Upload
bebestrumf1
View
789
Download
5
Embed Size (px)
Citation preview
TEMA VI
Protecţia mediului în România
Normele privind protecţia mediului în ţara noastră. Problematica actuală de protecţia
mediului
În domeniul protecţiei mediului ambiant, ţara noastră se confruntă cu o serie de probleme
de fond, din care se impun a fi menţionate:
a) Schimbarea mentalităţii tehniciste şi înlocuirea cu o mentalitate complexă tehnico
economico-juridică pentru rezolvarea problemelor de protecţia mediului, fără de care nu este
posibilă dezvoltarea economică;
b) Stabilirea unui program de protecţie a mediului cu obiectivele majore, pe termen lung,
prin care să fie incluse atât problemele de cercetare ştiinţifică, cât şi monitoringul aplicativ al
factorilor de mediu;
c) Implicarea prin coparticiparea activă, programată a unităţilor economice productive la
activitatea de protecţia mediului, începând cu tehnica şi tehnologia proprie.
În acest sens, în legislaţia românească au fost elaborate numeroase acte normative privind
protecţia mediului, dintre care exemplificăm:
1. Ordonanţa de urgenţă privind protecţia mediului, nr. 195/2005
2. Legea nr. 265 din 29 iunie 2006 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 195/2005 privind protecţia mediului
3. H.G. nr. 136 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului
4. H.G. 459 privind reorganizarea şi funcţionarea ANPM
5. OUG 243 – 2000 privind protecţia atmosferei
6. Ordinul 1182 – 2002 pentru aprobarea metodologiei de gestionare şi furnizare a
informaţiei privind mediul, deţinută de autorităţile publice pentru protecţia mediului
7. Ordinul 876 – 2004 pentru aprobarea procedurii de autorizare a activităţilor cu impact
semnificativ asupra mediului.
8. Ordinul 863 – 2002 privind aprobarea ghidurilor metodologice aplicabile etapelor
procedurii - cadru de evaluare a impactului asupra mediului
9. H.G. 1115 – 2002 privind accesul liber la informaţia privind mediul.
10. H.G. 918 – 2002 privind stabilirea procedurii cadru de evaluare a impactului asupra
mediului şi pentru aprobarea listei proiectelor publice sau private supuse acestei
proceduri
1
11. 18. H.G. nr. 980/29.12.1998, privind înfiinţarea Companiei Naţionale: „Institutul
Naţional de Meteorologie, Hidrologie şi Gospodărire a Apelor” SA (INMH) – publicată
în M.O. nr. 530/31.12.1998
12. H.G. nr. 980/29.12.1998, privind înfiinţarea Companiei Naţionale: „Institutul Naţional
de Meteorologie, Hidrologie şi Gospodărire a Apelor” SA (INMH) – publicată în M.O.
nr. 530/31.12.1998
13. Legea 5/1991 pentru ratificarea Convenţiei asupra zonelor umede, de importanţă
internaţională în special ca habitat al păsărilor acvatice, încheiată la Ramsar, 2
februarie 1971
Prin Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005, aprobată de forul legiuitor românesc prin Legea
nr. 265/2006 s-a reglementat problematica de protecţie a mediului în conformitate cu cerinţele
naţionale şi cu prevederile legilor de drept internaţional.
Încă din primul articol se precizează că obiectul legii îl constituie un ansamblu de
reglementări juridice privind protecţia mediului, obiectiv de interes public major, pe baza
principiilor şi elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă.
În acelaşi articol este definit mediul, aşa cum am precizat şi partea rezervată acestui
subiect.
Articolul 2 defineşte 74 de termeni în ordine alfabetică pentru a elimina orice posibilitate
de confuzie în textul respectivei legi.
Articolul 3 prezintă principiile şi elementele strategice ale ordonanţei d eurgenţă. Acestea
sunt:
a) principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale;
b) principiul precauţiei în luarea deciziei;
c) principiul acţiunii preventive;
d) principiul reţinerii poluanţilor la sursă;
e) principiul „poluatorul plăteşte”;
f) principiul conservării biodiversităţii şi ecosistemelor specifice cadrului biogeografic
natural;
g) utilizarea durabilă a resurselor naturale;
h) informarea şi participarea publicului la luarea deciziilor,precum şi accesul la justiţie în
probleme de mediu;
i) dezvoltarea colaborării internaţionale pentru protecţia mediului;
Art. 5 – „Statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos, garantând în
acest scop accesul la informaţiile privind calitatea mediului, dreptul la consultare şi de a se
adresa autorităţilor şi dreptul de despăgubire pentru prejudiciul suferit.
2
Art. 6 – prevede că „Protecţia mediului constituie o obligaţie a autorităţilor administraţiei
publice centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice”.
Art. 7 – prevede: „Responsabilitatea privind protecţia mediului revine autorităţii
centrale pentru protecţia mediului şi agenţiilor sale teritoriale”, precum şi altor entităţi
prevăzute.
În continuare, legea stabileşte:
- Reglementarea activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului, prin normele de
autorizare, regimul substanţelor şi deşeurilor periculoase, regimul îngrăşămintelor chimice şi
al pesticidelor, asigurarea protecţiei împotriva radiaţiilor ionizante, regimul organismelor
modificate genetic.
- Protecţia resurselor naturale şi conservarea biodiversităţii prin protecţia apelor şi
ecosistemelor acvatice, protecţia atmosferei, protecţia solului, subsolului şi ecosistemelor
terestre, regimul ariilor protejate şi al monumentelor naturii, protecţia aşezărilor umane.
- Atribuţiile şi răspunderile privind protecţia mediului: ale autorităţilor de specialitate, ale
autorităţilor centrale şi locale, obligaţiile persoanelor fizice şi juridice.
- Sancţiunile pentru încălcarea prevederilor legii protecţiei mediului.
Organizarea protecţiei mediului în România
La momentul actual, autoritatea centrală care coordonează activitatea de protecţie a
mediului este Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor (conform Hotărârii de Guvern nr.
408/2004).
Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor aplică strategia şi programul guvernului în
vederea promovării politicilor în domeniile mediului şi gospodăririi apelor, având rol de sinteză,
coordonare şi control în aceste domenii.
În subordinea Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor există următoarele structuri:
- Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului;
- 8 Agenţii Regionale pentru Protecţia Mediului;
- 34 de Agenţii Judeţene pentru Protecţia Mediului;
- Administraţia Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”;
- Unităţi de Management ale Proiectelor (UMP);
- Unităţi de Implementare ale Proiectelor (UIP).
Conform Ordonanţei de urgenţă nr. 195/2005, Agenţia Naţională pentru Protecţia
Mediului, instituţie publică cu personalitate juridică, este organul de specialitate pentru
implementarea politicilor şi legislaţiei în domeniul protecţiei mediului.
3
Sub autoritatea Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor mai funcţionează
Administraţia Naţională „Apele Române” şi Institutul Naţional de Meteorologie, Hidrologie şi
Gospodărire a Apelor.
În coordonarea aceluiaşi minister funcţionează Institutul Naţional de Cercetare –
Dezvoltare pentru Protecţia Mediului (ICIM) Bucureşti, Institutul Naţional de Cercetare –
Dezvoltare Marină „Grigore Antipa” (INCDM) Constanţa şi Administraţia Fondului pentru
Mediu.
Prin HG 297/2003 s-a înfiinţat Garda Naţională de Mediu, instituţie publică, cu
personalitate juridică care exercită controlul aplicării legislaţiei de mediu.
În prezent, Garda Naţională de Mediu s-a reorganizat prin OUG 64/2003, preluând în
subordine Inspectoratele teritoriale de Regim Silvic şi Cinegetic şi prin HG 761/2003 trece în
subordinea Autorităţii Naţionale de Control.
Comisia Naţională pentru Controlul Activităţii Nucleare (CNCAN) organizată prin OUG
64/2003 funcţionează în coordonarea directă a Primului – ministru.
De asemenea, la nivelul Ministerului Economiei şi Comerţului există următoarele
structuri care se ocupă de problema gestiunii deşeurilor:
- Comisia Naţională pentru Reciclarea Materialelor Refolosibile;
- Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale;
- Agenţia Naţională pentru Substanţe Chimice Periculoase;
- Agenţia Naţională pentru Deşeuri Radioactive
Uniunea Europeană şi protecţia mediului în România
La ultimul raport privind stadiul de pregătire al ţării noastre pentru aderarea la Uniunea
Europeană (26 septembrie 2006) au fost scoase în evidenţă o serie de progrese semnificative în
privinţa capacităţii administrative de protecţie a mediului şi a organizării profesionale în
domeniu.
Raportul subliniază însă necesitatea consolidării în continuare a rolului consultativ al
Ministerului şi al Agenţiei Naţionale de Mediu faţă de agenţiile locale şi regionale.
În domeniul managementului deşeurilor a fost finalizată transpunerea acquis-ului. A fost
întărită capacitatea administrativă, nivelul regional fiind în prezent mai bine pregătit mai bine
pentru a implementa acquis-ul comunitar în domeniul deşeurilor. S-au elaborat proiectele
Planurior Regionale de Management a Deşeurilor şi s-au luat o serie de alte măsuri importante în
direcţia implementării directivelor privind depozitele de deşeuri, deşeurile din ambalaje şi cele
provenind echipamentele electrice şi electronice.
Totuşi mai este necesară îmbunătăţirea funcţiilor de asistenţă şi consultanţă la nivel
naţional.
4
În privinţa managementului apei şi a urmăririi calităţii acesteia, raportul arată că a fost
finalizat procesul de transpunere a acquis-ului comunitar.
O serie de măsuri importante de implementare au fost luate în privinţa identificării
zonelor de capturare a apei potabile şi a elaborării unui nou registru al sistemelor de colectare şi
de tratare a apei menajere.
Au fost continuate investiţiile în infrastructură, fiind elaborată şi o nouă strategie
financiară.
În domeniul poluării industriale au fost înregistrate progrese în procesul de emitere a
permiselor integrate pentru instalaţiile care fac obiectul Directivei privind Prevenirea şi
Controlul Integrat al Poluării. Au fost deja emise permise pentru circa 1/3 din totalul
instalaţiilor care necesită permise (totalul fiind de circa 600).
Pentru circa 80% din cele rămase există deja documentaţii depuse şi care sunt în curs de
analizare, restul instalaţiilor fiind în faza de pregătire finală a solicitărilor.
În afara celor consemnate în raport, se poate spune că autoritatea centrală de protecţia
mediului are în vedere ca în permanenţă să se urmărească obiectivele:
1. întărirea managementului ecologic;
2. conştientizarea opiniei publice;
3. pregătirea de specialitate a funcţionarilor din domeniu;
4. furnizarea de sprijin logistic tuturor unităţilor cu probleme;
5. dotarea cu echipamente pentru monitorizarea calităţii factorilor de mediu etc.
Păstrarea echilibrului ecologic la nivel planetar
Pentru păstrarea echilibrului ecologic la nivel planetar trebuie luate o serie de măsuri prin
eforturi conjugate ale tuturor ţărilor, indiferent de nivelul de dezvoltare şi zona geografică în care
se află, şi anume:
1 Protecţia împotriva catastrofelor naturale
2 Asigurarea energiei
3 Asigurarea alimentelor
4 Dezarmarea, combaterea războiului
5 Pregătirea populaţiei şi specialiştilor în domeniul ecologiei
Dezvoltarea durabilă şi calea spre prosperitate
Specialiştii subliniază că 10% din teritoriul României este atins de poluare în forme mai
intense. Există însă numeroase cazuri de poluare a apelor, cele de profunzime infestate cu nitraţi,
pesticide şi substanţe petroliere, iar cele de suprafaţă degradate cu substanţe organice naturale şi
de sinteză (insecticide şi fertilizanţi). Anual se deversează în râuri mari cantităţi de substanţe
poluante! Din acestea numai 10% sunt adecvat tratate.
5
Majoritatea localităţilor nu au staţii de tratare, iar cele existente sunt subdimensionate.
Pericolul cel mai mare îl reprezintă detergenţii industriali, care, nefiind biodegradabili împiedică
oxigenarea apelor. Din totalul de peste 22.500 km de cursuri de apă, 953 km se încadrează în
clasa a V-a (puternic poluate) în timp ce peste 3.200 km se încadrează în clasa de calitate IV
(slabă).
Anual sunt emise în atmosferă circa 3,8 milioane t substanţe poluante ce afectează grav
sănătatea populaţiei, vegetaţia şi solul. Numai poluarea chimică a solurilor afectează aproximativ
900 mii ha. Pe lângă acestea, în România există depozitate 370 milioane tone deşeuri din care
344 milioane tone reprezintă deşeuri din activităţi miniere (92%). Creşterea anuală a cantităţii de
deşeuri depăşeşte 75 milioane tone, din care numai deşeurile menajere urbane reprezintă 7
milioane tone. Deşeurile reciclate/valorificate anual ating abia 20 milioane tone.
Din nefericire declinul pădurilor s a generalizat la nivel global, inclusiv în Europa, fiind
prezent cu certitudine în România, unde fondul forestier s a deteriorat considerabil în ultimii 15
ani. Proporţia arborilor afectaţi de defoliere în diferite proporţii a ajuns în anul 2004 la 37,5%,
România aflându se acum în grupa ţărilor europene cu păduri aflate într o stare precară de
sănătate, alături de Germania, Ungaria, Bulgaria şi Grecia. Gradul de defoliere este deja sever la
0,8% din copaci şi 0,6% din aceştia sunt uscaţi.
Regresul în silvicultură se face şi el simţit, îngreunând redresarea stării pădurilor şi
împiedicând acţiunea de reconstrucţie ecologică prin împăduriri. Din întinsele suprafeţe de
terenuri degradate situate în afara fondului forestier (1-2 milioane ha.) în actuala perioadă se
împăduresc anual între 13-17 mii ha. Din acest punct de vedere, România nu se aliniază încă la
cerinţele Uniunii Europene, care realizează împăduriri masive pentru stabilizarea climei şi în
multe alte scopuri. Se impun acţiuni urgente şi susţinute de protecţie pentru ca pădurea să
protejeze la rândul său.
În contextul integrării europene se impune o strânsă legătură cu organismele UE,
folosirea raţională a transferului de cunoştinţe şi tehnologii, precum şi promovarea standardelor
şi a normelor existente la nivel continental.
Cele două direcţii de redresare ar putea fi:
- Accentul pe resursele umane şi dezvoltarea instituţională a sistemului de mediu intern;
- Promovarea unor relaţii internaţionale, în special regionale, de natură să îmbunătăţească
randamentul acţiunilor pe plan local.
Pe baza acestor trei piloni (resurse umane, relaţii internaţionale şi privatizare), se poate
genera o alternativă de redresare deosebit de eficientă, ale cărei măsuri prioritare sunt
enumerate mai jos:
6
Completarea unui sistem legislativ coerent, dinamic şi a unui sistem de norme şi
standarde pentru reglarea activităţii economico sociale în concordanţă cu nivelul resurselor şi cu
capacitatea de suport a mediului. În prezent acesta este aproape complet urmând ca măsurile
legislative să fie trecute în practică.
2. Dezvoltarea unei structuri instituţionale capabile să permită abordarea integrată a
protecţiei mediului în cadrul dezvoltării durabile.
3. Dezvoltarea şi întărirea sistemului informaţional pentru stabilirea priorităţilor şi a
soluţiilor alternative.
4. Evaluarea datoriei către mediu a obiectivelor economice. Investiţiile de mediu viitoare
trebuie să prevadă costurile pentru prevenirea deteriorării capitalului natural şi costurile pentru
anularea datoriei pentru mediu.
5. Analiza cost-beneficiu a fiecărei unităţi economice. Eficienţa energetică trebuie să fie
una din direcţiile principale ale restructurării economice, astfel, pe lângă protecţia mediului
asigurându se şi competitivitatea produselor. În acest context va scădea dependenţa faţă de
energia importată, în cazul României mai ales faţă de petrol şi gaze naturale.
6. Privatizarea, inclusiv a afacerilor de mediu, pentru a se promova cooperarea
internaţională.
7. Promovarea introducerii Sistemelor de Management de Mediu în cadrul structurilor
guvernamentale şi administraţiilor locale şi impunerea acestora la toate nivelele sectoarelor
economice de activitate.
8. Elaborarea strategiei şi a programelor pentru redresarea stării pădurilor şi a silviculturii
româneşti, în acord cu standardele europene şi în conformitate cu toate convenţiile internaţionale
de profil semnate sau recunoscute de România.
9. Constituirea cu maximum de urgenţă a unei structuri responsabile pentru administrarea
reţelei naţionale de arii protejate.
10. Dezvoltarea unui sistem de management performant al deşeurilor.
11. Utilizarea judicioasă a Fondului de Mediu, element esenţial într o strategie eficientă,
de restructurare şi dezvoltare armonioasă a ţării.
12. Atragerea şi formarea resurselor umane de specialitate, capabile să utilizeze
cunoştinţele ştiinţifice şi tehnologice în rezolvarea problemelor specifice de mediu, şi întărirea
capacităţii de participare a publicului la actul de decizie.
13. Ajustarea continuă a strategiei de mediu, în raport cu fazele reformei şi cu dinamica
strategiei regionale.
7
TEMA VII
Armonizarea legislaţiei de mediu a României la cea europeană
şi situaţia ariilor protejate
Strategia privind mediul este o componentă esenţială a creării Pieţei Interne.
Această relaţie specială a fost, de altfel, recunoscută şi prin Actul Unic European (art.
100 A, paragrafele 3 şi 4) şi întărită prin art. 2 al Tratatului privind Uniunea Europeană, unde se
stipulează imperativul ca Piaţa Internă să fie completată prin mijloace care să urmărească, „o
durabilă şi neinflaţionistă creştere ,respectând mediul
Legislaţia de mediu a UE, dezvoltată în ultimii 30 de ani, cuprinde aproximativ 300 de
acte normative - regulamente, directive, decizii, recomandări - la care se adaugă o serie de
documente cu caracter politic:
- cele cinci programe de acţiune;
- politici şi strategii sectoriale;
- comunicate,
- declaraţii ş.a.
Acestea din urmă, deşi nu au o forţă juridică obligatorie, contribuie la orientarea,
interpretarea ori stimularea reglementărilor legale în materie.
În prezent, România ca tara care a aderat la UE, iar capitolul „Protecţia mediului” este
definitivat urmeaza a se conforma reglementărilor comunitare de mediu, în mod treptat
astfel ca, în decurs de 10 ani, realităţile ecologice româneşti să se apropie cât
mai mult de cele europene.
Arii protejate şi rezervaţii naturale în România
Începutul problematicii de protecţie a naturii care s-a dezvoltat, ulterior, în domeniul larg
al protecţiei mediului ambiant a reprezentat în prima etapă o atitudine civică, estetică şi ştiinţifică
pentru protecţia unor frumuseţi şi a unor resurse naturale.
Printre pionierii recunoscuţi în domeniul ocrotirii naturii, care au trăit la sfârşitul
secolului al XIX-lea, au fost: botanistul D. Grecescu, medicul balneolog I. Bemarth şi pictorul N.
Grigorescu, sprijiniţi apoi de competenţa oamenilor de ştiinţă D. Brândză,
S. Mehedinţi, I. Lichiardopol (1903). P. Antonescu (1907), Gr. Antipa (1913), I. Prodan (1913),
A. Popovici-Bâznoşanu (1914), ş.a.
8
Clasificarea ariilor protejate
În funcţie de obiectivele şi elementele care le caracterizează, s-au definit zece categorii
(tipuri)
de arii protejate:
I. Rezervaţii ştiinţifice;
II. Parcuri naţionale;
III. Monumente ale naturii;
IV. Rezervaţii de conservare a naturii;
V. Peisaje terestre sau marine protejate;
VI. Rezervaţii de resurse naturale;
VII. Regiuni biologice naturale (rezervaţii antropologice);
VIII. Regiuni naturale amenajate în scopul unor utilizări multiple;
IX. Rezervaţii ale biosferei;
X. Obiective de patrimoniu mondial („United Nations List of National Parks and Protected
Areas”, 1990).
În ultima perioadă, pentru simplificare ariile protejate se împart în 6 grupe principale.
Acestea sunt următoarele:
- Rezervaţii ale biosferei
- Parcuri naţionale
- Parcuri naturale
- Rezervaţii ştiinţifice
- Rezervaţii naturale
- Monumente ale naturii
Suprafaţa ariilor protejate în România, anul 2004
Nr.crt. Tipul de arie protejată Număr Suprafaţa (ha)
1. Rezervaţii ale biosferei 3 664.446
2. Rezervaţii ştiinţifice 55 111.277
3. Parcuri naţionale 12 304.730
4. Monumente ale naturii 234 7.705
5. Rezervaţii naturale 617 204.355
6. Parcuri naturale 13 728.272
TOTAL 2.020.785
Rezervaţiile biosferei
9
Aceste rezervaţii includ zone ale biosferei în care s-au luat măsuri de protecţie, în scopul
menţinerii proceselor naturale într-o stare netulburată, pentru a avea exemple reprezentative
ecologice ale mediului natural; sunt incluse într-un program ştiinţific internaţional.
Rezervaţiile sunt desemnate exclusiv pentru a proteja regiuni unice. Importanţa lor este
diferită, în special în legătură cu cercetarea ştiinţifică, accesibilitatea, supravegherea continuă,
activităţi formative instructive, şi demonstraţii, fără a se omite scopul de conservare. în aceste
cazuri, elementul uman este vital pentru funcţionarea rezervaţiilor biosferei.
O altă diferenţă fundamentală constă în aceea că obiectivele fixate constau în realizarea
unei reale rezervaţii a biosferei reprezentativă, pentru ecosistemele planetare.
Pe teritoriul ţării noastre au fost declarate trei rezervaţii ale biosferei.
Rezervaţiile biosferei din România
Nr. crt. Denumire Judeţul Suprafaţa (ha) Act normativ de înfiinţare
1. Delta Dunării Tulcea / Constanţa 580.000 Legea 82/1992
2. M-ţii Retezat Hunedoara 38.047 HCM 593/19353. M-ţii Rodnei Maramureş 46.399 OMM 7/1990
TOTAL 664.446
Parcurile naţionale
Sunt, în general, suprafeţe mari, care pot include mai multe ecosisteme nemodificate sau
puţin modificate prin exploatarea de către om. În aceste ecosisteme, speciile vegetale şi animale
şi sit-urile geomorfologice, precum şi habitatele, prezintă un interes special din punct de vedere
ştiinţific, educativ, sau recreativ, deoarece cuprind peisaje naturale de mare valoare estetică.
Respectarea entităţilor ecologice, prin măsuri luate de autorităţi competente la nivel de
stat, împiedică, reduc sau elimină, pe cât posibil, pe întreaga suprafaţă, exploatările sau
ocupaţiile antropice diverse, precum activităţile agropastorale, miniere, vânătoarea, pescuitul,
efectuarea de construcţii de interes public, transport, comunicaţii energetice etc., activităţile
imobiliare comerciale sau industriale.
Vizitarea şi turismul se fac în condiţiile stabilite prin reglementări specifice numai în
scopuri recreative, educative şi culturale.
Accesibilitatea publicului în interiorul parcului este delimitată pe zone în care se admite
construcţia de drumuri, de clădiri necesare primirii turiştilor sau serviciilor de administrare a
parcurilor.
Situaţia parcurilor naţionale (în anul 2004) în România
10
Denumirea parcului Judeţele pe teritoriul cărora se află Suprafaţa (ha)
1. Retezat HD 38.047
2. Rodna BN, MM, SV 46.399
3. Domogled – Valea Cernei CS, MH, GJ 60.100
4. Cheile Nerei – Beuşniţa CS 37.100
5. Semenic – Cheile Coraşului CS 36.665
6. Ceahlău NT 8.396
7. Călimani BN, MS, SV 24.041
8. Piatra Craiului AG, BV 14.800
9. Cheile Bicazului – Hăşmaş HR, NT 6.575
10. Cozia VL 17.100
11. Munţii Măcinului TL 11.321
12. Buila – Vânturariţa VL 4.186
Total suprafaţă 304.730
Parcurile naturale
Sunt arii naturale protejate în scopul conservării unor ansambluri peisagistice în care
interacţiunea activităţilor umane cu natura, a creat, de-a lungul timpului o zonă distinctă de mare
valoare peisagistică şi culturală, deseori cu mare diversitate biologică.
Suprafaţa totală a acestor parcuri este de 728.272 ha (în anul 2004).
Principalele parcuri naturale din România (anul 2004)
Zona Judeţele pe teritoriul cărora se află Suprafaţa (ha)
1. Grădiştea Muncelului – Cioclovina HD 10.000
2. Porţile de Fier CS, MH 115.656
3. Munţii Apuseni AB, BH, CJ 75.784
4. Balta Mică a Brăilei BR 17.529
5. Bucegi AG, BV, DB, PH 32.663
6. Munţii Maramureşului MM 148.850
7. Geoparcul Platoul Mehedinţi MH 106.000
8. Geoparcul Dinozaurilor – Ţara
Haţegului
HD 102.390
Rezervaţiile ştiinţifice (Rezervaţii naturale integrale)
Sunt incluse, de obicei, ecosistemele care cuprind specii de importanţă ştiinţifică
reprezentative pentru regiuni naturale deosebite, zone cu particularităţi biologice sau geologice
11
remarcabile ca, de exemplu, ariile pentru conservarea resurselor genetice. Mărimea acestor arii
este stabilită astfel ca să le asigure integritatea.
Procesele naturale trebuie să se desfăşoare în absenţa totală a intervenţiilor directe ale
omului.
Accesul publicului şi turismul sunt, în general, interzise.
Exemple: peisajul lacustru marin Nuntaşi-Istria-Tusla (1610 ha), Cetatea Istria Grindul
Saiele (350,0 ha – jud. Constanţa), Bucegi - Abruptul Prahovean (3.748 ha – jud. Prahova),
Peştera Muierii (19,0 ha), Peştera Cloşani (15,6 ha-jud. Gorj) etc.
Monumente ale naturii
Această categorie conţine unul sau mai multe elemente particulare de importanţă
naţională excepţională, dar care nu ocupă suprafeţe mari.
Ca urmare, suprafaţa rezervată se va extinde numai atât cât este necesar pentru a-i asigura
integritatea.
Pot prezenta interes pe plan turistic sau pentru odihnă.
Multe exemplare de arbori rari sau cu vârste înaintate sunt declarate de asemenea
monumente ale naturii.
Rezervaţii de conservare a naturii
Au ca scop principal protecţia unor „sit-uri sau habitate" deosebite sau esenţiale pentru
fauna sedentară sau migratoare de importanţă naţională sau mondială. Dimensiunile acestor
rezervaţii pot fi relativ limitate şi includ zone de cuibărit, biotopuri marine sau lacuri, păduri sau
terenuri înierbate etc. Uneori pot fi necesare intervenţii ale omului, pentru a asigura condiţii
optime speciilor sau comunităţilor de specii etc. Producţia de resurse exploatabile şiregenerabile
poate să aibă un rol secundar.
Aceste terenuri pot fi proprietatea statului, a organizaţiilor sau asociaţiilor cu scop
lucrativ, persoanelor private etc., cu condiţia asigurării măsurilor de ocrotire. Exemple: Vulcanii
noroioşi de la Pâclele Mari şi Mici (30,0 ha - jud. Buzău), Dunele de la Agigea (25,0 ha), lacul
Agigea (86,8 ha), Pădurea Hagieni (392,9 ha - jud. Constanţa).
Peisaje terestre sau marine protejate
În această categorie se includ două tipuri:
12
a) peisaje cu calităţi estetice deosebite, rezultate din interacţiunea om natură (ex.: forme
tradiţionale de utilizare a spaţiului legate de agricultură, păşunat etc.);
b) zone naturale pe care omul le-a amenajat pentru odihnă sau turism ca peisaje de-a
lungul coastelor mării, a lacurilor, de-a lungul râurilor în, regiuni colinare, de munte etc.
Acestea se pot amenaja ca locuri de importanţă naţională pentru odihnă. Pot fi proprietate
privată sau domeniu de utilitate publică. Exemple: Pădurea de Aramă (20,0 ha), Pădurea de
Argint (0,5 ha - jud. Neamţ), Tăul fără fund de la Bagu (4,0 ha - jud. Alba), Muntele Tâmpa
(188,2 ha), Pădurea şi mlaştinile eutrofe de la Prejmer (252,0 ha. jud. Braşov).
TEMA VIII
MANAGEMENTUL CONTRACARĂRII POLUĂRII MEDIULUI AMBIANT
13
1. PREMIZELE ADOPTĂRII STRATEGIEI DE DEZVOLTARE DURABILĂ
Fenomenul de risipă este prezent în societatea umană fie ca un consum social ridicat şi o
utilizare redusă a bunurilor de consum (cazul statelor dezvoltate), fie ca urmare a utilizării unor
tehnologii rudimentare, mari consumatoare de resurse energetice şi naturale (cazul multor ţări în
curs de dezvoltare).
Cele mai importante dezechilibre au fost create în zonele cele mai industrializate
respectiv în America, Europa, Japonia şi mai recent în China.
Strategiile mondiale sunt orientate spre folosirea raţională a resurselor, o mai corectă gestionare
a acestora, o diminuare a impactului negativ asupra mediului prin creşterea ponderii energiei
neconvenţionale şi scăderea consumului specific de resurse pe unitatea de produs sau pe unitatea
de PIB.
Utilizarea bunurilor ar trebui regândită în sensul creşterii duratei şi intensităţii de folosire.
2. SISTEME DE MANAGEMENT AL PROTECŢIEI MEDIULUI
Managementul ecologic - disciplină relativ nouă - a apărut ca urmare a preocupărilor de
promovare a principiilor ecologice.
Multe companii prevăd posturi cu sarcini concrete legate de protecţia mediului. O serie
de companii apelează la auditul de mediu. Aproape toate marile companii şi-au actualizat
misiunea şi obiectivele în raport cu efectele de mediu pe care le generează, altele şi-au
modernizat tehnologiile pentru a diminua aceste efecte sau au iniţiat programe de instruire a
personalului.
Măsurile enumerate fac parte din capitole diferite ale aceleiaşi ştiinţe: managementul.
Astfel, definirea misiunii şi a obiectivelor aparţine managementului strategic; modernizarea
tehnologiilor este o latură a managementului operaţional, instruirea personalului este domeniul
managementului resurselor umane iar reţeaua de recuperare şi refolosire a ambalajelor şi
deşeurilor intră sub incidenţa marketingului produsului.
2.1. Rolul şi responsabilităţile ecologiste ale managementului strategic
În stabilirea misiunii şi a obiectivelor sale, compania trebuie să încerce să comunice clar
şi precis (de preferinţă cuantificabil) rolul, cultura şi filozofia sa de protecţie a mediului.
Exemple:
* un lanţ american de magazine îşi propune conlucrarea cu societatea civilă şi cu
agenţiile guvernamentale pentru prezervarea şi îmbunătăţirea vieţii şi calităţii mediului ambiant.
Firma îşi propune de asemenea o contribuţie de 5% din profitul brut anual la îmbunătăţirea
condiţiilor mediu şi viaţă a comunităţii în care activează.*
14
* companiile japoneze acordă o mare atenţie responsabilităţii lor sociale şi protecţiei
mediului. În acest sens, cultura corporativă a companiei Canon prevede în ordinea următoare a
importanţei: individul-eficienţa activităţii-economisirea resurselor pentru generaţiile viitoare.
* una din marile companii americane de produse chimice, “Union Carbide” îşi propune
îmbunătăţirea tehnologiilor şi tehnicilor de operare pentru a elimina emisiile nocive în mediu.
Cu cât o companie este mai matură în strategia practicată, cu atât ea realizează că dincolo
de treptele coercitive, dezvoltarea ei sustenabilă şi realizarea de profit pe termen lung sunt strâns
legate de acţiunile voluntare încadrate în responsabilităţile etice.
Responsabilitatea ecologică a unei astfel de companii se traduce prin preferinţa de a oferi
spre vânzare produse ecologice, cărora le dedică amplasamente speciale şi o publicitate pe
măsură.
Strategia responsabilităţii sociale în domeniul ecologic poate avea 4 moduri de
manifestare:
- strategia reactivă;
- strategia defensivă;
- strategia de adaptare;
- strategia proactivă.
2.2. Managementul operaţional şi responsabilităţile sale ecologice
Rolul principal al managementului operaţional este de alocare şi dirijare a resurselor în
scopul producerii de bunuri şi servicii. Direcţiile sau acţiunile în care acesta îşi poate aduce
contribuţia la conservarea şi îmbunătăţirea factorilor mediului ambiant, sunt următoarele:
- reducerea consumului de materii prime, materiale şi energie necesare realizării unui
produs, reducerea pierderilor tehnologice şi a cantităţii de deşeuri aferente;
- realizarea şi utilizarea de ambalaje ecologice pentru produse;
- cercetarea şi dezvoltarea de produse nepoluante;
- dezvoltarea tehnologiilor nepoluante;
- dezvoltarea biotehnologiilor;
- asigurarea calităţii şi reducerea până la eliminare a rebuturilor;
- utilizarea ambalajelor ecologice (de exemplu Mc Donald’s).
Fabricile de hârtie apelează pentru aprovizionarea cu lemn fie la plantări de arbori cu
capacitate de creştere rapidă şi care suportă densităţi mari de plantare fie prin achiziţionarea de
suprafeţe de pădure.
Reducerea consumului de lemn se poate obţine şi prin eficientizarea extragerii celulozei
din lemn.
15
În general, în procesul de înălbire a hârtiei, companiile producătoare utilizează clorinele
care au însă un impact negativ asupra mediului.
O sursă importantă de eliminare a risipei de lemn este utilizarea hârtiei recuperate.
O preocupare majoră a oamenilor de ştiinţă şi a multor companii este aceea de promovare
a biotehnologiilor. Prin aceasta se înţelege în general “utilizarea integrată a biochimiei,
microbiologiei şi ingineriei chimice pentru realizarea de aplicaţii tehnologice bazate pe
activităţile microorganismelor, culturilor de celule sau ţesuturi şi ale enzimelor”.
Printre numeroasele aplicaţii ale biotehnologiilor amintim:
- Extragerea ţiţeiului din zăcăminte greu exploatabile cu tehnologiile clasice;
- Obţinerea combustibililor din biomasă sau reziduuri vegetale;
- Regenerarea unor uleiuri cu ajutorul microorganismelor;
- Depoluarea apelor reziduale de carburi hidrogenate şi a depoluării unor zone industriale;
- Permit rezolvarea parţială a poluării apelor mării în cazul unor accidente petroliere etc.
2.3. Management financiar şi costuri ecologice
Responsabilitatea ecologică a companiei antrenează diverse categorii de costuri mai uşor
sau mai dificil de cuantificat, cum ar fi:
- costuri suplimentare de cercetare şi dezvoltare de noi produse cu impact redus asupra
deteriorării mediului;
- costuri şi investiţii suplimentare în adaptarea şi modernizarea tehnologiilor cu impact
redus asupra mediului;
- costuri cu instruirea personalului;
- costuri suplimentare cu informarea consumatorilor.
Costurile ecologice sunt în final suportate de consumator.
2.4. Managementul resurselor umane şi educaţia ecologică
Pentru implementarea corectă a unei strategii ecologice, companiile trebuie să-şi
instruiască personalul implicat şi să-şi formeze manageri cu abilităţi în domeniul ecologic.
Multe companii au adoptat soluţia creării unor microstructuri cu responsabilităţi sociale şi de
mediu sub diverse forme, ca de pildă: crearea unei poziţii de director de mediu, sau de
vicepreşedinte, crearea de comitete sau departamente de mediu.
O latură importantă a educaţiei ecologice este cea care are în vedere dezvoltarea durabilă
a turismului.
Succesul unei afaceri în domeniul turismului depinde de calitatea mediului natural.
Aceasta ar trebui de altfel să constituie o preocupare majoră pentru managerii din turism.
16
Turiştii se fac la rândul lor responsabili de distrugerea mediului ambiant, turismul ca
ramură economică având uneori o contribuţie la degradarea mediului, asemănătoare cu alte
ramuri economice.
În cadrul programelor de mediu ale U.E., sectorul de turism a constituit unul din domeniile
abordate cu prioritate. Principalele direcţii de acţiune din cadrul acestor planuri sunt următoarele:
- Programe inovative de mediu;
- Formarea de reţele turistice;
- Realizarea unui cod de comportament al turiştilor.
3. MONITORINGUL MEDIULUI
3.1. Conceptul de Monitoring al mediului
Monitoringul mediului reprezintă un ansamblu de operaţiuni privind supravegherea,
evaluarea, prognozarea şi avertizarea în legătură cu evoluţia sistemelor naturale, cu scopul
intervenţiei în timp util pentru menţinerea stării de echilibru al mediului.
Monitoringul reprezintă deci mai mult decât o supraveghere continuă a calităţii factorilor
de mediu, procesul reclamând în acelaşi timp şi aspecte privind prognozarea şi avertizarea
factorilor de decizie şi a populaţiei privind dereglările majore ale calităţii mediului în vederea
adoptării unor măsuri adecvate.
Ca instrument al activităţii manageriale, monitoringul mediului presupune satisfacerea
următoarelor cerinţe:
- generarea unui flux informaţional necesar adoptării unor decizii eficiente;
- asigurarea unui caracter integrat al informaţiilor despre mediu;
- posibilitatea procesării datelor din diverse sectoare ale mediului, respectiv
compatibilitatea acestor date.
Generarea fluxului informaţional prin sistemul de monitorizare a calităţii mediului are loc
pe măsură ce se desfăşoară activităţile de prelevare şi analiza acestora, întocmirea rapoartelor şi
formularea concluziilor şi deciziilor privitoare la calitatea mediului.
Elemente necesare:
numărul punctelor de prelevare şi localizarea acestora;
definirea tehnicilor de prelevare a probelor şi de efectuare a măsurătorilor;
conservarea şi transportul probelor;
la analiza probelor trebuiAe avut în vedere ca instalaţiile şi aparatura să fie verificate şi
etalonate;
să se organizeze activitatea de laborator;
17
să se stabilească procedurile de efectuare a analizelor;
modul de înregistrare a datelor etc.
Funcţiile monitoringului integrat al mediului sunt în principal următoarele:
- controlul emisiilor – respectiv cantitatea de poluanţi care tranzitează o anumită zonă sau
se localizează într-o anumită unitate administrativ – teritorială, bazin hidrografic etc.;
- controlul emisiilor – care are ca scop cunoaşterea surselor de poluare, categoria de
poluanţi eliberată de fiecare sursă în aer sau apă, concentraţia sau debitul sursei;
- evaluarea şi controlul eficienţei măsurilor de protecţie a mediului, scop pentru care se
structurează pe sectoare de investigaţii şi activităţi.
Sectoarele de investigaţii sunt fie fenomene complexe (precum cele climatice), fie factori
de mediu (apă, aer, sol), fie activităţile antropice (industrie, agricultură, transporturi) sau modul
în care se reflectă poluarea mediului asupra sănătăţii populaţiei, florei şi faunei etc.
În funcţie de rolul pe care îl au în propagarea, transformarea şi acumularea unor poluanţi,
sectoarele de investigaţie se pot grupa în următoarele 3 categorii:
a) Surse şi vectori de propagare a poluării: surse de poluare naturală respectiv
antropică (industrie, agricultură, transporturi), apa, aerul şi fenomenele
meteorologice;
b) Interfaţa de contact: sol, sedimente, deşeuri;
c) Medii de bioacumulare: floră şi faună terestră şi acvatică, resurse naturale, zonele
umede, influenţe asupra biodiversităţii şi sănătăţii publice etc.
Pe măsură ce protecţia mediului a devenit o preocupare primordială a statului, respectiv
după anul 1990 şi cu deosebire sub imboldul alinierii României la politicile şi strategiile de
mediu europene, sistemul de monitoring al mediului s-a concretizat într-o formă unitară. A
apărut astfel Sistemul de Monitoring Integrat al Mediului din România (SMIR). El reprezintă un
instrument al activităţii manageriale în domeniul mediului, asigurând un flux informaţional
structurat atât pe sectoare specifice (apă, aer, sol etc.) cât şi calitatea mediului, folosirea şi starea
resurselor naturale.
Obiectivul fundamental al SMIR îl, constituie fundamentarea unui sistem adecvat de
supraveghere a calităţii mediului în România, pentru controlul influenţelor antropice, redresării
ecologice a zonelor puternic afectate de poluare, dezvoltării social – economice durabile şi al
fundamentării măsurilor de protecţie şi inginerie a mediului.
Datele care se obţin în cadrul SMIR sunt disponibile pentru reţeaua internaţională de
supraveghere a calităţii mediului (Global Environmental Monitoring System – GEMS). Acesta
reprezintă un instrument al Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu, instituit în urmă cu circa
3 decenii la Conferinţa Interguvernamentală pe Probleme de Mediu de la Nayrobi, în 1974.
18
3.2. Componentele sistemului de Monitoring
Pentru fiecare din cele 3 categorii de sectoare de investigaţii, în cadrul monitoringului
integrat al mediului se acţionează prin 3 subsisteme respectiv reţeaua de supraveghere
(subsistemul „Monitoring”), reţeaua de analiză şi interpretare a datelor (subsistemul „Laborator”)
şi sistemul de prelucrare generală a datelor (subsistemul „Management informatic”).
În cadrul subsistemului „Monitoring” există o reţea de supraveghere alcătuită din
următoarele structuri:
- Reţeaua pentru supravegherea calităţii apelor;
- Reţeaua pentru supravegherea calităţii aerului;
- Reţeaua pentru supravegherea ploilor acide;
- Reţeaua pentru supravegherea radioactivităţii;
- Reţele de informaţii privind calitatea solului, vegetaţiei, faunei, sănătăţii umane.
Pentru fiecare sector de investigaţie densitatea reţelei, frecvenţa activităţii de
supraveghere, indicatorii urmăriţi şi alte caracteristici se diferenţiază în funcţie de anumite
criterii.
Subsistemul “Laborator” reprezintă o activitate complexă şi costisitoare întrucât se
utilizează metode moderne de analiză, iar datele obţinute trebuie să fie compatibile pentru
prelucrare la nivel naţional sau internaţional. De obicei, se apreciază că nivelul cheltuielilor
pentru activitatea de analiză reprezintă cca. 3/4 din totalul cheltuielilor monitoringului integrat.
Laboratoarele de analiză a calităţii aerului, apei, solului etc. pot fi: laboratoare de bază, la
nivelul Agenţiilor de Protecţie a Mediului care au rolul de recoltare de probe şi efectuarea de
măsurători care nu necesită neapărat aparatură de mare performanţă; laboratoare de specialitate
localizate de obicei la nivelul filialelor Companiei Naţionale „Apele Române”; Laboratoare
Naţionale de Referinţă cuprinse în programe internaţionale de monitoring.
3.3. Monitoringul apei
Monitoringul integrat al apei se împarte, în prezent, în patru arii de investigaţie: apa,
sedimentele, suspensiile şi biocenozele, pentru fiecare arie urmărindu-se o serie de indicatori
specifici.
Pentru apa propriu-zisă reţeaua de prelevare a probelor are o densitate mai mare şi o
frecvenţă de prelevare a probelor şi de efectuare a măsurătorilor superioară celei de monitorizare
a sedimentelor şi suspensiilor.
Monitoringul biocenozelor acvatice oferă posibilitate de supraveghere şi analiză a
mediilor de bioacumulare şi bioconversie şi oferă date privind sinergia pe termen lung a unor
fenomene de mediu şi impactul de lungă durată a ecotoxicităţii acvatice.
19
În practică, reţeaua naţională de observaţii pentru gospodărirea apelor cuprinde
următoarele 5 componente:
- ape curgătoare de suprafaţă;
- apă stătătoare;
- ape marine litorale;
- ape subterane;
- ape uzate.
Pentru fiecare din aceste componente, în vederea realizării activităţii de monitoring sunt
necesare proiectarea reţelei de staţii sau secţiuni de control şi elaborarea cadrului metodologic de
generare a fluxului de date şi informaţii.
Astfel, pentru apele curgătoare de suprafaţă au fost alese un număr de 270 secţiuni de
control amplasate după o serie de criterii: importanţa cursului de apă la scară naţională, gradul de
omogenizare al apei, asigurarea posibilităţilor de măsurare a debitelor, existenţa unor condiţii
corespunzătoare de acces şi lucru. Pentru fiecare punct de recoltare a probelor se stabilesc
indicatorii care vor fi analizaţi: fizico-chimici, biologici şi bacteriologici.
Sistemul indicatorilor fizico-chimici cuprinde în general următoarele elemente:
temperatura, pH-ul şi concentraţiile elementelor O2, Ca, Mg, Na, NO3, Fe. Pe lângă aceşti
indicatori fizico-chimici generali mai există şi unii indicatori specifici care se determină
diferenţiat, în funcţie de condiţiile particulare ale fiecărei zone controlate.
Indicatorii bacteriologici care se determină cel mai adesea sunt: numărul total de bacterii
care se dezvoltă la 370 C şi numărul total de bacterii coliforme care se dezvoltă la aceeaşi
temperatură.
Din punct de vedere al frecvenţei de recoltare a probelor s-a stabilit ca în general să se
programeze câte o zi de recoltare a probelor pentru fiecare secţiune, cu o frecvenţă lunară. În
ziua de recoltare se vor preleva 3 probe pentru fiecare secţiune, rezultând în final 36 probe
anuale pentru fiecare secţiune.
În cazurile în care apar fenomene deosebite care au impact asupra apei, numărul de probe
şi frecvenţa recoltării pot creşte după necesităţi.
În privinţa monitoringului apelor marine litorale există, de asemenea, o serie de
diferenţieri. Reţeaua se compune din 12 staţii reprezentative amplasate de-a lungul litoralului
românesc la Mării Negre. În fiecare zonă se recoltează probe de suprafaţă din 3-4 puncte, iar din
zonele de larg se recoltează proba şi de la adâncuri de circa 200 m.
În ceea ce priveşte monitoringul apelor subterane, activitatea se desfăşoară în cadrul
marilor bazine hidrografice pe unităţi morfologice, iar în cadrul acestora pe structuri acvifere,
prin intermediul staţiilor hidrogeologice care au în componenţa lor unul sau mai multe foraje de
20
observaţie. Reţeaua numără circa 270 de staţii. Indicatorii de calitate a apei freatice sunt
următorii:
- indicatori fizico-chimici generali, care se determină obligatoriu în toate secţiunile de
control (temperatură, culoare, miros, pH, oxigen, CO2, CCO, Mn, H2S, Ca, Mg, Fe);
- indicatori fizico-chimici specifici, care se determină doar în acele puncte în care calitatea
apei freatice este susceptibilă la alterări datorită impactului unor surse de poluare
exterioare (amoniu, nitriţi, fosfaţi, sulfuri, cianuri, fenoli, detergenţi, Cr, Cu, Hg, F,
pesticide).
3.4. Monitoringul atmosferei
Subsistemul de monitoring al calităţii aerului îndeplineşte, în general, acelaşi obiective ca
în cazul celorlalte subsisteme de monitorizare, respectiv evaluarea şi obţinerea datelor necesare
deciziilor de management al protecţiei calităţii aerului. România, ca ţară care urmează să adere la
Uniunea Europeană trebuie să respecte Directiva cadru 96/62/CE privind evaluarea şi
managementul calităţii aerului şi ale directivelor care derivă din aceasta.
Ţara noastră trebuie să fie capabilă să asigure date de mediu, respectiv date despre
calitatea aerului ambiental în formatul şi de calitatea cerute de Agenţia Europeană de Mediu.
Este, deci, nevoie ca mai ales localităţile mari să fie dotate cu echipamentul necesar monitorizării
calităţii aerului, în timp real şi respectând cerinţele Uniunii Europene.
Prima aglomerare din România care are o astfel de reţea este Bucureştiul. Acesta
cuprinde următoarele staţii:
- o staţie de fond regională (Baloteşti);
- o staţie de fond suburbană (Măgurele);
- o staţie de fond urbană (la Agenţia de Protecţie a Mediului Bucureşti);
- 2 staţii de trafic în zone aglomerate;
- 3 staţii în zonele industriale ale capitalei.
Datele prelucrate sunt afişate în 6 puncte ale Capitalei, astfel:
- 3 panouri de afişaj (în Piaţa Universităţii, Bucur-Obor şi Piaţa Sergiu Celibidache);
- 3 display-uri montate la Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor, la Primăria
Municipiului Bucureşti şi la Agenţia Regională de Protecţia Mediului Bucureşti.
Principalii poluanţi măsuraţi şi monitorizaţi sunt SO2, NOx, CO, O3, benzen, plumb şi
pulberi. O parte din poluanţi sunt monitorizaţi cu aparatura automată (CO, SO2, NO2, O3), în
timp ce pentru alţii ca, de exemplu, pulberile, determinările se bazează pe analiza unor probe
prelevate.
21
Sursele de poluare a aerului sunt, în principal, sursele fixe industriale şi circulaţia auto, în
special de-a lungul marilor artere şi, cu deosebire, traficul greu.
În privinţa obiectivelor industriale, gama substanţelor evacuate în mediu din procesele
tehnologice este foarte variată: pulberi organice şi anorganice care au şi conţinut de metale, gaze
şi vapori, solvenţi organici, funingine etc. Se apreciază că la nivelul oraşului Bucureşti, ca
urmare a proximităţii unor obiective industriale este expusă la poluarea cu diferite noxe o
populaţie de 350.000 persoane pe o suprafaţă de circa 44 km2.
De asemenea, poluarea aerului cauzată de traficul auto este determinată de câteva sute de
compuşi diferiţi. În urma unor studii recente au fost evidenţiaţi peste 150 de grupuri de compuşi.
Monitorizarea se concentrează însă numai pe acei poluanţi care au cel mai larg impact asupra
sănătăţii umane. S-a determinat că nivelurile de poluare a aerului datorate traficului auto sunt
foarte variabile în timp şi spaţiu. Impactul cel mai mare apare în zonele construite şi cu artere de
trafic supraaglomerate, unde dispersia poluanţilor este dificil de realizat.
Alte surse de poluare a aerului, care se cer monitorizate prin puncte în care se urmăresc
indicatori specifici, sunt şantierele de construcţii, betonierele, centralele electrotermice. Acestea
din urmă reprezintă surse majore de poluare a aerului prin modul de funcţionare cu combustibili
lichizi ce au conţinut ridicat de sulf, deversând în atmosferă importante cantităţi de SO2, NOx,
CO, CO2, pulberi, fum şi cenuşă care poate fi spulberată.
În afara acestor surse mari, atmosfera marilor oraşe mai este poluată şi de numeroase
surse difuze. Acestea sunt reprezentate de numeroase centrale termice uzinale, de bloc sau
individuale.
Noile achiziţii cu care s-au dotat Agenţiile Regionale de Protecţie a Mediului, precum şi
cele care vor intra în funcţiune în anii viitori vor contribui la o mai bună cunoaştere a
problemelor de poluare a atmosferei şi la adoptarea de decizii adecvate.
3.5. Monitoringul solurilor
Creşterea nevoii de alimente, pe plan mondial, accentuează necesitatea utilizării raţionale
a solului.
Ca urmare a unor factori naturali sau antropici, solurile din România sunt afectate de
diferite fenomene negative. Cunoaşterea acestor probleme, evaluarea lor ca amploare, gravitate,
tendinţă, reprezintă o condiţie pentru a asigura intervenţii justificate şi operative pentru păstrarea
calităţii solurilor.
Monitorizarea calităţii solului se face prin intermediul Ministerului Agriculturii,
Pădurilor şi Dezvoltării Rurale care are ca organism de specialitate Institutul Naţional de
Cercetare-Dezvoltare pentru Pedologie şi Agrochimie.
22
Potrivit datelor furnizate de sistemul de monitoring al calităţii solurilor, cea mai mare
parte a solurilor agricole este afectată de unul sau mai multe fenomene dăunătoare, cum sunt:
eroziunea solului prin apă (7 milioane de hectare, inclusiv alunecări de teren pe 700 mii ha) cu
pierderi anuale de circa 150 milioane tone de sol, inclusiv 1,5 milioane tone humus şi 0,5
milioane tone de elemente nutritive (NPK); o suprafaţă de 4,5 milioane hectare este afectată de
conţinutul redus sau foarte redus de fosfor; 3,4 milioane ha au conţinut scăzut în azot; pe 2,3
milioane ha se manifestă aciditate puternică şi moderată.
Alte fenomene negative care afectează solurile sunt salinizarea secundară (100 mii ha),
poluare cu pesticide (50 mii ha), secetă frecventă (3,9 milioane ha), exces periodic de umiditate
(900 mii ha) etc.
23
TEMA 9
AUDITUL DE MEDIU
PRINCIPII GENERALE
Auditul de mediu reprezintă un proces de determinare şi examinare, implicând analize,
teste şi confirmări, al cărui scop este de a verifica în ce măsură o întreprindere în ansamblu sau
anumite structuri componente ale acesteia, respectă cerinţele legale, locale sau naţionale, de
protecţie a mediului.
Pentru ţările cu o economie dezvoltată, auditul de mediu este specific tuturor categoriilor
de întreprinderi, completând astfel managementul global al acestora.
Precizăm că sistemul de management de mediu al unei întreprinderi trebuie să permită
echipei de conducere să se asigure că:
- întreprinderea respectă, prin întreaga sa activitate, toate prevederile actelor normative
pe linia protecţiei mediului;
- activităţile interne, organizarea şi structurarea întreprinderii, procedurile interne pe linia
preocupărilor de protecţia mediului sunt clar definite;
- riscurile de mediu ale întreprinderii sunt cunoscute şi se află sub control;
- întreprinderea are fondurile şi serviciile de mediu asigurate;
Auditul de mediu al unei întreprinderi presupune desfăşurarea următoarelor activităţi de:
pre-audit;
audit propriu-zis;
post-audit.
În activităţile de pre-audit sunt incluse:
- selecţia sectoarelor ce vor fi analizate;
- alegerea echipei de audit;
- elaborarea planului, scopului şi graficului de desfăşurare a auditului;
- alocarea resurselor;
- întocmirea formularelor şi obţinerea de informaţii premergătoare asupra sectoarelor ce
urmează să fie analizate.
În etapa activităţilor de audit propriu-zis sunt incluse mai multe subetape:
- înţelegerea sistemului şi procedurilor interne de management;
- analiza detaliată a fiecărui sector din punct de vedere al respectării prevederilor de
protecţia mediului;
- precizarea punctelor tari şi a celor slabe în procedurile interne de management;
24
- sintetizarea evidenţelor auditului.
Activităţile de post-audit cuprind:
- înaintarea raportului de audit la departamentul superior;
- identificarea soluţiilor;
- pregătirea recomandărilor;
- stabilirea responsabilităţilor pentru acţiunile colective;
- stabilirea graficului de acţiune
În alegerea obiectivelor programului, specifice fiecărei întreprinderi, trebuie avut în
vedere ca obiectivele alese să fie:
- importante;
- operaţionale;
- specifice şi măsurabile;
- controlabile;
- conduse.
Auditul de mediu trebuie aplicat la toate întreprinderile cu activitate economică şi cu
efecte negative asupra mediului şi la toate tipurile de activităţi, stimulând astfel preocuparea
responsabilului unităţii pentru managementul de mediu al întreprinderii.
Auditul unei întreprinderi poate fi organizat ca:
- audit intern prin nominalizarea unei echipe de specialişti din întreprindere (posibil şi cu
colaboratori externi), prin care conducerea se asigură că în interiorul întreprinderii este respectată
legislaţia şi standardele de mediu, prevederile actelor de reglementare a activităţii din punct de
vedere al mediului (acord, autorizaţie) etc.
- audit extern, realizat de o echipă de specialişti din exteriorul întreprinderii în colaborare
cu serviciile implicate în activitatea de mediu din întreprindere; prin acesta se verifică, cu
obiectivitate, în ce măsură sunt respectate şi realizate condiţiile menţionate mai sus. Se certifică,
de asemenea, modul de implicare şi conştientizare a personalului angajat în aceste probleme; se
verifică relaţiile existente între servicii ce contribuie la funcţionarea corespunzătoare a
managementului de mediu, financiar, administrativ etc.
În timp, această activitate va căpăta o anumită periodicitate şi se repetă ori de câte ori
întreprinderea se restructurează, introduce noi tehnologii, realizează noi produse etc. De precizat
că atât la nivelul Uniunii Europene, cât şi în ţara noastră, se află în curs de derulare adoptarea
unor standarde de definire a principalelor elemente legate de auditul de mediu. Aceste standarde
sunt:
- ISO/DIS 14010;
- ISO/DIS 14011;
25
- ISO/DIS 14012 (Linii directoare pentru auditul de mediu, principii generale, proceduri
de audit)
CONŢINUTUL ŞI OBIECTIVELE AUDITULUI DE MEDIU
Auditul este o metodologie care permite evaluarea unei anumite situaţii în raport cu o
situaţie de referinţă. Auditul de mediu sau ecoauditul este, de asemenea, un instrument de
gestiune cu ajutorul căruia se stabileşte performanţa măsurilor aplicate în scopul protecţiei
mediului. El a apărut la începutul anilor '70 cu scopul evaluării performanţei ecologice a unor
activităţi în domeniile industriei petroliere şi chimice.
În timp, s-a înregistrat o serie de activităţi de audit de mediu datorită următorilor factori:
creşterea frecvenţei accidentelor de pe platformele industriale;
multiplicarea considerabilă a reglementărilor privind protecţia mediului atât la nivel
local, cât şi regional şi global;
intensificarea acţiunilor societăţii civile, mai ales prin Organizaţiile Neguvernamentale
pentru Protecţia Mediului în direcţia cunoaşterii şi limitării efectelor negative ale
activităţii economico-sociale asupra sistemelor naturale şi asupra mediului în ansamblul
său;
creşterea frecvenţei situaţiilor de recuperare a pagubelor de mediu, în contextul creării
cadrului legislativ adecvat aplicării principiului „Poluator – Plătitor”, sau al tuturor
principiilor economice ale poluării.
Ţinând cont de conţinutul său, se poate aprecia că activitatea de ecoaudit are următoarele
obiective principale:
evaluarea măsurii în care managementul sistemelor şi echipamentelor ecologice
funcţionează la parametrii proiectaţi în concordanţă cu cerinţele respectării condiţiilor de
menţinere a echilibrelor sistemelor naturale;
evaluarea gradului de respectare a politicii şi normelor întreprinderii în materie de
restricţii ecologice;
evaluarea gradului de respectare a legilor şi reglementărilor în domeniu;
diminuarea expunerii oamenilor la riscurile datorate degradării mediului.
În consecinţă, sfera de cuprindere a auditului de mediu se referă la următoarele probleme:
a) presiunea exercitată asupra mediului ca sistem:
- sistemul tehnologiilor, respectiv al resurselor utilizate;
- sistemul de depozitare al materialelor: depozite amenajate la suprafaţa solului, depozite
amenajate în subsol;
- emisii atmosferice;
- evacuarea apelor uzate;
26
- deşeurile solide şi lichide rezultate rezultate şi care reprezintă un risc ecologic major;
- existenţa acordului sau autorizaţiei de mediu, a permiselor de poluare etc.
b) riscul la care sunt supuşi muncitorii:
expunerea personalului la aerocontaminanţi, factori fizici şi chimici agresivi;
informarea personalului în legătură cu riscurile la care este supus şi posibilităţile de
diminuare şi evitarea riscurilor;
asigurarea echipamentului de protecţie individuală;
instituirea programelor de supraveghere medicală;
mijloacele şi instrumentele de acordare a primului ajutor;
prezentarea şi explicarea obligaţiilor legale ale personalului în legătură cu protecţia
muncii;
c) riscurile la care sunt supuşi consumatorii:
existenţa programului de securitate privind respectarea condiţiilor de fabricaţie;
controlul calităţii produsului;
sistemul de ambalare, stocare, expediere a produsului;
proceduri de retragere a produsului de pe piaţă;
informarea clientului în legătură cu manipularea şi utilizarea produsului;
sistemul de etichetare ca formă de comunicare în legătură cu parametrii produsului;
TIPURILE ŞI AVANTAJELE AUDITULUI DE MEDIU
Ţinând cont de contextul în care se realizează evaluarea performanţei ecologice a unei
activităţi, literatura de specialitate consemnează următoarele tipuri de ecoaudit:
auditul de mediu prealabil cumpărării;
auditul de mediu prealabil vânzării;
auditul de mediu transversal.
Apare ca absolut justificată tendinţa de extindere a practicii auditului de mediu prealabil
cumpărării, acesta constituindu-se ca o măsură de prevenire a situaţiilor în care sunt neglijate
costurile ecologice actuale şi viitoare asociate activităţii unei întreprinderi ceea ce i-ar putea
modifica statutul din „profitabilă” în „neprofitabilă”.
Există, de asemenea, raţiuni pentru organizarea şi realizarea auditului de mediu prealabil
vânzării, printre care aceea că protejează astfel pe vânzător de eventuale acuzaţii, acoperite
juridic în legătură cu viciile ascunse ce au influenţat afacerea.
Această practică delimitează responsabilităţile vânzătorului de cele ale cumpărătorului în
planul respectării reglementărilor de mediu.
Datorită costurilor mari ocazionate de realizarea ecoauditului complet, precum şi în cazul
unor acuzaţii punctuale la adresa întreprinderii, în contextul unor posibile daune provocate
27
mediului, s-a conturat ideea auditului de mediu transversal, respectiv a unui audit de mediu
parţial.
Aceasta constă în expertizarea unei probleme specifice (cum ar fi aceea a deşeurilor), dar
care reflectă natura mai mult sau mai puţin ecologică a întregii activităţi cu implicaţii asupra
imaginii întreprinderii.
Practica auditului de mediu transversal solicită un efort de identificare a acelor surse sau
factori de poluare prin care poate fi exercitat controlul asupra tuturor celorlalte forme de poluare
generate de întreprindere sau a unei forme de poluare având mai multe surse, dintre care unele au
o contribuţie importantă.
IN PRACTICĂ EXISTĂ TREI TIPURI DE AUDIT:
AUDIT INTERN
AUDITUL FURNIZORILOR
AUDITURI EXTERNE DE CERTIFICARE
AUDITUL INTERN
Clauza 454 din standardul ISO 14.001 impune unei organizaţii să aplice o procedură
pentru sistemul de audit de mediu intern, care să furnizeze conducerii organizaţiei o înţelegere
corespunzătoare a următoarelor probleme:
- dacă Sistemul de Management de Mediu (SMM) realizat conduce la realizarea politicii
de mediu stabilite;
- dacă este conform cu reglementările de mediu;
- dacă asigură realizarea performanţelor de mediu şi dacă asigură reducerea poluării.
Auditurile interne, realizate de organizaţie, sunt un instrument al managementului de
mediu general, prin care se controlează riscurile identificate ale organizaţiei:
- expunerea la riscul de urmărire în justiţie pentru poluarea mediului;
- expunerea la costuri suplimentare (amenzi, cheltuieli de remediere etc).
AUDITUL FURNIZORILOR
Organizaţiile care adoptă sisteme de management de mediu în conformitate cu
prescripţiile standardului ISO 14.001, nu pot ignora riscurile de mediu generate eventual de
diverşi furnizori.
Una din modalităţile de evitare a acestor riscuri este realizarea unui audit ecologic al
furnizorului. Se pot întâlni următoarele cazuri:
dacă furnizorul declară realizarea şi implementarea unui SMM ISO 14.001, el oferă
criterii suficiente pentru acceptarea ca partener, fără a mai fi necesară auditarea;
auditul la furnizor, cu verificarea respectării legislaţiei; de exemplu depozitarea
substanţelor toxice şi periculoase, reciclarea deşeurilor etc.
28
Auditurile furnizorilor sunt deci şi ele instrumente ale managementului general al
companiei, deoarece identifică:
- furnizorii care expun clientul la riscurile şi performanţele de mediu asociate produsului;
- produsele şi serviciile externe furnizate care necesită controale suplimentare din partea
clientului, stabilindu-se zona care generează costuri suplimentare şi riscuri pentru
organizaţie.
AUDITURI EXTERNE DE CERTIFICARE
Validarea externă a SMM-ului implementat de organizaţie se face de obicei la presiuni
interne sau externe, printr-o evaluare independentă, care conduce la certificarea acestui sistem,
demonstrând public că acest SMM este conform standardului internaţional cunoscut, respectiv
ISO 14.001.
Acest audit, ca instrument al managementului general al organizaţiei, permite acesteia:
să demonstreze sectorului de piaţă pe care acţionează sau chiar şi altor pieţe, că s-au
efectuat în permanenţă controale şi îmbunătăţiri ale performanţelor de mediu,
conform prescripţiilor din standardul menţionat;
să pătrundă într-un sector de piaţă sensibil la problemele de mediu;
să evite potenţialele costuri şi multiplele audituri de mediu ale furnizorilor.
Odată cu dezvoltarea „Sistemelor de management de mediu”, Organizaţia Internaţională
de Standardizare, prescurtat ISO, a trecut la elaborarea standardelor din seria ISO 14000, menite
să asigure gestionarea corespunzătoare a problemelor de mediu, tot mai numeroase, pe care le
generează activităţile sociale şi economice, în această etapă de dezvoltare deosebita a societăţii
umane.
Seria de standarde 14000 descrie principiile de bună practică ale managementului de
mediu ca parte integrantă a managementului general de organizaţie (companie, societate
comercială etc).
Scopul final al SMM, proiectat şi implementat, este ca activităţile organizaţiilor sau
companiilor, să reducă impactul asupra factorilor de mediu din zona de amplasare prin
prevenirea poluării.
Standardul ISO 14001 asigură:
- ierarhizarea factorilor de mediu;
- înţelegerea problemelor de mediu ale organizaţiei;
- angajamentul companiei şi al personalului privind asigurarea protecţiei mediului;
- planificarea, realizarea şi verificarea performanţelor politicii de mediu.
Standardul ISO 14001 trebuie acceptat ca un document cu următoarele trăsături:
29
- este generic - se aplică în acelaşi mod în orice tip de unitate fie că este fabrică, service
sau şcoală;
- este proactiv - include o abordare anticipată/preventivă;
- este voluntar - include reguli şi proceduri care după acceptare trebuie urmate şi
respectate;
- este continuu - urmăreşte îmbunătăţirea permanentă a performanţelor prin
monitorizarea şi elaborarea unor măsuri de corecţie;
- este argumentat - este bazat pe un sistem de proceduri bine documentate.
30
TEMA 10
EVALUAREA IMPACTULUI DE MEDIU ŞI ÎNTOCMIREA
BILANŢURILOR DE MEDIU
TIPURILE DE BILANŢ DE MEDIU
Identificarea, estimarea şi aprecierea fenomenelor ecologice cuprinde mai multe tipuri de
activităţi care se pot grupa în conceptul „Evaluarea impactului ecologic” – (E/E).
Studiul de impact reprezintă investigarea ştiinţifică a efectelor complexe ce rezultă sau
ar rezulta din relaţia unei activităţi ce se intenţionează să fie promovată, cu mediul înconjurător,
în vederea recomandărilor măsurilor de minimalizare a efectelor negative a acestei relaţii în
cadrul obţinerii acordului de mediu. Rezultă că studiile de impact se realizează înaintea intrării în
funcţiune a unui obiectiv.
Bilanţul de impact reprezintă procedura de a obţine informaţii asupra cauzelor şi
consecinţelor efectelor negative, cumulate, prezente, anterioare şi anticipate, care fac parte din
acţiunea de autorizare a unei activităţi existente.
Pentru întocmirea bilanţului de mediu există mai multe etape sau proceduri în funcţie de volumul
de informaţii necesar autorizării, stabilirii volumului noxelor etc. Putem astfel identifica
următoarele proceduri:
Bilanţul de mediu de nivel 0 (BM 0). Este alcătuit dintr-o fişă de verificare care conţine
elemente caracteristice activităţii şi care permite autorităţii de mediu competente să identifice şi
să stabilească necesitatea efectuării unui bilanţ de mediu sau de privatizare a unei societăţi
comerciale.
Bilanţul de mediu de nivel 1 (BM I). Studiul de mediu constă din culegerea de date şi
documentare (fără prelevare de probe şi fără analize de laborator), care include toate elementele
analizei tehnice a aspectelor de mediu pentru luarea unei decizii privind dimensionare impactului
de mediu potenţial sau efectiv de pe un amplasament.
Bilanţul de mediu de nivel 2 (BM II). Se obţine din investigaţii asupra unui
amplasament, efectuate în cadrul unui bilanţ de mediu, pentru a cuantifica dimensiunea poluării
prin prelevări de probe şi analize fizice, chimice sau biologice ale factorilor de mediu
COMPONENTELE ŞI ETAPELE EVALUĂRII IMPACTULUI ECOLOGIC
Impactul ecologic poate fi evaluat printr-o multitudine de activităţi care se pot desfăşura
în diferite etape. În general, acestea sunt următoarele:
31
a) Analiza preliminară. Se identifică, se selectează obiectivele şi se delimitează aria
impactului ecologic.
b) Etapa identificării efectelor în care se analizează sistemul integral, ariile de impact şi
se descriu efectele potenţiale sau reale.
c) Etapa estimării efectelor
d) Etapa proiectării acţiunilor şi strategiilor
e) Evaluarea complexă şi propunerea planului de acţiune
STRUCTURA UNUI RAPORT DE EVALUARE A IMPACTULUI ECOLOGIC
Un raport de evaluare care să dea dimensiunea şi impactul de mediu al unei activităţi
trebuie să urmărească în general un mod de întocmire care să-l poată face util şi uşor accesibil.
De aceea, pentru acest gen de rapoarte s-a standardizat următorul mod de întocmire:
Titlul şi informaţii generale
Rezumatul raportului
Cuprinsul raportului
Acesta va cuprinde următoarele capitole: scopul şi necesitatea acţiunii, alternativele
incluzând acţiunile propuse, consecinţele ecologice ale alternativelor, comentarii, lista
colaboratorilor.
CONŢINUTUL CADRU AL STUDIILOR DE IMPACT
a) Date generale: profilul de activitate şi denumirea firmei, amplasamentul, titularul
activităţii sau al proiectului;
b) Descrierea activităţii propuse
c) Amplasarea în mediu.
d) Aşezările umane şi alte obiective de interes public
e) Sursele de poluanţi şi protecţia factorilor de mediu
f) Impactul produs asupra mediului înconjurător
Pentru fiecare factor de mediu (respectiv pentru ape, aer, vegetaţie şi fauna terestră,
pentru sol şi subsol, pentru aşezările umane şi alte obiective de interes) se stabilesc următoarele:
- dispersia poluanţilor şi tipul acestora;
- aria de extindere şi modificările calitative ale poluanţilor;
- modul specific de acţiune al poluanţilor şi posibilele efecte, negative sau pozitive;
- modul de reducere a impactului produs de poluare asupra fiecărui factor de mediu (prin
tehnologie, lucrări, dotări şi măsuri speciale sau suplimentare pentru reţinerea poluanţilor).
g) Evaluarea impactului şi concluzii
Se vor formula concluzii privind gradul de afectare al factorilor de mediu şi al sănătăţii
populaţiei, precum şi asupra efectelor benefice ale proiectului sau activităţii.
32
Studiul se încheie cu recomandări fundamentale legate de îmbunătăţirea proiectului,
eventual de schimbarea amplasamentului, introducerea de tehnologii alternative, dotări şi
amenajări speciale sau chiar, în cazuri justificate, de renunţare la activitatea propusă.
ÎNTOCMIREA BILANŢURILOR DE MEDIU
Bilanţurile de mediu reprezintă procedura de a stabili pentru un agent economic sau o
activitate în general cauzele şi consecinţele efectelor negative, anterioare şi prezente asupra
mediului, ca urmare a activităţii sale.
Se întocmesc trei tipuri de bilanţ de mediu (BM 0, BM I şi BM II), în ordine, respectiv în
cascadă, în funcţie de impactul potenţial sau real al fiecărei activităţi. În situaţia în care nu există
un impact negativ asupra mediului se poate elibera autorizaţia de funcţionare doar după
completarea formularelor cerute de BM 0. În situaţia în care există un impact potenţial de mediu,
se solicită BM de nivel 1 sau 2. Acestea constau în identificarea informaţiilor privind poluarea,
culegerea, analizarea şi interpretarea datelor şi elaborarea unor rapoarte specifice.
CONŢINUTUL BILANŢULUI DE MEDIU 0 (BM 0)
BM 0 se caracterizează prin următoarele:
- cerinţe minime când este puţin probabilă existenţa unui impact;
- se execută de către titularul activităţii care va completa o fişă tip (relativ simplă ca
volum de informaţii);
- informaţiile prezentate vor fi susţinute cu acte, eventual cu dovezi fotografice.
În absenţa impactului de mediu se poate elibera autorizaţia iar la un impact potenţial de
mediu se solicită BM I sau II.
CONŢINUTUL BILANŢULUI DE MEDIU I
În termeni generali, secţiunile bilanţului de mediu de nivel I trebuie să identifice
domeniile în care impactul asupra mediului produse de amplasamentele şi instalaţiile analizate,
poate fi semnificativ.
Lucrările se vor concentra asupra modului de conformare cu prevederile legislaţiei
existente sau în curs de adoptare.
DOMENIILE DE ANALIZĂ ALE BM I SUNT URMĂTOARELE:
utilizarea terenului în zona amplasamentului obiectivului în vecinătatea acestuia;
istoricul zonei;
posibilitatea poluării solului;
depozitarea deşeurilor;
condensatori / transformatori electrici;
securitatea zonei;
măsuri de pază împotriva incendiilor;
33
protecţia muncii şi igiena locului de muncă;
evacuarea apelor uzate;
emisii atmosferice;
impactul zgomotului;
proximitatea reţelelor de înaltă tensiune.
Finalizarea bilanţului de mediu de nivel I se face prin raportul la bilanţ care reprezintă o
sinteză şi analiză tehnică de esenţă care să permită autorităţii de mediu să aprecieze în ce măsură
activitatea analizată prezintă sau nu dovada unei poluări potenţiale semnificative.
CONŢINUTUL BILANŢULUI DE MEDIU II
Bilanţul de mediu de nivel II reprezintă o etapă superioară de analizare a unei activităţi în
raport cu cerinţele de mediu. În această etapă se adâncesc şi se clarifică natura şi intensitatea
poluării prin prelevări de probe şi analize corespunzătoare.
Finalizarea evaluării de nivel BM II se face prin raportul la bilanţul de mediu.
Acesta este organizat în două mari părţi:
- Descrierea investigaţiilor şi rezultatelor acestora;
- Concluzii şi recomandări privind soluţiile de reducere a poluării.
Finalizarea procedurii de autorizare a unei activităţi constă în valorificarea rapoartelor la
bilanţurile de mediu prin întocmirea unui Program pentru conformare.
Necesitatea acestui program se stabileşte de către autoritatea de mediu când este
evidenţiată o situaţie de neconformitate raportată la standardele sau reglementările în vigoare.
Programul pentru conformare este negociat între Autoritatea de mediu şi agentul
economic care, de altfel, îl întocmeşte.
34
TEMA 11
LEGISLAŢIA INTERNAŢIONALĂ ŞI ROMÂNEASCĂ ÎN DOMENIUL
PROTECŢIEI MEDIULUI
PRINCIPALELE REGLEMENTĂRI INTERNAŢIONALE ALE MEDIULUI
Pe măsură ce oamenii au devenit conştienţi de impactul degradării mediului, au apărut o
serie de reglementări privind protecţia acestuia.
Se pot menţiona ca reglementări din prima jumătate a secolului XX-lea:
- Convenţia pentru protecţia păsărilor utile agriculturii – Paris 1902;
- Convenţia referitoare la apele de frontieră dintre S.U.A. şi Canada (1909);
- Convenţia pentru florei, faunei, şi a frumuseţilor naturale ale ţărilor Americii
(Washington, 1940);
- Convenţia împotriva poluării mării cu hidrocarburi (Londra 1954), etc.
Se formează astfel o conştiinţă internaţională referitoare la protecţia mediului şi la
constituirea fundamentului pentru ceea ce avea să devină dreptul fundamental al mediului.
În domeniul dreptului mediului în ultimii 40 de ani au apărut numeroase reglementări,
dintre care enumerăm:
- Declaraţia Convenţiei Naţiunilor Unite privind Mediul (Stockholm, 1972);
- Convenţia de la Montego Bay privind protejarea mediului marin împotriva poluării
(1982);
- Convenţia asupra poluării atmosferei transfrontaliere (Geneva, 1979);
- Convenţia şi Protocolul privind stratul de ozon (Viena, 1985 şi Montreal – 1989);
- Declaraţia de la Rio – Cartea Terrei (1992);
- Convenţia cadru asupra schimbărilor climatice (1992);
- Convenţia privind diversitatea biologică (1992);
- Convenţia Naţiunilor Unite privind combaterea deşertificării (1994);
- Summitul mondial privind dezvoltarea durabilă (Johanesburg – 2002).
Toate aceste reglementări internaţionale s-au bazat sau au iniţiat legi şi reglementări
echivalente la nivelul ţărilor semnatare, creându-se astfel o structură relativ vastă şi complexă a
reglementărilor şi legilor aplicabile în domeniul protecţiei mediului la niveluri naţionale,
comunitare şi internaţionale
ELEMENTE ŞI PRINCIPII ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL AL
MEDIULUI
35
Deşi se apreciază că legislaţia internaţională în domeniul protecţiei mediului nu este încă
suficient de eficientă, totuşi nu pot fi ignorate o serie de succese obţinute.
Prin acest cadru s-a reuşit iniţierea de programe globale şi a unor linii directoare de
acţiune, precum şi impunerea unor principii fundamentale adoptate şi acceptate către marea
majoritate a naţiunilor lumii.
Principiile de mediu prefigurează liniile viitoare de acţiune în domeniul protecţiei
mediului şi ele vor fi prezentate pe scurt în cele ce urmează:
1) Protecţia mediului şi a resurselor naturale de către toate statele lumii;
2) Cooperarea internaţională în domeniul protecţiei mediului şi adaptarea acestei
cooperări în funcţie de caracteristicile zonei geografice şi natura poluării;
3) Buna vecinătate pentru protecţia şi conservarea mediului;
4) Protecţia mediului în contextul securităţii statelor;
5) Evaluarea impactului şi a consecinţelor asupra mediului;
6) Poluatorul plăteşte
Acest principiu stipulează obligativitatea celui care este responsabil de provocarea unor
pagube ecologice să-i fie imputate costurile sociale aferente.
Modul de abordare a acestor cheltuieli nu este însă unitar, existând mai multe variante,
fie prin taxe şi redevenţe impuse poluatorului din care administraţia reface elementele naturale
deteriorate, fie prin suportarea directă, de către poluator, a costurilor şi serviciilor de readucere şi
menţinere a mediului într-o stare acceptabilă;
7) Supravegherea stării mediului;
8) Informarea şi atragerea publicului la acţiunile şi programele de protecţie şi ameliorare
a mediului;
9) Răspunderea la nivel de stat pentru prejudiciile create mediului;
10) Prevenirea poluării şi a degradării mediului;
11) Mediul şi natura – patrimoniu comun al umanităţii.
Pentru organismele cărora li s-a acordat autoritatea şi responsabilitatea punerii în aplicare
a principiilor de protecţie a mediului, un rol important îl au următoarele:
Comisia pentru dezvoltare durabilă;
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS);
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultura (UNESCO);
Organizaţia Maritimă Consultativă Interguvernamentală;
Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (PNUE);
Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA);
Programul Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO);
36
Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM);
Organizaţii neguvernamentale de nivel internaţional:
- Greenpeace;
- Fundaţia mondială pentru natură;
- Fundaţia pentru Conservarea Mediului, etc.
ELEMENTE ŞI PRINCIPII SPECIFICE DREPTULUI COMUNITAR AL
MEDIULUI
Uniunea Europeană îşi propune printre alte domenii legate de politici obiective activităţi
şi standarde comunitare şi promovarea constantă a unei politici de mediu care să protejeze
ecosistemele patrimoniul natural şi cultural al continentului şi sănătatea populaţiei.
Acquis-ul comunitar în domeniul mediului conţine aproximativ 300 de acte legislative
(tratate, directive, reglementări, decizii şi recomandări).
În domeniul mediului aceste reglementări au următoarele caracteristici:
Tratatele comunităţii – definesc principiile şi sunt documente de referinţă la elaborarea
legilor şi la stabilirea politicilor şi obiectivelor din acest domeniu;
Directivele stabilesc cerinţele legale cu caracter obligatoriu pentru toate statele membre, dar
suficient de flexibile pentru a permite manifestarea spiritului tradiţional legislativ al fiecărui
stat;
Regulamentele - sunt obligatorii pentru toate statele membre şi se referă la fenomene sau
factori bine precizaţi (ex. gestiunea deşeurilor, etichetarea substanţelor toxice, etc.);
Deciziile comunităţii – au caracter specific, obligatoriu pentru statele care sunt desemnate şi
conţin date necesare pentru punerea în aplicare a directivelor sau regulamentelor.
Toate aceste reglementări se referă la următoarele aspecte:
protecţia calităţii mediului;
proceduri şi tehnologii de lucru referitoare la mediu;
produse şi servicii realizate sau care se desfac pe piaţa europeană;
managementul deşeurilor;
substanţe chimice;
produse şi organisme obţinute prin modificări genetice;
radiaţiile;
poluarea fonică, etc.
La nivelul Uniunii Europene adoptarea regulamentelor de protecţia mediului se face în
funcţie de următoarele reguli:
protecţia mediului trebuie considerată esenţială şi prioritară altor considerente;
37
statele membre ale Uniunii Europene pot să stabilească norme proprii referitoare la
mediu.
Nu trebuie ca principiile dezvoltării şi cele ale protecţiei mediului să fie puse pe poziţii
opozabile.
Instituţiile şi organismele create în cadrul Uniunii Europene cu responsabilităţi în ceea ce
priveşte punerea în aplicare a politicii şi a regulamentelor de mediu sunt:
Consiliul European;
Comisia Europeană;
Parlamentul European;
Curtea de Justiţie;
Agenţia Europeană pentru Mediu;
Organisme neguvernamntale (Prietenii Pământului, Biroul de Mediu European).
Acquis-ul de mediu al preaderării noilor state la Uniunea Europeană cuprinde cca 70 de
documente şi 11 regulamente.
ETAPELE ARMONIZĂRII LEGISLAŢIEI:
asimilarea reglementărilor;
asigurarea resurselor necesare implementării;
punerea în practică a reglementărilor;
efectuarea controalelor şi aplicarea măsurilor corective necesare.
La nivelul României, armonizarea cu reglementările Uniunii Europene vizează
următoarele domenii:
Armonizarea la nivelul direcţiilor strategice precum şi cel al reglementărilor orizontale;
Armonizarea reglementărilor privind protecţia cursurilor de apă şi aerului:
gestiunea şi eliminarea deşeurilor;
substanţelor chimice şi a celor care provoacă modificări genetice sau altor substanţe
periculoase;
controlul poluării sonore.
Armonizarea structurilor internaţionale care se ocupă cu problemele de mediu.
LEGISLAŢIA ŞI REGLEMENTĂRILE NAŢIONALE DE MEDIU
Legislaţia protecţiei mediului în România este în prezent foarte apropiată de cea
europeană. Pentru principalele domenii există următoarele reglementări:
A. Domeniul reglementărilor şi procedurilor speciale
Acest domeniu conţine reglementările şi legile care stabilesc normele şi regimurile
speciale (standarde, norme tehnice, normative etc.), în domeniile:
38
Evaluarea poluării mediului (de exemplu ord. MAPPM nr. 756/1997 stabileşte pragurile
de alertă şi de intervenţie în situaţii de poluare a mediului;
Reglementarea activităţilor de acord, autorizare şi studiu de impact de mediu;
Evaluarea sistemică a performanţelor de mediu ale organizaţiilor (ecoaudit sau bilanţul de
mediu : Legea 265/2006, Ordinul nr. 536/1997).
B. Domeniul reglementărilor şi legilor referitoare la protecţia naturii şi a biodiversităţii
acesteia
Protecţia apelor şi ecosistemelor acvatice: Legea 265/2006; Legea 107/1996 (Legea
apelor), Legea 18 /1991, etc.
Protecţia atmosferei: Legea 265/2006, Legea 84/1993, Ordinul MT 537/1997.
Protecţia florei şi faunei: Legea 265/2006, Legea 103/1996; Codul Silvic (Legea
26/1996).
Protecţia solului şi a subsolului: Legea 265/2006, Legea 167/1997, Legea 26/1996,
Legea 134/1995, etc.
Protecţia şi conservarea biodiversităţii: Legea 265/2006, Legea 69/1991, Legea
82/1993, HG 248/1994, etc.
C. Domeniul reglementărilor şi legilor referitoare prevenirea poluării datorate
activităţilor periculoase pentru mediu
Acest domeniu conţine reglementările şi legile care vizează activităţile economice şi
sociale care au un impact previzibil important asupra mediului şi anume:
cele care generează substanţele şi deşeurile periculoase;
cele care generează deşeurile refolosibile;
cele care generează radiaţii ionizante;
cele care generează dezastre naturale sau ecologice;
cele care generează zgomote şi vibraţii;
cele care afectează mediul urban.
O atenţie deosebită s-a acordat reglementării răspunderii juridice, precum şi aspectului
represiv din cadrul dreptului mediului, avându-se în vedere aspectele: definirea daunei ecologice,
a responsabilităţii pentru producerea acestora, a culpei şi abuzului ecologic, a despăgubirilor care
trebuie suportate pentru prejudiciul cauzat (Legea 265/2006, Legea 18/1991, Codul Civil).
Pentru a asigura cadrul unei implementări adecvate a dreptului mediului, la nivel naţional
s-a creat o infrastructură adecvată cuprinzând o serie de organisme şi instituţii:
Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului;
Agenţiile teritoriale pentru protecţia mediului;
Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare;
39
Administraţia Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”;
Comisii naţionale pentru colaborări internaţionale;
Comisii internaţionale (pentru dezastre, omologări produse, etc.)
TEMA 12 ECO-ECONOMIA
40
O economie este suportabilă, doar dacă respectă principiile ecologiei. Aceste principii
sunt reale ca şi principiile aerodinamicii. Pentru ca o economie să susţină progresul, ea trebuie să
satisfacă principiile fundamentale ale ecologiei. Dacă nu le satisface, atunci economia se va
desfăşura în declin şi în cele din urmă va colapsa.
Piaţa nu recunoaşte conceptele ecologice de producţie suportabilă şi nici nu respectă
echilibrul naturii. De exemplu, piaţa nu acordă atenţie dezechilibrului în creştere continuă dintre
emisia de carbon şi capacitatea naturii de a fixa carbonul, şi, cu atât mai puţin rolului pe care îl
joacă arderea combustibililor fosili în crearea dezechilibrului.
Pentru majoritatea economişti lor, o creştere a nivelului atmosferic al bioxidului de
carbon (C02) este de mică importanţă. Pentru un ecologist, o asemenea creştere - generată de
utilizarea combustibililor fosili - constituie un semnal pentru tranziţia către alte surse de energie,
în scopul de a evita creşterea temperaturilor, topirea gheţii şi ridicarea nivelului mării.
O eco-economie este o economie care satisface cerinţele noastre, fără a nimici
perspectivele generaţiilor viitoare de a-şi realiza cerinţele lor, după cum a subliniat Comisia
Brundtlan în 1985.
O economie suportabilă respectă producţia suportabilă a ecosistemelor de care depind:
zonele piscicole, pădurile, păşunile şi terenurile agricole. O anumită zonă piscicolă poate suporta
o recoltare de o anumită mărime, dar dacă cererile emise asupra zonelor piscicole exced
producţia suportabilă, chiar cu o valoare minimă - să zicem, cu 2 procente pe an - stocurile de
peşte încep să se reducă şi, în cele din urmă vor dispărea. Atâta. timp cât recolta nu depăşeşte
producţia suportabilă, ea poate fi suportată în perpetuitate. Acelaşi lucru este valabil pentru
păduri şi păşuni.
Natura se bazează pe echilibre. Acestea includ echilibrele dintre eroziunea solului şi
formarea noului sol, dintre emisia de carbon şi fixarea carbonului, cât şi dintre moartea copacilor
şi regenerarea lor etc.
În natură, deşeul unui organism constituie suportul vital al altuia. Nutrienţii sunt
permanent ciclaţi.
Ecologiştii apreciază rolul fotosintezei, procesul prin care plantele convertesc energia
solară în energia biochimică care reprezintă suportul vieţii pe planeta noastră. Orice reduce
producerea fotosintezei, cum ar fi deşertificarea, pavarea terenurilor productive sau creşterea
acidităţii lacuri lor datorită ploilor acide, reduce şi productivitatea planetei în cel mai
fundamental sens.
Serviciile furnizate de ecosisteme pot, uneori, sa fie mal valoroase decât bunurile, iar
valoarea serviciilor trebuie calculată şi încorporată în semnalele pieţei, pentru a fi protejate. Deşi
41
evaluarea serviciilor nu este un lucru simplu, orice estimare rezonabilă este de departe mai bună
decât presupunerea că ele nu costă nimic, aşa cum se întâmplă în prezent.
O pădure situată în bazinul superior al unui curs de apă poate furniza servicii cum sunt
controlul debitului şi reciclarea precipitaţiilor înspre interiorul uscatului, servicii care sunt de
câteva ori mai valoroase decât producţia el de buşteni. Semnalele pieţei nu reflectă asta, din
cauză că cei care taie copacii suportă costurile reducerii serviciilor pădurii.
Convertirea economiei într-o eco - economie constituie o provocare extraordinară.
Scara creşterii economice prevăzute evidenţiază dimensiunile provocării. Creşterea
producţiei mondiale de bunuri şi servicii de la 6.000 de miliarde de dolari în 1950 la 43.000 de
miliarde de dolari în 2000 a provocat o devastare a mediului la o scară pe care cu greu ne-am! fi
putut-o imagina cu o jumătate de secol în urmă. Dacă economia mondială va continua să se
dezvolte cu rata de 3 procente pe an, producţia de bunuri şi servicii va creşte de 4 ori în
următoarea jumătate de secol, atingând valoarea de 172.000 de miliarde de dolari.
Deşi conceptul de dezvoltare suportabilă de mediu a apărut cu un sfert de veac în urmă,
nici o ţară nu are o strategie de construire a unei eco-economii pentru a reechilibra balanţa de
carbon, pentru a stabiliza populaţia şi cotele apelor şi pentru a-şi conserva pădurile, soIurile şi
diversitatea regnului vegetal şi animal.
Putem găsi anumite ţări care au succes într-unul sau mai multe elemente de restructurare,
dar nici una dintre ele nu progresează în mod satisfăcător pe toate fronturile.
Dintre toate ţările, Danemarca este liderul eco-economiei. Ea şi-a stabilizat populaţia, a
interzis construirea de termocentrale pe cărbune, a interzis utilizarea recipientelor de unică
folosinţă pentru băuturi, şi, acum, 15 procente din energia electrică o produce folosind forţa
vântului. În plus, şi-a restructurat reţeaua de transport urban: 32 de procente din toate deplasările
prin Copenhaga se fac cu bicicleta.
Danemarca, însă, încă nu este aproape de un echilibru între emisia de carbon şi fixarea
lui, dar se îndreaptă înspre această direcţie.
Principalele direcţii ale eco-economiei sunt următoarele:
- Stabilizarea populaţiei globului la o dimensiune suportabilă de către planetă;
- Echilibrarea producţiei de CO2 cu capacitatea biologică de fixare a acestuia;
- Reducerea consumului de combustibili fosili şi creşterea producţiei de energie
neconvenţională (energie solară, eoliană, centrale electrice şi automobile care consumă
hidrogen)
- Reducerea eroziunii solului;
- Regenerarea pădurilor;
- Utilizarea mai raţională a apei în agricultură;
42
- Reutilizarea deşeurilor;
- Reducerea poluării:
Restructurarea industriei:
A. Exemple de activităţi care se vor restructura:
- Înmulţirea fermelor piscicole;
- Fabricarea bicicletelor;
- Construcţia fermelor eoliene;
- Fabricarea turbinelor eoliene;
- Producerea hidrogenului;
- Fabricarea de motoare pe bază de hidorgen pentru automobile (motoare celulare);
- Fabricarea de celule solare;
- Împăduriri şi plantaţii forestiere pentru exploatarea lemnului.
Activităţi care vor regresa în eco-economie
- Extracţia cărbunelui;
- Extracţia petrolului;
- Centralele electrice nucleare;
- Defrişarea suprafeţelor forestiere;
- Fabricarea produselor de unică folosinţă;
- Fabricarea automobilelor clasice.
Profesii care se vor dezvolta în eco-economie
- Specialişti în plantaţii forestiere;
- Hidrologi;
- Ingineri de reciclare;
- Specialişti şi medici veterinari pentru acvacultură;
- Geologi geotermali;
- Arhitecţi de mediu.
Oportunităţi pentru investiţii
În anul 2000 omenirea a folosit aproximativ 28 miliarde barili de petrol, respectiv 67
milioane barili/zi.
67 mil barili × 50 USD/baril = 3.350 milioane USD/zi
3,35 miliarde USD × 365 zile = 1.223 miliarde USD/an
Dacă 10% din această sumă s-ar cheltui pentru investiţii în energie neconvenţională ?
Costuri de producere a energiei electrice pe bază de turbine eoliene:
Ipoteză – 1 milion USD/megawat
43
10 milioane de megawaţi sunt suficienţi pentru întreaga omenire în 2017 (4-5 milioane se
consumă în prezent)
Eşalonat pe 10 ani – 1 milion megawaţi/an
1 milion megawaţi × 1 milion USD = 1.000 miliarde USD/an – aproximativ dublu faţă de
cât cheltuie omenirea pe petrol în prezent sau 2,5% din produsul mondial brut.
Avantajele energiei neconvenţionale
- Surse de energie inepuizabilă;
- Diminuarea poluării;
- Necesitatea reducerii pierderilor energetice şi creşterea eficienţei energetice
Posibilităţi de reducere a consumului energetic
- Creşterea eficienţei energetice la dispozitivele cosmice
- Optimizarea eficienţei consumului energetic la noile clădiri şi echiparea clădirilor vechi
cu sisteme de economisire a energiei termice.
- Facilităţi guvernamentale pentru investiţii în echipamente care reduc consumul energetic.
Ex: Marea Britanie şi Olanda
- Înlocuirea becurilor incandescente. Lămpile fluorescente folosesc doar ¼ din consumul
unui bec incandescent şi pot dura de 13 ori mai mult !
- Reducerea consumului de combustibil la 100 km la noile modele de automobile
În momentul actual, tendinţa de reducere a consumului /100 km este putin sesizabilă.
În SUA – 1987 consum mediu = 9 l/100km
2000 consum mediu = 9,6 l/100 km
Eficienţa combustibilului variază în funcţie de model şi putere, de la 3,46 l benzină / 100
km – Honda Insight până la 18,1 l / 100 km - Ferrari
Energia eoliană
● Danemarca obţine 15% din energia electrică de la turbinele eoliene;
● În Germania, landul Scleswig-Holstein – 20%
● Provincia Navarra din Spania – 22%
În capacitate absolută de generare, lider mondial rămâne Germania (peste 6.000
megawaţi) urmată de SUA (~ 3.000), Spania, Danemarca etc.
Preţul mediu pe Kw produs s-a redus în ţările mari producătoare de la 38 cenţi în 1980 la
cca. 4 cenţi în prezent
Previziuni pentru viitor
Franţa estimează pentru 2010 producerea a 5.000 megawaţi.
44
Programe importante mai au: Marea Britanie, Argentina, China, India etc.
Pentru Europa, Asociaţia Europeană pentru Energie Eoliană estimează că până în anul
2010 capacitatea de producţie a energiei electrice pe baze eoliene va atinge ~ 50.000 megawaţi.
Utilizarea energiei solare
Istoric – Descoperire în 1952, Laboratoarele Bell, New Jersey
Iniţial doar pentru alimentarea sateliţilor, apoi pentru calculatoare de buzunar şi alte
aparate mici.
Astăzi în mare extindere.
Utilizare mai ales pentru localităţi sau utilaje izolate (exemplu pentru pompe de extragere
a apei).
Montarea, cea mai simplă pe acoperişurile caselor
În Japonia se estimează că, în urma descoperirii unui material cu proprietăţi fotoelectrice
se poate dezvolta producerea energiei electrice până la 4.600 megawaţi în anul 2010. acoperişul
unei clădiri devine astfel o mică centrală electrică.
În Germania, SUA, Elveţia, unele clădiri au încorporate în faţade materiale fotoelectrice
pentru generarea electricităţii.
Vânzările mondiale de celule solare au un ritm de creştere din ce în ce mai mare.
Producţia de celule solare
Japonia – peste 80 megawaţi/an
SUA - peste 60 megawaţi/an
Europa – pest 40 megawaţi/an
Preţul este încă ridicat, dar se estimează că va scădea (în prezent este de circa 3.500 USD
Kw instalat)
UTILIZAREA ENERGIEI TERMALE
Iniţial energia geotermală s-a folosit doar pentru băile termale.
S-a utilizat prima dată în producerea energiei electrice în 1904 în Italia.
În decursul anilor, activitatea s-a amplificat, în anul 2000 cca. 9.000 de megawaţi fiind
produşi, pe plan mondial din utilizarea energiei geotermale.
Pe locul I se află SUA cu cca. 3.000 megawaţi instalaţi (1% din producţie).
Alte state: Filipine (26% din producţia de energie electrică), Nicaragua (28%) etc.
Programul energetic al SUA prevede o creştere a ponderii acestui tip de energie până la
20% în anul 2020.
Tabelul 1: Tendinţe ale utilizării energiei, clasificate după sursă, în perioada 1990-
2000 şi în 2001-2002
45
Sursa de energie Rata anuală de creştere
1990-2000 2001-2002
Energie eoliană
Celule solare
Energie geotermală
Hidroenergie
Gaze naturale
Petrol
Energie nucleară
Cărbune
25
20
4
2
2
1
0,8
-1
32
43
5
2
2
1
0,5
-4
Sursa: Worldwatch Institute, Vital Signs 2001 (New York: W.W.Norton & Company,
2001), pp. 40-47
Energia nucleară, deşi ieftină, în aparenţă nu mai este în prezent atractivă datorită
costurilor mari generate de dezactivarea centralelor vechi.
În ecoeconomie, hidrogenul va fi combustibilul predominant care va înlocui petrolul.
Pentru aceasta el trebuie să fie produs şi stocat.
Producerea pe poate baza pe energia electrică generată de centralele eoliene care se
folosesc pentru electroliza apei
Proiectarea economiei noilor materiale
Pe plan mondial se prelucrează anual 26 de miliarde de tone de materiale, din care 20
miliarde tone sunt alcătuite din piatră, pietriş şi nisip, utilizate pentru construcţii şi drumuri şi 1
miliard de tone de minereu de fier.
Prelucrarea unor materiale, ca de exemplu bijuteriile din aur, necesită mai cantităţi de
materiale. De exemplu, 1 g de aur se obţine din prelucrarea a 200-400 kg minereu, cel mai
adesea prin spălare cu cianură.
Prelucrarea vastelor cantităţi de minereuri pentru a produce metale înseamnă poluarea
locală a aerului şi apei.
Condiţiile de muncă şi mediul ambiant sunt specificate în fişa postului cu referiri la
potenţiale pericole, nivelul zgomotului, încălzire, iluminat, etc.
Specificaţiile cuprind caracteristicile, din punct de vedere al trăsăturilor şi al experienţei,
pe care trebuie să le îndeplinească ocupantul postului respectiv. Aceste specificaţii sunt diferite
în funcţie de nivelul calificării. De exemplu, pentru personalul calificat se poate preciza
experienţa într-o muncă specifică şi calificarea de un anumit nivel pe care acesta trebuie s-o
46
posede în timp ce pentru personalul necalificat pot să intereseze: trăsăturile fizice sau de
personalitate, abilităţile senzoriale.
Calificările minime sunt standarde de bază cerute pentru ocuparea unui anumit post.
În Anexe am prezentat un exemplu de fişă a postului care va putea servi ca model pentru acest
instrument indispensabil în conducerea resurselor umane din orice organizaţie.
47