Benjamin D’Israeli (1804-1881)

Numele lui Benjamin Disraeli, asociat cu al marelui său rival, William Gladstone, se inscrie, aproape cu rezonanță de simbol, în istoria politică a Angliei din așa-numita “epocă victoriană”, de după anul 1850....

1. Anii formăriiBenjamin Disraeli s-a născut în 1804, într-o familie evreiască. Bunicul său, Benjamin Israeli sau d’Israeli, era originar din orășelul Cento din provincia italiană Ferrara și trăise la Veneția, de unde la 1748 s-a strămutat definitiv la Londra.Crescut de la vârsta de 12 ani în religia anglicană, viitorul om politic își începe studiile în școli particulare, confesionale, unde se impune prin inteligența sa excepțională. Calitate care îi dictează și o atitudine de frondă față de conformismul ce domnea în aceste instituții. Intrând în conflict cu conducerea uneia dintre ele, se retrage și își continuă studiile singur, întocmindu-și un plan de lecturi melodic și imens.

• Faptul că a acceptat să intre practicant într-un birou de avocatură, această scurtă ipostază de jurist i-a prilejuit intrarea în societate și primele succese mondene, superficiale însă. Tânărul Ben era inteligent și seducător, afișând o ținută vestimentară excentrică, dar spiritul, de altfel incontestabil, ii era prea sarcastic pentru a nu-i atrage și antipatii.

• Prăbușirea lamentabilă a ambițiilor de a-și croi drum în afaceri și în politica l-a îndemnat să se refugieze în literatură. În 1826 a scris romanul de inspirație autobiografică Vivian Grey, ce a cunoscut la început un succes enorm, întrucât conținea o satiră la adresa înaltei societăți...

2. Activitate politică și diplomaticăAnii 1831- 1832 au stat sub semnul violentei lupte politice pentru reforma electorală preconizată de Partidul whig. Reforma, votată în iunie 1832, lărgea clientela electorală a Partidului whig în mediul comercial și industrial, obținând supremația politică după aproximativ cincizeci de ani de dominație a torylor. În aceste condiții a încercat Disraeli, de trei ori cosecutiv, să fie ales deputat independent, dar a fost tot de atâtea ori înfrânt. Acest lucru l-a determinat să se înscrie în partidul tory și s-a făcut remarcat prin publicare unor lucrări politice în care propunea conservatorismului un spirit nou, mai receptiv față de ideile reformatoare: pamfletul Ce este el?, cărțile O apărare a constituţiei engleze, Spiritul whigismului.Cu aureola succesului repurtat de aceste lucrări, în vara anului 1837, Disraeli a fost ales deputat conservator în circumscripția Maidstone din sud-estul Angliei.

• În politica externă, Disraeli s-a afirmat împotriva mișcărilor revoluționare ale perioadei ’48, iar ideile care animau aceste mișcări le respingea deoarece considera că tulburarea ordinii stabilite compromiteau echilibrul european.

• În 1852, Disraeli a fost numit pentru prima dată ministru de finanțe, deși finanțele nu erau specialitatea sa. Bugetul prezentat de el camerei comunelor cuprindea atâtea puncte vulnerabile, încât a fost un deliciu pentru William Gladstone, figura cea mai importantă a tinerei generații a Partidului liberal, să-i demonstreze slăbiciunile. Astfel, primul ministeriat al lui Disraeli a fost un eșec.

• Ideea lui Disraeli de a da conservatorismului o bază pragmatică largă, admițând liber-schimbismul și îmbrățișând reformele social-politice, își creiau drum cu greutate. Au trebuit să treacă aproape 15 ani de opoziție până când Partidul conservator să admită justețea concepțiilor lui Disraeli.

• Problemele de politică internațională nu rămân în afara preocupărilor sale. În timpul războiului Crimeii, Disraeli a criticat în mai multe rânduri guvernul, învinuindu-l de a fi contribuit, printr-o calculată nehotărâre, la încordarea până la conflict armat a relațiilor ruso-turce. De asemenea , el critică intervenția guvernului Palmerston în China.

1

• Ca ministru într-un efemer cabinet conservator prezidat de lordul Derby, în 1853-1859, Disraeli și-a legat numele de legea pentru reorganizarea administrației Indiei, promulgată la 2 august 1858, care transforma India în colonie a coroanei britanice, anulând și ultimele drepturi ale fostei Companii a Indiilor Orientale.

• La peste 60 de ani, Disraeli a ajuns pentru prima dată prim-ministru al Angliei. A ocupat această funcție pentru scurtă vreme.

• În cei șase ani de guvernare liberală, Disraeli și-a completat opera de dotare a partidului său cu o armată ideologică bine definită. După “conservatorismul popular” pe care-l făcuse să triumfe în 1867 în materie de politică internă, el a abordat și problemele politicii externe, definind doctrina conservatoare în raport cu noile împrejurări internaționale, care puneau Anglia, în preajma anului 1870, în fața unui moment de răscruce.

• Disraeli, între anii 1868 și 1874, a eleborat și a expus principiile generale ale reorganizării ansamblului posesiunilor engleze într-un Imperiu britanic....

• Oglindind in concepția sa politică interesele marelui capital britanic în perioada de trecere spre stadiul monopolist al capitalismului, Disraeli a fixat un obiectiv fundamental al viitoarei politici externe a Angliei: expansiunea mondială și consolidarea ei pe plan organizatoric.

• E de notat că Disraeli n-a fost un diplomat de carieră. O singură dată, la Congresul de la Berlin din 1878, el a luat parte directă la tratative internaționale. În calitate de prim-ministru insă, influența sa asupra politicii externe britanice s-a exercitat cu autoritate....

• “Lovitura de maestru” a lui Disraeli din noiembrie 1875 - cumpărarea majorității acțiunilor Companiei Canalului Suez- a fost unul din actele cu adânci implicații pentru raporturile dintre Anglia și Egipt. El și-a dat seama că, mai devreme sau mai târziu, controlul financiar asupra Suezului va trebui să ducă la controlul politic și militar asupra Egiptului, pe teritoriul căruia se afla canalul.

• Activitatea sa politică și diplomatică nu prezintă decât puține și indirecte note pozitive, de contribuție la ideea de progres, în sensul favorizării idealurilor de libertate socială și politică ale popoarelor sau claselor asuprite. Dimpotrivă, politica sa externă, axataă pe afirmarea puterii mondiale a Angliei, pe consolidarea și expansiunea imperiului ei colonial, se inscrie pe o linie mai mult decât conservatoare.

• Faptul ca Benjamin Disraeli a angajat prestigiul și puterea Angliei în problemele politice ale continentului, opunându-se alianței celor trei împărați și contribuind la destrămarea ei, a permis restabilirea unui relativ echilibru european.

Gheorghi Vasilievich Cicerin

- Gheorghi Vasilievich Cicerin (12/24 noiembrie 1872 – 7 iulie 1936) a fost un revoluționar și politician sovietic. El a ocupat funcția de ministru de externe (Comisar al poporului) al Rusiei Bolșevice și Uniunii Sovietice în perioada 1918 – 1930. Tânărul Cicerin se dezvoltă într-un mediu familial cu o orietare liberală de opoziţie. Dipomatul aristocrat se aproapie de mediul revoluționar al Petersburgului. În concepțiile lui Cicerin se produce o schimbare care-l va îndemna să emigreze în scopul de a studia în străinătate literatura marxistă, mișcările de sânga din Occident, pentru ca apoi, revenit în Rusia, să se consacre cu pasiune muncii de revoluționar. La vârsta de 32 de ani, Cicern iși intrerupe activitatea diplomatică înspre care se îndreptase inițial nu din carieră, ci din vocație și, animat de idealuri socialiste,li se va dărui totul, văzând în ele sursa fundamentală a renașterii în Rusia.Anii emigraţieiViaţa de emigrat revoluţionar îl va purta pe Cicerin prin principalele metropole ale Europei. Primii ani îi va petrece în Germania unde se împrieteneşte cu Karl Liebknecht, care, fiind fiul

2

fondatorului Partidului social-democrat german, va lăsa urme adânci în viaţa lui Cicerin, contribuind decisiv la formarea concepţiilor revoluţionare ale acestuia, la înrădăcinarea lui în marxism.

În 1905 intră în organizaţia berlineză a P.M.S.D.R., În oct 1906 se formează la Berlin un birou de informaţie Cicerin intră în componenţa

acestui birou din partea P.M.S.D.R. După Congresul al IV-lea al P.M.S.D.R. din aprilie 1906 ţinut la Stockholm se instituie Biroul

central din străinătate al cărui secretat este ales în anul următor Gheorghi Cicerin. Organismul în care Cicerin a acţionat începând din iunie 1915 timp de peste doi ani a fost Comitetul pentru ajutorarea deţinuţilor şi deportaţilor politici ruşi, creat din iniţiativa şi cu participarea sa . Cicerin a militat permanent şi împotriva presiunilor la care erau supuşi emigranţii politici ruşi din partea guvernului englez, care încerca să-i înroleze în armatele aliate.

• În vara anului 1917, Cicerin întreprindea acțiuni curajoase și pline de energie în rândurilor proletarilor englezi împotriva războiului și pentru o pace democratică, ocupându-se totodată și de organizarea trimiterii emigranților ruși spre patrie. Aceste activități au pus autoritățile britanice în stare de alertă iar pe reprezentanții de la Londra ai guvernului provizoriu Kerenski in situația de a cere sa se ia masuri severe contra lui Cicerin.

• Când Cicerin cere sprijinul presei, dezvăluind practicile discriminatorii utilizate de Nabokov, autoritățile engleze îl învinovățește pe Gheorghi Vasilievici de amestec în treburile interne ale Regatului Unit, și în 1917, îl azvârliră în temnița Brixon cu o acuzație suplimentară: activitatee antialiată.

• Comisariatul poporului ptr afacerile externe trimite guvernului englez o nota cerând eliberarea acestuia, precum si a altor revoluționari ruși. Guvernul Lloyd George a fost nevoit sa se întreunească la o sedință specială unde s-a hotărât eliberarea lui Cicerin.

• Cicerin a adus din anii emigrației, pe lângă experiențele de revoluționar ce se distingeau printr-o fidelitate rațională față de viitorlul socialist al Rusiei, și pe acela de diplomat. A îndeplinit misiuni diplomatice de partid dificile prin natura și obiectivcele discuțiilor inițiate de PMSDR sau de el însuți cu reprezentanții diferitelor curente politice.

• Gheorghi Cicerin s-a impus mai degrabă ca partizan al sintezelor decât ca adept al punctelor de vedere iconoclaste. Poate de aceea Cicerin apărea unora ca o persoană derutantă: idealist și totodată cu preocupări foarte pământene, erudit atingând sferele cele mai diferite și mai neașteptate ale rațiunii umane și ăn acelasi timp, revoluționar practician, dedicându-se cu o rară însuflețire unei munci de salahor, aristocrat prin întreaga sa genealogie și slujitor curajos al Rusiei muncitoare, om la prima vedere abil, dublat însă de o consecventă intransigență în exprimarea hotărârii de a merge până la capăt. Lasă impresia că este un nehotărât, mai curând un executant decât un inițiator și creator, ,,omul de lângă Lenin”, capabil sa-i apere ideile în fața lumii din afară. Activitatea în guvernul bolşevic

• La începutul anului 1918, Cicerin a aderat în mod oficila la partidul bolșevicilor și a devenit adjunctul lui Troțki în timpul negocierilor de pace care au dus la semnarea tratatului de la Brest-Litovsk.

• 30 mai 1918 - a fost numit în funcția de comisar al poporului. • Cicerin a participat în 1922 la Conferința de la Genova și a semnat tratul de la Rapallo cu

Germania. Cicerin a urmărit o politică de colaborare cu Germania, reușind să clădească o relație cordială cu Ulrich von Brockdorff-Rantzau.

• Cicerin a negociat cu nunțiul apostolic Eugenio Pacelli (viitorul Papă Pius al XII-lea) statutul bisericii catolice în noul stat sovietic.

3

Diplomaţie şi comerţAnul 1921 a fost un an al acrodurilor comerciale cu marile puteri.

• În iulie 1920, Cicerin întreține un schimb de note cu ministrul de externe englez Curzon, ajungând la principii comune de desfășurare a tratativelor economice .

• Cicerin își pune mari speranțe în realizarea unor acorduri, întrucât el ar fi oferit lumii imaginea unei politici sovietice de refacere economică pașnică pe baze socialiste, a posibilităților unui gen de relații constructive între Rusia sovietică și statele burgheze. Așadar au loc o serie de acorduri:

16 martie 1921 - primul acord comercial între RSFSR și Anglia. 18 martie 1921 - tratatul de pace final cu Polonia (semnat la Riga). la 6 mai 1921 - acord economic cu Germania. 2 septembrie – acord economic cu Norvegia. 7 septembrie – acord economic cu Austria Decembrie - acord economic cu Italia, Danemarca, Cehoslovacia . Dar Cicerin a dus tratative și cu reprezentantul Ligii Națiunilor, exploratorul norvegian Nansen,

încheind cu el, la 21 august 1921 un acord care a jucat un rol de seamă în lupta contra flagelului . Lui G. V. Cicerin îi revenea imensa răspundere de a conduce aparatul de politică externă al statului sovietic. În fruntea acestui organism de concepție și execuție se afla un bărbat de 46 de ani, înzestrat cu calități deosebite apreciate atât de prieteni cât si de adversari. În Cicerin se găseau întrunite multe dintre criteriile de valoare stabilite de autori prestigioși pentru calitatea de diplomat, asociate însă cu o serie de trăsături ce evidențiau complexitatea individualității sale.

• ,, Nici un ministru al afacerilor externe nu a primit vreodată un post atât de dificil şi, în ultimă instanţă, nici un ministru nu a ocupat acest post cu atât de mare demnitate şi onoare” – Louise Bryan Relaţiile diplomatice româno-sovietice Cu statele vecine, guvernele României au căutat, firește să întrețină raporturi corespunzătoare principalelor comandamente ale istoriei și geografiei. Pe această linie de orientare constantă s-a înscris și tendința diplomației românești de a restabili raporturi normale cu Uniunea Sovietică și de a reîntrona un regim de conviețuire pașnică între cele două state vecine, între care istoria nu înregistrase până atunci vreun conflict armat .8 octombrie 1920- ,,Guvernul României n-a încetat a-și dori restabilirea bunelor relații cu Rusia în cel mai scurt timp, pe baze cât se poate de durabile. Nimeni în România n-a încercat să comită nici cel mai mic act de ostilitate împotriva unei țări cu care noi am fost aliați în cele două războaie de eliberare. Astfel că din punctul nostru de vedere noi nu am fost angajați într-o adevărată stare de război cu Rusia, nici teoretic nici practic”.În calea dorinței celor două părți de a normaliza legăturile diplomatice dintre ele, ca și în calea eforturilor diplomației românești și sovietice îndreptate spre înfaptuirea acestui deziderat major, s-a ridicat o suita întreagă de obstacole și divergențe care au amânat cu peste un deceniu ziua reluării raporturilor româno-sovietice. Nici - convorbirile dintre comisarul poporului pentru afaceri externe, Cicerin, și ministrul Ion Brătianu -schimbul de păreri ce a avut loc la Conferința de la Lausanne între Cicerin și Diamandy -Conferința de la Viena din 1924, nici alte contacte diplomatice dinainte stabilite sau realizate accidental în anii următori n-au reușit să apropie data stabilirii relațiilor diplomatice dintre România și URSS.

4

Ultimii ani...În ultimii ani, Cicerin va urma un tratament și se va odihni în stațiunea germană Wiesbaden, unde va fi înconjurat de roiuri de ziariști, iar mai târziu pleacă in Franța pentru continuarea tratamentului deoarece maladia de care suferea Cicerin se agravase brusc. Deși va petrece timpul prin diferite sanatorii, acesta va munci mult, va ține o legatură strânsă cu Moscova și va fi la curent cu evenimentele din Uniunea Sovietică și din străinătate. Acesta chiar va duce tratative cu reprezentanții Iranului și încheie la 1 oct 1927 tratatul sovieto-iranian de garanție și neutralitate. Pe la mijlocul anului 1928, ca urmare a maladiei cronice de care suferea și în urma unei infecții interne, Cicerin se îmbolnăvește de polinevrită. Când revine la Moscova la începutul anului 1930, cere imediat să fie eliberat, din motive de boală din fucția de comisar al poporului pentru afacerile externe. Cererea i-a fost satisfăcută la 21 iulie 1930 fiind înlocuit cu Litvinov. Cicerin se va refugia în singurătate. Fostul ministru de externe al revoluției trăia într-un apartament mediocru dintr-o izolare totală. A murit la 7 iulie 1936, fiind înmormântat la cimitirul ,,Novo Devicie”.ConcluziiConsiderat ,,diplomatul roșu”, Cicerin a fost, după o apreciere generală, foarte probabil cel mai mare diplomat din perioada anilor 1918-1930. Înzestrat cu calitățile unui diplomat de mare valoare chiar înainte de a trece la îndeplinirea funcției de comisar al poporului pentru afacerile externe, Cicerin răspundea de o diplomație nouă, intrată în istorie printr-o revoluție cu consecințe profunde în destinul omenirii.

Gustav Stresemann

Gustav Stresemann s-a născut la data de 10 mai 1878 la Berlin. Tatăl său Ernst Stresemann era proprietarul unui restaurant unde era ajutat de soția sa,

o femeie tăcută și harnică.La stăruințele mamei Stresemann a fost înscris la Andreas – Realgymnasium. În 1897 la absolvirea liceului el se declara adept al ,,protestantismului liberal”. După

susținerea examenului de absolvire Stresemann a devenit student al Universității din Berlin. Și-a încheiat studiite universitare cu o lucrare de doctorat despre evoluția comerțului berlinez de bere îmbuteliată. La 23 de ani a intrat în industrie, unde a ocupat pentru început un post de director adjunct la Uniunea germană a fabricilor de ciocolată din Dresda. Activitatea in industrie i-a deschis lui Stresemann calea spre politică, domeniu în care își va găsi adevărata vocație.

Ministru de externe și pentru o perioadă cancelar al Republicii de la Weimar 1923 - 1929. Realizări cheie a politicii externe:

- Planul Dawes 1924 - Tratatele de la Locarno 1925- Aderarea la Liga Națiunilor 1926- Planul Briand Kellog 1928 - Proiectul pentru o Europă Unită 1929 - Planul Young - 1929

A primit premiul Nobel pentru pace pentru munca sa diplomatică.Politica internăÎn perioada anilor 1919-1923 situația economica a Germaniei a fost deosebit de grea: producția industrialăp ajunsese la numai 2/3 din producția antibelică.

Țara era impânzită de hartie și monede fără valoare. În 1923 dezastrul monetar se accentuase. Germania a ajuns în pragul colapsului. Inflația a devenit galopantă și a izbucnit

5

foametea.Stresemann a introdus o noua moneda pentru a stopa hiperinflatia si, in 1924, pe cand

era ministru de externe a negociat reducerea datoriilor de razboi. El ducea o politică prin care tindea către incheierea izolării diplomatice a Germaniei. El a

urmărit ,,politica de realizări” unde era legitimizată cooperarea cu alte puteri în conformitate cu Tratatul de la Versailles.Planul Dawes

• Germania trebuie să platească reparații o perioadă lungă de timp• America imprumută bani industriei germane cât și guvernului pentru a plăti reparațiile • Valuta germană era recunoscută

CarieraEra atras de partidul național-social fondat de Friedrich Naumann.S-a îndreptat spre partidul național-liberal condus de Bassermann, căruia îi va deveni urmaș la conducere.A fost ales deputat, iar datorită calităților sale a devenit purtător de cuvânt al politicii de expansiune și anexiuni a Reichului lui Wilhelm al II-lea.Odată cu începerea războiului Stressermann a fost desemnat de către Bassermann șef al partidului. A învins Frața care i-a cedat Germaniei departamentele Nord și Pas (bogate în cărbune), dorea împărțirea Belgiei si supusa dominației germanice, iar în nord-est alipirea Poloniei și a Varșoviei.1919/20Membru al elementului constitutiv de Adunarea Națională .

1920-1929 Membru al Reichstag-ului. 1923,13 August: Stresemann devine cancelar al unei coaliții de DVP centru, Partidul Democrat German (DDP) și Partidul Social Democrat din Germania). El atribuie sarcina de rezistență pasivă împotriva ocupației Ruhr și să ajungă la sfârșitul inflației prin introducerea pensiei Deutsche Bank și reforma militară din 15 noiembrie

Liga Naţiunilor

Are urmatoarele obiective: - prevenirea agresiunilor între națiuni; - încurajarea cooperării între națiuni; - să imbunătățească condițiile de viață și de muncă a tuturor oamenilor Ideea principală a fost securitatea colectivă. Membrii Ligii Naţiunilor pot prevenii razboiul acţionând împreună.

Germani s-a alăturat Ligii și a fost recunoscută ca o putere legitima și stabilă.Ea a primit un status deosebit în Consiliul Ligii – primind drept de vetoPactul Kellogg-BriandPactul Kellogg-Briand, cunoscut și ca Pactul de la Paris, după orașul în care a fost semnată această înțelegere pe27 august 1928, a fost un tratat internaționa pentru renunțarea la război ca instrument al politicii naționale".

După negocieri, pactul a fost semnat la Paris, în 27 august 1928, de reprezentanții următoarelor state: Australia, Belgia, Canada, Cehoslovacia, Franța, Germania, India,Statul Liber Irlandez, Italia, Japonia, Noua Zeelandă , Polonia, Africa de Sud , Regatul Unit și Statele Unite . Tratatul a început să aibă efect juridic începând cu ziua de 24 iulie 1929. Până în cele din urmă, pactul a fost semnat de 62 de națiun

6

Proiectul pentru o Europa Unita

Planul Briand de Uniune Europeană reprezintă momentul în care, pentru prima dată în istorie, ideea de Europă unită prin consimţământul reciproc a fost ridicată din sfera utopiilor intelectuale la rang de politică de stat, fiind promovată în relaţiile politice internaţionale

Miniştrii de externe ai celor două mari puteri, Aristide Briand şi Gustav Stresemann, au susţinut un important dialog franco-german, în anii 1924–1929, privind relaţiile bilaterale şi organizarea Europei. Prin urmare, Stresemann a susţinut formal Planul Briand de Uniune Europeană în septembrie 1929. Dar dialogul franco-german a fost întrerupt după moartea lui Streseman, survenită la 3 octombrie 1929, şi după instaurarea guvernului Brüning la 27 martie 1930.

La 11 iunie 1929, în timpul sesiunii Consiliului Ligii Naţiunilor, Briand i-a expus lui Stresemann planul său de Uniune Europeană. Stresemann i-a răspuns clar că el accepta tot ce putea îmbunătăţi relaţiile franco-germane. Gustav Streseman a fost o personalitate de prim rang a Republicii de la Weimar, sfârșind prin a-și înscrie numele pe lista deținătorilor Premiului Nobel pentru pace.

Gustav Stresemann s-a format şi a apărut într-un timp în care Germania avea nevoie de el. A răspuns foarte bine nevoii istorice A ştiut să gestioneze pe rând problemele politicii externe, fiind înarmat cu o răbdare care a dus la evitarea multor conflicte şi la menţinerea păcii. El a rămas fidel unui motto folosit şi în perioada cât a fost cancelar: „munca grea şi sacrificiile ne vor aduce libertatea”

Klemens von Metternich

Klemens von Metternich Student: Pisoschi Ciprian, RISE, anul III

Introducere Klemens von Mettrnich (1773-1859); Una dintre cele mai influente personalități în politica Imperiului

Habsburgic, începând cu anul 1809 când a devenit ministru de externe și simultan din 1821 cancelar;

Timp de treizeci și nouă de ani a reprezentat interesele acestei țări în Europa.

Este considerat ca fiind ”eminența cenușie” ce a stat la baza restaurației generale a Vechiului Regim în Europa;

Politica internă și externă promovată de Metternich orbitează în jurul distrugerii celor două moșteniri ideologice lăsate de Revoluția Franceză: liberalismul și naționalismul;

Acest mod de abordare a politicii își găsește originea în substartul social al diplomatului.

Anii formării Klemens Wenzel Napomuk Lothar von Metternich-Winnenburg s-a

născut la Koblenz în Renania la 1773; Tatăl său era ministru de stat al electoratului de Trier și șambelan

ereditar al arhiepiscopatului de Mainz; Familia sa număra mulți înalți demnitari;

7

Și-a început studiile la Sorbona unde intră în contact cu filosofia iluministă;

Odată cu izbucnirea Revoluției Franceze, părăsește orașul și își continuă studiile la Mainz, unde urmează cursurile lui Nicolaus Vogt, adept al teoriei echilibrului între state.

În 1794 s-a mutat la Viena, datorită invaziei franceze din Renania; Acest prim contact cu Revoluția și-a lăsat amprenta asupra sa,

dedicându-se unei politici și diplomații ce combătea ideile revoluționare. Date biografice și activitatea politică și diplomatică

Mutarea la Viena s-a dovedit a fi benefică; S-a căsătorit cu prințesa Eleonora von Kaunitz, unica nepoată a

cancelarului împărătesei Maria Tereza, cu scopul de a-și construi o carieră politică strălucită;

În 1801 este numit plenipotențiar al Imperiului Habsburgic la Dresden; În 1803 este diplomat al Habsburgilor la Berlin; Între 1806-1809 este ambasador la Paris.

La 7 octombrie 1809 devine ministru de externe; Activitatea sa politică s-a desfășurat sub egida a doi împărați: Francisc

al II-lea (1792-1836) și Ferdinand al IV-lea(1836-1848); A negociat căsătoria lui Napoleon cu Maria Luiza, prințeasa habsburgică

în 1810, asigurând o alianță cu Franța; Tratatul de la Chaumont – 1814 (Austria, Rusia, Prusia, Anglia)

împotriva Franței a dus la capitularea lui Napoleon. Metternich a fost numit: ”ministrul coaliției”.

În cadrul Congresului de la Viena (1814-1815), Metternich și-a dovedit cu adevărat calitățile de diplomat.

Prin acesta se dorea restaurarea Europei după războaiele napoleoniene și crearea unui echilibru de forțe.

După Congresul de la Viena s-au convocat și alte congrese, dar care s-au dovedit a fi fragile după 1820, și doi ani mai târziu, Metternich nu a propus și nu a mai participat la nici un congers;

După 1830, Metternich și-a recunoscut neputința în fața valurilor revoluționare și nu s-a mai aflat niciodată în situația de a fi la conducerea Europei;

În 1833 a semnat acordul Münchengrätz cu țarul Rusiei. Odată cu valul revoluționar de la 1848 dispare de pe scena politicii și

moare în 1859. Idei politice și diplomatice

Metternich era un adevărat conservator de modă veche; Adept al Ancien Régime-ului; Dorea prevenirea revoluției sau oricărui tip de reformă liberală sau

naționalistă; Menținerea regimului monarhic și dominația socială a aristocrației;

8

Clasele sociale și statele trebuie să existe într-o situație de echilibru, lucru ce nu se poate înfăptui decât într-un context conservator.

Se poate discuta despre un ”sistem Metternich”, dacă ne raportăm la acțiunile sale în politica internă și externă.

Metternich afirma, referitor la o parte din convingerile sale, următoarele: ”Sunt necesare numai două cuvinte care pentru că sunt lipsite de orice înțeles practic îi încântă pe vizionari. Aceste cuvinte sunt libertate și egalitate... libertate pentru ce? Libertate pentru a face bine sau pentru a face rău? Oamenii acceptă ușor să fie păcăliți: nu putem exagera bunătatea oamenilor; dar ignoranța lor este fără margini; de aceea trebuie conduși.”.

Marea eroare a diplomatului a fost faptul că a considerat ”sistemul” său ca fiind infailibil și etern și deci avea datoria de a-l păzi prin forța baionetelor.

Concluzie Klemens von Metternich a fost unul dintre cei mai importanți și

controversați oameni politici din epoca sa; Unii istorici îl consideră drept precursor al diplomației moderne, alții

drept un om politic cu idei profund reacționare ce a oprimat mișcările progresiste din Europa.

•• Niccolo Machiavelli

(1469- 1527)• Niccolo Machiavelli a fost un diplomat, funcționar public, filozof, om politic și scriitor

italian, autor al primei opere de filosofie politică, „Principele”. Însă pentru Florența pe care a slujit-o, Machiavelli a fost mai presus de toate ambasadorul exemplar al republicii și în această funcție eminentă îl evoacă istoria diplomației. Celelalte preocupări, de istorie, artă militară, teatru, poezie, biografie sau eseistică, nu reprezintă decât temelia pe care s-a construit opera diplomatului.

• 11. Anii formării

Formarea și activitatea diplomatului a fost profund influențata de societatea în care s-a născut și de epoca pe care a treversat-o. O familie sărăcită, o republică decăzută, o Italie fărămițată au pus tot atât amprenta pe gândirea și acțiunea lui. Născut la 3 mai 1469, fiu de avocat, Machiavelli moștenea tradiția unor înaintași ce puteau fi urmăriți până in 1120 în mica lor seniorie toscană din Montespertoli. Familia lui dăduse Florenței peste

9

doisprezece gonfalonieri și peste 50 de priori, iar bisericii catolice un sfânt: Alessandro Machiavelli.

Începuturile educației umaniste a lui Machiavelli sunt explicate de inclinațiile părinților spre acest profil: un tata jurist și o mamă cu notabile preocupări literare. Nu a studiat ca alți contemporani mai norocoși la mari universități. Se pare că a învățat târziu latina si că nu a cunoscut limba greacă. Pretuitor al literelor, Machiavelli nu a fost un umanist în sensul renascentist al termenului, atașat cu pasiune cultului Antichității. Din contră, el a fost un studios critic care punea originalitatea prezentului mai presus de legendele trecutului.

•2.Activitatea diplomatică și politică

Intrat în serviciul guvernului între 1469 și 1512 în calitate de contabil, a cunoscut succesul după proclamarea Republicii Florentine, în 1498. A fost secretar al celei de a doua cancelarii, a consiliului de zece oameni care conduceau negocierile diplomatice și supravegheau operațiunile militare ale republicii. Pentru 100 de florentini pe an, Machiavelli trebuia să citească toată corespondența adresată republicii, să trieze informațiile, să redacteze scrisorile oficiale. Acesta a îndeplinit 24 de misiuni diplomatice pe parcursul a 14 ani.

Prima misiunea diplomatică i-a fost încredințată după 9 luni de la numire sa și a fost mai degrabă o tocmeală negustorească, decât o negociere, cu seniorul cetății toscane Piombino, Jacopo d’Appiano, care cerea un adaos de 100.000 de ducați pentru fortificații și armată. După alte 3 luni, acesta a fost trimissă negocieze cu Caterina Sforza, contesă de Forli o alianță fundamentala pentru Florența. Misiunea a fost un eșec întru cât contesa nu a dorit să

Prima sa negociere cu un suveram a fost cea purtată cu Ludovic al XII-lea al Franței. Parcurgând întocmai pașii pe care un trimis diplomatic trebuia să îi realizeze și ajungând la curtea Franței Machiavelli și-a început activitatea. El nu trebuia doar să negocieze ci să și observe, să culeagă informații și să lege prietenii folositoare. Machiavelli se supunea la curtea franceză unor instruțiuni exacte: trebuia să înfățișeze lui Ludovic împrejurările defecțiunii franco-elvețiene sub zidurile Pisei, dar mai ales să obțină ajutorul lui pentru recucerirea cetății. La început negocierile nu au avut vreun rezultat, intru cât nici Ludovic, dar nici republica nu vroiau să facă niciun compromis. In cele din urma,Senioria(guvernul Florenței) și-a schimbat atitudinea și a trimis ambasadorul cerut de Ludovic ș i-a promis regelui francez banii pentru ajutorul militar francez contra Pisei. În aceste condiții,

În condițiile în care Florența era înconjurată din trei părți de armata lui, Machiavelli, secondând pe Francesco Soderini, a fost trimis în misiune, nu pentru a duce negocieri, ci pentru a primi un ultimatum. Ducele dorea să obțină conducerea și apărarea militară a Florenței, lucru pe care republica nu era dispus să îl ofere. Strategia Florenței de

10

temporizare și amânare a îndeplinirii cerințelor a oferit republicii posibilitatea de a ieși din acel impas. Pentru a-și dovedi buna credință , Senioria a permis lui Machiavelli să avertizeze pe ducele Borgia de coaliția secretă care vroia să îi oprească expansiunea. Întru cât republica se simțea apărată de ordinul Franței, primejdia a trecut.

Negocierile cu papă-Iuliu al II-lea. Acesta din urmă dorea să refacă “domeniul sfântului Petru”, prin alipirea Perugiei, Bologniei şi altor orăşele din Romagna, dar acest lucru nu era posibil decât cu ajutorul Florenţei, căreia îi cere în 1506 nu numai libera trecere pentru armatelor sale ci şi trupe, ceea ce fireşte nu intra calculele Senioriei. Aceasta din urmă fiind decisă să se ţină deoparte de conflictele peninsului şi să-şi vadă de propriile interese. Cu această misiunea, de a-l amâna pe papă, a plecat Machiavelli la Roma în 1506.

Împăratul german era suzeranul nominal al Italiei şi el înţelegea acum să-şi pună pe frunte coroana de fier a vechilor regi longobarzi. Pentru cheltuielile unei expediţii la Roma, Florenţei i s-au cerut 500 000 de ducaţi. Vettori şi Machiavelli trebuiau să le smulgă demnitarilor italiani şi lui Maximilian însuşi mai întâi o reducere a sumei, iar mai apoi eşalonarea părţilor. Misiunea este îndeplinită după îndelungate tocmeli, dar Machiavelli se întoarce acasă cu mai mult decât un succes diplomatic –cele trei memorii politice despre imperiu: “Raport asupra stărilor din Germania făcut astăzi, 17 iunie 1508”, “Discurs asupra stărilor din Germania şi a împăratului”(1509) şi” Descrieri despre stările din Germania” (1512)

• 3. Ideile diplomatice si politiceÎn cei 14 ani, cât a mai trăit, puţine şi minore au fost misiunile diplomatice încredinţate.

Însă, acest timp i-a oferit prilej scrierii literare. Capacitatea lui de a trage învăţăminte din toate a dus la apariţia “Principelui”, “Arta războiului”- din observare conflictelor contemporane, “Decenalele”-evenimentele politice ale cetăţii florentine, “Istoriile florentine”. Din misiunile diplomatice, Machiavelli trebuia să extragă o doctrină şi o etică a negocierilor. Diplomatului i se cere spirit de observaţie, judecăţi cumpănite, cunoaşterea oamenilor şi dibăcie, hărnicie şi disciplină în relaţiile cu guvernul care l-a trimis

In înstrucţiunile oferite lui Raffaelo Girolami în 1522, secretarul florentin a creat portetul unui ambasador ideal:

• credinţa faţă de republică;• conştiinţa onoarei ce i s-a acordat prin misiunea de ambasador;• cunoaşterea politicii guvernului său;• informarea exactă asupra celor ce se petrec acasă• informarea amănunţită despre împrejurăile ţării unde a fost trimis, de la popor până la

suveran;• observarea atentă a evenimentelor;• Rapoarte dese, exacte, ample către guvernul său

11

Secretarul florentin apare drept un om modern, încrezător în eficienţă preocupat de observaţia lucidă, nesupus autorităţilor, ci judecăţii obiective. La pragul înalt dintre gândirea medievală şi modernă, el este un reprezentant al raţiunii şi reacţiunii.

Operei sale teoretice i-au fost aduse diferite reproşuri: Machiavelli acordă puţin interes rolului economiei în viaţa statului, nu vede clar antagonismul dintre clasele sociale, atribuie un rol minor poporului şi proslăveşte misiunea princepelui, a personalităţilor în făurirea istoriei, teoria lui despre stat osciliază contradictoriu între comuna medievală şi monarhia absolută, tactica sa politică e supusă diviziei “scopul scuză mijloacele”.

De-a lungul carierei sale, Machiavelli a căutat să creeze un stat capabil de a rezista atacurilor externe. Scrierile sale tratează principiile pe care este bazat un asemenea stat și modalitățile prin care aceste principii pot fi implementate și menținute. În opera sa cea mai cunoscută, Principele (1513), descrie metodele prin care un principe poate dobândi și menține puterea politică. Acest studiu, care a fost privit, adeseori, ca o sprijinire a tiraniei și despotismului unor conducători, precum Cesare Borgia, este bazat pe credința lui Machiavelli

Niccolo Machiavelli a impresionat prin gândire şi fapte, dar ceea ce este de apreciat este faptul că el a avut şi răgazul de a aşterne pe hârtie şi de a transmite posterităţii observaţii de valoare universală. Scrisul său este marcat de activitatea sa, gânditorul încearcă să teoretizeze experienţa diplomatului, a omului politic.

19. Richelieu

La adunarea generală din 1614, la care a luat parte ca reprezentant al Clerului din "Poitou", Richelieu a

impresionat adunarea printr-un discurs briliant. Maria de Medici, în calitate de regentă (fiind mama regelui

Ludovic XIII-lea care era încă minor), îl aduce la curtea regală pe Richelieu în 1616. În același an el

devine secretar de stat, cu resortul "politica externă" și "război".[6]

Tânărul rege reușește să o înlăture mai târziu de la putere pe regina-mamă și pe favoritul reginei Concino

Concini, cel mai puternic ministru din regat.[7] Richeliu pierde funcția lui ca secretar de stat,[8] fiind

surghiunit la Avignon în 1618. Acolo, Richelieu își petrece cea mai mare parte a timpului scriind; el

compune cateismul intitulat L'Instruction du chrétien.[9]

În 1619, Maria de Médici scăpă din detenția ei de la Castelul Blois, devenind liderul titular al rebeliunii

aristocratice. Regele și ducele de Luynes îl readuc la curte pe Richelieu și-l însărcinează cu tratativele cu

regina mamă. Richelieu s-a achitat cu succes de acest demers, de medierea dintre ea și fiul ei.[10] Negocierile complexe au dat roade când Tratatul de la Angoulême a fost ratificat; Mariei de Medici i s-

a dat libertate deplină însă trebuia să rămână în condiții de pace cu regele. De asemenea, regina și-a

recăpătat poziția în consiliul regal.

După decesul favoritului regelui, ducele de Luynes, în 1621, are loc rapida ascensiune la putere a lui

Richelieu. Anul următor, regele îl nominalizează pe Richelieu pentru funcția de cardinal pe care Papa

Grigore al XV-lea i-o acordă la 19 aprilie 1622 .[11] Crizele din Franța, inclusiv rebeliunea huguenoților îl

transformă pe Richelieu în sfătuitorul indispensabil al regelui. După ce este numit în consiliul de miniștri la

29 aprilie 1624,[12] el a intrigat împotriva șefului miniștrilor, Charles, duce de La Vieuville.[10] La 12 august

în același an, La Vieuville a fost arestat și acuzat de corupție iar cardinalul Richelieu i-a luat locul ziua

12

următoare deși cardinalul de la Rochefoucauld a rămas președintele consiliului (oficial Richelieu a fost

numit președinte în noiembrie 1629).[13]

Prim ministru

Politica cardinalului Richelieu a implicat două obiective principale: centralizarea puterii în Franța[14] și

opoziția față de dinastia de Habsburg (care a domnit atât în Austria cât și în Spania).[15] La scurt timp

după ce a devenit ministrul principal a lui Ludovic, el s-a confruntat cu o criză în Valtellina, în nordul Italiei.

Richelieu i-a sprijinit pe protestanți ai cantonului elvețian Grisons. Cardinalul a dislocat trupe în Valtellina,

de unde au fost alungate garnizoanele Papei.[16] Decizia lui Richelieu de a sprijini un canton protestant

împotriva Papei a fost o previzualizare a politicii de putere pur diplomatice pe care el a adoptat-o în

politica sa externă.

Lupta împotriva hughenoților

Hughenoții (protestanții), alcătuiau un "stat în stat" în timpul lui Ludovic al XIII-lea în Franța. Prin Edictul

din Nantes aveau asigurate orașe cu o administrație militară proprie și erau sprijiniți de englezi, care le

erau aliați. După asasinarea lui Henric IV-lea, protectorul hughenoților, s-au iscat din nou conflicte militare

între hughenoți și catolici. Pentru a realiza o monarhie absolută de durată în Franța, Richelieu trebuia să

nimicească potentialul militar hughenot. Principalul oraș hughenot, La Rochelle, cade după un asediu de

un an, în 1628. Prin Edictul din Ales din 1629 hughenoții păstrează libertatea cultului lor, însă pierd

definitiv potențialul militar.

Rolul Franței în războiul de treizeci de ani

Ca să sfârșească hegemonia Spaniei în Europa, Richelieu s-a folosit în mod iscusit de disensiunile

religioase existente în mod latent în Europa, la escaladarea cărora a contribuit în mod substanțial. Pe

când în politica internă Franța lupta împotriva protestanților (hughenoților), în plan extern, în contextul

pregătirii Războiului de treizeci de ani, a sprijinit principii protestanți împotriva trupelor spaniole și

imperiale. Prin Pactul din Bärwalde din 1631, Richelieu îi asigură regelui Suediei Gustav II Adolf un sprijin

financiar de un milion livre (pfunnd) pe an, pentru finanțarea războiului contra catolicilor, sprijin care l-a

ajutat pe regele suedez să ajungă cu trupele sale până în sudul Germaniei actuale. În 1635 intră in acest

război chiar Franța (catolică) de partea protestantă împotriva papei, habsburgilor, Sfântului Imperiu

Roman, trupele ei fiind conduse de un episcop catolic.

Complotul împotriva lui Richelieu

"Scopul scuză mijloacele" era una din devizele Cardinalului Richelieu, adversarii politici fiind nimiciți fără

scrupule sau milă. Existau multe alianțe făcute fără a ține seamă de religie, iar această politică a

determinat dezaprobarea bisericii catolice și a nobilimii franceze, politica lui lovindu-se de o rezistență

franceză tot mai accentuată. Astfel au avut loc o serie de tentative de comploturi, care mulțumită rețelei

de spionaj al lui Richelieu, au fost înlăturate.

În 1626 regina mamă încearcă cu sprijinul lui Richelieu să-l căsătorească forțat pe fratele regelui,

ducele de Orleans. Această manevră politică a determinat dezaprobarea unora dintre marii nobili

care au fost implicați într-un atentat împotriva cardinalului, ca de exemplu ducesa deChevreuse și

amantul ei, marchizul de Chalais. Complotul este descoperit, iar marchizul este condamnat la

13

moarte, ducesa trimisă în surghiun la Poitou, în timp ce fratele regelui este grațiat cu condiția să se

căsătorească împotriva voinței lui cu Marie de Bourbon-Montpensier.

10 ani mai târziu are loc o altă încercare de a îl ucide pe Richelieu. Aceasta urma să aibă loc

în 1636 la Amiens, unde se aflau trupele franceze pornite împotriva armatei spaniole din Picardie. În

acest complot este implicat contele de Montresor favoritul ducelui de Orleans și contele deSoisons,

generalul fiind în tabăra politică a reginei mame. După descoperirea complotului, Soisons se

refugiază la Sedan unde în 1637 adună trupe împreună cu alți complici. În anul 1641 se întoarce în

Franța în fruntea unei armate habsburgice, învingându-l pe mareșalul francez de Chatillon în bătălia

de la La Marfee din 6 iulie 1641, însă moare în timpul sărbătoririi triumfului său printr-un glonț

neașteptat.

În anul 1642, sănătatea lui Richelieu s-a deteriorat puternic. Simțind că i se apropie moartea, acesta l-a

numit ca succesor pe unul dintre adepții săi cei mai de încredere, Jules Cardinal Mazarin. Deși Mazarin a

fost inițial un reprezentant al Vaticanului, el a ieșit din slujba papei pentru a intra în slujba regelui Franței.

Mazarin a devenit succesorul lui Richelieu atunci când acesta a murit la 4 decembrie 1642. Cardinalul

este înmormântat la biserica din Sorbona.

Vasile Alecsandri 21 iulie 1821- 22 august 1890 primul fiu al medelnicerului Vasile Alecsandri poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, academician o personalitate marcantă a Moldovei și Țărilor Române de-a lungul sec.

XIX Anii formării 1828 pensionul francezului Victor Cuenim 1834 este trimis la Paris sub conducerea lui Filip Furnarachi 1835 după absolvirea bacalaureatului se înscrie la facultățile de medicină, drept care le

abandonează își îndreaptă atenția către literatură și creație literară Activitatea politică întors în țară în 1840 alături de alți tineri încep să manifeste nemulțumiri față de regimul de

guvernare 30 ianuarie 1840 apare Dacia Literară în perioada premergătoare anului 1848 activitațile cu caracter liber din Moldova erau

considerate de factură conspirativă 1848 Europa era zguduită de valul revoluționar 27 martie, hotel Petersburg din Iași se formează un comitet de 16 membrii 28 martie este redactată petiția-proclamatiune formată din 16 puncte după respingerea petiției și arestarea revoluționarilor Vasile Alecsadri pleacă in exil la Paris în exil se implică în redactarea a două acte de mare importanță “Prințipile noastre pentru

reformarea patriei” 12-24 mai 1848 Brasov și “Proclamația adresa moldovenilor “ desfășoară o activitate de propagandă intensă 1849 Brussa este ales reprezentantul românilor emigranți față de gurvernele europene

1850 Vasile Alecsadri se întoarce în țară ocupă funcția de arhivist al statului 1851 este membru în Comisia pentru organizarea învățământului public în Moldova Războiul Crimeii 1853-1856 oferă românilor speranța pentru independență

14

Congresul de la Paris 25 februarie 1856 aduc Principatele în vizorul marilor puteri pentru a se stabili un echilibru în Orient

Conferința de la Paris și convenția elaborată nu satisfăceau dorințele de unire ale românilor dar ofereau deschisă posibilitatea realizării ei

Activitatea diplomatică V. Alecsandri ocupă postul de ministru de externe în două perioade: căimăcămia de trei şi în

timpul lui Al. I. CuzaCăimăcămia de trei. schimbul de note diplomatice cu consulul austriac Godel-Lannoy relaţiile cu delegatul otoman Afif-bei

dubla alegere a lui Al. I. Cuza a tras asupra principatelor furia şi intrigile Austriei şi Imp. Otoman cât şi lipsa de bunăvoinţă a guvernului englez

pentru recunoaşterea din partea marilor puteri a dublei alegeri a lui Al. I. Cuza era nevoie de mult tact şi pricepere

V. Alecsadri a fost trimis în calitate de diplomat la Paris, Londra şi Torino spre a cere srijinul gurnelor respective

Napoleon al III-lea acceptă propunerile lui Al. I. Cuza dar și oferă armament și un împrumut de 12.000.000 de franci

la Londra V. Alesandri este primit de către lordul Malmerburry ministrul de externe al Marii Britanii

în cea de-a treia etapă a misiunii diplomatice V. Alecsandri merge la Torino unde discută cu primul ministru piemontez contele Canour

la 7 aprilie are loc întrunirea de la Paris dintre marile puteri pentru a discuta recunoașterea alegerea lui Al. I. Cuza discuțiile fiind întrerupte de izbucnirea războiului franco-sard-austriac

V. Alecsandri cât și Al. I. Cuza au avut rezerve față de planul franco-sard

activitatea lui V. Alecsandri ca ministru de externe al Moldovei și Țării Românești nu s-a limitat numai la misiunile din străinătate

a fost autorul unor inițiative importante foarte benefice acelor vremuri:- înființarea agenției Principatelor Unite la Paris- înființarea biroului de corespondență

Concluzie Misiunile realizate de V. Alecsandri reprezintă o etapă importantă în diplomația românească

fiind pentru prima dată când un reprezentant al țărilor române a fost primit de către conducătorii unor mari puteri europene reușind printr-un profund patriotism și o mare finețe a știut să prezinte cauza românilor în formele cele mai avantajoase.

Woodrow wilson

activitatea şi moştenirea wilsoniană

15

Date biografice S-a născut în decembrie 1856, în oraşul Staunton, Virginia Familia s-a mutat în Georgia, apoi în Carolina de Sud, în 1870 S-a înscris la College of New Jersey(actuala Princeton University), unde a

studiat istoria şi filosofia Apoi a urmat dreptul la Virginia

În 1883 s-a înscris la John Hopkins University, pentru a începe o carieră în învăţământ.

I s-a acordat doctoratul pentru prima carte, Congressional Government, în 1886

În acelaşi an, şi-a publicat cea de-a doua carte, The State În 1890 a devenit profesor la Princeton, a devenit rector al universităţii

în 1902 A fost ales guvernator al statului Jersey în 1911 A avut succes, iar în 1912 a ajuns la Casa Albă, devenind preşedintele

SUA

Preşedintele wilson Odată ales, el a început un program naţional de reforme A adoptat Underwood Act, în octombrie 1913 A reformat sistemul bancar A adoptat o legislaţie radicală antitrust În 1914 a constituit Comisia Federală a ComerţuluiPe plan extern : A pus accentul pe drepturile omului, pe dreptul de autoguvernare si pe

ilegitimarea imperiului formal A respins politica de forţă şi principiul echilibrului puterii A susţinut arbitrajul creator de legături Şi-a convins poporul să intre în război, apelând la sensibilitatea

americanilor, prin susţinerea rolului de “far al democraţiei” al SUA Wilson, diplomatul Intrarea SUA de partea Aliaţilor, a înclinat decisiv balanţa în favoarea

acestora, asigurându-le victoria. La Conferinţa de pace de la Paris, Wilson a dorit impunerea unui climat

de pace în Europa, susţinut prin faimoasele “14 Puncte”, obiective idealiste pe care conducătorii europeni nu le luaseră niciodată în calcul până atunci.

Cele 14 puncte• Acorduri deschise de pace, încheiate liber, fără înşelegeri secrete• Libertatea circulaţiei pe mări, cu excepţia apelor teritoriale• Înlăturarea tuturor barierelor economice ale comerţului• Reducerea arsenalului naţional până la cel mai scăzut nivel care să

garanteze siguranţa internă

16

• Reglementări libere, imparţiale şi fără prejudecăţi ale revendicărilor coloniale

• Evacuarea trupelor germane din Rusia şi respectarea independenţei acesteia

• Evacuarea trupelor germane din Belgia• Evacuarea trupelor germane din Franţa, inclusiv din contestata

regiune Alsacia-Lorena• Retrasarea graniţelor italiene de-a lungul liniilor etnice clar

recunoscute• Autoguvernare limitată pentru popoarele Austro-Ungariei

• Evacuarea trupelor germane din Balcani şi independenţa popoarelor balcanice

• Independenţa Turciei şi autoguvernare restrânsă pentru alte naţionalităţi care trăiau sub dominaţia Imperiului Otoman

• Independenţa Poloniei• Crearea unei societăţi generale a naţiunilor pentru acorduri specifice

de a oferi garanţii reciproce de independenţă politică şi integritate teritorială pentru statele mari si pentru cele mici în aceeaşi măsură.

Liga naţiunilorDeşi era răspândită repulsia faţă de război ca metodă de rezolvare a conflictelor dintre ţări, ideea în sine stând la baza Ligii Naţiunilor, ţările europene nu erau pregătite după prima conflagraţie să aibă pur şi simplu încredere una în alta şi să mizeze pe securitatea colectivă, promovată de Wilson.

Securitatea colectivăPresupune că actorii internaţionali nu sunt condamnaţi la neîncredere mutuală, cooperarea fiind posibilă şi dacă îşi depăşesc temerile, renunţând la echilibrul puterii, pacea şi securitatea internaţională pot fi asigurate pe termen lung.Moştenirea wilsoniană

Prin gândirea şi activitatea sa diplomatică, Woodrow Wilson este considerat fondatorul internaţionalismului liberal, cu trei forme distincte:Liberalism comercial• Liberalismul republican• Liberalismul regulator(Robert Keohane)Kissinger:“Apariţia pe scenă a lui Wilson a fost pentru America un moment de răscruce,

unul dintre acele rare exemple de conducător care modifică fundamental cursul istoriei ţării sale.”

“De la Woodrow Wilson la George Bush,preşedinţii americani au invocat dezinteresarea ţării lor ca atribut crucial al rolului ei de conducător.”

17

În relaţiile internaţionale, SUA se raportează deseori la wilsonianism deoarece el întruchipează credinţa americană a măreţiei ţării sale, a rolului său în lume, chiar dacă acest idealism se confruntă deseori cu lumea reală, unde actorii internaţionali sunt suspicioşi şi adepţi ai forţei.

18