Metode de dopaj pe care le-a folosit Lance Armstrong și care sunt urmărite în sporturile de anduranță.

Eritropoietina

Dacă în sporturile ce presupun forţă şi muşchi mari, steroizii anabolizanţi sunt cele mai populare metode de a trişa, în sporturile de anduranţă, dopingul cu forme sintetice de eritropoietină reprezintă principala cale prin care se încearcă creşterea performanţelor fizice într-un mod incorect şi potenţial periculos pentru sănătate.

Eritropoietina este un hormon ce se sintetizează la nivelul rinichilor şi care are rolul de a regla producţia de eritrocite (celule roşii) la nivelul măduvei osoase. Epoietina (EPO) este o formă sintetică de eritropoietină, care a fost creată în laborator în 1988 şi este disponibilă ca medicament dedicat pacienţilor cu anemie gravă asociată bolilor renale cronice severe.

În mod natural, când scade concentraţia de eritrocite sau se reduce presiunea oxigenului în sângele arterial, ca în cazul ascensiunilor la altitudine mare, organismul nostru eliberează eritropoietină pentru a stimula producerea de celule roşii. Un număr mai mare de celule roşii în sânge este un avantaj în cursele de anduranţă, cum este şi maratonul, pentru că vor facilita transportul unei cantităţi mai mari de oxigen la nivel celular – o nevoie absolută atunci când e nevoie să se menţină efortul pe durate lungi. Iata de ce, mulţi sportivi de performanţă merg în cantonamente la munte, în special înaintea unor concursuri importante. În mod evident, aceasta este o tehnică acceptată, care nu are nicio legătură cu injectare de EPO – metodă considerată doping.

În urmă cu zeci de ani, s-a constatat că administrarea timp de 6 săptămâni a unui tratament cu EPO creşte cu 5-12% hemoglobina (cea care leagă oxigenul la nivelul eritrocitelor) şi hematocritul (partea de celule roşii din sânge, restul fiind reprezentat de plasmă); această creştere îmbunătăţeşte în mod semnificativ performanţa în sporturile de anduranţă. Totuşi, administrarea în exces şi fără monitorizare medicală, poate conduce la creşterea excesivă a hematocritului, uneori peste 60%. Astfel sângele devine vâscos şi creşte foarte mult riscul de accident vascular cerebral, infarct de miocard şi edem pulmonar. Cele mai multe cazuri de decese asociate cu abuzul de EPO au fost constatate la ciclişti de performanţă.

EPO nu poate fi detectat în urină, de aceea se foloseşte ca marker hematocritul (care este o analiză uzuală, pe care o facem în mod curent la orice control medical de rutină). Începând cu 1998, limitele maxime acceptate ale hematocritului sunt 50% la bărbaţi şi 47% la femei (în mod normal, valorile la bărbaţi sunt 40-48%, iar la femei 36-42%). Valoarea hematocritului este determinată de profilul genetic, antrenamentul la altitudine şi nivelul de hidratare (în cazul unei deshidratări severe, nivelul plasmei sanguine scade şi astfel pare că hematocritul este mai mare decât ar trebui).

La unii sportivi de performanţă (ciclişti, triatlonişti) s-a constatat o alterare a metabolismului fierului, în sensul că s-au găsit valori foarte mari ale fierului seric (500-1000 ng/l faţă de 100 ng/l cum este normal). Există temerea că acest nivel crescut este o consecinţă a injectării frecvente de produse cu fier, necesar pentru a susţine sinteza crescută de celule roşii, consecinţă a untilizării repetatea a EPO. Excesul de fier este de asemenea nociv, afectând ficatul.

Armstrong a fost acuzat că a folosit diverse metode pentru a evita detectarea: dozaje mici, injectare intravenoasă și transfuzii cu glicerol. În anii ’90 dopajul cu EPO a condus la decesul a 18 cicliști de performanță.

Dopaj cu sânge (transfuzii)

Se folosește pentru a crește numărul de hematii (celule roșii) din fluxul sanguin al sportivului. Sângele se extrage de la sportiv înaintea unui concurs (cu câteva zile) și apoi este reintrodus în orele de dinaintea competiției. În felul acesta crește capacitatea sângelui de a livra oxigen către țesuturile periferice. Concentrația mai mare de hematii în sânge poate îmbunătăți capacitatea aerobă a sportivului, ceea ce îmbunătățește anduranța și refacerea după efort. Nu există niciun test eficient care să poată dovedi dopajul cu sânge. Efecte secundare – creșterea coagulabilității sângelui, risc de accident vascular cerebral și suprasolicitare cardiacă.

Testosteron

Este o substanță cu proprietăți anabolizante, care ajută la dezvoltarea masei musculare și a forței. Doze mici pot fi utile pentru refacerea musculară, în speecial după antrenamente foarte intense. Într-o oarecare măsură ameliorează și anduranța. Andriolul, este un produs ce conține testosteron undecanoat, care se administrează pe cale orală. Acesta intră în sistemul limfatic, fără însă a trece prin ficat. Din acest motiv este preferat, pentru că nu produce efecte secundare hepatice și în același timp este foarte eficient pentru îmbunătățirea performanței.

Hormonul de creștere (hGH)

Cunoscut și ca gonadotropină, se folosește pentru a crește forța și masa musculară, pentru a grăbi refacerea și ca ajutor în scăderea în greutate. Efecte secundare – afectarea vederii, dureri de cap, diabet zaharat, tensiune arterială, insuficiență cardiacă, acromegalie, favorizarea dezvoltării tumorilor.

Cortizon

Acesta este un medicament antiinflamator din clasa corticosteroizilor, care este folosit ca metodă doping pentru că accelerează refacerea după efort, dă senzație de “bine” și “energie”. Efecte secundare: cardiomiopatie, sindrom de tunel carpian, retenție hidrică, slăbiciune musculară, diabet, hipertensiune arterială, dislipidemie (colesterol crescut).

Transfuzii cu ser fiziologic, glicerol și plasmă

Acestea se folosesc pentru a masca un hematocrit mai mare de 50%. Hematocritul este reprezentat de masa de celule roșii. Așa cum spuneam anterior, dopingul cu EPO și transfuziile cu sânge conduc la creșterea numărului de celule roșii, de aceea cei care vor să ascundă acest lucru își fac transfuzii cu ser fiziologic, glicerol sau plasmă, pentru a “dilua” sângele și astfel a ascunde efectul dopingului.