moţiunea de cenzură, suspendarea Preşedintelui României, votul de încredere, punerea sub acuzarea Preşedintelui etc.);

- este un control strict limitat de Constituţie. Întrucât, prin definiţie orice formă de control presupune posibilitatea recurgerii la sancţiuni, în cazul în care în urma controlului parlamentar sunt depistate disfuncţionalităţi în sistemul de echilibru al puterilor sau diminuarea încrederii Parlamentului în Guvern ori

136 În elaborarea Legii nr. 8/1996, privind drepturile de autor şi alte drepturi conexe, art. 72 a fost copiat după o directivă a Consiliului Europei, scăpând negaţia “nu” şi astfel articolul `n cauză impune o dispoziţie contradictorie cu norma internaţională, şi evident cu intenţia legiuitorului român. Din nefericire din 1996 şi până `n prezent nu s-a remediat această eroare, deşi s-au emis foarte multe ordonanţe de urgenţă prin care s-ar fi putut îndrepta şi o astfel de greşeală.


100

săvârşirea de către Preşedintele României a unor fapte de înaltă trădare sau a unor fapte grave care încalcă prevederile Constituţiei, autorităţile executive în cauză vor fi sancţionate politic sau penal. Aşa de pildă, în cazul angajării de către Guvern a răspunderii sale în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului în şedinţă comună asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege, adoptarea unei moţiuni de cenzură în legătură cu acestea, atrage, potrivit art. 113 al. (2) din Constituţie demisia Guvernului. În schimb, de pildă, dacă Preşedintele României instituie starea de asediu sau starea de urgenţă şi nu solicită Parlamentului aşa cum prevede art. 93 al. (1) din Constituţie, încuvinţarea măsurii adoptate în cel mult 5 zile de la luarea acesteia, omisiunea şefului statului echivalează cu săvârşirea de către acesta a unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, motiv pentru care poate fi suspendat din funcţie de cele două Camere în şedinţa comună în condiţiile stabilite de art. 95 al. (1) şi (2) din Legea fundamentală. Esenţial este că, atât formele de control, cât şi sancţiunile ce urmează a fi aplicate Executivului să fie expres şi exclusiv prevăzute de Constituţie. În ceea ce priveşte instrumentele sau procedurile de control parlamentar, acestea vor fi sistematizate astfel:

a) aprobarea prealabilă a Parlamentului şi consultarea prealabilă a acestuia de către Preşedintele României ori încuviinţarea de către forul legislativ a măsurilor excepţionale luate de şeful statului, potrivit art. 93 al. (1) din Constituţie. În această categorie de proceduri se include de asemenea şi dezbaterea mesajului prezidenţial prin care se aduc la cunoştinţă Parlamentului măsurile luate de preşedintele României pentru respingerea agresiunii împotriva ţării;

b) acordarea şi retragerea încrederii acordate Guvernului; c) întrebările şi interpelările; d) anchetele parlamentare; e) angajarea răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului asupra unui program, a unei

declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege; f) suspendarea din funcţie a Preşedintelui României; g) punerea sub acuzare a Preşedintelui României; h) solicitarea urmăririi penale a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în

exerciţiul funcţiei lor de către fiecare cameră pentru parlamentarii care fac parte din camera respectivă.

5.3.6. Funcţia de desemnare prin învestire, alegere sau numire a unor autorităţi publice Potrivit Constituţiei Parlamentul:

a) acordă Guvernului votul de încredere; b) alege Consiliul Superior al Magistraturii; c) numeşte membrii Curţii de Conturi; d) numeşte directorul Serviciului Român de Informaţii; e) Camerele numesc câte 3 din cei 9 membrii ai Curţii Constituţionale.

În diferite legi speciale sunt prevăzute alte prerogative de numire ale Parlamentului, cum ar fi, de pildă, art. 7 al. 2 din Legea nr. 73/1993, în baza căreia numeşte preşedintele Consiliului Legislativ şi preşedinţii de secţii ai acestei autorităţi publice. În literatura juridică se mai vorbeşte şi de alte funcţii ale Parlamentului cum ar fi: determinarea cadrului general al politicii externe, funcţia de organizare internă, precum şi funcţia de control exercitată prin Avocatul Poporului.


101

5.3.7. Actele Parlamentului Parlamentul adoptă: legi constituţionale, legi organice, legi ordinare, regulamente şi moţiunea de cenzură. În afara acestor acte, preşedinţii celor două Camere au dreptul de a adopta sau, după caz, de a emite o serie de acte prin care se concretizează diferite atribuţii conferite acestora, îndeosebi prin regulamente, respectiv: avize, rapoarte, decizii, adrese şi hotărâri. Actele juridice ce emană de la organele interne de lucru ale Camerelor sau de la organele de conducere ale acestora sunt fără îndoială manifestări de voinţă ale unor subiecte de drept public săvârşite în scopul de a da naştere unor efecte juridice, adică de a crea drepturi şi obligaţii. Legea poate fi definită ca fiind actul juridic iniţiat potrivit Constituţiei şi adoptat de cele două Camere corespunzător procedurii legislative regulamentare, promulgat de Preşedintele României şi publicat în Monitorul Oficial. Trăsăturile legii ca act normativ sunt:

- este un act al Parlamentului adoptat de acesta potrivit unei proceduri solemne; - conţine reguli sau prescripţii de conduită socială general-obligatorie şi impersonale,

a căror respectare este asigurată la nevoie prin forţa de constrângere a statului; - exprimă voinţa generală a unei colectivităţi.

Profesorul Ioan Muraru defineşte legea ca fiind actul juridic al Parlamentului, elaborat în conformitate cu Constituţia, potrivit unei proceduri prestabilite şi care reglementează relaţiile sociale cele mai generale şi cele mai importante. În raport de procedura iniţiativei legislative, a votării, a obiectului reglementării cât şi al procedurii de intrare în vigoare, legile ca acte ale Parlamentului sunt: legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare137 conform schemei:

Criteriu de diferenţiere

Legi constituţionale Legi organice Legi ordinare

Sediul juridic al materiei (art. 74 pct.2 din Constituţie)

- Art. 146-148 din Constituţie - Art. 72, 74 pct.1 din Constituţie

- Art. 72 pct.1 din Constituţie

Iniţiativa legislativă

- Preşedintele României la propunerea Guvernului; - cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi al senatorilor; - cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot care să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar din fiecare judeţ să fie cel puţin 20.000 de semnături ale alegătorilor.

- cel puţin un deputat sau un senator; - cel puţin 250.000 de cetăţeni cu drept de vot care să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării şi respectiv municipiul Bucureşti.

- cel puţin un deputat sau un senator; - cel puţin 250.000 de cetăţeni cu drept de vot care să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării şi câte 10.000 din fiecare judeţ şi respectiv municipiul Bucureşti.

137 Am făcut precizarea „ca acte ale Parlamentului” pentru a evidenţia sensul restrâns al conceptului de lege, ca act juridic exclusiv al Parlamentului şi al deosebirii atât de ordonanţele Guvernului, cât şi de accepţiunea largă a conceptului de lege.


102

Domeniul iniţiativei şi reglementării

- Orice domeniu constituţional cu excepţia dispoziţiilor privind: caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic, limba oficială, precum şi suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

- Este strict prevăzut de Constituţie în art. 72.

- În toate domeniile cu excepţia celor care ţin de domeniul Constituţiei şi al legilor organice.

Puterea de reprezentare şi modalitatea de votare

- Este votat de cel puţin două treimi din numărul membrilor celor două camere. - Se aprobă prin referendum.

- Este votată de cel puţin 50% plus unu din numărul total al membrilor celor două camere parlamentare.

- Este votată de cel puţin 50% plus unu, din numărul membrilor prezenţi ai celor două camere.

Data intrării în vigoare.

- După aprobare prin referendum şi publicare.

- Data publicării sau data prevăzută în legea publicată.

- Data publicării sau data prevăzută în legea publicată.

De menţionat că, potrivit art. 72 pct. 3 din Constituţie, de domeniul de reglementare al legii organice sunt relaţiile sociale de importanţă deosebită ce privesc sau apar în:

a) sistemul electoral; b) organizarea şi funcţionarea partidelor politice; c) organizarea şi desfăşurarea referendumului; d) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; e) regimul stării de asediu şi a celei de urgenţă; f) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora; g) acordarea amnistiei sau a graţierii colective; h) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor

judecătoreşti a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; i) statutul funcţionarilor publici; j) contenciosul administrativ; k) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; l) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele şi protecţia socială; m) organizarea generală a învăţământului; n) regimul general al cultelor; o) organizarea administraţiei locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind

autonomia locală; p) modul de stabilire a zonei economice exclusive.

O altă categorie de acte juridice emise de Camerele Parlamentului o constituie hotărârile. Prin hotărârile Parlamentului se aprobă şi regulamentele. Hotărârile pot fi normative sau individuale. Este de domeniul hotărârilor celor două Camere, să reglementeze activităţile interne ale acestora şi să producă efecte juridice interne138. Între legi şi hotărârile normative ale Parlamentului nu există nici o asemănare, ci dimpotrivă, deosebiri esenţiale, astfel:

138 A se vedea Decizia nr. 45/1994 a Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial nr. 131/1994.


103

a) au o forţă juridică inferioară legii; b) nu parcurg toate fazele procedurii legislative; c) nu sunt supuse procedurii promulgării, şi nu fac obiectul verificării constituţionalităţii

de Curtea Constituţională. Conceptul de moţiune. Categorii de moţiuni. Potrivit D.E.X. prin moţiune se înţelege o „hotărâre a unei adunări, aprobată prin vot, prin care aceasta îşi exprimă atitudinea, doleanţele sau revendicările în anumite probleme majore”139. Acest termen de moţiune este în general utilizat la denumirea unor hotărâri ale Parlamentului prin care se exprimă atitudinea acestuia într-o problemă pusă pe ordinea de zi. Moţiunea este adoptată doar ca instrument de exprimare a unei poziţii a Parlamentului sau a Camerelor. Ca atare, moţiunile nu sunt susceptibile să reglementeze relaţii sociale, chiar circumstanţiale la sfera de activitate internă a Camerelor sau a Parlamentului, pe când prin hotărâri este posibil acest lucru. Spre deosebire de hotărâri al căror obiect este divers, moţiunile se adoptă practic în două situaţii:

a) pentru exprimarea poziţiei Camerei cu privire la problema ce a făcut obiectul unei interpelări (art. 111 al. 2 din Constituţie);

b) în legătură cu angajarea răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţa comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege (art. 113 al. 1 din Constituţie).

Constituţia şi regulamentele Camerelor fac referire la două categorii de moţiuni: moţiunea simplă, reglementată de art. 111 al. 2 din Constituţie şi moţiunea de cenzură, prevăzută de art. 112 şi la care face referire şi art. 113 din Constituţie. Moţiunea simplă este un act care exprimă poziţia Camerei respective într-o anumită problemă de politică internă sau externă. Moţiunea se aprobă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi. Este interesant de observat că la Senat moţiunile se adoptă cu votul majorităţii senatorilor, ceea ce presupune o putere mai mare de reprezentare, data fiind că este vorba de majoritatea din efectivul total al senatorilor (nu doar din cei prezenţi). Actele politice ale Parlamentului Atât Camerele în mod separat, cât şi Parlamentul ca reprezentant suprem al poporului român au latitudinea să stabilească oportunitatea adoptării şi conţinutul actelor care au un caracter politic, exprimând voinţa juridică a forului legislativ.

5.3.8. Statutul deputaţilor şi al senatorilor Mandatul reprezentativ presupune că în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului şi nu al partidului din care fac parte. Între mandatul parlamentar şi mandatul de drept civil există deosebiri fundamentale. Astfel, spre deosebire de mandatul civil, mandatul deputaţilor şi al senatorilor nu este constituit pe o bază contractuală, ci pe una electivă. Din caracterul reprezentativ al mandatului parlamentarilor decurge statutul de independenţă al acestora, iar independenţa este atât de deplină încât poate fi reclamată chiar faţă de propria formaţiune politică. Altfel spus, în sistemul nostru parlamentar, deputaţii şi senatorii sunt independenţi faţă de partidele pe listele cărora au candidat şi faţă de alegători. Statutul de independenţă capătă conotaţii ample dacă îl raportăm la latitudinea deputaţilor şi senatorilor de a părăsi partidul respectiv şi, mai ales, la dreptul acestora - confirmat printr-o decizie a Curţii Constituţionale - de a părăsi grupul parlamentar şi de a trece la alt grup. Aceasta rezultă cu prisosinţă din art. 66 pct. 2 din Constituţie prin care se dispune: „Orice mandat imperativ este nul”, deci sunt interzise orice ingerinţe în activitatea deputaţilor şi 139 Institutul de lingvistică "Iorgu Iordan", DEX, Ediţia a II-a, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p.657.


104

senatorilor (de exemplu de a vota `ntr-un sens sau altul) care ar veni din partea alegătorilor, partidelor politice, autorităţilor statale sau organizaţiilor neguvernamentale, aceasta fiind în acelaşi sens cu instituirea protecţiei şi imunităţii parlamentarilor prin Constituţie. Durata mandatului parlamentar este de 4 ani. În actualul sistem parlamentar, protecţia specială a deputaţilor şi senatorilor se realizează prin:

a) regimul de incompatibilitate; b) imunitatea parlamentară şi protecţia parlamentarilor; c) independenţa opiniilor; d) indemnizaţia; e) regimul disciplinar propriu.

a) Incompatibilitatea nu se confundă cu neeligibilitatea care înseamnă lipsa vocaţiei de

a candida în alegerile parlamentare, a unei persoane care deţine o anumită calitate sau funcţie publică. Astfel sunt neeligibili pentru că le este interzisă asocierea în partide politice, magistraţii, poliţiştii, militarii, avocaţii poporului şi alte categorii prevăzute de lege.

Spre deosebire de neeligibilitate, care împiedică depunerea candidaturii, categoria de incompatibilitate permite participarea la alegeri, dar candidatul care a obţinut mandatul de deputat sau senator trebuie să opteze pentru demnitatea publică de parlamentar sau pentru funcţia incompatibilă cu aceasta. Incompatibilitatea parlamentarului cu orice funcţie publică de autoritate are un rol esenţial în asigurarea indepedenţei acestora în exercitarea mandatului încredinţat de popor şi, totodată, buna funcţionare a anumitor servicii publice care ar fi astfel periclitată dacă funcţionarul public ar fi în acelaşi timp şi parlamentar. Aşa cum am mai arătat socotim că excluderea prin Constituţie de la incompatibilitatea parlamentară a calităţii de membru al Guvernului este discutabilă, deoarece nu este normal ca răspunderea ministrului pentru activitatea sa să fie afectată de imunitatea şi protecţia specifică parlamentarului. Rolul parlamentarului, scopul acestuia, modul de exercitare a funcţiei parlamentare diferă esenţial de funcţia de ministru, care are o competenţă deosebită de a gestiona probleme, fonduri şi resurse de importanţă naţională, inclusiv de a reglementa în domenii conferite de lege, cu riscul de a produce pagube deosebite la nivel naţional. b) Imunitatea parlamentară şi independenţa opiniilor Denumirea marginală a art. 69 din Constituţie, „imunitatea parlamentară” o socotim şi noi ca nefiind în concordanţă cu conţinutul art. 69 şi nici cu spiritul acestei norme constituţionale. În art. 69 din Constituţie se dispune: ”Deputatul sau senatorul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată, penală ori contravenţională fără încuviinţarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa. Competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie. În caz de infracţiune flagrantă, deputatul sau senatorul, poate fi reţinut şi supus percheziţiei. Ministrul justiţiei va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.” Din conţinutul acestui articol rezultă următoarele:

- art. 69 se referă numai la răspunderea penală şi contravenţională, nu şi la celelalte forme ale răspunderii juridice a parlamentarului: civilă, administrativă etc.;

- art. 69 nu exonerează pe parlamentar de răspunderea penală sau contravenţională; - art. 69 instituie de fapt o procedură specială de cercetare, arestare, urmărire penală,

contravenţională pentru a-l proteja pe parlamentar de şicane, influenţe, şantaj etc.; - după expirarea mandatului de parlamentar, acesta poate fi tras la răspundere penală ori

contravenţională, în cazul când nu s-a aprobat aceasta în timpul mandatului; potrivit art. 67 pct. 2 din Constituţie, calitatea de deputat sau senator încetează la data întrunirii


105

legale a camerelor nou alese sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate...; or socotim că de imunitate parlamentară prevăzută de art. 69 nu poate beneficia fostul parlamentar140.

Din cele de mai sus rezultă că, art. 69 din Constituţie putea fi denumit „protecţia şi independenţa parlamentară” pentru că acesta pare a fi scopul dispoziţiilor în cauză. Art. 70 din Constituţie denumit „independenţa opiniilor” dispune „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exerciţiul mandatului”. Din conţinutul acestui articol rezultă o adevărată imunitate a parlamentarului, care este exonerat de orice răspundere juridică numai pentru „voturile şi opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului” atât pe timpul mandatului, cât şi după.

Numai sub acest aspect credem că putem vorbi de o imunitate parlamentară, dar limitată numai la răspunderea juridică pentru voturile şi opiniile exprimate în exercitarea mandatului. De asemenea, socotim că în sintagma „opinii politice” nu îşi au locul insultele, calomniile sau injuriile141. În art. 46 din Constituţia Germaniei se dispune: „Un deputat nu poate fi urmărit în nici un moment, judiciar sau disciplinar, din cauza votului lui sau a unei declaraţii pe care a făcut-o în Bundestag sau într-una din Comisiile sale sau să fie tras la răspundere în alt mod în afara Bundestagului. Acesta nu se aplică pentru injuriile defăimătoare.” c) Răspunderea disciplinară a deputaţilor şi senatorilor În Regulamentele celor două camere sunt prevăzute norme privind răspunderea disciplinară a parlamentarilor inclusiv sancţiunile ce li se pot aplica. Abaterile de la disciplina Regulamentelor celor două Camere atrag următoarele sancţiuni disciplinare:

a) avertismentul; b) chemarea la ordine; c) retragerea cuvântului; d) înlăturarea din sala de şedinţă; e) interzicerea participării la lucrările Camerei (până la 15 zile) sau Senatului (până la 30

zile). De menţionat că, aşa cum am arătat, răspunderea disciplinară a parlamentarului nu poate fi angajată alături de alte forme ale răspunderii juridice pentru „voturile şi opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”. d) Indemnizaţia Parlamentarii primesc o anumită indemnizaţie lunară, precum şi alte drepturi aferente sau facilităţi care au scopul să le asigure indepedenţa financiară. Cuantumul indemnizaţiei şi celelalte drepturi se stabilesc prin lege. În afara indemnizaţiei deputaţii şi senatorii beneficiază de dreptul la concedii de odihnă pe durata vacanţelor parlamentare ca şi la concedii de boală sau pentru interese personale (cel mult 8 zile în timpul unei sesiuni).

5.4. Preşedintele României Potrivit Constituţiei, România este o republică semiprezidenţială, rezultat al alegerii şefului statului direct de alegători prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat concomitent cu instituirea modalităţilor de răspundere politică a Guvernului faţă de puterea legislativă, caracteristică a regimurilor parlamentare. 140 Este interesant că Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială extinde procedurile prevăzute de această lege şi asupra foştilor miniştri. 141 Trebuie avut în vedere că în cazul demnităţilor publice, faptele şi actele care constituie insultă şi calomnie faţă de persoanele care le deţin au o sferă mai restrânsă decât în cazul oricărei persoane fizice. V. Dabu, Dreptul comunicării sociale, Editura S.N.S.P.A., Bucureşti, 2000, p. 124-152.


106

Ca modalităţi de organizare a puterii executive, Constituantul român a instituţionalizat modelul executivului bicefal sau dualist, adică şefi ai puterii executive, sunt Preşedintele şi Guvernul cu atribuţii bine delimitate. În sistemul nostru constituţional instituţia prezidenţială şi Guvernul au legitimităţi diferite şi provin din voinţe politice diferite. Astfel, preşedintele României beneficiază de o legitimitate populară -rezultat al alegerii sale, direct de către corpul electoral - iar Guvernul, în ansamblul său, este numit de şeful statului pe baza votului de învestitură acordat de Parlament. Constituţia României conferă Preşedintelui, în calitatea de şef al Statului, patru funcţii principale: funcţia de reprezentare a statului român (art. 80 al. 1); funcţia de garant al independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării (art. 80 al. 1); funcţia de veghere la respectarea Constituţiei (art. 80 al. 2); funcţia de mediere (art. 80 al. 2). În doctrină se apreciază că Preşedintele României îndeplineşte doar trei funcţii: de reprezentare, de garant şi de mediere142. În exercitarea acestor funcţii Preşedintele este învestit cu atribuţiuni. Preşedintele reprezintă Statul atât în interior, cât şi în exterior, având mandatul cel mai reprezentativ. Nici o „persoană aleasă” (primarul general al Capitalei, senatorii, deputaţii, primarii etc.) nu are un număr mai mare de votanţi decât Preşedintele României, deci o mai mare putere de reprezentare. Funcţia de garant se realizează într-o dublă direcţie: garant al statului şi garant al Constituţiei. Ca garant al statului, Preşedintele îşi asumă răspunderea pentru independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a ţării. Astfel, Preşedintele este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Acesta declară mobilizarea parţială sau generală a forţelor armate. În caz de agresiune armată împotriva ţării, el ia măsuri pentru respingerea agresiunii. Instituie starea de asediu sau starea de urgenţă, în întreaga ţară ori în unele localităţi. Preşedintele veghează la respectarea Constituţiei prin:

a) Sesizarea Curţii Constituţionale, înainte de promulgarea legii, pentru verificarea constituţionalităţii ei (art. 144 lit. „a” din Constituţie);

b) Mesajul adresat Parlamentului înainte de promulgarea legii, pentru ca acesta să procedeze `n deplină cunoştinţă de cauză la reexaminarea ei atunci când o cere; restituirea legii pentru reexaminare se face o singură dată;

c) Numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii;

d) Numeşte 3 judecători din cadrul Curţii Constituţionale; e) Preşedintele poate dizolva Parlamentul în condiţiile prevăzute de Constituţie; f) Preşedintele României poate adresa Parlamentului mesaje cu privire la principalele

probleme politice ale naţiunii şi poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la soluţionarea problemelor de interes naţional;

g) Preşedintele poate prezida şedinţele Guvernului în cadrul cărora se votează Ordonanţe de urgenţă sau ordinare, inclusiv în cazul când, printr-un astfel de act normativ, se modifică sau abrogă o lege neconstituţională sau nelegitimă; socotim că în cazul când unele dispoziţii ale legii sunt declarate de Curtea Constituţională ca neconstituţionale, nimic nu ar împiedica Guvernul ca în mod operativ să le analizeze şi, pe calea unei ordonanţe, să legifereze în consecinţă până la aprobare sau respingere de către Parlament ; o astfel de situaţie credem că poate fi considerată ca un ”caz excepţional” care impune urgenţă, conform art. 117 pct.4 din Constituţie.

Se ştie că sunt multe dispoziţii ale legii declarate ca neconstituţionale de ani de zile, iar Parlamentul încă nu s-a pronunţat cu privire la acestea, ori menţinerea acestora `n legislaţie contravine Constituţiei, cu toate implicaţiile negative ce decurg din această situaţie.

142 Prof. I. Deleanu, op. cit., p. 331


107

Funcţia de mediere între puteri, precum şi între stat şi societate, se sprijină moralmente, pe principiul legitimării larg şi autentic democratice a Preşedintelui, alegerea lui făcându-se prin sufragiul universal şi direct, precum şi pe principiul nonapartenenţei Preşedintelui la nici un partid politic. El este un factor reglator prin bunele oficii în realizarea medierii. Potrivit art. 80 pct. 2, Preşedintele „veghează la buna funcţionare a autorităţilor publice” prin:

- numirea în funcţiile publice în condiţiile legii pe cei mai competenţi, respectiv în demnităţile publice cele mai importante;

- revocă143 sau eliberează din funcţiile publice cele mai importante în condiţiile prevăzute de lege, la propunerea organelor abilitate cu care preşedintele colaborează.

- din coroborarea art. 86, 87 cu art. 105-107 şi art. 114 rezultă că Preşedintele României, când consultă Guvernul ori participă la şedinţele Guvernului la cererea primului ministru sau prezidează şedinţele Guvernului poate influenţa:

!"proiectele de legi pe care le hotărăşte Guvernul, în cadrul iniţiativei legislative, ordinea de zi, conţinutul proiectului etc.;

!"argumentat unele hotărâri importante ale Guvernului şi, în mod deosebit, Ordonanţele prin care se poate înlătura lacunele şi imperfecţiunile legilor în vigoare, `ndeplinind astfel atribuţia constituţională prevăzută de art.80 pct.2 `n care se dispune “Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice inclusiv a Parlamentului şi Guvernului “.

- consultă sau „se consultă” cu Guvernul în probleme urgente şi de importanţă deosebită (art. 86 din Constituţie); coroborând art.86 cu art.114 pct.4 rezultă că, `n “cazurile excepţionale“ potrivit art.114 pct. 4, Preşedintele se poate consulta cu Guvernul “la problemele urgente şi de importanţă deosebită“ (art.86) şi astfel poate contribui la emiterea unor ordonanţe de urgenţă prin care să se rezolve astfel de probleme, inclusiv cele de neconstituţionalitate a unor legi.

- poate analiza împreună cu primul ministru activitatea unui ministru şi, la propunerea primului ministru, el îl poate revoca (art.85 şi art.105-106 din Constituţie).

- poate suspenda miniştrii din funcţie în condiţiile legii (art. 108 pct. 2 din Constituţie şi art. 17 din Legea nr.115/1999144);

- poate cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, cu excepţia miniştrilor care au şi calitatea de senator sau deputat (art. 9 din legea nr. 115/1999);

- dispune constituirea comisiei speciale pentru analiza sesizărilor cu privire la săvârşirea unei infracţiuni - în exerciţiul funcţiei de către membrii Guvernului (art. 13 din Legea nr, 115/1999) inclusiv a primului ministru (art. 5 din Legea nr. 115/1999);

- revocă miniştrii sau chiar pe primul ministru, conform art. 105 şi 106 al. 2 din Constituţie în condiţiile legii145. Este de observat că în Legea privind răspunderea

143 Spre exemplu, funcţia de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, cum ar fi Legea nr. 115/1999. Din nefericire încă nu sunt reglementate în lege, abaterile disciplinare, sancţiunile şi cine le aplică în special persoanelor care ocupă funcţiile şi demnităţile publice din competenţa preşedintelui. 144 Este de observat că, în Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială în art. 4 se vorbeşte despre răspunderea disciplinară a membrilor Guvernului, fără a fi reglementată. Socotim că este o lacună care nu poate fi acoperită prin vreo hotărâre de Guvern. Răspunderea disciplinară a membrilor Guvernului trebuie reglementată numai prin lege, aşa cum prevede Constituiţia în art. 108 pct. 3 (abaterile disciplinare, sancţiunile disciplinare, cine şi cum le aplică etc.). 145 Ar fi de dorit ca în Legea de organizare şi funcţionare a Preşedinţiei să se reglementeze drepturile disciplinare ale Preşedintelui, condiţiile de exercitare a acestora, cazurile de revocare etc.


108

ministerială, contrar art. 108 al. 3 din Constituţie, nu au fost reglementate cazurile de revocare din funcţia de membru al Guvernului inclusiv ca măsură disciplinară accesorie răspunderii penale sau singulară;

- prin revocarea primului ministru conform art. 105 şi 106 al. 2 din Constituţie146, Preşedintele de fapt demite întreg Guvernul conform art. 106 al. 2 din Constituţie care vorbeşte de asemenea, de desemnarea primului ministru interimar până la formarea noului Guvern. Conform art. 109 al. 2, Guvernul este demis dacă primul ministru se află într-una din situaţiile prevăzute în art. 105, deci şi în cazul revocării;

- numeşte din rândul membrilor Guvernului, pe primul-ministru interimar, atunci când prim-ministrul a fost revocat sau când se afla într-o altă situaţie din cele prevăzute de art. 105 din Constituţie ori în caz de retragere a încrederii de către Parlament (art. 109 al. 2 din Constituţie).

Preşedintele contribuie şi la buna funcţionare a activităţii jurisdicţionale astfel: - promulgă legile privind procedurile jurisdicţionale, putând să le trimită Curţii

Constituţionale sau să le restituie Parlamentului pentru reexaminare; deci greşelile, lacunele, imperfecţiunile legii privind procedurile jurisdicţionale, pot fi prevenite şi de Preşedinte prin exercitarea acestei atribuţii cu concursul consilierilor săi (art. 77 din Constituţie);

- numeşte 3 judecători din cei nouă ai Curţii Constituţionale (art. 140 al. 2 din Constituţie);

- numeşte, revocă şi poate aproba cercetarea ministrului justiţiei, atunci când acesta nefiind parlamentar, îşi încalcă atribuţiile de serviciu, săvârşeşte infracţiuni; de asemenea îl suspendă, în condiţiile legii;

- numeşte şi revocă magistraţii147 la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii;

- acordă graţieri individuale îndreptând uneori unele greşeli ale justiţiei. În domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice, Preşedintele:

- este comandantul forţelor armate şi preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;

- promulgă sau restituie Parlamentului legile care reglementează acest domeniu după caz;

- declară, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea paţială sau generală a forţelor armate; numai în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului în cel mult 5 zile de la adoptare;

- în caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii;

- instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă, în întreaga ţară ori în unele localităţi şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora;

- acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral. În domeniul legiferării şi al funcţionării puterii legiuitoare, Preşedintele:

- poate dizolva Parlamentul în condiţiile art. 89 din Constituţie;

146 A se vedea Decretul nr. 426/1999 privind revocarea din funcţie a primului-ministru al Guvernului în M.O. nr. 609 din 14.XII.1999. 147 Potrivit art. 123 al.2 din Constituţie "Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii".


109

- poate prezida şedinţele Guvernului atunci când se elaborează ordonanţele inclusiv atunci când acesta (Guvernul) îşi exercită atribuţia de iniţiativă legislativă;

- promulgă legile; - poate restitui legea Parlamentului o singură dată spre reexaminare; - poate, înainte de promulgare, să trimită legea la Curtea Constituţională spre

verificarea constituţionalităţii acesteia; - în şedinţele de Guvern pe care le prezidează potrivit Constituţiei poate contribui la

elaborarea ordonanţelor Guvernului (-acte normative cu putere de lege-, până la aprobarea sau nu a acestora de către Parlament) şi a actelor administrative cu caracter normativ de importanţă deosebită.

În domeniul politicii externe, Preşedintele: - încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern şi le supune

spre ratificare Parlamentului, în termen de 60 de zile; - la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai

României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice;

- primeşte reprezentanţii diplomatici ai altor state care sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele României.

Preşedintele României conferă decoraţii şi titluri de onoare. Alegerea Preşedintelui Preşedintele României este ales prin vot univeresal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea voturilor alegătorilor înscrişi în listele electorale. În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit această majoritate se organizează al doilea tur de scrutin între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur. Este declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi. Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive. Rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României este validat de Curtea Constituţională. Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, următorul jurământ: „Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!” Mandatul Preşedintelui României este de 4 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului. Preşedintele României îşi exercită mandatul până la depunerea jurământului de către Preşedintele nou ales. Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă. În timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid şi nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată. Preşedintele României se bucură de „imunitate”. Prevederile articolului 70 din Constituţie se aplică în mod corespunzător. Camera Deputaţilor şi Senatul în şedinţă comună, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie, în condiţiile legii. Preşedintele este demis de drept, la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.


110

În cazul săvârşirii unor fapte grave148 prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor şi se aduce neîntârziat la cunoştinţa Preşedintelui. Dacă propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui. Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României intervine în caz de demisie, de demitere din funcţie, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces. În termen de trei luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al României, Guvernul va organiza alegeri pentru un nou preşedinte. Dacă funcţia de Preşedinte devine vacantă ori dacă Preşedintele este suspendat din funcţie sau se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor. În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului. Decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în art. 91 al. (1) şi (2), art. 92 al. (2) şi (3), art. 93 al. (1) şi art. 94 lit. „a”, „b” şi „d” se contrasemnează de primul ministru, acestea fiind acte de cooperare ale celor două autorităţi publice şefi ai puterii executive.

5.5. Autoritatea jurisdicţională

5.5.1. Consideraţii generale În teoria clasică a separaţiei puterilor, una dintre puteri este puterea judecătorească. De altfel, aşa cum deseori se afirmă, separaţia puterilor este în realitate o justificare a unui scop politic concret: să „slăbească” guvernanţii în ansamblul lor, limitându-i pe unii prin alţii, pentru a nu abuza de putere. Într-o asemenea viziune, două aspecte distincte se conturează şi anume:

a) separaţia parlamentului vis-a-vis de guvern, care se referă la guvernanţi în sensul larg al cuvântului;

b) separaţia jurisdicţiilor în raport cu guvernanţii, care permite controlul acestora prin judecători independenţi.

Evoluţia teoriei clasice a separaţiei puterilor a implicat şi evoluţia explicaţiilor şi practicilor privind puterea judecătorească. Aceasta explică chiar terminologia diferită sub care această „putere” este exprimată în constituţii şi doctrină şi anume: putere judecătorească sau putere jurisdicţională. Denumirea de autoritate judecătorească evocă foarte clar justiţia, ca funcţie distinctă şi ca sistem distinct. Termenul de justiţie are două sensuri. Într-un sens, prin justiţie înţelegem sistemul organelor judecătoreşti, iar într-un al doilea sens înţelegem activitatea de soluţionare a proceselor civile, administrative, comerciale, penale, de muncă etc., de aplicare de sancţiuni, de restabilire a drepturilor şi intereselor legitime încălcate. În limbajul obişnuit a face justiţie înseamnă a face dreptate.

148 Prin fapte grave în sensul art. 95 din Constituţie se înţelege încălcarea unei dispoziţii a Constituţiei, care trebuie să fie gravă, adică să afecteze valorile fundamentale apărate prin Constituţie. Pentru astfel de fapte, Constituţia nu prevede că Preşedintele poate fi tras la răspundere penală.


111

Justiţia s-a impus din cele mai vechi timpuri, ca o funcţie de judecare a proceselor, de reprimare a persoanelor care produc pagube şi suferinţe altora prin încălcarea regulilor sociale convenite sau stabilite, de anulare a actelor ilegale sau abuzive. Justiţia şi-a îmbogăţit conţinutul, ea privind direct exerciţiul puterii, a combaterii abuzului de putere al autorităţilor publice149 în sensul efectuării controlului asupra modului cum guvernanţii acţionează în limitele constituţiei şi a legii în general, adică în realizarea principiului legalităţii. Statul de drept ca atare a devenit de neconceput fără justiţie, lipsa justiţiei veritabile însemnând arbitrariu şi nedreptate. Dacă viaţa socială trebuie să se desfăşoare potrivit constituţiei şi legilor, în mod firesc trebuie să existe o funcţie (o putere, o autoritate) care să le cunoască şi să le poată interpreta şi aplica corect atunci când sunt încălcate, când drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt periclitate, neglijate. Această funcţie a fost şi este încredinţată unei autorităţi (puteri) distincte (formată pe criteriul competenţei şi specializării), învestită cu puteri statale care-i dau eficienţă şi care trebuie să fie independentă şi imparţială. De altfel este îndeobşte cunoscut şi admis că nu poţi fi judecător în propria cauză, pentru că nu poţi fi nici independent, nici imparţial şi deci, obiectiv. Actul de justiţie poate fi înfăptuit numai de un al treilea care trebuie să fie neutru, imparţial şi specializat în materie. Concepută astfel, ca o funcţie realizată independent şi imparţial, justiţia s-a impus ca o idee şi realitate în care oamenii cred că-i poate apăra atunci când drepturile şi interesele legitime le sunt încălcate, ca similarul dreptăţii mereu triumfătoare. Fiat justitia pereat mundus (justiţia să-şi urmeze cursul ei, chiar dacă lumea ar fi să piară) a devenit dictonul preferat în legătură cu justiţia. Semnificaţia acestui dicton este aceea că precum veşnica dreptate a Dumnezeirii e neclintită în fermitatea ei, dezvăluindu-se în orice condiţii, chiar ale prăbuşirii întregii lumi, tot aşa judecătorul care se ocupă de un anume caz trebuie să-l ducă la bun sfârşit şi să-l rezolve după cum îl îndeamnă ştiinţa şi conştiinţa, chiar dacă între timp ar veni sfârşitul lumii cu toate grozăviile sale. (Werner Bergengruen). În spiritul ideii de justiţie s-au dezvoltat însă şi activităţi înfăptuite de alte organisme decât instanţele judecătoreşti care presupun - mai accentuat sau nu - folosirea aceloraşi reguli judecătoreşti. In scopul articulării lor cu justiţia se vorbeşte de activităţi jurisdicţionale desfăşurate de alte autorităţi decât cele judecătoreşti, de unde şi denumirea de putere (autoritate) jurisdicţională. Cuvântul jurisdicţional a devenit preferabil cuvântului judiciar care se aplică numai unei categorii de jurisdicţii. În acest sens sunt interesante dispoziţiile art. 112 din Constituţia Olandei potrivit cărora: 1. „Incumbă puterii judiciare de a judeca litigiile privind drepturile civile şi cele de creanţă.” 2. „Legea poate conferi fie puterii judiciare, fie unor jurisdicţii care nu fac parte din puterea judiciară, sarcina de a judeca litigiile care nu rezultă din raporturile juridice civile. Legea reglementează procedura de urmat şi consecinţele deciziilor.” Sintagma „autorităţii (puterii) jurisdicţionale” nu diminuează rolul justiţie, ci evidenţiază similitudinea de conţinut şi principii între mai multe activităţi care se impun atunci când nu sunt executate. Justiţia rămâne partea substanţială a activităţii jurisdicţionale. De aici şi preocuparea firească pentru teoretizarea justiţiei pentru că restul activităţii jurisdicţionale împrumută trăsăturile şi principiile acesteia, la dimensiuni reduse desigur, ştiut fiind că peste tot este vorba de litigii, de procese. Asemenea litigii opun fie persoane fizice, fie persoane juridice, fie asemenea persoane şi autorităţi (guvernanţi), fie numai autorităţi. Ele se supun examinării şi rezolvării membrilor jurisdicţiilor, de regulă magistraţi, de către cei interesaţi (uneori din oficiu). Este vorba de jurisdicţiile administrative, cum sunt cele din sistemul Curţii de Conturi şi altele.

149 A se vedea Dana Apostol. Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice. Editura All Beck, Bucureşti, 1999.


112

De menţionat că potrivit Constituţiei dacă se apreciază că în jurisdicţiile administrative nu s-a stabilit adevărul, legea trebuie să prevadă căi de acces liber la justiţie. Magistraţii şi împuterniciţii jurisdicţiilor pentru a aplica legea la cazurilor concrete ce le sunt deduse spre rezolvare, mai întâi interpretează Constituţia, legile, contractele, convenţiile sau cutumele ce sunt invocate şi apoi le stabilesc sensul lor oficial. Ansamblul hotărârilor judecătoreşti rămase definitive formează jurisprudenţa, care limpezeşte textele obscure, cu mai multe sensuri sau lacune şi uneori le completează. Desigur este important de ştiut până unde pot merge jurisdicţiile în completarea lacunelor legii. Problema se pune pentru că rolul justiţiei este de a aplica dreptul şi nu de a crea drept. Pot fi citate şi cazuri interesante în care uneori justiţiei i s-au conferit şi împuterniciri de reglementare juridică. În acest sens, sunt relevante dispoziţiile art. 101-102 din Constituţia română din anul 1866, potrivit cărora o lege urma să determine cazurile de responsabiltate, pedepsele aplicabile miniştrilor şi modul de urmărire contra lor, iar până la adoptarea legii „Înalta Curte de Casaţiune şi Justiţie, are puterea de a caracteriza delictul şi de a determina pedeapsa.” În urma judecăţii se dau hotărâri în care se stabilesc drepturi şi obligaţii pentru subiectele de drept, participanţii în proces, se aplică sancţiuni, se stabilesc despăgubiri, se dau ordine de executare atât părţilor în proces, cât şi autorităţilor publice. Hotărârile judecătoreşti trebuie să fie respectate şi executate de către cetăţeni şi autorităţile publice, iar în caz contrar acestea sunt executate silit prin forţa de constrângere a statului.

5.5.2. Specificul activităţii jurisdicţionale Activitatea jurisdicţională are un conţinut şi principii care o diferenţiază de legislativ şi executiv, dar o şi integrează, într-o viziune sistematică în ansamblul activităţilor statale de realizare a scopului statului. Aceasta pentru simplul motiv că puterea jurisdicţională este o parte a organizării statale a puterii. Statul de drept implică obligativitatea respectării şi aplicării constituţiilor şi legilor, inclusiv a autorităţilor publice care pot fi şi ele trase la răspundere pe cale judecătorească, precum şi magistraţii când încalcă legea. Judecătorul interpretează legea şi o aplică, dar nu crează drept. El aplică „dreptul” creat de către Parlament, el nu poate înlătura o lege, pe motiv că nu este de acord cu ea, din diferite motive, reale sau pur sentimentale, ştiut fiind că dura lex sed lex. Va trebui să observăm că însăşi competenţa instanţelor judecătoreşti (autorităţii jurisdicţionale) este stabilită prin Constituţie şi legi, fiind de strictă interpretare. Justiţia (în general activitatea jurisdicţională) este o activitate de rezolvare a litigiilor, în litera şi spiritul Constituţiei şi a legilor date în baza acesteia, a obiceiului admis de lege, a convenţiilor şi contractelor care nu sunt contrare legii. Judecătorul care înfăptuieşte justiţia caută pe bază de probe să afle adevărul în procesul respectiv pentru a identifica exact încălcarea legii, victimele, cauzalitatea, răspunderea şi responsabilii. De menţionat că adevărul stabilit de instanţă este cel rezultat din probele administrate conform legii. În justiţie, celui care cere sau acuză îi revine sarcina să se probeze (Actor incumbit onus probandi). Pentru ca justiţia să-şi poată înfăptui misiunea ea cunoaşte o anumită organizare şi anumite principii. Organizarea justiţiei se face pe trei grade de jurisdicţie. Aceste grade de jurisdicţie permit o evaluare în fond adică `n prima instanţă dar şi posibilitatea de control în apel şi recurs, ca posibilitate de îndreptare a erorilor, de reevaluare a situaţiilor şi probelor. Se consideră că cea mai eficientă este organizarea pe trei grade de jurisdicţie: fond, apel şi recurs adică de trei instanţe ierarhic superioare. În afară de acestea există căile extraordinare de îndreptare a hotărârilor greşite ale instanţelor.


113

5.5.3. Principiile fundamentale potrivit cărora se realizează justiţia Justiţia trebuie să răspundă unor exigenţe – principii – fundamentale. În cadrul acestor exigenţe se enumeră în general următoarele: legalitatea; buna administrare a justiţiei; accesul la un tribunal; garanţia unui proces echitabil; publicitatea procesului; imparţialitatea judecătorului; proporţionalitatea în stabilirea sancţiunilor. Din aceste exigenţe rezultă principiile potrivit cărora este organizată şi funcţionează justiţia. În legătură cu aceste principii se impun anumite precizări. Astfel există principii aplicabile întregului sistem statal-juridic şi care firesc sunt aplicabile şi justiţiei. Există apoi unele principii proprii justiţiei (jurisdicţiilor) ca activitatea şi sistem de autorităţi. De altfel, aceste principii ne interesează aici. Există, de asemenea, principii specifice diferitelor categorii de jurisdicţii (sau procese) sens în care se discută de exemplu despre principiile dreptului procesual civil sau principiile dreptului procesual penal. Toate aceste principii sunt importante. Uneori în activitatea de judecată, în lipsă de text expres sau apropiat, judecătorul recurge la analogia dreptului, adică la aplicarea principiilor fundamentale, iar încălcarea principiilor poate atrage nulitatea hotărârii judecătoreşti sau a altor acte de procedură. Unele principii privesc organizarea judecătorească, altele activitatea sau poziţia justiţiei şi a judecătorului. Urmează să observăm care asemenea principii sunt constituţionale, în sensul că sunt reguli esenţiale prevăzute explicit sau rezultând din dispoziţiile constituţionale, reguli ce nu pot fi modificate decât printr-o lege de revizuire a Constituţiei după o procedură specială. a) Principiul legalităţii. Este un principiu ce în mod firesc excede justiţiei, fiind de esenţa statului de drept. Are însă o evidentă aplicabilitate în domeniul justiţiei, şi anume sub trei mari aspecte: legalitatea instanţelor şi a practicilor judecătoreşti; legalitatea infracţiunilor şi a pedepselor şi constituţionalitatea legilor. Cât priveşte primul aspect vom reţine că pot îndeplini funcţii jurisdicţionale, numai acele autorităţi statale cărora Constituţia şi legile date în baza acesteia le recunosc asemenea calităţi. De asemenea, instanţele judecătoreşti, (jurisdicţionale) pot rezolva procese numai strict în limita competenţei conferite de lege şi nu orice lege, ci lege organică. În fine, procedura de rezolvare a litigiilor este numai cea prevăzută de lege. Sub cel de al doilea aspect, vom observa că nu există infracţiune decât dacă este prevăzută de lege şi că nu există pedeapsă decât dacă este prevăzută de lege. Principiul legalităţii, cu aplicaţiunea sa specifică la justiţie este consacrat prin art. 125 din Constituţia României. Acesta presupune şi principiul constituţionalităţii legii prevăzut de art. 51 şi art. 144 lit. a şi c din Constituţie, adică justiţia se înfăptuieşte numai după legi constituţionale. b) Justiţia este unică şi egală pentru toţi. Este un principiu fundamental care valorifică şi în acest domeniu marele principiu al egalităţii în drepturi a cetăţenilor. În sinteză aceasta presupune ca pentru toţi cetăţenii să existe o singură justiţie, ca aceştia să fie judecaţi de aceleaşi instanţe în procese similare. Acest principiu exclude existenţa unor tribunale extraordinare sau a unor privilegii. De aceea, Constituţia României prin art. 125 (2) stabileşte că „Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare”. Desigur acest principiu nu este încălcat prin crearea unor secţii specializate (comerciale, de muncă, de contencios administrativ, pentru minori, potrivit specificului proceselor), aceasta ţinând de o bună administrare a justiţiei pe principiul specializării. Socotim că principiul specializării instanţelor ar trebui aplicat şi la nivelul judecătoriilor ţinând cont de dificultatea cauzelor penale în domeniul fiscalităţii, al criminalităţii economico-financiare etc. care necesită magistraţi specializaţi. De asemenea, acest principiu presupune folosirea în speţe similare a aceloraşi reguli procedurale şi acordarea drepturilor procesuale, în mod egal tuturor părţilor în procese. c) Folosirea limbii oficiale şi a limbii materne în justiţie.


114

Procedura judiciară se desfăşoară în limba oficială a statului. Persoanelor care nu înţeleg limba oficială trebuie să li se asigure comunicarea pieselor dosarului şi a tuturor actelor procedurale în limba pe care o cunosc. De aceea, li se asigură obligatoriu traducerea printr-un interpret autorizat. Constituţia României conţine mai multe dispoziţii în acest sens. După ce prin art. 127 (1) se stabileşte că procedura judiciară se desfăşoară în limba română, în art. 127 (2) se arată că cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii prin interpret autorizat. În procesele penale, prevede de asemenea Constituţia, acest drept este asigurat în mod gratuit. Încălcarea acestor dispoziţii poate atrage nulitatea actelor ce au fost întocmite, urmată de refacerea lor cu respectarea legii. d) Dreptul la apărare este nu numai un drept fundamental cetăţenesc, ci şi un principiu fundamental al justiţiei. Încălcarea acestui drept aduce grave prejudicii justiţiabililor şi justiţiei în general, actele de încălcare fiind sancţionate juridic. e) Prezumţia de nevinovăţie este un principiu constituţional potrivit căreia o persoană este considerată nevinovată atâta timp cât nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare a acesteia. Este una din cele mai puternice garanţii constituţionale a demnităţii şi libertăţii umane. Este principiul căruia i se subordonează întreaga activitate jurisdicţională. Începând din anul 1991 este prevăzută explicit în art. 23 (8) din Constituţia României. f) Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii. Este unul din principiile constituţionale ale justiţiei. Potrivit acestui principiu, în activitatea sa judecătorul este specialistul în materie care se supune numai legii şi conştiinţei sale, fiind şi inamovibil150. Ca atare, în rezolvarea litigiilor judecătorul nu poate primi nici un fel de ordine, instrucţiuni, indicaţii, sugestii sau alte asemenea impulsuri privind soluţia pe care trebuie să o dea. Aceştia nu trebuie să plece de la idei preconcepute, prejudecăţi, ideologii, ci trebuie să judece numai pe probe şi conform legii. Independenţa judecătorului, de altfel independenţa justiţiei, ţine de marele principiu al separaţiei, egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al puterilor în stat, vorbindu-se de independenţa autorităţii jurisdicţionale. Ea exprimă posibilitatea de protecţie a guvernaţilor, fiind în fond o garanţie în faţa abuzurilor puterilor (autorităţilor) şi în general a abuzurilor de orice fel interzise de lege. Desigur, independenţa judecătorului este substanţial tributară caracterului, moravurilor şi tradiţiilor specifice fiecărei ţări, ea nu poate fi garantată absolut prin lege. Judecătorul, el însuşi, dă în ultimă instanţă strălucire independenţei sale, prin profesionalism, moralitate, caracter, şi deontologie. Este interesant şi semnificativ citatul din tratatul de procedură civilă al profesorului Viorel Ciobanu151(pag. 26) în sensul căruia „Pentru a fi magistrat, nu trebuie să fii mai puţin om. De aceea el trebuie să dispună de libertatea de expresie, de opinie, de asociere. Dar fiecare profesie are servituţiile sale, iar pentru un magistrat, se pretinde un anume gen de sobrietate care vizează angajamentele sale publice. Un judecător militant, exaltat, devorat de luptele sale se îndepărtează de virtuţiile solicitate de această activitate, adică echilibrul, moderaţia şi seninătatea”. Regulile constituţionale cuprind garanţii ale independenţei judecătorilor printre care condiţiile de recrutare, inamovibilitatea, avansarea şi controlul prezintă un interes aparte. Constituţia României prin art. 123 (2) stabileşte că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Aşa cum se precizează clar în doctrină independenţa este o noţiune indivizibilă fiind indispensabil pentru o bună justiţie ca 150 Inamovibilitatea nu înseamnă imunitate şi nici exonerarea de răspunderea juridică şi de aceea magistraţii răspund juridic numai în condiţii speciale prevăzute de lege. Inamovibilitatea înseamnă situaţia legală a unui funcţionar, respectiv a magistratului, care, fiind numit `n mod legal, nu mai poate fi revocat, suspendat sau transferat chiar prin promovare, `n contra voinţei sale, decât ca pedeapsă `n urma unei sentinţe date de un tribunal disciplinar anume determinat de lege. V. Dabu. Răspunderea juridică a funcţionarului public. Editura Global Lex, Bucureşti, 2000, p. 123-126. 151 V. Ciobanu. Tratat practic şi teoretic de procedură civilă. Ed. Naţional, Bucureşti, 1996.


115

magistratul să fie independent, atât faţă de celelalte puteri, cât şi faţă de colegii săi şi justiţiabilii (Viorel Ciobanu, 19). Dar aceasta nu este o independenţă absolută, ci o independenţă în limitele legii. A înţelege altfel înseamnă predispoziţie la abuzul de putere. Judecătorii pot fi controlaţi, sancţionaţi, pedepsiţi, hotărârile lor infirmate, modificate, casate, dar numai şi numai pe baza şi conform legii152. Procedura recrutării judecătorilor este astfel reglementată încât să fie o garanţie a independenţei acestora. În unele state judecătorii sunt aleşi prin vot popular (ex. SUA, la nivelul statelor), la fel ca deputaţii. Sistemul alegerii nu este însă considerat ca dând bune rezultate pentru motivul că nu dă garanţii autorităţii judiciare. În sistemul alegerii, judecătorii trebuie să se alinieze platformelor şi partidelor politice, cu toate dezavantajele ce rezultă de aici. Recrutarea judecătorilor prin concurs, în care numirea se face în ordinea rezultatelor (deci a competenţei profesionale) este considerată cea mai potrivită. Comisiile de concurs trebuie să cuprindă universitari, jurişti, profesionişti, magistraţi recunoscuţi, fapt ce asigură din start independenţa. În multe state judecătorii sunt numiţi, de regulă de către executiv. În ţara noastră, potrivit Constituţiei, judecătorii sunt numiţi de Preşedintele României la propunerea Consiliului Suprem al Magistraturii. Este interesant de menţionat că prin art. 151 pct. 2 din Constituţia României s-a stabilit că „Noua Curte Supremă de Justiţie va fi numită, în condiţiile legii, de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, la propunerea Preşedintelui României, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a Constituţiei”. Desigur aceasta este o dispoziţie tranzitorie. Inamovibilitatea este o puternică garanţie a independenţei judecătorului, fiind o măsură de protecţie a acestuia. Potrivit acestui principiu judecătorul nu poate fi nici revocat, nici retrogradat, nici transferat pe un post echivalent, nici avansat fără consimţământul său. Inamovibilitatea pune magistraţii la adăpost de orice revocare şi transferare impusă în afară de greşeli foarte grave şi după o procedură jurisdicţională prevăzută numai prin lege organică. Astfel, de exemplu, în Suedia, în principiu inamovibili, judecători titulari nu pot fi demişi din funcţiile lor decât dacă prin infracţiune penală sau prin necunoaştere gravă şi repetată a obligaţiilor, ei se manifestă evident inapţi de a-şi îndeplini sarcinile sau se pensionează. Iar legea română de organizare judecătorească stabileşte că, dacă în cursul activităţii sale, magistratul vădeşte o evidentă incapacitate profesională, Consiliul Superior al Magistraturii, poate dispune eliberarea sa din funcţie la sesizarea ministrului justiţiei (art. 80). Constituţia României cuprinde câteva dispoziţii privitoare la inamoviblitatea judecătorilor. Din examinarea acestor dispoziţii rezultă că judecătorii sunt inamovibili, dar în condiţiile legii. Inamovibilitatea nu priveşte însă, firesc de altfel, judecătorii stagiari, ci numai pe cei numiţi de Preşedintele României. Or judecătorii stagiari sunt singurii care nu sunt numiţi de către Preşedinte (vezi şi art. 133). Dar în legătură cu aceştia, legea de organizare judecătorească, arată că judecătorii stagiari se bucură de stabilitate153, ca şi procurorii (art. 75). Prin art. 124 Constituţia stabileşte că mandatul judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie este de 6 ani (cu posibilitatea reînvestirii în funcţie) de unde rezultă că pentru aceştia inamovibilitatea este asigurată numai pentru această durată deci, o inamovibilitate limitată în timp. O precizare este de asemenea, pertinentă şi anume că inamovibilitatea priveşte numai calitatea de judecător şi nu funcţiile de conducere judecătorească. Referitor la amovibilitatea funcţiilor de conducere judecătoreşti se pot face o serie de discuţii cu privire la avantaje, vulnerabilitate, la influenţe, legat şi de faptul că funcţia de ministru al justiţiei este funcţie politică şi face parte din puterea

152 A se vedea V. Dabu. Poliţişti, procurori şi judecători între lege şi fărădelege. Editura RA, Monitorul Oficial, Bucureşti, 1997, p. 118-153. 153 Prin stabilitate se `nţelege situaţia legală a funcţionarului care nu poate fi transferat, pedepsit sau `nlocuit decât `n anumite cazuri şi cu respectarea formelor prevăzute de lege. V. Dabu. Răspunderea juridică a funcţionarului public. Editura Global Lex, Bucureşti, 2000, p. 125.


116

executivă. Ministrul de Justiţie, după actualele „reglementări”, conduce politica de cadre în justiţie şi parchetele cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii, reglementări discutabile în raport cu dispoziţiile constituţionale. Cât priveşte avansarea magistraţilor, pentru a nu depinde de executiv, trebuie avute în vedere două reguli şi anume: ea să revină numai corpului magistraţilor (de exemplu Consiliul Superior al Magistraturii); limitarea treptelor (gradelor) şi consecinţelor avansării, în sensul de a se face cât mai puţine diferenţieri în carieră. În acest sens Constituţia României, prin art. 124 (1) prevede că promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii, în condiţiile legii. Pentru a nu crea prin avansare (fără consimţământ) situaţii nedorite se practică şi avansarea pe loc. Astfel, legea de organizare judecătorească, prin art 78 după ce stabileşte că avansarea sau transferarea magistraţilor se poate face numai cu consimţământul acestora, adaugă că magistraţii care îndeplinesc condiţiile pentru a fi avansaţi, dar care nu doresc să schimbe funcţia şi instanţa ori parchetul, pot fi avansaţi pe loc. Desigur un rol important în asigurarea independenţei judecătorilor îl are controlul hotărârilor judecătoreşti şi modul de reglementare a cazurilor şi procedurilor când poate fi declanşat controlul. Acest control trebuie efectuat numai de instanţe judecătoreşti şi numai după proceduri jurisdicţionale eficiente, pentru a asigura pe deplin dreptul de acces liber la justiţie în stabilirea adevărului reglementate de legi constituţionale. Astfel realizate lucrurile se poate vorbi de independenţa justiţiei în faţa legislativului şi a executivului, potrivit legii.

5.5.4. Organele judecătoreşti. Ministerul Public. Consiliul Superior al Magistraturii. Justiţia este înfăptuită de către organele judecătoreşti, denumite obişnuit şi instanţe judecătoreşti. Sistemul organelor judecătoreşti este format în general din judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Curtea Supremă de Justiţie. Organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti sunt stabilite prin lege organică, dată în baza şi conform Constituţiei. Constituţia României, sub titlul VI denumit Autoritatea Judecătorească, reglementează, în ordine:

a) instanţele judecătoreşti, b) Ministerul Public, c) Consiliul Superior al Magistraturii.

a) Instanţele Judecătoreşti sunt, potrivit art. 125 (1) din Constituţie, Curtea Supremă de Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Constituţia lasă pe seama legii organice stabilirea gradelor de jurisdicţie şi a instanţelor judecătoreşti corespunzătoare. Aşa cum am mai precizat este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare, iar legea de organizare judecătorească (nr. 92 din 4 august 1992) prin art. 10 stabileşte următoarele instanţe judecătoreşti: judecătoriile, tribunalele, curţile de apel, Curtea Supremă de Justiţie. De asemenea, în limitele stabilite prin lege funcţionează şi tribunalele militare. Cât priveşte Curtea Supremă de Justiţie, aceasta este organizată în 5 secţii - civilă, penală, de contencios administrativ şi militară -, completul de 9 judecători şi Secţiile Unite, având competenţă proprie.

b) Ministerul Public, cuprinde procurorii, constituiţi în parchete, care în mod generic intră în categoria magistraţilor. Ei lucrează sub autoritatea ministrului justiţiei, aspect criticat în literatura de specialitate. Rolul Ministerului Public este de a reprezenta în activitatea juridică, interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Principiile constituţionale de organizare şi funcţionare a Ministerului Public sunt: legalitatea,


117

imparţialitatea şi controlul ierarhic. Iar potrivit art. 30 din legea pentru organizarea judecătorească Ministerul Public este independent în relaţiile cu celelalte autorităţi publice154.

c) Consiliul Superior al Magistraturii este autoritatea creată în vederea exercitării a două funcţii şi anume: a) propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari; b) este colegiul de disciplină al judecătorilor. Atunci când exercită prima funcţie, lucrările sale sunt prezidate de către preşedintele Curţii Supreme de Justiţie.

Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din magistraţi aleşi, pentru o durată de 4 ani, de către Camera Deputaţilor şi de către Senat, în şedinţă comună. Deşi nu este nominalizat prin Constituţie, nu poate fi în afara explicaţiilor Ministerul Justiţiei, care are un rol aparte în administrarea Justiţiei. Potrivit dispoziţiilor hotărârii de guvern prin care este organizat (nr. 450/1994) el „este organul administraţiei publice de specialitate care exercită atribuţiile prevăzute de lege în domeniul administraţiei Justiţiei, al executării pedepselor penale, precum şi cu privire la activitatea Ministerului Public, asigurând condiţiile necesare funcţionării întregului sistem al Justiţiei pe baza strictei aplicării a legii, corespunzător principiilor democratice ale statului de drept”. Socotim că această formulare nu este la adăpost de critică, din punct de vedere al constituţionalităţii şi legalităţii sale (art. 72 lit h şi art. 51 din Constituţie).

5.5.5. Raporturile cu legislativul şi executivul A reieşit cu prisosinţă că justiţia este şi trebuie să fie independentă. Aşa stând lucrurile intervenţia în sfera justiţiei a altor „puteri” contravine acestui mare principiu constituţional. Atacarea de către procuror a hotărârilor judecătoreşti ilegale şi netemeinice face parte din sistemul de autoreglare al justiţiei, fiind un efect al principiului separării puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora. Se ştie că instanţa superioară nu se poate sesiza din oficiu pentru a corecta greşeala instanţei inferioare, iar Ministerul Public este obligat să apere intersele generale, ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăşeneşti. Socotim că recenta O.U.G. nr. 207/2000 este susceptibilă de neconstituţionalitate sub aspectul dispoziţiei care a înlăturat cazul de recurs pe motivul greşitei individualizări judiciare a pedepsei. Aceasta nu exclude însă anumite raporturi constituţionale, cu celelalte puteri, strict reglementate. Raporturile sistemului judecătoresc cu Parlamentul rezultă mai întâi din faptul că organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti se realizează numai potrivit legii, evident elaborată de Parlament după procedura prevăzută pentru lege organică. Ca atare, Parlamentul este cel care stabileşte prin lege organele judecătoreşti, competenţa şi procedura potrivit căreia îşi desfăşoară activitatea. Este o consecinţă firească a statului de drept. Apoi marele principiu al independenţei judecătorului presupune supunerea sa numai legii. Legea organică este cea care stabileşte infracţiunile şi pedepsele. Iată deci aspecte care conturează raporturile justiţie-legislativ. Dar este evident şi uşor de observat că acestea nu afectează în nici un fel dreptul judecătorului de a decide independent potrivit legii în cauza ce este supusă judecăţii sale. Legea elaborată de Parlament creează condiţiile unei reale independenţe.

154 A se vedea pe larg, V. Dabu. Răspunderea juridică a funcţionarului public. Ed. Global Lex, Bucureşti,2000, p. 46-47. Socotim că Ministerul Public şi respectiv procurorii ar fi trebuit să fie independenţi de orice autoritate inclusiv faţă de Ministrul Justiţiei care este o funcţie politică din puterea executivă. De altfel Ministerul Public este singurul minister prevăzut `n mod expres de Constituţie, dar care spre deosebire de alte ministere nu are reglementată prin lege specială instituţia ministrului public, ca autoritate constituţională autonomă care evident să se subordoneze numai legii.


118

La rândul său justiţia poate interveni în activitatea legislativă prin controlul constituţionalităţii legilor, atunci când acest control este încredinţat judecătorilor. În prezent justiţia poate aprecia numai cu privire la sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în cadrul proceselor de părţile din proces. Potrivit art. 144 litera a din Constituţie, Curtea Supremă de Justiţie poate sesiza Curtea Constituţională pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii unei legi înainte de promulgare. Raporturile justiţiei cu executivul sub aspect constituţional desigur, sunt mai simple. Ele pot apărea în situaţia în care numirea şi avansarea magistraţilor ar aparţine exclusiv executivului (şefului de stat, ministrului justiţiei etc.). În asemenea situaţii, s-ar putea crea o stare de docilitate a magistraţilor faţă de executiv. De aceea, trebuie ca posibilitatea de numire, de avansare sau de revocare să se realizeze prin proceduri care să pună în evidenţă numai competenţa profesională a celor în cauză. Aceasta cu atât mai mult cu cât judecătorii sunt deseori puşi în situaţia de a exercita controlul legalităţii actelor de guvernământ şi administrative. Este de observat că aceste activităţi se exercită de Consiliul Superior al Magistraturii în colaborare cu ministrul justiţiei şi Preşedintele ţării, fiind conforme cu principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora. Dar nu trebuie omis că ministrul justiţiei face parte din executiv şi poate fi angrenat politic într-un partid, ceea ce ar putea avea consecinţe negative, cu privire la funcţionarea justiţiei. TEME PENTRU REFERAT:

- Atribuţiile Preşedintelui pentru asigurarea bunei funcţionări a Guvernului. - Atribuţiile Preşedintelui privind înlăturarea legilor nelegitime, lacunelor şi imperfecţiunilor legii.

- Trăsăturile Constituţiei. - Când şi cum lucrează Parlamentul României ca o singură cameră. - Funcţia de informare a Parlamentului. - Actele Parlamentului. - Imunitatea parlamentară şi independenţa opiniilor.

BIBLIOGRAFIE Constituţia României - art. 1-13, art. 58-100, art. 102, 105, 106, 108-117. Prof. univ. dr. Ioan Muraru - Drept Constituţional şi Instituţii Politice. Editura Actami,

Bucureşti, 1997, pag. 45-124, pag. 129-151, pag. 263-285, pag. 308-467.

Cristian Ionescu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pag.4-27, 59-66, 94-147, 175-340.

Prof. univ. dr. I. Deleanu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice. Ed. Europa Nova, Bucureşti,Vol.I-II

Dabu Valerică - Poliţişti, procurori şi judecători între lege şi fărădelege. Editura RA „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1997 Dabu Valerică - Răspunderea juridică a funcţionarului public. Editura Global Lex,

Bucureşti, 2000, p. 100-136.

CAPITOLUL VI SISTEMELE CONSTITUŢIONALE ALE MARII BRITANII, FRANŢEI,

GERMANIEI ŞI STATELOR UNITE ALE AMERICII 6.1. Sistemul constituţional al MARII BRITANII

6.1.1. Consideraţii generale Evoluţia politică a Marii Britanii, oferă un exemplu clasic de trecere de la monarhia absolută, la monarhia constituţională, astăzi fiind considerată pe drept cuvânt una din ţările tipice pentru sistemul politic parlamentar155. Condiţiile geografice şi politice în care s-au format statul şi naţiunea engleză - insularitatea, izolarea relativă de alte influenţe şi practici politice şi prin urmare, imposibilitatea unei comparaţii a eficienţei diferitelor metode de guvernare - au influenţat într-o măsură considerabilă filozofia şi practica politică, valorile politice ale poporului, procesul de conducere socială ca şi psihologia actului de „supunere” a indivizilor faţă de autorităţile publice şi faţă de lege. În ceea ce priveşte structura dreptului constituţional britanic, deşi Marea Britanie nu dispune de o Constituţie scrisă, are o bogată practică parlamentară, documentele clasice cu privire la garantarea drepturilor şi libertăţilor, întregindu-se cu practica Parlamentului, cu actele emise de acesta în importante domenii. Cea mai mare parte a practicii constituţionale, se întemeiază pe obiceiuri care au apărut şi s-au dezvoltat de-a lungul timpului dovedindu-şi fiabilitatea. Principii precum imparţialitatea Speaker-ului Camerei Comunelor, responsabilitatea colectivă a Cabinetului şi responsabilitatea individuală a miniştrilor nu se întemeiază pe statute, documente sau hotărâri judiciare, ci pe acceptarea unei practici generale formate pe parcursul anilor. Astfel, Constituţia Angliei se prezintă ca un ansamblu suficient de coerent de cutume, la care se adaugă texte juridice adoptate de Parlament având o valoare şi o importanţă deosebită pentru dezvoltarea instituţiilor politice din această ţară, ca şi pentru raporturile dintre guvernanţi şi guvernaţi. Astfel de texte juridice sunt: „Magna Charta Libertatum” (1215); Petition of Rights (1628); „Habeas Corpus Act” (1679); „Bill of Rights”(1689); „Act of settlement” (1701); „Reform Act” (1832): „Parliament Act” (1911); Statutory Instruments Act” (1832); „Parliament Act” (1959) ş.a. Alături de aceste acte există şi se aplică un număr mare de tradiţii şi cutume constituţionale având un rol funcţional bine stabilit. Ele sunt cunoscute şi respectate de către toţi actorii politici; de existenţa şi obligativitatea lor este conştientă întreaga naţiune engleză care le şi respectă cu scrupulozitate. Acesta este şi motivul pentru care ele continuă, să se aplice, ca simboluri constituţionale tradiţionale fără a se simţi nevoia de a fi calificate, prin norme juridice scrise. În sistemul britanic, practica judiciară îşi are şi ea un rol în cristalizarea dreptului britanic, aducând permanent elemente noi, de natură să aprecieze şi concretizeze conţinutul drepturilor constituţionale şi obligaţiile parlamentarilor.

6.1.2. Caracteristicile Constituţiei Marii Britanii

- Este o constituţie nescrisă (în sensul formal al cuvântului). - Este o constituţie suplă. Datorită caracterului cutumiar al normelor ce-i conferă

conţinutul material, Constituţia poate fi modificată cu uşurinţă şi fără o procedură

155 Victor Duculescu, Drept Constituţional comparat. Ediţia a II-a. Vol. I. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.328.

Sistemele constituţionale ale Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Statelor Unite ale Americii

120

specială de către Parlament. Nu are importanţă dacă în locul unei norme cutumiare constituţionale se profilează o alta, care stabileşte un alt regim juridic.

În Marea Britanie, doctrina şi practica judiciară resping ideea controlului constituţionalităţii legilor156. Temeiul juridic al acestei concepţii, constă în considerentul că parlamentul fiind depozitarul suprem al puterii poporului, poate modifica fără nici o cenzură, atât cutumele constituţionale cât şi textele legislative conţinând dispoziţii cu caracter constituţional. Astfel, în sistemul de drept britanic nu se poate vorbi de o ierarhie a actelor juridice, ca în sistemul de drept de pe continent şi ca atare nu se face deosebire între legea ordinară şi norma constituţională din punct de vedere al puterii normative a acestora. Este o constituţie unanim şi, practic, fără rezerve acceptată de guvernaţi. Având rădăcini adânci în istoria politică a Marii Britanii, constituţia acesteia este respectată ca un simbol naţional.

6.1.3. Garantarea drepturilor şi libertăţilor Primele documente privind drepturile omului au apărut în Marea Britanie, fiind sursă de inspiraţie pentru toate documentele adoptate în această materie pe plan european şi pe plan mondial. Magna Charta Libertatum a constituit la timpul său o adevărată constituţie dictată de regele Ioan fără de Ţară, în virtutea înţelegerii încheiate cu nobilii şi clericii nemulţumiţi de abuzul puterii regale. Documentele ce i-au urmat şi în mod deosebit „Petiţia drepturilor” (1628), impusă lui Carol I de către Parlament, are un caracter mai larg, pentru prima dată subiect al drepturilor apărând „omul liber”, de unde concluzia că acest document se adresează unei categorii foarte largi de supuşi ai regelui. Printre marile idei pe care le instituie „Petiţia drepturilor” sunt de remarcat următoarele: omul liber nu poate fi obligat la impozite fără consimţământul Parlamentului; omul liber nu poate fi citat fără un temei legal; soldaţii şi marinarii nu pot pătrunde în case particulare; în timp de pace soldaţii şi marinarii nu pot fi pedepsiţi. Datorită caracterului său „Habeas Corpus Act” (1679) este apreciată de specialiştii în Drept Constituţional, ca fiind „a doua Constituţie britanică” după „Magna Charta”. Acest document a fost emis pentru a pune capăt încălcărilor masive ale libertăţilor personale, efectuate de puterea regală absolutistă. Potrivit acestui document, orice deţinut avea dreptul să pretindă să i se comunice imediat decizia de arestare şi să obţină punerea sa în libertate pe cauţiune157. Pentru anumite cazuri grave se prevedea că judecata urmează să aibă loc în prima sesiune a Curţii cu Juri. În cazul în care deţinutul nu ar fi fost pus sub acuzare şi nici condamnat, nici în timpul celei de a doua sesiuni a Curţii cu Juri, el trebuia să fie pus în mod obligatoriu în libertate. „Habeas Corpus Act” prevedea sancţiuni pentru funcţionarii justiţiei care nu respectau regulile procedurale ce priveau garanţiile libertăţii persoanei.

6.1.4. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului Parlamentul britanic este compus din Camera Lorzilor şi Camera Comunelor. Iniţial, s-a format ca un organism politic în jurul Regelui, fiind convocat de acesta, îndeosebi, cu scopul de a obţine subsidii pentru Coroană, dar şi pentru a-l consilia pe Monarh în diferite probleme privind regatul. Acest Consiliu a fost denumit iniţial „Magnum Concilium” deoarece era de fapt Adunarea marilor nobili şi a clerului înalt care stabileau impozitele pe venituri. Regele Eduard I (1272-1307) a convocat alături de marii baroni ai Coroanei şi clerul înalt, pe cavalerii şi reprezentanţii ţinuturilor şi ai oraşelor, precum şi ai clerului inferior.

156 Cristian Ionescu, opere citate, p. 384. 157 Libertatea pe cauţiune este o instituţie juridică prin care un arestat este liberat cu obligaţia respectării anumitor reguli, garantate prin depunerea unei sume de bani. Această sumă de bani se mai cheamă şi cauţiune.


121

Cu un simţ politic foarte dezvoltat, aceste ultime trei categorii sociale au hotărât cu timpul să voteze în propriile lor adunări subsidiile solicitate de Rege, concurând astfel marea nobilime concentrată în Magnum Concilium. Astfel, în temeiul solidarităţii s-au constituit două Adunări respectiv, Camera înaltă, formată din nobili, şi Camera Comunelor formată din cavaleri şi reprezentanţii burgheziei. La jumătatea secolului al XIV-lea începe să se practice cu regularitate alegerea reprezentanţilor, deşi Marele Consiliu nu constituia un parlament în sensul modern al accepţiunii. Cu toate acestea, consiliul îşi pierdea tot mai mult caracterul său feudal, căpătând un adevărat caracter naţional reprezentativ, incluzând în componenţa sa nu numai reprezentanţii clerului, nobilii dar şi „comunii”, adică, după expresia lui F.W. Maitlant, „aceia care se roagă, aceia care luptă şi aceia care muncesc”158. Această din urmă clasă sau categorie socială a dat şi denumirea ulterioară a „comunelor” sau Camerei Comunelor, organism legislativ având misiunea să se ocupe de cele mai importante probleme ale ţării şi în primul rând de cele financiare. „Camera comunelor, ca o cameră separată, îşi trage originea din întrunirile neoficiale ale cavalerilor şi orăşenilor, care discutau neliniştiţi, cu uşile închise despre ce răspuns colectiv aveau să dea vreunei întrebări sau cereri dificile cu care fuseseră confruntaţi de puterile mai înalte. Erau atât de grijulii să nu lase vreun raport despre aceste proceduri, încât nu ştii nimic despre organizarea internă a acestei vechi Camere a comunelor” arăta G.M. Trevelyan159. Raportul dintre Parlament şi Rege a avut evoluţii diferite. Astfel, iniţial Regele avea autoritate asupra tuturor, ca ulterior să se îndepărteze de aşa-zisa monarhie absolută. În timp ce monarhul absolut din statele feudale continentale nu era practic legat de nici o lege, fiind un suveran necontestat, monarhul Angliei era din timpurile cele mai străvechi supus cutumelor juridice, care îi limiteau puterea. Nesocotirea acestora de către rege atrăgea nemulţumirea generală. Cu timpul, Regelui i s-au impus o serie de limitări semnificative ale prerogativelor sale cele mai multe dintre ele sub presiunea unei părţi a micii nobilimi care şi-a atras ca aliat populaţia comitatelor, adică vârfurile burgheziei, apărute într-o formă embrionară160. Victoria împotriva regalităţii a fost posibilă aşadar, datorită alianţiei politice între nobilimea de rang inferior şi burghezie, ceea ce a avut două consecinţe:

- cucerirea drepturilor poporului; - ideea de respect a legii, de către toţi, inclusiv de rege161.

De-a lungul secolelor rolul politic al Camerei Lorzilor s-a diminuat, în favoarea Camerei Comunelor care exercită puterea politică în strânsă legătură cu programul politic şi interesele partidului de guvernământ.

6.1.5. Organizarea şi funcţionarea Camerei Lorzilor Camera Lorzilor cuprindea pe acei nobili care beneficiau de titluri nobiliare recunoscute sau concedate contra unor sume de bani de către monarhii britanici. În evul mediu, Camera Lorzilor a ocupat un loc egal cu cel al Camerei Comunelor în materie legislativă şi financiară, având şi rolul de a-i judeca pe miniştrii puşi sub acuzare de Camera Comunelor. Puterea politică a Camerei Lorzilor rezidă din compoziţia socială formată din marea aristocraţie engleză, şi înalţii prelaţi ai Regelui, legaţi prin interese comune de instituţia regalităţii. Funcţia parlamentară în această cameră era ereditară. Dispunând de prestigiul

158 F.W. Maitland. The Constitutional History of England, 1908, citat de Victor Duculescu, op. cit. pa.g 331. 159 G.M. Trevelyan. Istoria ilustrată a Angliei, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1975, pag. 234. 160 J.Harvey, L. Bather. The British Constitution, Education, London, 1977, pag. 24. 161 George Alexianu, Drept Constituţional, vol. I, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1930, pag. 216.


122

social şi de o putere economică, considerabilă, membrii Camerei Lorzilor au reprezentat până la sfârşitul secolului al VIII-lea centru real al puterii politice. Dezvoltarea industriei şi a flotei comerciale au dus la consolidarea rolului burgheziei şi respectiv al Camerei Comunelor. În anul 1649, Oliver Cromwell - conducătorul Revoluţiei din anul 1648 - a desfiinţat Camera Lorzilor odată cu monarhia, ca să fie reînfiinţată în anul 1660 de regele Carol al II-lea. Între Camera Lorzilor şi Camera Comunelor nu a existat un conflict evident şi grav până în anul 1832 când, Parlamentul a adoptat Reform Bill care a stabilit bazele elective ale constituirii Camerei Inferioare. Prin acest act s-a pus capăt cutumei potrivit căreia lorzii aveau prerogativa de a-i numi pe membrii Camerei Inferioare. Declinul politic al Camerei Lorzilor este determinat de declinul economic al membrilor ei, nobilimea aristocrată, legată de agricultura neproductivă şi privilegiile smulse Coroanei, astfel în cursul secolului al XIX-lea s-a conturat cutuma potrivit căreia Camera Lorzilor nu a mai putut amenda legile financiare. Această evoluţie a fost motivată de faptul că marea majoritate a plătitorilor de impozite era reprezentată în Parlament de Camera Comunelor nu de Camera Lorzilor. Reforma constituţională din anul 1911 (The Parliament Act) a consfinţit victoria Camerei Comunelor, răpind lorzilor şi ultimele prerogative mai importante cu caracter judiciar, confirmând în mod oficial, lunga decadenţă politică a acestora162. The Parliament Act din anul 1911 a stabilit următoarele schimbări în raporturile dintre cele două camere legislative:

a) un proiect de lege din domeniul financiar devine lege chiar fără acordul Camerei Lorzilor, în termen de o lună de la adoptarea acestuia de către Camera Comună;

b) proiectele legilor publice pot deveni lege fără aprobarea Camerei Lorzilor, dacă acestea sunt discutate şi însuşite de Camera Comunelor în cursul a trei sesiuni parlamentare consecutive şi dacă au trecut doi ani de la a doua lectură a proiectului în prima sesiune şi a treia lectură în cadrul celei de a treia sesiuni;

c) durata maximă a mandatului Parlamentului a fost redusă de la 7 ani la 5 ani. Aceasta face ca orice proiect de lege introdus de Camera Comunelor după 2 ani de la începutul mandatului să nu mai fie, practic, respins de către Camera Lorzilor.

Din punct de vedere al organizării puterilor şi al raporturilor dintre ele, locul vechilor cutume constituţionale referitoare, de pildă, la recrutarea primilor miniştri din rândul Camerei Lorzilor sau la responsabilitatea membrilor guvernului în faţa acesteia, au fost înlocuite cu altele care au exprimat pe plan politic ascensiunea burgheziei. Datorită reducerii numărului aristocraţilor, dobândirea calităţii de membru al Camerei Lorzilor, ereditar a devenit insuficientă şi astfel, printr-o lege din anul 1958 (Life Perrage Act) s-a dat dreptul regelui de a numii noi lorzi, inclusiv din alte categorii sociale, decât nobilimea. Camera Lorzilor este condusă de Lordul Cancelar, (care avea şi funcţia de secretar principal al monarhului), care are largi prerogative judiciare parlamentare. Astfel, Lordul Cancelar este membru al Guvernului, preşedinte al Camerei Lorzilor şi preşedintele Curţii Supreme de Apel. Dacă în Camera Comunelor, membrii acesteia provin din rândul Partidului Laburist şi Partidul Conservator, în Camera Lorzilor sunt reprezentanţii a trei partide şi independenţii (Partidul Laburist, Conservator şi Liberal). Actualmente, Camera Lorzilor îndeplineşte cinci funcţiuni:

- funcţia judiciară. Camera Lorzilor are rolul unei Curţi Supreme de Apel în materie civilă şi penală, putându-se pronunţa şi asupra legalităţii actelor puterii executive; de asemenea judecă pe înalţii demnitari puşi sub acuzare de Camera Comunelor.

- este organ de deliberare a proiectelor de lege ce-i sunt trimise de cealaltă cameră; membrii acestei camere au dreptul să vorbească fără limită de timp şi subiect,

162 Cristian Ionescu, opere citate, pag. 388.


123

beneficiind de faptul că sunt imparţiali ca urmare a faptului că, fiind ereditari nu sunt legaţi de interese electorale şi nu sunt expuşi presiunii de partid;

- funcţie legislativă propriu-zisă, care este foarte limitată, în raport cu cealaltă cameră; astfel are dreptul la iniţiativa legislativă, şi dreptul de a face amendamente la proiectele de lege, cu excepţia proiectelor cu caracter financiar. În ultimul an al legislaturii, Camera Comunelor poate bloca un proiect de lege prin exercitarea unui drept de veto absolut.

- funcţia constituţională; primeşte mesajul reginei şi autorizează pe Primul-ministru să includă în Guvern pe unii dintre lorzi;

- este un simbol al dezvoltării democraţiei constituţionale britanice, cu rădăcini adânci în conştiinţa publică.

În prezent s-au făcut demersuri legislative, în special de guvernul lui Tony Blair, pentru a schimba structura Camerei Lorzilor şi a-i majora atribuţiile la nivelul Camerei Comunelor163.

6.1.6. Organizarea şi funcţionarea Camerei Comunelor Pentru Camera Comunelor (659 locuri), alegerile se fac direct, prin vot secret, pe bază de scrutin uninominal cu majoritate simplă, care nu este obligatorie. Sistemul britanic permite votul prin procură şi votul prin corespondenţă. Nu pot fi aleşi funcţionarii publici, membrii forţelor armate, judecătorii, ecleziasticii romano-catolici şi anglicani, poliţişti şi titularii altor funcţii oficiale. Membrii Camerei Comunelor beneficiază de imunitate parlamentară în legătură cu activităţile exercitate în Parlament, dar numai pentru cauzele civile nu şi cele penale. Ridicarea imunităţii deputaţilor se face numai prin lege. Lucrările Camerei Comunelor sunt conduse de Speaker-ul acesteia, ajutat de un grefier. Ordinea de zi a şedinţelor Camerei Comunelor este stabilită de comun acord cu guvernul şi cu consultarea principalului partid de opoziţie. Nici un membru al Camerei nu poate să intervină în dezbateri decât o singură dată asupra aceleiaşi probleme, afară de cazul când este autorul unei moţiuni ori când ia cuvântul cu aprobarea Camerei. Pentru a curma dezbateri inutile există posibilitatea sistării discuţiilor urmate de trecerea direct la votare („closure” proceduri), reţinerea selectivă a unor anumite amendamente („kangaroo” closures) sau încheierea „kangur” a dezbaterilor, precum şi fixarea unor limite determinate de timp pentru discutarea unor probleme („quillotine” devices). Speaker-ul poate aplica trei sancţiuni: chemarea la ordine, ridicarea cuvântului sau îndepărtarea din sala de şedinţe, iar Camera Comunelor poate aplica drept sancţiuni, desemnarea pe numele de familie (naming) şi excluderea din Cameră. Camera Comunelor are nouă comisii ale căror şedinţe sunt publice. Transmisia dezbaterilor parlamentare la radio sau televiziune nu este uzitată. Proiectele de lege fiscală şi anumite legi în materii financiare se introduc în mod obligatoriu la Camera Comunelor. Aceste proiecte de legi nu pot fi întârziate şi nici împiedicate de Camera Lorzilor. Proiectele de legi votate de una din Camere se trimit de la o cameră la alta până intervine acordul. Dacă acordul nu intervine înainte de sfârşitul sesiunii parlamentare, legea eşuează, afară de proiectele de legi în materie financiară. Iniţiativa legislativă o au: parlamentarii, guvernul, colectivităţile locale, companiile create printr-o lege a societăţilor private şi particularilor. Procedura legislativă cuprinde în sistemul britanic mai multe etape:

1) moţiunea, solicitând aprobarea de a prezenta un proiect sau o propunere de lege; 2) prezentarea şi prima lectură a acesteia, de principiu;

163 Union Interparlamentaire. Les Parlaments dans le monde, P.U.F. Paris, 1997, pag. 365


124

3) a doua lectură; discutarea principiilor generale; depunerea de amendamente care pot să repună textul în discuţie;

4) examinarea în comisii, pe articole şi formularea de amendamente. Deosebit de aceasta trebuie menţionată faza aşa numită a „raportului” (afară de cazul în care textul nu a fost deja amendat în cadrul comisiilor) şi depunerea de noi amendamente, a treia lectură a legii şi adoptarea sa. Urmează transmiterea către cealaltă Cameră, unde aceleaşi faze sunt reluate şi apoi, mai multe consultări între Camere, până când se realizează un acord asupra unui text unic.

În final, legea devine obligatorie prin sancţionarea de către Regină şi publicarea textului legii. Regina poate să dizolve Camera Comunelor la cererea primului ministru, în schimb Camera Lorzilor nu poate fi niciodată dizolvată.

6.1.7. Controlul parlamentar Şi sistemul englez funcţionează pe principiul „separaţiei puterilor”, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora, cu excepţiile mai sus prezentate. Controlul parlamentar asupra miniştrilor se concretizează în aceea că poate cere fiecărui membru al guvernului să raporteze în faţa acestuia în legătură cu modul în care îşi îndeplineşte atribuţiile. Miniştrii răspund solidar în faţa parlamentului. Ei pot răspunde însă şi individual pentru comiterea unor fapte ce îi fac nedemni de funcţia pe care o ocupă. Procedura de judecare a miniştrilor pentru fapte de: trădare, dare sau luare de mită, înşelăciune etc., este cunoscută sub denumirea de „impeachment” şi se desfăşoară de către ambele camere legislative, fapt care presupune declanşarea urmăririi în Camera Comunelor şi judecarea în Camera Lorzilor. Un ministru răspunde în faţa Camerei Comunelor pentru întreaga activitate a ministerului pe care o conduce; el nu se poate apăra pretinzând că nu a cunoscut o anumită problemă pentru care este chemat să răspundă (ex.: un accident aviatic sau feroviar grav, insubordonarea colaboratorilor sau implicarea acestora în acţiuni ilegale antistatale etc.) În anul 1967 s-a instituit Comisarul parlamentului pentru administraţie, care printre altele are şi prerogative de a ancheta modul de administrare a departamentelor ministeriale.

6.1.8. Monarhul În Anglia statutul politic şi juridic al monarhului se exprimă prin maxima „Regele domneşte, dar nu guvernează.” Rolul politic al monarhului este pur formal cu atribuţiuni foarte limitate, fiind mai degrabă un simbol. El este iresponsabil din punct de vedere politic şi se bucură de o adevărată imunitate în materie penală şi civilă. Monarhul are următoarele atribuţii:

a) desemnarea ca prim ministru, în mod obligatoriu a liderului partidului care a câştigat alegerile generale; de asemenea numeşte în înalte funcţii publice (miniştri, judecători, ofiţeri în forţele armate, diplomaţi);

b) sancţionarea legilor; într-adevăr cutuma îi recunoaşte un drept de veto, dar de acest drept nu s-a uzat de circa 250 de ani; promulgarea legilor;

c) prezintă „Mesajul Tronului” la deschiderea fiecărei sesiuni parlamentare care de fapt este o pledoarie în favoarea programului de guvernare al partidului, aflat la putere;

d) acordă ordinele şi decoraţiile; dizolvă Camera Comunelor, la cererea primului ministru;

e) declanşarea stării de război şi încheierea păcii; f) încheierea tratatelor; g) recunoaşterea altor state şi guverne.


125

6.1.9. Primul-ministru

Prin „Reform Act” din anul 1832, s-a consacrat obligaţia numirii primului ministru în persoana liderului partidului majoritar în Camera Comunelor. Dintre principalele atribuţii ale primului ministru britanic, evidenţiem: este liderul partidului său, este responsabil de desemnarea miniştrilor, care sunt numiţi de Regină la propunerea sa; demite miniştrii dacă circumstanţele solicită acest lucru; selectează pe acei miniştri care urmează să constituie cabinetul; prezidează şedinţele Cabinetului; este liderul Camerei Comunelor (Speaker), controlând activitatea ei şi acţionând ca purtător al său de cuvânt. Observăm că persoane care ocupă funcţia de prim ministru, deci funcţia de şef al executivului, deţin şi funcţia de şef al Camerei Comunelor, respectiv funcţie în puterea legislativă.

6.1.10. Cabinetul Cabinetul este organul executiv, rezultat din alegerile generale. Compoziţia sa - de la premier la miniştri - exprimă victoria electorală a uneia dintre cele două partide politice. Partidul care a câştigat alegerile generale va ocupa majoritatea locurilor în Camera Comunelor şi va deţine astfel majoritatea parlamentară, care poate asigura buna funcţionare a cabinetului. Cabinetul are următoarele atribuţii:

a) executive; astfel el hotărăşte asupra liniei generale de dezvoltare a ţării acţionând pe două direcţii: „convingerea” Parlamentului să adopte/aprobe o anumită măsură iniţiată de guvern; după adoptarea măsurilor propuse, să acţioneze cu întreaga autoritate pentru executarea măsurii respective, adică a legii aprobate de Parlament;

b) în procesul legislativ are iniţiativa legislativă; aproximativ 90% din numărul legilor votate de parlament sunt iniţiate de guvern, conform programului său guvernamental;

c) cu caracter financiar. Deşi bugetul este votat de Parlament, acesta nu face altceva decât să voteze proiectul ce i se transmite de Guvern.

6.1.11. Opoziţia Spre deosebire de alte state, în Marea Britanie opoziţia are un caracter instituţionalizat la fel ca şi guvernul. În anul 1937 prin Actul Coroanei s-a stabilit salariul pentru primul ministru cât şi pentru şeful opoziţiei. Opoziţia în acest caz are sarcina nu numai de a sesiza greşelile, de a critica, dar şi un rol constructiv, fiind o obligaţie constituţională. Pentru britanici opoziţia este un factor de echilibru, de control permanent, de asigurare a libertăţii cuvântului, a criticii deciziilor guvernamentale greşite, într-un cuvânt contribuie la exercitarea puterii, folosindu-se de mijloacele şi instrumentele legale ce îi sunt la dispoziţie. Critica nedreaptă, injustă, poate duce la manipulare cu unele efecte favorabile, dar efemere, însă cu implicaţii negative `n timp atât pentru cel care critică, cât şi pentru cel criticat şi cel manipulat. Drepturile constituţionale ale opoziţiei sunt şi obligaţii constituţionale în acelaşi timp.

6.2. SISTEMUL CONSTITUŢIONAL AL FRANŢEI

6.2.1. Caracteristicile generale ale Constituţiei din 04.X.1958. După perioada de imobilism şi ineficienţă a celei de a IV-a Republici, generalul De Gaulle, în calitate de prim-ministru, a trecut la elaborarea unei noi constituţii, respectiv cea din 04.X.1958 care a cuprins două idei fundamentale:


126

a) necesitatea întăririi puterii executive, îndeosebi a prerogativelor constituţionale ale şefului statului căruia îi revine, pe de o parte rolul de arbitru între toate forţele politice, între cetăţenii francezi şi organele statului, iar pe de altă parte, misiunea de a fi „garantul independenţei naţionale ale integrităţii teritoriale al respectării acordurilor, convenţiilor şi a tratatelor” (art. 5 din Constituţie);

b) configurarea unui Parlament „raţionalizat” ale cărui funcţii să fie limitate la controlul Guvernului şi votarea legilor, precum şi în anumite domenii ale vieţii sociale.

Constituantul francez a avut în vedere o separare netă, absolută a celor trei puteri, realizarea unui echilibru stabil între ele, şi împuternicirea Preşedintelui Republicii de a asigura medierea celor trei puteri. Este de reţinut că totuşi Preşedintele Republicii era unul din capii puterii executive. Importanţa socială a funcţiei prezidenţiale este pusă în evidenţă cu deosebire în condiţiile moderne de guvernare caracterizate printr-o mare diversitate de interese economice, sociale, militare, politice de opţiuni, de strategii mai mult sau mai puţin efemere care ar fi disputate de partidele puternice în propriul interes şi manipulate în defavoarea unor largi categorii de cetăţeni164. Opţiunea legiutorului constituţional pentru un executiv puternic, poate fi explicată şi de faptul că îndelungatul regim parlamentar anterior nu reuşise să dovedească faptul că este în stare să soluţioneze noile probleme, în special economice, cu care se confrunta Franţa după al doilea război mondial165. În prezent, această stare este criticată motivându-se că situaţia din anul 1958 s-a schimbat şi deci s-ar impune, reconsiderarea rolului Parlamentului, astfel încât să existe o egalitate între acesta şi Guvern. Se consideră că criza algeriană (insurecţia din 13 mai 1958 privind eliberarea de sub dominaţia franceză) şi accesul la putere a guvernului De Gaulle, au fost motivele care au determinat stabilirea actualului raport între cele două puteri. Francezii au lansat o expresie respectiv „faptul majoritar”, adică acea stare de fapt în care culoarea politică a majorităţii din Parlament este aceeaşi cu cea a preşedintelui Republicii. Dar conceptul de „fapt majoritar” a avut o evoluţie interesantă în Franţa. În anul 1986, preşedintele era socialist, iar majoritatea din Parlament era de dreapta. De asemenea, din 1995, Jacques Chirac (preşedinte de dreapta), a fost nevoit să coabiteze cu o majoritate parlamentară de stânga. Regimul politic francez, este greu de definit, majoritatea denumindu-l „regim prezidenţialist”. Acesta se caracterizează prin:

a) separaţia aproape strictă a celor trei puteri; b) preponderenţa puterii executive faţă de cea legislativă; c) concentrarea puterii de decizie statală la nivelul Preşedintelui Republicii; d) iresponsabilitatea politică a şefului statului; e) alegerea Preşedintelui prin vot universal, direct; f) numirea membrilor guvernului de şeful statului la propunerea premierului; g) dizolvarea Adunării Naţionale de către executiv;

164 Rezultatul alegerilor locale din martie 1992 este mai mult decât elocvent sub acest aspect. Finanţările scandaloase ale companiilor unor candidaţi, înţelegerile oculte dintre diferite formaţiuni politice, specularea de către formaţiuni de extremă dreaptă a unor realităţi sociale critice, a unor nemulţumirii justificate ale unor categorii sociale, pot fi sursa nu numai a unor scandaluri politice (a se vedea demisia premierului Edith Cresson), ci şi a unor tulburări sociale grave, care fac necesară intervenţia Preşedintelui Republicii de pe poziţiile unui arbitru situat pe poziţii echidistante faţă de toţi actorii politici. (Cristian Ionescu, op. citate, fila 447). 165 Jean Gicquel, André Hauriou, Droit constitutionnel ei institutions politiques - Editions Montchrestien, Paris, 1985, p. 671.


127

h) responsabilitatea politică a Guvernului faţă de Parlament. Potrivit Constituţiei franceze, numărul partidelor politice nu este limitat, singura

condiţie este ca acestea să accepte „principiile suveranităţii naţionale şi ale democraţiei”. În rândul partidelor politice franceze sunt două curente: de stânga şi de dreapta. Programul politic al stângii are diferenţieri de la socialişti la comunişti, în:

a) limitarea proprietăţii private; b) naţionalizarea industriei; c) descentralizarea aparatului de stat şi acordarea unei autonomii regionale şi locale. d) încurajarea formelor de participare a muncitorilor la activitatea întreprinderilor în

care lucrează, inclusiv la procesul de adoptare a deciziilor (autogestiune); e) respectarea libertăţilor individuale şi a drepturilor politice; f) `ntărirea responsabilităţii structurilor puterii de a asigura, la nivel central şi local,

egalitatea şanselor; g) promovarea unei politici externe independente şi întărirea capacităţii militare de

apărare a ţării166. Dreapta franceză în principiu se pronunţă pentru:

a) menţinerea şi apărarea proprietăţii private; b) măsuri conservatoare în domeniul vieţii economice şi sociale menite să apere

interesele deţinătorilor de capital şi ale marilor industriaşi; c) respectarea principiilor Bisericii catolice; d) menţinerea disparităţilor sociale şi favorizarea privilegiilor de clasă; e) întărirea statului şi centralizarea puterii; f) întărirea independenţei naţionale îndeosebi în ceea ce priveşte raporturile Franţei

cu aliaţii ei din NATO şi din Piaţa Comună. Potrivit legii partidelor politice din 1934, Preşedintele Republicii poate dizolva orice partid sau grupare politică atunci când aceasta desfăşoară o activitate subversivă (de exemplu, atentează la unitatea naţională sau la forma republicană de guvernământ).

6.2.2. Preşedintele Republicii Iniţial (1958), Preşedintele Republicii a fost ales de un Colegiu electoral format din membrii celor două Camere la care se adaugă membrii Consiliilor generale şi ai Adunărilor teritoriale de peste mări. După modificarea Constituţiei din anul 1962, Preşedintele Republicii este desemnat printr-un sufragiu universal, direct pentru un mandat de 7 ani. „Preşedintele Republicii nu este răspunzător de actele îndeplinite în exercitarea atribuţiilor sale, cu excepţia cazului de înaltă trădare. El nu poate fi pus sub urmărire penală decât de către cele două Camere care hotărăsc prin votul direct, deschis, al majorităţii absolute a membrilor ce le compun; el este judecat de către Înalta Curte de Justiţie” se dispune prin art. 68 din Constituţie167. Pentru considerente de ordin metodologic, prerogativele prezidenţiale au fost clasificate în trei categorii:

a) competenţe personale ale Preşedintelui; b) atribuţii de decizie; c) dreptul de veto.

a) Competenţele personale ale Preşedintelui Franţei Preşedintele Republicii prezidează Consiliul de miniştri (art. 9), precum şi consiliile şi comitatele superioare ale Adunării Naţionale (art. 15); aceste atribuţii nu pot fi delegate. 166 Roy Macridis (Modern Political Sistems Europe, Pretince-Hall, Inc., Englewood Cliffs. New Jersey, 1987, p. 104-105. 167 Articolul este prezentat în forma dată prin Legea Constituţională nr. 93-952 din 27.07.1993.


128

b) Atribuţii de decizie ale Preşedintelui Franţei - veghează la respectarea Constituţiei şi asigură prin arbitraj funcţionarea normală a

puterilor publice, precum şi continuitatea statului (art. 5). Astfel, preşedintele poate sesiza Consiliul Constituţional în legătură cu constituţionalitatea unei legi ordinare, poate considera că printr-o emisiune de televiziune s-au încălcat libertăţile publice etc. De asemenea, Preşedintele poate lua orice decizii pe care le consideră necesare pentru arbitrarea, soluţionarea unui conflict care ar afecta funcţionarea autorităţii de stat conform legilor votate de Parlament.

- numeşte primul-ministru şi membrii guvernului la propunerea primului-ministru şi primeşte demisia acestora.

- promulgă legile; - cu consultarea primului-ministru şi a preşedinţilor celor două camere poate declara

dizolvarea Adunării Naţionale; - se preocupă de asigurarea autorităţii de stat constituţionale conform art. 16 din

Constituţie168; - are dreptul de a graţia (art. 17);

c) are dreptul de veto. Preşedintele promulgă legile; în cazul în care îşi exercită dreptul de veto, acesta solicită Parlamentului rediscutarea legii şi o nouă deliberare sau sesizează Consiliul Constituţional pentru a judeca dacă legea respectivă este constituţională.

6.2.3. Parlamentul Aşa cum am arătat, după cea de-a IV-a Republică, activitatea Parlamentului a fost raţionalizată în favoarea Guvernului, stabilindu-se limite constituţionale a căror depăşire o constată Consiliul Constituţional. Activitatea Parlamentului a fost limitată astfel:

a) supunerea de către Preşedintele Republicii, spre aprobare prin referendum a oricărui proiect de lege privind organizarea autorităţii de stat, permite acestuia să ocolească astfel forul legislativ, atunci când este necesar (art. 11 din Constituţie).

b) dizolvarea de către Preşedintele Republicii a Adunării Naţionale (Senatul nu poate fi dizolvat);

c) controlul constituţionalităţii legilor şi al regulamentelor celor două camere ale Parlamentului de către Consiliul Constituţional (art. 61);

d) stabilirea organizării bicamerale a Parlamentului pentru a împiedica concentrarea puterii legislative de către o singură cameră şi a favoriza astfel controlul reciproc al acestora;

e) delimitarea precisă a domeniului legii, cu alte cuvinte a materiilor care pot fi reglementate numai prin lege şi anume: drepturile civile şi garanţiile fundamentale acordate cetăţenilor; naţionalitatea, statutul şi capacitatea persoanelor, succesiunile şi libertăţile, regimul electoral, stabilirea crimelor şi delictelor ca şi stabilirea pedepselor; principiile fundamentale ale organizării apărării naţionale ş.a. (art. 34 din Constituţie). Toate celelalte materii pot fi reglementate de către puterea executivă. Potrivit art. 38 din Constituţie „pentru executarea programului său, Guvernul poate să ceară

168 Art. 16 din Constituţia Franţei prevede: "Atunci când instituţiile Republicii, independenţa naţiunii, integritatea teritoriului său şi îndeplinirea angajamentelor sale internaţionale sunt ameninţate într-un mod grav şi iminent şi, când funcţionarea normală a puterilor publice constituţionale este întreruptă, Preşedintele Republicii ia măsurile cerute de aceste împrejurări, după consultarea oficială a Primului-ministru, a preşedinţilor adunărilor, ca şi a Consiliului Constituţional. El informează naţiunea cu privire la aceasta, printr-un mesaj. Aceste măsuri trebuie să fie inspirate de voinţa de a asigura puterilor publice constituţionale, într-un timp cât mai scurt, mijloacele de îndeplinire a misiunilor. Consiliul Constituţional este consultat cu privire la aceste măsuri. Parlamentul se întruneşte de drept. Adunarea Naţională nu poate fi dizolvată în timpul exercitării puterilor excepţionale."


129

Parlamentului autorizaţie de a adopta prin ordonanţe, pe o perioadă limitată, măsuri care sunt în mod obişnuit de domeniul legii.” Ordonanţele Guvernului sunt adoptate după consultarea Consiliului de Stat şi intră în vigoare din momentul publicării; ordonanţa devine caducă dacă proiectul legii de ratificare a acesteia nu este depus la Parlament înainte de data stabilită prin legea de abilitare.

Realităţile politice actuale par însă să infirme necesitatea menţinerii unui parlamentarism raţionalizat, sens în care, în prezent, în Franţa, se discută majorarea atribuţiilor Parlamentului în raport cu executivul, conform principiului separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora. Parlamentul Franţei are două camere: Senatul (321 senatori) şi Adunarea Naţională (277 deputaţi). Adunarea Naţională este aleasă prin vot universal, egal, direct şi secret, pentru un mandat de 5 ani, care poate continua până la constituirea noului for legislativ, dacă nu a fost dizolvat de preşedinte. Senatul este ales printr-un sufragiu universal indirect pentru un mandat de 9 ani. Aceasta înseamnă că alegătorii desemnează membrii unui colegiu electoral169 care, la rândul său, va alege senatorii în cele 322 de circumscripţii. Membrii Adunării Naţionale reprezintă naţiunea iar senatorii reprezintă colectivităţile locale şi pe francezii rezidenţi în străinătate. Senatul se înnoieşte din 3 în 3 ani cu 1/3 din numărul total al senatorilor. Datorită modului de recrutare al senatorilor se favorizează marile aglomerări urbane - municipalităţile şi nu se permite manifestarea directă a electoratului. Senatul este considerat mai puţin democratic, reprezentativ decât Adunarea Naţională. De altfel, cele două camere nu sunt egale; Adunarea Naţională are atribuţii mai multe decât Senatul170. Rolul Senatului poate fi rezumat la trei funcţii principale:

a) formează o contrapondere la puterea exercitată de Adunarea Naţională; b) datorită mandatului de 9 ani, înlătură influenţele concentrării puterii de către un

preşedinte influent sau de către un partid care ar dobândi o zdrobitoare majoritate parlamentară. Astfel, Senatul are rolul de a echilibra raportul de forţe, nepermiţând Adunării Naţionale să adopte măsuri discreţionare singură sau cu sprijinul Guvernului atunci când acesta `şi exercita iniţiativă legislativă;

c) contribuie la îmbunătăţirea proiectelor de lege aprobate de Adunarea Naţională, fiind un control reciproc al puterilor separate `n cadrul aceleiaşi puteri (legislativă).

Lucrările camerelor sunt conduse de către un preşedinte, care pentru Adunarea Naţională este ales pe durata legislaturii, iar pentru Senat pentru o durată de 3 ani. Senatul nu poate fi dizolvat de Preşedintele Republicii.

În ceea ce priveşte statutul parlamentarului francez sunt stabilite următoarele reguli: - Nici un membru al Parlamentului nu poate fi urmărit, cercetat, arestat, deţinut sau

judecat pentru opiniile sau voturile exprimate în exercitarea funcţiilor sale (aceasta fiind adevărata imunitate parlamentară).

- In materie criminală sau corecţională, nici un membru al Parlamentului nu poate face obiectul unei arestări sau al oricărei alte măsuri care îl privează sau îi restrânge libertatea, decât cu autorizarea Biroului adunării din care face parte. Această autorizare nu este cerută în caz de crimă171 sau de delict flagrant ori de condamnare definitivă.

169 Colegiul electoral este format din deputaţi, consilieri generali şi delegaţi ai consiliilor municipale. 170 Autorii de specialitate atrag atenţia asupra faptului că bicameralismul francez este inegalitar. (Victor Duculescu, op. cit. p. 207). 171 În dreptul francez, infracţiunile se împart în funcţie de gravitatea lor în crime (a căror săvârşire este sancţionată cu pedepse criminale) şi delicte (a căror comitere este sancţionată cu pedepse corecţionale).


130

- Detenţia, măsurile privative de libertate sau restrictive de libertate, ori urmărirea unui membru al Parlamentului sunt suspendate pe durata sesiunii, dacă adunarea din care face parte o cere.

- Calitatea de parlamentar este incompatibilă cu activităţile publice; cumulul orizontal al mai multor demnităţi: deputat, senator, preşedinte al republicii şi parlamentar este interzis; de asemenea, este incompatibilă cu calitatea de membru al Consiliului Constituţional, al Consiliului Economic şi Social, al Consiliului Superior al Magistraturii şi al Guvernului, precum şi cu funcţii într-o intreprindere privată172.

- Interdicţia cumulului se extinde la funcţionarii internaţionali, la conducătorii întreprinderilor naţionalizate şi a stabilimentelor publice naţionale.

Pentru opiniile sau voturile exprimate de către parlamentar în exercitarea funcţiilor sale acesta nu răspunde în nici un fel. Controlul Parlamentului asupra Guvernului este asemănător celui prevăzut de Constituţia României, ca şi procedura legislativă a acestuia. În sistemul constituţional francez mai există şi Consiliul Constituţional care se alege şi funcţionează asemănător Curţii Constituţionale a României, având atribuţii grupate pe trei categorii: jurisdicţia în materie de contencios electoral; avizarea sau consultarea privind anumite proceduri constituţionale şi controlul constituţionalităţii legilor. 6.3. SISTEMUL CONSTITUŢIONAL AL GERMANIEI

6.3.1. Organizarea federativă. Din anul 1935 până în anul 1945 Germania a fost un stat unitar. In anul 1949 s-a revenit la organizarea federativă a statului în landuri. Landurile au o organizare proprie în domeniul activităţii legislative, executive şi judecătoreşti. La nivelul Parlamentului federal se reglementează, din punct de vedere legislativ, cele mai importante domenii ale vieţii sociale, cum ar fi securitatea statului; apărarea naţională; relaţiile internaţionale; problema cetăţeniei ş.a. Landurile sunt autonome şi beneficiază de dreptul de a fi reprezentate în Parlament prin Bundesrat. Instituţia Parlamentului are o organizaţie bicamerală: Bundestag şi Bundesrat. Alegerea membrilor primei camere se face prin vot universal, egal, direct şi secret. Fiecare alegător dispune de două voturi. Un vot îl acordă persoanei care şi-a prezentat candidatura în circumscripţia electorală unde este arondat, iar altul listei prezentate de un partid politic în Landul în care domiciliază.

Bundesratul este format din reprezentanţii guvernelor landurilor. Preşedintele Bundestagului este ales pe durata mandatului legislativ, iar cel al Bundesratului este ales anual. Membrii Bundestagului reprezintă întregul popor şi sunt independenţi de cei care i-au ales.

172 Parlamentarul nu trebuie să întrerupă orice legătură cu profesia pe care a exercitat-o înainte de alegere. Astfel, de pildă, un medic va putea fi în continuare membru al Ordinului medicilor, un farmacist va putea continua să-şi exploateze oficiul său, un notar, un avocat, un agricultor etc., fiecare se poate întoarce la meseria de bază dar, pentru a evita ca mandatul să nu favorizeze prea mult afacerile persoanelor alese în anumite demnităţi, sunt puse anumite restricţii exercitării profesiei de avocat, şi cumulul nu este posibil cu o funcţie într-o intreprindere având legături financiare (subvenţii sau garanţii de împrumuturi) cu persoane publice (Victor Duculescu, op. cit. p. 208). Se poate observa că `n sistemul parlamentar francez, spre deosebire de cel românesc, calitatea de parlamentar este incompatibilă cu calitatea de ministru, împrejurare ce asigură un conţinut eficient responsabilităţii ministeriale, `nlăturând pentru acesta haina protecţiei parlamentare.


131

Deputaţii se bucură de statutul clasic al parlamentarilor. În plus sunt scutiţi de obligaţia de a depune mărturie referitoare la persoanele de la care deţin informaţii sau vizând datele pe care le-au folosit în exercitarea mandatului lor parlamentar (art. 47). Atâta timp cât acest drept este în vigoare este inadmisibilă sechestrarea de documente. În art. 46 din Constituţia Germaniei se prevede: „1) Un deputat nu poate fi urmărit în nici un moment, judiciar sau disciplinar, din cauza votului lui sau a unei declaraţii pe care a făcut-o în Bundestag sau într-una din comisiile sale sau să fie tras la răspundere în alt mod în afara Bundestagului. Aceasta nu se aplică pentru injuriile defăimătoare. 2) Un deputat nu poate fi tras la răspundere sau arestat pentru fapte pedepsite de lege decât cu încuviinţarea Bundestagului, afară numai dacă a fost arestat în flagrant delict sau în cursul zilei următoare comiterii faptei. 3) Încuviinţarea Bundestagului este, de asemenea, necesară pentru orice altă îngrădire a libertăţii personale a unui deputat sau pentru pornirea unei proceduri judiciare împotriva unui deputat în baza art. 18 (din Constituţie). 4) Orice acţiune penală şi orice urmărire în baza art. 18 împotriva unui deputat, orice arest sau orice alte îngrădiri ale libertăţii sale personale trebuie suspendate la cerera Bundestagului”.

6.3.2. Procedura legislativă

Procedura legislativă se desfăşoară paralel în Bundestag şi Bundesrat, legea adoptată fiind rezultatul colaborării celor două adunări parlamentare. Potrivit Constituţiei, iniţiativa legislativă se poate exercita de Guvernul federal precum şi de membrii Bundestagului şi Bundesratului. Depunerea unui proiect de lege la Bundesrat este motivată de faptul că proiectul de lege nu trebuie să afecteze caracterul federal al organizării statale sau competenţele exclusive ale landurilor. În termen de cel mult 3 zile de la data când proiectul de lege i-a fost notificat, Bundesratul îl transmite Bundestagului pentru iniţierea procedurii legislative propriu-zise. În această fază, Bundesratul nu-l va examina în detaliu. După primirea proiectului de la Bundesrat, în primă fază este supus unei examinări normale din partea deputaţilor din Bundestag. Cu acest prilej se enunţă principiile generale ale viitoarei legi. După această primă lectură, proiectul este înaintat unei comisii permanente de specialitate formată din membrii diferitelor partide reprezentate în Bundestag. În comisie proiectul este discutat în detaliu, prezentându-se şi amendamente. Membrii comisiei votează orice modificare adusă proiectului. Concluziile dezbaterii şi formele definitive ale textelor convenite în comisie se consemnează într-un raport şi se prezintă din nou Bundestagului. În a doua lectură, Camera ia în dezbatere raportul comisiei. Cu prilejul dezbaterilor se discută şi se votează articol cu articol. In situaţia în care se consideră că trebuie clarificate alte probleme legate de proiect, acesta este returnat comisiei care a întocmit raportul. Cea de-a treia lectură constă în aprobarea finală a proiectului în întregul său. După adoptare în Bundestag, proiectul este trimis Bundesratului. Camera Superioară poate adopta proiectul în forma aprobată de Bundestag sau poate cere constituirea unei comisii mixte pentru a dezbate proiectul în forma care i s-a remis. Când Comisia propune modificarea proiectului, modificările sunt supuse aprobării Bundestagului. După ce comisia a prezentat concluziile, Bundesratul are posibilitatea de a opune veto proiectului votat de Bundestag. Veto-ul Bundesratului poate fi înlăturat dacă proiectul este votat din nou de majoritatea membrilor Bundestagului. Rolul legislativ al Bundesratului este foarte limitat.


132

6.3.3. Controlul parlamentar

În România controlul parlamentar asupra celorlalte instituţii ale puterii este limitat substanţial prin Constituţie.

Responsabilitatea politică a Guvernului federal în faţa Parlamentului poate fi asumat în două situaţii. În primul caz, Primul-ministru (cancelarul) solicitată Bundestagului un vot de încredere care poate fi acordat de majoritatea deputaţilor. În caz contrar, Cancelarul beneficiază de dreptul de a propune Preşedintelui Republicii, într-un termen de 41 de zile de la rezultatul votului, dizolvarea Bundestagului şi organizarea alegerilor anticipate. În termenul de 41 de zile, Bundestagul poate propune Preşedintelui un nou Prim-ministru evitând astfel dizolvarea. În situaţia în care Preşedintele Republicii nu dispune dizolvarea Bundestagului, iar această Cameră nu desemnează un nou Cancelar, Cancelarul căruia i s-a refuzat votul de încredere poate cere Preşedintelui să declare, cu acordul Bundesratului, starea de necesitate legislativă. Menţionăm că starea de necesitate legislativă nu presupune acordul Bundestagului. Starea de necesitate legislativă presupune că Guvernul poate adopta în regim de urgenţă, numai cu aprobarea Bundesratului, acte normative cu caracter primar, pentru o perioadă de cel mult 6 luni.

În al doilea caz, Bundestagul, din proprie iniţiativă, adoptă o moţiune de cenzură împotriva Guvernului, fapt ce antrenează înlăturarea acestuia. În moţiunea de cenzură aprobată se va desemna şi noul Cancelar, această condiţie fiind obligatorie.

6.3.4. Preşedintele Republicii Preşedintele federal este ales pe 5 ani de către Adunarea Federală compusă din membrii Bundestagului şi dintr-un număr de membrii egal cu cel al deputaţilor, aleşi potrivit principiului reprezentării proporţionale în adunările reprezentative ale landurilor. Acesta nu poate fi reales decât o singură dată. Preşedintele federal are următoarele prerogative:

a) reprezentant al Germaniei pe plan internaţional; b) încheierea tratatelor internaţionale; c) acreditarea şi primirea reprezentanţilor diplomatici; d) numirea şi revocarea judecătorilor; e) exercitarea dreptului de graţiere; f) promulgarea legilor; g) atribuţii în ceea ce priveşte formarea Guvernului federal.

Acesta nu răspunde din punct de vedere politic de actele sale. Preşedintele federal este însă răspunzător pentru încălcarea Constituţiei sau a unei legi federale. Cererea de punere sub acuzare trebuie prezentată de cel puţin 1/4 din membrii oricărei camere legislative. Decizia de punere sub acuzare trebuie adoptată cu votul a 2/3 din numărul membrilor Camerei în care s-a iniţiat procedura. Competenţa de a judeca şi stabili vinovăţia Preşedintelui revine Tribunalului Constituţional Federal. Dacă acest organism constată că preşedintele este vinovat, poate decide revocarea din funcţie a acestuia.

6.3.5. Guvernul Federal Guvernul Federal este compus din Cancelarul Federal şi din miniştrii federali.


133

Cancelarul Federal este ales de Bundestag fără dezbateri, la propunerea Preşedintelui Federal. Este ales cel care întruneşte majoritatea voturilor Bundestagului. Cel ales trebuie să fie numit ulterior de Preşedintele Federal. Dacă cel propus nu este ales, Bundestagul poate, în termen de patrusprezece zile după turul de scrutin, să aleagă un Cancelar Federal cu mai mult de jumătate din membrii săi. Dacă alegerea nu se realizează înlăuntrul acestui termen, atunci are loc un nou tur de scrutin în care este ales cel care obţine cele mai multe voturi. Dacă cel ales întruneşte voturile majorităţii Bundestagului, Preşedintele trebuie să-l numească în şapte zile de la alegere. Dacă cel ales nu întruneşte această majoritate, Preşedintele Federal trebuie, în termen de şapte zile, fie să propună un nou candidat, fie să dizolve Bundestagul. Miniştrii federali sunt numiţi şi revocaţi de către Bundestag, la propunerea Cancelarului Federal. Cancelarul Federal şi miniştrii federali depun înaintea Bundestagului jurământul. Cancelarul Federal hotărăşte liniile directoare ale politicii generale şi poartă răspunderea pentru aceasta. În limitele acestor linii directoare, fiecare ministru federal conduce departamentul său în mod independent şi pe propria răspundere. Asupra divergenţelor de opinie dintre miniştrii federali decide Guvernul Federal. Cancelarul Federal conduce treburile sale după un Regulament interior hotărât de Guvernul Federal şi aprobat de Preşedintele Federal. Cancelarul Federal are putere de conducere şi de comandă asupra forţelor armate. Cancelarul Federal şi miniştrii federali nu pot să exercite nici o altă funcţie salariată, nici o ocupaţie sau profesiune şi nici să aparţină, fără aprobarea Bundestagului, direcţiei sau consiliului de administraţie unei întreprinderi bazate pe profit. Bundestagul nu poate să pronunţe neîncrederea în Cancelarul Federal decât prin alegerea, cu majoritatea membrilor săi, a unui succesor şi solicitând Preşedintelui Federal să-l revoce pe cel în funcţie. Preşedintele Federal trebuie să se conformeze cererii şi să-l numească pe cel ales. Intre propunere şi alegere trebuie să treacă patruzeci şi opt de ore. Dacă o propunere a Cancelarului Federal de a i se acorda încrederea nu a fost aprobată de Bundestag cu majoritatea membrilor săi, atunci Preşedintele Federal, la propunerea Cancelarului Federal, poate, în termen de douăzeci şi una de zile, să dizolve Bundestagul. Dreptul de dizolvare se stinge de îndată ce Bundestagul alege un nou Cancelar Federal cu majoritatea membrilor săi. Între propunere şi scrutin trebuie să treacă patruzeci şi opt de ore. Funcţia de Cancelar Federal şi cea de ministru federal iau sfârşit, în mod automat, la realegerea unui nou Bundestag; funcţia de ministru federal ia de asemenea sfârşit prin încetarea din orice motive a funcţiei Cancelarului Federal. La cererea Preşedintelui Federal, Cancelarul Federal, iar la cererea Cancelarului Federal sau a Preşedintelui Federal, miniştrii federali sunt obligaţi să continue conducerea instituţiilor respective până la numirea unor succesori.

6.3.6. Puterea judecătorească Titlul IX din Constituţia Germaniei este numit „Puterea judecătorească”. Puterea judecătorească este încredinţată judecătorilor, ea este exercitată de Tribunalul Constituţional Federal, de tribunalele federale şi de tribunalele landurilor. Tribunalul Constituţional Federal statuează:

1. asupra interpretării Legii Fundamentale în caz de litigii privind întinderea drepturilor şi obligaţiilor unui organ federal suprem sau ale altora interesate, înzestrate cu drepturi proprii de Legea Fundamentală sau de Regulamentul interior al unui organ federal suprem.

2. în caz de divergenţă de opinii sau de dubiu asupra compatibilităţii formale sau materiale a dreptului federal sau a dreptului de land, cu Legea Fundamentală, sau asupra compatibilităţii dreptului de land cu orice alt drept federal, la cererea


134

Guvernului Federal, a unui Guvern de land sau a unei treimi din membrii Bundestagului.

3. în caz de divergenţă de opinii dacă o lege corespunde condiţiilor domeniului legiferării concurente landurilor173 la propunerea Consiliului Federal (Bundesratul), a unui guvern de land sau a Reprezentanţei Populare a unui land.

4. în caz de divergenţă de opinii asupra drepturilor şi obligaţiilor Federaţiei şi ale landurilor, în special în ceea ce priveşte aplicarea dreptului federal de către landuri şi a controlului federal.

5. în celelalte litigii de drept public între Federaţie şi landuri, dintre diferitele landuri sau în interiorul unui land, afară de cazul când este deschis recursul la o altă jurisdicţie.

6. asupra recursurilor constituţionale care pot fi introduse de oricine consideră că a fost lezat de puterile publice într-unul din drepturile sale fundamentale sau alte drepturi garantate de legea fundamentală.

7. asupra recursurilor constituţionale introduse de comune şi de asociaţii de comune pentru violarea, printr-o lege, a dreptului de autogestiune, în virtutea articolului 28 (pentru violarea printr-o lege de land numai în măsura în care nu poate fi introdus un recurs înaintea Tribunalului Constituţional al Landului). Tribunalul Constituţional are dublu grad de jurisdicţie (judecă în primă şi în ultimă instanţă). Totodată, jurisdicţia sa se extinde şi asupra deciziilor tribunalelor obişnuite cărora le anulează sentinţele aflate în contradicţie cu Legea fundamentală. Tribunalului Constituţional federal îi revine, de asemenea, competenţa de a judeca acuzaţiile ce se aduc Preşedintelui federal şi judecătorilor.

6.4. SISTEMUL CONSTITUŢIONAL AL STATELOR UNITE ALE AMERICII

6.4.1. Democraţia americană şi sistemul său de valori În general, autorii sunt de acord că sursele gândirii politice a coloniştilor sosiţi pe „Noul Continent” au constat în acea perioadă în:

a) preceptele Bisericii puritane; b) documentele corporaţiilor comerciale ale celor 13 colonii; c) dreptul englezesc; d) experienţa politică dobândită în urma celor două revoluţii din Anglia din 1640-1649 şi cea din 1688, prin care puterile coroanei au fost limitate de burghezie.

Acestor surse primare li s-au adăugat convingeri politice proprii modului de viaţă al coloniştilor potrivit cărora, legitimitatea actului de conducere nu este conferită de şeful Statului - Monarhul - ci de voinţa poporului, deţinătorul suveran al puterii174. Legitimitatea se întemeiază, în concepţia americană, pe preeminenţa ideii de drept, pe respectul neabătut al normelor constituţionale şi al marilor principii politice consacrate prin legile statului. Idei ca „un stat are nevoie de un guvern de legi şi nu un guvern de oameni”175 sau „ nici un om nu este suficient de bun pentru a guverna un alt om, fără consimţământul acestuia”176, ori „prima îndatorire a guvernanţilor este să-i oprească pe cei care periclitează drepturile inalienabile ale individului printre care sunt dreptul la viaţă, dreptul la libertate, dreptul de a căuta fericirea şi 173 În Germania domeniul legiferării este împărţit în două: domeniul de legiferare exclusiv al Federaţiei şi domeniul de legiferare concurent, de competenţa landurilor. 174 Cristian Ionescu, op. cit., vol. I. 175 Cf. Robert Andrews, The Concise Columbia Dictionary of Quatations, Columbia University Press, New York 1989, p. 67. 176 Art. 30 al Declaraţiei de drepturi cuprinsă în Constituţia Statului Massachusetts.


135

dreptul de a avea credinţă”177 sunt numai câteva principii care au stat la baza formării democraţiei în America. Cunoscutul om politic şi preşedinte american Abraham Lincoln făcea o precizare importantă în ceea ce priveşte distincţia ce există între guvernământ şi administraţie: „unul este perpetuu, cealaltă este temporară şi schimbătoare. Un om poate fi loial guvernământului său şi totuşi să se opună unor principii specifice şi metode de administraţie.”178 Legătura organică dintre guvernământ şi democraţie reprezintă unul din punctele cele mai puternice al concepţiei americane reflectată în constituţii şi alte documente politice. În acest sens, Lyndon Jonson arăta că scopurile guvernământului trebuie să fie preocuparea neobosită pentru bunăstarea şi demnitatea fiecărui individ, iar Adlay E. Stevenson arăta, la rândul său, că încrederea publică este indispensabilă pentru credinţa în democraţie. La drept cuvânt Wiliam Henry Harrison afirma că singurul drept legitim de a guverna este o aprobare a puterii guvernului de către cei guvernaţi. Unul dintre pilonii Declaraţiei de Independenţă, a fost hotărârea fermă a coloniilor americane de a se împotrivi despotismului şi tiraniei autorităţilor administrative desemnate de Coroana Britanică. Nu era însă o luptă împotriva abuzurilor săvârşite de Guvernatorul sau de armata engleză în înfăptuirea legilor britanice, ci o luptă împotriva legilor ca atare, a sistemului de guvernământ britanic. Aceasta explică importanţa acordată de americani principiului separaţiei puterilor care este o alternativă la regimul absolutist.179 Preşedintele James Madison arăta în această privinţă că „acumularea tuturor puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în aceleaşi mâini, fie ale unuia singur sau ale unora puţini, fie ereditari, autonumiţi sau electivi, poate fi considerată pe drept cuvânt ca cea mai bună definiţie a tiraniei”180. Edmund Burke insistând pe colaborarea puterilor,în cadrul separaţiei lor, arăta „Parlamentul nu este congres de ambasadori ce exprimă interese diferite şi ostile..., ci adunarea deliberativă a unei naţiuni care are un singur interes, ca un întreg”181. Sam Rayburn, membru al Camerei Reprezentanţilor vorbeşte de „legi înţelepte şi drepte” ca fiind acelea care ajută ca ţara să devină mai fericită şi mai prosperă, aspect care contribuie la legitimitatea legii182. Acelaşi Sam Rayburn devenit Speaker al Camerei Reprezentanţilor făcea o constatare de mare actualitate şi astăzi, arătând că într-o democraţie este esenţială capacitatea de a selecta oamenii cei mai energici, cei mai inteligenţi şi cei mai integri în organele reprezentative ale ţării, fiind astfel o pledoarie pentru votul uninominal. „Un om de acest tip şi caracter serveşte mai eficient şi mai efectiv atunci când el răspunde în faţa poporului său”183. O gândire de o valoare deosebită este cea a lui Theodore Roosevelt care arăta „loialitatea noastră se datorează în întregime Statelor Unite. Ea se datorează preşedintelui numai şi în măsura în care el serveşte în mod eficient Statele Unite. Este de datoria noastră să-l sprijinim când serveşte bine ţara. Este datoria noastră să ne opunem lui când o serveşte rău”184. 177 Respectfully Quated, A Dictionary of Quotations Requested from the Congressional Research Service, edited by Suzy Platt, Congressional Reference Division, Library of Congress, Washington, 1989, p. 150. 178 Respectfully Quated, A Dictionary of Quotations Requested from the Congressional Research Service, edited by Suzy Platt, Congressional Reference Division, Library of Congress, Washington, 1989, p. 143. 179 Johnny H. Killian (editor). The Constitution of the United States of America. Analysis and Interpretation Congressional Research Servie, Library of Congress, Washington D.C. 1987, p. XVII-XVIII. 180 Respectfully Quated, A Dictionary of Quotations Requested from the Congressional Research Service, edited by Suzy Platt, Congressional Reference Division, Library of Congress, Washington, 1989, p. 153. 181 Cf. Robert Andrews, op. cit. p. 189. 182 Respectfully Quated, A Dictionary of Quotations Requested from the Congressional Research Service, edited by Suzy Platt, Congressional Reference Division, Library of Congress, Washington, 1989, p. 55-56. 183 Respectfully Quated, p. 58, citat de Victor Duculescu în "Drept Constituţional comparat", Ed. Lumina Lex Bucureşti, 1999. 184 Ibidem, p. 283.


136

După părerea lui Harry Truman exprimată în anul 1956, preşedintele american este singurul lobbist pe care îl au 150 de milioane de americani. Ceilalţi 20 de milioane sunt în stare să angajeze pe alţii ca să le reprezinte interesele, dar cineva trebuie să se ocupe şi de interesele celor 150 de milioane185. În anul 1968 Richard Nixon îşi punea întrebarea: pentru ce cineva ar dori să fie preşedinte astăzi? Răspunsul este nu gloria şi faima; astăzi sarcinile slujbei depăşesc privilegiile. Aceasta nu pentru că instituţia prezidenţială oferă unei persoane şansa „de a fi” cineva, ci deoarece îi oferă şansa „de a face ceva”186. Ne permitem să credem că totuşi gloria şi faima a fost şi este un scop mobilizator atunci când acestea izvorăsc nu din ceea ce eşti, ci din ceea ce faci. Sistemul politic american se întemeiază pe recunoaşterea drepturilor statelor ce constituie federaţia americană. Abraham Lincoln arăta la Chicago în 1858, că tot aşa precum individul este împuternicit de natura să facă ce doreşte cu el însuşi şi cu rodul muncii sale, în măsura în care nu interferează cu drepturile altor oameni, tot aşa orice comunitate, ca stat, are dreptul de a face ceea ce doreşte în legătură cu preocupările sale, fără a interfera cu drepturile altor state, iar guvernul federal, în principiu, nu are dreptul de a interveni în alte probleme decât aria problemelor generale care privesc ţara ca un întreg187. Cunoscutul jurist şi preşedinte al Curţii Supreme John Marshall arătase, în anul 1819, în speţa Mc Culloch v. Maryland că „nici un visător politic nu a fost vreodată atât de nesăbuit încât să gândească să sfarme frontierele care despart statele şi să topească poporul american într-o masă comună”188. În ceea ce priveşte sistemul juridic american, acesta este astfel structurat încât să asigure imparţialitatea şi aplicarea neabătută a legilor. Respectul deosebit al americanilor faţă de justiţie decurge din convingerea că ea poate corecta abuzurile puterii, afirmându-şi independenţa şi ocrotind în mod eficace drepturile şi libertăţile omului. Consacrare a principiului separaţiei puterilor încă din anul 1803, Curtea Supremă de Justiţie americană a statuat că un „act incompatibil cu Constituţia este nul”, ramurii juridice a guvernământului revenindu-i sarcina de a restabili legalitatea. Referindu-se la dorinţa poporului de a vedea promovată justiţia, publicistul american Philip Randolph estima că salvarea unei rase, a unei naţiuni sau a unei clase trebuie să vină dinlăuntrul său. Libertatea nu este concedată, ea se câştigă. Justiţia nu este dată, ea se revendică. O inscripţie aparţinând unui autor neidentificat, aflată la intrarea Departamentului Justiţiei din Washington, înscrie o idee dragă tuturor americanilor şi anume aceea că „justiţia în viaţa şi conduita statului este posibilă numai dacă sălăşluieşte mai întâi în inimile şi sufletul cetăţenilor”189. La 12.06.1776, sub influenţa concepţiilor dreptului natural, Declaraţia adoptată de Adunarea din Virginia înscrie principiul potrivit căruia toţi oamenii sunt prin natură liberi şi independenţi şi au drepturi inerente, pe care trebuie să le păstreze atunci când se unesc într-o societate. Declaraţia mai înscrie principiul că toate puterile decurg din împuternicirea dată de popor şi, în consecinţă, demnitarii nu sunt decât mandatari şi slujitori ai poporului. Guvernământul trebuie să fie instituit pentru folosul comun, protecţia şi securitatea poporului, naţiunii sau comunităţii. O ideea de excepţională importanţă este aceea care postulează că dacă un guvern s-ar dovedi inadecvat sau contrar acestor scopuri, majoritatea

185 Ibidem, p. 285. 186 Ibidem, p. 282. 187 Ibidem, p. 331. 188 Ibidem, p. 332. 189 Ibidem, p. 184.


137

comunităţii are un drept indubitabil, inalienabil şi de necontestat de a-l reforma, a-l modifica sau înlătura”190. Din cele prezentate rezultă principalele valori ale democraţiei americane, valori care sunt raportate la cetăţeanul şi poporul american şi care devin valori internaţionale numai atunci când se raportează şi la cetăţeanul şi poporul fiecărui stat.

6.4.2. Constituţia americană „Cele treisprezece colonii care au scuturat jugul englez la sfărşitul secolului trecut, cum am mai spus, aveau aceeaşi religie, aceeaşi limbă, aceleaşi moravuri, aproape aceleaşi legi, luptau contra unui duşman comun, aveau deci puternice motive pentru a stabili o legătură strânsă între ele şi pentru a se contopi într-o singură şi aceeaşi naţiune. Dar fiecare dintre ele, având dintotdeauna o existenţă separată şi o administraţie gata constituită, îşi crease interese şi deprinderi specifice şi era potrivnică unei uniuni trainice şi complete care ar fi făcut să dispară însemnătatea ei individuală într-un prestigiu comun191. Legiuitorul constituant a optat pentru o structură statală federală, în ciuda unor factori care ar fi putut determina constituirea unui stat unitar, cum sunt:

a) sentimentul naţional şi limbă comună; b) lipsa unor formaţiuni statale distincte în perioada anterioară (cele 13 colonii nu pot

fi considerate state în sensul modern al cuvântului între 1776-1787); c) piaţă comună şi monedă unică; d) obiective de politică externă similare; e) probleme de apărare naţională comune; f) lipsa unor conflicte etnice, religioase ş.a.192

La 17 iulie 1787 Constituţia americană a fost adoptată, apoi Declaraţia Drepturilor cuprinzând 10 amendamente care erau cuprinse în Constituţia federală, ceea ce a grăbit ralierea statelor americane la acest document. Principiul autonomiei a fost consacrat în Amendamentul X adoptat în 1791 potrivit căruia „puterile care nu sunt delegate de Statele Unite, de către Constituţie şi nici nu sunt interzise de aceasta statelor, sunt rezervate statelor respective sau poporului.” Beneficiind de autonomie, statele federaţiei au putut avea propria Constituţie, precum şi reglementări de interes local aplicabile circuitului civil în domeniul bugetar, administrativ, fiscal, judecătoresc etc. Principiul autonomiei este garantat, orice lege care ar viola autonomia unui stat membru al federaţiei putând fi atacată în faţa instanţelor judecătoreşti pentru neconstituţionalitate193. În prezent, conţinutul federalismului american poate fi caracterizat prin următoarele trăsături:

a) Autonomia constituţională a fiecărui stat; b) Larga manifestare a iniţiativei populare; c) Descentralizarea administrativă194;

6.4.3. Autonomia constituţională În cadrul organizării federale, fiecare stat beneficiază de o Constituţie proprie - o transpunere la nivel local a Constituţiei Uniunii. In fruntea ierarhiei administrative a fiecărui stat 190 Living Document of American History, selected by dr. Steele Commanger, United States Informations Service, p. 10. 191 Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în America,vol. I,Ed. Humanitas Bucureşti,1992, p. 168. 192 Charles Debbach şi alţii, Droit constitutionel et Institutions politiques, Economico, Paris, 1983, p. 208-209. 193 Charles Debbach şi alţii, op. cit., p. 208-209. 194 Cristian Ionescu, op. cit., vol. I, p. 425.


138

se află un guvernator ales prin sufragiu direct (cu excepţia statului Mississipi) pentru un mandat de doi sau, după caz, de patru ani, potrivit reglementărilor locale.

Guvernatorul este ajutat de un viceguvernator. În unele state, guvernatorul poate fi revocat de alegători. In raporturile sale cu parlamentul local, guvernatorul deţine un drept de veto („item veto”). Cu excepţia statului Nebraska, parlamentul local are o compunere bicamerală: Camera Reprezentanţilor şi Senatul. Mandatul celor două corpuri legislative este de doi sau patru ani, în funcţie de reglementările constituţionale locale. În ceea ce priveşte prerogativele acordate celor două Camere, Senatul are puteri limitate în raport cu cele ale Camerei Reprezentanţilor. Activitatea legislativă cuprinde domenii foarte diverse de interes local. În fiecare stat este creată o reţea se instanţe judecătoreşti, în fruntea cărora se afla o Curtea Supremă, ea însăşi subordonată Curţii Supreme Federale195.

6.4.4. Iniţiativa populară Iniţiativa populară constituie o formă a democraţiei semi-directe (democraţiei participative).

În opinia cunoscutului expert american în prognoza socială, John Naisbitt, principiul călăuzitor al democraţiei participative este acela că oamenii trebuie să ia parte la procesul decizional care le afectează într-un fel sau altul viaţa. Democraţia participativă se poate manifesta prin diferite iniţiative de interes local sau chiar naţional ori prin referendum popular organizat pentru aprobarea sau respingerea unei legi votate de Congresul local. Iniţiativa organizării referendumului o pot avea organizaţiile cetăţeneşti sau chiar corpul legiuitor. În ceea ce priveşte iniţiativa populară a cetăţenilor este necesar ca aceasta să întrunească adeziunea (sub formă de semnături) a aproximativ 10 – 12% din numărul total al populaţiei cu drept de vot. Între referendum şi iniţiativa populară există o diferenţă de continuitate, deoarece iniţiativele cetăţenilor declanşează o procedură de votare. Altfel spus, iniţiativa propriu-zisă este supusă votului reprezentanţilor, pe când referendumul este un instrument prin care cetăţenii îşi exprimă opinia privind diferite proiecte legislative iniţiate de organismele competente. Prin intermediul unei iniţiative populare cetăţenii unui stat pot cere, de pildă, revocarea mandatului unui funcţionar local, al unui membru al Camerei Reprezentanţilor sau al Senatului sau chiar al Guvernului etc.

6.4.5. Descentralizarea administrativă în Statele Unite Aceasta presupune:

- administraţie proprie pe plan local; - statele au buget local propriu; - statele pot înfiinţa funcţii publice de interes local, servicii publice, poliţie locală etc.

Organismele federale asigură soluţionarea problemelor de interes naţional, putând interveni pe plan local în îndeplinirea atribuţiilor ce le sunt conferite. Conflictele între organismele federale şi locale vor fi soluţionate de instanţă. Federalismul american exprimat în formula „States Rights” (Drepturile Statelor) s-a determinat prin centralizarea puternică a autorităţii şi concentrarea ei la Washington D.C. - centrul puterii legislative (Congresul), al celei executive (Administraţia), precum şi al celei

195 Charles Cadoux, Droit constitutionnel et institutions politiques, vol. 2, Cujas, Paris, 1982, p.109


139

judecătoreşti (Curtea Supremă de Justiţie). Treptat, puterea şi autonomia statelor componente s-au diminuat, în timp ce autoritatea centrală s-a întărit. În justificarea acestei centralizări se arată:

a) intervenţia directă a guvernului federal este necesară în viaţa economică la nivel naţional cu repercusiuni la nivelul statelor federate, inclusiv prin alocarea unor uriaşe investiţii în proiecte de interes local, precum şi `n sprijinul acordat de stat unor coloşi industriali tradiţionali din diferite state;

b) susţinerea de către autorităţile federale, a unor programe locale de asistenţă socială pentru unele categorii de persoane defavorizate;

c) sprijinirea de către guvernul federal a unor programe de anvergură în domeniul cercetării ştiinţifice şi tehnologice;

d) implicarea statului în soluţionarea unor probleme globalizate la nivelul Uniunii, cum sunt: consumul de droguri, delicvenţa, criminalitatea organizată ş.a.;

e) problemele protecţiei mediului înconjurător; f) asumarea, de către Uniune, a rolului de mare putere militară şi politică mondială; g) probleme legate de întărirea capacităţii militare a Uniunii .

Interesant este faptul că sporirea prerogativelor puterii centrale s-a făcut cu acordul şi cu sprijinul substanţial al Curţii Supreme de Justiţie care a dat câştig de cauză când Administraţiei, când Congresului, în tendinţa acestora de a-şi aroga noi responsabilităţi pe plan local196.

6.4.6. Partidele politice În Statele Unite ale Americii funcţionează mai multe partide: Partidul Republican, Partidul Democrat, Partidul Independent American, Partidul Comunist, Partidul Socialist al Muncii şi altele. Dar aderenţa electorală, precum şi câştigarea puterii politice, detaşează net primele două partide politice. La originea Partidului Democrat a stat lupta pentru autonomia statelor membre ale federaţiei şi limitarea autorităţii acesteia, iar a Partidului Republican, lupta pentru întărirea autorităţii centrale. În prezent, aspect remarcat de analiştii americani ca şi de cei străini, cele două mari partide politice nu se înfruntă pe motive politice sau ideologice, ci în domenii economice şi sociale de interes naţional sau local. În procesul de cucerire şi exercitare a puterii politice, partidele politice americane îndeplinesc patru funcţii principale:

a) Funcţia electorală, care constă în formularea unor programe electorale, propunerea de candidaţi, organizarea şi conducerea campaniilor electorale, atragerea şi mobilizarea alegătorilor, supravegherea alegerilor, analiza rezultatelor.

b) Funcţia de conducere/opoziţie, exercitată concomitent de partidul de la putere cât şi de partidul care este în opoziţie.

c) Funcţia de selectare. Aceată funcţie constă în îmbinarea intereselor cât mai largi ale valorilor naţionale şi forjarea într-o forţă politică coerentă şi unitară, capabilă să domine sau să determine fizionomia instituţiilor de guvernare şi activitatea de guvernare însăşi.

d) Funcţia de educare politică şi civică a cetăţenilor. Activitatea partidelor politice din Statele Unite se caracterizează prin: - Faptul că nu se pune accentul pe doctrină şi ideologie.

196 Charles Debbarch şi alţii, op. cit., p. 209.


140

- Caracterul pragmatic, militând pentru eficienţă, priorităţi economice, electorale, politice, financiare.

- Faptul că acţionează mai ales în perioadele electorale. - Lipsa unei baze sociologice sau de clasă; apartenenţa unor cetăţeni la un partid sau altul

este dictată de „oportunităţile de familie, de tradiţie, de gruparea alegătorilor în jurul unor personalităţi”197.

- Promovarea, după câştigarea alegerilor, pe diferite funcţii în administraţie se face punâmd accentul pe „merit sistem” şi nu pe „spoil sistem”198, respectiv pe competenţă nu pe clientelism politic.

În Statele Unite, grupurile de presiune sunt foarte active, exprimând interesele şi revendicările membrilor lor, deşi nu urmăresc câştigarea puterii politice. In acest sens, pot fi citate organizaţiile agriculturilor, industriaşilor, patronilor, cele ecologiste, feministe precum şi ale puternicelor sindicate AFL-CIO. În S.U.A. există chiar o lege care precizează condiţiile desfăşurării activităţii de către lobby-uri. In anul 1946 a fost adoptată o lege care o înlocuieşte pe cea din 1927. Indivizii sau organizaţiile care primesc fonduri în scopul favorizării, împiedicării sau influenţării adoptării unei legi de către Congres, trebuie să se înscrie pe lângă Secretariatul Camerelor. Lobby-urile trebuie să furnizeze lista oamenilor care le finanţează şi lista celor pe care acestea îi finanţează. Nesocotirea acestor obligaţii atrage pedeapsa amenzii sau închisorii. Statisticile arată că în S.U.A. se înregistrează o creştere a influenţei lobby-urilor în detrimentul celei a partidelor. Dacă în anul 1937, 16% dintre americani se considerau în afara partidelor, în anul 1992, procentul acestora a ajuns la 27%.

6.4.7. Preşedintele Alegerile prezidenţiale comportă de obicei mai multe faze:

a) alegerile primare într-un anumit număr de state; b) convenţiile naţionale ale celor două partide; c) deschiderea companiei electorale; d) desfăşurarea scrutinului, când alegătorii îi desemnează pe electori, aceştia dispun de

un mandat imperativ de a alege o anumită persoană în funcţia de preşedinte al S.U.A.;

e) alegerea preşedintelui de către electori; f) învestitura preşedintelui şi a vicepreşedintelui.

Comparând instituţia Preşedintelui cu cea a Congresului şi a Curţii Supreme de Justiţie, vom constata că puterea în stat este deţinută practic de Preşedinte, că acesta beneficiază de o largă autonomie şi independenţă în domenii majore ale guvernării faţă de celelalte organisme, că între Congres şi Preşedinte sunt puţine punţi de colaborare, fiecăruia revenindu-i o fracţiune din putere, că este împiedicată orice ingerinţă a unei puteri în sfera de activitate a alteia, că instanţa judiciară supremă joacă rolul unui arbitru între cele două puteri aflate într-un conflict constituţional, din care de multe ori Congresul iese „şifonat”199. Ales odată la patru ani prin votul electorilor, Preşedintele nu răspunde în faţa Congresului şi nu poate fi silit să demisioneze dacă este „în minoritate”, cum se întâmplă cu un prim-ministru într-un regim parlamentar.

197 Victor Duculescu, op. cit., p. 68. 198 "Spoils sistem" presupune accesul la obţinerea unei funcţii publice numai cu sprijin politic, folosindu-se în sisteme în care se regăseşte clientelismul politic, formal juridic acest sistem a fost înlăturat în Statele Unite, prin Pendleton Act din anul 1883. A. Iorgovan, Tratat de Drept Administrativ, vol. 2, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996, p.619. 199 Clinton Rossiter, The American Presidency. Time Reading Program, New York, 1963, p. 71.


141

Cu toate acestea, el nu are dreptul să dizolve Congresul şi să procedeze la organizarea unor noi alegeri. În sistemul prezidenţial din Statele Unite nu există - ca şi în sistemele europene - un „Consiliu de miniştri”, organ colectiv, care s-ar întruni şi ar adopta decizii. Ultimul cuvânt în luarea hotărârilor îl are Preşedintele. În acest sens Abraham Lincoln a rostit o celebră formulă: „şapte - da, un nu al Preşedintelui, prin urmare hotărârea este nu”200. Preşedintele este asistat de 15 secretari (miniştrii) care sunt colaboratori individuali ai Preşedintelui şi instalaţi la conducerea unor departamente pentru a executa politica sa, fiind personal responsabili faţă de Preşedinte. Preşedintele poate, în mod discreţionar, să-i numească sau să-i înlăture din funcţie. În jurul Preşedintelui funcţionează numeroase oficii, agenţii, precum şi comisii printre care enumerăm: Agenţia Centrală de Investigaţii (C.I.A.), Consiliul Naţional al Securităţii, Sistemul Federal de Rezerve (monetară, bancară), Agenţia de Informaţii a Statelor Unite, Comisia pentru Comerţul Internaţional al S.U.A., N.A.S.A. etc. Preşedintele nu are iniţiativă legislativă însă are dreptul de veto, care poate fi înlăturat în situaţia în care fiecare dintre cele două Camere ale Congresului votează din nou proiectul în cauză cu o majoritate de două treimi. Se consideră a fi funcţii tradiţionale ale Preşedintelui:

a) funcţia de şef al statului; b) funcţia de şef al puterii executive; c) funcţia de comandant şef al forţelor armate; d) funcţia de şef al diplomaţiei; e) funcţia de participare la activitatea legislativă; f) funcţia de informare a poporului american cu privire la starea Uniunii; g) funcţia de şef al partidului care l-a propus la preşedinţie.

6.4.8. Congresul Congresul este format din două camere legislative: Senatul şi Camera Reprezentanţilor şi are, în principal, două funcţii: votarea legilor şi controlul activităţii executivului. Membrii Camerei Reprezentanţilor sunt aleşi prin vot universal, egal, secret şi direct, potrivit legilor electorale ale fiecărui stat, folosindu-se sistemul majoritar, uninominal şi cu un singur tur de scrutin. Durata unui mandat de deputat este de 2 ani. Senatul este compus din 100 senatori, reprezentanţi ai Statelor (cât 2 pentru fiecare stat cu excepţia statului Nebraska). Senatorii se aleg la fel ca deputaţii, dar pe 6 ani. O treime din numărul senatorilor este înnoită din doi în doi ani. Ambele camere au puteri egale, cu excepţia materiei taxelor şi impozitelor, în care Camera Reprezentanţilor deţine o prioritate faţă de Senat. La rândul său, Senatul are prerogative exclusive în domeniul relaţiilor internaţionale. Puterile Congresului se exprimă prin:

a) puterea de legiferare; b) puteri fiscale; c) puterea de investigaţie; d) puterea de a pune sub acuzaţie şi de a-i judeca pe înalţii funcţionari, inclusiv pe

Preşedintele Statelor Unite; e) puteri în domeniul relaţiilor internaţionale.

6.4.9. Curtea Supremă de Justiţie În sistemul american, jurisdicţiile americane includ:

200 Philippe Ardant, Institutions Politiques et Droit Constitutionnel. L.G.D.J, Ediţia a 8-a, Paris, 1997, p. 312.


142

- Curtea Supremă de Justiţie; - Tribunalul de Apel; - Tribunalul de district; - Tribunale teritoriale disctrictuale; - Tribunalul S.U.A. pentru comerţul internaţional; - Tribunalul cu privire la plângerile federale; - Tribunalul pentru impozite; - Curtea pentru apelurile veteranilor.

Curtea Supremă de Justiţie este compusă din 9 magistraţi, din rândul cărora este numit preşedintele acesteia, respectiv Chief Justice. Aceştia sunt numiţi exclusiv de Preşedintele S.U.A., având astfel un caracter politic. Potrivit Constituţiei, puterea judecătorească este competentă a lua în discuţie orice fel de cazuri, atât cele ce se dezbat în baza dreptului, cât şi a unor principii de echitate, în virtutea Constituţiei, a legilor şi a unor tratate ratificate de S.U.A. Autoritatea judecătorească judecă şi constituţionalitatea legilor precum şi disputele între statele federaţiei. Controlul persoanelor asupra constituţionalităţii legilor se realizează numai pe calea excepţiei de neconstituţionalitate deci, atunci când sunt într-un proces şi li s-a vătămat un drept din cauza unei legi contrare Constituţiei, pot invoca excepţia de neconstituţionalitate. TEME PENTRU REFERAT:

- Comparaţi puterile conferite de Constituţie Preşedintelui României şi Preşedintelui S.U.A. - Comentaţi principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora, în S.U.A.. - Comentaţi principiul separaţiei puterilor al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora în Franţa.

- Garantarea drepturilor şi libertăţilor în Anglia. BIBLIOGRAFIE 1. Victor Duculescu - Drept Constituţional Comparat, Vol. I, Editura Lumina Lex

Bucureşti, 1999, p.53-95; 1890245; 327-360; 390-415 2. Cristian Ionescu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. I, Editura Lumina

Lex, Bucureşti-1997, p. 357-397; 410-463 3. Ion Deleanu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Tratat vol. I şi II,

Editura Europa Nova-1966 4. Ioan Muraru - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. I şi II, Editura

Actami, Bucureşti-1995 5. Tudor Drăganu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol.I şi II, Târgu

Mureş,1993, 1995; 6. Giovani Sartori - Teoria Democraţiei Reinterpretată, Editura Polirom, 1999 7. Alexis de Tocqueville - Despre democraţie în America, Editura Humanitas, 1995 8. Friedrich A. Hayik - Constituţia Libertăţii, Institutul European, 1998.

CAPITOLUL VII RESPONSABILITATEA JURIDICĂ, GARANŢIE

A DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR 7.1. Consideraţii generale Se ştie că, libertatea fără responsabilitate nu poate exista, după cum responsabilitatea este ineficientă fără răspunderea juridică. Pe de altă parte, responsabilitatea şi răspunderea juridică sunt inerente existenţei Statului şi Dreptului atât pe plan intern cât şi pe plan extern. Statul în care nu funcţionează toate instituţiile cu responsabilităţi şi răspunderi este condamnat la anarhie şi la pieire, iar garantarea şi ocrotirea drepturilor este formală. În orice Constituţie, şi `n documentele internaţionale referitoare la drepturile omului, conceptele de garantare, ocrotire, asigurare sunt foarte des folosite. Potrivit art. 12 din Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului (1789) „garantarea drepturilor omului şi ale cetăţeanului necesită o forţă publică; această forţă este deci creată în avantajul tuturor şi nu spre folosinţa proprie a celor cărora ea le este încredinţată”. Or garantarea, ocrotirea şi asigurarea ar fi concepte lipsite de conţinut şi eficienţă dacă această forţă publică nu ar acţiona în limitele unor alte concepte constituţionale, respectiv responsabilitate, răspundere şi constrângere juridică. În multe constituţii, conceptele de responsabilitate şi răspundere sunt folosite în mod expres sau implicit. Aceste concepte sunt strâns legate de noţiunile folosite de constituant cum sunt: garantare, ocrotire, asigurare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, inclusiv a bunei funcţionări a statului. Reglementarea concretă a responsabilităţii şi răspunderii, a procedurii de instituire şi înfăptuire a acestora este de domeniul legii, deci a Parlamentului, dar numai în cadrul, limitele şi principiile prevăzute de Constituţie. Raportând la Constituţie modul şi eficienţa reglementării şi înfăptuirii responsabilităţii şi răspunderii juridice, s-ar putea afirma că la 10 ani de la apariţia Constituţiei (1991), încă mai sunt elemente ale unei crize de responsabilitate şi răspundere juridică. De aceea, socotim că studierea modului de reglementare a instituţiilor responsabilităţii şi răspunderii juridice în diferite sisteme constituţionale este necesară şi de mare actualitate. În lipsa unei teorii generale asupra responsabilităţii, precum şi a folosirii ambigue201 a noţiunilor de „responsabilitate”, „răspundere” şi „constrângere”, vom face câteva consideraţii, încercând să lămurim conţinutul acestor concepte spre a verifica dacă au acelaşi înţeles, iar dacă nu, care ar fi semnificaţiile şi utilitatea fiecăreia dintre ele202. Celebrul dicţionar „Larousse” de exemplu, consemnează pentru termenul de „responsabilitate” mai multe sensuri: „Obligaţia de a repara daunele altuia, cauzate de el însuşi ori de către o persoană care depinde de el sau de un animal ori un lucru aflat în paza sa; obligaţia de a suporta pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea comisă; capacitatea de a lua o decizie fără avizul prealabil al autorităţii superioare; necesitatea, pentru un ministru, de a-şi abandona funcţia atunci când parlamentul îi refuză încrederea...; responsabilitatea colectivă203 - faptul de a considera pe toţi membri unui

201 "Lipsa de distincţie între termenii răspundere şi responsabilitate pare să fie un fenomen general, comun nu numai în literatura juridică, ci şi în aceea etică, filozofică, sociologică şi chiar lingvistică." Mihai Florea, Responsabilitatea acţiunii sociale, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti - 1976, p. 26. 202 A se vedea V.Dabu, Răspunderea juridică a funcţionarului public, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2000. 203 În timpul Revoluţiei Franceze, prin decretul din februarie 1790, s-a legiferat responsabilitatea colectivă a comunelor şi a locuitorilor sau numai a comunei, ori locuitorilor, pentru mişcări şi organizări de revolte. Iar prin Legea poliţiei rurale din 1864, în România se prevedea că atunci când într-o comună s-a dat foc, sau a fost o tâlhărie, un furt, ceilalţi locuitori trebuiau să sară să prindă autorii, pentru că altfel vor fi răspunzători.

Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor

144

grup ca responsabili solidari, pentru actul comis de către unul din membrii grupului”204. Din această definiţie desprindem ideea că responsabilitatea constituie o obligaţie impusă sau recunoscută de lege persoanei private sau publice, de a face ori de a da socoteală pentru ea sau pentru altul aflat în grija sa, ceea ce presupune o garanţie a responsabilităţii. Observăm că totdeauna responsabilitatea are caracter general declarativ, dar socotim că, în mod greşit, în această definiţie se arată că responsabilitatea operează după săvârşirea faptului declanşator al acesteia, şi în baza unei acţiuni a celui vătămat. Acelaşi dicţionar, pentru termenul „responsabil”, consemnează două sensuri: „cel care trebuie să răspundă”, să fie garant pentru propriile sale acţiuni sau ale altuia, pe care le determină; persoană care are capacitatea de a lua decizii, dar care trebuie să dea socoteală unei autorităţi superioare sau celor care i-au acordat mandatul205. Se observă prin urmare că responsabilitatea este anterioară răspunderii care este de fapt o materializare a responsabilităţii în cadrul unei proceduri prevăzute de lege. În dicţionarul enciclopedic român, termenul de „răspundere” nu figurează ca atare, fiind semnalat numai într-una din formele sale particulare „răspunderea materială a angajaţilor”, iar termenul de „responsabilitate” este definit ca o „consecinţă a nerespectării unei obligaţii care constă în îndatorirea de a repara prejudiciul cauzat şi când este cazul de a suporta o sancţiune”206. Această definiţie situează în mod eronat „responsabilitatea” ca fiind ulterioară faptului, respectiv ca o consecinţă a nerespectării unei obligaţii. Noi credem că această definiţie este mai aproape de conceptul de „răspundere” decât de „responsabilitate”207. „Obligaţia” generică din această definiţie - care nu este altceva decât responsabilitatea - este anterioară faptei, fiind prevăzută mai întâi în lege. „De remarcat că prin formularea dată, însuşi sensul şi conţinutul juridic al termenului, este prezentat incomplet, unilateral, privit numai din perspectiva încălcării, nu şi a respectării - chiar impuse - a normei juridice, ca şi cum responsabilitatea ar fi un fenomen, care intervine întotdeauna „post festum”, un factor care acţionează numai pe tărâmul răului deja înfăptuit (consecinţă a nerespectării unei obligaţii) şi nu un fenomen care în primul rând veghează curent şi permanent la respectarea normelor şi raporturilor sociale în condiţiile funcţionalităţii lor normale”208. Pe de altă parte, Dicţionarul limbii române moderne şi Dicţionarul explicativ al limbii române pun semnul egalităţii între „responsabilitate” şi „răspundere”, definind „responsabilitatea” ca o obligaţie de a efectua un lucru, de a răspunde, de a da socoteală de ceva209, definiţie destul de imprecisă210, după cum vom arăta în cele ce urmează. Prof. C.G. Dissescu în studiul „Putere şi responsabilitate guvernamentală”211 tratează „responsabilitatea” ca un principiu şi o asociază cu principiul separaţiei puterilor, arătând că „responsabilitatea juridică” este „fixarea, măsurarea consecinţelor unui act” ipotetic, prin lege. În dreptul german, G. Hancy şi Wagner leagă noţiunea de răspundere de un sentiment de responsabilitate: „aceasta presupune o măsură a conduitei cerute de lege, un mod specific de obligare socială al individului, responsabilitatea devenind în fond o cerinţă care face ca

204 Nouveau petit Larousse, Libraire Larousse, Paris - 1971, p. 802. 205 Nouveau petit Larousse, Libraire Larousse, Paris - 1971, p. 802. 206 Dicţionarul enciclopedic român, vol. IV, Editura politică, Bucureşti-1966, p. 48-49. 207 In acelaşi sens a se vedea prof. univ. dr. Al. Negoiţă, Drept administrativ şi elemente de ştiinţa administraţiei T.U. Bucureşti-1981, p. 276. 208 Mihai Florea, op. cit. p. 28. 209 Dicţionarul enciclopedic român, vol. IV, Editura politică, Bucureşti-1966, p. 48-49. 210 Vezi opinia contrară a d-lui dr. Valentin I. Prisăcaru în Tratat de drept administrativ român, Editura Lumina Lex - 1993, p. 383-385. 211 Constantin G. Dissescu, Noua Constituţie a României, Institutul Social Român, Editura Cultura naţională, Bucureşti-1922, p. 41.


145

drepturile şi obligaţiile individului să fie determinabile şi respectiv determinate în cazuri concrete”.(s.n.) Aşa cum arăta prof. C.G. Dissescu, în Grecia, libertatea s-a născut o dată cu responsabilitatea şi, în special, o dată cu răspunderea. Totuşi, principiul responsabilităţii a avut cea mai mare dezvoltare şi amploare la Roma, unde funcţiile publice erau anuale. Eliberarea din funcţie după un an, ca urmare a nerealegerii, este considerată de C.G. Dissescu ca o formă de „responsabilitate” a funcţionarului statal. Această ultimă opinie prezintă interes deosebit la noi, mai ales în prezent, deoarece în reglementarea actuală a autonomiei locale, primarii212 au o responsabilitate atenuată şi astfel prevenirea, îndreptarea greşelilor, abuzurilor sau răspunderea pentru acestea este greu de realizat atâta timp cât eventuala nerealegere intervine după patru ani; în acest timp, un primar necinstit sau incompetent poate crea imense pagube comunităţii, inclusiv drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Credem că reducerea mandatului de primar de la 4 la 2 ani ar putea fi un element stimulator pentru creşterea responsabilităţii primarilor şi a eficienţei administraţiei publice locale în spiritul reglementărilor constituţionale. De asemenea, argumentul că mandatul de 2 ani ar fi insuficient ca primarul să justifice încrederea şi speranţele alegătorilor săi nu rezistă criticii deoarece primarul poate fi reales, putând astfel să-şi continue realizarea programului, dacă „trece examenul noilor alegeri”. Considerăm că nu este la adăpost de critică nici limitarea controlului social specializat213 asupra primarului prin reducerea responsabilităţii numai la cazurile de suspendare sau demitere a acestuia pentru:

- condamnare definitivă la o pedeapsă privată de libertate (art. 49 din Legea nr. 69/1991, modificată);

- arestarea pe o perioadă mai mare de 6 luni, pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie214; - anularea irevocabilă de către instanţă în mod repetat, a unor dispoziţii date cu rea

credinţă215 şi contrar intereselor generale ale statului216 sau cu încălcarea Constituţiei şi legilor ţării.

212 În unele state din S.U.A. primarul se alege anual odată cu judecătorul şi şeriful prin votul electoratului din localitatea respectivă, fapt ce îi determină să se simtă mai responsabili, pentru actele şi sarcinile ce le revin. 213 Este vorba de actualele reglementări ale Legii nr. 69/1991 modificată, în vigoare până la 23.05.2001. 214 Credem că, potrivit actualei reglementări, menţinerea în funcţie a unui primar arestat mai mult de 6 luni pentru o infracţiune săvârşită din culpă, spre exemplu uciderea din culpă, este în detrimentul comunităţii şi contravine art. 16 din Constituţie; acest aspect privind responsabilitatea administrativă a acestuia, consider că trebuie avut în vedere într-o eventuală modificare a Legii nr. 69/1991, aflată pe rolul Parlamentului. 215 Observăm că în cazul dispoziţiilor greşite date de primar cu "bună credinţă" ce pot fi calificate ca "acte incompetente", legiuitorul nu a reglementat procedura de urmat, aspect ce credem că nu este la adăpost de critică. Socotim că nu este normal să fie tolerată incompetenţa unui primar având în vedere importanţa acestei funcţii, precum şi faptul că printre altele acesta este împuternicit de lege (art. 48 pct. 2 din Legea nr. 69/1991 modificată) să constate încălcări ale legii, fie ele contravenţii sau chiar infracţiuni. Or se ştie că responsabilitatea autorităţii legitimează autoritatea, o întăreşte, contribuind la eficienţa acesteia. 216 Dispoziţiile art. 33, pct. 1, precum şi ale art. 41, pct. 1 din Legea nr. 69/1991 modificată, nu instituia o responsabilitate administrativă a primarului sau consiliului local pentru anularea irevocabilă de către instanţă în mod repetat a unor dispoziţii date cu rea credinţă contrar intereselor colectivităţii locale, ceea ce afecta foarte serios protecţia intereselor publice. Problema ar avea soluţie numai în cazul când prin dispoziţia respectivă o persoană se consideră vătămată într-un drept al său şi-l acţionează în judecată pe primar sau Consiliul local în baza art. 48 din Constituţie, conform procedurii prevăzute de Legea nr. 29/1990. De aceea, prin Ordonanţa de urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale nr. 69/1991, republicată, nr. 22/29 mai 1997, s-a modificat art. 33, în sensul că în redactarea acestuia, pe lângă interesele generale ale Statului s-au introdus şi "interesele generale ale comunei, ale oraşului, ale subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiului Bucureşti". Prin aceeaşi Ordonanţă de urgenţă se făcea o reglementare oarecum mai bună şi a art. 41, în sensul că: - prin excluderea condiţiei de "rea credinţă" la deciziile repetate anulate irevocabil de instanţă, s-a extins sfera responsabilităţii primarului şi la actele ilegale săvârşite de acesta din culpă, inclusiv cu bună-credinţă; de asemenea, s-a reglementat şi responsabilitatea primarului în calitatea de funcţionar public, pentru cazul de "neîndeplinire sau de


146

Observăm că în conformitate cu Legea nr. 69/1991 modificată, înfăptuirea răspunderii administrative şi chiar penale a primarului depinde de durata procesului penal, care poate depăşi patru ani (durata actualului mandat al primarului), ceea ce nu este de natură să impună o comportare corespunzătoare, responsabilă, a acestuia în spiritul Constituţiei şi al legii şi, în mod deosebit, în interesul comunităţii. De asemenea, abateri ca: lipsa de interes în activitate, nepregătirea, incompetenţa, abuzurile mărunte, consumul excesiv de alcool, nereceptivitatea, favoritismul, încălcarea regulilor unei licitaţii legale etc., nu sunt sancţionate de lege dacă sunt săvârşite de primar. Deci, pentru aceste abateri, legiuitorul nu a instituit încă o responsabilitate a primarului şi implicit nici o răspundere de natură a le preveni sau combate în mod operativ, deşi Constituţia o cere. Pentru înlăturarea acestei scăpări a legiuitorului, Guvernul, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 22 din 29 mai 1997 instituise responsabilitatea primarului prin modificarea art. 41 din Legea nr. 69/1991, republicată şi asupra cazurilor de „neîndeplinire sau de refuz repetat al atribuţiilor în exercitarea cărora acţionează”. Socotim că nici prin această formulare nu se instituia o responsabilitate, pentru primar, de natură a asigura o protecţie corespunzătoare intereselor colectivităţilor locale şi ale Statului şi o eficienţă sporită a activităţii primarului.

În Legea administraţiei publice locale nr. 215 din 23.04.2001, intrată în vigoare la 23.05.2001, s-a dat o reglementare mai bună responsabilităţii primarului, în spiritul dispoziţiilor constituţionale.

Astfel mandatul primarului încetează de drept în următoarele cazuri: a) demisie; b) incompatibilitate; c) schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ teritorială; d) imposibilitatea de a fi exercitat mandatul pe o perioadă mai mare de 6 luni consecutive, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 77 alin 2, respectiv de arestare; e) când a fost ales prin fraudă electorală (sau încălcarea Legii privind alegerile locale; f) a fost condamnat, prin hotărâre judecătorească definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate; g) de punere sub interdicţie judecătorească; h) pierdere a drepturilor electorale; i) când, în exercitarea atribuţiilor ce îi revin din lege, a emis 3 dispoziţii cu caracter normativ într-un interval de trei luni, care au fost anulate de instanţa de contencios administrativ prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă; j) deces. Mandatul primarului încetează, de asemenea, înainte de termen ca urmare a unui referendum local, instituţie introdusă prin noua lege. Potrivit art. 77 alin. 2 din noua lege, mandatul primarului se suspendă de drept numai în cazul în care acesta a fost arestat preventiv. Suspendarea durează numai până la încetarea situaţiei prevăzute în art. 77 alin. 2 din Legea nr. 215/2001. Şi aceste reglementări sunt discutabile sub raportul dispoziţiilor constituţionale care reglementează responsabilitatea şi răspunderea primarului, deoarece nu satisfac cerinţele constituţionale şi, ca urmare, nu asigură un echilibru între competenţele şi puterile primarului pe de o parte, şi responsabilităţile lui pe de altă parte. Astfel numai dacă ne referim la câteva reglementări constatăm că: procedura referendumului local pentru încetarea mandatului primarului este foarte geoaie, o persoană condamnată la o pedeapsă neprivativă de libertate rămâne pe funcţia de primar, nu sunt prevăzute responsabilităţi pentru dispoziţii cu caracter individual greşite sau intenţionate etc.

Am făcut această paranteză pentru a evidenţia că reglementarea responsabilităţii şi răspunderii juridice a autorităţilor publice pentru drepturile vătămate ori pentru lezarea interesului public, cât şi pentru înfăptuirea acestora sunt esenţiale pentru un stat de drept, în mod deosebit pentru garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale oamenilor, precum şi a intereselor lor legitime, fiind instituţii juridice de importanţă constituţională.

refuz repetat al atribuţiilor în exercitarea cărora acţionează şi ca reprezentant al Statului". Din păcate, aceste modificări nu au rămas în vigoare deoarece Ordonanţa de urgenţă nr. 22/1997 a fost respinsă de Parlament.


147

7.2. Responsabilitate şi răspundere. Importanţa delimitării conceptuale. Într-o lucrare de drept civil francez217 din perioada interbelică, găsim o explicaţie etimologică a noţiunii de responsabilitate precizându-se că termenul cuprinde latinescul „spondeo”, ceea ce în contractul verbis din vechiul drept roman semnifica legarea solemnă a debitorului faţă de creditorul său, pentru a executa o anumită obligaţie asumată prin contact. În Instituţiile lui Gaius se arată că o obligaţie verbis se încheia solemn printr-o întrebare şi un răspuns precum: - „Făgăduieşti tu solemn că vei da?” (Dari spondes) -”Făgăduiesc solemn!” (Spondeo); -”Vei da?” -”Voi da!”; -”Promiţi?” -”Promit!”; -”Te legi?” -”Mă leg!”; -”Promiţi cu bună credinţă?” -”Promit cu bună credinţă!”; -”Vei face?” - „Voi face!”218. În limba latină, „spondeo”, „respondeo”, „sponsum”, „sponsa”, „sponsio” înseamnă a promite, a se obliga faţă de zei219. De fapt, termenul „responsabilitate” include două cuvinte latine: verbul „spondeo”, care înseamnă a promite solemn, a garanta, a răspunde pentru cineva şi substantivul „res”, care înseamnă lucru, motiv, cauză, realitate, afacere, chestiune, interes, avantaj etc220. Desprindem de aici concluzia că noţiunea de responsabilitate juridică înseamnă legătura stabilită printr-o promisiune solemnă sau prin lege de a face sau sau a nu face ceva, ori de a suporta ceva într-o afacere, chestiune, lucrare, realitate etc., ca urmare a încălcării unor obligaţii anterioare. În literatura de specialitate, opiniile cu privire la responsabilitatea juridică sunt diferite. Alessandra Levi arată că responsabilitatea juridică nu este altceva decât obligaţia subiectului de a îndeplini o datorie (o obligaţie) care înlocuieşte o obligaţie anterioară ce nu a fost îndeplinită221. Decenciere-Ferrandiere arată că „responsabilitatea poate fi definită ca un ansamblu de obligaţii care se nasc în sarcina unui subiect din cauza faptului, acţiunii sau omisiunii celui căruia îi este imputabil. Când aceste obligaţii sunt sancţionate prin dreptul existent pozitiv, responsabilitatea este juridică, iar în celelalte cazuri responsabilitatea este numai morală”222. Intr-o altă opinie, responsabilitatea ar fi un raport juridic de constrângere având ca obiect sancţiunea juridică223. După alţi autori, responsabilitatea este o formă de reacţie socială, de represiune, venind din partea societăţii pentru unele acţiuni reprobabile imputabile persoanei. Bineînţeles, este vorba de o reacţie instituţionalizată şi organizată numai de o lege în limitele şi pentru faptele sau actele prevăzute de lege224.

217 Henry Lalou, La responsabilité civile, Dalloz, Paris-1928, p. 13. Astfel, Henry Lalou a legat ideea de "responsabilitate" de cea de "obligaţie", care rezultă dintr-o încălcare a legii, ca urmare a săvârşirii unui delict sau cvasidelict, tratând numai una din formele responsabilităţii juridice, respectiv responsabilitatea civilă. 218 Gaius, Instituţiunile (sub redacţia lui Aurel N.Popescu), Editura Academia Română, Bucureşti-1982, p. 220. 219 Gaius, op. cit. p. 220, nota 45. 220 În Larousse de la langue Francaise "Lexis", 1979, p. 1692, se arată :Cuvântul responsabil vine de la "responsus", construcţie ce pleacă de la "respondere", introducerea sa în limba franceză se situează către anii 1100, cuvântul "responsabilitate" nu este introdus decât după anul 1783 şi înseamnă obligaţia de a repara. 221 Alessandra Levi, Teoria generale del diritto, Padova, Cedam-1967, p. 389. 222 André Decenciere-Ferrandiere, La responsabilité des Etats à raison des dommages subis par des etrangers, Paris, Rousseau, 1925, pag. 11. 223 Gheorghe Baboş, Teoria Generală a Statului şi Dreptului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-1983, pag. 264. 224 Sofia Popescu, Fundamentul responsabilităţii juridice, referat prezentat la a X-a ediţie a zilelor juridice româno-franceze din 05.06.1996.


148

De asemenea, în opinia majoritară a autorilor români, „responsabilitatea” este definită prin intermediul categoriei de „obligaţie”, respectiv obligaţia de a suporta o privaţiune ori de a repara un prejudiciu225. Astfel, prof. I. Oancea priveşte responsabilitatea penală în sensul de obligaţie a celui care a săvârşit o faptă ilicită de a suporta sancţiunea juridică, precum şi ca pe un raport juridic, fără a opera o distincţie între elementele de conţinut ale acestuia şi norma juridică înseşi226. I. Iovănaş, înţelege responsabilitatea juridică drept „o expresie a condamnării de către stat a unei conduite ilicite care constă într-o obligaţie de a suporta o privaţiune”227. Alţi autori apelează pentru definirea răspunderii juridice la categoria de situaţie juridică228. Este de observat că definiţiile expuse au o trăsătură comună în sensul că toate consideră responsabilitatea ca o obligaţie de suportare a unei sancţiuni juridice, ceea ce este discutabil; după părerea noastră, sancţiunea nu reprezintă decât un instrument de realizare a responsabilităţii juridice229. Este adevărat principal, dar mai sunt şi altele. Tot în sensul celor de mai sus, al depăşirii concepţiei potrivit căreia responsabilitatea juridică constituie doar o obligaţie de suportare a unei sancţiuni juridice, este şi părerea prof. Mircea Costin, care susţine că responsabilitatea juridică îşi are temeiul în faptul ilicit şi reprezintă un complex de drepturi şi obligaţii care formează un raport de constrângere, ce apare între Stat ca unicul subiect activ şi autorul faptei ilicite, ca subiect pasiv230. Deşi constituie un progres faţă de celelalte definiţii, nu putem trece cu vederea unele imprecizii, în sensul că nu face distincţie între responsabilitate, răspundere şi constrângere, responsabilitatea fiind redusă la raportul juridic de constrângere, or, după cum vom încerca să demonstrăm, între acestea există deosebiri de esenţă. De asemenea, este discutabilă reducerea responsabilităţii numai la autorul faptei ilicite, precum şi numai la raportul dintre stat şi persoană. Într-un dicţionar francez de drept, Max Legrand tratează responsabilitatea juridică sub trei forme:

225 Prof. Antonie Iorgovan, Drept administrativ. Tratat elementar, Editura Proarcadia - 1993, p. 175, Răspunderea presupune o raportare Cetăţii prin "autorităţile sale la agentul acţiunii sociale"(în speţă a Parlamentului faţă de Guvern) pe când responsabilitatea ne apare ca o raportare activă a "agentului acţiunii sociale" faţă de Cetate,faţă de regulile şi autorităţile acesteia(în speţă Guvernul faţă de Parlament). Această subtilă distincţie din filozofia dreptului ultimelor decenii este reflectată şi de Constituţie,care,nu întâmplător,în art.108,se referă la "Răspunderea membrilor Guvernului",adică la tragerea la răspundere politică şi penală a acestora pentru fapele ilicite săvârşite ca membri ai Guvernului, iar în art.113 se referă la "Angajarea răspunderii Guvernului", adică la manifestarea de către Guvern a spiritului său de responsabilitate. In prima situaţie, Guvernului, în ansamblu şi fiecărui membru în parte, i se aduc acuzaţii de ordin politic sau penal, pe când în a doua situaţie se poate spune că Guvernul este cel care cere să i se aducă acuzaţii, iar dacă acestea nu există sau cei care le aduc nu obţin adeziunea majorităţii parlamentarilor(adică moţiunea de cenzură este respinsă)atunci,să-i fie aprobate de către Parlament cele solicitate (un program,o declaraţie politică generală, un proiect de lege, după caz) arată dl. Prof. univ. dr. A. Iorgovan în Tratat de Drept Administrativ, Editura Nemira, Bucureşti-1996, p. 501. 226 A se vedea prof. I.Oancea, Noţiunea răspunderii penale. Analele Universităţii Bucureşti, seria Stiinţe Sociale şi Juridice nr. 6/1959, p. 133. 227 I. Iovănaş, Consideraţii teoretice cu privire la răspunderea administrativă în dreptul R.S.R., Teza de doctorat, Cluj - 1968, p. 49. 228 I.Gliga, Consideraţii cu privire la definirea răspunderii juridice în S.U.A., Babeş Bolyai, Cluj- 1970, p. 100 229 A se vedea şi dr. Lidia Barac, Câteva consideraţii cu privire la definirea răspunderii juridice, Revista Dreptul nr. 4/1994, p. 40. 230 A se vedea dr. Mircea Costin, Responsabilitatea juridică în dreptul R.S.R., Editura Dacia, Cluj - 1974, p. 27. Domnia sa arată că responsabilitatea juridică este complexul de drepturi şi obligaţii conexe care, potrivit legii, se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de către Stat, prin aplicarea sancţiunii juridice, în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi a îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept.".


149

- responsabilitatea penală care este definită ca o instituţie juridică guvernată de mai multe principii231;

- responsabilitatea civilă pe care o defineşte ca o obligaţie ce ne este impusă de lege de a răspunde de pagubele pe care noi le-am cauzat;

- responsabilitatea funcţionarilor publici şi ministeriali definită ca fiind responsabilitatea civilă specială a acestora232.

Indiferent de unele neclarităţi, reţinem că autorul se referă nu la o simplă obligaţie ci la o instituţie juridică guvernată de mai multe principii233. Analizând diferitele forme ale responsabilităţii juridice din toate domeniile dreptului, ajungem la constatarea că responsabilitatea juridică reprezinte mai mult decât un complex de drepturi şi obligaţii corelative, cum susţine un autor234, după părerea căruia răspunderea juridică este „instituţia” ce cuprinde ansamblul normelor juridice care vizează raporturi ce se nasc în sfera activităţii defăşurate de autorităţile publice în temeiul legii, împotriva tuturor acelor care încalcă sau ignoră ordinea de drept, în scopul asigurării respectării şi promovării ordinii publice şi binelui public”. Şi această definiţie, într-adevăr mai completă, pune în mod greşit semnul egalităţii între responsabilitate şi răspundere, aspect la care ne vom referi pe larg în cele ce urmează. Din practică observăm că sunt cazuri când subiectul, deşi responsabil declarat de lege, nu răspunde, deoarece fapta prejudiciabilă nu este cunoscută de cei în drept235, sau partea vătămată nu vrea să reclame, ori a intervenit prescripţia236 etc. De exemplu, în cazul când Statul, deşi a plătit particularului daune cauzate de greşeala funcţionarului public, apreciind că este în interesul serviciului (fiind un risc al serviciului), nu-l acţionează „în regres” pe funcţionarul vinovat şi evident, acesta nu răspunde, deşi este responsabil pentru fapta respectivă. In astfel de situaţii, mai putem vorbi de răspunderea juridică a acestui funcţionar? Noi credem că nu. Dar când suntem în prezenţa unui caz concret, în care la plângerea părţii vătămate instanţa a stabilit despăgubirile ce le acordă, precum şi eventual o sancţiune pentru funcţionarul X? Considerăm că de-abia acum când instanţa a stabilit răspunderea lui X faţă de Z, ne aflăm în faţa răspunderii juridice a funcţionarului X, deci a responsabilităţii materializate de autoritatea competentă. Să presupunem că X,în pofida hotărârii judecătoreşti definitive de stabilire a răspunderii, refuză să-şi execute obligaţiile ce-i revin din această hotărâre în cazul Y.

231 Într-o opinie contrară, răspunderea penală este definită ca "obligaţia unei persoane fizice de a răspunde de consecinţa actelor sale ilicite", iar responsabilitatea ar constitui o aptitudine, posibilitate reală sau vocaţie de a lucra cu vinovăţie. Dr.N.Giurgiu,Răspunderea şi sancţiunea de drept penal,Editura Neuron,Focşani-1995, p. 7. 232 Max Legrand, Dictionaire uzuel de droit. Par Max Legrand, Libraire Larousse, Paris, p. 646. 233 După Sourdat, dreptul nu conţine un alt principiul mai fecund decât cel al responsabilităţii. Sourdat, Traité general de la responsabilité ou de l'action en dommages - enter et en dehors des contrats, Ed. IV, p. 3. 234 Lidia Barac, Câteva consideraţii cu privire la definirea răspunderii juridice, Revista Dreptul nr.4/1994, p. 41. 235 De exemplu, poliţistul, procurorul, judecătorul sau orice funcţionar public care a luat mită, deşi este declarat de lege responsabil penal, în lipsa denunţului şi a probelor necesare, nu poate fi tras la răspundere; parlamentarul care a săvârşit cu vinovăţie un accident de circulaţie este responsabil, dar nu răspunde dacă nu i s-a ridicat imunitatea parlamentară; funcţionarul public care este responsabil de săvârşirea unei abateri disciplinare nu răspunde dacă şeful său îi tolerează fapta, ori nu a aflat de ea; la fel, un membru al Guvernului, care în exercitarea funcţiei sale a săvârşit o faptă penală, este responsabil de aceasta, însă nu răspunde dacă, potrivit art. 108 pct. 2 din Constituţie, una din Camere sau Preşedintele României nu decid să ceară organelor în drept urmărirea penală. Intr-un astfel de caz, chiar dacă răspunderea nu "există" deocamdată, responsabilitatea persistă şi dacă în cadrul termenului de prescripţie, noile Camere sau un nou Preşedinte al României decid cererea de urmărie penală, există posibilitatea să se înfăptuiască şi răspunderea penală pentru actualul sau fostul membru al Guvernului. 236 Spre exemplu, potrivit art. 13 din Legea nr. 32/1968, răspunderea contravenţională nu mai intervine dacă în termen de 3 luni de la data săvârşirii faptei nu s-a aplicat sancţiunea. "Aplicarea sancţiunii pentru contravenţii se prescrie în termen de 3 luni de la data săvârşirii faptei." Potrivit art. 14 din Legea nr. 32/1968, executarea sancţiunii se prescrie în termen de un an de la data aplicării ei. Or este evident că, în cazul depăşirii acestor termene, nu mai poate fi înfăptuită răspunderea contravenţională a funcţionarului public, deşi acesta potrivit legii este responsabil de contravenţia săvârşită.


150

Într-o astfel de situaţie, va trebui să se apeleze la constrângerea lui X, prin executarea silită, pentru realizarea răspunderii, uzând de forţa Statului, caz în care avem de-a face cu răspundere înfăptuită prin constrângere. Observăm deci, că orice om liber şi stăpân pe faptele sale are întotdeauna responsabilitate, dar răspunderea efectivă nu o are decât în cazuri concrete, stabilită pe baza legii de către instanţa sau autoritatea administrativă competentă după caz. In practică, instanţa de judecată sau autoritatea administrativă, atunci când aplică legea în cazul concret, stabileşte mai înainte dacă subiectul are responsabilitate237 şi numai după aceea verifică dacă acesta răspunde pentru fapta respectivă în împrejurările date, ceea ce învederează încă o dată diferenţa dintre responsabilitate şi răspundere. De exemplu, în dreptul administrativ, în vederea tragerii la răspundere pentru o faptă a sa (greşeală personală sau de serviciu) trebuie mai întâi să se verifice dacă persoana este sau nu funcţionar public şi dacă prin lege i s-a declarat şi delimitat responsabilitatea, respectiv competenţa de a răspunde, adică:

- dacă la data faptei ocupa legal funcţia publică; - dacă faptul sau actul administrativ au fost săvârşite în executarea atribuţiilor sale legale

de serviciu sau în legătură cu serviciul; - dacă există temei legal, deci un act normativ prin care acesta este declarat responsabil

pentru faptele sale. După această primă etapă de stabilire a existenţei responsabilităţii, în cazul în care se vizează răspunderea funcţionarului public, se verifică dacă există vreo cauză care o înlătură (răspunderea) ca de exemplu: cazul fortuit, constrângerea, starea de necesitate238 etc. In situaţia în care nu există nici o cauză de înlăturare a răspunderii, urmează stabilirea vinovăţiei, respectiv a greşelii personale de serviciu, determinarea prejudiciului şi, în final, a răspunderii concrete prin actul autorităţii administrative sau hotărâre judecătorească. Observăm că, în acest caz, temeiul răspunderii juridice administrative a acestui funcţionar public, este actul autorităţii administrative sau hotărârea judecătorească dată în cauză, inclusiv actul sau faptul juridic săvârşit, cauzator de răspundere. Din cele de mai sus rezultă, prin urmare, că responsabilitatea juridică este o instituţie de drept prin care legiuitorul exprimă vocaţia la răspundere juridică a unor persoane239, pentru eventualele fapte şi acte juridice săvârşite direct sau indirect, prin alte persoane, ori prin lucruri aflate în administrarea lor. Referindu-ne la dreptul public, responsabilitatea este instituţia juridică prin care orice persoană de drept public este declarată de legiuitor ca potenţial răspunzătoare pentru anumite fapte şi acte juridice ce le poate săvârşi în elaborarea, organizarea, executarea, respectarea legii şi înfăptuirea justiţiei, personal sau prin alte persoane ori prin lucruri aflate în administrarea sa. Spre deosebire de responsabilitate (care este o răspundere în abstract, o capacitate, o vocaţie la răspundere), răspunderea juridică este răspunderea concretă stabilită după o anumită procedură de autoritatea competentă (instanţă sau autoritatea administrativă) finalizată într-o sancţiune însoţită sau nu de anularea actului ilegal, restabilirea situaţiei anterioare, fixarea

237 De exemplu, nu a fost instituită încă responsabilitatea juridică pentru: -miniştrii, până la adoptarea Legii responsabilităţii ministeriale; -poliţistul care deşi descoperă în "teren" o contravenţie la Legea evaziunii fiscale, nefiind împuternicit de lege să o constate şi să o sancţioneze, nu este responsabil şi deci nu răspunde pentru neîntocmirea unui document de constatare şi sesizare a organului competent; -procurorii şi judecătorii, pentru unele fapte neprevăzute în Legea nr. 92/1992 (încălcarea sistematică a atribuţiilor de serviciu, tergiversarea lucrărilor, nedeclararea recursului sau a apelului în mod nejustificat, nejudecarea de urgenţă şi cu precădere a cauzelor în care inculpaţii sunt arestaţi etc.) . 238 A se vedea prof. univ. dr. Al. Negoiţă, Drept administrativ,Editura SYLVI Bucureşti-1996, "Cauzele care înlătură răspunderea contravenţională", p. 187. 239 Sensul conceptului de “persoană” folosit în această definiţie este acela de persoană fizică, persoană juridică, indiferent că este de drept public sau privat.


151

despăgubirii pentru actul sau faptul ce a cauzat daunele constatate, luarea măsurilor de siguranţă aplicate sau acordate conform unei proceduri prevăzute de lege. Deşi nu ne-am propus să facem o comparaţie sub toate aspectele între responsabilitate şi răspunderea juridică240, mai adăugăm la cele de mai sus ideea că responsabilitatea juridică izvorăşte din Constituţie şi legile date în baza acesteia şi se fundamentează numai pe acestea241, pe când răspunderea juridică îşi are sursa în hotărârea instanţei judecătoreşti sau în actul autorităţii administrative de stabilire a acesteia care, evident şi acestea trebuie să fie conform legii.

Responsabilitatea juridică se declară de lege, spre deosebire de răspunderea juridică, care se stabileşte de instanţa sau autoritatea administrativă competentă242. A declara responsabilitatea prin Constituţie şi lege fără a reglementa, concomitent, modul de transformare a acesteia în răspundere şi de înfăptuire concretă a răspunderii, înseamnă a o lipsi de conţinutul ei juridic, iar partea vătămată de posibilitatea realizării dreptului ei. Simpla prevedere şi reglementare prin Constituţie şi lege a responsabilităţii juridice nu echivalează cu despăgubirea sau garantarea despăgubirii părţii vătămate. Nestabilirea de legiuitor a organelor competente şi a procedurii de transformare a responsabilităţii în răspundere, precum şi modul de înfăptuire a acesteia, face inactivă responsabilitatea juridică, instituită direct sau indirect de Constituţie. Astfel de situaţii constatăm, de exemplu, în prezent, în cazul responsabilităţii primarului care acţionează ca reprezentant al Statului (art. 43, pct. 1 din Legea nr. 69/1991243). In această situaţie s-au găsit poliţiştii la 18 mai 1994, data intrării în vigoare a Legii nr. 26/1994 şi până la 11 iulie 1995 când a intrat în vigoare Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, precum şi ulterior regulamentele Consiliilor de Onoare şi Consiliilor de Judecată; magistraţii, de la data intrării în vigoare a Constituţiei din anul 1991244 şi până la 13.08.1992, când a intrat în

240 Răspunderea penală se deosebeşte clar de responsabilitatea penală, imputabilitate, culpabilitate şi raportul juridic represiv, reprezentând numai consecinţa juridică a săvârşirii faptei penale de către infractor", arată Narcis Giurgiu, în Răspunderea şi sancţiunea de drept penal, Editura Neuron, Focşani-1995, p. 17. 241 În literatura de specialitate se vorbeşte de răspundere şi responsabilizare. Pentru ca activitatea justiţiei, în ansamblul său, să fie de mai bună calitate, să corespundă rolului său social, nu este suficient să fie sancţionaţi - penal, disciplinar sau patrimonial, prin obligarea la despăgubiri - un anume număr de magistraţi, ci este nevoie ca toţi magistraţii să se simtă în permanenţă responsabili, să aibă sentimentul răspunderii lor eventuale. Aceasta presupune responsabilizarea lor prin instituirea responsabilităţii pentru anumite fapte şi acte de comportament negative. A se vedea: Ana Boar, "Judecătorul - putere şi răspundere", în revista Dreptul nr. 1/1998 p. 37 precum şi D. Ludet, "Quelle responsabilité pour les magistrats?", în "Pouvoirs" nr. 74/1995, p. 133. 242 Cu privire la aceste aspecte dr. Mircea Preda arată: "Răspunderea disciplinară a funcţionarului public se naşte numai după ce acesta a săvârşit abaterea disciplinară (prin acţiune sau inacţiune), aceasta constituind deci, temeiul juridic al declanşării răspunderii sale disciplinare şi al aplicării dacă este cazul, a unei sancţiuni disciplinare", dr. Mircea Preda. Tratat elementar de drept administrativ român. Editura "Lumina Lex", 1996, p. 209. 243 Art. 122 din Legea nr. 69/1991 republicată instituie responsabilitatea primarului în faţa Guvernului, când acţionează ca reprezentant al Statului; astfel Departamentul Administraţiei Publice Locale controlează "exercitarea de către primar a atribuţiilor delegate" şi propune "măsuri corespunzătoare" Guvernului. Totuşi, până în prezent, nu a apărut actul normativ care să reglementeze modul de înfăptuire a răspunderii primarului în acest domeniu şi să prevadă care sunt acele măsuri corespunzătoare. A se vedea şi art. 43 din O.G. nr. 22/1997 care instituia demiterea primarului pentru cazul de "neîndeplinire sau de refuz repetat al atribuţiilor în exercitarea cărora acţionează şi ca reprezentant al statului", reglementare pe care o considerăm incompletă, dar care nici cel puţin aşa nu a fost aprobată de Parlament. 244 In art. 33 pct. 2 din Constituţie se arată "Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de consiliu de disciplină al judecătorilor. In acest caz, lucrările sunt prezidate de preşedintele Curţii Supreme de Justiţie". Evident că de la data intrării în vigoare a Constituţiei din 1991 responsabilitatea disciplinară a magistratului nu se putea transforma în răspunderea, până la înfiinţarea Consiliului Superior al Magistraturii, singura instituţie competentă să stabilească răspunderea disciplinară a magistratului. Orice alte dispoziţii legale contrare referitor la aceasta erau abrogate încă din anul 1991 prin art. 150 din Constituţie.


152

vigoare Legea de organizare judecătorească prin care s-a reglementat în mod concret procedura materializării responsabilităţii în răspundere şi organele care o înfăptuiesc. Orice persoană de drept public poate fi responsabilă penal245, civil sau administrativ, pentru faptele sale, dar nu pentru toate acestea răspunde; spre exemplu, răspunderea juridică a funcţionarului public poate fi înlăturată din lipsă de probe, sau îndeplinirea termenului de prescripţie, de inacţiunea părţii vătămate, ori de cazul fortuit etc. Responsabilitatea juridică are caracter general ipotetic, pe când de răspundere juridică putem vorbi numai în cazul concret după ce aceasta a fost stabilită de autoritatea competentă. Responsabilitatea juridică este anterioară faptei săvârşite, spre deosebire de răspundere care apare numai după producerea faptului sau actului juridic generator246. Răspunderea se stabileşte de către autoritatea competentă, ulterior responsabilităţii, respectiv după săvârşirea faptei, iar constrângerea administrativă intervine numai atunci când răspunderea nu se realizează de bună voie. După unii autori, responsabilitatea este legată de dimensiunea „internă a agentului, pe când răspunderea de dimensiunea „externă” a acestuia247. Răspunderea este un efect al responsabilităţii agentului (persoană publică, funcţionar public, persoană privată), pentru fapta generatoare de răspundere248. Constrângerea administrativă este o înfăptuire cu forţa a răspunderii juridice. Si din punctul de vedere al efectelor juridice, sociale şi chiar economice există deosebire între responsabilitate şi răspundere juridică. Simpla declarare a responsabilităţii juridice nu este suficientă pentru reglementarea relaţiilor sociale. Aceasta, până nu se materializează în răspundere concretă, nu produce efecte juridice, economice, sociale, având doar un caracter preventiv, pe când răspunderea juridică concretizată presupune în mod obligatoriu efecte juridice, sociale, economice, cu caracter preventiv, reparatoriu, educativ şi constrângător. Drepturile şi obligaţiile sunt virtuale în cadrul responsabilităţii juridice, pe când în cazul răspunderii juridice sunt cuantificate, delimitate pentru ca apoi să fie materializate; evident, numai în cadrul activităţii de materializare249 poate interveni constrângerea administrativă. Faţă de diferenţierile semnalate, credem că se impune o folosire precisă a conceptelor de responsabilitate şi răspundere, atât în dreptul pozitiv, în practica judiciară, cât şi în doctrina juridică. Or înfăptuirea conceptelor constituţionale de „garantare-ocrotire” este strâns legată de modul de reglementare a responsabilităţii, răspunderii şi constrângerii juridice, precum şi de modul de înfăptuire a acestora. Astfel, dată fiind importanţa acestor instituţii juridice, responsabilitatea şi răspunderea sunt prevăzute expres 245 Este adevărat că în dreptul românesc încă nu s-a reglementat răspunderea penală a persoanei juridice, aşa cum s-a făcut spre exemplu în dreptul francez, însă există deja preocupări în acest sens. 246 "Astfel, dacă responsabilitatea apare în sistemul legislaţiei penale ca o aptitudine, posibilitate reală sau vocaţie a unei persoane fizice în vâstă de peste 14 ani de a lucra cu vinovăţie (funcţionând deci, ca una din condiţiile generale de existenţă ale oricărui subiect activ al infracţiunii, independent de săvârşirea vreunei fapte penale şi indiferent de asumarea vreunei obligaţii de a răspunde penal), răspunderea penală apare potrivit art. 17 alin. 2 din Codul penal, numai în temeiul săvârşirii unei infracţiuni şi presupune întotdeauna asumarea unei obligaţii determinate de a suporta rigorile legii penale", dr. Narcis Giurgiu, op. cit., p.7. 247 M. Florea, op. cit., p. 27. 248 Înlăturarea confuziei ce se face în practică între responsabilitate şi răspundere are o deosebită importanţă. De exemplu, sunt multe autorităţi publice, instituţii publice, care în aprecierea activităţii lor, în diferite analize ale stării de legalitate, operează numai cu cifre reprezentând persoane sancţionate şi amenzi stabilite, deci un indicator de responsabilitate concretizată şi nu de răspundere înfăptuită. În realitate, se trag concluzii eronate atâta timp cât nu se urmăreşte şi nu se operează cu numărul şi valorea amenzilor încasate, a despăgubirilor plătite şi a confiscărilor rămase definitive. Spre exemplu, sunt foarte multe cazuri când răspunderea juridică contravenţională nu se înfăptuieşte deoarece, procesul-verbal de contravenţie a fost anulat de instanţă sau s-a prescris executarea sancţiunii. 249 "Dar o hotărâre judecătorească nu are nici o valoare dacă nu este aplicată, dacă nu poate fi executată, hotărârea fără nici o executare este o simplă părere a judecătorilor. Valoarea hotărârilor o dă posibilitatea ei de a fi realizată: sabia justiţiei înseamnă executarea". Prof. Paul Negulescu, Tratat de drept public, Tomul II, Casa Scoalelor-1943, p. 8.


153

sau implicit `n constituţiile statelor, fiind esenţiale. De exemplu, în art. 41 din Constituţie dreptul de proprietate este garantat, însă o astfel de garanţie nu este reală până ce Parlamentul nu emite legi suficiente care să concretizeze instrumentele de garantare, responsabilităţi, răspunderi, până nu instituie drept abateri, contravenţii, infracţiuni toate faptele prin care se atinge dreptul de proprietate, organele care să-i descopere, să-i cerceteze, să-i judece şi să-i tragă la răspundere pe cei care le încalcă etc. Socotim că sunt eronate propunerile de modificare ale art. 41 al. 1 din Constituţie care susţin înlocuirea sintagmei „dreptul de proprietate” cu „proprietatea”. O astfel de propunere poate duce la o confuzie între dreptul la proprietate şi obiectul proprietăţii. Obiectul proprietăţii poate dispare prin furt, distrugere, dar dreptul de proprietate nu, acesta constituie un temei al reparării prejudiciului, prin acţiunile judiciare prevăzute de lege.

7.3. Responsabilitatea juridică şi constrângerea administrativă În dicţionarul Petit Larousse se arată că verbul „contraindre” vine de la latinescul „constringer” şi este definit ca „obligarea cuiva prin forţă să facă un lucru”250 or, în dicţionarul de neologisme251, termenul „constrângere” este definit ca „acţiunea” de constrângere şi rezultatul ei, forţare, iar verbul „a constrânge” este definit astfel: „a sili, a obliga (pe cineva) să facă ceva, a forţa”. Reţinem că în ambele definiţii acţiunea este însoţită de o forţă, ceea ce în Dreptul Administrativ se traduce prin forţa Statului, singurul împuternicit prin Constituţie de a dispune de constrângerea publică. Pe de altă parte, se ştie că nimeni nu poate fi constrâns doar pentru „intenţie”, ci numai pentru o faptă concretă, exterioară, prevăzută de lege. În practică, actul de constrângere este condiţionat de descoperirea faptei păgubitoare, a daunei, de concretizarea voinţei exprimate legal de a folosi forţa şi de existenţa şi voinţa autorităţii împuternicite să realizeze constrângerea. În lipsa oricăreia din aceste condiţii, constrângerea nu poate interveni, iar dacă ar interveni, ea ar fi lipsită de o bază legală. Nu trebuie să se confunde constrângerea cu temerea252 indusă ca urmare a sancţiunii prevăzute de lege (în cadrul responsabilităţii) pentru o faptă viitoare, deci posibilă. Pe de altă parte, temerea de sancţiunea pentru fapta săvârşită poate să existe până când intervine fenomenul uitării, dacă nu s-a declanşat în termenul legal procedura constrângerii corelativă cu răspunderea stabilită de organul competent, respectiv dacă nu sunt îndeplinite condiţiile obligatorii la care ne-am referit mai sus. Este adevărat că existenţa normei juridice sancţionatoare, prin temerea ce o induce, are un caracter preventiv atât pentru individ, cât şi pentru societate, dar atâta timp cât nu este folosită forţa în executarea unei hotărâri definitive, socotim că nu ne aflăm în prezenţa unei adevărate constrângeri administrative. Aşa cum am arătat, sunt foarte multe norme juridice încălcate de persoane pentru care, din diferite motive, nu a fost folosită constrângerea253 şi, astfel, nici răspunderea juridică în aceste cazuri nu s-a înfăptuit. De altfel, credem că aici este „nodul gordian” al prevenirii încălcării legii, deci şi a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Dilema prevenirii apare ca răspuns la întrebarea: ce este mai eficient, să majorăm sancţiunile şi respectiv pedepsele, sau să asigurăm operativitatea în descoperire, un procent cât mai mare de fapte şi autori descoperiţi,

250 Petit Larousse, op. cit., p. 248. 251 Florin Marcu şi Constant Maneca, Dicţionar de neologisme, Editura Academiei, Ediţia a III-a, Bucureşti - 1978, p. 256. 252 Considerăm că între această "temere" şi "constrângere morală" sunt diferenţe, ce nu permit confundarea acestora. 253 De exemplu, când partea vătămată nu a intentat acţiunea, ori a intervenit prescripţia, sau nu a reuşit să probeze greşeala personală de serviciu a funcţionarului etc., nu poate interveni constrângerea.


154

concomitent cu asigurarea reparării prejudiciului şi aplicarea unor pedepse modice? In gândirea juridică s-a exprimat de multe ori ideea că în locul severităţii sancţiunilor este preferabilă promptitudinea represiunii (Cesare Beccaria). Din păcate, se constată că la redactarea noului Cod penal, precum şi a actelor normative de drept administrativ254 s-a avut în vedere prima soluţie, evident cu toate implicaţiile negative ce decurg din aceasta. Dar ce este constrângerea administrativă? Profesorul Antonie Iorgovan defineşte constrângerea administrativă ca fiind „ansamblul măsurilor (actelor juridice, operaţiuni administrative, fapte materiale) luate (efectuate) de autorităţile administraţiei publice, în baza legii, cu folosirea puterii de Stat şi, dacă este cazul, împotriva voinţei unor subiecte de drept, pentru a sancţiona încălcarea normelor de drept administrativ, a preveni săvârşirea unor fapte antisociale şi a apăra drepturile cetăţenilor sau după caz, pentru a asigura executarea actelor autorităţilor judecătoreşti, respectiv ale Avocatului Poporului, Curţii Constituţionale şi Curţii de Conturi”255.

După unii autori români, pe baza legislaţiei anterioare Constituţiei din 1991, măsurile de constrângere se clasifică în două mari categorii:

a) măsuri de constrângere administrativă256 b) măsuri de constrângere judecătorească.

Argumentul de fond era formulat astfel: de vreme ce înfăptuirea responsabilităţii juridice presupune aplicarea unei constrângeri, atunci logic, trebuie să ajungem la concluzia că şi instanţele judecătoreşti aplică măsuri de constrângere, stabilind răspunderea civilă, penală, administrativă257 etc. In această opinie se pune semnul egalităţii între „constrângerea judecătorească” şi activitatea instanţelor prin care se stabileşte răspunderea civilă, penală, administrativă etc., ceea ce ni se pare discutabil. De asemenea, se susţine că instanţa când „aplică” măsurile prevăzute în art. 91 din Codul penal (mustrare cu avertisment şi amendă) cât şi cele din art. 198 din Codul de procedură penală, efectuează constrângerea judecătorească asupra celor vinovaţi de încălcarea unor dispoziţii legale, aspect la care ne vom referi în cele ce urmează. Mergând pe acelaşi raţionament, şi în baza Legii nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, s-ar putea susţine că în aplicarea articolelor 10 şi 16, instanţa constrânge pe conducătorul autorităţii administrative să trimită lucrările cerute, ori să execute hotărârea judecătorească definitivă sub sancţiunea amenzii de 500 lei pentru fiecare zi de întârziere nejustificată şi a plăţii către reclamant a daunelor pentru întârziere. Ca urmare, şi în acest caz am avea de-a face cu constrângerea judecătorească. Asupra acestei din urmă concluzii avem unele rezerve. 254 În ultimul timp se elaborează tot mai multe acte normative prin care pentru contravenţii sunt prevăzute amenzi mari şi închisoare până la şase luni, folosite pentru a induce o temere, în speranţa prevenirii. Dar neaplicarea acestor sancţiuni, deşi creşte frecvenţa contravenţiilor, diminuează temerea şi deci eficienţa preventivă a acestor acte normative. Interesant şi semnificativ ni se pare raţionamentul lui E. Speranţia cu privire la raportul dintre frica de pedeapsă şi prevenirea infracţiunilor şi contravenţiilor care, structurat, se prezintă astfel: -când creşte frecvenţa pedepsei, creşte frica; -când creşte frica, creşte respectul legii; -când creşte respectul legii, scade frecvenţa pedepsei; -când scade frecvenţa pedepsei, scade frica; -când scade frica, scade respectul legii; -când scade respectul legii, creşte frecvenţa pedepsei şi ciclul se reia.

Si din acest raţionament rezultă necesitatea tratării diferenţiate a responsabilităţii, răspunderii şi respectiv a constrângerii. A se vedea E. Speranţia, Principii fundamentale de filozofie juridică, Cluj-1936, p. 377, citat de V.Dabu, în Poliţişti, procurori şi judecători, Regia autonomă "Monitorul Oficial", Bucureşti.1997, p. 51. 255 Prof.univ.dr. Antonie Iorgovan, Drept Administrativ, vol III, Editura Proarcadia, Bucureşti-1993, p. 186. Analiza acestei definiţii considerăm că nu face obiectul acestei lucrări şi, ca atare, ne vom limita numai la prezentarea modului cum este definită constrângerea administrativă, de distinsul autor citat. 256 A se vedea I.Iovănaş, Drept Administrativ şi elemente ale ştiinţei administraţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-1977, p. 276. 257 I.Iovănaş, op. cit. p. 327.


155

Astfel, specific contenciosului administrativ este executarea operativă a procedurilor şi hotărârilor judecătoreşti definitive, instanţa implicându-se direct prin cele două instrumente, respectiv aplicarea amenzii pentru fiecare zi de întârziere şi stabilirea de daune cauzate de întârziere. Dar hotărârea, amenda şi daunele de întârziere pot fi plătite de „bună voie”, direct, ori la simpla intervenţie a executorului judecătoresc, situaţie în care, evident, credem că nu putem vorbi de constrângere. Numai în caz de refuz şi opunere258 la executarea silită a plăţii amenzii şi daunelor de întârziere când, prin urmare, dispoziţia şi respectiv hotărârea judecătorească definitivă nu poate fi executată, este necesară forţa de constrângere a poliţiei, deci a autorităţii administrative. În concepţia unor autori sfera constrângerii extra-administrative (judecătoreşti) este extinsă şi la măsurile de constrângere dispuse de organele Parchetului, pe care o denumeşte constrângere procesual-juridică, spre a evoca o constrângere neadministrativă259. Consider că această opinie este discutabilă deoarece instanţele şi Parchetul nu posedă forţa de constrângere a statului260 şi nu realizează în principal constrângerea; spunem aceasta deoarece autorităţile juducătoreşti, numai în secundar, înfăptuiesc acte administrative261 şi numai în aceste situaţii am putea vorbi de o activitate de constrângere, dar nu judiciară, ci administrativă. În acest sens, se exprimă şi dl. prof. Antonie Iorgovan, care arată: „În anumite situaţii, îndeosebi în cazurile procesuale, instanţele judecătoreşti precum şi Ministerul Public, recurg la anumite măsuri care ne apar ca măsuri administrative (s.n.), din 258 A se vedea art. 6 lit. e din Legea nr. 26/1995. 259 Astfel, prof. univ.dr. A.Iorgovan susţinea "extinderea sferei constrângerii extra-administrative şi la măsurile de constrângere pe care le dispuneau organele procuraturii în cadrul procesului complex de realizare a răspunderii juridice, de restabilire a ordinii de drept, de apărare a ordinii şi libertăţii cetăţenilor. Tocmai de aceea am sugerat denumirea de constrângere procesual-juridică, spre a evoca constrângerea neadministrativă (în sensul că era realizată de alte organe de Stat decât cele administrative). Fosta procuratură a dispărut ca instituţie, în locul ei a apărut Ministerul Public, care în concepţia legiuitorului nostru constituant, este o instituţie statală ce face parte din sfera autorităţii judecătoreşti, chiar dacă procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic sub autoritatea Ministrului Justiţiei (art. 131 din Constituţie). Ca atare, măsurile de constrângere dispuse de Ministerul Public, cel puţin sub aspect formal, ne apar tot ca măsuri de constrângere judiciară. Criteriul formal al organului competent a aplica măsurile de constrângere, deşi este un criteriu necesar, se dovedeşte în unele situaţii insuficient pentru a delimita sfera constrângerii administative, de constrângerea judiciară. Acest criteriu trebuie întregit cu unul de conţinut, referitor la regimul juridic aplicabil măsurii de constrângere respective. Astfel, vom constata că anumite măsuri - deşi aplicate de Ministerul Public sau de o instanţă judecătorească - este greu să nu le calificăm sub aspectul naturii juridice (şi) prin intermediul categoriilor ştiinţei dreptului administrativ (măsuri de executare silită, sancţiuni administrative, sancţiuni contravenţionale)." Prof. univ.dr. Antonie Iorgovan, Tratat de Drept Administrativ, vol. II, Editura Nemira - 1996, p. 202. 260 C.G. Rarincescu, vorbind despre raporturile dintre Stat şi ordinea juridică, după ce ne spune că ordinea juridică se caracterizează prin ideea de obligativitate impusă activităţilor omeneşti, că această obligativitate se caracterizează prin forţă, că forţa este caracteristică unei organizări sociale, Statul ajunge la aceeaşi concluzie, a autolimitării legale, atunci când afirmă că autolimitarea suveranităţii, care nu este decât forţa sau puterea de comandă a Statului, se realizează prin funcţie legislativă, că forţa materială de constrângere, prin care se execută şi se realizează în fapt comandamentele legii, atribuită funcţiunii executive şi, că rezolvarea conflictelor de drepturi şi suprimarea conflictelor dintre particulari este rezervată funcţiunei jurisdicţionale. Curs de Drept Constituţional, Bucureşti - 1940, p. 70. Pe aceeaşi linie se înscrie şi opinia lui Andrei Rădulescu exprimată în Noua Constituţie a României, 23 de prelegeri publice organizate de Institutul Social Român, Tiparul Cultura Naţională, Bucureşti - 1922, pag. 197, "Executarea presupune un mijloc de constrângere: ca să ajung însă la această executare, la mijlocul de constrângere, trebuie să nu mai fie discuţie asupra aplicării legii ... De altfel, ideea de a împărţi dreptatea, de a da fiecăruia ce este al său, este anterioară constrângerii, executării." 261 Administraţia publică este o activitate de organizare a executării, şi de executare în concret a legii, prin activităţi cu caracter dispozitiv şi prestator, activitate care se realizează în principal prin sistemul organelor administraţiei publice dar, în subsidiar, şi prin alte organe situate în alte sisteme de organizare a puterii statului -sistemul puterii legiuitoare şi sistemul puterii judecătoreşti - precum şi în cadrul unor organizaţii particulare care împlinesc activităţi de interes public şi care dobândesc, în aceste împrejurări, calitatea de autorităţi administrative". Prof. univ. dr. Alexandru Negoiţă, Drept Administrativ şi Ştiinţa Administraţiei, Editura Atlas Lex S.R.L., Bucureşti - 1993, p. 12.


156

punct de vedere al naturii fizice, al criteriilor intrinseci şi, oarecum, al măsurilor procesuale penale sau civile, după caz, din punct de vedere al scopului ce l-a avut în vedere, implicit al regimului juridic menit a realiza această finalitate, regim al procedurii penale, sau după caz, al procedurii civile. Astfel, sub aspectul naturii juridice, o atare măsură de constrângere poate să primească o calificare prin intermediul ştiinţei dreptului administrativ, precum şi o calificare prin prisma altei ramuri de drept, fără ca una să o excludă pe cealaltă, ci dimpotrivă”262. Aceeaşi idee o regăsim şi la specialiştii în dreptul penal şi procesual penal care arată că „persoanele care au nesocotit legalitatea în care trebuie să se desfăşoare procesul penal, pot fi trase la răspundere administrativă (s.n.) civilă sau penală”. După cum se observă, distinsul autor la care ne referim face o deosebire clară între sancţiunile juridice aplicate de instanţă, fiind categorisite după natura lor ca: administrative, penale sau civile, pentru a se concretiza formele de răspundere juridică respective, sancţiuni ce vizează persoanele fizice şi sancţiunile procedurale ce privesc actele încheiate prin nerespectarea legii263.

7.4. Despre fundamentul constituţional al responsabilităţii juridice În literatura juridică se folosesc termenii de „temei” sau „fundament” al responsabilităţii. Temeiul este un termen de tehnică juridică folosit de legiuitor. Spre exemplu, în art. 17. alin. 2 din Codul penal român, se arată: Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”, în sensul că răspunderea penală nu poate exista în lipsa unei fapte săvârşite cu vinovăţie, prevăzută şi pedepsită de legea penală. Iar în art. 23 pct. 9 din Constituţie se prevede: „Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii”. Deci, spre deosebire de răspunderea penală, temeiul responsabilităţii penale îl constituie legea care prevede faptele ce constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte. Potrivit art. 1 din Legea nr. 32/1968, contravenţia este singurul temei al răspunderii contravenţionale. „Contravenţia este fapta săvârşită cu vinovăţie, care prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea şi este prevăzută şi sancţionată ca atare prin legi, decrete sau prin acte normative ale organelor arătate în legea de faţă”. De exemplu, în dreptul francez, potrivit legii din 5 iulie 1972, Statul este declarat responsabil pentru greşelile personale de serviciu ale magistraţilor (temeiul responsabilităţii)264. Concomitent, în aceeaşi lege, şi magistraţii sunt declaraţi responsabili pentru greşelile lor personale de serviciu. Insă, în acelaşi act normativ s-a prevăzut că acţiunea părţii vătămate se îndreaptă numai împotriva Statului responsabil. Dar Statul, numai după ce a plătit paguba (deci s-a înfăptuit răspunderea - devenită temei pentru altă răspundere), poate să-l acţioneze pe magistratul responsabil şi să transforme responsabilitatea acestuia în răspundere. La noi în ţară, după 1948, nu a existat o reglementare a responsabilităţii autorităţii publice şi deci nici o răspundere efectivă a acesteia pentru pagubele cauzate prin acte administrative, până la apariţia Legii nr. 1 din anul 1967, şi ulterior a art. 35 din Constituţia din 1965, art. 48 din Constituţia din anul 1991 şi respectiv a Legii nr. 29/1990. Singurele dispoziţii legale care puteau fi invocate erau cele ale art. 1201 din Codul de procedură civilă, respectiv „în cazurile în care legea prevede dreptul de a cere reformarea sau desfiinţarea de către instanţele judecătoreşti a unei decizii sau dispoziţii date de un organ al

262 Prof. univ. dr. A.Iorgovan, op. cit., p. 20. 263 Prof.univ. dr. I. Neagu, Drept procesual penal, vol. I. T.U.B.-1979, p. 215 şi N.Voiculescu, Sancţiunile procesuale penale în A.U.B. nr. 1/1971, p. 121, citat de prof.univ.dr. A.Iorgovan în Drept Administrativ, Bucureşti - 1993, Editura Proarcadia, p. 1979. Într-o opinie contrară, acestea (amenzile) sunt considerate "sancţiuni procesuale cu caracter patrimonial". N.Iliescu în Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti-1975, p. 404. 264 Francis Kernalequen, Institutions judiciares, Litec. Libraire de la Cour de casation, Paris-1994 p. 74.


157

administraţiei de stat, persoanele interesate vor putea face o plângere la tribunalul popular, în termen de 15 zile de la comunicarea deciziei sau dispoziţiei.” Or legea prevedea cazuri foarte restrânse de atacare a actelor administrative în probleme ca cele de spaţiu locativ, de muncă, contravenţii şi stare civilă. Acest articol a fost abrogat prin Legea nr. 59/1993. Deci, Constituţia şi legea dată în baza acesteia sunt temeiul responsabilităţii juridice. Responsabilitatea juridică are mai multe forme de existenţă respectiv: penală, civilă, administrativă, constituţională etc. Temeiul responsabilităţii juridice îl constituie o sumă de principii de drept, general valabile pentru toate formele de responsabilitate juridică prevăzută de lege.265 Dacă la principiile generale se mai adaugă spre reglementare şi altele specifice unor ramuri de drept, vom obţine responsabilitatea juridică specifică ramurii respective. Principiile sunt ideile de bază general valabile ce se regăsesc în normele care reglementează instituţiile dreptului. Un prim principiu general266 al responsabilităţii juridice îl constituie principiul legalităţii responsabilităţii juridice care presupune:

- recunoaşterea ca valori supreme a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, a dreptăţii, în primul rând prin Constituţie, şi apoi prin legi organice, ordinare şi acte normative emise în baza acestora (art. 1 al Constituţiei din anul 1991);

- prevederea şi garantarea prin lege, de către stat, a organelor, procedurilor şi mijloacelor efective de prevenire, educare şi reparare a oricărei încălcări a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale omului.

Exercitarea, exclusiv de către stat, a constrângerii a înlocuit demult principiul barbar al răzbunării şi al „dreptului individului de a-şi face dreptate singur”, cu împuternicirea şi obligarea exclusivă a statului de a înfăptui actul de dreptate. Dacă nu se prevăd şi nu se precizează responsabilităţi în lege, este evident că acestea nu există (nullum crimen sine lege şi nullum poena sine lege). Nu este suficientă prevederea responsabilităţii în lege, dacă nu se reglementează şi nu se asigură toate condiţiile pentru transformarea acesteia în răspundere. Aşa cum rezultă din art. 3 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, orice fiinţă umană are dreptul la securitatea sa şi Statul are obligaţia să îl asigure. Iar conform art. 7, „Toţi oamenii...au dreptul la o protecţie egală a legii” or, în realizarea acestui deziderat, legiuitorul declară şi fixează prin lege responsabilitatea juridică;

- nimeni nu este mai presus de lege (art. 16, pct. 1 din Constituţie), iar toţi cetăţenii au aceleaşi obligaţii prevăzute de Constituţie şi alte legi (art. 15, pct. 1 din Constituţie), deci sunt “responsabili”. „Recomandările” ce decurg din instituirea responsabilităţii juridice de a avea o anumită conduită, au valoare de obligaţii juridice, cu caracter general;

- exercitarea drepturilor şi libertăţilor se face numai cu bună credinţă, fără a se încălca drepturile şi libertăţile celorlalţi (art. 54 din Constituţie);

- accesul liber la justiţie este un drept fundamental recunoscut de Constituţie, iar prin alte legi s-au prevăzut dispoziţii pentru asigurarea înfăptuirii acestuia, printre care sunt şi cele care reglementează responsabilităţi pentru anumite organe de a-l asigura, precum şi responsabilităţile pentru cei predispuşi a-l încălca.

Egalitatea în drepturi267 constituie un al doilea principiu important al responsabilităţii juridice care presupune că: 265 După cum am arătat, socotim că principiul responsabilităţii izvorăşte, în mod deosebit, din principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora. După M. Văraru, "principiul responsabilităţii asigură echilibrul forţelor, le menţine pe toate pe aceeaşi linie, şi face atent în fiecare moment pe cel neglijent asupra îndatoririlor sale". M. Văraru, Tratat de Drept Administrativ, Editura Librăriei Socec şi C.O. Bucureşit - 1928, p. 133. 266 A se vedea pe larg V. Dabu, Răspunderea juridică a funcţionarului public, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2000, p.50-58.


158

- toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, în sensul că sunt şi trebuie să fie la fel de responsabili juridic;

- nu trebuie să existe privilegii268 sau discriminări în faţa responsabilităţii juridice pentru nici o persoană, şi nici pentru organele statului sau orice fel de funcţionari publici;

- nimeni nu este mai presus de lege, toţi sunt responsabili în faţa şi în condiţiile legii, indiferent că sunt sau nu autorităţi publice;

- criteriile generale de individualizare sau cauzele de înlocuire, înlăturare, agravare ori atenuare a responsabilităţii juridice nu pot fi deduse din raţiuni de ordin politic, naţional, etnic, rasial, religios etc., ele trebuie stabilite prin lege, în mod egal pentru toţi.

Un alt principiu îl constituie cel al personalităţii, în sensul că se declară responsabilă numai persoana (fizică sau juridică)269 care a săvârşit fapta sau actul juridic; de la acest principiu există şi unele excepţii dar numai cele prevăzute de lege (de exemplu, responsabilitatea pentru fapta altuia sau pentru fapta lucrului, ori a autorităţii sau instituţiei publice pentru fapta funcţionarului său etc.). Principiul libertăţii de voinţă270 a acţiunii ori inacţiunii constituie un alt principiu al responsabilităţii juridice. Nu poate exista responsabilitate dacă nu există libertate de a alege comportarea care ar evita responsabilitatea. Responsabilitatea juridică trebuie să existe numai atunci când subiectul, de bună voie, a ales conduita contrară normei juridice. In acest sens, este valabilă maxima „Cu cât libertatea este mai mare, cu atât responsabilitatea creşte”. Deci, spaţiul răspunderii este coextensiv cu cel al libertăţii. De la acest principiu există o excepţie în cazul răspunderii obiective, adică al răspunderii fără vinovăţie.

Un alt principiu general al responsabilităţii juridice îl constituie principiul umanismului. Umanismul dreptului presupune o ierarhizare făcută de legiuitor a elementelor - scop ale responsabilităţii juridice, prin punerea accentului în primul rând pe prevenire, apoi reparare şi în ultimul rând pe represiune, ideea principală fiind de protecţie, ocrotire şi educare. Acest principiu trebuie avut în vedere nu numai la reglementarea responsabilităţii juridice, ci şi în stabilirea procedurilor şi a cauzelor de înlăturare, agravare şi atenuare a acesteia. Principiul concordanţei între drepturi şi obligaţii, între putere şi responsabilitate. Nu poţi face responsabilă o persoană decât numai pentru ceea ce aceasta putea şi era obligată să facă, dar nu a făcut. După sociologi, conflictele între oameni sunt manifestări ale „neînţelegerilor” asupra naturii obiectului, scopului sau mijloacelor de satisfacere a intereselor lor, divergenţe care, în ultimă instanţă, sunt de ordin motivaţional. Sensul autentic al actelor

267 A se vedea art. 16 din Constituţia din 1991. În lumina art. 16 pct. 2, art. 49, art. 115 şi următoarele din Constituţie, se prevăd şi raporturi juridice între autorităţile publice şi persoanele fizice, ori juridice sau în interiorul acestora, raporturi în care există subordonare între autorităţile publice şi ceilalţi subiecţi ai unor raporturi juridice - raporturile juridice de drept public, etc… 268 În prezent, există unele privilegii instituite prin lege despre care, aşa cum am arătat, credem că sunt contrare principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii consacrate prin art. 16 din Constituţie. Aceste privilegii privesc: judecătorii, procurorii, notarii publici, controlorii financiari ai Curţii de Conturi, procurorii financiari şi judecătorii financiari, sub aspectul condiţionării cercetării şi trimiterii în judecată a acestora, de obţinerea unor avize care, în cazul că sunt negative, nu pot fi atacate şi respectiv anulate, cu implicaţii deosebite asupra responsabilităţii acestora. În acest sens a se vedea pe larg V. Dabu, Răspunderea juridică a funcţionarului public. Ed. Global Lex, Bucureşti, 2000, p. 27. 269 Conform legislaţiei în vigoare, în România persoana juridică nu răspunde penal. In Dreptul penal francez însă, persoana juridică poate răspunde penal. 270 "In toate cele trei ipostaze ale răspunderii omul este confruntat cu trei instanţe care-l întreabă şi faţă de care este răspunzător:-Dumnezeu ca donator al libertăţii şi ca sursă a ei: Ce ai făcut cu libertatea pe care ţi-am dat-o? -societatea (alţii): De ce nu ţi-ai respectat obligaţiile legale, religioase, morale, la care ai consimţit ca limite de exersare a libertăţii tale şi a noastră? -în faţa mea, ca primitor al libertăţii şi ca modelator al eului meu: Ce am făcut cu libertatea pe care am primit-o? " A se vedea Gabriel Liiceanu, Despre limită, Editura Humanitas, Bucureşti-1997, p. 136-137.


159

umane nu poate fi dezvăluit fără cunoaşterea mobilului şi motivelor271 generatoare, în raport de care se stabileşte şi responsabilitatea.

În acest sens pledează şi ideea conform căreia nevoile l-au format pe om ca fiinţă socială şi îl fac să existe şi să se dezvolte în continuare272. Capacitatea mediului de a genera noi şi noi nevoi, a fost relevată de Hegel care afirma: „Orientarea vieţii sociale spre multiplicarea nedeterminată şi specializarea trebuinţelor, mijloacelor şi plăcerilor, ca şi diferenţierea trebuinţei naturale de cea artificială nu are hotar.” După Maslow, scara motivaţională cuprinde următoarele niveluri ale nevoilor:

a) fiziologice; b) de siguranţă; c) de dragoste şi apartenenţă; d) de afirmare şi recunoaştere socială; e) de autodepăşire.

Raportul dinamic dintre nivelul ierarhic al motivelor proprii pe care părţile aflate în interacţiune şi le satisfac şi, respectiv, nivelul ierarhic al motivelor pe care le satisfac celorlalţi, se cheamă balanţa motivaţională, ce stă la baza comportamentului. Cu alte cuvinte, necesităţile sociale obiective273, atât ale persoanei cât şi ale societăţii, au un rol deosebit în determinarea comportamentului persoanei (persoanei private sau publice), inclusiv în privinţa incidentă asupra legilor274 care guvernează relaţiile dintre acestea. Spre exemplu, fundamentul pagubei constă în gradul de frustrare a satisfacerii necesităţilor sociale ale persoanei private sau de drept public, iar al despăgubirilor este determinat de gradul de recunoaştere a nivelului de frustrare a necesităţilor sociale subiective ale victimei, în timp ce sancţiunea îşi are izvorul în nevoia de constrângere şi educaţie impusă de necesităţile sociale obiective ale societăţii. Pe de altă parte, nu poate fi realizat un drept, dacă nu este reglementată o obligaţie corelativă acestuia pentru o altă persoană, situaţie în care nu am putea vorbi de responsabilitate. De asemenea, nu poate fi înfăptuită responsabilitatea unui funcţionar sau a unei autorităţi publice dacă aceştia nu au puterea, respectiv competenţa prevăzută de lege să prevină şi înlăture fapta generatoare de răspundere. Spre exemplu, apreciem că este incorect să-l faci responsabil pe şef, nemijlocit (funcţionar public), de greşelile subordonaţilor săi, dacă acesta nu dispunea de instrumente juridice legale (putere, sau cu alte cuvinte autoritatea instituţională) pe care să le fi folosit pentru prevenirea săvârşirii unor fapte ilegale de către subordonaţi.

În prezent, în poliţie (încă militară) sunt astfel de cazuri, când puterea este concentrată exclusiv în mâna şefului de unitate, iar pentru greşelile cadrelor sunt sancţionaţi, de regulă, şefii de birouri, servicii, în condiţiile în care aceştia, nefiind investiţi cu suficiente drepturi de sancţionare sau recompensare a subordonaţilor, nu pot efectiv să prevină evoluţia negativă a

271 De exemplu, "Mobilul actului administrativ este ceea ce determină organul administraţiei publice să uzeze de competenţa sa în emiterea actului", arată dl. prof. univ.dr.Al. Negoiţă. Acesta (mobilul) este scopul competenţei conferite funcţiei, fiind indisolubil legat de interesele generale pe care le satisface. "Motivul actului administrativ este ceea ce constituie justificarea conţinutului său" - susţine distinsul autor - "este cauza acestui act, a dispoziţiei pe care o cuprinde actul respectiv". Deci, motivul trebuie să fie efectul mobilului şi cauză a actului. Dacă mobilul sau motivul sunt ilegale, atunci şi actul este ilegal. A se vedea prof. univ. dr. Al. Negoiţă, op. cit. p. 145. 272 "In termeni generali, cursul vieţii începe cu o dependenţă totală care devine în timpul pubertăţii independenţă relativă, pentru a se transforma în timpul adolescenţei în responsabilitate socială. Astfel de transformări ale personalităţii trebuie să implice schimbări majore ale motivaţiei." Gordon W. Allport, Structure et developement de la personalite‚ Cătălin Mamali, Balanţa motivaţională şi coevoluţia, Editura St. Cres, Bucureşti-1981, p. 40. 273 "Societatea este fondată pe pluralismul puterilor, comportând un risc inevitabil a înfruntării şi dezordinii. Or, dezordinea, dă celor slabi dominarea zgomotoşilor şi puternicilor. De aici vine nevoia de ordine şi securitate." V.Giscard d'Estaing, Democratie Francaise, Editura Fayard-1974, p. 136. 274 "Legea este mijlocul prin care se stabileşte aria nevoilor locale şi competenţa organelor autorităţilor publice (s.n.), care acţionează pentru realizarea acestor necesităţi". Prof. univ. dr. Al. Negoiţă, op. cit., p. 51. Or, în raport de competenţa autorităţilor publice, se stabileşte şi responsabilitatea acestora.


160

abaterilor deşi cunosc cel mai bine cauzalitatea acestora. De aceea, este necesar să existe întotdeauna un echilibru între puterea materializată în autoritatea instituţională a funcţionarului public şi responsabilitatea acestuia. Principiul existenţei şi dezvoltării sociale275 impune satisfacerea nevoilor sociale obiective care se realizează prin definirea şi instituirea responsabilităţii, precum şi prin transformarea acesteia în răspundere concretă, a cărei realizare se face276 şi prin forţa de constrângere a Statului, după caz. Scopul Statului şi, în mod deosebit, al administraţiei publice este satisfacerea nevoilor sociale obiective, pe baza principiilor serviciilor publice şi al solidarităţii sociale. De aceea, serviciile publice, într-o bună administraţie, trebuie să funcţioneze astfel încât să nu aducă pagube vreunei persoane277; în cazul în care s-a adus o pagubă unei persoane de către serviciul public, statul trebuie s-o repare, deoarece, conform principiului constituţional al solidarităţii sociale, Statul şi-a asumat această responsabilitate prin raţiunea sa de a fi. Principiul reparării integrale a prejudiciului, presupune atât repararea prejudiciului efectiv - damnum emergens - cât şi a beneficiului nerealizat - lucrum cessans. De asemenea, repararea trebuie făcută atât pentru prejudiciile materiale cât şi cele morale. Spre exemplu, în domeniu dreptului administrativ, potrivit art. 48 pct. 1 din Constituţia României, persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal unei cereri este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei278. Principiul reparării prompte a prejudiciului. Realitatea învederează în adevăr faptul că, în intervalul cuprins între cauzarea unui prejudiciu şi începerea reparării acestuia, în patrimoniului persoanei lezate se pot produce noi şi noi urmări dăunătoare care, la rândul lor, pot fi cauza altor daune. In accepţiunea sa propriu-zisă, înlăturarea în întregime a prejudiciului

275 Unii autori au susţinut că fundamentul juridic al responsabilităţii statului rezidă din ideea de echitate ca expresie a principiului "neminem laedere". Promotorul acestei teorii, H. Bérthlemy, spune că "în pură echitate, oricare ar fi cauza acestor daune, repararea lor este necesară, pentru că nu ar fi just ca unul singur să sufere de pe urma măsurilor luate în interesul tuturor" iar Cornien, comisar al guvernului francez, în concluziile pe care le pune în faţa Consiliului de Stat francez, în afacerea Cornien, spune că: "Temeiul responsabilităţii statului atât faţă de terţi, cât şi faţă de agenţii săi, nu stă într-un text pozitiv de drept civil, ci într-un principiu superior de dreptate, din care decurg înseşi textele pozitive, pe care judecătorii le vor aplica. Este vorba aşadar de o legislaţiune de echitate, iar nu de drept scris." Paul Negulescu, Dreptul Administrativ Român, vol. I, Bucureşti - 1925, p. 316. 276 "Fundamentul dreptului public numai este dreptul subiectiv de comandă, cu regula de organizare şi de gestiune a serviciilor publice. Pe scurt, dreptul public este dreptul obiectiv al serviciilor publice. Ca şi dreptul privat, care încetează a mai fi fondat pe dreptul subiectiv al individului, pe autonomia de voinţă a persoanei - şi care este acum bazat pe funcţia socială care se impune oricărui individ - Dreptul public nu mai este fondat pe dreptul subiectiv statului, pe suveranitate, ci se bazează pe noţiunea de funcţie socială a guvernanţilor, având ca obiect organizarea şi funcţionarea serviciilor publice". Prof. univ. dr. Dan Ciobanu, Drept Constituţional Român, Editura Hyperion XXI, Bucureşti-1993, p. 32. 277 "Compatibilitatea între sistemul administraţiei publice şi societate este asigurată de felul în care acest sistem reuşeşte să-şi regleze structurile şi acţiunile în raport de nevoile societăţii. Pentru a reuşi aceasta, este nevoie de o cunoaştere deplină a necesităţilor pe care le are sistemul social global... Pe baza cunoaşterii nevoilor societăţii, sistemul administraţiei publice îşi reglementează structurile şi modalităţile de acţiune, responsabilitatea, (s.n.) potrivit cu particularităţile pe care le prezintă mediul social în raport cu care acţionează administraţia." Prof.univ.dr. Al. Negoiţă, op. cit., p. 22-23. "Responsabilitatea statului. Este suficient ca regulata funcţionare a mecanismului de Stat să cauzeze unui individ un prejudiciu, pentru ca Statul să fie obligat să-l repare, indiferent dacă se poate sau nu imputa agenţilor culpa sau reaua credinţă." Curtea de Apel III, Bucureşti, dec. 64 din 14 februarie 1935, în Repertoriu de Jurisprudenţă Administrativă Bucureşti, 1935, p. 525. 278 "Din prevederile art. 11 al Legii nr. 29/1990 potrivit cărora instanţa, soluţionând acţiunea în contencios administrativ poate, după caz, să anuleze în tot sau în parte actul administrativ, să oblige autoritatea administrativă să emită un act administrativ sau să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris iar în cazul admiterii acţiunii, va hotărî şi asupra daunelor materiale şi morale cauzate, rezultă că, prin Legea nr. 29/1990 s-a instituit, în ţara noastră, un contencios de plină jurisdicţie." Dr. V.I. Prisăcaru, Contenciosul administrativ român, Editura ALL, Bucureşti-1995, p. 150.


161

trebuie să urmărească restabilirea prin reparare, a situaţiei anterioare producerii prejudiciului, restabilire pe care, chiar atunci când potenţial ar fi posibilă, trecerea timpului o poate îngreuna sau zădărnici. Spre deosebire de alte ramuri de drept, în dreptul administrativ, procedura transformării responsabilităţii în răspundere este mai operativă, termenele sunt mai scurte, procedurile mai simplificate în administrarea probaţiunii, iar garanţiile mai ferme. În ultima perioadă de timp, în dreptul pozitiv şi-au făcut apariţia norme care reglementează responsabilitatea administrativă sub două aspecte. În primul rând prevăd drepturile cetăţenilor şi obligaţia generală a Statului de a le garanta. În al doilea rând, prin dispoziţii cu putere constituţională, se instituie responsabilitatea administrativă atât a Statului, a funcţionarului public cât şi a persoanei particulare în calitate de guvernat279, (art. 48 din Constitiţia din 1991). Spre exemplu, în Constituţia României din anul 1991, este prevăzută funcţia de apărare socială a Statului şi de garantare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. „România este stat de drept democratic şi social (s.n.) în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea (s.n.) şi pluralismul politic, reprezintă valori supreme şi sunt garantate”. Introducerea cuvântului „social”280 în acest articol are scopul de a evidenţia mai bine responsabilitatea Statului în ideea de apărare socială, în spiritul dreptăţii, idee care se regăseşte şi în Constituţia Franţei (art. 2), a Germaniei (art. 20), şi a Spaniei (articolul 1). „Din faptul că organele Statului au devenit garanţia afacerilor colectivităţii, decurge obligaţia lor de a acţiona în exercitarea funcţiilor ce le-au fost acordate. De aceea, inacţiunea autorităţii public, a funcţionarului său, devine un temei juridic pentru răspunderea Statului”281. Astfel, în art. 48 din Constituţia României, este definită o formă a responsabilităţii administrative prin instituirea obligaţiei autorităţii publice la recunoaşterea dreptului pretins, prin anularea actului ori repararea pagubei în cazul ipotetic de vătămare într-un drept printr-un act administrativ sau prin nesoluţionare în termen legal a unei cereri îndreptăţite. Responsabilitatea juridică penală îşi are temeiul în mai multe articole din Constituţie, începând cu articolul prin care constituantul împuterniceşte legiuitorul organic să instituie „infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora”(art. 72 lit.f) şi continuând cu toate articolele în care se vorbeşte de garantarea, ocrotirea, asigurarea, apărarea a unui drept sau a unei libertăţi, în baza cărora trebuiau incriminate faptele şi actele periculoase pentru drepturile şi libertăţile apărute (art. 22-49, 50, 52 ş.a. din Constituţie). De asemenea, responsabilitatea politică, penală, civilă, administrativă a Guvernului şi membrilor acestuia îşi are temeiul în art. 108 din Constituţie. Atât în Constituţia României din anul 1991, cât şi în alte legi, sunt folosite conceptele de responsabilitate şi răspundere, în mod diferit. Astfel, în art. 108 din Constituţie intitulat: „Răspunderea membrilor guvernului”, găsim termenii de „responsabilitate ministerială” atunci când se dispune: „Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicate membrilor guvernului sunt

279 Constantin Dissescu, în Dreptul Constituţional-1915, p. 249, a definit Statul ca "o unitate alcătuită din reuniunea mai multor oameni, pe un teritoriu determinat, în forma guvernaţilor." 280 In Răspunderea civilă delictuală, Bucureşti-1994, p. 22, dr. Neculaescu Sache, sub un anumit aspect, vorbeşte de o accentuare a "socializării reparării pagubelor prin tehnicii care proliferează pe măsura progresului tehnologic, de la asigurările sociale până la asigurările obligatorii de daune, la constituirea diferitelor forme de garanţie etc., în definitiv, toate semne ale unui înalt grad de mutualitate, de creştere a solidarităţii sociale, atunci când, desigur, asemenea activităţi nu-s animate de scopuri eminamente speculative. Asemenea tehncii de socializare a reparaţiilor pagubelor ... denotă, pe lângă solidaritatea socială şi preocuparea de a indemniza cât mai rapid şi satisfăcător victima, precum şi o anumită socializare a cauzalităţii daunelor..." 281 Prof. univ. dr. Dan Ciobanu, op. cit. p. 32.


162

reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială”282. Aceasta înseamnă că în legea privind responsabilitatea ministerială trebuia să se reglementeze atăt responsabilitatea ministerială, cât şi răspunderea membrilor guvernului, concepte care sunt total diferite. Deci, temeiul responsabilităţii ministeriale îl constituie, pe lângă această dispoziţie constituţională, legea specială care o reglementează în baza principiilor generale şi speciale ale acestui tip de responsabilitate juridică. Tot din formularea art. 108 observăm că responsabilitatea are caracter general, iar răspunderea are un caracter concret. In art. 1 al Legii administraţiei publice locale (Legea nr. 69/1991), se foloseşte termenul de resposabilitate a organelor administraţiei publice locale, când le fundamentează activitatea pe propria responsabilitate, pe principiul autonomiei administrative de organizare, funcţionare şi gestionare a intereselor colectivităţilor pe care le reprezintă. Într-o lege mai recentă, respectiv Legea privind statutul cadrelor militare (Legea nr. 80/1995), în art. 8 lit. „b”, găsim o reglementare mai exactă şi o folosire corespunzătoare a termenilor de responsabilitate şi răspundere. Astfel, cuvântul „responsabil” este folosit atunci când legiuitorul declară responsabile cadrele militare de misiunile ce le sunt încredinţate, „Cadrele militare...fiind responsabile de modul în care îndeplinesc misiunile ce le sunt încredinţate”. Iar termenul de răspundere apare în construcţia „neexecutarea ordinelor în aceste condiţii nu atrage răspunderea penală şi civilă a subordonaţilor.” Este vorba de ordinele de a executa „acte contrare legii, obiceiurilor războiului şi convenţiilor internaţionale la care România este parte”. Şi aici, răspunderea apare ca ulterioară responsabilităţii şi se stabileşte de autoritatea competentă care, în cazul de mai sus, este împiedicată prin lege să o înfăptuiască. Astfel, putem considera că temeiul responsabilităţii juridice îl constituie Constituţia, legea şi principiile de drept ce stau la baza acesteia, în timp ce fundamentul răspunderii juridice este altul. După părerea noastră, temeiul răspunderii juridice îl constituie trei elemente cumulative:

a) săvârşirea actului sau faptului generator de responsabilitate care poate fi: infracţiune, delict, cvasidelict, abatere disciplinară, administrativă, abatere constituţională, contravenţie, act administrativ ilegal şi chiar legal în anumite cazuri prevăzute de lege etc.;

b) Constituţia şi legea care reglementează responsabilitatea juridică, procedura înfăptuirii acesteia, organele abilitate şi actele sau faptele generatoare;

c) hotărârea judecătorească sau actul autorităţii publice împuternicite de lege prin care s-a stabilit şi înfăptuit în concret răspunderea juridică a persoanei fizice sau juridice (de drept public sau privat).

De exemplu nereglementarea responsabilităţii administrative poate avea multiple consecinţe negative. Astfel, în lipsa responsabilităţii declarate şi delimitate de legiuitor, la cei chemaţi să administreze, se naşte ideea că actele funcţionarilor publici, oricât de abuzive ar fi, sunt de neînlăturat, ba chiar deasupra legilor; de asemenea, apare convingerea că numai prin prevenirea dorinţelor superiorilor lor, funcţionarii se pot menţine în posturile pe care le ocupă şi nu prin respectarea legii. De aceea, desele cazuri de nereglementare a responsabilităţii demnitarilor şi funcţionarilor publici283 care, din păcate, prin numărul lor au devenit regulă, constituie una din 282 Din nefericire în actuala Lege a răspunderii ministeriale nr.115/1999 contrar Constituţiei, nu sunt reglementate cazurile de răspundere disciplinară şi nici sancţiunile disciplinare pentru abaterile săvârşite de membrii Guvernului. Or aceasta echivalează cu o neexecutare de către Parlament şi Guvern a dispoziţiei constituţionale care instituie răspunderea şi responsabilitatea juridică a membrilor Guvernului, sub toate formele ei (art. 108 din Constituţie). 283 De exemplu, sunt unele norme care sunt declarate obligatorii pentru funcţionarul public, dar fără sancţiune ca element al responsabilităţii. Un exemplu edificator este H.G. României nr. 671/1991 privind regulile de comportare ale funcţionarilor publici. Din nefericire multe acte normative excelează în a sancţiona numai faptele cetăţeanului nu şi ale funcţionarului public, care nu-şi îndeplineşte atribuţiile de serviciu în domeniul respectiv reglementat şi cauzează un pericol social ce depăşeşte limitele unei abateri disciplinare.


163

condiţiile care favorizează proliferarea corupţiei şi tolerarea incompetenţei şi, în general, o criză de responsabilitate şi răspundere.

7.5. Despre responsabilitatea juridică în Constituţiile unor ţări284

Dat fiind importanţa responsabilităţii juridice, este instituită în multe ţări prin norme cu putere constituţională, cu valoare de principiu alături de alte principii constituţionale cu care se presupune reciproc.

De pildă principiile dreptăţii şi solidarităţii sociale sunt întruchipate în funcţia de apărare socială a statului şi consacrate în mai multe articole ale Constituţiei germane. În articolul 20 se prevede „Republica Federală a Germaniei este un stat federal democratic şi social” (s.n.), iar în articolul 1 se arată „Demnitatea omului este intangibilă. Toate puterile publice sunt ţinute a o respecta şi proteja în consecinţă, poporul german recunoaşte omului drepturile inviolabile şi imprescriptibile ca fundament al comunităţii umane, a păcii şi justiţiei în lume”. Din aceste dispoziţii observăm că puterilor publice le este încredinţată responsabilitatea juridică de a respecta drepturile şi de a le proteja. Iar art. 34, care este intitulat „Responsabilitatea administrativă, în caz de încălcare a obligaţiilor de serviciu” detaliază responsabilitatea administrativă în formele cunoscute, astfel: „Dacă vreunul din funcţionari, în exercitarea sarcinii publice ce îi este încredinţată, încalcă obligaţiile ce îi sunt impuse de această sarcină în ceea ce priveşte un terţ, responsabilitatea incumbă, în principiu, statului sau organismului în serviciul căruia se găseşte. Dacă fapta este comisă cu intenţie, sau ca o greşeală gravă dreptul la recurs este rezervat. Pentru acţiunea în daune interese şi recurs, nu trebuie excluse căile judiciare.” În art. 19 pct. 4 se prevede: „Oricine este lezat în drepturile sale, de o autoritate publică, poate recurge la căile judiciare. Recursul la jurisdicţia ordinară este deschis, dacă o altă jurisdicţie nu este competentă”. Articolul 65, denumit „Repartizarea responsabilităţilor”, dispune: „Cancelarul federal fixează liniile directoare ale politicii şi îşi asumă responsabilitatea acestora (s.n.). În aceste limite, (s.n.) fiecare ministru federal dirijează departamentul său într-un mod autonom şi sub propria responsabilitate (s.n.)”. În art. 22 din Constituţia Belgiei se prevede: „Legea determină care sunt agenţii responsabili (s.n.) pentru violarea secretului corespondenţei încredinţat poştei”, iar în art. 24 se arată: „Nu este necesară nici o autorizaţie preabilă pentru a exercita urmărirea contra funcţionarilor publici, pentru faptele administraţiei lor, în afară de cele statuate în ceea ce-i priveşte pe miniştri”. Astfel, în Belgia, numai pentru cercetarea şi tragerea la răspundere a miniştrilor este necesar avizul sau autorizarea prealabilă, iar ceilalţi funcţionari publici nu mai beneficiază de un astfel de tratament juridic. Constituţia din Danemarca, în art. 13, proclamă: „Regele este iresponsabil; persoana sa este inviolabilă şi sacră; miniştrii sunt responsabili de conduita lor în faţa guvernului. Responsabilitatea este reglementată prin lege”, iar în art. 14 se arată că „fiecare ministru care a contrasemnat, este responsabil de acea decizie”. Din primul articol al Constituţiei spaniole se desprinde principiul solidarităţii sociale, al apărării sociale, precum şi faptul că toate puterile statului, inclusiv în domeniul responsabilităţii, emană de la popor „în raport de necesităţile sociale obiective”. „Spania se constituie într-un stat de drept social şi democratic, care apără ca valori superioare de ordin juridic libertatea, justiţia, egalitatea şi pluralismul politic”. Iar în art. 9 pct. 3 se dispune: „Constituţia garantează principiul legalităţii, ierarhia normelor juridice, publicitatea normelor, neretroactivitatea dispoziţiilor sancţionatorii nefavorabile sau restrictive de drepturi individuale, securitatea juridică, responsabilitatea puterilor publice şi interdicţia tuturor acţiunilor arbitrare din partea lor (s.n.)”.

284 Les Constitutions de l'Europe de Douze, La documentation française, Paris-1992.


164

De asemenea, în art. 56 punctul 3 se prevede: „Persoana regelui este inviolabilă şi nu este supusă responsabilităţii”, iar în art. 106 pct. 2 se dispune: „particularii, numai în termenele stabilite de lege, vor avea dreptul de a fi indemnizaţi pentru toate pagubele cauzate bunurilor şi drepturilor lor, în afara cazurilor de forţă majoră, de fiecare dată când pagubele vor fi consecinţa funcţionării serviciilor publice”. Interesante sunt şi dispoziţiile art. 117: „Justiţia emană de la popor şi este administrată în numele regelui prin judecători şi magistraţi care constituie puterea judiciară şi sunt independenţi, inamovibili, responsabili şi supuşi exclusiv legii”, precum şi ale art. 121 care dispune: „Pagubele cauzate prin erori judiciare, precum şi cele care rezultă din funcţionarea anormală a administrării justiţiei, dau dreptul la o indemnizaţie în sarcina Statului, conform legii”. În Constituţia franceză, chiar prin art. 2, Franţa este declarată o Republică indivizibilă, laică, democratică şi socială, iar în art. 21 se arată: „Primul ministru dirijează acţiunile guvernului. El este responsabil (s.n.) pentru apărarea naţională.” Încă din Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789 rezultă că drepturile acestora se nasc odată cu indivizii şi mor numai o dată cu ei. „Oamenii se nasc şi mor liberi şi egali în drepturi”, „Garanţia drepturilor omului şi cetăţeanului necesită o forţă publică”. Iar în art. 15 se prevede:”dreptul societăţii de a cere socoteală tuturor agenţilor publici de administraţia lor”. Potrivit art. 17 din Constituţia Japoniei, orice persoană care a suferit o vătămare prin actul ilegal al unui funcţionar public, are dreptul să reclame reparaţia acesteia de la Stat sau de la autorităţile publice, după cum se stabileşte prin lege. Iar în art. 16 din aceiaşi Constituţie, se arată că fiecare om are dreptul la petiţionare în mod paşnic cu privire la repararea daunelor, la destituirea funcţionarilor publici etc. Rezultă cu prisosinţă că fundamentul responsabilităţii administrative, penale, constituţionale, civile şi, în general, al responsabilităţii juridice a autorităţiilor publice a funcţionarilor acestora, a oricărei persoane, îl constituie legea supremă - Constituţia şi legile care îşi au izvorul în aceasta şi care consacră principiile umanismului, solidarităţii şi apărării sociale, ale echităţii şi dreptăţii, egalităţii în drepturi, libertăţii de voinţă, concordanţei între drepturi şi obligaţii, precum şi între putere şi responsabilitate şi altele. De asemenea, reţinem că responsabilitatea juridică nu poate produce efecte juridice fără reglementarea răspunderii juridice şi înfăptuirea acesteia în temeiul unui act sau fapt juridic concret.

7.6. Despre formele responsabilităţii juridice „Răspunderea juridică tinde să ocupe centrul dreptului civil şi al dreptului în totalitatea sa, în materia dreptului public şi a dreptului privat, în toate direcţiile se ajunge la această problemă a răspunderii; în domeniul persoanelor sau al familiei, ca şi în acela al bunurilor, ea este a tuturor momentelor şi a tututor situaţiilor; răspunderea devine punctul nevralgic comun al tuturor instituţiilor noastre”285. După cum se ştie, forma şi structura răspunderii juridice este determinată de natura raportului juridic şi deci a normei juridice care reglementează actul sau faptul juridic. Or, după cum am văzut, prin norma de drept este reglementată responsabilitatea juridică. Astfel, în funcţie de tipul de principii şi norme juridice ce o reglementează, responsabilitatea este cunoscută sub două forme distincte:

a) responsabilitatea de drept public; b) responsabilitatea de drept privat.

285 Louis Joserand. Prefaţă la lucrarea lui André Brune, Raports et domaines des responsabilités contractuelle et delictuelle, p. 5, (citat după Ion M. Anghel, Francise Deak, Marin F. Popa Răspunderea civilă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti - 1973, p. 12, nota 1).


165

De menţionat că în domeniul dreptului privat ori public, responsabilitatea juridică, păstrându-şi caracterul uneia dintre aceste ramuri fundamentale ale dreptului, îmbracă forme diferite. Astfel, o altă împărţire a responsabilităţii juridice se poate face în funcţie de modul concret de reglementare a acesteia, care este specific fiecărei ramuri de drept după cum urmează: responsabilitate constituţională286, responsabilitatea civilă, responsabilitate penală, responsabilitate administrativă, responsabilitate specifică dreptului muncii etc. După subiectul responsabilităţii, aceasta poate fi colectivă sau individuală. Responsabilitatea individuală poate îmbrăca forma responsabilităţii cetăţeanului287, responsabilităţii funcţionarului, responsabilităţii funcţionarului public288, responsabilitatea unor categorii speciale de funcţionari (medic, notar, poliţist etc.), responsabilitatea demnitarului. Din punct de vedere al vinovăţiei subiectului, responsabilitatea se mai poate împărţi în:

a) responsabilitatea obiectivă (adică instituită prin voinţa legiuitorului pentru anumite situaţii când trebuie protejat subiectul pasiv chiar în lipsa vinovăţiei subiectului activ); de exemplu, responsabilitatea obiectivă a puterii publice, pentru fapta serviciului public sau a funcţionarului ori demnitarului public289, săvârşită fără vinovăţie; socotim că, în actuala reglementare, nimic nu se opune a se admite responsabilitatea statului şi a autorităţilor publice, pentru pagubele cauzate prin acte administrative legale. Credem ca aceasta rezultă din principiul solidarităţii sociale preluat în art. 1 pct. 3 din Constituţie cât şi din art. 48 din Constituţie. Analizând art. 48 din Constituţia din anul 1991, constatăm că acesta nu mai condiţionează răspunderea autorităţii publice pentru pagubele cauzate, de caracterul ilegal al actului administrativ. Spre deosebire de art. 48 din Constituţia din anul 1991, în constituţiile anterioare, responsabilitatea autorităţii publice era condiţionată de caracterul ilegal al actului. Astfel, în art. 99 al Constituţiei din 1923, condiţia ilegalităţii actului rezultă din expresia „care violează un text expres al Constituţiei ori legilor în vigoare”. Iar în articolul 35 al Constituţiei din 1965, se foloseşte sintagma „act ilegal”, precum şi „anularea actului”. De aceea, credem că art. 48 din Constituţia de la 1991, permite repararea pagubei cauzate prin actul legal, fără să fie necesară anularea acestuia, soluţie care ni se pare necesară într-un stat de drept. Atunci când legiuitorul constituţional a vroit să fie atacat un act pe motiv de ilegalitate, a prevăzut aceasta în mod expres aşa cum este în art. 122 pct. 4 din Constituţie(din 1991). De exemplu, agentul economic obligat prin decizia Primăriei să nu vândă băuturi alcoolice pe timpul unui miting, în baza Legii nr. 60/1991, poate cere despăgubiri pentru daunele cauzate prin decizia Primăriei, care este un act legal, sau cel vătămat printr-o lege de expropriere poate cere despăgubiri, deşi legea în cauză nu este „ilegală” sau, mai corect spus, neconstituţională.

b) responsabilitatea subiectivă (adică se bazează pe vinovăţia subiectului sub aspectul intenţiei sau culpei cu formele ei neglijenţă, ori uşurinţă).

286 Prof. univ. dr. I. Deleanu, Justiţia Constituţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti - 1995, p. 9 şi următoarele. După alţi autori, "suspendarea şefului de stat sau revocarea unui membru al Guvernului ori revocarea Guvernului, în ansamblu, urmare a votării unei moţiuni de cenzură, sunt sancţiuni cu dublă natură juridică, aşa încât răspunderea pe care ele o concretizează ne apare ca fiind o instituţie constituţional-administrativă" prof. univ. dr. A. Iorgovan, Tratat de Drept administrativ, vol. II, p. 676. După dr. V.Prisăcaru, "Guvernul ca organ colegial, nu poate răspunde decăt politic, iar sancţiunea acestei răspunderi este retragerea încrederii în Guvern, ceea ce atrage demiterea acestuia.": V.Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român, Partea generală, Ediţia a II-a, Editura ALL, Bucureşti - 1996, p. 102. 287 Se mai poate vorbi de responsabilitatea cetăţeanului străin, a apatridului, a azilantului etc. 288 Atât în dreptul penal, cât şi în dreptul administrativ se face distincţie între responsabilitatea funcţionarului şi responsabilitatea funcţionarului public şi chiar responsabilitatea altor categorii de funcţionari (miniştri, primari etc.) 289 A se vedea Jean-Francois Davignon, La responsabilité objective de la puissance publique, L'université des sciences sociales de Grenoble - 1976.


166

În dreptul civil se mai face distincţie, în sensul unei reglementări diferite a răspunderii civile290, între răspunderea contractuală şi răspunderea extracontractuală, precum şi:

a) responsabilitatea pentru fapta proprie; b) responsabilitatea pentru fapta altuia; c) responsabilitatea pentru fapta lucrului sau animalului.

După conţinutul răspunderii ce o generează, responsabilitatea poate fi: materială, disciplinară, contravenţională, constituţională şi penală, iar după pagubele cauzate, responsabilitatea mai poate fi: responsabilitate pentru daune morale şi responsabilitatea pentru daune materiale. Pe de altă parte, responsabilitatea materială poate fi de mai multe feluri: responsabilitatea materială de natură civilă291, responsabilitatea materială de natură administrativă292 şi responsabilitatea materială specifică dreptului muncii293. Şi responsabilitatea disciplinară este de mai multe feluri: responsabilitate disciplinară de natură administrativă şi responsabilitate disciplinară specifică dreptului muncii, etc. După calificarea funcţionarului şi specificul reglementării, responsabilitatea mai poate fi: responsabilitatea militarilor, responsabilitatea poliţiştilor, responsabilitatea magistaţilor, responsabilitatea medicilor, responsabilitatea notarilor, responsabilitatea parlamentarilor etc. Din punct de vedere al sferei de cuprindere şi al conţinutului, responsabilitatea juridică mai poate fi: responsabilitate generală a funcţionarului public şi responsabilitate specială a unor categorii de funcţionari publici. Responsabilitatea generală a funcţionarului public este

290 "Ca instituţie juridică, responsabilitatea civilă constă în ansamblul reglementărilor legale - a principiilor şi regulilor care se degajă din acestea - privitoare la transpunerea efectivă în viaţă, în raporturile sociale, a obligaţiei generale pe care o are orice persoană de a repara prejudiciul pe care l-a cauzat altuia." Ion Albu V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daune morale, Editura Dacia, Cluj-Napoca - 1979, p. 24. 291 Prin responsabilitate materială de natură civilă, înţelegem responsabilitatea materială reglementată de normele de drept civil. 292 Prin responsabilitate materială de natură administrativă, înţelegem responsabilitatea materială izvorâtă şi reglementată de normele dreptului administrativ. Răspunderea materială administrativă apare în cadrul raportului juridic de drept administrativ. Spre exemplu, răspunderea materială a militarilor, reglementată de Decretul nr. 207/1976. 293 Potrivit dreptului muncii, răspunderea materială este definită ca ansamblu reglementărilor legale - de fond şi procedurale - referitoare la obligaţia persoanelor încadrate, de a repara prejudiciului produs unităţii, în timpul executării contractului de muncă printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, în legătură cu munca sa. Răspunderea materială, în dreptul muncii, se deosebeşte de răspunderea civilă prin următoarele trăsături:

a)-derivă din contractul de muncă şi anume din partea sa legală prestabilită, ceea ce înseamnă, pe de o parte, că este condiţionată în mod necesar de existenţa contractului, iar pe de altă parte, că reglementarea ei are la bază norme imperative;

b)-este o răspundere individuală, personală, pentru fapta proprie; dacă mai multe persoane concură prin fapta lor, la producerea prejudiciului, obligaţiile lor de reparare a pagubei sunt conjuncte; solidaritatea răspunderii constituie o excepţie, reglementată ca atare, în mod expres, de lege;

c)-este sub un întreit aspect o răspundere limitată: persoana încadrată răspunde, de regulă, numai pentru daunele efective, nu şi pentru foloasele nerealizate; de asemenea, ea răspunde numai pentru prejudiciile actuale, nu şi pentru cele viitoare; executara silită se efectuează de regulă numai în limita unei cote din retribuţie, asupra veniturilor din muncă;

d)-la baza răspunderii materiale stă vinovăţia, care trebuie să fie dovedită de unitate; prezumţia de vinovăţie este reglementată de lege ca o excepţie;

e)-de regulă, repararea pagubei se face prin echivalent bănesc; f)-recuperarea prejudiciului se efectuează după o procedură specială;

În baza principiului consacrat în art. 187 din Codul muncii, în cazurile în care dispoziţiile legislaţiei muncii cu privire la răspunderea materială sunt neîndestulătoare, ele se întregesc cu normele dreptului civil, dacă acestea sunt compatibile cu specificul raportului juridic de muncă. Prof. univ. dr. Sanda Ghimpu şi colectiv, Dreptul la muncă. Codul muncii comentat şi adnotat, Editura Politică, Bucureşti - 1998, p. 358


167

reglementată în statutul funcţionarilor publici294, care prevede reguli generale pentru toţi funcţionarii publici295. Prin legi speciale sunt reglementate norme derogatorii pentru anumite categorii de funcţionari, în raport de specificul funcţiei publice (prefect, primar, parlamentar, ministru etc.) Responsabilitatea juridică diferă şi în funcţie de natura raportului juridic în care poate să apară, precum şi de calitatea subiecţilor raportului juridic. Astfel, într-un fel este reglementată responsabilitatea materială a funcţionarului public faţă de un terţ care poate să fie de natură civilă, atunci când nu are legătură cu serviciul funcţionarului, sau de natură administrativă, atunci când funcţionarul public era în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Tot la fel diferă responsabilitatea disciplinară a funcţionarului privat, de responsabilitatea disciplinară a funcţionarului public. Este interesant de văzut cum este reglementată responsabilitatea funcţionarului de stat, care diferă după cum acesta este funcţionar public sau simplu funcţionar, în mod deosebit a acelui funcţionar care îşi desfăşoară activitatea în domeniul privat al statului. Spre exemplu, în dreptul penal296, „funcţionarul public” este definit ca fiind orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestit o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal.” În art. 145 din Codul penal se arată că prin termenul „public” se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public. Prin „funcţionar”, în sensul dispoziţiilor penale, se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice, decât cele prevăzute de art. 145 din Codul penal. De menţionat că noţiunea de funcţionar public din dreptul penal, este mai largă decât aceeaşi noţiune din dreptul administrativ. Actualul Cod penal reglementează diferit responsabilitatea pentru săvârşirea unei infracţiuni, după cum făptuitorul este funcţionar sau funcţionar public, prevăzând pedepse mai mult sau mai puţin grave. Spre exemplu: când infracţiunile prevăzute de art. 246-250 din Codul penal sunt săvârşite de un funcţionar public, legea prevede pedepse destul de grave, dar când aceste infracţiuni sunt săvârşite de un funcţionar, fie că este de stat sau nu, potrivit art. 258 din Codul penal, maximul pedepselor se reduce cu o treime. La alte infracţiuni, cum ar fi delapidarea, luarea de mită, darea de mită, primirea de foloase necuvenite, traficul de influenţă şi altele, tratamentul penal este acelaşi atât pentru funcţionarul public, cât şi funcţionarul privat. În domeniul contravenţional, responsabilitatea poate fi: responsabilitate contravenţională a persoanei fizice, responsabilitate contravenţională a persoanei juridice, şi responsabilitate contravenţională a funcţionarului, a parlamentarului etc. De exemplu, responsabilitatea contravenţională a funcţionarului este instituită pentru unele încălcări ale normelor juridice ce reglementează chiar competenţa, respectiv atribuţiile acestuia. Un astfel de caz este cel al H.G. 127/1994, care stabileşte şi sancţionează drept contravenţii mai multe încălcări ale atribuţiilor funcţionarilor publici (art. 1, pct. 1, lit. „c”, pct. 2 lit. „a”297, pct. 3, lit. 294 Proiectul Statutului funcţionarului public aprobat pentru înaintarea Parlamentului prin Hotărârea Guvernului României nr. ESTE 71 din 28.04.1992, a fost retras (1997), pentru o nouă redactare şi resesizarea parlamentului. În final a fost aprobat un alt proiect prin Legea nr. 188/1999. 295 Statutul funcţionarului public constituie dreptul comun în materia reglementărilor privind categorii speciale de funcţionari publici. 296 A se vedea V.Dabu, Poliţişti, procurori şi judecători între lege şi fărădelege. Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1997. 297 Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 100.000 la 250.000 lei pentru persoane fizice şi de la 250.000 lei la 500.000 lei pentru persoanele juridice, nerealizarea de către agenţii economici şi serviciile publice de


168

„h”, „i” sau art. 1 lit. „b”, pct. 11 din H.G. nr. 794/1993) privind sancţionarea contravenţiilor la normele sanitar veterinare. De asemenea, sunt unele situaţii când contravenţia poate să fie săvârşită atât de orice cetăţean, cât şi de funcţionarul ori demnitarul public; în cazul celor din urmă, pentru anumite categorii de contravenţii, sancţionarea ar trebui să aibă limite mai mari, datorită calităţii şi responsabilităţii acestora. Când responsabilitatea disciplinară este reglementată de normele de drept al muncii, iar raportul de muncă are la baza legea şi contractul de muncă, avem de-a face cu responsabilitatea disciplinară specifică dreptului muncii, responsabilitate ce nu se confundă cu responsabilitatea disciplinară din dreptul administrativ. Alta este situaţia în cazul responsabilităţii disciplinare a funcţionarului public faţă de autoritatea publică din care acesta face parte (pe baza raportului de subordonare ierarhică) deoarece reglementarea acesteia se regăseşte în statutul funcţionarului public şi în celelalte norme de drept administrativ. În cadrul responsabilităţii disciplinare a funcţionarului public apar mai multe forme ale acesteia, diferit reglementate de lege. Astfel, sunt categorii de funcţionari publici a căror responsabilitate juridică este reglementată de unele principii generale din statutul funcţionarului public, din Constituţie şi alte legi, cât şi de acte normative elaborate special pentu fiecare din acestea (categorii diferite de funcţionari publici), (statutul cadrelor militare, statutul magistraţilor, statutul aleşilor locali, statutul poliţiştilor, statutul medicilor, regulamentul camerelor etc.), ceea ce presupune şi forme diferite ale responsabilităţii funcţionarului public. De asemenea, responsabilitatea materială a unei persoane fizice, poate fi în următoarele situaţii:

- responsabilitatea materială a persoanei fizice care apare în cadrul unui raport juridic de drept civil;

- responsabilitatea materială - civilă ce vizează responsabilitatea funcţionarului public ca persoană fizică de drept civil, evident într-un raport juridic de drept civil, adică atunci când acţionează fără nici o legătură cu raportul juridic în care se află cu autoritatea publică din care face parte;

- responsabilitatea materială de natură administrativă ce vizează responsabilitatea funcţionarului public pentru pagubele cauzate în această calitate autorităţii publice din care face parte;

- responsabilitatea materială de natură administrativă ce vizează responsabilitatea funcţionarului public pentru pagubele cauzate în această calitate unei persoane private în cadrul raportului juridic de drept administrativ (aceasta poate interveni numai pentru funcţionarul public sau în solidar cu autoritatea publică din care face parte potrivit Legii nr. 29/1990 şi a art. 48 din Constituţie);

- responsabilitatea civilă a funcţionarului public care este reglementată de dispoziţiile Codului civil (adică, atunci când săvârşeşte acte sau fapte civile în domeniul privat al statului).

De asemenea, responsabilitatea administrativă are următoarele forme: - responsabilitatea autorităţii publice, care la rândul ei poate fi materială ori

contravenţională; - responsabiltatea funcţionarului public care poate fi: materială, disciplinară ori

contravenţională;

specialitate a atribuţiilor specifice privind asigurarea protecţiei mediului în sectoarele de care răspund (art. 1, pct. 2, lit. "a" din H.G. 127/1994). Potrivit art. 16 alin. 5 din Legea nr. 32/1968, "Contravenţiile săvârşite de angajaţii organizaţiilor de stat la locul de muncă se constată atât de persoanele prevăzute în actele normative care stabilesc şi sancţionează contravenţiile, cât şi de şefii de servicii sau secţii ori asimilaţii acestora, anume împuterniciţi de conducătorul organizaţiei, dacă ele au fost săvârşite de personalul din subordine. Aceleaşi persoane constată şi contravenţiile săvârşite în incinta organizaţiilor de stat de către cei care nu sunt angajaţi ai acestora".


169

- responsabilitatea administrativă a persoanei fizice şi juridice sub formă materială sau contravenţională, respectiv în cadrul raportului juridic de subordonare.

Din cele prezentate rezultă că responsabilitatea juridică este o instituţie deosebită a dreptului constituţional, strâns legată de drepturile şi libertăţile omului precum şi de organizarea şi funcţionarea Statului şi dreptului, în diferite sisteme constituţionale. Formele responsabilităţii şi răspunderii juridice sunt determinate de specificul reglementărilor ce se impun pentru garantarea, apărarea, asigurarea diversităţii drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale, cât şi ale celorlalte drepturi şi libertăţi, indispensabile unei vieţi sociale, economice, politice şi democratice. Putem spune că instituţiile responsabilităţii şi răspunderii juridice constituie cheile de boltă ale sistemului garanţiilor constituţionale, pentru drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului precum şi pentru o bună funcţionare a statului şi înfăptuire a dreptului. TEME PENTRU REFERAT:

- Deosebirea dintre responsabilitatea şi răspunderea juridică. Importanţa acesteia. - Principiile responsabilităţii juridice. - Fundamentul responsabilităţii şi fundamentul răspunderii juridice. - Responsabilitatea obiectivă şi responsabilitatea subiectivă. - Responsabilitatea juridică-instituţie a dreptului constituţional

BIBLIOGRAFIE 1. Dr. Ion Popescu - Teoria funcţiei publice, Editura Evrika, Slăniceanu

Brăila, 1999, p. 388-501 2. Mihai Florea - Responsabilitatea acţiunii sociale, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1976 3. Henry Lalou - La responsabilité civile, Dalloz, Paris ,1928 4. André Decenciere Ferrandiere - La responsabilité des l’Etats à raison des dommages

subis par des étrangers, Paris, Rousseau, 1925 5. Narcis Giurgiu - Răspunderea şi sancţiunea de drept penal, Editura

Nemira, Focşani-1995 6.Valerică Dabu - Răspunderea juridică a funcţionarului public, Editura

Global Lex, Bucureşti, 200 7. Mircea Preda - Tratat elementar de drept administrativ român, Editura

Lumina Lex, Bucureşti-1996. 8. Valerică Dabu - Poliţişti, procurori şi judecători. Între lege şi fărădelege.

Editura Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1997

CAPITOLUL VIII DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE ALE OMULUI

ŞI CETĂŢEANULUI. NOŢIUNEA ŞI NATURA JURIDICĂ A DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE.

GARANŢIILE DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE 8.1. Noţiunea de drepturi fundamentale Aşa cum am arătat în capitolul I, Dreptul constituie posiblitatea recunoscută de societate, sau comportamentul impus de aceasta în a satisface necesităţile sociale ale subiectului activ şi pasiv, în spiritul echităţii, de a face,a nu face, de a da sau a nu da, ori de a primii ceva, asigurate prin forţa de constrângere a statului. Dreptul presupune totdeauna o obligaţie corelativă acestuia în sarcina unei persoane, grup, societate. Obligaţia este legătura recunoscută sau impusă de societate prin intermediul statului, unui subiect, faţă de alt subiect, prin care primul este ţinut ca în spiritul binelui şi echităţii, să facă, să nu facă, să dea sau să nu dea ceva, potrivit drepturilor celui de al doilea, sub sancţiunea constrângerii statale. Prin drept societatea recunoaşte, ocroteşte şi garantează bunurile, interesele legitime şi alte valori ale individului, colectivităţii şi societăţii, asigurând respectarea obligaţiilor necesare înfăptuirii acestora. „Dreptul cuprinde norme de conduită care se nasc sub influenţa factorului social şi factorului individual, cu scopul de a realiza fericirea indivizilor care nu poate fi asigurată decât respectându-se interesele naţionale” arată Al. Otetelişanu298. Dar prin drept, se satisfac necesităţi ale subiectului respectiv, care pot fi mai mult sau mai puţin importante pentru om ca fiinţă umană sau ca entitate socială. Astfel, drepturile individului, colectivului şi ale societăţii, pot fi mai mult sau mai puţin importante în raport de necesităţile pe care le satisfac. Există o diferenţă între un drept sau o libertate fundamentală şi un drept de creanţă sau orice alt drept obişnuit. Montesquieu definea libertatea ca reprezentând „dreptul de a face ceea ce îngăduie legile; dacă un cetăţean ar putea să facă ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea libertate pentru că şi ceilalţi ar putea să facă la fel”299; or subiectul dreptului de creanţă poate să renunţe la exercitarea dreptului său fără implicaţii deosebite, ca în cazul dreptului sau libertăţii fundamentale. Spunem că un drept este fundamental atunci când acesta este esenţial pentru fiinţa umană, adică fără de care aceasta nu poate exista. Dreptul la viaţă este un drept fundamental, pe când dreptul de creanţă este un drept obişnuit. După Spinoza, libertatea politică nu poate fi suprimată deoarece nimeni nu este obligat conform normelor dreptului natural să se supună bunului plac al altuia. Aşa cum am arătat, prin drept se satisfac anumite necesităţi, apărându-se anumite valori cum sunt: viaţa, integritatea fizică şi psihică, libertatea, proprietatea, domiciliul, numele, onoarea, familia etc., dar încă mult timp aceste valori nu vor putea fi garantate, apărate, decât numai în cadrul dreptului. Or aceste valori apărate prin drept pot fi fundamentale, esenţiale sau obişnuite. Ca urmare, şi drepturile care le apără pot fi fundamentale sau obişnuite după cum este valoarea pe care o apără. Dar sintagma de drept fundamental nu se confundă cu fundamentul dreptului. Astfel, fundamentul oricărui drept trebuie să fie utilul, ori echitatea, sau morala. Aceste trei mobile creează dreptul, îl deformează, îl transformă, îl perfecţionează şi-l stăpânesc în aşa fel încât în afara lor dreptul nu

298 Al. Otetelişanu, Câteva principii de bază ale ştiinţei dreptului, Revista Dreptul, număr festiv, 1942, Bucureşti, p. 82. 299 Montesquieu, Despre spiritul legilor, Vol. I, Editura Ştiinţifică-Bucureşti, 1957, p. 82-83; Immanuel Kant definea ideea de drept prin ideea de libertate a individului, limitată însă de respectul libertăţii celorlalţi.

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului

171

poate exista”300. Orice drept fundamental sau obişnuit are un fundament în conceptele de util, echitate sau morală; deci toate drepturile au un fundament, dar nu toate drepturile sunt fundamentale. R. Jhering, în multe lucrări ale sale ne spune că dreptul este un interes garantat de lege. Dar nu toate interesele sunt fundamentale şi esenţiale, existând şi interese obişnuite, iar o astfel de împărţire nu este imuabilă. De aceea, interesele şi respectiv drepturile care le asigură, au fost considerate ca fundamentale sau obişnuite de la o etapă istorică la alta. Spre exemplu, în perioada sclavagistă, proprietarul de sclavi avea un drept asupra vieţii sclavului, drept care afecta dreptul la viaţă al sclavului nefiind considerat drept fundamental al acestuia, situaţie ce nu o mai găsim în alte perioade istorice. Drepturile fundamentale sunt considerate că sunt acele drepturi care îndeplinesc următoarele condiţii:

a) sunt drepturi subiective; b) sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni; c) datorită importanţei lor sunt înscrise în acte deosebite cum ar fi declaraţiile de

drepturi301 şi legile fundamentale (constituţii). a) Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, fiind în ultimă instanţă facultăţi ale subiectului raportului juridic de a acţiona într-un anumit fel, sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare şi de a beneficia de protecţia şi sprijinul statului în realizarea pretenţiilor legitime. P. Roubiér defineşte dreptul subiectiv ca fiind situaţia regulat stabilită, fie printr-un act de voinţă, fie prin lege, din care decurg, în principal, prerogativele care sunt în avantajul beneficiarului acestei situaţii şi la care el poate, în principiu, renunţa302. El situează la baza acestuia teoria dreptului natural. Prof. I. Deleanu defineşte „dreptul subiectiv ca fiind acea prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul dreptului poate - şi uneori chiar trebuie - să desfăşoare o anumită conduită şi să ceară altora desfăşurarea unei conduite adecvate dreptului său, sub sancţiunea prevăzută de lege, în scopul valorificării unui interes personal, direct, născut şi actual, legitim şi juridic protejat, în acord cu interesul general şi cu normele de convieţuire socială303. De observat că nu toate drepturile subiective sunt fundamentale. b) Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni. J.J. Rousseau le denumeşte drepturi esenţiale ale naturii de care nimeni nu se poate atinge în nici un fel. Drepturile fundamentale sunt drepturile cele mai importante atât pentru cetăţeni, cât şi pentru stat în ansamblu său, drepturi care reprezintă baza pentru toate celelalte drepturi. Deseori, drepturile fundamentale sunt definite ca acele drepturi consacrate de Constituţie şi care sunt determinante pentru statutul juridic al cetăţeanului. Astfel, sunt considerate drepturi fundamentale acele drepturi care sunt esenţiale pentru viaţa, libertatea şi personalitatea cetăţenilor. c) Datorită importanţei lor, a necesităţii garantării lor, drepturile fundamentale sunt înscrise în acte deosebite, cum ar fi: declaraţiile de drepturi şi legile fundamentale. Înscrierea în Constituţie a drepturilor fundamentale este urmarea caracteristicii principale a acestora de a fi drepturi esenţiale pentru cetăţeni. Odată selectate pe criteriul valoric, ca fiind esenţiale într-o anumită etapă istorică, li se conferă o formă şi ocrotire juridică superioară, de nivel constituţional. Importanţa drepturilor fundamentale impune inserarea acestora în Constituţie, fapt care înseamnă că aceste drepturi nu pot fi limitate sau anulate printr-o lege inferioară

300 Al. Otetelişanu, "Câteva principii de bază ale ştiinţei Dreptului", Revista Dreptul (număr festiv) vol. I, Bucureşti, p. 79. 301 În "Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului" (1789), "Declaraţia de independenţă a S.U.A. "(1776) Declaraţia universală a drepturilor omului din 1948 şi altele, în care se vorbeşte de dreptul la viaţă, la libertate etc... 302 P.Roubier, Droit subjectif et situations juridiques, Dalloz, Paris, 1963, p. 80-81. 303 I. Deleanu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Tratat vol. I, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 187.


172

Constituţiei fie ea şi organică. Or instituţionalizarea unor drepturi ca drepturi fundamentale prin Constituţie presupune:

- importanţa deosebită acordată drepturilor respective, fiind reglementate astfel de Adunarea Constituantă;

- orice reglementări prin alte legi referitoare la aceste drepturi, nu le pot suspenda sau anula, ci numai să le dezvolte, apere ori limiteze în exercitare, conform celor prevăzute în Constituţie;

- modificarea sau suprimarea dispoziţiilor referitoare la drepturile fundamentale, se pot face numai respectând procedura de revizuire a Constituţiei;

- dacă legea obişnuită este aceea care a fixat un principiu sau chiar statutul unui drept fundamental, rămâne, desigur, la dispoziţia legiuitorului ordinar să suprime ori să modifice numai acel principiu sau acest statut;

- neconsacrarea unui drept prin legea constituţională sau prin legea organică ori ordinară, nu poate atrage imposibilitatea existenţei acelui drept, potrivit principiului că „tot ceea ce legea nu interzice, nu poate fi împiedicat”.

Prof. I. Muraru defineşte drepturile fundamentale ca fiind acele drepturi subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi legi. De observat că în Constituţie se consacră atât drepturile cât şi libertăţile fundamentale, ceea ce presupune să vedem ce sunt libertăţile fundamentale şi care este raportul dintre acestea şi drepturile fundamentale. Constituţia României utilizează termenul drept, atunci când consacră dreptul la viaţă (art.22), dreptul la apărare (art. 24), dreptul la informaţie (art. 31), dreptul la vot (art. 34) etc. In schimb, Constituţia foloseşte termenul de libertate atunci când reglementează libertatea conştiinţei (art. 29), libertatea de exprimare (art. 30), libertatea întrunirilor (art. 36) etc. Se pune întrebarea dacă între libertate şi drept există o deosebire? Prof. I. Muraru arată că terminologia constituţională referitoare la aceste două concepte, drept şi libertate, deşi nuanţată, desemnează o singură categorie juridică şi anume dreptul fundamental, susţinând că dreptul este o libertate iar libertatea este un drept. Domnia sa susţine că nu există deosebire de natură juridică, fiind de fapt o singură noţiune juridică. Nuanţarea terminologică, arată domnia sa, are cel puţin două explicaţii. O explicaţie este de ordin istoric. La început, în catalogul drepturilor umane, au apărut libertăţile ca exigenţe ale omului în opoziţie cu autorităţile publice, iar aceste libertăţi nu presupuneau din partea celorlalţi decât o atitudine generală de abţinere. Evoluţia libertăţilor, în contextul mai larg al evoluţiei politice şi sociale, a avut ca rezultat cristalizarea conceptului de drept al omului, concept cu un conţinut şi semnificaţii juridice complexe. Mai ales în raport cu autorităţile statale, drepturile omului (libertăţile publice) au implicat şi obligaţii corelative de respect şi apărare. În timp, aceste libertăţi au trebuit nu numai proclamate, ci şi promovate şi, mai ales, protejate, garantate. Putem deci constata că astăzi, între drept şi libertate există o sinonimie din punct de vedere juridic, arată prof. I. Muraru304. Cea de a doua explicaţie ţine de expresivitatea şi frumuseţea limbajului juridic, care valorifică însă şi sensul iniţial şi desigur tradiţia. Frecvent, drepturile omului şi cetăţeanului sunt denumite libertăţi publice. Expresia libertăţii publice este o expresie cuprinzătoare, ea evocă atât libertăţile cât şi drepturile omului (cetăţeanului), precum şi faptul că acestea aparţin dreptului public şi anume Dreptului Constituţional, fiind astfel supuse unui regim juridic aparte. În ceea ce ne priveşte, socotim că există unele diferenţieri între drepturi pe de o parte, şi libertăţile publice, pe de altă parte.

304 I. Muraru, op. cit., p. 175.


173

Astfel, prin libertate, potrivit D.E.X. se înţelege posibilitatea de a acţiona după propria voinţă sau dorinţă; posibilitatea de acţiune conştientă a oamenilor în condiţiile cunoaşterii (şi stăpânirii) legilor de dezvoltare a societăţii şi naturii305. „Libertatea este starea celui care face ceea ce vrea şi nu ceea ce vrea altul să facă; ea presupune absenţa unei constrângeri străine”306. Conceptul de libertate desemnează nu numai gradul mai mare sau mai mic de independenţă pe care o posedă individul faţă de grupul social din care face parte, dar şi gradul de independenţă pe care îl consideră ca normal şi fericit, care constituie un drept şi o valoarea morală. După Jean Rivero, libertatea este puterea de a se autodetermina, în virtutea căreia omul alege el însuşi comportamentul său307, deci este o putere pe care o exercită el însuşi. De aceea, între drept şi libertate considerăm că există o diferenţă, astfel:

- libertatea este exercitarea unei puteri de către subiect, ceea ce presupune din partea celorlalţi subiecţi numai o obligaţie negativă, respectiv să nu facă ceva care să împiedice exercitarea libertăţii de către posesorul acesteia;

- libertatea nu presupune, de regulă, obligaţii pozitive din partea celorlalţi subiecţi, respectiv de a face ceva, aşa cum presupune un drept; spre exemplu, dreptul de creanţă presupune obligaţiile debitorului de a plăti creanţa către creditor; dreptul de vot presupune obligaţia autorităţilor de a organiza şi realiza exercitarea acestui drept inclusiv de a-l respecta; libertatea de a munci nu presupune obligaţia statului de a asigura loc de muncă, or alta este situaţia când constituantul dispune că dreptul la muncă este garantat, dispoziţie care ar presupune şi asigurarea locului de muncă;

- spre deosebire de libertate, dreptul presupune obligaţii atât pozitive cât şi negative, adică de a face, a da, cât şi de a nu face, a nu da; este adevărat că libertatea presupune şi obligaţii pozitive, dar numai pentru stat, într-un mod limitat, atunci când este chemat să o garanteze, respectiv să prevină încălcarea ei şi să o apere când a fost încălcată, pe când dreptul presupune obligaţii pozitive şi pentru alte persoane;

- conţinutul unui drept este reglementat, de regulă definit, în sensul stabilirii prerogativelor pentru autorul dreptului şi obligaţiile pozitive şi negative ale celorlalţi, corelative acestuia, inclusiv ale statului, dreptul la despăgubiri `n cazul exproprierii, dreptul la muncă, la pensie etc.;

- obiectul unui drept este precis, or această precizie presupune delimitare, reglementare, pe când obiectul unei libertăţi este nelimitat şi numai exercitarea libertăţii este limitată de drepturile şi libertăţile legitime ale celorlalţi.

Astfel, libertatea gândirii, a opiniilor şi credinţei este nelimitată; de aceea considerăm că a vorbi de un drept al gândirii, al credinţei, înseamnă o exprimare incorectă, care ar induce o reglementare a gândirii, a credinţei, ceea ce ni se pare absurd. Libertatea de exprimare ca libertate privată, deci exprimare într-un mediu privat, este nelimitată. Numai atunci când vorbim de libertate de exprimare ca libertate publică intervin unele limitări, precizate în Constituţie, în raport de drepturile celorlalţi. Spre exemplu: „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”, prevede art. 30 pct. 6 din Constituţie. Astfel,socotim că, în mod corect, în Constituţia României, cum de altfel şi într-o serie de documente internaţionale, se vorbeşte distinct de drepturi fundamentale şi libertăţi fundamentale. Ca libertăţi fundamentale sunt recunoscute şi garantate: libertatea individuală, libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, libertatea întrunirilor, libera circulaţie iar ca drepturi fundamentale: dreptul la viaţă, dreptul la apărare, dreptul la viaţa intimă, familială sau

305 DEX, Academia Română, Institutul de lingvistică "Iorgu Iordan" Ediţia a II-a, Univers Enciclopedic-Bucureşti, 1994, p. 570. 306 Patrick Wachsmann, Libertes publiques, Ed. Dalloz, 1996, Paris, p. 1. 307 Jean Rivero, Les libertes publiques, Tome 1, P.U.F., 1991, p. 20.


174

privată, dreptul la informaţie, dreptul la învăţătură şi altele. Socotim că distincţia dintre libertăţi publice şi libertăţi private este necesară şi utilă308. Aşa cum am arătat, libertatea de exprimare pe un domeniu privat este nelimitată, spre deosebire de situaţia când această libertate se exercită în public. Potrivit Codului penal, calomnia constituie infracţiune numai dacă este săvârşită în public. De asemenea, nu toate libertăţile sunt libertăţi fundamentale, potrivit criteriilor mai sus prezentate. Unele explicaţii comportă şi expresiile „drepturi ale omului” şi „drepturi ale cetăţeanului”. Sunt deci exprimări care deşi se află într-o strânsă corelaţie şi desemnează acelaşi domeniu, totuşi, într-o terminologie juridică riguroasă, nu se confundă. Expresia drepturile omului evocă drepturile fiinţei umane, fiinţa înzestrată cu raţiune şi conştiinţă şi căreia îi sunt recunoscute drepturile sale naturale, ca drepturi inalienabile şi imprescriptibile. Omul însă, într-o societate organizată în stat, se prezintă juridiceşte sub trei ipostaze distincte: cetăţean, străin sau apatrid. Pe planul realităţilor juridice interne omul devine cetăţean; astfel spus fiinţa umană se integrează într-un anumit sistem social-politic, comandat de reguli juridice (desigur în principal, pentru că există şi reguli religioase, morale, politice). Drepturile sale naturale sunt proclamate şi asigurate prin Constituţia statului al cărui cetăţean este, căpătând astfel şi eficienţă juridică, sub denumirea de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Desigur, recunoscând şi exprimând juridiceşte drepturile naturale ale omului, Constituţia României consacră şi alte drepturi, care rezultă din acestea sau le asigură existenţa, ori sunt necesare protejării şi dezvoltării sistemului social. Dacă cetăţenii, în principiu, beneficiază de toate drepturile prevăzute de Constiuţie, străinii şi apatrizii beneficiază doar de majoritatea acestora, în orice caz, de cele ce sunt indispensabile fiinţei umane. Cetăţenii au drepturile oricărui om şi în plus drepturile politice, în statul ai cărui cetăţeni sunt. Apatrizii şi cetăţenii străini nu au drepturi politice. Sintetizând, vom putea reţine că drepturile omului, pe planul realităţilor universale, devin drepturi ale cetăţenilor, pe planul realităţilor interne; în domeniul reglementărilor juridice există reglementări internaţionale şi reglementări interne. Realizarea unei corelaţii cât mai reuşite între aceste două categorii de reglementări implică asigurarea drepturilor cetăţenilor la nivelul standardelor impuse de reglementările internaţionale, lucru dificil de realizat şi care cere timp, faţă de marea diversitate în dezvoltarea economică, socială şi culturală a statelor lumii. Referitor la drepturile omului, în special în domeniul dreptului penal, sunt unele situaţii când, din nefericire, prin această sintagmă se înţelege numai drepturile omului infractor, omiţându-se faptul că drepturi are şi omul victimă, omul victimă potenţială precum şi orice om membru al societăţii309. De exemplu, în domeniul dreptului procesual penal, numărul cazurilor permise de lege pentru corectarea unei sentinţe penale, respectiv de apel sau recurs, sunt mai multe în favoarea omului infractor decât ale omului victimă a acestuia.

8.2. Noţiunea de îndatoriri fundamentale Existenţa îndatoririlor fundamentale se impune, deoarece este de neconceput ca membrii unei colectivităţi umane să nu aibă alături de drepturi şi anumite îndatoriri, anumite obligaţii faţă de societatea în care trăiesc. Indatoririle fundamentale mobilizează oamenii la realizarea scopurilor societăţii, constituind în acelaşi timp garanţia, printre alte garanţii, că drepturile fundamentale se pot realiza efectiv. Existenţa unor îndatoriri este stipulată în chiar pactele internaţionale privitoare la drepturile omului, care stabilesc că omul are îndatoriri faţă de 308 În sens contrar, a se vedea: Patrick Wachsmann, Libertés publiques, Edition Dalloz, 1996, p. 2. "Si les libertés sont qualifiés de publiques, ce n'est pas pour les opposer à des libertés privés". 309 V.Dabu, Poliţişti procurori şi judecători, Între lege şi fărădelege, Editura Regia Autonomă "Monitorul Oficial", Bucureşti, 1997 p. 7.


175

semenii săi şi faţă de colectivitatea căreia îi aparţine şi este dator a se strădui să promoveze şi să respecte drepturile recunoscute în pacte. In primul rând, îndatorirea fundamentală a cetăţeanului este o obligaţie şi nu o îndrituire, aşa cum este dreptul fundamental. Ea presupune din partea cetăţeanului îndeplinirea unor cerinţe determinate de sarcinile şi scopurile societăţii. Îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii cărora societatea, la un moment dat, le atribuie o valoare mai mare, valoare ce se reflectă în regimul juridic special ce li se atribuie, respectiv de obligaţie fundamentală faţă de societatea din statul căruia cetăţeanul îi aparţine. Astfel spus, din noianul de obligaţii pe care un cetăţean le poate avea, în multitudinea de raporturi juridice - inclusiv cele constituţionale - în care intră, numai unele au valoare de îndatoriri fundamentale. Căpătând această valoare ele sunt înscrise ca atare în Constituţie. Stabilim astfel o altă trăsătură a îndatoririlor fundamentale, şi anume aceea că ele sunt expres formulate prin chiar textul Constituţiei. În fine, îndatoririle fundamentale sunt asigurate în realizarea lor prin convingere sau, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului, căci ele sunt veritabile obligaţii juridice pentru realizarea intereselor generale. Putem spune că îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii ale cetăţenilor considerate esenţiale de către popor pentru realizarea intereselor generale, înscrise în Constituţie şi asigurate în realizarea lor prin convingere sau, la nevoie, prin forţa de constrângere a Statului310. Îndatoririle fundamentale sunt corelative drepturilor fundamentale şi altor drepturi ale omului într-o societate.

8.3. Natura juridică a drepturilor şi libertăţilor fundamentale Cu privire la natura juridică a drepturilor şi libertăţilor fundamentale s-au formulat mai multe teorii. Astfel, potrivit teoriei dreptului natural se consideră că drepturile şi libertăţile fundamentale ar avea o natură deosebită de celelalte drepturi ale omului, deoarece cetăţeanul le dobândeşte în calitatea de om, sunt opozabile statului şi nu sunt stabilite deci prin legi, contracte, etc. Blackstone califică drepturile fundamentale ca absolute, deosebindu-le de alte drepturi care sunt creaţia societăţii, deoarece ele derivă din legile naturii şi sunt anterioare acestora din urmă. Potrivit teoriei individualiste, se susţine că sursa oricărui drept este în individ, pentru că acesta singur este o fiinţă reală, liberă şi responsabilă. Autorii acestei teorii denumesc drepturile fundamentale ca fiind libertăţi necesare, adică cele mai necesare dintre toate. In teoria drepturilor reflexe nu se face deosebirea de natură juridică între drepturile individuale şi celelalte drepturi subiective, toate fiind o creaţie a dreptului obiectiv. Totuşi Jellinek face o distincţie pornind de la diferenţa dintre noţiunea de putere juridică şi cea de posibilitate juridică. Astfel, drepturile obişnuite ar conţine în ele atât o posibilitate juridică, cât şi o putere juridică, în timp ce drepturile publice ar fi puteri de voinţă create exclusiv de lege, care nu presupun şi o activitate naturală garantată de lege311. O trăsătură generală a multor teorii în privinţa naturii juridice a drepturilor omului este aceea că nu există nici o deosebire de natura juridică între drepturile fundamentale şi celelalte drepturi, toate fiind drepturi subiective. Ceea ce justifică distincţia între drepturile şi libertăţile fundamentale pe de o parte, şi celelalte drepturi şi libertăţi, pe de altă parte este importanţa economică, socială şi politică a acestora pentru autorul lor cât şi pentru societate în general, rezultată din puterea juridică a actului normativ care le consacră.

310 I. Muraru. op. cit., p. 177. 311 I.Muraru, op. cit., p. 178.


176

Putem reţine că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective esenţiale care împreună cu celelalte drepturi subiective şi îndatoririle corelative, formează statutul juridic al cetăţeanului.

8.4. Corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului

Potrivit art. 20 din Constituţia României, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale. De observat că această neconcordanţă astfel reglementată nu vizează şi o neconcordanţă cu Constituţia. Pe plan mondial, preocupările pentru promovarea drepturilor omului s-au concretizat în câteva documente de reală valoare, între care trebuie menţionate îndeosebi: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948); Pactul internaţional cu privire la drepturile economice sociale şi culturale şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice; Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa (Helsinki 1975) şi altele. România a aderat în anul 1994 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, orice persoană vătămată într-un drept al său care, după epuizarea tuturor căilor de atac prevăzute de lege în România, apreciază că nu i s-a făcut dreptate, poate în termen de 6 luni să se adreseze Curţii Europene a Drepturilor Omului. Dacă persoana are dreptate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate obliga statul la repararea dreptului, anularea actului ilegal, plata unor despăgubiri, inclusiv cheltuielile judiciare. Statul român pune în aplicare hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, în baza şi cu procedurile prevăzute în Constituţia României şi a legilor date în temeiul acesteia.

8.5. Clasficarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale Pe lângă clasificarea în drepturi şi libertăţi la care ne-am referit, în literatura de specialitate se mai fac şi alte clasificări, astfel: O primă clasificare ar fi aceea de drepturi individuale şi drepturi colective. In categoria drepturilor colective sunt incluse dreptul popoarelor la autodeterminare, la eliberarea de sub jugul colonial, dreptul de asociere în sindicate, egalitatea naţională, egalitatea între sexe etc., adică acele drepturi care prin sensul şi posibilitatea de exercitare rezidă în apartenenţa la un grup social. În categoria drepturilor individuale sunt incluse dreptul de proprietate, dreptul la viaţă, dreptul la muncă, etc. Din punct de vedere al conţinutului drepturilor şi libertăţilor fundamentale, acestea se împart în:

a) inviolabilităţi; b) drepturile şi libertăţile social-culturale; c) drepturile exclusiv politice; d) drepturile şi libertăţile social-politice; e) drepturile garanţii312.

O altă clasificare a drepturilor şi libertăţilor este făcută în: a) drepturi şi libertăţi care ocrotesc fiinţa umană ca entitate bilogică;

312 Ioan Muraru, op. cit., p. 190.


177

b) drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea sau statul, exercitate de regulă individual;

c) drepturi ale colectivităţilor de persoane; d) drepturi garanţii; e) îndatoriri fundamentale.

Libertăţile fundamentale pot fi individuale sau colective. 8.6. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor

fundamentale ale cetăţenilor români

Cu excepţia cazurilor expres prevăzute de Constituţie, aceste principii se aplică drepturilor şi libertăţilor omului indiferent de cetăţenia sa.

Principiile, aşa cum am arătat, sunt reguli obligatorii general recunoscute, care şi-au dovedit fiabilitatea de-a lungul timpului. În cele ce urmează vom prezenta regulile fundamentale aplicabile tuturor drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor prevăzute în Constituţia României.

8.6.1. Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale

Potrivit art. 15 al. 1 din Constituţie universalitatea drepturilor şi libertăţiilor se referă atât la sfera propriu-zisă a drepturilor, cât şi la titularii acestora. Sub primul aspect, ea exprimă vocaţia omului, a cetăţeanului, pe planul realităţilor juridice interne fiecărei ţări, pentru toate drepturile şi libertăţile. Sub cel de al doilea aspect, universalitatea exprimă ideea că toţi cetăţenii unui stat se pot bucura de aceste drepturi şi libertăţi. Desigur, aceasta este o posibilitate juridică, generală şi abstractă, recunoscută de către Constituţie fiecărui cetăţean. Universalitatea drepturilor şi libertăţilor implică şi universalitatea îndatoririlor. Este de altfel în firescul vieţii ca cetăţeanul să aibă atât drepturi, cât şi obligaţii faţă de semenii săi şi faţă de societate. Această regulă este explicit formulată şi în cele două pacte internaţionale privitoare la drepturile omului care arată că „individul are îndatoriri faţă de alţii şi faţă de colectivitatea căreia îi aparţine şi este ţinut de a depune eforturi în promovarea şi respectarea drepturilor recunoscute în parte”. Or colectivitatea de care aparţine îşi revendică drepturile faţă de cetăţean prin intermediul structurilor pe care şi le-a creat, potrivit legii.

8.6.2. Neretroactivitatea legii În art. 15 al. 2 din Constituţia României se prevede: „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”, asigurând totodată stabilitatea drepturilor legal câştigate. Ca urmare, legea trebuie să producă efecte (drepturi şi obligaţii) numai pentru faptele şi actele săvârşite după data intrării în vigoare a acesteia313. Ar fi absurd să se pretindă unui om, în general unui subiect de drept, să răspundă pentru o conduită anterioră intrării în vigoare a unei legi, conduită contrară reglementărilor acestei legi. Subiectul de drept nu putea să prevadă modul în care va reglementa legiuitorul, iar comportamentul său este normal şi firesc dacă se desfăşoară în cadrul ordinii de drept în vigoare (la data săvârşirii faptei), al cărei respect îl datorează, ci nu unei legi viitoare ale cărei dispoziţii nu le putea cunoaşte. Principiul neretroactivităţii legii este expres formulat atât în Codul civil art. 1, în sensul căruia „legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă”, precum şi în Codul

313 O lege intră în vigoare la data publicării sau la o dată ulterioară publicării, dată prevăzută în legea respectivă.


178

penal, în art. 11, în sensul căruia „legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni”. De la acest principiu sunt doar două excepţii când legea se aplică şi retroactiv, astfel:

a) când noua lege penală este mai favorabilă atunci aceasta se aplică retroactiv; de exemplu, când legea nouă prevede o pedeapsă mai mică, pentru fapta respectivă.

b) în cazul legilor interpretative. În ceea ce priveşte legea interpretativă, aceasta se aplică retroactiv numai atunci când nu aduce noi reglementări, deoarece în cazul adăugării la lege, principiul neretroactivităţii se respectă. Principiul neretroactivităţii legii asigură:

- stabilitatea dreptului legal câştigat (care nu poate fi suprimat, printr-o nouă lege); - previne abuzul de drept prin modificarea legilor, în cazul rotirii la putere; - asigură legitimitatea legii, recunoaşterea acesteia ca obligatorie şi justă; nu se poate

pretinde respectarea unei legi inexistente, respectiv până la intrarea în vigoare a acesteia.

În art. 5 pct. 2 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, cu privire la drepturile câştigate, recunoscute, se dispune:”Nu se poate admite nici o restricţie sau derogare de la drepturile fundamentale ale omului recunoscute sau în vigoare în orice stat parte la prezentul Pact, în aplicarea legii, a convenţiilor, regulamentelor sau cutumelor, sub pretextul că prezentul Pact nu recunoaşte aceste drepturi sau le recunoaşte într-o măsură mai mică.”. Iar în pct. 1 al art. 5 mai sus citat, se dispune: ”Nici o dispoziţie din prezentul Pact nu poate fi interpretată ca implicând pentru un stat, o grupare sau un individ, vreun drept de a se deda la o activitate sau de a săvârşi un act urmărind suprimarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute în prezentul Pact ori limitări ale lor mai ample decât cele prevăzute în Pact.”. Se observă respectarea principiului dreptului câştigat potrivit legii, drept ce nu poate fi suprimat sau restrâns printr-o altă lege ulterioară.

8.6.3. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor Potrivit art. 16 pct. 1 şi 2, precum şi art. 4 pct. 2 din Constituţie, cetăţenii români fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă politică, avere sau origine socială, se pot folosi, în mod egal, de toate drepturile prevăzute în Constituţie şi legi, pot participa în egală măsură la viaţa politică, economică, socială şi culturală, fără privilegii şi fără discriminări şi sunt trataţi în mod egal atât de către autorităţile publice cât şi de către ceilalţi cetăţeni.

8.6.4. Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenie română şi domiciliul în ţară

Constituţia României stabileşte în art. 16 (3) că funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenie română şi domiciliul în ţară. Observăm că se utilizează termenii de „funcţii” şi „demnităţi publice” ca două noţiuni distincte. Funcţiile sunt folosite în sensul dreptului administrativ. Demnitatea publică exprimă mai mult decât o funcţie în sensul dreptului administrativ, fiind prin excelenţă o categorie a dreptului constituţional în care, după opinia prof. Ioan Muraru, intră: şeful de Stat, deputaţii, senatorii şi miniştrii. Distincţia este necesară deoarece statutul acestora este reglementat în mod diferit. Art. 16(3) din Constituţie se referă nu la orice funcţie ci numai la funcţiile publice care


179

presupun exerciţiul autorităţii statale, pentru ocuparea cărora este obligatorie depunerea jurământului prevăzut de art. 50 din Constituţie. Deci, pentru ocuparea unor funcţii şi demnităţi publice de către o persoană sunt necesare următoarele condiţii cumulative:

- să fie cetăţean român; - să aibă numai cetăţenia română, nu dublă cetăţenie; - să aibă domiciliul în ţară (locuinţă stabilă, de fapt şi de drept); - exercitarea funcţiei şi demnităţii publice să se efectueze cu „fidelitate faţă de ţară” şi

cu „bună credinţă”; - să depună jurământul prevăzut de lege.

Toate aceste condiţii sunt garanţii ale ataşamentului faţă de ţară, dar şi o responsabilitate pe măsură. Astfel, infracţiunea de trădare prevăzută de art. 155 din Codul penal, nu poate fi reţinută în sarcina unui cetăţean străin şi nici a unei persoane fără cetăţenie care nu domiciliază în România314; aceeaşi situaţie este şi în cazul infracţiunii de trădare prin ajutarea inamicului, prevăzută de art. 156 din Codul penal.

8.6.5. Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor Statutul de cetăţean român asigură dreptul persoanei care are calitatea de cetăţean român de a solicita protecţie din partea autorităţilor române şi, respectiv, obligaţia constituţională a acestora de a le acorda protecţia necesară, atât în interior, cât şi în exterior. În acest sens, protecţia cetăţeanului român în străinătate presupune:

- dreptul de a solicita ambasadei şi consulatului de a interveni pe lângă organele în drept din ţara respectivă, pentru asigurarea dreptului la apărare,încetarea abuzurilor etc.

- consultanţă în exercitarea drepturilor în străinătate; - ambasada poate să notifice,să ceară explicaţii, sau să protejeze atunci când în ţara

străină se încalcă drepturile cetăţeanului român; - efectuarea unor acte juridice la ambasadă în interesul cetăţeanului român; - asigurarea unei legături între cetăţeanul român şi autorităţile din România, dar şi

autorităţile din ţara străină; - asistenţă judiciară etc. - cetăţeanul român aflat pe teritoriul ambasadei române nu poate fi extrădat potrivit

Convenţiei internaţionale privind extrădarea. Autorităţile române, în virtutea obligaţiilor lor, încheie acorduri, tratate cu autorităţile altor state, privind protecţia cetăţenilor români în străinătate pe principiul reciprocităţii. În afara teritoriului român, cetăţenii români sunt datori să-şi execute obligaţiile constituţionale, afară de cazul când acestea sunt incompatibile cu absenţa din ţară.

8.6.6. Protecţia juridică a cetăţenilor străini şi apatrizilor în România Potrivit art. 18 din Constituţie, „cetăţenii străini şi apatrizi care locuiesc în România se bucură de protecţie generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi...”

314 Potrivit art. 155 din Codul penal "Fapta cetăţeanului român sau a persoanei fără cetăţenie, domiciliată pe teritoriul statului român, de a intra în legătură cu o putere sau cu o organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora, în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea ori indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului, prin acţiuni de provocare de război contra ţării sau de înlesnire a ocupaţiei militare străine, ori de subminare economică sau politică a statului, ori de aservire faţă de o putere străină, sau de ajutare a unei puteri străine pentru desfăşurarea unei activităţi duşmănoase împotriva siguranţei statului, se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 ani şi interzicerea unor drepturi."


180

Observăm că protecţia acestora este la nivel de garanţie constituţională, ceea ce înseamnă că nici o lege nu o poate înlătura ori diminua. Cu excepţia drepturilor politice (de a alege şi de a fi ales şi de a ocupa funcţii şi demnităţi publice), cetăţenii străini şi apatrizii au aceleaşi drepturi ca cetăţenii români, iar în plus dreptul de azil prevăzut de art. 18 al. 2 din Constituţie. În prezent, cetăţenii străini încă nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra pământului. Însă, aşa cum am arătat, sunt unele propuneri de modificare a Constituţiei pentru a le acorda şi cetăţenilor străini dreptul de a dobândi proprietatea asupra pământului în România. Este de netăgăduit că străinii şi apatrizii au drepturi dar şi obligaţiile corespunzătoare acestora, respectiv de a cunoaşte şi respecta Constituţia şi legile româneşti, atunci când se află în România.

8.6.7. Extrădarea şi expulzarea Potrivit art. 19 din Constituţie, cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România, iar cetăţenii străini şi apatrizi pot fi extrădaţi sau expulzaţi numai pe baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. Expulzarea sau extrădarea se hotărăsc de justiţie, deci în cadrul unui proces, pe bază de fapte prevăzute de lege şi bine probate. Orice expulzare sau extrădare nehotărâtă în mod legal de justiţie este un abuz, o încălcare a dreptului la liberă circulaţie, garantat de Constituţie şi Convenţiile internaţionale. Aşa cum am arătat, Constituţia valorifică o regulă de tradiţie care rezultă din documentele juridice internaţionale şi constituţiile altor ţări şi anume că cetăţenii proprii nu pot fi nici extrădaţi nici expulzaţi. Expulzarea sau extrădarea propriului cetăţean ar fi o măsură contrară legăturii de cetăţenie care implică obligaţia de protecţie pe care statul trebuie să o asigure tuturor cetăţenilor săi. În literatura juridică se menţionează un singur caz în care această regulă universală nu mai este aplicabilă, respectiv între Statele Unite ale Americii şi Anglia, între care extrădarea propriilor cetăţeni este admisă, caz singular explicabil prin istoria şi legăturile sociale şi politice deosebite dintre cele două state. Extrădarea este instituţia juridică ce permite unui stat de a cere altui stat pe teritoriul căruia s-a refugiat unul din cetăţenii săi, urmărit sau condamnat penal, să i-l predea. Ea asigură ca autorii unor infracţiuni, mai ales a unor infracţiuni internaţionale grave, să nu rămână nepedepsiţi, ascunzându-se pe teritoriul altor state. Nu se admite extrădarea pentru raţiuni politice, sau atunci când persoana în cauză ar putea fi condamnată la moarte ori ar exista riscul de a fi supusă torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. Expulzarea este instituţia juridică ce permite autorităţilor publice dintr-un stat să oblige o persoană (numai cetăţean străin sau apatrid) să părăsească ţara, punând astfel capăt, în mod silit, şederii acestei persoane pe teritoriul său. Codul nostru penal reglementează expulzarea străinilor în cadrul măsurilor de siguranţă, adică acele măsuri care au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea faptelor prevăzute de legea penală şi care se iau faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală. Executarea deciziei de expulzare să nu fie inutilă, brutală, rapidă sau vexatorie, iar expulzatului să i se lase dreptul de a alege statul spre teritoriul căruia urmează să fie expulzat, adică expulzarea să se facă cu respectarea drepturilor inerente persoanei. În măsura în care aceste reguli sunt prevăzute în pacte, convenţii, protocoale la care România a aderat, fac parte din dreptul intern şi sunt aplicabile în domeniul expulzării (art. 11 din Constituţie). Potrivit art. 7 din Declaraţia privind Drepturile Omului aparţinând persoanelor care nu posedă naţionalitatea ţării în care locuiesc (O.N.U. 13 decembrie 1985) „un străin care se găseşte legal pe teritoriul unui stat, nu poate fi expulzat decât în executarea unei decizii luate


181

conform legii, afară dacă raţiuni imperioase de securitate naţională nu se opun, el trebuie să aibă posibilitatea de a valorifica motivele contrare expulzării sale şi de a cere examinarea cazului său de autoritatea competentă sau de una sau mai multe persoane special desemnate de o anumită autoritate, fiind reprezentat în acest scop. Expulzarea individuală sau colectivă a străinilor ce se găsesc în această situaţie pentru motive de rasă, culoare, religie, cultură, de origine naţională sau etnică este interzisă”315.

8.6.8. Prioritatea reglementărilor internaţionale Prin art. 20 din Constituţia României se stabilesc reguli privind corelaţia dintre dreptul intern şi dreptul internaţional. O primă regulă este aceea că dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile cetăţeneşti se interpretează şi se aplică în concordanţă cu prevederile tratatelor internaţionale la care România este parte, aşa cum este Declaraţia Universală a Dreptului Omului (1948). Socotim că această regulă este valabilă numai în condiţiile în care această interpretare îl avantajează pe individ în drepturile şi libertăţile fundamentale. Or, atunci când dispoziţia din dreptul intern este mai favorabilă cetăţeanului, credem că aceasta trebuie aplicată. Spre exemplu, socotim că dispoziţiile art. 19 pct. 3 din Constituţia României prin care se prevede că expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie, sunt superioare dispoziţiilor art. 7 din Declaraţia privind Drepturile Omului, din 13 decembrie 1985, care admite şi expulzarea pe cale administrativă, situaţie când s-ar putea încălca dreptul la libera circulaţie, consfinţit atât în Constituţia României cât şi în Norme internaţionale. Cea de-a doua regulă acordă prioritate reglementărilor internaţionale, atunci când există neconcordanţă între acestea şi legile interne, în domeniul drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Deci acest articol (20) nu soluţionează un concurs între o dispoziţie a Constituţiei României şi o normă juridică internaţională adoptată şi de Parlamentul României. Această dispoziţie credem că trebuie interpretată ca o regulă de la care există excepţii, respectiv atunci când dispoziţiile din dreptul intern sunt superioare faţă de cele internaţionale, în domeniul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, se aplică cele române. De asemenea, această regulă permite accesul persoanei la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru apărarea dreptului său, după parcurgerea în România a tuturor căilor de atac. Este de observat că Curtea Europeană a Drepturilor Omului judecă o cauză privind fapte săvârşite în România numai după legislaţia României şi tratatele şi convenţiile la care a aderat şi care astfel fac parte din dreptul intern. În constituţiile unor ţări, problema neconcordanţei reglementărilor interne şi internaţionale are soluţii interesante. Astfel, Constituţia Franţei, în art. 54, prevede că „Dacă Consiliul Constituţional sesizat de către Preşedintele Republicii, de către Primul-ministru sau de către preşedintele unei sau alteia dintre adunări a declarat că un angajament internaţional cuprinde o clauză contrară Constituţiei, autorizaţia de ratificare sau de aprobare nu poate interveni decât după revizuirea Constituţiei.” Iar Constituţia Spaniei prevede în art. 95 că „Încheierea unui tratat internaţional conţinând dispoziţii contrare Constituţiei va trebui precedată de o revizuire a acesteia.” Deci, raţionând per a contrario, în aceste state, până la modificarea Constituţiei, nu pot fi ratificate convenţii sau tratate contrare Constituţiei lor. A treia regulă o constituie aceea că aplicarea dispoziţiilor convenţiilor şi tratatelor la care România este parte, trebuie să se facă în conformitate cu principiile generale ale dreptului şi în mod deosebit cu principiul neretroactivităţii legii. Socotim că invocarea aplicării dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului pentru acte şi fapte încheiate ori săvârşite înainte de 1994 (când România a aderat la această convenţie), este discutabilă,contrară nu numai principiilor dreptului, ci şi dispoziţiilor 315 I. Muraru, op. cit., p. 203.


182

Convenţiei. Astfel, în art. 53 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, denumit „Apărarea drepturilor omului recunoscute” se prevede „Nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei părţi contractante sau oricare alte Convenţii la care aceasta este parte”. Deci, cu atât mai mult, nu ar putea fi atinse drepturile câştigate în temeiul unei legi aplicându-se astfel principiul dreptului câştigat. Iar în art. 59 pct. 3 din Convenţia susmenţionată se dispune „Pentru orice semnătură care va ratifica ulterior, Convenţia va intra în vigoare din momentul depunerii instrumentelor de ratificare”. Aplicarea retroactivă a Convenţiei susmenţionate ar fi contrară art. 15 al. 2 din Constituţia României cât şi art. 17 din Convenţie intitulat „Interzicerea abuzului de drept” în care se dispune astfel „Nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât cele prezente în această Convenţie.”.

8.6.9. Accesul liber la justiţie Soluţionarea conflictelor de către o putere independentă şi imparţială este o garanţie a drepturilor şi libertăţilor, dacă fiecare persoană beneficiază de accesul liber la justiţie. Potrivit acestui principiu, oricine trebuie să aibă acces liber la justiţie fie că este cetăţean român, cetăţean străin sau apatrid, pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

Din art. 21 pct. 1 din Constituţie rezultă că legile şi Constituţia nu apără şi nu garantează orice interese, ci numai acele interese care se întemeiază pe drept, pe cutumă, în general pe izvoarele de drept. Interesele nelegitime nu pot şi nu trebuie ocrotite, ele fiind contrare principiului legalităţii şi, în general, ale statului de drept. Aceasta nu înseamnă că va fi respinsă aprioric o acţiune, motivându-se că interesul este nelegitim. Folosind exprimarea interese legitime textul constituţional nu pune o condiţie de admisibilitate a acţiunii în justiţie, ci obligă justiţia să ocrotească numai interesele legitime, deci să judece şi dacă interesele sunt legitime să le ocrotească. Atunci când interesele revendicate nu sunt legitime, instanţa, constatând aceasta, va refuza motivat apărarea acestora. Posibilitatea sesizării justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor legitime se poate realiza fie pe calea acţiunii directe, fie prin orice altă cale procedurală, inclusiv pe calea excepţiei de neconstituţionalitate. De menţionat că accesul liber la justiţie fiind garantat de Constituţie nu poate fi îngrădit de nici o lege. Limitarea procedurilor contencioase, în domeniul contravenţional numai în faţa autorităţii administrative printr-o lege, este neconstituţională. (De exemplu: contestarea proceselor verbale de contravenţie numai la Ministerul de Finanţe, nu şi la justiţie). Potrivit legii române orice persoană, pentru apărarea interesului său legitim, se poate adresa justiţiei în trei grade de jurisdicţie, adică la trei instanţe, pe ierarhia acestora (judecata în fond, judecata în apel şi judecata în recurs) aşa cum garantează art. 128 din Constituţie. În afara acestora justiţiabilul mai poate folosi şi alte căi judiciare interne pentru apărarea dreptului său (contestaţia în anulare, revizuirea, recursul în anulare etc.) cât şi la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

8.6.10. Prezumţia de nevinovăţie Potrivit art. 23 pct. 8 din Constituţia României, „până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”. Conform art. 6 pct. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, „orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită”.


183

Ca urmare, prezumţia de nevinovăţie presupune: - o persoană poate fi acuzată numai în limitele legii, pe bază de probe şi indicii de

vinovăţie, şi numai de organele abilitate; orice acuzaţie în afara acestor limite intră sub incidenţa Codului penal, care prevede infracţiuni în acest sens cum sunt: arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă, denunţarea calomnioasă, represiunea nedreaptă, calomnia etc;

- persoana nu este obligată să-şi probeze nevinovăţia, fiind prezumată ca nevinovată până în momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare;

- o persoană necondamnată judecătoreşte definitiv trebuie tratată cu respectarea tuturor drepturilor ce i se cuvin unei persoane nevinovate;

- sarcina administrării probelor de vinovăţie o au, în principal, organele abilitate ale statului care trebuie să o realizeze cu respectarea procedurilor legale; încălcarea acestei dispoziţii poate constitui infracţiunile de: denunţare calomnioasă, mărturie mincinoasă, abuz în serviciu etc.

8.6.11. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului dreptului sau al unor libertăţi Potrivit Declaraţiei Drepturilor Omului şi Cetăţeanului (Franţa, 1789) art. 4 „Libertatea constă în a putea face tot ce nu dăunează altuia. De asemenea, exerciţiul drepturilor naturale ale fiecărui om nu are alte limite decât cele care asigură celorlalţi membrii ai societăţii să se bucure de aceleaşi drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât de lege”. În art. 17 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului intitulat „Interzicerea abuzului de drept” se arată că „Nici o dispoziţie din prezenta convenţie nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie sau a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât cele prevăzute de această Convenţie”. Din examinarea acestor prevederi rezultă că limitările şi restricţiile sunt posibile dacă sunt expres prevăzute de lege şi sunt necesare într-o societate democratică pentru a proteja securitatea naţională, ordinea publică, sănătatea sau morala publică, drepturile şi libertăţile celorlalţi; restrângerea trebuie să fie proporţională cu cauza care a determinat-o. Art. 49 din Constituţia României permite restrângerea exercitării unor drepturi în următoarele condiţii cumulative.

- restrângerea trebuie să se facă numai prin lege şi respectiv lege organică, atunci când Constituţia o cere (cum ar fi în cazul regimului proprietăţii prevăzut de art. 72 lit. k). Astfel sunt excluse alte acte normative (legea ordinară, ordonanţa ordinară a Guvernului, hotărâri de Guvern, ordine ale miniştrilor etc.);

- restrângerea să se facă numai dacă se impune (adică dacă nu se poate altfel); - restrângerea să se facă numai în anumite cazuri strict precizate de Constituţie:

apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţiilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav;

- restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii.

De asemenea, în art. 18 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, denumit „Limitarea folosirii restrângerii drepturilor” se prevede: „Restrângerile care în termenii prezentei Convenţii sunt aduse respectivelor drepturi ori libertăţi nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute”. Este de observat că în art. 49 al Constituţiei este reglementată numai restrângerea exerciţiului unui drept, fiind interzise prin normă cu putere constituţională orice activitate care ar înlătura dreptul sau libertatea respectivă, adică …. „atingere a existenţei dreptului sau a libertăţii”. Iar în art. 30 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se prevede „Nici o prevedere a prezentei Declaraţii nu poate fi interpretată ca


184

implicând unui stat, unui grup sau unei persoane dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a săvârşi vreun act care să conducă la desfiinţarea drepturilor şi libertăţilor enunţate în prezenta Declaraţie.”. În acelaşi sens, referitor la „drepturile recunoscute sau în vigoare” se dispune şi în art. 5 pct. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, respectiv că „nu se poate admite nici o restricţie sau derogare de la acestea”, ceea ce corespunde principiului dreptului legal câştigat. TEME PENTRU REFERAT: a) Principiul neretroactivităţii legii şi implicaţiile acestuia. b) Principiul prezumţiei de nevinovăţie. c) Comentaţi art. 4 din Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului: „Libertate constă în a putea face tot ceea ce nu vatămă altuia; astfel, exerciţiul drepturilor naturale ale fiecărui om nu are limite decât acelea care asigură celorlalţi membri ai societăţii folosinţa aceloraşi drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât prin lege.” Comparaţi textul citat cu art. 54 din Constituţia României. d) Comparaţi art. 30 şi art. 49 din Constituţia României cu art. 10 pct. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în care se arată: „Exercitarea acestor libertăţi (libertatea de exprimare) ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.” e) Comparaţi art. 25 din Constituţie (libera circulaţie) cu art. 2 din Protocolul nr. 4 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale „ 1) Oricine se găseşte în mod legal pe teritoriul unui alt stat are dreptul să circule în mod liber şi să-şi aleagă în mod liber reşedinţa sa. 2) Orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa. 3) Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. 4) Drepturile recunoscute în paragraful 1 pot, de asemenea, în anumite zone determinate, să facă obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică.” BIBLIOGRAFIE

1. Principalele instrumente internaţionale privind Drepturile Omului la care România este parte, Vol. II, I.R.D.O. Bucureşti, 1999, p. 49-56; 69-71 2. Cristian Ionescu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. I, Editura Lumina

Lex, Bucureşti-1997, p. 172-184 3. Ion Deleanu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Tratat vol. I, Editura

Europa Nova-1996, Bucureşti, p. 126-193 4. Tudor Draganu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. I, Universitatea

Ecologică „Dimitrie Cantemir”, Târgu Mureş,1993; p. 72-82. 5. Ioan Muraru - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Actami,

Bucureşti-1997, p. 172-206 6. Victor Duculescu - Drept Constituţional Comparat, Vol. I, Editura Lumina Lex Bucureşti-1999

CAPITOLUL IX DREPTURI ŞI LIBERTĂŢI CARE CARACTERIZEAZĂ

FIINŢA UMANĂ CA ENTITATE BIOLOGICĂ

9.1. Dreptul la viaţă Dreptul la viaţă este înscris printre drepturile esenţiale ale fiinţei umane, în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, declaraţie preluată în Constituţiile celor mai multe state (art. 3 în Constituţia României). Dreptul la viaţă este cel mai natural drept al omului. În Convenţia Europeană a Drepturilor Omului316 se dispune: „Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal, în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:

a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale; b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane

legal deţinute; c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.”

Pactul privitor la drepturile civile şi politice stabileşte în art. 6 pct. 1 că „Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar.” Potrivit Constituţiei Italiene art. 15 „Toţi au dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi morală, astfel că nimeni nu poate fi supus torturii, pedepselor sau vreunui tratament inuman sau degradant. Pedeapsa cu moartea este abolită, cu excepţia dispoziţiilor cuprinse în legile penale militare în timp de război.” Unele Constituţii ale statelor nu consacră în mod expres dreptul la viaţă, ci numeroase alte drepturi cu obligaţii corelative ale statului prin care este garantat dreptul la viaţă. Astfel, corelativ dreptului la viaţă, statului îi revin obligaţii esenţiale ca: asigurarea condiţiilor minime de existenţă pentru ca cetăţenii să aibă o viaţă decentă; protecţia mediului în care trăieşte omul; asigurarea mijloacelor necesare pentru ocrotirea sănătăţii lui; prevenirea şi combaterea infracţiunilor contra vieţii, incriminarea omorului, genocidului, a avortului ilegal, interzicerea euthanasiei, suprimarea pedepsei cu moartea etc. Ca urmare, dreptul la viaţă poate fi privit în două accepţiuni: într-o accepţiune restrânsă, dreptul la viaţă priveşte viaţa persoanei numai în sensul ei fizic, iar într-o accepţiune largă, viaţa persoanei este privită ca un univers de fenomene, fapte, cerinţe şi dorinţe ce se adaugă, permit şi îmbogăţesc existenţa fizică317. În această ultimă accepţiune, dreptul la viaţă este asigurat prin intregul sistem constituţional. Constituţia României reglementează dreptul la viaţă în ambele sensuri. Astfel, în art. 22 se prevede că dreptul la viaţă este garantat, iar pedeapsa cu moartea este interzisă. Concomitent sunt reglementate alte drepturi conexe dreptului la viaţă, cum sunt: dreptul la integritate fizică şi psihică, libertatea individuală, dreptul la viaţa intimă, familială şi privată, dreptul la ocrotirea sănătăţii, interzicerea muncii forţate , dreptul la un nivel de trai decent etc.

316 C.E.D.O. face parte din dreptul intern, fiind ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994. 317 Ioan Muraru, op. cit., p. 208.

Drepturi şi libertăţi care caracterizează fiinţa umană ca entitate biologică

186

Totodată, Constituţia României reglementează obligaţii ale Statului corelative dreptului la viaţă, cum sunt obligaţiile statutului ce decurg din garantarea dreptului la viaţă, astfel:

- prevenirea şi combaterea infracţiunilor şi altor fapte periculoase pentru viaţa persoanei şi viaţa publică (omorul, tentativa de omor, lovituri cauzatoare de moate, uciderea din culpă, genocidul etc.);

- asigurarea măsurilor de dezvoltare economică şi de protecţie socială necesare unui trai decent (locuri de muncă, salarii, pensii, ajutoare, asigurări etc.);

- protecţia copiilor, tinerilor, a familiei şi a persoanelor handicapate; - protecţia proprietăţii private şi publice; - ocrotirea sănătăţii; - ocrotirea vieţii intime, familiale şi private; - interzicerea pedepsei cu moartea; - interzicerea muncii forţate.

Interzicerea pedepsei cu moartea de către Constituţia României exprimă tendinţa dominantă în lume, prezentă în documentele juridice, politice şi sociologice, de înlăturare a acestei sancţiuni. Pedeapsa cu moartea este nu numai o încălcare a drepturilor naturale ale omului, dar este prin natura sa o cruzime ce foarte rar s-a dovedit dreaptă şi niciodată eficientă, susţin unii autori. Mai mult, ea produce efecte ireparabile, istoria dovedind că de foarte multe ori a fost efectul unor grave erori judiciare şi că nu totdeauna a pedepsit ceea ce trebuia astfel pedepsit318. Modul de reglementare în art. 22 pct. 3 din Constituţia României prin care se interzice pedeapsa cu moartea, nu admite nici o excepţie, cum ar fi cea pe timp de război. În Constituţia Italiei, pedeapsa cu moartea este interzisă, „cu excepţia cazurilor prevăzute de legile militare pe timp de război.” De asemenea, spre deosebire de Constituţia României, Protocolul nr. 6 al Constituţiei Europene a Drepturilor Omului prevede în art. 2, o excepţie de la abolirea pedepsei cu moartea şi anume „pedeapsa cu moartea în timp de război”. Interzicerea pedepsei cu moartea cu menţinerea excepţiei pe timpul războiului, se regăseşte şi în Constituţia Spaniei (art. 15). Este adevărat că nimeni nu doreşte războiul, dar orice stat care se respectă este îndreptăţit să ia în calcul şi un astfel de risc, şi să-şi creeze o legislaţie raţională, legislaţie care să servească interesele naţiunii. Un război poate interveni prin surprindere, ceea ce exclude timpul necesar pentru modificarea Constituţiei, astfel încât să prevadă posibilitatea introducerii pedepsei cu moartea în caz de război. Unei astfel de excepţii socotim că trebuie să i se găsească locul şi în Constituţia României din moment ce în art. 92 pct. 3 şi art. 93 al acesteia se vorbeşte de „agresiunea armată îndreptată împotriva ţării şi respectiv, starea de asediu şi starea de urgenţă”, ca ipoteze prevăzute în Constituţie a fi reglementate în scop preventiv. În constituţiile a 18 state din cadrul Statelor Unite ale Americii, pedeapsa cu moartea este admisă atât pe timp de pace cât şi pe timp de război, motivându-se că încă nu sunt condiţiile necesare pentru interzicerea acesteia. O problemă interesantă poate fi legată de art. 2 pct. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la care România a aderat în anul 1994 prin Legea nr. 30. Astfel, se pune întrebarea dacă art. 20 pct. 3 din Constituţia României care interzice pedeapsa cu moartea, nu este incompatibil cu art. 2 pct. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care admite moartea rezultată dintr-o recurgere absolut necesară la forţă: a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale; b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinută; c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie. Socotim că aceste prevederi nu contravin art. 20 pct. 3 din Constituţie, deoarece situaţiile reglementate de acesta nu au nici o legătură cu interzicerea pedepsei cu moartea. In astfel de 318 I. Muraru, op. cit., p. 208


187

cazuri, moartea survine nu ca urmare a unor pedepse, ci în cazul unor acţiuni legitime necesare şi fără alternativă. Pe de altă parte, potrivit art. 11 pct. 2 din Constituţia României, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului face parte din dreptul intern al României în baza Legii nr. 30/1994. Iar conform art. 20 pct. 2 din Constituţia României, dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale. Prin reglementările din art. 2 pct. 2 din Convenţia Europeană se apără de fapt drepturile şi libertăţile omului în condiţii speciale, astfel:

a) În Codul penal este reglementată legitima apărare, caz în care moartea cauzată agresorului, în limitele legii, nu este sancţionată. In acest sens, este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc, şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc. Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. Aceste dispoziţii ale Codului penal, coroborate cu cele ale art. 2 pct. 2 lit. a din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, definesc cazul când cauzarea morţii unei persoane nu se sancţionează dacă se săvârşeşte în condiţiile cumulative:

- ale legitimei apărări şi - pentru apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale.

Este de observat că, chiar dacă sunt îndeplinite condiţiile legitimei apărări, cauzarea morţii agresorului nu este scuzabilă atunci când agresorul pune în pericol orice altă valoare din cele prevăzute de art. 44 al. 2 din Codul penal, cu excepţia vieţii, integrităţii fizice şi psihice a persoanei. În astfel de situaţii, se apreciază că viaţa agresorului este mai importantă decât valorile apărate şi nu se admite suprimarea vieţii persoanei pentru apărarea unui bun mobil sau imobil. b) În scopul efectuării unei arestări legale, sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute atunci când în mod absolut necesar s-a recurs la forţă, moartea cauzată nu este imputabilă. Această prevedere a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului trebuie coroborată cu dispoziţiile Legii nr. 17/1996 care reglementează folsoirea uzului de armă în astfel de situaţii. Cazurile de folosire a armamentului319 în astfel de condiţii sunt strict prevăzute de lege, numai dacă este absolut necesar, dacă nu există alte mijloace legale, în condiţiile legitimei apărări şi a somaţiilor prevăzute de lege, dacă există un mandat legal de arestare şi o stare legală de deţinere. c) Potrivit art. 2 pct. 2 lit. c din Convenţie, moartea nu este imputabilă dacă aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă, pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie. Astfel potrivit art. 47 lit. h din Legea nr. 17/1996, uzul de armă se poate face pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu sau a misiunilor militare, împotriva grupurilor de persoane sau a persoanelor izolate care încearcă să pătrundă fără drept în sediile sau în perimetrele autorităţilor şi instituţiilor publice. Potrivit art. 51 din legea nr. 17/1996, „uzul de armă în condiţiile şi situaţiile prevăzute în prezentul capitol, se face în aşa fel încât să ducă la imobilizarea (nu neutralizarea s.n.) celor împotriva cărora se foloseşte arma, trăgându-se, pe cât posibil, la picioare pentru a evita cauzarea morţii acestora. Dacă uzul de armă şi-a atins scopul prevăzut în aliniatul 1, se încetează recurgerea la un asemenea mijloc.” Din aceste ultime dispoziţii rezultă că dacă agentul autorităţii publice a vizat zone vitale ale persoanei (cap, inimă etc.), atunci se pune problema folosirii ilegale a armamentului, fapta sa nemai încadrându-se în condiţiile Legii române nr. 319 Este vorba numai de persoanele autorizate să deţină şi să folosească armamentul pentru apărare.


188

17/1996 şi evident a Constituţiei. Iar în cazul în care, deşi agentul a respectat condiţiile legii, moartea a intervenit ca urmare a faptului că persoana vizată, în mod imprevizibil, şi-a expus zonele vitale pe direcţia de tragere, moartea acesteia nu îi este imputabilă. Din acest punct de vedere, faţă de prevederile C.E.D.O., reglementarea din Legea nr. 17/1996 este mai precisă şi în favoarea drepturilor omului, respectiv a celui care încălcând legea, este supus riscului morţii, aşa cum sunt şi prevederile Legii nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice.

9.2. Dreptul la integritate fizică şi psihică Dreptul la integritate fizică şi psihică a fost inspirat, de asemenea, de Declaraţia Universală care, în art. 5, proclamă că „nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente crude inumane sau degradante”. În acelaşi sens a fost formulat art. 7 din Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice. Art. 3 al Convenţiei Europene reia, în esenţă, art. 5 din Declaraţia Universală, mai puţin termenul „tratamente crude”, spunând că „nimeni nu poate fi supus torturii şi nici la pedepse sau tratamente inumne sau degradante”. El nu a preluat însă aliniatul 2 de la art. 7 al Pactului unde se spune: „In special, este interzis ca o persoană să fie supusă, fără consimţământul său, unei experienţe medicale sau ştiinţifice.” Dreptul la integritatea fizică este clar definit prin chiar formularea constituţională. Strânsa sa legătură cu dreptul la viaţă a determinat reglementarea în acelaşi articol. Respectul integrităţii fizice este garantat chiar prin Constituţie, rezultând astfel obligaţia autorităţilor publice de a o asigura. Orice atingere adusă integrităţii fizice a persoanei va trebui sancţionată de lege; dacă „atingerea” se impune, totuşi, din considerente de ordin social, ea se poate face numai pe baza legii emisă potrivit condiţiilor art. 49 din Constituţie (de exemplu: vaccinarea pentru combaterea unei epidemii, recoltarea de sânge pentru dovedirea intoxicaţiei alcoolice, efectuarea unei operaţii chirurgicale cu acordul pacientului etc.). În spiritul Constituţiei, pentru protecţia integrităţii fizice, legiuitorul a incriminat ca infracţiuni şi sancţionat faptele contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii, a înfiinţat organele împuternicite cu prevenirea, constatarea şi sancţionarea acestora, precum şi procedurile de urmat. (art. 174 - 185 din Codul penal şi articolele corespunzătoare din Codul de procedură penală sunt dispoziţii legale elaborate în acest sens.) Dreptul la integritatea psihică este ocrotit şi considerat de valoare constituţională, omul fiind conceput - sub aspect juridic - ca un complex de elemente în care fizicul şi psihicul nu pot fi despărţite. Mutilarea uneia sau alteia dintre integrităţi este contrară drepturilor omului. Respectul vieţii, al integrităţii fizice şi psihice implică, în mod firesc, interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, ceea ce face în mod expres art. 22 pct. 2 din Constituţie. Practicarea unor asemenea procedee şi tratamente este o încălcare a demnităţii şi personalităţii omului, conţinând obiceiuri primitive care trebuie repudiate şi reprimate de către lege. Potrivit Convenţiei contra torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante, tortura este un act prin care se produce o durere sau o suferinţă ascuţită, fizică sau mentală, intenţionat unei persoane, cu scopul de a obţine de la ea sau de la o terţă persoană informaţii sau mărturisiri, de a pedepsi un act pe care ea sau o terţă persoană l-a comis sau se presupune de a o fi comis, de a întimida sau de a face presiune asupra sa sau de a intimida sau face presiuni asupra unei terţe persoane, sau pentru oricare alt motiv fondat pe o formă de discriminare, indiferent care este, dacă o asemenea durere sau asemenea suferinţă sunt produse de un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană având o împuternicire oficială sau la instigarea sa ori cu consimţământul său expres sau tacit. De asemenea, Convenţia cuprinde angajamentul statelor de a lua măsuri legislative, administrative, judiciare şi orice alte măsuri eficiente pentru a împiedica comiterea de acte de


189

tortură, aplicarea de pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, pe teritoriul ce se află sub jurisdicţia lor. Din punct de vedere penal, tortura este incriminată şi sancţionată în art. 2671 din Codul penal român, cu pedeapsa închisorii de la 2 la 25 de ani sau detenţia pe viaţă. De observat că, în art. 2671 aliniatul 5 din Codul penal se spune „Nici o împrejurare excepţională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de starea de război sau de ameninţări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepţie, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura; de asemenea nu poate fi invocat nici ordinul superiorului sau al unei autorităţi publice”. Garantarea dreptului la integritatea fizică şi psihică se face nu numai faţă de autorităţile publice şi agenţii acestora prin art. 2671 din Codul penal, dar şi faţă de orice altă persoană, prin incriminarea infracţiunilor contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii. (art. 180-184 din Codul penal român).

9.3. Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private Convenţiile internaţionale şi Constituţia României impun autorităţilor publice obligaţia de a ocroti viaţa intimă, familială şi privată, precum şi oricărei persoane, de a respecta dreptul la viaţa intimă, familială şi privată. Atingerile aduse vieţii intime, familiale şi private pot să se înfăţişeze nu numai ca violări ale spaţiului în care se desfăşoară activitatea persoanei, dar şi ca încălcări ale domeniului rezervat gândurilor, manifestărilor intime, prin violarea secretului corespondenţei, a comunicărilor, a convorbirilor (prin interceptare) ori ca imixtiuni abuzive în viaţa intimă a persoanei, prin captarea de la distanţă de imagini, sunete legate de viaţa personală a celui vizat, sau prin înregistrarea de la distanţă a convorbirilor purtate, a destăinuirilor făcute, ori prin obţinerea de fotografii în locuri private sau cu privire la fapte private, care ar putea dezvălui manifestări intime ale persoanei. Constituţia României, în art. 26, foloseşte terminologia „viaţa intimă, familială şi privată”, fără a le defini. Din moment ce le-a folosit, constituantul înseamnă că le-a recunoscut semnificaţii diferite, astfel încât reglementarea să fie precisă şi completă sub acest aspect. În art. 18 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului se prevede: „1.Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2.Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege, şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii şi a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.” Observăm că în această Convenţie nu se vorbeşte de dreptul la viaţa intimă, lăsând să se înţeleagă că acesta este inclus în dreptul la viaţa privată şi familială. Socotim că reglementarea din Constituţia României este mai reuşită având în vedere problemele ridicate de evoluţia dreptului, în general, şi a dreptului la viaţa intimă, familială şi privată, în special. În noul Cod penal francez, la art. 226-1, se vorbeşte de „intimitatea vieţii private” atunci când defineşte ca infracţiuni pentru care prevede sancţiuni penale, fapte prin care se aduce atingere intimităţii vieţii private, cum sunt înregistrarea, transmiterea vizuală sau fonică de imagini sau sunete, fotografii etc. din intimitatea vieţii private a altuia320.

320 Ives Mayaud, Noul Cod Penal, Dalloz-1992, Paris, p. 1852.


190

În doctrina italiană s-au depus, de asemenea, eforturi pentru a se clarifica conceptul de intimitate (riservatezza) introdus, pentru prima dată, prin Legea nr. 98 din 09 aprilie 1974321. După primele comentarii ale legii mai sus citate s-a desprins concluzia că, prin intimitate, legiuitorul italian a urmărit să ocrotească interesul individului de a cuprinde în sfera vieţii sale private acele manifestări care nu ar dori să ajungă la cunoştinţa altor persoane (Bricola, Palazzo) sau ocrotesc interesul individului de a păstra pentru el, în mod exclusiv, orice informaţie asupra propriilor acţiuni (Mantovani). Potrivit legii penale italiene (art. 165 bis) este incriminată fapta aceluia care prin instrumente de captare vizuală sau sonoră îşi procură ilicit informaţii sau imagini ţinând de viaţa privată care se desfăşoară în domiciliul unei persoane sau în alte locuri aparţinând acelui care are dreptul de a interzice aceasta. În Codul penal spaniol (art. 197) se incriminează fapta aceluia care, pentru a descoperi secretele unei persoane, atinge intimitatea acesteia şi îşi însuşeşte, fără consimţământ, scrisori, înscrisuri, mesaje sau orice alte documente sau bunuri. Codul penal american ocroteşte dreptul persoanei la intimitate, incriminând pătrunderea ilicită în locuri private cu intenţia de a asculta sau supraveghea o persoană, instalarea de dispozitive de ascultare, fotografiere etc, inclusiv de la distanţă322. Constituţia Spaniei, în art. 18 pct. 1, prevede: „Este garantat dreptul la onoare, intimitate personală şi familială şi la propria imagine.” Observăm că se vorbeşte de intimitate personală, distinct de intimitate familială. Tot în acest articol, la pct. 4, se arată „Prin lege se va limita folosirea informaticii pentru a garanta onoarea şi intimitatea personală şi familială a cetăţenilor şi exerciţiul deplin al drepturilor acestora.” Aşa cum am arătat, reglementarea dată de Constituţia României în acest domeniu este mai precisă şi completă. Astfel, putem vorbi de un drept la viaţa intimă, un drept la viaţa familială şi un drept la viaţa privată. Aceste drepturi trebuie să-şi găsească în lege reglementări specifice diferite. După prof. I. Deleanu „viaţa intimă” semnifică dreptul individului de a trăi aşa cum înţelege, respectând însă şi drepturile altora323. În încercarea de a delimita oarecum dreptul la viaţa intimă, de dreptul la viaţa familială şi dreptul la viaţă privată, vom pleca de la definiţia dată într-un dicţionar francez adjectivului „intim”, respectiv „interior şi profund”, care constituie esenţa unui lucru care leagă sau este legat de un sentiment profund324. Dreptul la viaţa intimă este o posibilitate care conţine prerogativele, manifestări legate de singurătatea persoanei şi de persoanele sau lucrurile admise în intimitatea sa, prin acte, expresii, fapte, gesturi etc., nedestinate publicităţii. Astfel, în intimitate, orice persoană, inclusiv funcţionarul public, îşi poate exprima orice gând, opinie şi chiar injuria, fără ca fapta sau actul său să atragă o răspundere juridică; deci, fapta sau actul săvârşit în intimitate, de regulă nu lezează interesul public sau al altei persoane şi, ca atare, nu sunt incriminate, ceea ce exclude imixtiunea în intimitatea persoanei. Viaţa intimă nu poate fi cenzurată, de aceea cele afirmate în intimitate nu pot atrage răspunderea pentru infracţiunea de calomnie sau mărturie mincinoasă. Viaţa intimă conţine acte şi fapte care exced vieţii de familie. Viaţa intimă ţine în primul rând de persoană şi astfel, se face o distincţie între intimitatea personală şi intimitatea familiei, care se desfăşoară după alte reguli. Dreptul la viaţa intimă nu cunoaşte alte limite decât cele care sunt necesare altor membri ai societăţii pentru a se bucura de aceleaşi drepturi. Prin viaţa familială înţelegem tot ce este privitor la familie, destinat familiei, aparţinător familiei.

321 L.Delphino, Dirito penale, parte speciale, IX Edizione, Napoli, 1996, p. 785. 322 American Law Institute, Model Penal Code, Philadelphia, P.A.1985, p.195. 323 Ion Deleanu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Tratat Vol. II, Editura "Europa Nova", Bucureşti, 1996, p. 138. 324 Dictionaire du français, Imprimé en France, Imprimerie Herissey Evreux, 1995, p.598.


191

La nivel de familie şi viaţa acesteia, există un grad de intimitate care trebuie respectat de toţi şi ocrotit de stat. Aceasta presupune drepturi ale membrilor familiei, atât în interiorul acesteia, cât şi în exterior, corelativ cu obligaţiile membrilor familiei, ale oricărei persoane cât şi ale autorităţilor statului. Dreptul la viaţa familială presupune respect şi ocrotire a intimităţii conjugale, secretul de familie şi alte drepturi prevăzute în Codul familiei, ocrotite de Stat. Dreptul la viaţa privată, în sens restrâns, este un drept complex, care cuprinde tot ce nu aparţine dreptului public, dreptului la viaţa intimă şi dreptului la viaţa familială. Viaţa privată include dreptul la identitate - dreptul de a nu se dezvălui, fără consimţământul expres al persoanei, numele adevărat, adresa, vârsta, situaţia familială, modul de întrebuinţare a timpului liber, a elementelor patrimoniului său, obiceiuri cotidiene etc325. Secretul contractelor civile, comerciale, din domeniul privat326, ţine de dreptul la viaţa privată327. Dreptul la viaţa intimă, dreptul la viaţa familială şi dreptul la viaţa privată, în sens restrâns, sunt ocrotite prin instituirea în norme juridice diferite, ca abateri disciplinare, contravenţii şi infracţiuni, a actelor şi faptelor cauzatoare de pagube, reglementarea şi prevederea procedurilor şi organelor care să descopere, cerceteze şi judece persoanele vinovate de încălcarea acestor drepturi, precum şi modalităţile de reparare a acestora. În sens larg, dreptul la viaţa privată include atât dreptul la viaţa intimă cât şi dreptul la viaţa familială. Totuşi, aşa cum a procedat constituantul, este necesară reglementarea şi protejarea distinctă a acestor drepturi, deoarece actele şi faptele de încălcare ale acestora, presupun alte condiţii de incriminare, sancţionare, cercetare şi judecare. Protecţia vieţii intime, familiale şi private este asigurată şi prin consacrarea constituţională a dreptului la propria imagine. Astfel, în art. 30 din Constituţie se prevede „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.” Dreptul la propria imagine este un drept complementar al dreptului la viaţa intimă, familială şi privată. Imaginea proprie trebuie înţeleasă, în contextul acestui drept, ca fiind acea imagine publică creată sau lăsată să se creeze, în mod conştient, de către persoana fizică. Orice persoană are o imagine proprie nedestinată publicităţii, imagine care trebuie respectată şi apărată de legiuitor precum şi o imagine publică acceptată de aceasta. Spre exemplu, anumite trăsături, defecte, însuşiri etc. sunt apreciate de persoana respectivă că nu trebuie cunoscute de nimeni în afară de ea sau de membrii familiei, ori preotul, medicul, avocatul etc. Acestea sunt protejate prin dreptul la imaginea proprie şi pot fi făcute publice numai cu consimţământul expres al persoanei în cauză. Sunt numeroare cazurile când unele personalităţi din domeniul cinematografiei, artei, sportului etc. acceptă, pentru sume importante, înstrăinarea şi difuzarea unor imagini sau alte documente cu secrete intime, de familie sau din viaţa privată, pentru a satisface curiozitatea cititorilor sau telespectatorilor consumatori de senzaţional. În Franţa, de exemplu, s-au dat hotărâri judecătoreşti care au recunoscut dreptul de proprietate al fiecăruia asupra imaginii sale. De altfel, potrivit art. 226-1 pct. 2 din Noul Cod penal francez, constituie infracţiune şi se sancţionează cu închisoarea de până la un an şi amendă 300.000 franci „fixarea, înregistrarea sau transmiterea imaginii unei persoane aflate într-un loc privat, fără consimţământul acesteia”.

325 Ion Deleanu, op. cit., p. 136. 326 Ulpian spunea: uius studii duoe sunt positiones: publicum et privatum. Publicum ius est quod ad statum rei romanae spectat: privatum quod ad singulorum utilitatem pertinet.(Instituţiile, din Corpus iuris civilis, De iustitia est de iure, IV). 327 A se vedea şi art.10 din Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane cu privire la aplicarea biologiei şi medicinei.


192

Iar în art. 226-1 din acelaşi cod este sancţionat şi acela care foloseşte imaginile obţinute în condiţiile art. 226-1, şi le aduce, fără drept, la cunoştinţa publicului sau a unui terţ. Curtea din Paris a considerat că este un atentat la viaţa privată a persoanei chiar simpla publicare a adresei, numărului de telefon şi a reşedinţei private a unui cântăreţ, fără consimţământul acestuia. De precizat că trebuie făcută deosebirea dintre demnitatea şi funcţia publică, pe de o parte, şi persoana publică, de pe altă parte, deosebire cu implicaţii majore asupra drepturilor acestora la viaţa intimă, familială, privată şi propria imagine. Persoana publică este aceea persoană care, fără a deţine o funcţie sau demnitate publică, satisface, în regim de drept privat, anumite interese ale unui anumit public; din această categorie fac parte artişti, sportivi etc. Dacă aceştia nu satisfac în bune condiţii aceste interese este problema lor, iar aceste interese nu au caracterul intereselor publice satisfăcute în mod instituţionalizat. Ca atare, anumite deficienţe, comportări etc. ale persoanei publice, chiar dacă afectează prestaţia acestora, nu trebuie cunoscute de public decât numai cu consimţământul persoanei. În cazul unei demnităţi sau funcţii publice, situaţia este alta. Demnitarul şi funcţionarul public sunt în slujba naţiunii şi satisfac anumite interese ridicate de lege la rang de interes public. Or, tot ceea ce poate dăuna prestaţiei la care este obligat demnitarul şi funcţionarul public, trebuie să ajungă la cunoştinţa publicului, care trebuie să aprecieze şi să ceară să se ia măsurile în consecinţă, în deplină cunoştinţă de cauză. Spre exemplu, o deficienţă de comportament ce poate constitui obiectul unui şantaj, în cazul unei persoane publice, respectiv artist, sportiv etc. nu justifică publicarea acesteia; însă, în cazul unei demnităţi sau funcţii publice este necesar a fi adusă la cunoştinţă publicului pentru a evita un eventual şantaj, cu implicaţii negative asupra serviciului public prestat. Într-o speţă soluţionată în Austria, un ziarist vienez a fost condamnat de autorităţile austriece la amenda penală de 15.000 şilingi, pentru că a făcut public faptul că Bruno Kreisky, cancelar federal în funcţie, a aparţinut unei brigăzi S.S. în timpul celui de al doilea război mondial. Sesizată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că nu a fost încălcat dreptul la viaţa privată a cancelarului, demnitar public, fapta ziaristului fiind justificată de interesul public şi, astfel, a obligat statul austriac la restituirea amenzii, plata unei sume de 284.536,60 şilingi reprezentând cheltuieli de deplasare, sejur şi daune interese ale ziaristului328. Drepturile la viaţa intimă, familială şi privată, precum şi dreptul la imaginea proprie sunt garantate din punct de vedere penal prin:

- instituirea ca infracţiune a divulgării secretului profesional, în care se includ şi acte şi fapte din viaţa intimă, familială sau privată a persoanei, de care autorităţile sau anumite persoane prevăzute de lege (medic, avocat, preot) iau la cunoştinţă;

- secretul profesional trebuie respectat în tot cursul procesului penal, civil, comercial, sub aspectul respectării dreptului la viaţa intimă, familială, la propria imagine sau viaţa privată a părţilor în proces;

- astfel, judecătorii au obligaţia de a declara secretă şedinţa de judecată în procesele în care publicitatea ar afecta aceste valori, fără să aducă vreun deserviciu legii sau justiţiei329; (art. 290 al. 2, 3 şi 4 din Cod de procedură penală).Dacă judecarea în şedinţa publică ar putea aduce atingere vieţii intime a unei persoane, instanţa, la cererea procurorului, a părţilor, ori din oficiu, poate declara şedinţa secretă pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării cauzei.

- instituirea altor fapte ca infracţiuni cum sunt: violarea de domiciliu (art. 192 din C.p.), violarea secretului corespondenţei (art. 195 din C.p.), calomnia (art. 206 din C.p.), insulta (art. 205 din C.p.) ş.a.

328 V. Dabu, Despre dreptul şi arta apărării, Regia Autonomă "Monitgrul Oficial",Bucureşti, 1994 p.222. 329 Ioan Muraru, op. cit., p. 218.


193

Deci, orice act sau fapt din viaţa intimă, familială sau privată a demnitarului şi funcţionarului public care nu poate influenţa negativ prestaţia socială a acestuia, este protejată. Numai sub acest aspect, demnitarul sau funcţionarul public are dreptul la protecţia vieţii intime, familiale, private şi la propria imagine, potrivit legii. Pentru a preveni încălcarea acestor drepturi, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Rezoluţia 1003 cu privire la etica ziaristică. În această Rezoluţie, printre altele, se arată „Nici editorii sau proprietarii, nici ziariştii nu trebuie să considere că informaţia le aparţine. Într-o intreprindere dedicată informaţiei, aceasta nu trebuie tratată ca o marfă, ci ca un drept fundamental al cetăţenilor. În consecinţă, nici calitatea informaţiilor sau opiniilor nu trebuie exploatate în scopul creşterii numărului de cititori sau auditori şi, în consecinţă, a resurselor publicitare.”

9.4. Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi Este, de fapt, un aspect al vieţii intime şi private, fiind unul din cele mai naturale, inalienabile şi imprescriptibile drepturi ale omului. Deşi receptat mai târziu în vocabularul constituţional, acest drept este încorporat de multă vreme în drepturile umane, chiar dacă nu explicit. Astfel, în Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite (4 iulie 1776) se arată că toţi oamenii se nasc egali; ei sunt dotaţi de Creator cu anumite drepturi; printre aceste drepturi se găsesc viaţa, libertatea şi căutarea fericirii. Libertatea şi fericirea care presupun mai multe căutări, speranţe, apar apoi formulate în declaraţiile de drepturi ce au urmat, deşi conceptul de fericire este cel mai dificil de definit. Căutarea fericirii implică şi dreptul de a dispune de tine însuţi330. Acesta este dreptul persoanei de a dispune de corpul său sau, după cum zic unii, libertatea corporală. Multă vreme această libertate a fost refuzată din motive religioase, morale sau din motive cutumiare. De aceea, ea apare explicit în legislaţie mult mai târziu decât alte drepturi şi libertăţi. Dreptul persoanei de a dispune liber de corpul său apare ca o veche revendicare feministă, strâns legată de libertatea sexuală în evitarea riscului maternităţii. În timp acest drept a cuprins în conţinutul său dreptul de a folosi anticoncepţionale, dreptul la avort (creându-se cum se spune deseori, o nouă etică), transexualismul (problemă încă discutabilă juridic în unele sisteme de drept), dreptul de a dona organe sau ţesuturi pentru transplanturi sau alte experienţe medicale şi de inginerie genetică (transferul de gene, clonarea). De acest drept sunt legate şi problemele ridicate de: secretul medical, vaccinarea obligatorie, analiza grupelor sanguine în materie de filiaţie, represiunea alcoolismului, obligativitatea viitorilor soţi de a-şi comunica reciproc starea sănătăţii, obligaţia sau refuzul individului de a se lăsa îngrijit medical, experimentarea medicală pe om, suicidul - inclusiv prin greva foamei331 ş.a. Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi cuprinde cel puţin două aspecte: numai persoana poate dispune de fiinţa sa, de integritatea sa fizică şi de libertatea sa; prin exercitarea acestui drept persoana nu trebuie să încalce drepturile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. Acest drept are o valoare aparte pentru viaţa şi libertatea persoanei. In temeiul lui, omul are dreptul de a participa sau nu ca subiect de anchetă, investigaţii, cercetări sociologice, psihologice, medicale, sau de altă natură, de a accepta să se supună unor experimente medicale, ştiinţifice, de a accepta prin acte juridice transplantul de organe şi ţesuturi umane, de a participa ca subiect în operaţiile de inginerie genetică etc. 330 Ioan Muraru, op. cit., p. 218. 331 Astfel, dacă legislaţia în privinţa avortului estre foarte largă în Anglia, Elveţia, Norvegia, Suedia, Danemarca, Olanda, S.U.A. ş. a. ea este foarte restrictivă în Italia, Spania, Portugalia şi îndeosebi în Irlanda. Franţa şi Germania se situează sub acest aspect într-o zonă intermediară.


194

Prin consacrarea aceastui drept s-a creat cadrul juridic constituţional reglementărilor care au apărut deja şi care vor fi elaborate în acest domeniu332. În art. 26 pct. 2 din Constituţia României este reglementat dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi, într-o manieră modernă faţă de constituţiile altor ţări şi convenţiile internaţionale în materie. Astfel, „Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică şi bunele moravuri.” În Convenţia Europeană a Drepturilor Omului acest drept are o reglementare implicită; singur în art. 7 al Pactului Internaţional privitor la drepturile civile şi politice se interzice „ca o persoană să fie supusă, fără consimţământul său unei experienţe medicale sau ştiinţifice”333. 9.5. Dreptul fiinţei umane de a-şi întemeia o familie Art. 44 din Constituţia României dispune „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor. Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege. Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă. Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie.” În art. 12 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se consacră dreptul persoanei de a se căsătorii şi de a întemeia o familie, „potrivit legilor naţionale care reglementează exerciţiul acestui drept”, începând, cum spune articolul menţionat, „de la vârsta pubertăţii”. Textul îşi are originea în art. 16 al Declaraţiei Universale care mai precizează că dreptul persoanei de a se căsători şi de a întemeia o familie există „fără nici o restricţie în privinţa rasei cetăţeanului sau religiei”; că bărbatul şi femeia „au drepturi egale la încheierea căsătoriei, în decursul căsătoriei şi la desfacerea ei”. Acelaşi articol defineşte familia ca „element natural şi fundamental al societăţii”, ea având „dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului”. Faţă de normele internaţionale mai sus citate, art. 44 din Constituţia României pare a fi în discordanţă, sub aspectul obiectului reglementării, el referindu-se nu la dreptul la căsătorie şi la întemeierea unei familii, ci la principiile care fundamentează familia, la condiţiile de formă şi de fond ale căsătoriei şi la statutul copiilor din afara căsătoriei. Totuşi, prevederile art. 44 alin. 1 din Constituţie implică, neîndoielnic, dreptul la căsătorie şi la întemeierea unei familii din moment ce se spune că „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi”. Soţii sunt egali faţă de lege, de exemplu, în ce priveşte ocrotirea părintească, drepturile nepatrimoniale şi patrimoniale, dobândirea sau pierderea cetăţeniei etc. Filiaţia maternă este stabilită prin simplul fapt al naşterii copilului, iar cea paternă prin recunoaştere voluntară sau prin hotărâre judecătorească; părinţii copilului născut în afara căsătoriei au aceleaşi obligaţii nepatrimoniale şi patrimoniale faţă de acest copil ca şi faţă de copilul născut în cadrul căsătoriei; drepturile copilului la succesiunea părinţilor săi sunt aceleaşi ca şi în cazul în care s-ar fi născut în timpul căsătoriei; căsătoria între tatăl şi mama copilului îi conferă acestuia statutul juridic al unui copil născut în timpul căsătoriei etc. Astfel, nu este admisă nici o discriminare între copilul din afara căsătoriei şi cel din căsătorie. TEME PENTRU REFERAT: - Despre obligaţiile corelative dreptului la viaţă.

- Despre compatibilitatea dispoziţiilor din Constituţia României referitoare la pedeapsa cu moartea şi cele prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

332 Ioan Muraru, op. cit., p. 129. 333 A se vedea şi Legea privind preluarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane publicată în Monitorul Oficial din 13.01.1998 precum şi Declaraţia Asociaţiei Medicale Mondiale, asupra greviştilor foamei. Malta, 1991, în Gheorghe Scripcan, Bioetica, Editura Polirom, 1998, p. 164.


195

- Dreptul la viaţa intimă a persoanei publice, al funcţionarului şi respectiv demnitarului public.

- Dreptul la propria imagine. BIBLIOGRAFIE 1. Ioan Muraru - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Actami, Bucureşti-1997, p.207-220 2. Ioan Deleanu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Europa Nova - 1966,

p.132-140 3. Gheorghe Scripcan - Bioetica. Ed. Polirom, 1998, p.43-57 4. Valerică Dabu - Despre dreptul şi arta apărării, Regia Autonomă „Monitorul Oficial” Bucureşti, 1994, p. 173-223 5. Victor Duculescu - Drept Constituţional Comparat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999 6. I.R.D.O. - Principalele instrumente internaţionale privind Drepturile Omului la

care România este parte, Bucureşti, 1999 7. Victor Luncan - Drepturile Omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999

CAPITOLUL X DREPTURI ŞI LIBERTĂŢI ALE PERSOANEI

ÎN RAPORTURILE EI CU SOCIETATEA ŞI STATUL, EXERCITATE DE REGULĂ INDIVIDUAL

10.1. Libertatea individuală şi siguranţa persoanei În art. 9 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice la care România a aderat prin Decretul nr. 212/1974 este reglementată libertatea şi siguranţa persoanei astfel „Orice om are dreptul la libertate şi la securitatea persoanei sale. Nimeni nu poate fi arestat sau deţinut în mod arbitrar. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decât pentru motive legale, şi în conformitate cu procedura prevăzută de lege. Orice individ arestat va fi informat, în momentul arestării sale, despre motivele acestei arestări şi va fi înştiinţat, în cel mai scurt timp, de orice învinuiri care i se aduc. Orice individ arestat sau deţinut pentru comiterea unei infracţiuni penale, va fi adus, în termenul cel mai scurt, în faţa unui judecător sau al unei autorităţi împuternicite prin lege să exercite funcţiuni judiciare şi va trebui să fie judecat într-un interval rezonabil sau să fie eliberat. Detenţiunea persoanelor care urmează a fi trimise în judecată nu trebuie să constituie regula, dar punerea în libertate poate fi subordonată unor garanţii asigurând înfăţişarea lor la şedinţele de judecată, pentru toate celelalte acte de procedură şi, dacă este cazul, pentru executarea hotărârii. Oricine a fost privat de libertate prin arestare sau detenţiune are dreptul de a introduce plângere în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să hotărască neîntârziat asupra legalităţii detenţiunii sale şi să ordone eliberarea sa, dacă detenţiunea este ilegală. Orice individ care a fost victima unei arestări sau detenţiuni ilegale are dreptul la o despăgubire.” “Dreptul la libertate” şi la siguranţă este reglementat şi în art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului astfel: „Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:

a) dacă este reţinut legal pe baza condamnării pronunţate de un tribunal competent; b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o

hotărâre pronunţată conform legii, de către un tribunal, ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege:

c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune, ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;

d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere, sau despre detenţia sa legală în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente;

e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;

f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe un teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.

Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.

Drepturi şi libertăţi ale persoanei `n raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual

197

Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege334, cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Orice persoană lipsită de libertate prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze, într-un termen scurt, asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa, dacă deţinerea este ilegală. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol, are dreptul la reparaţii.” Istoria îndelungată şi sinuoasă a libertăţii individuale, permanentele conflicte ce intervin între lege şi teorie, pe de o parte şi, practica autorităţilor publice, pe de altă parte - practică ce nu rareori a înregistrat abuzuri şi ilegalităţi, uitându-se uneori (din păcate prea des) că autorităţile trebuie să fie în slujba cetăţenilor şi nu invers - au impus formularea unor reguli constituţionale clare, a căror aplicare să nu fie stânjenită de interpretări şi speculaţii335. Astfel, o reglementare modernă şi clară se găseşte în art. 23 din Constituţia României. O primă dispoziţie constituţională este aceia că, „libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.” Libertatea individuală, în contextul art. 23 din Constituţie, priveşte libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se comporta şi mişca liber, de a nu fi reţinut, arestat sau deţinut decât în cazurile şi după procedurile expres prevăzute de Constituţie şi legi. Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează ilegal celuilalt; astfel, exerciţiul drepturilor naturale ale fiecărui om nu cunoaşte decăt acele limite care sunt necesare altor membri ai societăţii pentru a se bucura de aceleaşi drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât de către lege. Legea nu are dreptul să interzică decât acţiunile periculoase pentru societate. Tot ceea ce nu este interzis de lege nu poate fi împiedicat şi nimeni nu poate fi obligat să facă ceea ce legea nu ordonă336. În practică, libertatea individuală poate fi limitată corect sau incorect prin:

a) o legea dreaptă (adică o lege în care limitările sunt făcute în numele libertăţii, ca garanţii ale libertăţii);

b) o lege abuzivă; c) activităţi ale individului sau grupului (abuz de libertate); d) abuzuri ale autorităţii.

Caracterul de fiinţe sociale admite ca limitări ale libertăţii individuale numai acelea prevăzute de o lege dreaptă, prin care se asigură şi libertăţile celorlalţi. Libertatea individuală nu este, nu poate şi nu trebuie să fie absolută. Legea dreaptă care limitează libertatea individuală în societate, o şi apăra în acelaşi timp, faţă de abuzul de orice natură. În cazurile de la literele b, c şi d, actele de încălcarea libertăţii individuale, trebuie incriminate prin lege, descoperite, cercetate, judecate şi sanţionate. Protecţia libertăţii individuale presupune:

- o anumită limitare a exercitării libertăţii individuale, pentru a nu deveni abuzivă, adică pentru a nu afecta libertatea altuia;

- limitarea drepturilor autorităţilor publice în aşa fel încât să nu încalce nejustificat şi nelegal libertatea individuală, ci să o protejeze;

334 Prin magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare se înţelege procurorul. În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului. 335 Ion Muraru, op. cit., p. 210. 336 A se vedea Constituţia Republicii Franceze, Editura ALL. Bucureşti, 1998, p. 40.


198

- reglementarea unor garanţii în cazul procedurilor de înfăptuire a justiţiei şi administraţiei, garanţii contra eventualelor abuzuri ale autorităţilor;

- instituirea drept abateri, contravenţii, infracţiuni sancţionate potrivit legii, a faptelor care afectează libertatea individuală.

Gradul de protecţie a libertăţii individuale, dă gradul de siguranţă al persoanei. După prof. I. Muraru, noţiunea de siguranţă a persoanei exprimă ansamblul garanţiilor care protejează persoana în situaţiile în care autorităţile publice, în aplicarea Constituţiei şi legilor, iau anumite măsuri care privesc libertatea individuală, garanţii care asigură ca aceste măsuri să nu fie ilegale337. Acest sistem de garanţii, de regulă, permite realizarea represiunii faptelor antisociale, dar, în acelaşi timp, asigură inocenţilor ocrotirea juridică necesară. În ceea ce ne priveşte, socotim că în sintagma „siguranţa persoanei” trebuie incluse două mari categorii de garanţii, astfel:

a) garanţiile faţă de abuzul sau neglijenţa autorităţii b) garanţiile faţă de orice persoană, care ar putea să atenteze la libertatea individuală.

Garantarea libertăţii individuale faţă de autorităţi presupune: - reglementarea activităţii autorităţilor în raport cu individul; - instituirea unor drepturi pentru justiţiabil, învinuit, inculpat, reţinut, arestat, condamnat

în raport cu autorităţile; - instituirea de responsabilităţi şi răspunderi pentru autorităţile care încalcă libertatea

individuală şi principiile procedurilor judiciare (instituirea ca abateri, contravenţii, infracţiuni a oricăror încălcări de către autorităţi şi funcţionarii săi a libetăţii individului).

Garantarea libertăţii individuale faţă de orice persoană, presupune: - instituirea drept abateri disciplinare, contravenţii şi infracţiuni cu sancţiunile

corespunzătoare, a faptelor persoanei sau a persoanelor care încalcă libertatea individuală;

- descoperirea, cercetarea şi tragerea operativă la răspundere a celor care încalcă libertatea individuală;

- stabilirea şi asigurarea îndeplinirii obligaţiilor autorităţilor publice privind asigurarea securităţii persoanei.

În art. 23 pct. 2 din Constituţie se dispune: „percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege”. Aceasta înseamnă că numai prin lege pot fi reglementate cazurile şi procedura percheziţiei, reţinerii sau arestării şi deci acestea nu pot fi reglementate prin vreun act normativ inferior legii, respectiv hotărârile de Guvern, instrucţiunile şi ordinele miniştrilor sau actele normative emise de autorităţile publice locale. Prin „cazurile prevăzute de lege” urmează să înţelegem numai situaţiile bine precizate, în care autorităţile publice competente pot proceda la percheziţii, reţineri sau arestări. Pentru a prevenii abuzurile chiar din partea legiuitorului, constituantul i-a stabilit anumite limite. Astfel, constituantul i-a permis legiuitorului (Parlamentul) ca prin lege să reglementeze pătrunderea sau rămânerea în domiciliul persoanei fără învoirea acesteia, numai în următoarele cazuri:

a) pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti; b) pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile

unei persoane; c) pentru apărarea siguranţei naţionale şi a ordinii publice; d) pentru prevenirea răspândirii unei epidemii.

Percheziţiile pot fi ordonate exclusiv de magistrat şi pot fi efectuate numai în formele prevăzute de lege. 337 I. Muraru. op. cit., p. 211.


199

În practică s-a pus problema dacă percheziţia domiciliară se poate efectua potrivit legislaţiei actuale `nainte de `nceperea procesului penal. Socotim că percheziţia domiciliară este un act care afectează “inviolabilitatea domiciliului” reglementată de art. 27 din Constituţie; ca urmare, aceasta se poate efectua `n condiţiile prevăzute de art. 27 din Constituţie, care permite aceasta “numai `n formele prevăzute de lege”.

Este de observat că art. 100 din Codul de procedură penală care reglementează efectuarea percheziţiei face trimitere la art. 98 din Codul de procedura penală. Or, art. 98 din Codul de procedura penală plasează percheziţia numai `n faza “urmăririi penale sau a judecăţii”. În cazul infracţiunii flagrante, percheziţia domiciliară se efectuează fără autorizarea procurorului (art. 101 pct. 3 din Codul de procedura penală) dar şi `n acest caz, momentul `nceperii urmăririi penale este identic cu momentul constatării infracţiunii flagrante. De asemenea, potrivit art. 96 coroborat cu art. 100 din Codul de procedura penală, care reglementează refuzul predării mijloacelor de probă şi percheziţia, situează aceste acte `n cadrul procesului penal. Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, afară de cazul delictului flagrant. In temeiul acestor dispoziţii constituţionale, legiuitorul a reglementat în Codul de procedură penală instituţia percheziţiei. Potrivit acestui cod, „când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris... tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori pentru descoperirea şi strângerea probelor este necesar, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune efectuarea unei percheziţii”. Percheziţia poate fi domiciliară sau corporală. Percheziţia domiciliară se face numai:

- cu autorizarea procurorului; - cu autorizarea instanţei; - în caz de infracţiune flagrantă, fără nici o autorizare. - cu consimţământul scris al persoanei la domiciliul căreia se efectuează.

În temeiul Constituţiei, s-au introdus restricţii în plus la efectuarea percheziţiei domiciliare la parlamentari când este necesară încuviinţarea Camerei din care fac parte. În afară de aceasta, prin lege s-au prevăzut unele restricţii la calitatea magistratului care autorizează percheziţia în cazul militarilor, procurorilor, judecătorilor, notarilor, avocaţilor; (de exemplu, pentru avocaţi autorizarea percheziţiei domiciliare o dă numai prim-procurorul unităţii de parchet, nu şi ceilalţi procurori). În practică s-a ridicat problema dacă dispoziţiile art. 101 al. 2 din Codul de procedură penală referitor la efectuarea percheziţiei domiciliare pe baza consimţământului scris al percheziţionatului, sunt constituţionale. Socotim că această dispoziţie este constituţională deoarece:

- în art. 23 pct. 2, constituantul dispune că percheziţia este permisă numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege, ceea ce înseamnă că legiuitorul este împuternicit în acest sens, şi dacă aşa a hotărât legiuitorul, aceasta este în limitele Constituţiei;

- în art. 27 pct. 1 teza II, constituantul dispune că nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia; or legiuitorul în temeiul „învoirii acesteia”, a introdus condiţia mai restrictivă prin sintagma „consimţământul scris al acesteia” în cazul percheziţiei, ceea ce înseamnă că percheziţia nu poate fi efectuată pe baza unei învoiri verbale, ci numai scrise;

- în art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi în art. 17 al Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, sunt interzise imixtiunile arbitrare sau ilegale în domiciliul persoanei.

Reţinerea persoanei este o măsură prin care o persoană este privată de libertate până la 24 de ore, potrivit Constituţiei României, dar numai în cazurile şi în condiţiile prevăzut de lege.


200

În dreptul românesc sunt cunoscute două măsuri de reţinere, una poliţienească şi una procesual penală338. Astfel, potrivit art. 16 lit. b din Legea nr. 26/1994, persoanele suspecte de acţiuni prin care se periclitează ordinea publică, viaţa persoanelor sau alte valori sociale, care refuză să-şi decline identitatea ori aceasta nu poate fi stabilită, sunt conduse la sediul poliţiei pentru clarificarea situaţiei şi, după caz, prezentarea acestora, de îndată, în faţa organului de urmărire penală competent, activităţi ce nu pot dura mai mult de 24 de ore. Cea de a doua măsură a reţinerii este o măsură procesual penală, preventivă, prin care persoana faţă de care există unele indicii că a săvârşit o faptă prevăzută şi pedepsită de lege, este privată de libertatea sa de către autorităţile competente, pe o durată de maximum 24 de ore, potrivit Constituţiei României. Această măsură este reglementată în detaliu în Codul de procedură penală. Totuşi, putem reţine că dispoziţiile constituţionale prevăd anumite reguli stricte pentru „reţinere”, care nu au fost lăsate la aprecierea legiuitorului (Parlamentul) astfel: durata maximă a reţinerii este de 24 de ore; autoritatea339 care reţine este obligată să-i aducă de îndată la cunoştinţă reţinutului motivele reţinerii, pe limba care o înţelege, iar învinuirea în cel mai scurt termen; eliberarea reţinutului este obligatorie dacă motivele acestei măsuri au dispărut. Aceasta înseamnă că reţinerea poate dura şi mai puţin, şi o oră şi zece ore, în funcţie de motivele reţinerii şi de operativitatea în rezolvarea problemelor pe care le ridică fiecare caz în parte. Nimic nu împiedică, juridic, răspunderea autorităţii pentru o reţinere până la limita maximă, dacă se dovedeşte că această reţinere a fost abuzivă şi că deci, ea nu era necesară. Desigur, este rolul legislaţiei procesual-penale să reglementeze procedurile reţinerii până la detalii, un loc important trebuind să-l ocupe evidenţele strict necesare ale acestei măsuri. De menţionat că în multe state măsura reţinerii nu este reglementată constituţional, fiind lăsată la nivelul legii. Ca urmare, în Franţa, Spania, Italia, Anglia, Ungaria şi altele, măsura reţinerii este reglementată cu o durată mai mare de 24 de ore, fiind până la două şi chiar trei zile, după cum a apreciat legiuitorul din statul respectiv, Parlamentul, pentru că nu i-a fost limitat acest drept de Constituţie. Arestarea este o măsură care atinge grav libertatea individuală, ea având consecinţe deosebite, uneori nebănuite, asupra reputaţiei persoanei, a vieţii sale intime şi familiale, a fericirii sale. De aceea arestarea este supusă unor reguli clare şi ferme, imperative, dispunerea sa revenind unor autorităţi care să acţioneze numai din ordinul legii, independent şi imparţial, respectiv magistraţii (procurori şi judecători). Regulile constituţionale pentru măsura arestării, stabilite în Constituţia României (1991) sunt:

a) Arestarea unei persoane este permisă numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege; aceasta înseamnă că, numai legiuitorul, în Codul de procedură penală stabileşte strict cazurile şi condiţiile în care se poate dispune arestarea.

b) Arestarea se face în baza unui mandat de arestare motivat emis de magistrat (judecător sau procuror).

Spre deosebire de alte constituţii, Constituţia României a limitat durata unui mandat de arestare până la 30 de zile, ceea ce înseamnă că durata unui mandat de arestare poate să fie şi sub treizeci de zile.

c) Prelungirea duratei arestării se aprobă numai de instanţa de judecată. Întrucât urmărirea penală în cauzele complexe durează, iar starea de arest poate fi necesară în scop preventiv şi al instrucţiei judiciare, se procedează la prelungirea duratei arestării. Socotim că, în temeiul art. 23 pct. 2 din Constituţie, prin voinţa legiuitorului, persoana se menţine în arest până la judecarea recursului (efectul legii), prev. de

338 A se vedea art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ratificată prin legea nr. 30 din 18 mai 1994 de Parlamentul României. 339 Autorităţile împuternicite de lege care au dreptul să dispună măsura reţinerii unei persoane să emită "Ordonanţa de reţinere" sunt organele de cercetare penală şi magistraţii.


201

art. 159 al. 7 din Codul de procedură penală în cazul recursului procurorului împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea prelungirii arestării preventive, recurs care este suspensiv de executare. În interesul instrucţiei penale se poate solicita instanţei competente prelungirea duratei arestării preventive. Aceasta poate aproba de fiecare dată prelungirea arestării cu câte 30 de zile sau până la 30 de zile. În legislaţia română nu este limitat numărul de prelungiri al duratei arestării de către instanţă, cu excepţia art. 5 pct. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care impune o durată rezonabilă pentru arestare. Această durată rezonabilă, potrivit practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, este în funcţie de complexitatea cauzei, apreciindu-se de la caz la caz.

d) Autoritatea care efectuează arestarea îi aduce de îndată la cunoştinţa arestatului motivele arestării, iar învinuirea în cel mai scurt timp, în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu. Această prevedere este foarte importantă nu numai pentru transparenţa acţiunii autorităţilor publice ci şi pentru evitarea unor erori şi pentru a asigura dreptul la apărare340. Cât priveşte limba în care se face comunicarea, este limba pe care o înţelege cel în cauză. Este o prevedere firească, o garanţie a siguranţei persoanei. Asupra legalităţii mandatului arestatul se poate plânge judecătorului, care este obligat să se pronunţe prin hotărâre motivată. Este de observat că arestatul se poate plânge oricând asupra legalităţii mandatului, iar judecătorul este obligat să se pronunţe de fiecare dată, bineînţeles, luând măsuri şi în cazul când arestatul abuzează de acest drept. Aceasta presupune că arestatul se poate plânge în fiecare zi numai dacă apar motive noi, din care rezultă ilegalitatea arestării. Pentru netemeinicia arestării, arestatul se poate plânge procurorului. Socotim că este în spiritul Constituţiei şi al Convenţiilor internaţionale ca, în caz de ilegalitate a arestării, procurorul este în drept să revoce măsura arestării, să nu se mai aştepte procedura la instanţă, deoarece aceasta până la pronunţare nu poate înlătura operativ arestarea ilegală. Nejudecarea de îndată a plângerii contra măsurii arestării, poate apărea ca un abuz de drept.

Repetarea plângerii împotriva arestării, dacă nu sunt motive noi, care să impună revocarea măsurii arestării, apare ca un abuz de drept341. Motivele plângerii la instanţă trebuie să vizeze legalitatea măsurii şi nu temeinicia acesteia, adică, spre exemplu, arestarea nu se încadrează în nici unul din cazurile prevăzute de art. 148 din Codul de procedură penală cum sunt: starea de recidivă, a comis din nou o infracţiune, încearcă să zădărnicească aflarea adevărului, pedeapsa este mai mare de 2 ani, iar lăsarea în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică, etc.

Admiterea, ca şi respingerea plângerii împotriva măsurii arestării, trebuie să fie motivată în scris, în încheiere dată de către judecător. Încălcarea acestei dispoziţii constituţionale se sancţionează cu nulitatea încheierii judecătoreşti prevăzută de art. 197 din Codul de procedură penală.

e) Eliberarea celui arestat este obligatorie dacă motivele arestării au dispărut. Această dispoziţie constituţională presupune:

- la orice cerere a arestatului sau a procurorului, instanţa este obligată să verifice de îndată legalitatea arestării şi a existenţei motivelor menţinerii acesteia;

- din 30 în 30 de zile instanţa verifică legalitatea arestării şi o prelungeşte numai dacă este necesar;

340 A se vedea V. Dabu, Despre dreptul şi arta apărării, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 1994. 341 În practică au fost cazuri când s-a abuzat de dreptul de a se face plângere `mpotriva arestării, `n sensul că s-au făcut mai multe plângeri succesive la mai multe instanţe, folosind aceleaşi motive scopul fiind de a reduce timpul pentru administrarea probelor, al organelor de cercetare penală, ca ulterior să se pretindă că persoana a fost ţinută `n stare de arest fără să se efectueze acte de urmărire penală.


202

- atât poliţistul, procurorul şi instanţa sunt obligate să se sesizeze din oficiu atunci când motivele care au stat la baza arestării, au dispărut şi să ia măsuri potrivit competenţelor;

- punerea în libertate a arestatului este obligatorie atunci când motivele au dispărut. f) Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie sub

control judiciar sau pe cauţiune. Această regulă a libertăţii provizorii, denumită şi regula încrederii, încearcă să valorifice la maximum prezumţia de nevinovăţie, dar şi să reducă la minimul riscul unor erori judiciare şi, în general, al unor acte ireparabile. Cererea de liberare provizorie se soluţionează de procuror sau instanţă. Liberarea provirorie a arestatului preventiv se poate realiza sub două forme: controlul judiciar sau cauţiunea. Controlul judiciar, ca şi cauţiunea, sunt instituţii procesual-penale care garantează că persoana pusă în libertate provizorie va răspunde tuturor solicitărilor autorităţilor judiciare, solicitări legate desigur de procesul penal în care este implicată. Liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune se realizează potrivit unor reguli detaliate, reguli ce sunt de domeniul procedurii penale342.

10.2. Inviolabilitatea domiciliului343 Potrivit art. 27 din Constituţia României, domiciliul şi reşedinţa persoanei sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, cu unele excepţii expres prevăzute de lege: a) pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti; b) pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane; c) pentru apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice; d) pentru prevenirea răspândirii unei epidemii. Aceasta înseamnă că numai prin lege se poate deroga de la regula inviolabilităţii domiciliului, şi numai în cazurile prevăzute de Constituţie în art. 27 literele a-d. Inviolabilitatea domiciliului implică şi protecţia faţă de percheziţii abuzive. Dar, aşa cum dispune legiuitorul, inviolabilitatea domiciliului nu poate opri cursul justiţiei, nu poate servi ca mijloc de protejare a răufăcătorilor, nu poate duce la imposibilitatea luării măsurilor necesare pentru salvarea vieţii sau averii unei persoane, apărarea siguranţei naţionale, a ordinii publice etc. Situaţiile prevăzute în art. 27 al. 2 din Constituţie sunt complexe, fiind detaliate de lege. Dacă în ceea ce priveşte situaţiile prevăzute de literele a, c şi d acestea sunt exclusiv acelea în care legea ordonă pentru aplicarea ei să se pătrundă în locuinţa unei persoane, situaţia prevăzută la litera b, cuprinde şi cazurile în care, deşi legea nu ordonă, nu sancţionează totuşi pătrunderea în domiciliul unei persoane fără învoirea acesteia, respectiv în cazul stării de necesitate. Aşa cum s-a arătat deja în literatura juridică, în desfăşurarea vieţii social-umane se ivesc uneori situaţii de fapt, provocate fie de oameni, fie de cauze fortuite, care pun în pericol valori sociale ocrotite de lege, iar salvarea acestora de la un pericol nu este posibilă decât prin săvârşirea unei fapte care în mod obişnuit este socotită ca ilicită. În aceste situaţii, fapta săvârşită pentru salvarea valorilor aflate în pericol se consideră comisă în stare de necesitate. Iar starea de necesitate constituie, în anumite condiţii, cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei care exclude existenţa infracţiunii şi a răspunderii penale. Se consideră a fi stare de necesitate în caz de incendiu, inundaţii, cutremure de pământ etc. In asemenea situaţii nu numai autorităţile, dar şi cetăţenii pot pătrunde în locuinţa unei persoane în scopul de a înlătura primejdia privind viaţa, integritatea, sau bunurile unei persoane. De asemenea, se mai poate pătrunde în locuinţa unei persoane fără învoirea acesteia, şi pentru salvarea unei persoane care încearcă să se sinucidă sau a unei persoane accidentate sau

342 Art. 1601-16010 din Codul de procedură penală. 343 A se vedea infra p. 201-202.


203

bineînţeles şi în caz de strigăte de ajutor dinăuntru. Asemenea fapte comise în atari situaţii beneficiază de efectele stării de necesitate.

De la derogările mai sus arătate nici o altă lege nu poate institui alte derogări, indiferent de motivaţia care s-ar invoca. În ceea ce priveşte percheziţiile, constituantul instituie următoarele reguli:

- percheziţiile se efectuează numai în condiţiile prevăzute de lege; - percheziţiile nu se confundă cu cazurile de pătrundere sau rămânere în domiciliul sau

reşedinţa persoanei, la care se referă art. 27 pct. 1 şi 2 din Constituţie; percheziţia presupune mai mult decât o „vizită”;

- percheziţiile pot fi ordonate exclusiv de magistrat (procuror, judecător); - percheziţiile pe timpul nopţii sunt interzise, afară de cazul delictului flagrant; faţă de

această dispoziţie constituţională, considerăm că dispoziţia art. 103 teza ultimă din Codul de procedură penală este discutabilă, deoarece instituie un drept al procurorului de a efectua percheziţie şi în timpul nopţii.

Potrivit art. 103 din Codul de procedură penală, percheziţia domiciliară se efectuează numai între orele 6-20, iar în celelalte ore numai în caz de infracţiune flagrantă, sau când percheziţia urmează a se efectua într-un local public. Percheziţia începută între orele 6-20, poate continua şi în timpul nopţii. Socotim că din dispoziţiile art. 96 şi 100 din Codul de procedură penală rezultă că percheziţia domiciliară este o activitate procesual-penală care, cu excepţia flagrantului delict, se poate efectua numai după începerea urmăririi penale. Problema este controversată cu atât mai mult cu cât sintagmei „delict flagrant”, folosită de art. 27 pct. 4 din Constituţie, i se dă o sferă mai largă decât sintagmei „infracţiune flagrantă”344. 10.3. Libertatea conştiinţei Potrivit art. 29 din Constituţia României, libertatea gândirii şi a opiniilor precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Libertatea conştiinţei presupune posibilitatea persoanei de a avea o concepţie a sa despre lumea înconjurătoare şi, în general, despre orice. Libertatea conştiinţei este una dintre primele libertăţi înscrise în catalogul drepturilor umane pentru că, mai ales libertatea religioasă ca parte a acestei libertăţi, a avut o istorie a sa aparte, o istorie îndelungată presărată cu intoleranţă şi ruguri, cu excomunicări şi prejudecăţi, cu multe suferinţe şi dureri. In această istorie îndelungată s-au formulat, cum era şi firesc, teorii şi exprimări juridice diferite, rolul dreptului ca factor civilizator şi pacificator fiind aici incontestabil. Astfel, dacă într-o concepţie se consideră că libertatea religioasă include şi libertatea conştiinţei, într-o altă concepţie se consideră că libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă sunt două libertăţi distincte. În fine, teoria mai larg acceptată astăzi este cea în sensul căreia libertatea conştiinţei are o sferă largă, cuprinzând în ea şi libertatea religioasă, mai mult, se mai consideră că există şi libertatea cultelor, ca libertate distinctă. Prof. Ioan Muraru, interpretând art. 29 din Constituţia României, arată că libertatea conştiinţei este posibilitatea persoanei fizice de a avea şi de a-şi exprima, în particular sau în public, o anumită concepţie despre lumea înconjurătoare, de a împărţi sau nu o credinţă religioasă, de a aparţine sau nu unui cult religios, de a îndeplini sau nu ritualul cerut de acea credinţă345. Avem rezerve faţă de această definiţie deoarece leagă libertatea conştiinţei, de exprimarea acesteia în public, aspect care priveşte o altă libertate, şi anume libertatea de exprimare. Această deosebire este necesară deoarece libertatea conştiinţei este nelimitată, pe când libertatea de exprimare este limitată de lege. Libertatea

344 A se vedea Ion Deleanu, op. cit., vol. II, p. 150. 345 Ioan Muraru, op. cit., p. 238.


204

conştiinţei, ca libertate fundamentală, are un conţinut complex, ea încorporează mai multe aspecte, mai multe „libertăţi”. Socotim că în Constituţia României se dă o reglementare mai sistematică libertăţii conştiinţei şi libertăţii de exprimare, spre deosebire de art. 18 şi 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în care nu se face o deosebire între cele două libertăţi, ba mai mult, vorbeşte în paralel de „libertatea gândirii, a conştiinţei şi a religiei”346. Potrivit Constituţiei României, libertatea conştiinţei presupune:

a) libertatea gândirii; gândirea nu are şi nu trebuie să aibă limite, aceasta este garantată distinct pentru a proteja spiritul uman de orice manipulare, îndoctrinare, spălare a creierului, hipnoze, dezinformare etc.; din nefericire, la ora actuală, se studiază şi s-au pus la punct mijloace şi metode de influenţarea gândirii şi în special a maselor, atentând astfel la libertatea gândirii; libertatea gândirii exclude orice constrângere psihică şi fizică pentru a impune mijloace, metode de raţionament, concluzii, scopuri etc.

b) libertatea de opinie este posibilitatea oricărei persoane fizice de a avea o părere personală în orice domeniu; nimeni nu poate fi constrâns să-şi însuşească opiniile altora şi să nu aibă propriile opinii, păreri, atitudini; în procesul de instruire, persoana are dreptul de a alege ceea ce învaţă şi, totodată, are dreptul şi la o opinie personală care, în raport de motivare, trebuie respectată.

c) libertatea credinţelor religioase, presupune: i. spirit de toleranţă şi respect reciproc;

ii. cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii;

iii. în relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă;

iv. cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate;

v. nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori o credinţă religioasă, contrară convingerilor sale.

Observăm că în acest articol (29) constituantul reglementează, pe lângă libertatea credinţelor religioase, şi libertatea de exprimare a acestora în public, introducând unele limite ale acestei ultime libertăţi, „potrivit statutelor proprii în condiţiile legii”. De altfel, Pactul Internaţional relativ la drepturile civile şi politice, prin art. 18 stabileşte că libertatea de exprimare a religiei şi convingerilor nu poate face obiectul decât al unor restricţii prevăzute de lege şi care sunt necesare protecţiei securităţii, ordinii şi sănătăţii publice, moralei sau libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale altora. Libertatea conştiinţei trebuie înţeleasă şi ca un factor de continuitate spirituală în cadrul familiei, părinţii având dreptul natural, dar şi obligaţia de a se ocupa de creşterea şi educarea copiilor lor. În mod firesc, creşterea şi educarea copiilor în familie se face în concordanţă cu ideile şi concepţiile părinţilor, filiaţia fiind prin ea însăşi şi o relaţie spirituală, părinţii purtând răspunderea morală, socială şi deseori juridică pentru faptele, actele şi atitudinea copiilor lor minori. În acelaşi mod sunt privite lucrurile şi atunci când creşterea şi educarea copiilor minori revine altor persoane decât părinţii fireşti.

346 În Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se prevede: Art. 18. Orice persoană are dreptul la libertatea gândirii a conştiinţei şi a religiei; acest drept implică libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile precum şi libertatea de a-şi manifestă religia sau convingerile sale, individual sau în colectiv, atât în public cât şi privat, prin învăţământ, ca practici, cult şi îndeplinirea de rituri. Art. 19. Orice persoană are dreptul la libertatea de opinie şi de exprimare, ceea ce implică dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale şi acela de a căuta, de a primi şi de a răspândi, fără a se ţine seama de graniţe, informaţii şi idei prin orice mijloc de exprimare."


205

Exprimând aceste corelaţii libertăţii şi răspunderii morale, religioase, politice şi juridice, Constituţia stabileşte că părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine. În ceea ce priveşte cultele religioase, trebuie să observăm că termenul cult are două accepţiuni. Într-o accepţiune, prin cult se înţelege o asociaţie, o organizaţie religioasă, iar în cea de a doua, ritualul practicat. În ambele accepţiuni cultul religios înseamnă forma în care este exteriorizată credinţa religioasă, respectiv de asociaţia religioasă (biserica sau cult), cât şi ritualurile cerute de acea credinţă, cum ar fi procesiunile. Constituţia României, consacrând separarea statului de biserică, garantează autonomia cultelor religioase, dar obligă statul să sprijine cultele inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi orfelinate.

10.4. Libertatea de exprimare Gândurile, opiniile, credinţele şi creaţiile spirituale de orice fel, pot fi cunoscute numai dacă sunt exprimate. Atât timp cât nu sunt exprimate, acestea nu cunosc limite, aşa cum am arătat la libertatea conştiinţei. Trebuie făcută o distincţie după cum libertatea de exprimare se exercită în public sau într-un cadru privat. Exprimarea în cadrul privat este practic nelimitată, cu excepţia unor cazuri care, este adevărat, sunt foarte rare, dar în mod expres prevăzute de lege347. De asemenea, libertatea de exprimare în public are unele restrângeri, mai multe decât atunci când se face într-un cadru privat, evident restrângeri stabilite prin lege, potrivit dispoziţiilor constituţionale. Potrivit art. 30 din Constituţie, libertatea de exprimare este posibilitatea omului de a-şi exprima prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, gândurile, opiniile, credinţele religioase şi creaţiile spirituale de orice fel. Socotim că libertatea de exprimare include şi libertatea presei, libertatea cuvântului, libertatea creaţiilor de orice fel. Observăm că aici constituantul se referă la libertatea de exprimare în public şi nu într-un cadru privat. Cât priveşte formele şi mijloacele de exprimare, formularea constituţională este cuprinzătoare, acestea fiind: în viu grai, în scris, imagini, sunete şi alte mijloace de comunicare în public. Potrivit art. 152 din Codul penal, fapta se consideră a fi săvârşită în public atunci când a fost comisă:

a) într-un loc care prin natura sau destinaţia lui este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nici o persoană;

b) în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de faţă două sau mai multe persoane; c) în loc neaccesibil publicului, cu intenţia însă ca fapta să fie auzită sau văzută şi dacă

acest rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe persoane; d) într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepţia reuniunilor care pot fi

considerate că au caracter de familie, datorate relaţiilor dintre persoanele participante; e) prin orice mijloc cu privire la care făptuitorul şi-a dat seama că fapta ar putea ajunge la

cunoştinţa publicului. Exprimarea gândurilor, obiceiurilor, credinţelor, posibilitatea de a crea şi a exprima creaţiile de orice fel, în istoria lor ca drepturi umane, au dus la formularea a trei mari reguli: libertatea de exprimare, interzicerea cenzurii şi responsabilitatea pentru abuzul de libertate.

347 De pildă, potrivit art. 202 din Codul penal, actele cu caracter obscen săvârşite asupra unui minor sau în prezenţa unui minor se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă.


206

Constituţia României interzice cenzura de orice fel, precum şi suprimarea publicaţiilor. Suprimarea unei publicaţii, ca sancţiune, este o „măsură” exagerată, ea vine, prin duritatea sa, în conflict cu ideea de respect a libertăţii umane. Faţă de art. 25 din Constituţia României din anul 1923, Constituţia actuală nu interzice suspendarea publicaţiilor. Suspendarea unei publicaţii nu este o sancţiune atât de severă ca suprimarea. Faptul că prin Constituţie nu este explicit interzisă, nu poate fi interpretat în sensul că ea va trebui să figureze în lege (legea presei de exemplu). Legiuitorul va aprecia dacă o asemenea sancţiune trebuie să figureze sau nu între sancţiunile ce se pot aplica în domeniul presei. Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii. De aici rezultă permisiunea înfiinţării şi gestionării unor asemenea structuri care să asigure baza materială necesară. Pentru a garanta libertatea de exprimare, se permite legii să impună mijloacelor de comunicare în masă, obligaţia de a face publică sursa finanţării. Această dispoziţie este de natură a preveni corupţia în presă şi şantajul, respectiv a articolelor comandate, a calomniei în presă, a concurenţei neloiale etc. Libertatea de exprimare permite cetăţenilor (de altfel oricui, în general) de a participa la viaţa politică, socială şi culturală, manifestându-şi public gândurile, opiniile, credinţele etc. Dar această libertate de exprimare nu poate fi absolută (o libertate absolută se transformă în contrariul său) şi, ca atare, este supusă unor coordonate juridice (limite). Aceste coordonate juridice trebuie să fie, însă, expres prevăzute de lege şi necesare ocrotirii unor valori politice, economice, sociale şi umane. Sub acest aspect, este interesant de remarcat că Pactul Internaţional privitor la drepturile civile şi politice, prin art. 19 alin. 3, stabileşte că exerciţiul libertăţii de exprimare comportă îndatoriri speciale şi responsabilităţi speciale şi că poate fi supus anumitor restricţii care trebuie să fie expres stabilite prin lege şi sunt necesare pentru: respectarea drepturilor sau reputaţiei altora, salvgardarea siguranţei naţionale, a ordinii publice, sănătăţii sau moralităţii publice. Tot acest Pact, prin art. 20, stabileşte că legile trebuie să interzică: propaganda în favoarea războiului, apelarea la ură naţională, rasială sau religioasă care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau la violenţă. Rezultă, fără putinţă de tăgadă, că existenţa unor limitări în acest domeniu este deja consacrată, pentru a se preîntâmpina abuzul în exercitarea libertăţii de exprimare. Într-o asemenea viziune juridică, dispoziţiile constituţionale interzic acele exprimări care urmăresc: prejudicierea demnităţii, onoarei, vieţii particulare a persoanei şi dreptul său la propria imagine; defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, manifestări obscene contrare bunelor moravuri. Din această regulă rezultă ideea de protecţie constituţională a unor importante valori umane, statale şi politice. Existenţa unor coordonate juridice înlăuntrul cărora trebuie să se exercite libertatea de exprimare, implică şi răspunderea juridică pentru depăşirea acestor limite, altfel spus pentru abuzul în exercitarea acestei libertăţi aşa de importante. De aceea, în art. 30 pct. 8 din Constituţia României, sunt stabilite formele răspunderii şi subiecţii acestora. Cât priveşte răspunderea civilă pentru daunele cauzate prin informaţia sau creaţia adusă la cunoştinţa publicului, revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Prin exprimarea „în condiţiile legii”, se dă legiuitorului (Parlamentului) misiunea de a stabili în detaliu condiţiile răspunderii, dimensiunile acesteia şi repartizarea răspunderii civile celor răspunzători348. Constituantul stabileşte o ordine a răspunderii civile care trebuie respectată atunci când se solicită despăgubiri. În primul rând se cer de la editor sau realizator, apoi de la autor şi ceilalţi. 348 Ioan Muraru, op. cit., p. 242. Până în prezent nu a fost adoptată o nouă lege a presei care să reglementeze aceste probleme conform Constituţiei actuale. Unele voci din presă sunt contra apariţiei unei astfel de legi.


207

Socotim că această responsabilitate justifică şi un anume drept al celor care răspund de a se opune sau nu la publicarea articolului, informaţiei în editura sau realizarea ce o coordonează. Dar aceasta nu înseamnă cenzură, deoarece autorul refuzat poate publica la orice altă editură. Constituantul instituie o responsabilitate pentru delictele de presă ce se vor stabili prin lege, de către Parlament. Este o dispoziţie constituţională care trebuie adusă la îndeplinire în orice societate democratică. Aceasta presupune că legiuitorul, Parlamentul, trebuie să stabilească o anumită responsabilitate civilă contravenţională şi infracţională, în domeniul presei. In această problemă s-au instituit o serie de reguli care se impun ca necesare şi actuale într-o societate democratică. Statul trebuie să se opună tendinţelor de a obstrucţiona pluralismul în presă sau celor de concentrare excesivă a industriei presei. Limitele criticilor admisibile sunt mai largi faţă de Guvern şi orice autoritate publică, decât faţă de un simplu particular, sau chiar de un om politic349. Trebuie făcută distincţia între fapte şi judecăţi de valoare, deoarece existenţa primelor poate fi demonstrată, însă dovada adevărului celor din a doua categorie este imposibilă350. Limitele criticilor admisibile sunt, deci, mai largi atunci când se referă la un om politic, decât în cazul unui simplu particular, a decis Curtea Europeană. Exigenţele de protejare a reputaţiei omului politic trebuie puse în balanţă cu interesele discutării libere a problemelor politice351. Statul este dator să garanteze obiectivitatea informaţiilor oferite şi imparţialitatea în tratamentul diverselor mijloace de informare352.

10.5. Dreptul la proprietate Potrivit art. 480 din Codul civil , „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.”. Proprietatea nu se confundă cu obiectul proprietăţii. Ea reprezintă un sistem de relaţii reglementate juridic între persoane, referitor la obiectul proprietăţii. Dispariţia obiectului proprietăţii nu duce neapărat la dispariţia dreptului de proprietate. Valorificarea dreptului de proprietate permite despăgubirea în cazul dispariţiei obiectului proprietăţii. Obiectul proprietăţii poate fi în detenţiunea sau posesia unei persoane, dar dreptul de proprietate este numai al autorului acestuia. Din aceste considerente socotim că propunerea de înlocuire în art. 41 din Constituţie a sintagmei „dreptul de proprietate” cu conceptul de „proprietate” ni se pare discutabilă. Conform art. 135 al Constituţiei României din anul 1991, proprietatea este publică sau privată. Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii, ele pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate. Proprietatea privată este, în condiţiile legii, inviolabilă. Dreptul de proprietate presupune trei posibilităţi de comportament asupra obiectului acestuia denumite prerogative, atribute, respectiv: posesia, folosinţa şi dispoziţia. Aceste atribute, perogative ale dreptului de proprietate se mai numesc şi dezmembrăminte ale dreptului de proprietate sau drepturi: dreptul de posesie, dreptul de folosinţă şi dreptul de dispoziţie. Prin posesie se înţelege posibilitatea de a avea bunul respectiv, în sfera de acţiune fizică a posesorului. Prin dreptul de folosinţă se înţelege posibilitatea de a beneficia de bunul respectiv direct sau indirect, de a-i culege fructele acestuia (de exemplu costul chiriei). Dreptul de dispoziţie înseamnă posibilitatea de a dispune fizic (în mod exclusiv şi absolut), de a-l distruge, modifica, tranforma, dar şi în sens juridic, 349 Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, I.R.D.O., 1997, p. 422. 350 Vincent Berger, op. cit., p. 420. 351 Ibidem. 352 Ion Deleanu, op. cit., vol. II, p. 159.


208

adică de a-l vinde, concesiona etc. Aceste drepturi, prerogative ale dreptului de proprietate pot exista independent, având valoare nominală, juridică etc. În articolul 41 din Constituţie, denumit „Protecţia proprietăţii private”, se dispune „dreptul de proprietate precum şi creanţele asupra statului sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite prin lege. Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.” Art. 41 trebuie coroborat cu art. 72 din Constituţie, care dispune că regimul proprietăţii se stabileşte numai prin lege organică, şi deci nu prin lege ordinară. Aşadar, proprietatea nu poate fi apărată eficient decât prin drept şi, în mod deosebit, prin instituţia juridică a dreptului de proprietate. Când vorbim de dreptul de proprietate, înţelegem existenţa unor obligaţii pentru ceilalţi, prin care se realizează proprietatea, obligaţii a căror respectare este asigurată prin forţa de constrângere a Statului. Este important ca prin lege organică să se instituie căi suficiente şi eficiente prin care proprietarul să poată apela la forţa de constrângere a statului, pentru apărarea dreptului său de proprietate, inclusiv faţă de autorităţi. Dreptul de proprietate este reglementat de lege organică, în aşa fel încât să includă toate prerogativele realizării acestui drept.

Prerogativele dreptului de proprietate sunt sistematizate în trei concepte: dreptul de posesie, dreptul de folosinţă şi dreptul de dispoziţie. Constituţia României acordă o importanţă deosebită proprietăţii, stabilind reguli cu putere constituţională353, astfel:

- Dreptul de proprietate este garantat; această dispoziţie presupune obligaţii pentru Parlament, legiuitor să stabilească modalităţile de garantare, conţinutul acestuia, obligaţiile persoanelor şi ale autorităţilor în acest sens, `n aşa fel `ncât garantarea dreptului de proprietate să fie `ntr-adevăr reală, aşa cum dispune Constituantul;

- Creanţele asupra statului sunt garantate: aceasta înseamnă că datoriile agentului economic statal, falimentar, se preiau de Stat şi se achită fără a exista nici un risc354.

- Nimeni nu poate fi expropiat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii cu dreaptă şi prealabilă despăgubire; o astfel de reglementare se găseşte şi în alte constituţii şi convenţii internaţionale.

- Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii.

- Despăgubirile se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie.

- Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

- Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă. Această dispoziţie constituţională a abrogat din Codul penal român pedeapsa confiscării averii şi chiar a prevederilor Legii nr. 18/1968, privind controlul averilor oricărei persoane. Este o dispoziţie care nu se găseşte în multe constituţii chiar ale unor state occidentale dezvoltate.

- Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.

- Proprietatea privată este, în condiţiile legii, inviolabilă. - Cetăţenii străini şi apatrizi nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor.

353 În constituţiile Spaniei (art. 33), Italiei (art. 42), Germaniei (art. 14), Japoniei (art. 29) regulile constituţionale prin care este reglementată proprietatea şi dreptul de proprietate sunt mai restrânse, acestea fiind lăsate de domeniul de reglementare al legii, elaborate de Parlament. 354 Aşa a fost în cazul Bancorex. De asemeni, creanţele faţă de CEC sunt garantate de Stat. În cazul unei Bănci private autorizate creanţele asupra acesteia sunt garantate numai până la un anumit cuantum din fonduri speciale, constituite în temeiul legii.


209

Exproprierea este trecerea silită în proprietatea statului a terenurilor şi construcţiilor. Constituţia stabileşte două condiţii cumulative pentru ca o expropriere să fie efectuată şi anume: existenţa unei cauze de utilitate publică ea însăşi definită prin lege şi plata unei prealabile şi drepte despăgubiri. Cât priveşte folosirea subsolului unei proprietăţi imobiliare de către autorităţile publice, pentru lucrări de interes general, ea crează obligaţia constituţională pentru acestea de a despăgubi proprietarul pentru daunele ce le sunt imputabile. Prezumţia de legalitate a dobândirii proprietăţii, prevăzută în art. 41 pct. 7 din Constituţia României, presupune:

- înlăturarea oricăror prevederi ale legii care ar institui pedepsa confiscării averii; - nimeni nu poate fi obligat să probeze caracterul legal al dobândirii proprietăţii sale; - pot fi confiscate numai în condiţiile legii, bunurile355 destinate, folosite sau rezultate

din infracţiuni ori contravenţii, stabilite pe bază de hotărâri judecătoreşti definitive sau procese-verbale de constatare a contravenţiilor definitive prin neatacare sau respingere, de către instanţă, a plângerii contravenientului.

De menţionat că, potrivit art. 20 pct. 2 din Constituţia României, toate dispoziţiile referitor la proprietate prevăzute în pactele şi tratatele la care România a aderat, fac parte din dreptul intern şi pot fi invocate de orice persoană în apărarea drepturilor sale356.

10.6. Dreptul la moştenire

Dreptul la moştenire, corolar al dreptului de proprietate, este garantat în art. 42 din Constituţia României, fiind un drept în temeiul căruia o persoană poate dobândi pe cale succesorală, în condiţiile legii, orice bun.

10.7. Dreptul la un nivel de trai decent

Dreptul la un nivel de trai decent (art. 43 din Constituţie) este corelat cu obligaţia statului de a lua măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială care să fie de natură să asigure cetăţenilor un trai satisfăcător. Acesta este un drept fundamental, nu o simplă problemă de politică economică şi socială. In art. 25 al Declaraţiei Universale se vorbeşte de dreptul la un nivel de viaţă corespunzător asigurării sănătăţii persoanei, bunăstării proprii şi a familiei. Dreptul la un nivel de viaţă corespunzător cuprinde - cum precizează art. 25 din Declaraţie - „hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare.” Asociat acestui drept este „dreptul la asigurare în caz de şomaj, de boală, de invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau în alte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă ca urmare a unor împrejurări independente de voinţa persoanei...”(art. 25 din Declaraţie) Aceasta presupune că între măsurile de reformă economică şi cele de asigurare a unui nivel de trai decent la toţi cetăţenii, să existe corelare, corelare impusă prin Constituţie şi prin nici o lege nu se poate deroga de la această dispoziţie.

355 Socotim că era mult mai corect să se fi folosit, temenul de lucruri în loc de bunuri, pentru că sunt obiecte ce trebuie confiscate, deşi nu fac parte din categoria bunurilor, cum sunt: otrăvurile, stupefiantele, actele false, cheile false etc. 356 Art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărare drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi altele.


210

10.8. Dreptul la ocrotirea sănătăţii

Dreptului la ocrotirea sănătăţii îi corespunde obligaţia statului să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice. Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente sau maternitate, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţii paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice ori mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii, fiind o obligaţie impusă de Constituţie, legiuitorului şi celorlalte organe ale statului. Dreptul la ocrotirea sănătăţii reglementat în Constituţia României la art. 33, nu este reglementat distinct în Declaraţia Universală, în cele două Pacte Internaţionale sau în Convenţia Europeană. El rezultă însă din alte reglementări ale documentelor juridice internaţionale arătate, precum şi din unele documente fără forţă juridică. In Constituţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii se arată „O stare de perfectă sănătate pe care poate să o atingă un om constituie un drept fundamental al oricărei fiinţe umane indiferent de rasă, vederi politice, situaţie economică sau socială.” Din reglementarea naţională şi internaţională rezultă, credem, câteva concluzii:

a) Dreptul la ocrotirea sănătăţii poate fi evaluat atât ca drept individual, cât şi ca drept colectiv.

b) Corespunzător acestui drept, statului, autorităţilor sale şi persoanelor private le revin atât obligaţii negative, de abţinere cât şi obligaţii pozitive, de acţiune.

c) Unele obligaţii ale autorităţilor publice sunt de rezultat357, altele sunt de mijloace358. d) Dreptul la ocrotirea sănătăţii se află în interconexiune cu alte drepturi

fundamentale. e) Dreptul la sănătate îmbracă noi aspecte în condiţiile extinderii toxicomaniei şi a

traficului de stupefiante359. 10.9. Dreptul la muncă şi protecţie socială a muncii

Dreptul la muncă şi protecţie socială a muncii este reglementat în art. 38 şi art. 39 din Constituţia României, în care se stabilesc o serie de reguli constituţionale; Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale foloseşte în art. 6 exprimarea de drept la muncă. In unele constituţii se consacră dreptul şi obligaţia de a muncii. În Constituţia Franţei se stabileşte că fiecare are îndatorirea de a muncii şi dreptul de a obţine un serviciu. Constituţia Spaniei dispune că toţi spaniolii au îndatorirea de a munci şi dreptul la muncă (art. 35).

Constituţia Germaniei reglementează „libertatea profesiei”, vorbind numai de dreptul de a-şi alege în mod liber profesia, şi interzice munca forţată, munca fiind tratată ca o libertate şi nu un drept.

În Constituţia Italiei, în art. 35-37, sunt reglementate raporturile economice şi, în special, condiţiile în care se efectuează munca, fără a vorbi în mod expres de un drept la muncă.

Art. 27 din Constituţia Japoniei proclamă „toate persoanele au dreptul şi îşi asumă obligaţia de a munci”. În Constituţia României (1991) art. 38, deşi se vorbeşte de dreptul la muncă, acesta este reglementat ca o libertate de a muncii care include: libertatea alegerii profesiei, libertatea alegerii locului de muncă, protecţia socială a muncii, retribuţia muncii depuse, dreptul la 357 Obligaţia de rezultat, este acea obligaţie care nu se consideră îndeplinită dacă nu se atinge scopul, respectiv rezultatul urmărit. 358 Obligaţia de "mijloace" sau diligenţă este acea obligaţie care se consideră executată, dacă s-a făcut tot ceea ce s-a angajat să facă indiferent dacă s-a ajuns sau nu la rezultatul urmărit. 359 România a aderat la Convenţia luptei contra drogurilor din 1988 prin Legea nr. 118/1992.


211

negocieri colective360. Observăm că nu se vorbeşte de obligaţia corelativă a statului361 de a asigura loc de muncă pentru orice persoană, ba mai mult, dreptul la muncă pentru cetăţenii străini şi apatrizi este supus unei autorizări, autorizare care în România a fost introdusă târziu după anul 1996, spre deosebire de alte ţări, în care această autorizare prealabilă este impusă demult. În Constituţia României (art. 38) se proclamă „Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei şi alegerea locului de muncă sunt libere.” Este evidentă reglementarea dreptului la muncă, sub forma libertăţii de a muncii, deoarece nu rezultă obligaţia corelativă a statului pentru asigurarea unui loc de muncă362. Potrivit art. 134 din Constituţia României, economia României este o economie de piaţă, în care statul asigură printre altele „protecţia concurenţei reale şi crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii.” Deci, ocuparea locurilor de muncă se face pe criteriul competenţei, printr-o concurenţă reală şi nu al asigurării necondiţionate a unui loc de muncă. Potrivit art. 6 din Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale, statul trebuie să asigure: orientarea şi formarea tehnică şi profesională, elaborarea de programe, de politici şi de tehnici potrivite să asigure o dezvoltare economică, socială şi culturală constantă şi o deplină întrebuinţare productivă a forţei de muncă în condiţii care garantează indivizilor exerciţiul libertăţilor politice şi economice. În art. 38 pct. 2 din Constituţie se dispune: „Salariaţii au dreptul la protecţia socială a muncii. Măsurile de protecţie privesc securitatea şi igiena muncii; regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim pe economie, repaosul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii grele, precum şi alte situaţii specifice. Durata normală a zilei de lucru este în medie de cel mult opt ore. La muncă egală femeile au salariu egal cu bărbaţii. Dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate.” Deci, dreptul la protecţie socială pe care îl au salariaţii include aspecte clar formulate în textul constituţional şi care vor forma obiectul legilor în acest domeniu, la care constituantul a adăugat „precum şi alte instituţii specifice”, exprimându-se caracterul deschis spre soluţii legislative care să asigure cât mai eficient protecţia socială a muncii. În art. 39 din Constituţie sunt prevăzute şi alte norme constituţionale care interzic munca forţată şi excepţiile de la acest principiu astfel: „Munca forţată este interzisă. Nu constituie muncă forţată: a) serviciul cu caracter militar sau activităţile desfăşurate în locul acestuia de cei care potrivit legii, nu prestează serviciul militar obligatoriu din motive religioase; b) munca unei persoane condamnate prestată în condiţii normale în perioada de detenţie sau de eliberare condiţionată; c) prestaţiile impuse în situaţia creată de calamitate ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege”.

10.10. Dreptul persoanelor handicapate

Dreptul persoanelor handicapate de a se bucura de o protecţie socială, este prevăzut în art. 46 din Constituţie. Statul are obligaţia să asigure realizarea unei politici naţionale de prevenire, de tratament, de readaptare, de învăţământ, de instruire şi de integrare socială a handicapaţilor, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor. Declaraţia drepturilor persoanelor handicapate363 enumeră principalele drepturi ce revin acestor persoane: respectul demnităţii umane; beneficiul aceloraşi drepturi civile şi politice, ca şi alte fiinţe umane; măsuri speciale care să-i permită cea mai largă autonomie posibilă; tratamente 360 A se vedea Ioan Muraru, op. cit., p. 227. 361 A se vedea Ion Deleanu, op. cit., vol. II, p. 169(subsol). 362 Pentru o altă interpretare a se vedea I. Muraru, op. cit., p. 227. 363 Declaraţia a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 9 decembrie 1975.


212

medicale, psihologice şi funcţionale, ajutoare, educaţie şi readaptare; securitate economică şi socială şi un nivel de viaţă decent; respectarea nevoilor sale în toate etapele planificării economice şi sociale; dreptul de a trăi în cadrul familiei sale sau într-un cămin care să o înlocuiască; protecţia împotriva oricărei exploatări, reglementări sau tratament discriminatoriu, abuziv sau degradant, asistenţă legală calificată. 10.11. Dreptul copiilor şi al tinerilor de a li se asigura un regim special de protecţie

şi de asistenţă

Dreptul copiilor şi al tinerilor de a li se asigura un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea aspiraţiilor lor legitime este consacrat, atât în art. 45, cât şi în altele din titlul II al Constituţiei. Deci, în Constituţie sunt multe articole care consacrând drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, vizează de fapt şi drepturile copiilor şi al tinerilor. Art. 45 din Constituţie prevede un drept de sinteză care cu putere constituţională prevede:

- dispunerea unui regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor copiilor şi tinerilor, regim care trebuie reglementat prin lege;

- acordarea de către stat a alocaţiilor pentru copii, ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori handicapat, precum şi „alte forme de protecţie socială a copiilor şi tinerilor ce se vor stabili prin lege.”

- sunt interzise exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală;

- minorii sub 15 ani nu pot fi angajaţi ca salariaţi; - autorităţile publice au obligaţia să contribuie la asigurarea condiţiilor pentru

participarea la viaţa economică, culturală şi sportivă a ţării. Art. 25 pct. 2 din Declaraţia Universală proclamă că „mama şi copilul au dreptul la ajutor şi ocrotire specială”364.

10.12. Dreptul la învăţătură Acestui drept i se acordă o atenţie deosebită în Constituţie, în care sunt stabilite dispoziţii cu putere constituţională, astfel: Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, învăţământul liceal, învăţământul profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare. Dreptul la învăţătură este un drept care îmbină libertatea cu obligaţia (învăţământul primar şi general). Dreptul la învăţătură trebuie astfel organizat încât să se asigure şanse juridice egale oamenilor, ceea ce implică folosirea cu prioritate a criteriului competentă profesională şi interzicerea discriminărilor sau privilegiilor. Prin dreptul la învăţătură trebuie să se urmărească deplina dezvoltare a personalităţii umane şi a simţului demnităţii sale, întărirea respectului pentru drepturile şi libertăţile publice, favorizarea înţelegerii, toleranţei şi prieteniei între popoare, grupuri rasiale, etnice sau religioase, promovarea ideii de pace365. Organizarea şi desfăşurarea învăţământului trebuie să se realizeze în limba oficială a statului care, potrivit art. 13 şi art. 32 pct. 2 din Constituţie, este limba română. Având în vedere că în România sunt cetăţeni români şi de alte naţionalităţi, în art. 6 şi art. 32 pct. 2 şi 3 din Constituţie se prevede „In condiţiile legii, învăţământul se poate desfăşura şi într-o limbă de circulaţie internaţională. Dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi dreptul de a putea fi instruit în această limbă sunt garantate; modalităţile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege.” 364 Charles Cadoux, Droit Constitutionnel et Institutions Politiques, vol. I, Cujas, Paris, 1973, p. 57. 365 Ioan Muraru, op. cit., p. 225.


213

Instituţiile de învăţământ, inclusiv cele particulare, se înfiinţează şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii.

Învăţământul de stat este gratuit potrivit legii. Este evident că învăţământul obligatoriu trebuie să fie gratuit, fără deosebire de realizarea sa în forme statale sau particulare. Constituţia garantează autonomia universitară reglementată de lege în ceea ce priveşte conducerea, funcţionarea formativă, profesională, educativă şi ştiinţifică. O componentă a dreptului la învăţătură este şi învăţământul religios. Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor fiecărui cult, şi libertăţii conştiinţei. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege. Legea îl va reglementa şi garanta astfel încât să nu contravină principiilor ce rezultă din art. 29 din Constituţie. Într-o asemenea viziune, legea va trebui să prevadă explicit că învăţământul religios, în şcolile de stat, este facultativ, numai o asemenea prevedere dând satisfacţie deplină libertăţii conştiinţei şi mai ales dreptului părinţilor sau tutorilor de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.

10.13. Dreptul străinilor şi al apatrizilor

Dreptul străinilor şi al apatrizilor la protecţia Statului român este reglementat în art. 18 din Constituţie. Protecţia cetăţenilor străini şi apatrizi este largă şi substanţială întrucât, practic, ei se bucură de toate drepturile şi libertăţile garantate de Constituţie şi de alte legi, mai puţin de cele specifice condiţiei de cetăţean român. Cetăţenii străini şi apatrizi pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. Potrivit Constituţiei din 1991, asupra expulzării şi extrădării decide numai instanţa judecătorească. Art. 14 al Protocolului nr. 4 anexat la C.E.D.O. interzice „expulzările colective ale străinilor”.

10.14. Dreptul de azil

Dreptul de azil (art. 18, alin. 2) este recunoscut în favoarea acelor care, din cauza activităţii lor progresiste, democratice, pusă în slujba umanităţii, sunt expuşi în ţările lor unor măsuri sau tratamente samavolnice. Potrivit paragrafului 2 al art. 14 din Declaraţia Universală, dreptul de azil nu poate fi invocat în caz de urmărire realmente justificată de săvârşirea unei infracţiuni de drept comun sau pentru acţiuni contrare scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite, iar potrivit art. 1 paragraful 2 din Convenţia asupra azilului teritorial, dreptul de azil nu poate fi invocat nici atunci când există temeiuri să se creadă că persoana care solicită azilul a săvârşit o crimă contra păcii, o crimă de război sau o crimă contra umanităţii. Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte. TEME PENTRU REFERAT: - Dreptul de proprietate în Constituţia României şi în Convenţiile Internaţionale. - Libertatea presei şi dreptul la propria imagine. - Libertatea conştiinţei. - Libertatea individuală şi siguranţa persoanei.

BIBLIOGRAFIE 1. Ioan Deleanu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, vol. II, Editura Europa

Nova Bucureşti-1966, p.145-176


214

2. Ioan Muraru - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Actami, Bucureşti-1997, p. 227-249

3. Cristian Ionescu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti-1997, p. 161-171

4. Constituţia României din 1991 5. Vincet Berger - Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, I.R.D.O.,1997 6. Victor Diculescu - Drept Constituţional Comparat, Editura Lumina Lex Bucureşti, 1999

CAPITOLUL XI DREPTURILE GARANŢII

Drepturile garanţii sunt acele drepturi special instituite de constituant, în baza cărora omul îşi poate asigura înfăptuirea celorlalte drepturi ale sale, atunci când îi sunt încălcate, sau nu i se asigură condiţiile realizării acestora. În asigurarea şi apărarea drepturilor şi respectiv a executării obligaţiilor corelative acestora, un rol important îl au:

- autorităţile publice care trebuie să respecte drepturile şi libertăţile individului, adică acestea să se abţină, atât ele cât şi funcţionarii lor de a le încălca;

- autorităţile publice care trebuie să-şi execute obligaţiile corelative drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi să asigure condiţiile înfăptuirii nestânjenite a acestora;

- autorităţile publice care trebuie să apere drepturile şi libertăţile fundamentale şi să asigure toate condiţiile executării neîngrădite a acestora;

- orice altă persoană juridică şi persoanele fizice care trebuie să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi să-şi execute cu bună credinţă obligaţiile ce le revin, deci corelative acestora, inclusiv drepturile lor.

În situaţiile în care autorităţile publice şi orice altă persoană fizică sau juridică nu-şi execută obligaţiile corelative drepturilor şi libertăţilor fundamentale intervine rolul autorului dreptului sau libertăţii încălcate, care trebuie să aibă la îndemână instituţii juridice şi cadrul juridic necesar pentru a-şi cere dreptul ori repararea acestuia. Astfel au apărut drepturile garanţii. Credem că pot fi considerate drepturi garanţii: dreptul de acces liber la justiţie, dreptul la petiţie, dreptul de apărare, dreptul celui vătămat într-un drept al său de o autoritate publică şi dreptul la grevă. 11.1. Dreptul de acces liber la justiţie Dreptul de acces liber la justiţie este un drept care concordă şi se valorizează reciproc cu principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora. Practica a dovedit că dreptatea nu pote fi înfăptuită întodeauna în cadrul unei singure puteri şi, în mod deosebit, în litigiile sau procesele în care puterea în cauză sau un funcţionar al acesteia sunt părţi. Pentru a se evita un astfel de risc este necesar dreptul de acces liber la justiţie. Astfel, până în 1994, contestaţiile la procesele verbale de constatarea contravenţiilor se soluţionau de şefii ierarhici ai agenţilor constatatori, neexistând cale de atac a soluţiilor la justiţie (cu unele excepţii prevăzute de Legea 32/1968 în redactarea în vigoare la data respectivă). Constatându-se neconstituţionalitatea acestor dispoziţii, au fost abrogate, Legea nr. 32/1968 fiind modificată, în sensul asigurării şi în acest caz a dreptului de acces liber la justiţie. După 1994 contestaţiile la contravenţiile la regimul circulaţiei se judecă de instanţe. Încălcarea dreptului de acces liber la justiţie s-a făcut şi încă se mai face:

- pe calea menţinerii în vigoare a unor legii neconstituţionale sau a emiterii unor reglementări legislative neconstituţionale, de exemplu: nereglementarea dreptului de acces liber la justiţie, atunci când ministrul justiţiei nu a aprobat cercetarea unui notar din vina căruia s-au cauzat pagube; de asemenea, împotriva hotărârilor de sancţionare sau achitare date de Consiliile de onoare în cazul militarilor şi poliţiştilor, nu s-a prevăzut cale de atac în faţa instanţei, restrângerea sferei actelor ce pot fi atacate în contencios administrativ şi altele;

- prin împiedicarea pe orice cale a persoanei să-şi expună instanţei nemulţumirea sa, de exemplu: nepunerea la dispoziţia contravenientului a procesului verbal de constatare, nu

Drepturile garanţii

216

dă posibilitatea acestuia să-l atace în instanţă, putând determina contravenientul să piardă termenul de contestare etc.

- prin respingerea în mod netemeinic şi nelegal a căilor de atac împotriva unei hotărârii judecătoreşti dată cu încălcarea legii (apelul sau recursul).

- prin reglementarea prin lege a unor proceduri defectuoase. - prin restrângerea cazurilor când o hotărâre poate fi atacată cu apel, recurs, inclusiv căile

extraordinare de atac; este de observat că `nculpatul `n procesul penal are instituit cele mai multe cazuri `n care poate ataca a hotărâre; or partea civilă, partea vătămată şi partea responsabilă civilmente au la dispoziţie un număr foarte redus de situaţii (cazuri prevăzute de lege) când pot ataca o hotărâre judecătorească; posibilităţile de atac ale hotărârilor judecătoreşti incorecte au fost limitate recent de O.U.G. nr. 207 / 2000. Astfel, posibilităţile procurorului şi ale părţilor de a contribui la `ndreptarea hotărârilor judecătoreşti greşite `n domeniul stabilirii pedepselor, au fost limitate numai la depăşirea limitelor legale, tolerându-se astfel pedepse aplicate mai mari sau mai mici, în raport cu pericolul social al infracţiunii şi infractorului, în cadrul limitelor prevăzute de lege. Astfel, este posibil să rămână nedesfiinţate hotărâri care pentru furtul unui pachet de biscuiţi prevăd o pedeapsă de patru ani închisoare, iar pentru furtul sumei de 7 miliarde să i se aplice o pedeapsă tot de patru ani închisoare, dar unei alte persoane.

Având în vedere importanţa sa, dreptul de acces liber la justiţie este reglementat în cele mai importante documente internaţionale cât şi în Constituţia României. Aceste documente internaţionale fiind ratificate de Parlamentul României, potrivit Constituţiei, fac parte din dreptul intern şi, deci, obligatoriu de respectat de autorităţile publice şi orice persoană. Potrivit art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil şi într-un cadru public de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care să hotărască fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa”. În art. 5 pct. 3 din aceeaşi Convenţie se dispune: „Orice persoană arestată sau deţinută, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată, sau eliberată în cursul procedurii.” Potrivit art. 13 din Convenţia sus citată, „orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale”, respectiv autorităţile publice şi funcţionarii acestora. În art. 8 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului se dispune: „Orice persoană are dreptul să se adreseze în mod efectiv instanţelor judiciare competente, împotriva acelora care violează drepturile fundamentale care îi sunt recunoscute prin constituţie sau prin lege.” Dispoziţiile celor două documente internaţionale mai sus prezentate fac parte din dreptul intern românesc, potrivit art. 20 din Constituţia României în care se dispune „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale, ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale”. Osebit de cele de mai sus, în art. 21 din Constituţia României este consemnat, în mod expres, dreptul de acces liber la justiţie, astfel: „Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi


217

exercitarea acestui drept.”. Raţiunea existenţei acestui drept rezultă din următoarele cerinţe ale unei adevărate puteri judecătoreşti:

- puterea judecătorească este independentă de celelate puteri, existând toate condiţiile să judece imparţial, obiectiv şi competent;

- justiţia se înfăptuieşte în numele legii de către judecătorii care sunt independenţi şi se supun numai legii;

- justiţia este la adăpost de interese politice, economice, sociale şi, astfel, asigură aplicarea necondiţionată şi imparţială numai a legii;

- înfăptuirea justiţiei se face după principii care asigură respectarea întocmai a legii astfel: publicitatea, oralitatea, contradictorialitatea, obligaţia de motivare a hotărârilor, posibilitatea exercitării căilor de atac la instanţele superioare interne şi internaţionale;

- garanţiile căilor de atac, ale controlului judecătoresc pe căi ordinare şi extraordinare cât şi controlul la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

- existenţa unei responsabilităţi şi pentru judecătorii şi procurorii care încalcă legea `n domeniul `nfăptuirii justiţiei.

Potrivit acestui principiu, oricine are dreptul de acces la justiţie: cetăţean român, cetăţean străin, apatrid, persoana juridică civilă sau persoana juridică de drept public. S-ar putea pune întrebarea de ce în Constituţie se foloseşte exprimarea interese legitime? Nu ar fi aceasta o restrângere a dreptului de a acţiona în justiţie şi deci, nu ar fi fost suficient doar termenul interese? Răspunzând la această întrebare, prof. I. Muraru arată: „Explicaţia este simplă. Constituţia şi legile nu apără şi nu garantează orice interese, ci numai acele interese care se întemeiază pe drept, pe cutumă, în general pe izvoarele de drept. Art. 21 din Constituţie implică o corectă delimitare între dreptul la acţiune în justiţie şi obligaţia constituţională de ocrotire a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime. Este subînţeles că accesul liber la justiţie permite depunerea oricărei cereri a cărei rezolvare este de competenţa autorităţilor judecătoreşti. Caracterul legitim sau nelegitim al pretenţiilor formulate în acţiunea în justiţie va rezulta numai în urma judecării pricinii respective şi va fi constatat prin hotărâre judecătorească motivată. Folosind exprimarea „interese legitime”, textul constituţional nu pune o condiţie de admisibilitate a acţiunii în justiţie, ci obligă justiţia să stabilească şi ocrotească numai interesele legitime”366. Încălcarea dreptului de acces liber la justiţie s-a mai constatat şi în alte situaţii, cum ar fi:

- în cazul unor proceduri juridicţional-administrative, când soluţionarea contestaţiei era definitivă şi legea nu mai prevedea o cale de atac împotriva acesteia la o instanţă judecătorească (de exemplu contestaţiile în cazul amenzilor contravenţionale erau soluţionate numai de şeful agentului constatator, conform art. 35 din Legea nr. 32/1968, articol care a fost declarat neconstituţional şi ulterior abrogat, deschizându-se calea contestării amenzii contravenţionale la justiţie);

- în cazul unor drepturi de avizare, aprobare, reglementate în mod discreţionar, în sensul că nu sunt prevăzute căi de atac la o instanţă atunci când se refuză avizarea sau aprobarea acestuia (de exemplu, în cazul când ministrul justiţiei refuză cercetarea unui judecător, nu există o cale de atac al refuzului acestuia la o instanţă superioară);

- în cazul când cineva este vătămat într-un drept al său printr-o decizie dată de organele Parchetului, respectiv de neurmărire penală, încă nu este reglementată plângerea împotriva acestei decizii la instanţa de judecată;

366 I. Muraru, op. cit., p. 206.


218

- în situaţiile în care este prevăzută o singură cale de atac, aşa cum este în cazul contravenţiilor.

Posibilitatea sesizării justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime se poate realiza fie pe calea acţiunii directe, fie prin orice altă cale procedurală, inclusiv pe calea excepţiei de neconstituţionalitate menţionată de art. 144 lit. „c” din Constituţie. Trebuie să adăugăm că accesul liber la justiţie este garantat chiar prin Constituţie, în sensul că nu poate fi îngrădit de nici o lege, iar legiuitorul este obligat să elaboreze dispoziţii legale, să instituie proceduri şi instituţii care să asigure realizarea acestuia. Ni se par contrare art. 13 din C.E.D.O., actualele reglementări ale cazurilor când o hotărâre judecătorească penală poate fi îndreptată prin recurs sau recurs în anulare, în sensul că inculpatul poate ataca hotărârea nedreaptă în mai multe cazuri-ipostaze decât partea civilă, partea vătămată sau chiar procurorul care este reprezentantul societăţii. Spre exemplu, inculpatul poate uza de recursul în anulare în 17 cazuri, iar partea civilă, partea vătămată şi procurorul ca reprezentant al societăţii, în numai 8 cazuri (art. 410 c. pp.). Aceste dispoziţii ale legii procesual penale ni se par a fi în contradicţie cu art. 128 din Constituţie care dispune: „Împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac în condiţiile legii”, precum şi cu dispoziţiile constituţionale care reglementează accesul la justiţie.

11.2. Dreptul de petiţie Potrivit art. 47 din Constituţie, cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în numele semnatarilor. Organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze petiţii exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă. Exercitarea dreptului de petiţionare este scutită de taxă. Autorităţile publice au dreptul şi obligaţia să răspundă la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii. Exercitarea dreptului de petiţionare este o modalitate eficientă de rezolvare a unor probleme personale sau care privesc o colectivitate, fiind o garanţie juridică generală pentru celelalte drepturi şi libertăţi. Petiţia este o cerere prin care se vizează apărarea, repararea unui drept, a libertăţii, sau unui interes legitim al petiţionarului. Petiţia nu se confundă cu denunţul, care este o informare a autorităţii cu privire la anumite ilegalităţi, dar prin care denunţătorul nu a fost vătămat. Dreptul la petiţie poate fi exercitat individual de către cetăţean, fie de către un grup de cetăţeni, fie de către organizaţii legal constituite, evident referitor numai la drepturile, libertăţile şi interesele acestora. Se admite ca o persoană să facă o petiţie pentru o altă persoană numai în cazurile prevăzute de lege, cum ar fi: părintele pentru minor, tutorele pentru minor, avocatul pentru client etc. Corelativ dreptului cetăţeanului de a petiţiona, articolul 47 din Constituţie, prevede obligaţia autorităţilor publice de a examina şi răspunde la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite de legi. Aceasta implică obligaţia, pentru Parlament, de a elabora o lege prin care să se prevadă modul concret de exercitare a dreptului la petiţie, procedurile, termene, condiţii, responsabilităţi etc. Potrivit Legii nr. 1/1978 (care a fost abrogată prin Legea nr. 7/1998, fără a intra în vigoare o altă lege care să reglementeze obiectul acesteia), în art. 1 se arăta: „dreptul de petiţionare se exercită prin propuneri, sesizări, reclamaţii şi cereri adresate organelor puterii de stat, ale administraţiei de stat, organelor judecătoreşti, organelor procuraturii, instituţiilor, unităţilor economice de stat, precum şi organizaţiilor cooperatiste şi celorlalte organizaţii obşteşti.” Ca urmare, este necesară elaborarea legii care să precizeze dacă în dreptul de petiţionare se include dreptul persoanei de a participa la treburile de interes public prin sesizări şi propuneri


219

ce vizează orice problemă de interes public, altele decât cele prin care au fost lezaţi direct în drepturile, libertăţile şi interesele acesteia. Din textul constituţional (art. 47) rezultă, fără dubiu, că petiţiile trebuie să fie semnate, deci nu anonime. Aceasta este o piedică împotriva abuzului de drept la petiţie, implicând o responsabilitate morală şi juridică pentru cel care uzează de dreptul său la petiţie. Deci, folosirea unor informaţii sau date dintr-o anonimă de către o autoritate publică, nu este scuzabilă şi se face pe răspunderea acesteia sau a funcţionarului în cauză. Anonimele nu pot fi publicate decât sub responsabilitatea (realităţii faptelor sesizate) celui care o publică. Pe de altă parte, având în vedere că funcţionarii publici sunt obligaţi să acţioneze din oficiu atunci când iau cunoştinţă de o ilegalitate, nu pot invoca caracterul de anonimă al unei sesizări şi astfel, să nu efectueze un minim de verificări a celor semnalate în aceasta. De asemenea, anonima, sub aspectele semnalate, nu poate fi invocată ca probă nici în acuzarea autorului acesteia pentru calomnie sau insultă şi nici în acuzarea persoanei sesizate că a încălcat legea. Socotim că aceasta rezultă din dispoziţiile şi principiile Constituţiei din 1991. Cu atât mai mult, credem că o anonimă nu poate constitui singurul temei al percheziţiei într-o proprietate privată.

11.3. Dreptul la apărare367 Dreptul la apărare este un drept fundamental de tradiţie în istoria instituţiei drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Dreptul la apărare, într-o accepţiune largă, cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale ce pot fi folosite de o persoană pentru materializarea apărării contra învinuirilor şi acuzaţiilor ce i se aduc, tentativelor de încălcare a drepturilor, precum şi posibilitatea de a-şi valorifica cererile sau de a dovedi netemeinicia ori nelegalitatea pretenţiilor adversarului. Dreptul la asistenţă juridică este un element al dreptului la apărare. Prin asistenţă juridică înţelegem posibilitatea persoanei de a beneficia de sfaturile, recomandările unui avocat, ori de a fi reprezentată în mod calificat de avocat, în exercitarea drepturilor şi apărarea intereselor sale, în tot cursul procesului. Scopul dreptului la apărare îl constituie garantarea realizării şi respectării drepturilor şi libertăţilor omului. Ce se urmăreşte în mod concret prin dreptul la apărare? Foarte greu de dat un răspuns complet. Unii autori susţin că aflarea adevărului. Dar oare este suficientă aflarea adevărului pentru a se realiza dreptul la apărare? Noi credem că nu! Pentru că aflarea adevărului neurmată de o aplicare corectă a legii ciunteşte dreptul la apărare. Dar numai aflarea adevărului şi aplicarea corectă a legii sunt suficiente? Nu ar fi oare mai bine să se ia şi măsuri preventive de apărare, ce pot fi fizice (pază, sisteme de alarmare etc.) şi juridice (constituirea de garanţii), educative etc. care să ne pună la adăpost de tot felul de procese. Noi credem că da. De aceea, înfăptuirea dreptului la apărare, considerăm că are trei componente:

a) posibilitatea de a te apăra prin măsuri cu caracter preventiv (materiale, juridice, educative etc.);

b) aflarea şi stabilirea adevărului; c) aplicarea corectă a legii.

În practică, cele trei componente ale dreptului la apărare pot fi realizate prin: - luarea măsurilor necesare pentru paza juridică a patrimoniului, prin cunoaşterea şi

încheierea unor acte juridice corecte, nepăgubitoare, asigurate prin garanţii juridice solide etc.;

367 A se vedea pe larg în Valerică Dabu, Despre dreptul şi arta apărării, R.A. "Monitorul Oficial", Bucureşti, 1994.


220

- înfăptuirea măsurilor corespunzătoare de pază fizică şi tehnică a persoanei şi a patrimoniului acesteia, ce ne pun la adăpost de eventualele încălcări ale drepturilor noastre;

- cunoaşterea şi înlăturarea din comportament a potenţialului victimologic, ce concură la victimizarea noastră;

- stabilirea pe bază de probe a adevărului, în aşa fel încât balanţa justiţiei să nu încline în nici o parte;

- asigurarea capacităţii şi posibilităţii legale a administrării probelor necesare; - aplicarea unor măsuri educative şi sancţiuni civile, administrative şi penale, într-o

perfectă concordanţă cu faptele, şi necesitatea prevenţiei speciale şi generale; - folosirea corespunzătoare a instrumentelor juridice în realizarea unei justiţii corecte

prin: !"înfăptuirea prezumţiei de nevinovăţie; !"schimbarea încadrării juridice de la o faptă mai gravă la o faptă

sancţionată mai puţin gravă; !"dozarea corectă a pedepsei aplicate, în raport cu acordarea

circumstanţelor atenuante; !"exonerarea de răspundere civilă, administrativă sau penală a celor

nevinovăţi: !"acordarea unor despăgubiri juste şi legale celor păgubiţi material şi

moral; !"înlăturarea învinuirilor, acuzaţiilor sau a pretenţiilor materiale şi

morale nedrepte; !"asigurarea posibilităţii valorificării cererilor şi pretenţiilor întemeiate.

Dreptul la apărare poate fi exercitat de: - persoana în cauză, iar în anumite situaţii de rudele acesteia; - persoana respectivă, după consultarea avocatului; - avocatul delegat; - procurorul; - Avocatul poporului.

Apărarea drepturilor se realizează şi de organele statului abilitate în acest scop (Poliţie, Parchet, Gardă financiară, Curtea de Conturi, O.P.C. etc.)368. Dreptul la asistenţa juridică, atribut al dreptului la apărare, este consacrat constituţional. Astfel, potrivit art. 24 pct. 2 din Constituţie, „în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”. Suntem în prezenţa unui drept al persoanei pe care aceasta şi-l poate exercita sau nu, pe riscul său. De aceea, textul vorbeşte şi de avocat ales, în sensul că partea în proces (persoana deci) îşi alege ea apărătorul calificat. Există însă procese pentru care asistenţa din partea unui avocat este obligatorie, adică legea obligă autoritatea publică competentă să desemneze un avocat care să apere persoana în cauză. Asemenea situaţii pot privi procesele penale în care învinuiţii sau inculpaţii sunt minori ori militari în termen, sau în care se judecă infracţiuni grave. Legile vor trebui, deci, să prevadă expres asemenea situaţii în care autorităţile competente au obligaţia să numească şi plătească din oficiu un avocat pentru apărarea persoanei în cauză, dacă aceasta, din diferite motive, nu-şi alege un avocat. Pe de altă parte, se constată că uneori chiar prin lege, contrar Constituţiei, s-a limitat dreptul la apărare, cum este în cazul O.U. nr. 207/2000, când s-a înlăturat posibilitatea de a ataca o hotărâre cu recurs în anulare sau recurs atunci când instanţa, în limitele pedepsei, a aplicat pedepse fie mai mici, fie mai mari decât gradul de pericol social al faptei şi făptuitorului (individualizarea judiciară greşită a pedepsei). 368 V. Dabu, Despre dreptul şi arta apărării, Regia Autonomă "Monitorul Oficial", Bucureşti, 1994. p. 13.


221

Pe de altă parte, tot prin aceeaşi O.U. nr. 207/2000 a fost exclus dintre cazurile când se putea face recurs sau recurs în anulare faţă de o hotărâre judecătorească nedreaptă, cazul „când s-a comis o eroare gravă de fapt” aspect care, de asemenea, ni se pare discutabil în raport cu drepturile prevăzute de Constituţie, respectiv la apărare şi de acces liber la justiţie. 11.4. Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică Persoana vătămată într-un drept al său se poate adresa, potrivit legii, diferitelor instanţe, după caz. Astfel, cel vătămat într-un drept al său printr-o infracţiune se adresează organelor judiciare care, în conformitate cu procedura penală, i-au măsuri de reparare, despăgubire, pedepsire a celui vinovat etc. De asemenea, cel vătămat într-un drept al său printr-un act sau fapt juridic civil, i se face dreptate pe calea prevăzută de procedura civilă, de către o instanţă civilă. Însă persoana poate să fie vătămată într-un drept al său de o autoritate publică sau funcţionarul acesteia în cadrul unor raporturi speciale, respectiv raporturile juridice de drept administrativ. Vătămarea dreptului poate fi printr-un act administrativ atât legal, cât şi ilegal. În astfel de raporturi juridice apar autorităţile publice care sunt deţinătoare ale puterii, ceea ce, în lipsa textului constituţional ( art. 48 ), ar fi presupus unele riscuri pentru persoana fizică, de a nu fi apărată de abuzurile acestora. Având în vedere importanţa şi specificul relaţiilor dintre autorităţile publice şi orice persoană, în care ultima poate fi vătămată într-un drept al său, constituantul a reglementat ca o garanţie de nivel constituţională dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică în art. 48, astfel: „Persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionare în termenul legal a unei cereri este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei. Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică. Statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale.” Procedura concretă, procedură de excepţie după care se realizează dreptul celui vătămat într-un drept al său de o autoritate publică este prevăzută de Legea nr. 29/1990. Această procedură se mai cheamă şi procedura contenciosului administrativ. Termenul de „contencios” provine de la latinescul „contendere” care înseamnă „a se lupta”, „ a pune la luptă”, „a compara”, „a dezbate”. Prin fenomenul de contencios se înţelege, deci, acel proces de constatare a dreptului, care se manifestă sub forma unui conflict de interese, ce nu poate fi soluţionat prin înţelegere între părţi, ci pe calea unui proces judiciar, în scopul dezbaterii în faţa instanţei a valabilităţii şi interpretării acelor reglementări juridice sau a acelor drepturi care au dat naştere conflictului. Legea foloseşte sintagma de contencios administrativ pentru a desemna totalitatea litigiilor de natură administrativă şi pentru a le deosebi de celelalte litigii din competenţa instanţelor care se desfăşoară după alte reguli, cum sunt litigiile de natură civilă, comercială, penală etc. Prin contencios administrativ se înţelege totalitatea procedurilor şi litigiile ivite între persoanele fizice sau juridice pe de o parte şi autorităţile publice, inclusiv funcţionarii publici, pe de altă parte, având ca obiect relaţiile sociale şi normele juridice care aparţin dreptului administrativ. Titularul dreptului prevăzut de art. 48 din Constituţie poate fi:

a) orice persoană fizică; b) orice persoană juridică de drept civil; c) orice persoană de drept public.


222

Spre exemplu, o autoritate publică locală poate fi vătămată într-un drept al său de o altă autoritate publică locală sau chiar centrală, printr-un act administrativ. Potrivit Constituţiei, în art. 122 pct. 4, „Prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al Consiliului judeţean, al celui local sau al primarului în cazul în care consideră actul ilegal.” În acest caz, deşi prefectul personal nu este lezat în vreun drept al său dar, dacă actul atacat este ilegal, atunci acest act lezează interesul general, iar prefectul este obligat să apere interesul general de orice ilegalitate din activitatea administrativă a autorităţilor administraţiei publice locale. Prin act administrativ se înţelege o manifestare unilaterală de voinţa juridică, pe baza şi în executarea legii, a unei autorităţi administrative, prin care se formează o situaţie juridică nouă, sau se refuză o pretenţie juridică referitoare la un drept recunoscut de lege, voinţă juridică supusă regimului juridic administrativ. Acte administrative pot să emită orice autoritate publică, indiferent că este legislativă sau judecătorească, este adevărat că aceasta numai ca excepţie, respectiv atunci când acţionează ca autorităţi administrative în organizarea executării şi executarea în concret a legii369. Literatura juridică împarte actele administrative, din punct de vedere al obiectului şi efectelor lor, în trei categorii: acte reguli, acte subiective şi acte condiţii. Prin acte reguli se înţeleg actele prin care se instituie reguli, norme sau se stabilesc situaţii juridice cu caracter general; prin acte subiective se înţeleg actele prin care se stabilesc, se modifică sau se sting drepturi subiective sau situaţii juridice individuale; prin acte condiţii se înţeleg actele prin care se aplică unei persoane fizice sau juridice o anumită situaţie juridică concretă. Astfel, cu titul de exemplu, se poate spune că regulamentul este un act regulă, deoarece în conţinutul lui sunt cuprinse norme cu caracter general într-un anumit domeniu de activitate administrativă; acte subiective sunt cele care conţin autorizaţii, interdicţii (demolări de construcţii, deţinere de armă şi altele asemenea), deoarece prin conţinutul lor se adresează persoanelor, fiind, sub acest aspect acte cu caracter individual; în al treilea rând sunt unele acte prin care se stabileşte persoanelor fizice o anumită situaţie juridică în temeiul legii, cum sunt actele de numire, delegare, sau transformare, acestea fiind acte condiţii. Potrivit art. 1 al. 1 din Legea nr. 29/1990 se consideră act administrativ şi refuzul nejustificat de rezolvare a cererii referitoare la un drept recunoscut de lege, respectiv faptul de a nu se răspunde petiţionarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii respective, dacă prin lege nu se prevede un alt termen. Considerăm că refuzul nejustificat al satisfacerii unei pretenţii juridice referitoare la un drept recunoscut de lege reclamantului, rezultă din principiul legalităţii administraţiei publice şi din particularităţile capacităţii juridice pe care o au subiectele de drept administrativ în înfăptuirea competenţei pe baza şi în executarea legii. Într-adevăr, principiul legalităţii în organizarea executării legii şi executării competenţei înseamnă dreptul şi obligaţia, în acelaşi timp, a autorităţii administrative de a interveni manifestându-şi voinţa juridică şi de a satisface, astfel, pretenţiile juridice întemeiate pe valorificarea unor drepturi conferite diferitelor subiecte de drept, persoane fizice şi juridice. Refuzul este tot un act administrativ, susţine dl. Prof. Al. Negoiţă370 şi respectiv un act administrativ ilegal, prin care persoana poate fi vătămată în dreptul său. Condiţia vătămării într-un drept al său este necesară pentru a se naşte pentru o persoană dreptul prevăzut de art. 48 din Constituţie. Socotim că vătămarea unui drept presupune:

- îngrădirea exercitării dreptului respectiv;

369 Prof. Ion Muraru, op. cit., p. 251, "Trebuie însă să se observe că textul nu se referă la actele administrative emise numai de către autorităţile executive (administrative), ci la toate actele administrative emise de autorităţile publice, fără deosebire de natura lor juridică." 370 Al Negoiţă, Drept administrativ, Ed. Sylvi Bucureşti, 1996, p. 236.


223

- cauzarea unor prejudicii materiale sau morale prin lezarea persoanei în dreptul respectiv, sau suprimarea şi suspendarea dreptului.

Această vătămare a unui drept poate interveni, printr-un act administrativ individual sau printr-un act administrativ normativ ilegal sau legal, în cazurile prevăzute de lege. Probarea acestei condiţii presupune: existenţa dreptului pentru persoana în cauză, precum şi a vătămării acestui drept. Coroborând art. 48 cu art. 21 din Constituţie, constatăm că noţiunea de „drept”, folosită în art. 48, semnifică „orice drept, libertate sau interes al său legitim”371. Astfel, potrivit noii baze constituţionale a contenciosului administrativ, o acţiune nu se poate respinge decât atunci când reclamantul nu are de apărat nici drepturi, nici libertăţi şi nici interese legitime, ceea ce poate echivala cu exercitarea abuzivă a acţiunii de contencios administrativ. Am văzut în capitolele anterioare ce este dreptul şi ce este libertatea. În ceea ce priveşte interesul, de regulă, prin acesta se înţelege posibilitatea de a-şi satisface o necesitate care nu se fundamentează pe un drept subiectiv. Or, această posibilitate se poate realiza prin încălcarea legii şi atunci se cheamă interes nelegitim sau fără nici o încălcare, şi se numeşte interes legitim. Spre exemplu, o persoană are un interes legitim de a cere în contencios administrativ anularea autorizaţiei de construcţie obţinută ilegal de vecinul său care, construind un imobil cu 8 etaje pe terenul acesteia, deşi în zona respectivă nu se aprobă aşa ceva, a creat posibilitatea afectării dreptului său de proprietate prin lipsa de lumină, de soare etc. Tot în baza unui interes legitim se poate ataca în contenciosul administrativ un concurs pentru ocuparea unui post efectuat cu încălcarea regulilor; cel care a participat la concurs nu poate invoca vreun drept, ci numai un interes legitim, în sensul că dacă activitatea de concurs se desfăşura legal, el ar fi putut câştiga concursul. Analizând practica instanţelor de contencios administrativ, cele mai frecvente speţe au vizat: dreptul de apreciere (examene, concursuri, încadrări sau refuzuri de încadrări în funcţii); recunoaşterea unui drept subsecvent (de exemplu, a dreptului de pensie după ce a fost reintegrat); drepturi civile ale unei terţe persoane (coproprietar, vecin etc.); anularea unor acte administrative în domeniul contravenţional etc. Spre deosebire de răspunderea civilă, în cazul contenciosului administrativ nu este necesară probarea vinovăţiei funcţionarului public sau a autorităţii publice, ceea ce presupune un oarecare avantaj în proces pentru cel vătămat într-un drept al său printr-un act administrativ, faţă de cel care foloseşte calea contenciosului civil. Vinovăţia funcţionarului public este necesară a fi probată atunci când, în cadrul contenciosului administrativ, se angajează răspunderea acestuia şi nu a autorităţii publice. De la procedura de atac a actelor administrative sunt exceptate unele acte astfel:

a) actele de gestiune săvârşite de stat în calitate de persoană juridică şi pentru administrarea patrimoniului său; în situaţia în care prin acestea se cauzează pagube persoanei, se poate uza de dispoziţiile codului civil privind responsabilitatea civilă, delictuală sau contractuală;

b) actele administrative pentru desfiinţarea sau modificarea cărora legea prevede o altă procedură judiciară;

c) actele administrative adoptate în exerciţiul atribuţiilor de control ierarhic; d) actele de comandament cu caracter militar; e) actele care privesc raporturile dintre Parlament sau Preşedintele României şi

Guvern; actele administrative de autoritate şi actele de gestiune ale organelor de conducere din cadrul Parlamentului; actele administrative referitoare la siguranţa internă şi externă a statului, precum şi cele referitoare la interpretarea şi executarea actelor internaţionale la care România este parte; măsurile urgente luate de organele

371 A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ed. Nemira,Bucureşti, p. 433


224

puterii executive pentru evitarea sau înlăturarea efectelor unor evenimente prezentând pericol public, cum sunt actele emise ca urmare a stării de necesitate sau pentru combaterea calamităţii naturale, incendiilor de păduri, epidemiilor, epizootiilor şi altor evenimente de aceeaşi gravitate.

Referitor la aceste acte exceptate de la controlul contenciosului administrativ, în literatura de specialitate, sunt discuţii. Socotim că pentru multe din aceste acte nu ar fi justificată scoaterea lor de sub dreptul de anulare al instanţei, în cazurile când prin acestea a fost vătămat dreptul unei persoane, şi credem că ar fi normal ca, într-o viitoare legislaţie, să i se permită persoanei să-şi valorifice acest drept prin intermediul justiţiei. Credem, de asemenea, că potrivit art. 1 pct. 3 şi art.48 din Constituţia din 1991, nimic nu se opune în admiterea responsabilităţii statului şi a autorităţilor publice pentru pagubele cauzate prin acte administrative legale. Analizând art. 48 din Constituţia din 1991, constatăm că acesta nu mai condiţionează răspunderea autorităţii publice pentru pagubele cauzate de caracterul ilegal al actului administrativ. Spre deosebire de art. 48 din Constituţia din 1991, în constituţiile anterioare, responsabilitatea autorităţii publice era condiţionată de caracterul ilegal al actului administrativ372. Astfel, din art. 99 al Constituţiei din 1923, condiţia ilegalităţii actului rezultă din expresia „care violează un text expres al Constituţiei şi legilor în vigoare”. Iar în art. 35 al Constituţiei din 1965, se folosea sintagma „act ilegal” precum şi „anularea actului”. De aceea, credem că art. 48 din Constituţia de la 1991 permite repararea pagubei cauzate prin actul legal, fără să fie necesară evident anularea acestuia, soluţie care ni se pare necesară într-un stat de drept. Atunci când legiuitorul constituţional a voit să fie atacat un act numai pe motiv de ilegalitate, a prevăzut aceasta în mod expres, aşa cum este reglementat în art. 122 pct. 4 din Constituţie, dreptul prefectului de a ataca actele ilegale ale Consiliilor judeţene, locale sau ale primarului. De altfel, chiar în scopul exproprierii prin lege pentru cauză de utilitate publică, constituantul a reglementat dreptul la despăgubire al persoanei vătămate prin lege în dreptul său de proprietate. Date fiind scopurile şi procedura contenciosului administrativ, considerăm că aceasta prezintă o serie de avantaje în raport cu procedura civilă comună, astfel:

- specializarea judecătorilor organizaţi în instanţe de contencios administrativ asigură un risc redus în aplicarea greşită a legii; - pentru acţiunile în cauză, taxa de timbru este de maximum 1.000 lei;

- procedura contenciosului administrativ este mai operativă cu termene mai scurte, şi asigură prin daune cominatorii373, aducerea la îndeplinire a hotărârii instanţei.

În ceea ce priveşte art. 48 pct. 3 din Constituţie, socotim că ar fi fost indicat să se extindă răspunderea patrimonială a Statului şi pentru pagubele cauzate de o defectuoasă administrare a justiţiei în procesele civile. 11.5. Dreptul la grevă

„Salariaţii au dreptul la grevă pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale. Legea stabileşte condiţiile şi limitele exercitării acestui drept, precum şi garanţiile necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate.”, dispune art. 40 din Constituţie. Greva înseamnă încetarea colectivă, voluntară a lucrului de către salariaţi, în vederea satisfacerii de către unitate a unor revendicări de ordin profesional, revendicări determinate şi comunicate unităţii, dar pe care aceasta a refuzat să le satisfacă. 372 V.Dabu, Răspunderea juridică a funcţionarului public, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2000, p. 61, p. 189-191; p. 205, p. 211, p. 220, p. 230. 373 Daunele cominatorii în domeniul contenciosului-administrativ reprezintă o sumă de 500 lei pe zi, stabilită de instanţă pentru a fi plătită celui păgubit de autoritatea publică, pentru fiecare zi de întârziere până la executarea hotărârii judecătoreşti prin care a fost obligat la anularea actului ilegal, repararea pagubei şi recunoaşterea dreptului pretins.


225

Regulile constituţionale ale dreptului la grevă sunt: - este un drept numai al salariaţilor; exercitarea acestui drept, aduce unele prejudicii

angajatorului şi, astfel, îl aduce la masa tratativelor cu salariaţii; - prin exercitarea dreptului la grevă se apără numai interesele profesionale, economice şi sociale; aceste interese trebuie să facă obiectul raporturilor juridice dintre grevişti şi cei de la care se revendică aceste drepturi, interese;

- condiţiile şi limitele exercitării dreptului la grevă se stabilesc prin lege. (Legea nr. 15/1991);

- dreptul la grevă se poate exercita numai în condiţiile în care serviciile esenţiale pentru societate sunt asigurate. (serviciile publice, cum sunt transporturi feroviare, distribuirea energiei etc.)

Greva este forma colectivă protestatară şi revendicativă a salariaţilor, care are ca efect juridic imediat suspendarea contractului de muncă374. Ca majoritatea covârşitoare a tuturor celorlalte drepturi, dreptul la grevă este susceptibil de exercitare abuzivă, atrăgând deci o răspundere juridică corespunzătoare, de exemplu prin:

- urmărirea unor scopuri politice; - nerespectarea procedurilor prealabile declanşării grevei (greva surpriză, greva

spontană etc.); - ocuparea locurilor de muncă şi împiedicarea celor care doresc să-şi continue munca

(greva este un drept, nu o obligaţie); - obligarea la grevă, blocarea accesului la locurile de muncă, a căilor de comunicaţie etc.; - neasigurarea serviciilor esenţiale pentru societate; - efectuarea grevei în alte locuri decât la locul de muncă; - invocarea unui drept la grevă de cei care nu au calitatea de salariaţi (elevi, studenţi).

Din păcate, uneori, din necunoaşterea legii şi a căilor legale de satisfacere a intereselor economice, sociale şi profesionale şi de reparare a drepturilor încălcate, se uzează abuziv de grevă. Aceasta afectează democraţia şi implicit modul de satisfacere a revendicărilor formulate. TEME PENTRU REFERAT:

- Dreptul de acces liber la justiţie. - Dreptul la apărare; - Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică; - Dreptul la grevă.

BIBLIOGRAFIE

1. Ioan Muraru - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Actami,

Bucureşti, 1997, p. 250-251, 214-215, 205-205. 2. Alexandru Negoiţă - Drept Administrativ, Editura Sylvi, 1996, p. 213-281. 3. Antonie Iorgovan - Tratat de Drept Administrativ, vol. I, Ed. Nemira, 1996,

p. 269-288, 406-529. 4. Constituţia României, art. 20, 21, 23, 24, 47 şi 48 5. Valerică Dabu - Răspunderea juridică a funcţionarului public, Ed. Global Lex,

Bucureşti, 200

374 A se vedea Ion Deleanu, op. cit., vol. II, p.170

Documents

Drept Constitutional Si Institutii Politice