ROMÂNIAUNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ

VIAȚA DE ZI CU ZI A “STĂPÂNILOR” DE CÂINI

~O ANALIZĂ INTERACȚIONISTĂ~

STUDENT: DANIEL-ALEXANDRU ROATĂ

Bucureşti,Noiembrie 2014

1

INTRODUCERE

Până de curând, sociologia a respins posibilitatea ca interacțiunile oamenilor cu entități

non-umane să fie considerate sociale (Taylor, 2007), ceea ce a condus la o “sociologie ca și cum

natura nu ar conta” (Murphy, 1995 apud Taylor, 2007). De altfel, una dintre explicațiile pe care

sociologii (Irvine, 2007; Taylor, 2007) le-au acordat acestui fenomen este bazată pe afirmația lui

G.H. Mead, conform căruia “interacțiunea simbolică poate avea loc doar atunci când actorii

sociali posedă un simț al sinelui și, mai mult decât atât, numai oamenii (adulți) posedă acest simț

necesar al sinelui (selfului).” Mead a refuzat să accepte că acest lucru s-ar putea aplica

interacțiunilor om-animal, în principal datorită aserțiunii sale conform căreia limbajul joacă un

rol central în formarea identității unui individ. Pentru Mead, “numai oamenii, datorită abilității

lor de a folosi limbajul și de a interpreta gesturile altora, pot fi considerați capabili de

interacțiune socială.” (Taylor, 2007) Mai mult decât atât, “inteligența formelor inferioare de

viață animală […] nu implică prezența sinelui”. (Mead [1934] 1962 apud Irvine, 2007).

Pornind de la acest lucru, Jerolmack (2005) avansează ideea că analiza relațiilor om-

animal ar trebui să țină seama mai puțin de “speculații[le] neverificabile” cu privire la trăirile

interioare ale animalelor, ci, în schimb, să se concentreze pe datele empirice, observabile despre

interacțiunile dintre oameni și animale și asupra semnificațiilor pe care oamenii le atribuie

acestora.

În aceeași cheie, Sanders (1999) analizează modul în care oamenii se raportează la câini

și cum interacționează cu aceștia. El dezbate faptul că multe dintre relațiile om-animal de

companie sunt caracterizate de o intensitate emoțională care duce la o respingere din partea

oamenilor a ideii conform căreia animalele lor sunt non-persoane, lipsite de „minte”. Ei își

prezintă animalele cu care își împart viața de zi cu zi ca fiind “unice, emoționale”, “prieteni

gânditori” sau “membri ai familiei” (Sanders, 1995 apud Taylor, 2007).

Pornind de la aceste observații, cercetarea mea își propune să exploreze modul în care

câinele le orientează viața de zi cu zi celor care aleg să își împartă viața cu un patruped. Pentru a

pătrunde în această lume, am realizat trei interviuri calitative cu ”stăpâni” care au în grijă unul

sau mai mulți câini. Așadar, în cele ce urmează, voi interpreta interviurile pe care le-am realizat

dintr-o perspectivă simbolic-interacționistă. Relația dintre cadrul teoretic al interacționismului

2

simbolic și metodologia interpretativă este una de compatibilitate. De fapt, gradul de

compatiblitate al celor două este atât de ridicat, încât “interacționismul simbolic pare a fi parte a

fundației epistemologice a interpretativismului” (Oliver, 2012).

METODĂ

În ceea ce privește selecția participanților, am făcut uz de propria biografie și m-am

orientat către cercurile mele de cunoscuți. Primii trei intervievați au fost, în ordine: (1) persoană

necăsătorită, nu mai locuiește în gospodăria părinților, a luat decizia de a avea câine la vârsta de

32 ani (2) persoană necăsătorită, locuiește în gospodăria părinților, a avut câine de la vârsta de 12

ani, în prezent este la al doilea câine; (3) persoană în vârstă de 61 de ani, văduvă, locuiește

singură, a luat decizia de a adopta câini la vârsta de 60 de ani, în prezent are 4 câini.

Astfel, după descrierea scopului cercetării, am solicitat interlocutorilor să purtăm o

discuție liberă, bazată pe un ghid de interviu semistructurat (întrebările de interviu sunt atașate în

anexa 1). De altfel, sunt diferențe între modul cum am condus primul interviu și cel de-al doilea,

datorate, în principal, faptului că, pe parcurs, am descoperit noi direcții pe care am dorit să le

explorez, insistând asupra anumitor aspecte.

Deși întrebarea studiului –”Cum îți orientează viața de zi cu zi faptul că ai un câine?”–

are un spectru relativ amplu, în schițarea ghidului de interviu am încercat să urmăresc câteva

direcţii precise:

-Care sunt motivele invocate de un actor social cu privire la alegerea de a avea un animal de

companie?

-Cum se construieşte discursul unui individ cu animal de companie cu privire la patruped? Cum

relaționează el cu acesta?

-Care e impactul pe care câinele îl are asupra interacțiunilor “stăpânului” cu societatea? Care este

rolul patrupedului în construirea lumii sociale sau a vieții sociale a “stăpânului” său?

-Cum se construieşte discursul lor vizavi de ideea de trai/stil de viaţă/concepţii despre cât de

greu/uşor e să ai şi să întreţii un animal de companie?

-Care este felul în care câinele le organizează programul/viaţa?

3

TEORII / CERCETĂRI ANTERIOARE

Petersen (2011) discută o serie de cercetări anterioare ce au fost efectuate asupra

legăturilor pe care oamenii le stabilesc cu câinii lor, precum și asupra rolurilor pe care aceștia le

atribuie patrupedelor. Pintre acestea, se numără cel în care animalul de companie are rolul de

copil sau alt membru al familiei, rolul de protector, cel de prieten sau companie, și [una din

ipotezele de la care am pornit și eu în acest demers] rolul patrupedului de “liant social”

(Petersen, 2011), în sensul că facilitează interacțiunile între “stăpân” și alți actori sociali.

De altfel, în aceeași lucrare, autoarea amintește că fenomenul de “facilitare socială”1 nu

este ceva generic, ci este specific câinilor, vârsta și dezirabilitatea socială a rasei fiind factori ce

contribuie la interacțiunea socială (apud Wells, 2004). Unul dintre motivele pentru care câinii

sunt un liant social atât de bun, este acela că atrag atenția și influențează percepția altor actori

sociali despre “stăpân”. De altfel, câinii pot fi elementul care “sparge gheața” într-o situație

socială dată, creând contextul necesar pentru străini să ia un prim contact unul cu celălalt

(Veevers, 1985 apud Petersen, 2011). Câinii sunt prezentați ca o sursă de “deschidere mutuală”

(t.m. “mutual openness”) (Goffman, 1963; Sanders, 1989, 1990), alături de o varietate largă de

obiecte afișate în public, precum tatuajele sau copiii. Sanders (1990) susține ideea conform

căreia câinii, ca orice obiect controlat de actor în spațiul public, constituie subiect de interacțiune

non-agresivă între indivizi străini. Afinitatea pentru câini sau experiențele legate de câini oferă

un subiect accesibil și relativ neutru de discuție.

Blouin (2009) împarte atitudinile “proprietarilor” de câini în 3 categorii distincte: (1) cea

umanistă, în care câinele este privit ca fiind foarte apropiat, autorul folosind aici termenul de

“pseudo persoană”; (2) cea protectivă, în care se încadrează vegetarienii sau persoanele care

apreciază animalele, în general, nu doar ca animale de companie; și (3) cea dominantă, în care

animalul este perceput ca fiind inferior omului și, în același timp, distanțat față de acesta. În

accepțiunea sa, aceste direcții de comportament sunt influențate de factori culturali, caracteristici

demografice, precum și experiențe personale și structură familială.

Terrien (2009) avansează ideea că animalele de companie influențează “nu numai rutina

unei familii, ci și ierarhia sa, ritmul său social și sistemul de relații existent”. De altfel, autoarea

1 În engleză, “social lubrication”

4

susține că, în prezent, termenul predominant printre cercetători este “companion animal”, un

termen mai apropiat de rolul de copil, care îi este atribuit adesea animalului.

Teoria la care am încercat să mă raportez când am gândit una din temele acestei cercetări

este Looking-glass self theory, a lui C. H. Cooley (1902). Aminteam, în rândurile de mai sus, că

unul dintre motivele pentru care câinii sunt un “liant social” atât de bun, este acela că atrag

atenția și influențează percepția altor actori sociali despre “stăpân”. În acest sens, am încercat să

aflu care este felul în care subiecții consideră că sunt priviți de alți actori sociali, datorită

exemplarului de câine pe care îl au, precum și modalitatea în care au ales rasa, încercând să pun

în legătură chiar și alegerea rasei cu o conștientizare, în prealabil, a percepției celorlalți sau, mai

degrabă, cu o proprie proiecție a percepției celorlalți despre sine. Astfel, rasa de câine joacă un

rol major ca simbol al identității sociale a stăpânului. În aceeași idee, Beck (1988, apud Sanders,

1990) prezintă alegerea animalului de companie ca fiind influențată de caracteristicile de

personalitate ale “stăpânului”.

De asemenea, Teoria atașamentului a lui Bowlby ([1969]1982) este folosită pentru a

explica legăturile dintre oameni și câinii lor, avansând ipoteza că modul în care anumiți stăpâni

se comportă cu patrupedele lor este, de fapt, o formă de comportament parental. (Woodward,

2007 apud Petersen, 2011)

INTERPRETARE

Motivele invocate de actorii sociali cu privire la decizia de a avea un câine

Una dintre temele recurente în discursul subiecților este aceea că au fost crescuți cu câini

de mici și s-au obișnuit cu ideea de a avea un câine prin preajmă. Unul dintre intervievați –Doru,

32 de ani– povestește că “am avut câini de când aveam 3 ani de zile până când am plecat de

acasă la 18 ani, încontinuu. […] şi doi la mână, mi-era dor să am un câine, știi… adică, la

modul ăsta. Deci trecuseră 10 ani de zile de când nu mai avusesem câine”.

În aceeași notă, un alt motiv invocat de participanți cu privire la adoptarea unui câine este

că actualul patruped este substitut pentru un alt câine pe care l-au avut în prealabil. Raluca, 30 de

ani: “Păi... ăsta, de fapt, este al doilea câine. Prima și prima dată am mai avut un cățel înainte...

și era setter irlandez... și l-am avut, cred că de prin clasa a 7-a, adică de pe la 12 ani. Apoi, în

5

jurul vârstei de 20, când avea cățelul 8 ani –tot o fetiță a fost– a murit, că a făcut blocaj renal. Și

am ajuns la al doilea cățel, pentru că am plâns foarte mult și prietenul meu de pe vremea aia a

vrut să facă un gest frumos...”

Uneori, un al doilea câine este adoptat cu scopul de a influența un membru non-uman al

familiei, unul dintre subiecții intervievați urmând să facă acest pas: “În momentul de față simt

nevoia unei schimbări și el, cu siguranță.. ceea ce înseamnă să-i mai iau o cățelușă… poate de

aceeași rasă… poate de rasă diferită… mă gândesc să găsesc o street-eriță din asta care să mi

se pară suficient de echilibrată și de așa… să o iau. Sigur i-ar folosi lui din punctul de vedere al

petrecerii timpului când nu sunt cu el. Deci asta e următoarea mișcare, dar asta presupune

mutatul la o casă. […] În proporție de 70% pentru el, da […] în mare parte ca el să aibă un

partener de joacă. Nu știu cât comunică ei la modul de să se distreze împreună, dar cu siguranță

joaca le-ar folosi amândorura.” –Doru, 32 de ani.

Cum se construieşte discursul unui individ cu animal de companie cu privire la

patruped?

Prin limbajul folosit, respondenții sugerează faptul că patrupedul este considerat membru

al familiei, cu drepturi ca și indivizii umani: “[e o relație] de respect, în primul rând, că nu e o

șosetă să așa…” –Doru, 32 de ani; “eu o privesc nu ca pe un animal, ci ca pe un om cu drepturi

egale, ca pe o soră” –Raluca, 30 de ani. Bazându-mă pe ideea că le conferă drepturi similare cu

cele ale oamenilor, aș încadra atitudinea celor intervievați în categoria “umanistă”, conform

accepțiunii lui David Blouin.

Rolul atribuit de către subiecți câinilor lor în structura familiei variază, însă frecvent este

acela de copil: “Eu, privind, cel putin implicându-mă atât de mult și cu boala asta în ultimul an

de zile, pot să spun că am tratat-o, cred că, mai ceva ca pe un copil. Nu știu… dacă aș avea un

copil în momentul ăsta, cred că sunt pregătită pentru lucrul ăsta din punctul ăsta de vedere că

am avut-o pe ea… din toate punctele de vedere: și cu Pamperși, și cu injecții, și cu tratamente, și

cu temperaturi, și cu o grămadă de chestii… și mă simt pregătită pentru un copil, apropos de

asta.”, “cum o privesc eu pe ea, ca un copil sau ca o ființă neajutorată, mai ales acuma” –

Raluca, 30 de ani. Semnificativă, aici, este și terminologia folosită în discursul său de către alt

6

subiect intervievat: “Dar sunt şi câini […] cu părinţi, cu owneri cu capul la locul lor” –Doru, 32

ani.

Un alt rol atribuit câinelui, în viziunea celor intervievați este acela de soră. Rugată să

descrie relația dintre ea și câinele său, o persoană intervievată a spus: “Mai degrabă ca două

surori.. Mama de multe ori îmi și zice că îmi seamănă, ca și personalitate, că și eu sunt la fel de

răsfățată.. De multe ori vine și doarme la mine în poală… O giugiulesc, o iau în brațe, fix ca pe

un… nu știu dacă neapărat copil, ci pot să o compar și cu un iubit, cu oricine: pot să o pup, pot

să o mângâi, fix la fel. Poți să îi vorbești fix la fel și să îți reacționeze fix la fel ca și cum ți-ar

reacționa o persoană în carne și oase.”

De altfel, toți participanții au manifestat prezența antropomorfismului, ca și trăsătură a

discursului lor cu privire la animalele pe care le au. Antropomorfismul este o construcție socială

ce presupune atribuirea de “stări mentale caracteristice omului (gânduri, sentimente, motivări)

unor animale non-umane” (Serpell, 2003 apud Petersen, 2011): “Și, pur și simplu, e o satisfacție

în plus a lui că este folositor”, “adică eu am grijă de el, știe treaba asta”, “încerc să intuiesc ce

are nevoie… să-l țin, ca să zic așa… mulțumit, că fericirea nu știu cum se măsoară în termeni

câinești”, “şi primele două săptămâni era realmente panicat de faptul că rămâne singur acasă

într-o casă pe care abia o cunoaşte” –Doru, 32 de ani; “Mama de multe ori îmi și zice că îmi

seamănă, ca și personalitate, că și eu sunt la fel de răsfățată”, “Poți să îi vorbești fix la fel și să

îți reacționeze fix la fel ca și cum ți-ar reacționa o persoană în carne și oase” –Raluca, 30 de

ani.

Bazându-mă pe discursul subiecților în timpul interviurilor și corelând acest lucru cu

tendința lor de a-și umaniza patrupedele, concluzionez că pentru aceste persoane câinele joacă un

rol central, adesea “stăpânii” structurându-și viața de zi cu zi în jurul animalului: “Pentru mine

e… adică nu mă văd… nu mă văd, pur si simplu, fără câinele ăsta. Orice mișcare fac în viață, îl

iau în considerare”, “și acuma, revenind tot acolo… următoarea mișcare este să iau o casă… E

un câine care nu a apucat să-și împlinească menirea, să zic așa… de a fi teritorial, de a păzi de-

adevăratelea […] dar acuma, din ce știu și ce am aflat, în momentul în care îi oferi o curte pe

care el devine stăpân, se schimbă… și, pur și simplu, e o satisfacție în plus a lui că este folositor.

Și de asta vreau să fac mișcarea la casă” –Doru, 32 de ani; “totul se desfășoară în jurul ei. Ea e

centrul universului meu, iar eu îmi desfășor toate treburile mele, inclusiv munca, inclusiv viață

7

personală –care nu mai este– sau orice, orice… se cronometrează în funcție de ea.” –Raluca, 30

de ani.

Mai mult decât atât, participanții la studiu le atribuie câinilor lor statut de alt semnificativ,

lucru pe care îl voi dezbate mai pe larg în rândurile de mai jos. Raluca, 30 de ani: “pot să o

compar și cu un iubit, cu oricine: pot să o pup, pot să o mângâi, fix la fel. Poți să îi vorbești fix

la fel și să îți reacționeze fix la fel ca și cum ți-ar reacționa o persoană în carne și oase”; ”mi se

pare că relația dintre mine și ea este mult mai profundă decât relația dintre mine și un om:

relația dintre mine și mama sau relația dintre mine și un iubit sau.. nu știu, cu oricine la care m-

aș referi eu că țin. Mi se pare peste o chestie de genul ăsta… mi se pare atât de profundă și atât

de semnificativă încât… pe de altă parte, dacă aș mai lua alt cățel aș simți că aș trăda-o și… nu

știu… […] Nu de responsabilitate, nu în sensul ăsta, ci strict sentimental.”

Impactul pe care câinele îl are asupra interacțiunilor “stăpânului” cu societatea /

Rolul patrupedului în construirea lumii sociale sau a vieții sociale a “stăpânului” său

Una din cele mai importante ipoteze pe care Sanders (1990) le avansează este aceea că

impactul pe care câinele îl are asupra sinelui “stăpânului” său are o dublă dimensiune: (1) în mod

direct, ca alt semnificativ; și (2) ca mediator al relației stăpânului său cu alți actori pe scena

socială.

În primul rând, stăpânii își definesc animalele de companie în mod frecvent ca

“persoane”, cu care împărtășesc relații intime, emoționale și de durată. (Sanders, 1990; cf.

Bogdan și Taylor, 1989). Sanders (1990) susține că interacțiunile om-animal se desfășoară în

același mod în care se desfășoară schimburile sociale între oameni: acestea implică recunoaștere

mutuală a coparticipării la schimb, definire mutuală a modului în care celălalt e perceput, precum

și o estimare imaginativă a definirii situației de către celălalt. În acest sens, unul dintre subiecți

afirmă: “Relația dintre noi este… nu folosesc un cuvânt aiurea, absolut impecabilă, adică eu am

grijă de el, știe treaba asta, el se comportă cât se poate de ascultător, de.. așa și pe dincolo și,

sper eu, că ne bucurăm unul pe celălalt.” –Doru, 32 de ani. Continuând, “stăpânul” ajunge să

construiască statutul de persoană al animalului, percepându-l ca ființă comunicativă, individ

capabil de reciprocitate, membru integrat în grup. Din această poziție definită social, animalul de

companie are rol de alt semnificativ pentru “stăpân”, iar interacțiunea lor directă oferă

8

recompense de fiecare parte. Acest proces social conține informații pe care “stăpânul” le va

utiliza în procesul de definire a sinelui: “Iarăși, altă chestie important de menționat: apropo de

ce se zice că fiecare om tinde să împrumute din personalitatea celor mai importante persoane cu

care își petrece timpul zilnic, săptămânal sau în familie sau cum o fi… să zicem, sunt 5 persoane.

E, nu știu, prin relația asta care am dobândit-o cu cățelul meu, poate m-a învățat ea, poate am

învățat-o eu, poate am împrumutat fiecare de la fiecare, nu știu ce să-ți zic, dar n-aș putea spune

că ea de la mine într-o proporție mai mare sau… cumva, e undeva la mijloc. Faptul că m-a

responsabilizat în anumite privințe sau m-a sensibilizat cu anumite lucruri” –Raluca, 30 de ani.

În cel de-al doilea rând –câinele ca mediator–, am afirmat deja că patrupedul este un

“liant social” atât de bun deoarece facilitează interacțiunile între stăpân și alți actori sociali. În

paradigma lui Cooley ([1902] 1964), sursa principală de informații pe care un individ le folosește

în construcția sinelui său este constituită de interacțiunile cu ceilalți actori sociali. Astfel,

“compania unui animal crește în mod exponențial, atât cantitatea, cât și calitatea schimburilor

care joacă un rol în definirea sinelui”. (Sanders, 1990) Acest lucru se poate întâmpla în mai

multe sensuri:

(1) Câinele ca simbol de identitate socială – atrage atenția și influențează percepția

celorlalți despre “stăpân”. Fogle (1983) afirmă că atât rasa, cât și temperamentul câinelui,

simbolizează identitatea socială a „stăpânului”. Câini mari și agresivi, spre exemplu, nu au numai

funcție de pază și protecție, ci reflectă și dorința “stăpânului” de a proiecta un sine social în

directă corespondență cu acestea (apud Sanders, 1990). [Doru, 32 de ani: “Repet, şi… adică fără

falsă modestie… e un câine foarte aspectuos, impresionant aşa… şi prin cum arată şi evident, şi

aşa liniştit, şi pe dincolo… drept pentru care multă lume este interesată: ce câine e, de unde,

cum, câţi ani are, nume, cum îl cheamă, chestii…”, “Mare parte din oameni, fiind un exemplar

aşa spectaculos, observă treaba asta în primul rând”, “Interacţiunea cu lumea, în general, e

plăcută, ca să zic aşa.. Lumea îl admiră, chestii de genul ăsta...”, “o rasă de câine care are

probleme cu interacţiunea, deci, vrei, nu vrei, cu o rasă de genul ăsta intri în contact cu lumea.

De orice speţă, de orice nivel, de la ţigani care mi-au propus… ţigani cu bani, adică vorbim de

baştani care mi-au propus sa-mi cumpere câinele pe loc, la ce poţi să te mai gândeşti tu…”].

(2) Câinele ca sursă de “deschidere mutuală” – facilitează în mod direct instanțele în care

au loc schimburile între actori sociali. Afinitatea pentru câini sau experiențele legate de câini

9

oferă un subiect accesibil și relativ neutru de discuție. Acest aspect se regăsește în toate

interviurile pe care le-am realizat. Doru, 32 de ani: “Drept pentru care multă lume este

interesată: ce câine e, de unde, cum, câţi ani are, nume, cum îl cheamă, chestii…”, “o rasă de

câine care are probleme cu interacţiunea, deci, vrei, nu vrei, cu o rasă de genul ăsta intri în

contact cu lumea. De orice speţă, de orice nivel”; Raluca, 30 de ani: “Da.. tot așa, când eram

mai mică… mă rog, se băgau în seamă tot felul de persoane cu replici din alea de genul

‘Mușcă? Dar stăpâna?’… Well… Dar, da.. Am ieșit cu cineva la un moment dat care, și tipul

respectiv avea, tot așa.. cățel… și ne-am împrietenit…”, “Da, da. Socializam foarte mult. În

sensul ăsta, cu oamenii care au căței, da. Socializează, n-ai cum să nu... Te saluți. E ca atunci

când te duci pe munte și te saluți cu ceilalți care trec pe munte, deci n-ai cum…”

(3) Câinele ca personaj central în crearea lumii sociale a stăpânului său, ca „univers de

comunicare și discurs” (Shibutani, 1955 apud Țineghe, 2013). Dezvoltând, voi insista asupra

conceptului de lume socială: “o lume socială este constituită din grupuri care împart anumite

activități și resurse, pentru a-și atinge scopurile și a crea ideologii comune, adecvate activităților

lor” (Strauss 1993; Clarke 1991 apud Konecki, 2007). Lumile sociale sunt o formă de acțiune

colectivă. (Strauss, 1993 apud Konecki, 2007). Limitele și apartenența nu sunt atât de clar

definite, ca în cadrul organizațiilor, astfel că un actor social poate intra în sau poate părăsi o lume

socială în orice moment. În același timp, actorii sociali pot face parte simultan din mai multe

lumi sociale, pentru că, în lumea modernă, ei participă activ în mai multe canale de comunicare.

Așadar, “orice lume socială este un spațiu cultural, definit nu de teritoriul său sau de o participare

formală în grup, ci de limitele comunicării” (Konecki, 2007).

Prin urmare, faptul de a avea un câine, îl plasează pe “stăpân” în lumea socială a

”proprietarilor” de câini. Drept pentru care am urmărit această idee în interviurile pe care le-am

realizat. Astfel, din datele culese am constatat că doi dintre interlocutori sunt membri activi ai

comunităților atât din viața de zi cu zi, cât și din mediul online:“Clar interacționez… nu stiu

dacă zilnic, dar oricum… cu oameni care au aceeași rasă în mediul online zilnic, unde mă aflu

oricum… sunt conectat la câteva grupuri, respectiv 2 sau 3, care au câini de aceeași rasă sau, în

general, pentru comportamente, chestii, întruniri… de gen spectacole cu premii, chestii-trestii..

Adică e o… până la urmă ai un câine și e normal să ții legătura cu alții.”;”Mă rog, n-am timp

de asta… dar, de curiozitate, și tot așa, să mai aflu ce mai e nou pentru mâncare, pentru

10

întreținere, chestii de genul ăsta, merg la concursuri… cu el sau fără, dar nu merg să particip, ci

pur și simplu ca spectator.” –Doru, 32 de ani; “În cazul meu… nu știu ce să spun… Pe vremea

aia nu știu dacă era popularitatea asta atât de mare vizavi de online, cel puțin în privința

animalelor.. Sau poate nu știam eu, sau n-am fost eu atât de interesată, da’ cred că, totuși,

atuncea nu avea atâta anvergură.. și tocmai prin socialul care se crease în parc, la un moment

dat era și o tipa care era… tocmai terminase facultatea veterinară. Și am rămas în bune relații

cu tipa respectivă și când mai aveam probleme apelam, de obicei, la ea” –Raluca, 30 de ani.

CONCLUZII

Utilizând perspectiva interacționistă, am încercat să explic rolul major al patrupedelor în

viața celor care aleg să aibă un câine.

În urma cercetării conduse am constatat că intervievații manifestă o legătură emoțională

puternică față de animalele lor. Adesea, respondenții conferă statut de persoană animalului lor.

Am identificat motivele invocate de aceștia pentru adoptarea unui câine. Din răspunsurile

participanților reiese și rolul pe care câinele îl joacă în structurarea vieții de zi cu zi, a rutinelor

acestora. De asemenea, am constatat că patrupedele sunt un catalizator important în viața socială

a “stăpânilor” lor.

11

BIBLIOGRAFIE:

Blouin, D. (2009) - A Dog’s Life, American Sociological Association, San Francisco

Hobson-West, P. (2007) - Beasts and boundaries: An introduction to animals in sociology,

science and society în Qualitative Sociology Review, Vol. III, Issue 1

Irvine, L. (2007) - The question of animal selves: Implications for sociological knowledge and

practice în Qualitative Sociology Review, Vol. III, Issue 1

Jefferis  Terrien, E. (2009) - Cultural Beliefs Make Community Practices & Politics: The Case

of Dog Ownership in Los Angeles, Pacific Sociological Association, San Diego

Jefferis  Terrien, E. (2009) - Focusing on Cultural Variances of Dog Ownership in Los Angeles

and Community Identity, American Sociological Association, San Francisco

Jerolmack, C. (2005) - Our Animals, Our Selves? Chipping Away the Human-Animal Divide în

Sociological Forum, Vol. 20, Issue 4, Springer

Konecki, K. T. (2007) - Pets of Konrad Lorenz. Theorizing in the social world of pet owners în

Qualitative Sociology Review, Vol. III, Issue 1

Oliver, C. (2012) - The relationship between symbolic interactionism and interpretive

description in Qualitative Health Research, Vol. 22, No. 3 

Petersen, A. (2011) - From Fur Baby to Chick Magnet: A Sociological View of Dogs and Their

People, The University of Montana, Missoula

Sanders, C. R. (1990) - The Animal 'Other': Self Definition, Social Identity and Companion

Animals în Advances in Consumer Research, Vol. 17, Association for Consumer Research

Taylor, N. (2007) - ‘Never an It’: Intersubjectivity and the creation of animal personhood in

animal shelters în Qualitative Sociology Review, Vol. III, Issue 1

Țineghe, C. (2013) - Sublumi sociale relaționale în spațiul public românesc, Editura

Universității din București, București

12

Veilleux, R. (1999) - Professor Takes Sociological Look at Dog-Human Interaction în

University of Connecticut Advance

13

GHIDUL DE INTERVIU:

-Introducere: “Bună ziua. Numele meu este… de la Universitatea din București, Facultatea de

Sociologie și fac o cercetare despre oamenii cu câini. Vă mulțumesc pentru că ați fost de acord să

stați de vorbă cu mine. O să vă adresez câteva întrebări, la care puteți alege să nu răspundeți,

dacă doriți.”

- Cum vă numiți? Câți ani aveți ?

-Cum îl cheamă pe câinele dvs. ?

-Cum v-ați luat câine ? Cum ați ajuns la decizia de a vă lua câine ? Ați mai avut câine ?

-Ce rasă este ? De ce această rasă ?

-De cât timp îl aveți ?

-Cum a fost perioada de început ?

-Cum e cu timpul alocat câinelui: scos afară ?

-Cum e interacțiunea cu alți oameni (atât cu câini, cât și fără) ?

-Care sunt costurile (mâncare, făcut curat după câine, în casă sau pe afară, veterinar)?

-Montă/Castrat/Pui

-Care e relația dvs. cu câinele ?

-Comunități online/ concursuri

-Ce vă place să faceți cel mai mult cu câinele dvs. ?

- Dacă ar fi să îl descrieți fără a folosi cuvântul “câine”, în câteva rânduri, ce ați spune

despre el ?

-Ați mai dori să adăugați altceva despre câinele dvs. ?

14