1

UNIVERSITATEA “BOGDAN VODĂ” DIN CLUJ-NAPOCA FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS

DREPTUL

COMERCIAL

În orice loc în lume, omul de

afaceri înainte de a-şi calcula

câştigul, îşi evaluează riscul.

Abia după aceea bate palma

cu partenerul de afaceri.

Lector univ.drd. Avram But-Căpuşan

Cluj-Napoca, 2014/2015

2

CUPRINS

Cuvânt înainte

INTRODUCERE

1. Noţiunea dreptului comercial

2. Obiectul dreptului comercial

3. Autonomia dreptului comercial

CAPITOLUL I. SCURTĂ PRIVIRE ISTORICĂ ASUPRA DREPTULUI

COMERCIAL

1.1. Istoria dreptului comercial

1.1.1 Perioada veche (antică)

1.1.2 Perioada evului mediu

1.1.3 Perioada modernă

1.1.4 Evoluţia dreptului comercial în România

1.2 Izvoarele dreptului comercial

1.2.1 Izvoarele normative ale dreptului comercial

1.2.2 Codul civil şi legile civile speciale

1.2.3 Izvoarele interpretative ale dreptului comercial

1.2.3.1 Uzanţele comerciale

1.2.3.2 Rolul doctrinei şi al practicii judiciare

CAPITOLUL II. INTREPRINDEREA – FORMA JURIDICĂ A

REALIZĂRII ACTIVITĂŢII COMERCIALE

2.1. Exploatarea unei intreprinderi

2.2. Caracteristiciale intreprinderii

2.3. Comercianţii – profesionişti ai intreprinderii comerciale

2.4. Subiectele raporturilor de drept comercial

2.4.1.Concepţia obiectiva şi cea obiectivă

2.4.2. Condiţiile impuse comerciantului.

2.4.3. Comerciantul - angajat propriu

2.4.4. Comerciantul – agent permanent

2.4.5. Capacitatea comerciantul persoană fizică

2.4.6. Incompatibilităţi decăderi şi interdiţii

2.4.7. Obţinerea autorizaţiilor prevăzute de lege

2.4.8. Înregistrarea în registrul comerţului

2.4.9. Întocmirea registrelor comerciale

2.4.10. Obligaţia concurenţei loiale

CAPITOLUL III. PATRIMONIUL

3.1. Preliminarii.

3

3.2. Teoria modernă asupra patrimoniului în reglementarea Codului civil.

3.3. Teoria patrimoniului de afectaţiune.

3.4. Reglementări ale noului cod civil, prvind patrimonoiul

3.5. Divizarea sau afectaţiunea ca mecanisme de formare a maselor patrimoniale.

3.6. Universalitatea de fapt şi patrimoniul de afectaţiune.

CAPITOLUL IV. FONDUL DE COMERT

4.1. Noţiunea fondului de comerţ

4.2 Elementele incorporale ale fondului de comerţ

4.2.1. Reguli privind utilizarea firmei

4.2.2. Emblema comercială

4.3.3. Clientela şi vadul comercial

4.3.4. Mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu

4.4. Actele juridice privind fondul de comrţ

4.4.1. Vânzarea-cumpărarea fondului de comerţ

4.4.2. Transmiterea fondului de comerţ ca aport în societatea comercială

4.4.3. Locţiunea fondului de comerţ

4.4.4. Gajul asupra fondului de comerţ

CAPITOLUL V SOCIETĂŢILE COMERCIALE

5.1. Cauzele care au determinat crearea societăţilor comerciale

5.1.1. Funcţia economică a societăţii comerciale

5.1.2. Originea şi evoluţia societăţilor comerciale

5.1.3. Reglementarea juridică a societăţilor comerciale în România

5.2. Noţiunea, elementele specifice şi clasificarea societăţilor comerciale

5.2.1 Definiţia societăţii comerciale

5.2.2 Elementele specifice ale contractului de societate care stă la baza

societăţii comerciale

5.2.2.1 Noţiuni generale

5.2.2.2 Aporturile asociaţilor

5.2.23 Realizarea şi împărţirea beneficiilor

5.3 FORMELE SOCIETĂŢII COMERCIALE ŞI CLASIFICAREA LOR

5.3.1 Formele societăţii comerciale

5.3.2 Clasificarea societăţilor comerciale

5.4. Constituirea societăţilor comerciale

5.4.1.1 Noţiuni generale

5.4.1.2 Contractul de societate

5.4.1.3 Statutul societăţii

5.4.2 Formalităţile necesare constituirii societăţilor comerciale 5.4.1 Actele

constitutive ale societăţii comerciale

5.4.3. Formalităţile necesare constituirii societăţilor comerciale

5.4.3.1. Înmatricularea societăţii comerciale

5.4.3.2. Înfiinţarea sucursalelor şi filialelor societăţii comerciale

5.4.4 Personalitatea juridică a societăţii comerciale

4

5.4.4.1 Elementele definitorii ale personalităţii juridice a societăţii

comerciale

5.4.4.2 Voinţa societăţii comerciale

5.4.4.3 Capacitatea juridică a societăţii

5.4.4.4 Patrimoniul societăţii

5.5. Funcţionarea societăţilor comerciale

5.5.1 Adunarea generală

5.5.1.1 Noţiuni generale

5.5.1.2 Felurile adunării generale

5.5.1.3 Convocarea adunării generale

5.5.1.4 Şedinţa adunării generale

5.5.1.5 Hotărârile adunării generale

5.5.2 Administratorii societăţii

5.5.2.1 Noţiuni generale

5.5.2.2 Reguli generale privind administratorii societăţii

5.5.2.1 Răspunderea administratorilor

5.5.3. Controlul gestiunii societăţii

5.5.3.1. Desemnarea cenzorilor.

5.5.3.2. Răspunderea cenzorilor

5.5.4. Auditorii financiari

5.6 Modificarea actului constitutiv al societăţilor comerciale

5.6.1.Noţiunea modificării societăţii comerciale

5.6.2. Condiţii generale ale modificării societăţii comerciale

5.6.3 Principalele cazuri de modificare ale actului constitutiv al societăţii

comerciale

5.6.3.1 Noţiuni generale

5.6.3.2 Mărirea capitalului social

5.6.3.3 Reducerea capitalului social

5.6.3,4 Prelungirea duratei societăţii

5.6.3.5 Fuziune şi divizarea societăţilor comerciale

5.7 Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale

5.7.1 Dizolvarea societăţilor comerciale

5.7.1.1 Consideraţii introductive

5.7.1.2 Noţiunea de dizolvare a societăţii comerciale

5.7.1.3 Cauzele generale de dizolvare a societăţilor comerciale

5.7.1.4 Căile dizolvării societăţii comerciale

5.7.1.5 Efectele dizolvării societăţii comerciale

5.7.2 Lichidarea societăţilor comerciale

5.7.2.1 Noţiunea de lichidare a societăţii comerciale

5.7.2.2 Statutul lichidatorilor

5.7.2.3 Lichidarea activului şi pasivului societăţii comerciale

5.7.2.4 Închiderea lichidării societăţii comerciale

5.7.3 Radierea societăţilor comerciale

5.7.3.1 Radierea voluntară

5.7.3.2 Radierea din oficiu

5.7.3.3 Radierea de drept

5

5.8 Succintă prezentare a diverselor forme de societăţi comerciale

5.8.1. Societatea cu Răspundere Limitată (SRL)

5.8.2. Societatea pe Acţiuni (SA)

5.8.2.1. Sediile secundare ale socieăţtii comerciale

5.8.2.2. Sucursala este un dezmembramânt, fără personalitate juridică

5.8.2.3. Sediile secundare fără statut de sucursală

5.8.2.4. Sucursala a unei societati străine

5.8.2.5. Filiala

5.8.2.6. Parteneriatul

5.8.3 Societatea în nume colectiv ( SNC )

5.8.4. Societatea în comandită simplă ( SCS )

5.8.5. Societatea în comandită pe acţiuni ( SCA )

5.8.6. Grupul de Interes Economic (GIE)

5.8.7. Grupul European de Interes Economic (GEIE)

5.8.8. Societatea Europeană (SE)

5.8.9. Reprezentanţa

5.8.10. Consorţiul

5.8.11. Trust

5.8.12. Entităţi utilizate în mod curent de către investitorii străini

5.9. Persoana fizică autorizată (PFA)

5.9.1. Legislaţie

5.9.2. Calitatea de angajat propriu

5.9.3. Condiţii pentru a putea fi Persoană Fizică Autorizată

5.9.4. Autorizaţia

5.9.5. Dovada calificării profesionale .

5.9.6. Anularea autorizaţiei

5.9.7. Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor

CAPITOLUL VI. I N S O L V E N Ţ Ă

6.1 Noţiunea, formele şi caracterele juridice ale procedurii insolvenţei

6.1.1. Notiunea de „insolvenţă” şi de „procedură a insolvenţei”

6.1.2. Formele procedurii insolvenţei

6.1.3. Caracterele juridice ale procedurii insolvenţei

6.1.3.1.Conditiile legale necesare în vederea aplicării procedurii

reglementate de Legea nr. 85/2006

6.1.3.2. Categoriile de persoane carora li se aplică procedura

insolvenţei

6.2. Participantii la procedura insolventei

6.2.1. Instanţătele judecătoreşti

6.2 2. Judecătorul-sindic

6.2.3. Adunarea creditorilor. Comitetul creditorilor

6.2.4. Administratorul special

6.2.5. Administratorul judiciar

6.2.6. Lichidatorul

6.3. Cererile introductive

6

6.3.1. Cererea debitorului

6.3.2. Cererea creditorilor

6.4. Deschiderea procedurii insolventei si efectele acesteia

6.4.1. Cererea introductiva apartinând creditorilor

6.5. Planul de reorganizare

6.6. Falimentul

6.7.1.M ăsuri premergătoare lichidării

6.7.2. Efectuarea lichidarii

6.7.3. Distribuirea sumelor realizate în urma lichidării

6.8. Închiderea procedurii

6.8.1. Procedura închiderii

6.8.2. Închiderea procedurii insolventei are ca urmări:

6.9. Răspunderea membrilor organelor de conducere

6.10.1. Infracţiuni şi pedepse în legatură cu aplicarea procedurii insolvenţei

6.10.2. Răspunderea contravenţională

CAPITOLUL VII. INSTRUMENTE DE PLATĂ ÎN ACTIVITĂII

ECONOMICE

7.1. Modalitatile de plată

7.1.1. Plăţile cu numerar

7.1.2. Plăţile prin virament

7.1.3. Plăţile prin intermediul mijloacelor electronice

7.2. Înstrumentele de plată

7.2.1. Ordinul de plată

7.2.2. CECUL

7.2.2.1. Cartea bancară – cardul

7.2.3. Cambia

7.2.3.1. Mijloc de plată

7.2.3.2. Mijloc de garantare

7.2.3.3. Mijloc de creditare

BIBLIOGRAFIE

ACTE NORMATIVE DE DREPT COMUN

7

Cuvânt înainte Obiectivul acestor note de curs este acela de a oferi baza necesară asimilării de

cunoştinţe juridice studenţilor la disciplina Drept comercial, forma de învăţământ zi şi

frecvenţă redusă, precum şi disciplina Dreptul afacerilor la nivelul masterat din cadrul

Facultăţii de Ştiinţe Economice. În mod inerent cursul poate fi îmbunătăţit atât pe linia

informaţiei de specialitate, cât şi pe linia modalităţii sale de prezentare; autorul fiind

recunoscătoar tuturor celor care, cu obiectivitate, vor prezenta sugestii în acest sens.

Având în vedere noul sistem de reglementare a raporturilor de drept privat (sistemul

monist), adoptat de noul Cod Civil, în temele prezentate s-a susţinut argumentat existenţa, în

continuare, a dreptului comercial, însă fundamentat pe noile concepte consacrate de noul Cod

Civil, conceptul de întreprindere şi cel de profesionist.

Întrucât noul Cod Civil nu defineşte conceptul de profesionist decât prin raportare

la conceptul de întreprindere, s-a arătat că, în materie fiscală, reglementarea legală nu a putut

fi modificată, aplicându-se, în continuare, la vechea reglementare care are în vedere

comerciantul. Observaţii pertinente au fost prezentate în legătură cu conceptul de patrimoniu

şi patrimoniu de afectaţiune, consacrat de Codul Civil, precum şi implicaţiile sale.

Societăţille comerciale au fost şi sunt în prezent cel mai adecvat instrument juridic

de drenare a energiilor umane şi financiare pentru realizarea unor scopuri sociale, ca şi pentru

satisfacerea unor interese personale ale înteprinzătorilor, ele contribuind la dezvoltarea

comuniăţilor şi extinderea pieţelor cu toate consecinţele benefice asupra civilizaţiei moderne.

Întotdeauna când avem o idee de business şi vrem să o implementăm ne gândim la

forma juridică pe care s-o utilizăm, forma juridică cea mai convenabilă pentru o persoană

care lucrează pe cont propriu fiind PFA-ul (persoana fizică autorizată), tratată şi ea aici.

Aduc mulţumirile mele şi colegului meu, Laszlo Traian, cadru didactic şi avocat,

specializat pe diverse domenii, dar cu precădere pe drept comercial, care mi-a furnizat

metetrialul pentru insolvenţă, inserat în conţinutul lucrării, care este tratată din perspectiva

celor trei dimensiuni implicate în aplicarea sa: legea, regulile şi realitatea.

În sfîrşit, am încercat să explic particularităţile titlurilor de credit ca instrumente de

plată, ce reprezintă o analiză a instituţiei plăţii şi a instrumentelor de plată, aflate într-o

continuă dezvoltare în comerţ.

Autorul

8

INTRODUCERE

1. Noţiunea dreptului comercial

Pentru stabilirea noţiunii dreptului comercial se impune precizarea noţiunii de

comerţ. Noţiunea de comerţ este folosită în mai multe sensuri: etimologic, economic şi

juridic.

În sens etimologic, expresia de comerţ provine din cuvântul latinesc commercium,

care reprezintă o juxtapunere a cuvintelor cum şi merx, şi înseamnă operaţiuni cu mărfuri.

În sens economic, prin comerţ se înţelege activitatea ce constă în schimbul şi

circulaţia mărfurilor de la producător la consumator. Acesta este înţelesul noţiunii de comerţ

şi în limbajul obişnuit. De aici şi sintagmele de genul: comerţ en gros, comerţ en detail sau

comerţ cu amănuntul, comerţ cu ridicata etc.

În sens juridic, noţiunea de comerţ are un înţeles mult mai larg şi cuprinde

totalitatea operaţiunilor de producere a mărfurilor, de interpunere în schimb şi circulaţie a

bunurilor, executarea de lucrări şi prestarea de servicii.

Până la abrogarea Codului comercial, semnificaţia juridică a noţiunii de comerţ se

fundamenta, în principal, pe dispoziţiile art. 3 din acest cod, care reglementau faptele de

comerţ. Între aceste fapte de comerţ figurau nu numai operaţiunile de vânzare-cumpărare,

prin care se realizează circulaţia mărfurilor, ci şi întreprinderile de fabrici şi manufactură care

privesc producerea mărfurilor şi, de asemenea, operaţiunile de prestare de servicii, precum

operaţiunile de bancă şi schimb, operaţiunile de asigurare, întreprinderile de comisioane,

agenţii şi afaceri şi operaţiunile de executare de lucrări, cum sunt întreprinderile de

construcţii.

În contextul reglementărilor actuale, fundamentul actelor şi faptelor specifice

activităţii comerciale îl constituie prevederile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru

punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. Potrivit prevederilor legale mai

sus menţionate, „în toate actele normative în vigoare, expresiile «acte de comerţ», respectiv

«fapte de comerţ» se înlocuiesc cu expresia «activităţi de producţie, comerţ sau prestări de

servicii»”.

Desigur că norma legală mai sus reprodusă nu constituie o simplă tehnică de

înlocuire a expresiilor clasice de «acte de comerţ» şi «fapte de comerţ», ci are meritul de a

9

stabili implicit conţinutul juridic actual al acestor noţiuni. Dacă analizăm cu atenţie,

constatăm că mari schimbări nu s-au produs, deoarece, aşa cum precizam anterior şi în

reglementarea Codului comercial, prin «fapte de comerţ» se înţelegea tot activităţi de

producţie, de prestări servicii, de executare de lucrări şi de interpunere în schimb şi circulaţie

a bunurilor. Singura modificare care s-a produs este cea privind sensul economic al noţiunii

de comerţ. Aşa cum s-a văzut, textul art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 de punere în

aplicare a noului Cod civil, cuprinde în conţinutul actelor şi faptelor de comerţ şi termenul de

«comerţ». Se are în vedere tocmai sensul economic al noţiunii de comerţ, acela de

interpunere în schimb şi circulaţie a mărfurilor, adică operaţiunile de cumpărare în scop de

revânzare a bunurilor sau de vânzare după ce au fost cumpărate cu acest scop.

Aşadar, în accepţiunea noului Cod civil, prin acte şi fapte de comerţ se desemnează

activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii. Trebuie reţinut că legiuitorul a omis

operaţiunile de executare de lucrări, dar pe baza principiului aplicării legii prin analogie,

executarea de lucrări va fi asimilată operaţiunilor comerciale.

De altfel, dacă profesionistul îşi organizează o întreprindere care are ca obiect

realizarea unei activităţi în scopul executării de lucrări, fără îndoială că acesta are obligaţia

de a se înregistra în registrul comerţului, dobândind astfel calitatea de comerciant, iar

întreprinderea organizată de el este de asemenea o întreprindere economică, deci va avea

caracter comercial.

Faţă de precizările de mai sus, putem defini dreptul comercial ca un ansamblu de

norme juridice de drept privat care sunt aplicabile raporturilor juridice izvorâte din activităţi

de producţie, comerţ, prestări de servicii şi executare de lucrări, precum şi raporturilor

juridice la care participă profesioniştii care au calitatea de comerciant.

2. Obiectul dreptului comercial

Determinarea obiectului dreptului comercial este legată de sistemul adoptat de

legiuitor în reglementarea raporturilor juridice. În tehnica reglementării raporturilor

comerciale există două sisteme: sistemul subiectiv şi sistemul obiectiv.

În sistemul subiectiv, dreptul comercial are ca obiect normele juridice aplicabile

comercianţilor. În acest sistem, dreptul comercial este un drept al profesioniştilor, în sensul

că se aplică tuturor persoanelor care au calitatea de comerciant. În acest sistem, dreptul

comercial este «dreptul comercianţilor».

10

În sistemul obiectiv, dreptul comercial cuprinde normele juridice aplicabile

comerţului, adică acelor acte juridice, fapte şi operaţiuni, calificate de lege ca fapte de

comerţ, ca operaţiuni comerciale, indiferent de persoana care le săvârşeşte. În sistemul

obiectiv, dreptul comercial este «dreptul comerţului».

Diferenţa esenţială între cele două sisteme de reglementare a dreptului comercial

este că, în timp ce în sistemul subiectiv normele juridice se referă la persoanele care au

calitatea de comercianţi, în sistemul obiectiv normele juridice privesc, în principal,

operaţiunile comerciale.

Codul comercial român a adoptat, ca tehnică de bază, sistemul obiectiv, deoarece în

art. 3 erau enumerate operaţiunile pe care le considera drept fapte de comerţ.

O consecinţă fundamentală a acestui fapt era că regulile Codului comercial se

aplicau operaţiunilor comerciale indiferent de persoana care le efectua, în sensul că priveau

mai mult activitatea comercială decât comercianţii. Odată cu abrogarea Codului comercial se

pune problema sistemului de abordare a raporturilor comerciale. În ceea ce ne priveşte, nu

poate fi vorba decât de un sistem subiectiv, atâta vreme cât reglementarea ce enumera faptele

de comerţ a fost abrogată.

Sistemul subiectiv al dreptului comercial român îşi are fundamentul în prevederile

art. 3 C. civ. şi în cele ale art. 6 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.

287/2009 privind Codul civil.

Art. 3 C. civ. dispune „dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre

profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi alte subiecte de drept”. Aşadar, în

contextul actual al reglementării Codului civil, norma juridică se aplică cu prioritate

subiectului de drept şi în subsidiar raportului juridic, adică relaţiei juridice. Prin comparare,

dacă sub imperiul Codului comercial normele juridice priveau faptele, actele şi operaţiunile

juridice, potrivit Codul civil, normele juridice se aplică cu precădere subiectelor de drept.

Aceasta înseamnă că pentru a stabili norma juridică aplicabilă se impune mai întâi calificarea

subiectelor de drept participante la raportul juridic. Dacă subiectele raportului juridic au

calitatea de profesionişti în accepţiunea Codului civil, atunci îşi vor găsi incidenţă normele

juridice aplicabile profesioniştilor şi, în cazul nostru, profesioniştilor comercianţi, iar dacă

subiectele raportului juridic nu pot fi considerate ca fiind profesionişti, atunci se vor aplica

regulile dreptului comun. De exemplu, dacă subiectele raportului juridic sunt societăţi

11

comerciale, relaţiilor juridice dintre acestea li se vor aplica cu prioritate Legea nr. 31/1990

privind societăţile comerciale, Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului etc.

Soluţia este consacrată de însuşi Codul civil, care, în art. 192 dispune „persoanele

juridice legal înfiinţate se supun dispoziţiilor aplicabile categoriei din care face parte, precum

şi celor cuprinse în prezentul cod, dacă prin lege nu se prevede altfel”.

În ceea ce priveşte sistemul de reglementare a relaţiilor comerciale trebuie avute în

vedere şi prevederile art. 6 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.

287/2009 privind Codul civil, care dispune „În cuprinsul actelor normative aplicabile la data

intrării în vigoare a Codului civil, referirile la comercianţi se consideră a fi făcute la

persoanele fizice, sau după caz, la persoanele juridice supuse înregistrării la registrul

comerţului, potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului”.

Art. 1 din Legea nr. 26/1990 enumeră categoriile de entităţi bligate să ceară înmatricularea

sau, după caz, înregistrarea în registrul comerţului.

Acestea sunt: persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi

întreprinderile amiliale, societăţile comerciale, companiile naţionale şi societăţile naţionale,

egiile autonome, grupurile de interes economic, societăţile cooperative, organizaţiile

ooperatiste, societăţile europene, societăţile cooperative europene şi grupurile uropene de

interes economic cu sediul principal în România, precum şi alte ersoane fizice şi juridice

prevăzute de lege.

În completare, Legea nr. 71/2011, în art. 8 alin. (1) dispune că, noţiunea de

profesionist” prevăzută la art. 3 C. civ. include categoriile de comerciant, întreprinzător,

perator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice

sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege la data intrării în vigoare a

Codului civil. Aşadar, atâta vreme cât, potrivit noului Cod civil, noţiunea de profesionist

include şi calitatea de comerciant, iar reglementările se referă la profesioniştii comercianţi,

suntem în prezenţa unui sistem subiectiv de reglementare a raporturilor comerciale. Drept

dovadă stă şi legislaţia specială referitoare la comercianţi, precum Legea nr. 31/1990 privind

societăţile comerciale, O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de

leasing, O.G. nr. 52/1997 privind regimul juridic al francizei, Legea nr. 58/1934 asupra

cambiei şi biletului la ordin etc. Această legislaţie specială are în vedere, în principal,

profesioniştii care au calitatea de comerciant persoană fizică sau persoană juridică.

12

Faţă de considerentele de mai sus, concluzia care se impune este aceea că dreptul

comercial, în actuala configuraţie legislativă, are la bază sistemul subiectiv de reglementare.

În stabilirea sistemului de reglementare al Dreptului comercial merită a fi reţinută şi

prevederea din art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, potrivit căreia, în toate actele normative

în vigoare, expresiile „acte de comerţ”, respectiv „fapte de comerţ” se înlocuiesc cu expresia

„activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii”.

Aceasta înseamnă că, în completarea sistemului subiectiv de reglementare prin

raportarea normelor juridice la calitatea de profesionist comerciant, vor fi avute în vedere şi

normele referitoare la activităţile de producţie, prestări servicii, comerţ şi executare de

lucrări, adică sistemul obiectiv. Înseamnă că, în completarea sistemului subiectiv, ca tehnică

de reglementare se foloseşte şi sistemul obiectiv constând din normele referitoare la

activităţile comerciale în accepţiunea noilor reglementări.

În concluzie, principalul sistem de reglementare al dreptului comercial este sistemul

subiectiv, prin normele aplicabile profesioniştilor comercianţi, şi, în completare, se aplică

sistemul obiectiv, alcătuit din normele ce privesc operaţiunile de producţie, comerţul,

prestarea de servicii şi executarea de lucrări.

3. Autonomia dreptului comercial

Datorită specificului raporturilor comerciale a apărut nevoia unor reglementări ale

acestora şi implicit crearea unei subramuri a dreptului privat denumită «Drept comercial».

Apariţia dreptului comercial ca subramură a dreptului privat este legată de codificarea

relaţiilor comerciale, însă, începând cu prima jumătate a secolului al XX-lea, s-a pus în

discuţie autonomia dreptului comercial. Discuţiile au apărut ca urmare a abrogării Codurilor

comerciale de către unele state precum Italia, Elveţia, Olanda, Ţările scandinave etc. şi a

adoptării de Coduri civile în care au fost cuprinse şi o parte din relaţiile specifice activităţii

comerciale.

În cele ce urmează vom prezenta, pe scurt, principalele argumente împotriva şi în

favoarea autonomiei dreptului comercial.

A. Argumentele în favoarea unităţii dreptului privat

În susţinerea unităţii dreptului privat au fost aduse mai multe argumente:

a) Unitatea reglementării asigură protecţia necomercianţilor în sensul că se aplică

tuturor participanţilor la raportul comercial;

13

b) Divizarea dreptului privat în drept civil şi drept comercial dă naştere la dificultăţi

de interpretare, deoarece există instituţii juridice, ca de exemplu contractul de vânzare-

cumpărare, care sunt guvernate de două categorii de norme juridice: unele cuprinse în Codul

civil iar altele cuprinse în Codul comercial. Această diviziune creează dificultăţi în activitatea

instanţelor judecătoreşti de stabilire a naturii juridice civile sau comerciale a litigiului dedus

judecăţii;

c) Enumerarea faptelor de comerţ fiind enunţiativă, există primejdia aplicării legii

comerciale şi unor activităţi desfăşurate de necomercianţi şi, implicit, de a impune acestora

obligaţiile ce le revin comercianţilor;

d) Dreptul comercial nu beneficiază de principii generale proprii şi de cele mai

multe ori pentru calificarea unor instituţii se apelează la regulile dreptului civil şi la

explicaţiile acestora, precum: excepţie de la dreptul comun, contract sui generis.

Mai mult, în dreptul comercial se operează cu aceleaşi noţiuni ca şi în dreptul civil,

ca, de pildă, contract, persoană juridică, obligaţie, prescripţie etc.;

e) Prin recunoaşterea uzurilor (obiceiurilor) ca izvor de drept în materie comercială,

se ajunge la o delegare a atribuţiilor legislative comercianţilor, deoarece uzurile se nasc din

practica comercianţilor;

f) În unele ţări cum sunt, Italia, Elveţia, Olanda, ţările scandinave etc. s-a realizat o

„comercializare a dreptului civil”, nemaiexistând o reglementare autonomă a dreptului

comercial.

B. Argumentele în favoarea autonomiei dreptului comercial

În favoarea autonomiei dreptului comercial au fost aduse mai multe argumente:

a) Aplicarea legii comerciale unor raporturi juridice dintre comercianţi şi

necomercianţi este impusă de necesitatea reglementării unitare a raportului juridic comercial.

De reţinut că doar raportul este supus legii comerciale, nu şi persoana care-l

săvârşeşte, adică necomerciantul;

b) Dificultăţile create de diviziunea dreptului privat în drept civil şi drept comercial

nu reprezintă un element hotărâtor, deoarece asemenea dificultăţi există şi în alte ramuri ale

dreptului, precum dreptul muncii, dreptul transporturilor, dreptul familiei etc.;

14

c) Dificultăţile privind determinarea sferei de aplicare a dreptului comercial şi de

calificare a operaţiunilor comerciale pot fi înlăturate prin enumerarea limitativă a faptelor de

comerţ;

d) În dreptul comercial, ca principiu, uzurile sunt consacrate cu caracter excepţional

şi au mai mult rol interpretativ, de a servi la interpretarea voinţei părţilor. Dar uzurile sunt

folosite chiar şi de dreptul civil, nu doar de dreptul comercial. Noul Cod civil prevede chiar

în art. 1 că sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului.

În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale

privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale

ale dreptului;

e) Raporturile comerciale şi civile nu au omogenitate de natură şi scop, aşa cum

susţin adepţii unităţii dreptului privat. Nu s-a ajuns la o uniformizare a activităţii

comercianţilor şi necomercianţilor, astfel încât activităţile lor să fie supuse aceleiaşi

reglementări juridice. Pot fi date cu titlu de exemplu operaţiunile de vânzare-cumpărare; în

timp ce comerciantul cumpără cu intenţia de revânzare şi cu scopul de a obţine profit,

consumatorul cumpără pentru sine cu scopul de a-şi satisface nevoile sale sau ale familiei.

Diferenţe de natură şi scop există şi între o întreprindere organizată de către un liber

profesionist şi o întreprindere organizată de către un comerciant. Medicul, avocatul, notarul

public, executorul judecătoresc etc., îşi organizează activitatea astfel încât se înfăţişează ca o

veritabilă întreprindere în accepţiunea art. 3 C. civ., iar cei care le realizează sunt de

asemenea profesionişti în virtutea aceluiaşi articol, numai că activitatea şi scopul unor astfel

de întreprinderi diferă în mod substanţial de cel al întreprinderilor comerciale.

În primul rând, activităţile specifice întreprinderilor liberale nu au caracter

economic, cum sunt întreprinderile comerciale.

Apoi, activitatea specifică întreprinderilor liberale nu au scop lucrativ ori

speculativ.

Prin desfăşurarea unei întreprinderi liberale nu se urmăreşte obţinerea unui profit,

ca în cazul întreprinderilor comerciale, ci se vizează activităţi cu profund caracter social, în

schimbul cărora beneficiarul plăteşte o remuneraţie. Deci, diferenţa esenţială constă în aceea

că, deşi activităţile întreprinderii liberale nu sunt dezinteresate, gratuite, ci se plăteşte o

15

remuneraţie pentru serviciul prestat, cu toate acestea activitatea nu este lucrativă, în sensul că

nu se urmăreşte obţinerea de profit.

În sfârşit, întreprinzătorul întreprinderii liberale nu este supus înregistrării în

registrul comerţului şi nu-şi organizează întreprinderea sa precum comerciantul, în vederea

obţinerii unui profit, ci pentru a-şi pune la dispoziţia publicului cunoştinţele şi abilităţile sale

în domeniul în care este specializat. Pe de altă parte, întreprinderea liberală este strâns legată

de profesia întreprinzătorului, pe când întreprinderea comercială nu presupune o astfel de

specializare a celor care decid să o organizeze.

De pildă, persoanele care se asociază în vederea constituirii unei societăţi

comerciale cu obiect de activitate construcţii nu trebuie să fie de profesie constructori, în

schimb, avocaţii, notarii, executorii etc. nu pot organiza o întreprindere liberală decât dacă au

calitatea specifică activităţii ce urmează să o desfăşoare.

f) Faptul că unele ţări au reglementarea unitară a dreptului privat cuprinsă în Codul

civil nu este relevant. Aceasta deoarece, chiar dacă nu există un Cod comercial, nu înseamnă

că nu există şi un drept comercial, ca ramură distinctă de dreptul civil şi ca disciplină de sine

stătătoare. Dreptul comercial există, numai că parte din reglementare se află în Codul civil. Şi

în ţările în care nu există Codul comercial şi au fost depuse mari eforturi pentru a cuprinde

relaţiile comerciale în Codul civil, tehnica reglementării nu a reuşit în totalitate, deoarece

instituţii fundamentale ale dreptului comercial, precum: registrul de înmatriculare şi

publicitate al comercianţilor şi operaţiunilor comerciale; constituirea, organizarea,

funcţionarea şi încetarea existenţei societăţii comerciale ca entitate ce deţine ponderea

activităţii comerciale; titlurile de valoare; tratamentul juridic al comercianţilor aflaţi în

dificultate (insolvenţă); anumite contracte etc. sunt reglementate în legi speciale de natură

eminamente comercială. Sistemele de drept care au optat pentru abrogarea codurilor

comerciale şi cuprinderea relaţiilor comerciale în Codul civil au reuşit doar o uniformizare a

reglementărilor privind obligaţiile rezultate în principal din convenţii, însă, chiar şi în aceste

coduri, există dualitate de norme juridice: o categorie de norme se aplică relaţiilor la care

participă necomercianţii (persoanelor obişnuite, raporturilor civile clasice) şi o altă categorie

de norme juridice, derogatorii de la cele dintâi, care se aplică profesioniştilor sau, după caz,

relaţiilor profesionale.

16

Aceeaşi tehnică este adoptată şi de noul Cod civil, deoarece acesta cuprinde norme

aplicabile profesioniştilor (de exemplu: curgerea dobânzilor, solidaritatea debitorilor) şi

norme aplicabile persoanelor obişnuite, adică celor care nu au organizată activitatea sub

forma unei întreprinderi şi, deci, nu au calitatea de profesionist în înţelesul Codului civil.

Există voci care susţin că odată abrogat Codul comercial a dispărut şi dreptul

comercial atât ca subramură a dreptului privat cât şi ca disciplină juridică. O astfel de

susţinere nu poate fi primită pentru că nu are fundament legal şi nici suport practic.

În ceea ce priveşte fundamentului legal, se impune a fi reţinut că nici înaintea

adoptării actualului Cod civil, nu era reglementat tot dreptul comercial în Codul comercial.

Codul comercial cuprindea, în esenţă, reglementările privind faptele de comerţ, unele aspecte

privind comercianţii, anumite reguli speciale aplicabile obligaţiilor comerciale şi anumite

contracte comerciale. Ponderea dreptului comercial o deţinea legislaţia comercială, precum

Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, Legea nr. 26/1990 privind registrul

comerţului, O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, O.G. nr.

52/1997 privind regimul juridic al francizei, Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la

ordin, Legea nr. 59/1934 asupra cecului, Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei etc.

Cu referire exactă la prevederile Codului comercial care au fost abrogate odată cu

aplicarea noului Cod civil, concluzia evidentă este aceea că principalele instituţii ale

dreptului comercial se regăsesc reglementate şi în Codul civil ori legislaţia comercială

specială.

Astfel, în legătură cu faptele de comerţ ce alcătuiau sensul noţiunii de activitate

comercială, trebuie avută în vedere prevederea din art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011,

potrivit căreia, în toate actele normative în vigoare, expresiile „acte de comerţ”, respectiv

„fapte de comerţ” se înlocuiesc cu expresia „activităţi de producţie, comerţ sau prestări de

servicii”. Aceasta înseamnă că, în accepţiunea actuală a legiuitorului, actele de comerţ,

respectiv activitatea comercială, este alcătuită din operaţiunile ce privesc activităţile de

producţie, comerţ sau prestări de servicii.

17

CAPITOLUL I. SCURTĂ PRIVIRE ISTORICĂ ASUPRA DREPTULUI

COMERCIAL

1.1. Istoria dreptului comercial este strâns legată de istoria comerţului şi, implicit,

a dezvoltării societăţii omeneşti.

1.1.1 Perioada veche (antică)

Primele manifestări ale schimbului au apărut odată cu apariţia ideii de proprietate.

Pentru satisfacerea trebuinţelor existenţei, oamenii au început să schimbe între ei produsele

agonisite din mediul înconjurător ori făurite prin munca lor. Trocul, această formă primitivă a

schimbului, asigură în această perioadă nu numai satisfacerea trebuinţelor economice ale

indivizilor, ci şi pacea triburilor pe durata schimbului produselor.

Creşterea nevoilor oamenilor şi amplificarea relaţiilor dintre ei au impus anumite

forme de organizare, prin care se asigurau condiţiile pentru a se putea întâlni un număr mai

mare de indivizi, la anumite perioade şi în locuri determinate. Aşa au apărut târgurile, care au

jucat un rol însemnat în naşterea şi înflorirea comerţului.

1.1.2 Perioada evului mediu

Prăbuşirea Imperiului Roman a dus la fărămiţarea puterii politice şi la formarea

statelor - cetăţi italiene (Veneţia, Geneva, Florenţa, Pisa, Milano etc.). În locul dreptului

uniform, statele - cetăţi adoptă reguli de drept propriu.

Comercianţii, pentru a-şi apăra drepturile, se organizează în corporaţiuni

(universitas), care, cu timpul, vor dobândi autonomie administrativă, judecătorească şi chiar

legislativă. Corporaţia cuprindea pe comercianţii şi meseriaşii din aceeaşi ramură şi era

condusă de un consul, ales din rândurile lor, asistat de consilieri.

Urmând exemplul autorităţilor civile, consulul emitea norme interne, bazate pe

obiceiuri, care serveau la rezolvarea litigiilor ivite între membrii corporaţiei.

Aceste norme interne au fost adunate în culegeri numite statute. Sunt

cunoscute statutele din Pisa (1305), Roma (1317), Verona (1318), Bergamo (1457), Bologna

(1509) etc.

În formularea unor reguli proprii activităţii comerciale, un rol important l-au avut

târgurile medievale italiene, franceze, germane, spaniole etc. Apare un drept al târgurilor, cu

18

reguli aplicabile tuturor comercianţilor participanţi, indiferent de originea lor, precum şi o

procedură specială de soluţionare a litigiilor dintre comercianţi.

1.1.3 Perioada modernă

Dezvoltarea comerţului a impus înlocuirea dreptului statutar şi consuetudinar, cu un

drept scris. Prima ţară în care s-a trecut de la dreptul cutumiar la legi scrise, aplicabile pe

întreg teritoriu, a fost Franţa.

Un prim act, care anunţa marile monumente legislative franceze, îl constituie

edictul lui Carol al IX-lea din 1563, prin care au fost create în Franţa jurisdicţiile consulare,

aplicabile numai comercianţilor. Au urmat cele două ordonanţe ale lui Colbert emise de

Ludovic al XIV-lea. Prima ordonanţă, din 1673, privea comerţul terestru şi cuprindea reguli

aplicabile tuturor celor care făceau comerţ, indiferent de calitatea lor. Cea de-a doua

ordonanţă, din 1681, privea comerţul pe mare şi consacra reguli specifice acestui gen de

comerţ.

Un moment crucial în formarea dreptului comercial îl constituie adoptarea, în 1807,

a Codului comercial francez. Prin această reglementare se consacră o materie comercială;

anumite acte juridice, fapte şi operaţiuni au fost scoase din Codul civil (adoptat în 1804) şi li

s-au dat o reglementare nouă, corespunzătoare cerinţelor producţiei, schimbului şi circulaţiei.

În acest fel, pentru prima oară, se recunoaşte şi se consacră legal dualismul

dreptului privat, în drept civil şi drept comercial.

În Italia, Codul comercial francez a fost adoptat în 1808. Dar, după obţinerea

unităţii politice, în Italia au existat preocupări pentru elaborarea şi adoptarea unui cod

comercial propriu. Prin valorificarea tradiţiei, dar şi a tot ce era nou în doctrina franceză,

belgiană şi germană, în anul 1882 s-a reuşit adoptarea Codului comercial italian.

Acest cod a reprezentat modelul care a servit la elaborarea codului comercial român

din 1887. De remarcat că, în 1942, în Italia a fost adoptat un nou Cod civil, care cuprinde o

reglementare unitară a dreptului privat. În consecinţă, dreptul comercial nu mai are o

reglementare juridică consacrată printr-un cod comercial.

În Germania, în anul 1897 au fost adoptate Codul civil şi Codul comercial, care au

intrat în vigoare în anul 1900.

19

1.1.4 Evoluţia dreptului comercial în România

La începuturile sale, comerţul a fost guvernat de regulile cutumiare, fie de sorginte

locală (obiceiul pământului), fie de provenienţă străină, ca urmare a legăturilor cu negustorii

de pe alte meleaguri.

Primele legiuiri scrise (“Pravila lui Vasile Lupu” şi “Îndreptarea legii a lui Matei

Basarab”) nu cuprindeau reguli speciale pentru comerţ. Unele reguli referitoare la “daraverile

comerciale” şi la “iconomicosul faliment” găsim, pentru prima oară, în Codul lui Andronache

Donici, din anul 1814. O reglementare la fel de sumară se găseşte şi în Codul Caragea (1817)

din Muntenia, şi în Codul Calimach (1828) din Moldova.

Regulamentele organice din Muntenia şi Moldova (1831) cuprind anumite reguli

referitoare la comerţ, precum şi dispoziţii în temeiul cărora se înfiinţează tribunalele de

comerţ.

În anul 1840, în Muntenia şi Moldova a fost pus în aplicare Codul comercial

francez. După unirea celor două principate (1859) se pune în aplicare o reglementare

inspirată din Codul comercial francez denumită “Condica de comerciu a principatelor unite

române”.

În anul 1887 a fost adoptat Codul comercial român , care este şi astăzi în

vigoare. Aşa cum am arătat, în elaborarea acestui cod s-a folosit ca izvor de inspiraţie Codul

comercial italian din anul 1882.

Codul comercial român se înscrie pe linia vechii tradiţii franceze. El are la bază

sistemul obiectiv; normele sale sunt aplicabile faptelor de comerţ, indiferent de persoana care

le săvârşeşte. Materia Codului comercial este împărţită în patru cărţi (părţi):

-Cartea I, Despre comerţ în general;

-Cartea a II-a, Despre comerţul maritim;

-Cartea a III-a Despre faliment;

-Cartea a IV-a, Despre exerciţiul acţiunilor comerciale şi despre durata lor.

Timpul scurs de la adoptarea Codului comercial a făcut ca unele dintre dispoziţiile

sale să fie depăşite. Este şi motivul pentru care, în pragul celui de-al doilea război mondial,

după o lungă perioadă de căutări, a fost elaborat şi publicat proiectul unui nou cod comercial

(1938). Dar, vicisitudinile istoriei au făcut ca acest proiect să nu fie niciodată adoptat,

rămânând în vigoare bătrânul Cod comercial din 1887.

20

1.2 Izvoarele dreptului comercial

Art. 1 din Codul comercial dispunea “În comerţ se aplică legea de faţă. Unde

ea nu dispune se aplică Codul civil”. Din aceste dispoziţii legale rezultă că dreptul comercial

are ca izvoare formale Codul comercial şi Codul civil. Deşi nu sunt menţionate, izvoare ale

dreptului comercial sunt şi legile comerciale speciale, respectiv legile civile speciale. Un

anumit rol în aplicarea reglementării legale îl au uzurile, jurisprudenţa şi doctrina dreptului

comercial.

1.2.1 Izvoarele normative ale dreptului comercial

1.2.1.1 Codul comercial şi legile comerciale speciale

Normele juridice care reglementează activitatea comercială se află în Codul

comercial. Dar, acest act normativ cuprinde numai normele juridice principale; anumite

norme juridice privind activitatea comercială se găsesc în legile comerciale speciale. Întrucât

nu tot dreptul comercial se află în Codul comercial, în mod corect, se poate spune că

principalul izvor al dreptului comercial îl constituie legile comerciale, înţelegând prin acestea

Codul comercial şi legile comerciale speciale.

a) Codul comercial. Acest act normativ constituie reglementarea de bază a

activităţii comerciale. El cuprinde norme juridice care reglementează instituţiile

fundamentale ale dreptului comercial: faptele de comerţ, comercianţii, obligaţiile comerciale

şi falimentul.

b) Legile comerciale speciale. Anumite aspecte ale activităţii comerciale sunt

reglementate prin legi comerciale speciale. În acest sens menţionăm:

-Legea nr. 31/1990 republicată privind societăţile comerciale;

-Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului;

-Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii

autonome şi societăţi

comerciale.

1.2.2 Codul civil şi legile civile speciale

21

Aşa cum am arătat, anumite aspecte ale activităţii comerciale fac obiectul

reglementării unor legi comerciale speciale. Aceasta înseamnă că numai în absenţa unor

norme în Codul comercial şi legile comerciale speciale se aplică dispoziţiile Codului civil.

Trebuie observat însă că, în realitate, izvorul subsidiar al dreptului comercial îl

constituie legile civile, respectiv Codul civil şi legile civile speciale.

a) Codul civil. Întrucât Codul civil cuprinde normele generale aplicabile dreptului

privat, dispoziţiile sale servesc în mare măsură la fundamentarea instituţiilor dreptului

comercial.

b) Legile civile speciale. Şi unele legi civile speciale prezintă interes, ca izvor

subsidiar, pentru dreptul comercial. În acest sens, trebuie menţionat cu deosebire Decretul

31/1954, privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice care are multe incidenţe asupra

statutului juridic al comercianţilor.

1.2.3 Izvoarele interpretative ale dreptului comercial

1.2.3.1 Uzanţele comerciale

Uzanţa (obiceiul sau cutuma) este o regulă de conduită născută din practica

socială, folosită vreme îndelungată şi respectată ca o normă juridică obligatorie.

În dreptul comercial român, uzanţele nu sunt izvoare de drept. Concluzia se

întemeiază pe dispoziţiile art. 1 C. com., care, reglementând izvoarele dreptului comercial,

are în vedere Codul comercial şi Codul civil.

Dacă în dreptul nostru comercial nu există uzanţe legislative (normative), doctrina

recunoaşte uzanţele interpretative (convenţionale). Acestea îşi trag existenţa din voinţa

prezumată a părţilor şi sunt menite să lămurească sensul şi limitele acestei voinţe.

1.2.3.2 Rolul doctrinei şi al practicii judiciare

Doctrina. Se admite în general că doctrina este un izvor de drept. Concluzia este

deopotrivă valabilă şi pentru dreptul comercial. Doctrina dreptului comercial este un

instrument important de interpretare a legilor comerciale. Ea este un factor de progres al

dreptului, deoarece, de multe ori, soluţiile ei sunt preluate de legiuitor şi transpuse în actele

normative.

22

Desigur, noua doctrină a dreptului comercial este în curs de formare; în timp, ea îşi

va spori influenţa asupra dreptului comercial.

Practica judiciară. Potrivit principiului separaţiei puterilor, instanţele judecătoreşti

sunt competente să aplice legea. Această regulă are un caracter general. Deci, hotărârile

instanţelor judecătoreşti nu pot fi izvor al dreptului comercial.

Ca şi doctrina, practica judecătorească joacă un rol important în interpretarea legii.

Ea reprezintă însă şi “laboratorul” unde “se verifică” eficienţa legii, dar şi soliditatea

concepţiei şi construcţiei sale. Semnalele practicii judiciare pot să constituie un izvor de

inspiraţie pentru legiuitorul comercial.

Adoptarea Noului Cod civil marchează un moment crucial în istoria dreptului

comercial român.

Noutatea esenţială adusă de Noul Cod civil constă în schimbarea sistemului de

reglementare a dreptului comercial; sistemul autonomiei dreptului comercial, consacrat de

Codul comercial din 1887, a fost înlocuit cu sistemul unităţii dreptului privat.

Schimbarea sistemului de reglementare reclamă o nouă abordare a instituţiilor

dreptului comercial.

Instituţia actelor de comerţ şi instituţia comerciantilor urmează a fi reconsiderate,

având ca bază conceptele de intreprindere ţi profesionist, definite de noua reglementare

legală.

În privinţa instituţiei societăţilor comerciale, în analiza dispoziţiilor legii speciale,

trebuie avute în vedere reglementările Codului civil privind contractul de societate şi cele

referitoare la statutul persoanelor juridice.

Instituţia obligaţiilor comerciale este instituţia cea mai afectată de schimbarea

sistemului de reglementare a dreptului comercial. De fapt, unitatea de reglementare a

dreptului privat realizată de Noul Cod civil se referă, în special, la materia obligaţiilor. Prin

consacrarea unităţii de reglementare se pune în discuţie însăşi distincţia între obligaţiile civile

şi obligaţiile comerciale.

Instituţia titlurilor comerciale de valoare are la bază o lege specială, care se

completează cu principiile generale ale Codului civil.

23

Instituţia procedurii insolvenţei are un caracter tehnic. În analiza dispoziţiilor legii

speciale, trebuie să se ţină seama de principiile generale consacrate de Codul civil şi Codul

de procedură civilă.

24

CAPITOLUL II. INTREPRINDEREA – FORMA JURIDICĂ A

REALIZĂRII ACTIVITĂŢII COMERCIALE

2.1. Exploatarea unei intreprinderi

Consacrând o reglementare unitară a raporturilor juridice de drept privat, Noul Cod

civil prevede că dispoziţiile sale se aplică şi raporturilor juridice dintre profesioniţti, precum

şi raporturilor juridice dintre aceştia şi oricare alte subiecte de drept civil [art. 3 alin. (1)].

În sensul Noului Cod civil, profesioniţtii sunt toţi cei care exploatează o

intreprindere [art. 3 alin. (2)].

Exploatarea unei intreprinderi este definită ca fiind exercitarea sistemică de către

una sau mai multe persoane a unei activităţi organizate ce constă în producerea,

administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu

ca scop obţinerea de profit [art. 3 alin. (3)].

Cum se poate observa, în concepţia Noului Cod civil, desfăşurarea unei activităţi

organizate şi sistematice califică această activitate ca având caracter profesional, iar persoana

care o realizează are calitatea de profesionist.

Deci, exploatarea unei intreprinderi este forma juridică a oricărei activităţi

profesionale.

Definiţia dată de Noul Cod civil exploatării unei întreprinderi şi, totodată,

intreprinderii este o definiţe generală, fără distincţie, în funcţie de obiectul activităţii,

economice sau non-economice.

Potrivit definiţiei legale, exploatarea unei intreprinderi sau intreprinderea are

următoarele caracteristici:

a) Intreprinderea constă în exercitarea sistematică şi permanentă a unei activităţi

organizate, potrivit unor reguli proprii;

b) Activitatea organizată este realizată de una sau mai multe persoane pe riscul lor.

Persoanele care realizează activitatea organizată au calitatea de profesionişti;

c) Obiectul activităţii organizate este producerea, administrarea [administrarea

bunurilor altuia este o activitate economică, care, în prezent, este reglementată de Codul civil

(art. 792-857)] ori instrăinarea de bunuri sau prestarea de servicii;

25

d) Scopul intreprinderii poate fi obţinerea unui profit sau realizarea unui scop

nonprofit.

În caracterizarea unei intreprinderi, scopul urmărit de persoana sau persoanele care

organizează activitatea este esenţial.

Desfăşurarea unei activităţi organizate, cu caracter profesional, în scopul obţinerii

profitului este proprie activităţii comerciale. O intreprindere al cărei scop este obţinerea

profitului este o intreprindere economică sau comercială şi, dimpotrivă, o întreprindere lipsită

de scopul obţinerii profitului este o intreprindere necomercială, o intreprindere civilă.

Articolul 2 lit. f) din O.U.G. nr. 44/2008 privind desfaşurarea activităţilor

economice de către persoanele fi zice autorizate, intreprinderile individuale ăi intreprinderile

familiale (M.Of. nr. 328/25.04.2008) defineşte intreprinderea economică ca fiind activitatea

economică desfăşurată în mod organizat, permanent şi sistematic, combinând resurse

financiare, forţa de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice şi informaţie, pe riscul

intreprinzătorului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

Din cele arătate rezultă ca numai intreprinderea comercială este forma juridică a

realizării activitaţii comerciale.

2.2. Caracteristiciale intreprinderii

Intreprinderea comercială are următoarele caracteristici:

a) Intreprinderea constă în exercitarea organizată a unei activităţi economice.

Potrivit O.U.G. nr. 44/2008, prin activitate economică se înţelege activitatea agricolă,

industrială, comercială, desfaşurată pentru obţinerea unor bunuri sau servicii a căror valoare

poate fi exprimată în bani şi care sunt destinate vânzării ori schimbului pe pieţele organizate

sau unor beneficiari determinaţi, în scopul obţinerii unui profit;

b) Activitatea economică este realizată de una sau mai multe persoane ca

profesionişti. Având în vedere activitatea desfăţurată, aceşti profesionişti au calitatea de

comercianţi;

c) Obiectul activităţii economice îl reprezintă producerea şi circulaţia mărfurilor,

executarea de lucrări sau prestarea de servicii;

d) Scopul desfăşurării activităţii economice este obţinerea profitului.

26

Desigur, în prezent, pentru dreptul comercial, intreprinderea comercială

(economica) prezintă un mare interes; ea reprezintă criteriul pentru determinarea sferei

dreptului comercial, precum şi a calităţii de comerciant.

Actele juridice comerciale – actele aferente exploatării unei intreprinderi comerciale

Desfăşurarea unei activităţi economice organizate, constând în producerea şi

circulaţia mărfurilor, executarea de lucrări ori prestarea de servicii implică săvârşirea unor

acte juridice, fapte juridice şi operaţiuni economice.

Întrucât privesc o intreprindere comerciala, aceste acte juridice, fapte juridice şi

operaţiuni economice pot fi calificate, convenţional, ca acte juridice comerciale.

Prin urmare, în prezent, sunt considerate acte juridice comerciale numai acele acte

juridice, fapte juridice şi operaţiuni economice aferente exploatării unei intreprinderi

comerciale.

Actele juridice comerciale se particularizează prin următoarele caracteristici:

a) Actele comerciale sunt acte juridice, fapte juridice şi operaţiuni economice

generate de desfăşurarea activităţii economice în mod organizat de către profesionişti, care

sunt comercianţii;

b) Actele comerciale au ca obiect producerea şi circulaţia mărfurilor, executarea de

lucrări şi prestarea de servicii;

c) Actele comerciale au drept scop obţinerea de profit.

2.3. Comercianţii – profesionişti ai intreprinderii comerciale

Potrivit art. 3 alin. (2) Noul C.civ., persoana care exploatează o intreprindere are

calitatea de profesionist.

Având în vedere ca o intreprindere poate fi o intreprindere comercială sau

intreprindere civilă, înseamnă că profesionistul care exploatează o intreprindere comercială

are calitatea de comerciant.

Legea de punere în aplicare a Codului civil prevede că noţiunea de profesionist

include noţiunea de comerciant, întreprinzator, agent economic (art. 6).

Prin urmare, în prezent, are calitatea de comerciant orice persoană, fizică sau

juridică, care exploatează o intreprindere comercială.

27

Persoanele fizice pot desfăşura activităţi economice în formele prevăzute de O.U.G.

nr. 44/2008, şi anume: individual şi independent, ca persoane fizice autorizate, ca titular al

unei intreprinderi individuale sau ca membru al unei intreprinderi familiale. În toate cazurile,

exploatând o intreprindere comercială, persoana fizică în cauză are calitatea de comerciant.

Persoanele juridice care exploatează o intreprindere comercială au şi ele calitatea de

comerciant (societăţile comerciale, regiile autonome, societăţile cooperative, organizaţiile

cooperatiste etc.).

2.4. Subiectele raporturilor de drept comercial

Subiectele raporturilor de drept comercial sunt: profesioniştii comercianţi, persoane

fizice, persoane juridice (în principiu, societăţi comerciale), profesioniştii necomercianţi (în

principiu, persoane care desfăşoară activităţi liberale) şi persoanele de drept civil, fizice şi

juridice, care nu au calitatea profesionişti, la care Codul civil în art. 3 alin. 1 face referire

astfel ,,alte subiecte de drept civil,,.

1. Profesioniştii comercianţi, persoane fizice sunt: persoane fizice autorizate,

întreprindei individuale şi întreprinderi familiale. Aceste categorii de persoane - profesionişti

- sunt reglementate de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 44/2008, privind desfăşurarea

activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi

întreprinderile familiale;

Profesioniştii comercianţi, persoane juridice sunt, în principal: societăţile

comerciale, companiile naţionale, societăţile naţionale, regiile autonome, organizaţii

cooperatiste, societăţi cooperative, grupurile de interes economic, societăţile europene,

grupurile europene de interes economic. Menţionăm câteva acte normative care

reglementează această categorie de profesionişti: Legea nr. 31/1990 privind societăţile

comerciale, republicată şi modificată; Legea nr. 26/1990 privind la registrul comerţului,

republicată şi modificată; Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, modificată; Legea

nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităţilor

publice, a funcțiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei,

numai în privinţa grupurilor de interes economic – comercianţi;

28

2. Profesioniştii necomercianţi sunt - persoanele care exercită, în principal,

profesii liberale: avocaţi (cu cabinet individual), farmacişti, medici (cu cabinet medical

individual), experţi contabili, contabili autorizaţi, executori judecătoreşti, mediatori, ziarişti,

notari etc (potrivit art. 1 alin. 2 O.U.G. nr. 44/2008); Aceste categorii de persoane îşi

desfăşoară activitatea fie:

a) ca persoane fizice autorizate care nu au calitatea de comercianţi; fie

b) ca societăţi simple reglementate de Codul civil, spre exemplu, societatea civilă

medicală, societatea civilă de avocatură, societatea civilă profesională de practicieni în

insolvenţă etc;

c) unele grupuri de interes economic, deoarece potrivit Legii nr. 161/2003 aceste

entităţi juridice pot avea sau nu calitatea de comercianţi;

d) persoanele care desfăşoară activităţi economice pentru care legea a instituit un

regim juridic special, anumite restricţii de desfăşurare sau alte interdicţii (art. 1 alin.

3 O.U.G. nr. 44/2008);

e) unele instituţii publice, spre exemplu: spitale, universităţi, teatre, autorităţi

publice de reglementare, supraveghere şi control (C.S.A, C.N.V.M. B.N.R).

f) organizaţii non- guvernamentale, spre exemplu: asociaţii şi fundaţii (O.G.

26/2000, Legea nr. 246/2005 pentru aprobarea O.G. 26/2000), cluburi sportive, culte

religioase.

3. Alte persoane de drept civil sunt:

- persoanele fizice, care nu au calitatea de profesionişti,

- persoanele juridice de drept public: statul, unităţile administrativ teritoriale (oraş,

judeţ, comună), Parlamentul României (puterea legislativă), Banca Naţională a României,

Organismele puterii executive (Administraţia Prezidenţială şi Preşedintele

României, Guvernul României, Ministerele, Instituţia prefecturii, Instituţiile publice,

Misiunile diplomatice şi consulare), Organele autorităţii judecătoreşti (Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie, Consiliul Superior al Magistraturii, Curţile de Apel, Tribunalele,

Ministerul Public), Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, partidele politice6;

- persoanele juridice de drept privat: asociaţii de proprietar, sindicatele8,

patronatele.

Condiţii pentru a obţine calitatea de comerciant

29

2.4.1.Concepţia obiectiva şi cea obiectivă

În doctrina de specialitate sau conturat două concepţii fundamentale cu privire la

noţiunea de comerciant. Astfel într-o concepţie obiectivă, calitatea de comerciant poate fi

definită pornind de la natura faptelor pe care le săvârşeste acea persoană. Potrivit concepţiei

subiective, o persoana fizică are calitatea de comerciant în măsura în care are numele sau

firma înregistrate în registrul comerţului. Soluţia corectă, reţinută de dreptul românesc

încearcă o întrebuinţare a celor două concepţii considerând că este comerciant cel care

îndeplineşte condiţiile subiective, fiind înregistrat ca atare în registrul comerţului dar numai

în măsura în care faptele pe care le realizează sunt exerciate de către o persoană în mod

obişnuit, ca o adevarată profesie.

2.4.2. Condiţiile impuse comerciantului.

Legea de punere în aplicare a noului cod civil (adică legea 71/2011) prevede că

noţiunea de profesionist va cuprinde:

-comerciant

-întreprinzator

-operator economic

-orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale

-acele persoane care exercită profesii liberale (avocaţi, notari etc)

În doctrina de specialitate, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească persoana

fizică în calitate de comerciant au fost gruapte în două categorii:

a) condiţii referitoare la persoana, care, la rândul lor, sunt de două feluri:

- condiţii necesare protejării persoanei care vrea să facă comerţ (capacitatea juridică

de folosinşă şi de exercitiu);

- condiţii necesare protejării intereselor generale (incapacităţii şi incompatibilităţii).

b) condiţii referitoare la activitate, care presupun necesitatea îndeplinirii faptelor de

comerţ cu titlu de profesie.

30

Natura juridică a faptelor pe care le săvârşeste persoana fizică nu este suficientă

pentru definirea comerciantului.

Persoana fizică dobândeşte calitatea de comerciant dacă îndeplineşte în mod

cumulativ mai multe condiţii.

Potrivit prevederilor L.507/ 2002 pot fi avute în vedere următoarele condiţii pentru

ca o persoană să devină comerciant:

să fie cetăţean român sau cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene ori al

spaţiului economic european

să aibă capacitate de folosinţă şi de exerciţiu deplină

să nu se afle într-o stare de incompatibilitate, de incapacitate şi să nu încalce

interdicţii legale ori convenţionale (decăderi)

comerţul desfăşurat să fie realizat în nume propriu;

activitatea comerciantului să aibă drept scop obţinerea de profit, excluzându-se, de

principiu activitatea nelucrativă. Pratic activitatea comerciantului trebuie să se

finalizeze într-un câştig din care acesta să-şi poată asigura existenţa;

comerciantul persoană fizică să acţioneze asumându-şi integral riscul comertului sau;

comerciantul persoană fizică să fi fost autorizat în condiţiile legii.

2.4.3. Comerciantul - angajat propriu

Atât membrii familiei, cât şi cei care desfăşoară activităţi economice îndependente

sunt denumiţi expres de către legiuitor în cuprinsul L. nr. 57/2002 angajaţi proprii. Tot în

cuprinsul aceleiaşi legi se prevede în mod expres că angajatul propriu nu presupune raporturi

de muncă faţă de un angajator, ci acestă calitate se referă la dreptul celui în cauză de a fi

asigurat în sistemul de pensii şi alte drepturi de asigurari sociale, al asigurarilor pentru

somaj, în condiţiile prevazute de legile speciale din domeniile enunţate mai sus. Mai mult

decât atât, în al. (3) din L.nr. 507 /2002 interzice în mod imperativ şi expres atât pentru

comercianţii independenţi cât şi pentru cazul asociaţiilor familiale dreptul ca aceştia să

încheie contract individual de muncă cu persoane angajate pentru desfîţurarea activităţilor

autorizate.

31

2.4.4. Comerciantul – agent permanent

Prin L. 509 /2002 s-a reglementat instituţia agenţilor comerciali permanenţi . În

sensul prezentei legi, prin agent comercial permanent se înţelege comerciantul persoană

fizică sau juridică, care în calitate de intermediar independent este împuternicit în mod

statornic:

să negocieze afaceri pentru o altă persoană fizică sau juridică ( comitent );

să negocieze şi să încheie afaceri în numele şi pe seama comitentului;

Agentul permanent işi desfaşoră activitata de intermediere cu titlu principal sau

accesoriu în scimbul uneri remuneraţii pe care o primeşte de la comitent.

2.4.5. Capacitatea comerciantul persoană fizică

O persoană fizică dobândeşte capacitatea de a fi comerciant de la implinirea vârstei

de 18 ani. Persoanele fizice pot presta activitate în cadrul asociaţiilor familiale de la vârsta de

16 ani, în calitate de angajati proprii [aşa cum îi denumeşte L. nr. 507 / 2002 în cuprinsul art.

3 alin. (1)] , cu condiţia să nu aibă calitatea de reprezentanţi ai acelor asociaţi familiali (pot

avea calitatea de reprezentanţi dar legea impune în mod expres implinirea vârstei de 18 ani).

În privinţa femeii care se căsătoreşte înaintea împlinirii vârstei de 18 ani – la 16 ani,

exceptional la 15 ani, potrivit art. 8 din Decretul nr. 31 /1954 - prin căsătorie aceasta

dobândeşte capacitatea de exercitiu deplină. Capacitatea de exercitiu deplină a femeii

căsătorite înaintea vârstei de 18 ani este recunoscută numai pentru actele de drept civil, cu

scopul de a se asigura egalitatea între soţi în timpul căsătoriei şi pentru a fi reprezentanta

legală a minorilor care rezultă din căsatorie. Deoarece capacitatea comercială reprezintă o

formă de capacitate specială şi cum regulile de excepţie sunt de strictă interpretare, nu se

poate considera că femeia căsătorită are capacitate comercială, doar pentru că, prin căsătorie

a dobandit capacitate de exercitiu.

2.4.6. Incompatibilităţi decăderi şi interdicţii

Nu pot fi comercianţi, datorită funcţiei pe care o deţin :

parlmentarii;

32

funcţionarii publici, în condiţiile specifice impuse de statutul propriu ;

magistraţii (judecătorii , procurorii);

militarii etc.

Nu pot fi comercianâi acele persoane care exercită profesiuni liberale: avocaţii,

notarii, medicii, etc.

Decăderile au în vedere, faptul ca o persoană poate devenii comerciant în măsura în

care în cadrul profesiunii respective, reputaţia sa nu este atinsă de săvârşirea unor fapte ce l-

ar putea face nedemn pentru o astfel de calitate.

În acest sens potrivit dispoziţiilor legale persoanle care au fost condamnate penal

pentru una din faptele (infracţionale) prevăzute de lege – art. 1 lit. idin L. nr. 507/202, pentru

ca o persoană să poată dobândii calitatea de comerciant se impune ca aceasta san nu fi fost

condamnată prin hotărâre judecătoreasca rămasă definitivă pentru săvârşirea unor infracţiuni

economice sau a infracţiunilor de fals reglementate de Codul penal sau legi speciale

Interdicţiile pot fi legale sau convenţionale. Interdicţiile legale se referă la anumite

activităţi care nu pot face obiectul comerţului particular şi care nu sunt monopol de stat ( de

exemplu prelucrarea tutunului prospectarea şi extracţia cărbunelui . a minereurilor feroase ),

sau activităţi care sunt considerate infracţiuni (de exemplu fabricarea sau comercializarea

unor droguri sau narcotice în alt scop decât de medicament ).

Interdicţiile convenţionale sunt stabilite sub forma clauzelor inserate în contract şi

produc efecte, evident între părţile contractante. Tot astfel incompatibilităţile convenţionale

pot rezulta din clauze de exclusivitate, prin care un distrbuitor se obligă fatţă de producător să

nu vândă decât anumite produse.

Interdiţiile mai pot fi generale şi speciale .

Interdicţiile generale sunt cele care privesc orice comerciant (în principiu sunt cele

legale), în timp ce interdicţiile speciale funcţionează conform legii, dar numai cu privire la

anumite categorii de comercianţi. Astfel de interdicţii, de exemplu, funcţionează cu privire la

comerciantul agent comercial permanent.

2.4.7. Obţinerea autorizaţiilor preăzute de lege

33

Autorizaţia se elibereaza la cerere de către primarii comunelor, oraşelor,

municipiilor, respective ai municipiului Bucureşti pe ale căror raze teritoriale îşi au

domiciliul persoanele fizice.

Pentru obţinerea autorizaţiei, persoana fizică sau după caz reprezentantul asociaţiei

familiale trebuie să depună o documentaţie formată din :

-cazierul judiciar;

-copii ale actelor de identitate (în cazul asociaţiilor familiale se vor depune copii

după actele de identitate ale tuturor asociaţilor);

-certificatul medical pentru persoana fizică care solictă autorizarea, respectiv

certificatele medicale pentru toţi membri asociaţiei familiale .

-documentele care s-ă ateste calificarea profesională atât pentru persoana

independentă, cât şi membri asociaţiei familiale, după caz.

În vederea dovedirii pregătirii profesionale, legea impune depunerea unor acte,

respectiv:

-diploma sau certificatul de absolvire a unei instituţii de învăţământ, eliberat în

condiţile legii;

-certificatul de absolvire a unei forme de pregătire profesională;

-certificatul de competenţă profesională;

-cartea de meşteşug;

-orice alte acte care fac dovada pregătirii profesionale în domeniile de activitate

pentru care se solicită autorizarea. Cererea de solicitare este o cerere tip care trebuie să

cuprindă în mod obligatoriu semnătura solicitantului, în cazul asociaţiei familiale fiind

necesară pe cererea tip semnătura tuturor membrilor asociaţiei. Cererea şi documentaţia astfel

întocmită se soluţionează de către autoritatea competentă în termen de 15 zile lucrătoare de la

data înregistrării sale. Fiind un act al administraţiei publice, el poate fi atacat ca act

administrativ prin contenciosul administrativ.

În cuprinsul autorizatiei, atunci când solicitarea este admisă, trebuie obligatoriu să

fie cuprinsă activitatea principală pe care urmează să o desfăşoare persoana fizică.sau după

caz asociaţia familială.

Exercitarea activităţilor economice fără autorizaţa emisă în condiţiile legii

constituie infracţiune ţi se pedepseşte potrivit legii penale.

34

2.4.8. Înregistrarea în registrul comerţului

Potrivit art. 1 alin. (1) din L. nr. 26 / 1990, republicată şi modifcată prin L.nr. 161

/2003, comercianţii au obligaţia ca înainte de începerea comerţului să ceară înmatricularea ăn

registrul comertului, iar în cursul exercitării şi la încetarea comerţului, să ceară înscrierea în

acelaşi registru a menţiunilor privind actele a caror înregistrare este prevăzută de lege. Din

punct de vedere organizatoric registrul comerţului se ţine de către OFICIUL REGISTRULUI

COMERŢULUI, organizat în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureţti, pe lângă fiecare

tribunal. Înregistrările în registrul comerâului se fac pe baza unei decizii a judecătorului

delegat sau a hotărârii tribunalului în cazurile prevăzute de lege.

Registrul Comerţului este alcătuit din:

-registrul pentru înregistrarea comercianţilor persoane fizice;

-registrul pentru inregistrarea comercianţilor persoane juridice;

-cartoteca fişelor fiecărui comerciant;

-repertoriu alfabetic al comercianţilor înregistraţi precum şi dosarele depuse.

Înregistrearea în registrul comerţului a firmei şi a celorlalte date, are efect declarativ

cu privire la calitatea persoanei, creându-se o prezumţie de comercialitate cu privire la faptele

pe care acesta le săvârşete ş cu privire la calitatea de comerciant.

2.4.8. Intocmirea registrelor comerciale

O alta obligaţ principalăa comerciantului este evidenţerea î registrele contabile a

activităţ pe care o desfaşară Registrele comerciantului, sunt registre private în care sunt

menţionate toate operaţiunile privitoare la patrimoniul comerciantului.

-registrul jurnal, cuprinde operaţiile economico-juridice efectuate de comerciant

zilnic precum şi la sfârşitul lunii, sumele de bani cheltuite pentru nevoile casă

-registrul inventar, conţine inventarul patrimoniului comerciantului;

- registrul copier ( la care nu se mai referă actualmente L.nr. 82 /1991, legea

contabilitîţii cuprindea în ordine cronologică toate scrisorile pe care comerciantul le expedia.

35

Noile reglementări în materie, respectiv L. nr. 82 /1991, republicată (art. 19) stabilesc,

în mod implicit obligaţia comercianţilor de a ţine :

registrul jurnal;

registrul inventar;

registrul "cartea mare”.

Registrul "cartea mare "se ţine de către comercianţii care au un volum mare de

activităţi şi unde contabilitatea se face în "partidă dublă”, adică fiecare operaţie comercială

are o dublă înregistrare.

2.4.9.Oblgaţia concurenţei loiale

Faptele pe care legea le consideră acte de concurnţă neloială (art.4 și art.5 din

Legea nr.11/1991) sunt cele care urmăresc crearea unei confuzii, tinzând să producă în

viziunea consumatorului ideea că întreprinderea, produsele sau serviciile provin de la

concurent sau există legături strânse între oferte; sau obţinerea în detrimentul concurenţei de

foloase sau avantaje în activitatea economică prin practici contrare legii sau moralei. De

aceea, reclama comparativă, implicând elemente de neloialitate în scopul obţinerii unor

avantaje de piaţă, este ilicită, când comparaţia este inexactă şi neobiectivă.

Legea nr. 11 / 1991, modificată şi complectată prin L.nr. 298 / 2001 privind

combaterea concurentei neloiale ( art. 5), defineste principalele acte de concurenţă neloială

de natură contravenţională şi penală, printre care se numără:

a) întrebuinţarea unei firme, unei embleme, unor desemnări speciale sau a unor

ambalaje de natură a produce confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant;

b) producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, punerea în vânzare sau

vânzarea unor mărfuri purtând menţiuni false privind brevetele de invenţii, originea şi

caracteristicile mărfurilor, precum şi cu privire la numele producătorului sau comerciantului,

în scopul de a induce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi pe beneficiari. Pentru menţiuni false

asupra originii mărfurilor se înţeleg orice indicaţii de natură a face să se creadă că mărfurile

au fost produse într-o anumită localitate, întru-un anumit teritoriu sau într-un anumit stat. Nu

se socoteşte menţiune falsă asupra originii mărfurilor denumirea unui produs al cărui nume a

devenit generic şi indică în comerţ numai natura lui, afară de cazul când denumirea este

însoţită de o menţiune care ar putea face să se creadă că are acea origine.

36

Concurenţa ilicită se consideră situaţia în care, din dorinţa de a pătrunde rapid sau a

căştiga o cotă cât mai mare de piaţă, o firmă prejudiciază direct şi, de cele mai multe ori,

intenţionat activitatea concurenţilor, apelând la practici ilegale:

denigrare (vehicularea de informaţii inexacte sau false despre activitatea acestora),

concurenţa "parazitara" (obţinerea de avantaje ca urmare a confuziei create între

mărci s.a.),

frauda fiscala (incalcarea legislatiei fiscale, ceea ce permite obtinerea unor costuri

mai mici si posibilitatea practicarii unor preturi scazute),

dumping, "furtul" de clientela, etc.

Potrivit prevederilor Convenţiei de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale,

"constituie un act de concurenţă neloială orice act de concurenţă contrar practicilor cinstite în

materie industrială sau comercială" (art. 10 bis 2). Art. 10 bis 3: "Trebuie să fie interzise mai

ales:

1) Orice fapte care sunt de natură să creeze, prin orice mijloc, o confuzie cu

intreprinderea, produsele sau activitatea industrială sau comercială a unui concurent;

2) Afirmaţiile false în exercitarea comerţului, care sunt de natură să discrediteze

intreprinderea, produsele sau activitatea industrială sau comercială a unui concurent;

3) Indicaţiile sau afirmaţiile a căror folosire, în exercitarea comerţului, sunt

susceptibile să inducă publicul în eroare cu privire la natura, modul de fabricaţie,

caracteristicile, aptitudinea la intrebuinţare sau cantitatea mărfurilor".

Metoda „bulgare de zapadă”, Conform dispozitiilor art. 4 lit. d al Legii nr. 11/1991

constituie contravenţie încheierea de contracte prin care un comerciant asigură predarea unei

mărfi sau executarea unei prestaţii în mod avantajos, cu condiţia aducerii de către client a

altor cumpărători, cu care comerciantul ar urma să încheie contracte asemanătoare. Metoda,

denumita uzual ,,bulgare de zapadă" constă în promisiunea comerciantului de a preda marfa

sau de a executa prestaţia la un preţ ori tarif inferior celui practicat în mod curent, în

schimbul obligaţiei asumate de clientul consumator de a procura pentru comerciant alţi

clienţi. Atunci când aceştia din urmă se prezintă şi, la rândul lor, se obligă, în aceleaşi

condiţii, să aducă noi clienţi, cumparătorul iniţial îşi primeşte avantajul scontat. Nu are nici o

relevanţă împrejurarea că consumatorul are alegerea între două preţuri, unul redus dacă

procură şi alţi clienţi şi celălalt normal. Procedeul este neonest şi prejudiciază deopotrivă pe

37

ceilalţi comercianţi ca şi pe consumatori, insuflându-le iluzia ca astfel ar dobândi mărfuri sau

alte servicii în condiţii avantajoase.

Conform dispoziţiilor art. 4 lit. e al Legii nr. 11/19 constituie contravenţie

încheierea de contracte prin care cumpărătorul ar urma să primească un premiu, care depinde

exclusiv de o tragere la sorţi sau de hazard. În principiu, orice comerciant este liber să ofere

clientelei sale daruri, însă atragerea clientelei prin acest procedeu profită prea puţin

consumatorilor, pentru că premiul depinde numai de hazard, ceea ce face ca procedeul să fie

neonest. În accepţiunea concurenţei comerciale, vânzarea cu premiu reprezintă o tehnică de

incitare a consumatorului, oferindu-i perspectiva de a obţine deodată cu produsul cumpărat

sau cu serviciul prestat contra cost şi un alt serviciu dobândit ori gratuit ori în condiţii

avantajoase. Premiul este, aţadar, întotdeauna accesoriul produsului ori al serviciului

38

CAPITOLUL III. PATRIMONIUL

3.1. Preliminarii.

Consacrarea în noua reglementare a Codului civil a patrimoniilor de afectaţiune a

fost o necesitate impusă de evoluţia economică a întregii societăţi. Existenţa patrimoniului de

afectaţiune a fost recunoscută şi în vechea reglementare în dispoziţii speciale care priveau

desfăşurarea unor profesii liberale sau a unor activităţi economice. Astfel, art. 2 pt. j din

Ordonanţa de Urgenţă nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către

persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale defineşte

patrimoniul de afectaţiune ca totalitatea bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor persoanei fizice

autorizate, titularului întreprinderii individuale sau membrilor întreprinderii familiale,

afectate scopului exercitării unei activităţi economice, constituite ca o fracţiune distinctă a

patrimoniului persoanei fizice autorizate, titu larului întreprinderii individuale sau membrilor

întreprinderii familiale, separată de gajul general al creditorilor personali ai acestora. Art. 1

pt. 2 din Ordonanţă precizează însă că aceasta nu se aplică profesiilor liberale, precum şi

acelor activităţi economice a căror desfăşurare este organizată şi reglementată prin legi

speciale.

Ne-am propus să analizăm unele aspecte privind patrimoniile de afectaţiune prin

prisma patrimoniului profesional individual liberal, ca masă patrimonială reglementată aparte

în noua codificare.

Exercitarea unor profesii liberale autorizate presupune existenţa unui patrimoniu

profesional care asigură desfăşurarea unor activităţi care nu au caracter economic.

Consacrarea persoanei fizice autorizate ca subiect de drept fiscal căruia îi revin obligaţii

fiscale proprii, distincte de cele ale aceleiaşi persoane cu privire la patrimoniul său personal,

ar putea crea aparenţa unui monstru cu două capete, a două sau mai multe persoane într-una

singură, a unei persoane care se multiplică în funcţie de numărul de patrimonii de afectaţiune

pe care le are.

In realitate, recunoaşterea posibilităţii unei persoane fizice de a desfăşura activităţi

economice sau profesii liberale fără a crea în acest scop o persoană juridică ce are un

patrimoniu propriu, nu necesită recurgerea la ficţiunea juridică a multiplicării persoanei în

funcţie de numărul patrimoniilor care îi sunt necesare, deoarece teoria modernă a

39

patrimoniului susţine deopotrivă unicitatea şi divizarea patrimoniului în mase patrimoniale şi

patrimonii de afectaţiune.

3.2. Teoria modernă asupra patrimoniului în reglementarea Codului civil.

Autorii teoriei clasice sau personaliste asupra patrimoniului, Aubry şi Rau, au

susţinut că patrimoniul se deduce direct din personalitate sau, altfel spus, patrimoniul este o

emanare a personalităţii şi expresia forţei juridice cu care se găseşte învestită o persoană,

fiind, în expresia sa cea mai înaltă, personalitatea însăşi a omului, considerat în raporturile

sale cu obiectele exterioare. Patrimoniul este de esenţa persoanei umane. Pentru aceste

motive, patrimoniul nu poate fi dobândit pentru că este distinct şi independent de obiectele pe

care persoana le dobândeşte, după cum nu poate fi nici vândut. Patrimoniul nu este un obiect

exterior, doar pură abstracţie. El reprezintă personalitatea însăşi a omului. Mai mult, aceştia

afirmă că omul nu îşi dobândeşte patrimoniul şi că orice individ posedă, ipso jure, şi în

virtutea personalităţii sale, un patrimoniu pe care poate foarte bine să şi-l mărească sau

micşoreze, dar de care nu va putea fi privat decât prin pierderea personalităţii însăşi.

Aubry şi Rau preiau concepţia lui Zachariae referitoare la legătura care există între

persoană şi patrimoniu, potrivit căreia patrimoniul nu se dobândeşte, însă se posedă în

virtutea calităţii de persoană umană şi atât timp cât durează această calitate, indiferent de

cantitatea bunurilor care există în patrimoniu.

Persoana este unică, prin urmare şi patrimoniul, în viziunea personaliştilor, este

unic. Sau, altfel spus, o persoană, fizică sau juridică, nu poate fi titulara mai multor

patrimonii.

Această caracteristică a patrimoniului personalitate a reprezentat punctul de plecare

în evoluţia ulterioară a teoriilor asupra patrimoniului.

Teoria personalistă asupra patrimoniului s-a arătat a fi un obstacol în recunoaşterea

unor patrimonii care să fie afectate de titularii lor unor scopuri diferite şi care să fie guvernate

de reguli distincte. Evoluţia conceptului de persoană juridică, posibilitatea persoanei fizice de

a participa ca asociat în compunerea uneia sau mai multor persoane juridice, presupunea

recunoaşterea unor patrimonii distincte, cu finalitate diferită.

3.3. Teoria patrimoniului de afectaţiune.

40

Teoria patrimoniului de afectaţiune susţinută de juriştii germani, admitea existenţa

unor patrimonii determinate exclusiv de scopul pentru care au fost create, detaşate de

persoană. Dar, această concepţie a patrimoniului de afectaţiune intra în conflict deschis cu

teoria patrimoniului personalitate, a patrimoniului unic. Din această cauză, astăzi, teoria

modernă asupra patrimoniului apare ca o sinteză a celor două teorii, a patrimoniului

personalitate şi a patrimoniului de afectaţiune. Admitem, astăzi, că patrimoniul este unic,

doar că el este divizat în mase de bunuri cu afectaţiune diferită şi cu regim juridic distinct.

Unicitatea patrimoniului nu presupune indivizibilitatea patrimoniului. Chiar dacă unic,

patrimoniul este divizibil în mase de bunuri, adică în ansambluri de drepturi şi obligaţii

legate nu numai prin faptul că aparţin aceleiaşi persoane, d şi prin afedarea lor realizării unui

scop bine determinat. Scopul comun determină supunerea aceluiaşi regim juridic.

Teoria modernă asupra patrimoniului îmbină elemente esenţiale ale fiecăreia dintre

teoriile dasice: unidtatea patrimoniului, reper al teoriei personaliste şi afedaţiunea spedfică a

maselor de bunuri, temei al teoriei patrimoniului de afedaţiune.

3.4. Reglementari ale noului cod civil, prvind patrimonoiul

Noul Cod dvil consacră această nouă teorie asupra patrimoniului în cuprinsul art.

31-33. Astfel, din prevederile art. 31 alin. 1, potrivit cărora Orice persoană fizică sau

persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce

pot fi evaluate în bani şi aparţin acesteia, rezultă unidtatea patrimoniului, iar posibilitatea

divizării patrimoniului este cuprinsă în alin. 2 al aceluiaşi articol, conform căruia Acesta

poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectaţiuni numai în cazurile şi condiţiile

prevăzute de lege. Dispoziţiile alin. 3 al aceluiaşi articol nu definesc patrimoniul de

afectaţiune, dar menţionează ca patrimonii de afedaţiune, masele patrimoniale fidudare,

constituite potrivit dispoziţiilor titlului IV al cărţii a ni-a, cele afedate exer-dtării unei profesii

autorizate, precum şi alte patrimonii determinate potrivit legii. Ultima parte a acestui alineat

este esenţială, deoarece limitează posibilitatea de constituire a unui patrimoniu de afedaţiune.

Acestea nu pot exista decât dacă sunt prevăzute de lege. O persoană nu poate crea exdusiv

prin voinţa sa un asemenea patrimoniu. Voinţa individuală se conjugă cu voinţa legiuitorului

în vederea naşterii patrimoniului de afectaţiune.

41

Patrimoniile de afedaţiune sunt universalităţi juridice, pentru că sunt fracţiuni ale

patrimoniului persoanei, care este o universalitate juridică, iar nu o universalitate de fapt.

Spre deosebire de universalităţile de fapt care pot lua naştere atât prin manifestarea de voinţă

a titularului lor, cât şi prin lege, universalităţile juridice nu pot exista decât dacă sunt

recunoscute de lege.

Conform dispoziţiilor art. 31 alin. 2 Cod dvil, patrimoniul poate face obiectul unei

diviziuni sau afectaţiuni, însă numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, iar în

cuprinsul alin. 3 al aceluiaşi articol se arată faptul că sunt patrimonii de afectaţiune masele

patrimoniale fidudare, cele afedate exerdtării unei profesii autorizate, precum şi alte

patrimonii astfel determinate.

Patrimoniul unei persoane apare guvernat de reguli distincte, după cum elementele

sale componente intră în structura diverselor mase de bunuri.

Fiecare masă de bunuri constituie, la rândul său, nu numai o entitate distindă,

conceptual, de patrimoniu, dar şi detaşată de elementele care o compun.

Din acest pund de vedere, masele patrimoniale capătă trăsăturile patrimoniului,

fiind considerate, ele însele, universalităţi juridice.

Aşa se explică faptul că la nivelul fiecărei mase patrimoniale, separat, funcţionează

mecanismul subrogaţiei reale cu titlu universal, că în structura fiecărei mase patrimoniale

există atât un activ cât şi un pasiv, că fiecare masă patrimonială are atât elemente prezente cât

şi viitoare şi că acestea nu se pot naşte prin voinţa arbitrară a titularului lor, dau, totdeauna,

un temei legal.

Cu toate acestea, masele patrimoniale, ca universalităţi juridice, diferă de

patrimoniu prin durata lor de existenţă. Dacă patrimoniul este permanent, existând în timp cât

durează persoana, nu putem recunoaşte maselor patrimoniale decât o durată limitată,

determinată de realizarea scopului pentru care au fost create.

Masele patrimoniale nu pot lua naştere decât în virtutea unei afectaţiuni recunoscute

şi reglementate.

3.4. Divizarea sau afectaţiunea ca mecanisme de formare a maselor

patrimoniale.

42

Divizarea sau afectaţiunea sunt consacrate de legiuitor, aşa cum am văzut, ca

mecanisme de formare a maselor patrimoniale şi patrimoniilor de afectaţiune.

In procesul divizării sau afectaţiunii, voinţa titularului patrimoniului este esenţială.

Nu poate lua naştere un patrimoniu de afectaţiune în absenţa unei manifestări de voinţă a

titularului său.

Modul în care este redactat alin. 2 al art. 31 Cod dvil pare să ducă la ideea că

diviziunea şi afectaţiunea sunt tehnici diferite în procesul formării patrimoniului de

afectaţiune. In realitate, divizarea patrimoniului în mase patrimoniale se realizează prin

afectaţiunea acestora unui anumit scop. Aşa încât divizarea patrimoniului apare ca rezultat al

afectaţiunii distinde pe care o stabileşte titularul său pentru masele patrimoniale. Cu alte

cuvinte, fiecare masă patrimonială poate fi privită ca un patrimoniu în miniatură afectat unui

anumit scop care îi imprimă un regim juridic aparte.

Din acest pund de vedere, masa patrimonială a bunurilor comune a soţilor căsătoriţi

sub regimul matrimonial al comunităţii legale ne apare ca fiind o masă patrimonială de

afectaţiune, destinată realizării scopurilor căsătoriei.

Cu toate acestea, în cuprinsul alin. 3 al art. 31 Cod dvil, legiuitorul menţionează

doar unele patrimonii de afecţiune care se structurează în funcţie de un scop bine determinat,

cum sunt patrimoniul fidudar, patrimoniul destinat realizării unei activităţi economice sau cel

necesar exercitării unei profesii liberale.

Scopul devine elementul central, locul geometric al tuturor bunurilor care se

constituie într-o universalitate. Scopul trebuie să fie suficient de puternic încât să atragă în

jurul său valorile pozitive şi negative care concură la realizarea sa. Apoi, cum patrimoniile de

afectaţiune există doar în măsura în care sunt recunoscute de lege, scopul urmărit de titularul

său trebuie să fie unul legal acceptat în măsură să ducă la naşterea unui asemenea patrimoniu.

Voinţa legiuitorului nu este suficentă pentru formarea patrimoniilor de afectaţiune,

acesteia trebuie să i se alăture scopul declarat al titularului său.

Declaraţia de afecţiune este o manifestare unilaterală de voinţă a celui care doreşte

constituirea unui patrimoniu de afectaţiune, de pildă a patrimoniului necesar desfăşurării unei

profesii liberale. Această manifestare de voinţă poate lua expresia actului unilateral de

diviziune a patrimoniului, dar poate fi şi inserată în cuprinsul actelor juridice bilaterale de

43

dobândire a unui anumit bun care urmează să fie folosit în exercitarea profesiei (vânzare,

schimb, donaţie).

Parte în actul juridic va fi, în acest caz, persoana fizică, subiect de drept dvil, iar nu

persoana fizică autorizată, întrucât aceasta are doar calitatea de subiect de drept fiscal. Este

adevărat însă că, persoana fizică, prin afectaţiunea pe care o atribuie bunului dobândit,

determină ca acesta să intre în patrimoniul de afectaţiune, supus unui regim de drept fiscal

diferit, aplicabil persoanei fizice autorizate. Aşa se explică de ce este necesară precizarea, în

actul de dobândire, a faptului că persoana fizică este reprezentant al persoanei fizice

autorizate. In lipsa acestei precizări, ar fi necesară o declaraţie ulterioară de afectaţiune a

bunului pe calea actului de transfer intrapatrimonial, prin care se realizează diviziunea

patrimoniului.

Dacă exercitarea profesiei se face prin intermediul unor forme asociative care au

dobândit personalitate juridică, acestea vor fi parte în actul de dobândire în calitatea lor de

persoane juridice care deţin un patrimoniu de afectaţiune. In toate situaţiile, actul trebuie să

fie încheiat în forma prevăzută de lege şi să îndeplinească formalităţile de opozabilitate faţă

de terţi.

3.4. Universalitatea de fapt şi patrimoniul de afectaţiune.

Universalitatea juridică nu poate fi formată numai din drepturi sau numai din

datorii. In cuprinsul său există atât drepturile, al căror ansamblu formează activul

patrimonial, cât şi obligaţiile, a căror totalitate o constituie pasivul. Acestea sunt strâns

corelate între ele, întrucât activul răspunde de pasiv. Obligaţiile titularului patrimoniului sunt

executate pe seama activului său patrimonial.

Prin faptul că are în componenţa sa un activ şi un pasiv, universalitatea de drept se

deosebeşte de universalitatea de fapt.

Art. 541 alin. 1 din Noul Coddvil ne defineşte universalitatea de fapt ca ansamblul

bunurilor care aparţin aceleiaşi persoane şi au o destinaţie comună stabilită prin voinţa

acesteia sau prin lege.

Universalitatea de fapt nu are decât activ, mai precis, este un ansamblu de bunuri

care fie prin voinţa titularului lor, fie în temeiul legii, sunt privite ca un tot, în funcţie de

afectaţiunea pe care proprietarul sau legea o conferă ansamblului la un moment dat.

44

Potrivit art. 541 alin. 2 Cod civil, bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt

pot, împreună sau separat, să facă obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte. Această

posibilitate se explică prin faptul că numai titularul universalităţii poate schimba afectaţiunea

bunului ce intră în universalitatea de fapt sau poate restrânge conţinutul universalităţii după

bunul său plac. Prin înstrăinarea bunului, nu se produce o subrogaţie reală la nivelul

universalităţii de fapt, astfel că aceasta va fi micşorată cu bunul ieşit din universalitate.

Doctrina a subliniat necesitatea de a recunoaşte universalitatea juridică atunci când

există o legătură juridică şi necesară care uneşte elementele sale componente, iar o asemenea

legătură există atunci când o masă de bunuri şi obligaţii îşi găseşte coerenţa în afectaţiunea

comună unui scop determinat.

Cu toate acestea, dreptul francez a fost reticent în a recunoaşte existenţa

universalităţilor juridice structurate în funcţie de scop, atribuind această aptitudine doar

universalităţilor de fapt. Au fost autori care au susţinut că trebuie să avem o viziune obiectivă

asupra patrimoniului, adică să vedem doar ansamblul de bunuri pe care proprietarul lor,

profesionistul, a hotărât să le includă în universalitate în scopul desfăşurării profesiei.

Plecând de la ideea că universalitatea de fapt se constituie prin voinţa proprietarului

bunurilor sau prin lege, ca ansamblu format din bunuri identice sau diferite care sunt

destinate aceluiaşi scop şi care sunt privite ca un bun unic, bunurile destinate exercitării unei

profesii autorizate pot fi privite ca o universalitate de fapt. Ori de câte ori aceste bunuri sunt

privite global, ca un bun unic, în vederea încheierii unui act juridic, de exemplu cesionarea

sau constituirea unui drept de ipotecă asupra acestora, adică în acele situaţii în care le privim

în afara patrimoniului, iar nu integrate în patrimoniu, suntem în prezenţa universalităţii de

fapt. Insă, odată incluse în patrimoniu, acestea există în corelaţie cu elementele de pasiv

rezultate din activitatea necesară realizării scopului pentru care aceste bunuri au fost afectate.

In patrimoniu, ansamblul bunurilor de afectaţiune constituie activul patrimoniului de

afectaţiune, căruia îi corespunde un pasiv distinct de obligaţiile din patrimoniul personal al

profesionistului.

Atunci când bunurile existente în patrimoniul de afectaţiune sunt înstrăinate global,

ca un bun unic, nu suntem în prezenţa unei înstrăinări a unei mase patrimoniale, a unei

fracţiuni de patrimoniu, doar a unei universalităţii de fapt, patrimoniul fiind inalienabil atât în

întregul său cât şi fracţionat.

45

CAPITOLUL IV. FONDUL DE COMERŢ

4.1. Noţiunea fondului de comerţ

Fondul de comerţ figurează ca un element central al patrimoniului comercianţilor,

fie că aceştia sunt persoane fizice sau persoane juridice. El face parte, de multă vreme, din

peisajul familiar vieţii comerciale. Orice persoană nu are ezitări în a-l identifica prin

raportare la comerciantul care îl exploatează.

În ciuda rolului său important în dinamica activităţii comerciale, dreptul pozitiv

românesc nu a acordat atenţie noţiunii, căreia nu i-a configurat un regim juridic propriu,

reglementările fiind incomplete şi nesincronizate cu alte instituţii juridice. De aceea,

dificultăţile în asigurarea regimului juridic necesar şi al integrării sale într-un sistem juridic

persistă.

În legislatia româna nu întâlnim o reglementare speciala privind fondul de comerţ ci

doar în mod incidental, legiuitorul foloşeste termenul de fond de comerţ în art. 861[1] Cod

comercial, abrogat prin Legea nr.64/1995 si art. 21 litera "e" [2]si 38 din Legea nr.26/1990

republicata în 1998.

Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici

şi mijlocii statuează în art. 20 cu privire la transferul fondului de comerţ către terţe persoane,

în scopul asigurării continuităţii existenţei activităţii comerciale a intreprinderii, de regulă, în

cadrul aceleiaşi familii, cu titlu gratuit. Articolul 38 din acelaşi act normativ prevede că

dobânditorul cu orice titlu al unui fond de comerţ va putea să continue activitatea sub firma

anterioară, prin menţionarea în cuprinsul său a calităţii de succesor, cu consimţământul

expres al proprietarului precedent ori al moştenitorilor acestuia

46

Noul Cod Civil 2009 a introdus norme juridice care tind să includă în dreptul

bunurilor, universalităţile de bunuri. Astfel, art. 541 din cuprinsul Cărţii a III-a – „Despre

bunuri”, din Legea nr. 287/2009 defineşte astfel universalitatea de fapt: constituie

universalitate de fapt ansamblul bunurilor care aparţin aceleiaşi persoane şi au o destinaţie

comună, stabilită prin voinţa acesteia sau prin lege. Bunurile care alcătuiesc universalitatea

de fapt pot, împreună sau separat, să facă obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte.

Acelaşi nou cod civil la art. 2.638 stipulează: (1) În lipsa alegerii, se aplică legea statului cu

care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse, iar dacă această lege nu poate fi

identificată, se aplică legea locului unde actul juridic a fost încheiat.

(2) Se consideră că există atare legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei

caracteristice sau, după caz, autorul actului are, la data încheierii actului, după caz, reşedinţa

obişnuită, fondul de comerţ sau sediul social.

Cu toate acestea, în art.1 alin. c) din Legea Nr. 11/1991 privind combaterea

concurenţei neloiale, modificată, se defineşte legal noţiunea de fond de comerţ: ,,constituie

fond de comerţ ansamblul bunurilor mobile şi imobile, corporale şi necorporale (mărci,

firme, embleme, brevete de invenţii, vad comercial) utilizate de un comerciant în vederea

desfăşurării activităţii sale”.

O.U.G. nr. 44/20082 privind desfăşurarea activităţilor economice de către

persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, introduce

noţiunea patrimoniului de afectaţiune care poate fi constituit pentru exercitatea unei profesii

autorizate. Se conturează ideea că patrimoniul de afectaţiune este fondul de comerţ -

instrumentul activităţii comerciantului persoană fizică.

Deşi ordonanţa se referă numai la persoanele fizice, nu se poate ignora faptul că

patrimoniul de afectaţiune a fost consacrat în 2009 prin adoptarea noului cod civil, care

conţine dispoziţii de aplicare generală privind patrimoniul de afectaţiune.

Utilitatea "fondului de comerţ" a fost reclamată de nevoia comercianţilor de a-şi

proteja clientela de agresiunea concurenţei, pe de o parte, iar, pe de altă parte, de nevoia

creditorilor comercianţilor de a-şi constitui acest fond ca o garanţie a executării obligaţiilor

asumate.

În acest scop, comercianţii au cerut protejarea investiţiilor intelectuale şi financiare

realizate în timpul constituirii şi dezvoltării întreprinderii şi protecţie cu privire la bunurile

47

afectate desfăşurării activităţilor, bucurându-se de un statut particular, inclusiv de

posibilitatea de a ceda aceste bunuri atât prin acte juridice între vii (inter vivos), cât şi prin

acte juridice "mortis causae". Pe de altă parte, creditorii comercianţilor au solicitat ca pentru

a înlătura sau numai a diminua riscul efectuarii de către comerciant a unor operaţiuni juridice

făcute în fondul lor (disimularea preţului, vânzari oculte) cesiunea fondului de comerţ să fie

supusă unor proceduri şi formalităţi particulare.

În literatura juridică, fondul de comerţ a fost definit ca ansamblul de bunuri mobile

şi imobile, corporale şi incorporale, pe care un comerciant le afectează desfăşurarii unei

activităţi comerciale, în scopul atragerii clientelei şi, implicit, obţinerii de profit. I. L.

Georgescu numea fondul de comerţ, metaforic, "patrimoniu comercial".

Noţiunea de fond de comerţ se distinge de patrimoniul comerciantului, care

reprezintă toate drepturile şi obligaţiile acestuia cu valoare comercială, prin aceea că fondul

de comerţ nu cuprinde nici creanţele nici datoriile comerciantului.

Noţiunea juridică a "fondului de comerţ" a fost determinată pe baza elementelor

care îl alcătuiesc :

- ansamblul bunurilor mobile sau imobile. Între bunurile mobile unele sunt

corporale, altele sunt incorporale. Imobile fac parte din fondul de comerţ numai dacă sunt

proprietatea comerciantului şi în acestea se exercită comerţului.

Bunurile corporale care intră în alcătuirea fondului de comerţ sunt :

- maşinile, uneltele, instalaţiile;

- mărfurile şi ambalajele, împreună cu dotările inclusiv mobilierul;

- materiile prime, materialele, stocuri de combustibil.

Elementele incorporale cuprinse în fondul de comerţ sunt :

- dreptul asupra numelui comercial (firma), asupra emblemei sau altor semne

distinctive;

- drepturile asupra mărcilor de fabrică de comerţ şi de servicii, a brevetelor de

invenţie, a denumirilor de origine, a indicaţilor de provenienţă (art. 21 litera "c", Legea

26/1990);

- drepturile asupra clientelei, vadului comercial;

- drepturile de autor;

48

- dreptul asupra contracţelor de locaţiune pentru spaţiile destinate activităţii de

comerţ.

Din enumerarea de mai sus se poate concluziona că fondul de comerţ este o

universalitate de fapt, creată ca atare prin voinţa titularului sau şi totodată un bun mobil

incorporal.

Delimitarea noţiunii de "fond de comerţ" de alte noţiuni învecinate

- În primul rând, fondul de comerţ trebuie delimitat de ceea ce se numeşte

magazinul în care îşi desfăşoară activitatea comerciantul. "Fondul de comerţ" nu se poate

reduce la noţiunea de magazin care, în mod tradiţional este specific comerţului "en-detail".

Din acest punct de vedere "fond de comerţ" pot fi următoarele: o uzina, un birou, un magazin

amplasat pe spaţii întinse (super-market).

- Fondul de comerţ nu se poate confunda nici cu imobilul în care îşi desfăşoară

activitatea.

- Imobilul se disociază de fondul de comerţ pentru ca acestea sunt doua categorii

de bunuri care nu aparţin totdeauna uneia şi aceleiaşi persoane. Titularul fondului de comerţ

este, de multe ori, locatar.

- Fondul de comerţ trebuie delimitat şi de noţiunea de "întreprindere".

Întreprinderea este mult mai vastă decât aceea de fond de comerţ, astfel :

a) întreprinderea nu se limitează numai la activităţi comerciale, existând

întreprinderi civile, profesiuni liberale, de artizanat în domeniul agriculturii;

b) întreprinderea conţine atât elemente materiale cât şi elemente grupate şi

organizate de comerciant, pe câta vreme, fondul de comerţ este lipsit de factorul uman.

- Întreprinderea este subiect de drept, are personalitate juridică, pe când fondul de

comerţ este lipsit de autonomie patrimonială chiar dacă, unele bunuri au regim juridic diferit

de cel recunoscut celorlalte bunuri din patrimoniul comerciantului.

4.2 Elementele incorporale ale fondului de comerţ

49

În categoria elementelor incorporale ale fondului de comerţ sunt cuprinse drepturile

care privesc: firma, emblema, clientela şi vadul comercial, brevetele de invenţii, mărcile de

fabrică, de comerţ şi de serviciu, dreptul de autor.

Aceste drepturi, denumite şi drepturi private, conferă comerciantului dreptul

exclusiv de a le exploata în folosul sau în condiţiile stabilite de lege. Aceste drepturi au o

valoare economică şi sunt ocrotite de lege.

Firma sau numele comercial este reglementată de Legea 26/1990 şi reprezintă un

element de individualizare a comerciantului în câmpul activităţii comerciale. Ea constă în

numele, sau dupa caz, denumirea sub care un comerciant este înmatriculat în registrul

comertului, îsi exercită comerţul şi sub care semnează.

Firmele vor fi scrise în primul rând în limba româna. Firma unui comerciant

persoana fizica se compune din numele comerciantului şi iniţiala prenumele sau numele şi

prenumele scrise în întregime.

Legea interzice adăugarea altor elemente care ar putea induce în eroare asupra

naturii sau întinderii comerţului ori situaţiei comerciantului. Se pot face menţiuni care să

arate mai precis persoana comerciantului sau felul comerţului său.

Firma unei societăţi în nume colectiv se compune din numele cel puţin unuia dintre

asociaţi, cu menţiunea "societate în nume colectiv" scrisă în întregime.

Firma unei societăţi în comandită simplă trebuie să cuprindă numele a cel puţin

unuia dintre asociaţii comanditaţi, cu menţiunea "societate în comandită" scrisă în întregime.

În scopul protejării terţilor, legea prevede că dacă numele unei persoane străine de

societate figurează, cu consimtamântul sau, în firma unei societăţi în nume colectiv sau în

comandită simplă, aceasta devine raspunzătoare nelimitat şi solidar de toate obligaţiile

societăţii. Aceeaşi regulă se aplică şi comanditarului al cărui nume figurează în firma unei

societăţi în comandită (art.34 Legea 26/1990).

Raţiunea înscrierii acestei norme în Legea 26/90 este pentru a stăvili împrumutarea

cu uşurinţă a numelui în folosul unei societăţi comerciale la care nu este asociată o persoană.

Profitul unei societăţi şi atragerea clientelei nu trebuie realizate folosind numele unor

personalităţi.

50

Firma unei societăţi pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni se compune dintr-o

denumire proprie, de natura a o deosebi de firma altor societăţi şi va fi însoţită de mentiunea

scrisă în întregime S.A. sau S.C.A.- în întregime sau prescurtat S.A..

Firma unei S.R.L. se compune dintr-o denumire proprie individualizată, la care se

adaugă numele unuia sau al mai multor asociaţi, însoţită de menţiunea scrisă în întregime

S.R.L. sau prescurtat.

Firma filialei sau sucursalei în România a unei societăţi străine va trebui să cuprindă

şi menţiunea sediului principal din străinatate.

4.2.1. Reguli privind utilizarea firmei

Comerciantul, persoană fizică sau persoană juridică este obligat a menţiona pe

facturi, scrisori, oferte, comenzi, tarife, prospecte şi orice alte documente întrebuinţate în

comerţ, numărul de ordine sub care este înmatriculată firma în Registrul Comerţului şi anul.

Nerespectarea obligaţiei se sancţionează cu amendă stabilită prin hotarâre judecătorească.

Raţiunea acestei obligaţii este de atenţionare asupra obligaţiei principale de

înmatriculare prevazută de Legea 26/90 şi informarea publicului şi a partenerilor comerciali

asupra poziţiei din Registrul Comerţului - de unde se pot informa asupra comerciantului.

Societatea comercială este obligată ca în orice act, scrisoare sau publicaţie emanând

de la ea să arate pe lângă denumire şi numarul de ordine din Registrul Comerţului şi forma

juridică şi sediul societăţii.

Pentru S.R.L. se va arăta şi capitalul social, iar pentru S.A. şi S.C.A. capitalul social

din care cel efectiv vărsat.

Firma trebuie să se caracterizeze prin noutate. În acest sens art. 35 din Legea 26/90

prevede ca orice firmă nouă trebuie să se deosebească de cele existente, iar art. 37 dispune că

"Nici o firmă nu va putea cuprinde o denumire întrebuinţată de comercianţii din sectorul

public".

Legea 26/90 prevede că Oficiul Registrul Comerţului are obligaţia să refuze

înscrierea unei firme care, fără a introduce elemente de deosebire, poate produce confuzie cu

alte firme înregistrate.

51

Când o firmă este asemănătoare cu altă firmă deja înmatriculată, trebuie să se

adauge o menţiune care s-o deosebească de aceasta.

Prin înregistrarea unei firme, care se realizează prin înmatricularea comerciantului

în Registrul Comerţului, comerciantul dobândeşte dreptul de folosinţă exclusivă asupra ei.

În exercitarea comerţului, firma devine un element de atragere a clientelei. Sub

acest aspect, firma dobândeşte o valoare economică, ea conferă un drept patrimonial. Asupra

firmei, comerciantul dobândeste un drept de proprietate incorporală care poate fi transmis (în

condiţiile legii) odată cu fondul de comerţ. Art. 42 din Legea 26/90 prevede că firma nu

poate fi înstrăinată separat de fondul de comerţ la care este întrebuinţată.

În cazul încălcării dreptului asupra firmei, prin înmatricularea unui comerciant cu

aceeaşi firmă, titularul dreptului se poate adresa instanţei judecătoreşti şi cere radierea

înmatriculării în cauză, în condiţiile art. 25 din Legea nr.26/90.

Pentru eventuale prejudicii, titularul dreptului încălcat poate cere despăgubiri,

potrivit dreptului comun (art. 998, 999 Cod civil, art. 5 lit. "a" si art. 7, 9 si 12 din Legea

nr.11/91) .

Folosirea unei firme care ar avea drept consecinţă producerea unei confuzii cu firma

folosită legitim de alt comerciant constituie obiectul infracţiunii de concurenţă neloială şi se

sancţionează în condiţiile art. 5 si 8 din Legea nr.11/91 privind combaterea concurenţei

neloiale.

Acţiunii penale i se alătură şi acţiunea civilă (art. 45 din Legea nr.26/90 - "prin

hotarârea pronunţată instanţa va dispune şi rectificarea sau radierea înmatriculării ori

menţiunii inexacte").

4.2.2. Emblema comercială

Ca si firma, emblema este un atribut de identificare în activitatea comercială. Este

reglementată de Legea nr.26/90.

Potrivit art. 30 din Legea nr.26/90, emblema este semnul sau denumirea care

deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi gen. Emblemele vor fi scrise în primul rând în

limba româna.

52

Consacrarea emblemei ca element distinct al fondului de comerţ a fost impusă de

necesităţile practicii comerciale întrucât numele comercial s-a dovedit insuficient pentru a

realiza, pe de parte, atragerea clientelei şi pentru a da satisfactie, pe de altă parte cerinţei de

originalitate, de individualizare.

Spre deosebire de firma, care este un element obligatoriu pentru individualizarea

comerciantului, emblema are un caracter facultativ.

Conţinutul emblemei, aşa cum prevede Legea nr.26/90, este un semn sau o

denumire.

Prin semn, în accepţiunea codului comercial, se întelege o reprezentare grafică,

figurativă sau nonfigurativă (Ex. de emblema grafică figurativă : Pelican, nonfigurativa:

Renault, Opel, Mercedes).

Denumirea poate fi fantezistă sau un nume propriu. Ea nu poate fi o denumire

generică, fără nici un fel de specificitate.

Emblema trebuie să fie un semn distinctiv mai sugestiv decât firma, deoarece numai

astfel va fi apt să atragă clientela.

Orice emblemă trebuie să aibă caracter de noutate în sensul că trebuie să se

deosebească de emblemele înscrise în acelaşi Registru al Comerţului, pentru acelaşi fel de

comerţ, precum şi de emblemele altor comercianţi de pe piaţa unde comerciantul îşi

desfăşoară activitatea.

Prin înscrierea emblemei în Registrul Comerţului, comerciantul dobândeşte dreptul

de folosinţă exclusivă asupra emblemei.

Emblema va putea fi folosită de comerciant pe panouri de reclamă oriunde ar fi

aşezate, pe facturi, scrisori, note de comandă, tarife, prospecte, afişe, publicaţii, cu condiţia

să fie însoţită în mod vizibil de firma comerciantului.

Emblema poate fi înstrainată spre deosebire de firmă şi separat, nu numai odată cu

fondul de comerţ.

Emblema este, ca şi în cazul firmei, protejată de lege prin mijloace preventive şi

reperatorii. Astfel, înainte de a fi înregistrată în Registrul Comerţului, se va verifica condiţia

de unicitate (originalitate) a emblemei.

53

În cazul în care titularul emblemei a fost prejudiciat prin înscrierea în Registrul

Comerţului a unei menţiuni care aduce atingere dreptului său, el poate cere instanţei

judecatoreşti radierea acelei menţiuni pentru prejudiciile cauzate prin folosirea fără drept a

unei embleme, persoana vinovată va fi obligată la plata unor despăgubiri, în condiţiile

dreptului comun. Dacă întrebuinţarea unei embleme este de natură să producă confuzie cu

emblema folosită legitim de un alt comerciant, fapta este considerată infracţiune de

concurenţă neloială şi se sanctionează în condiţiile art. 5 din Legea 11/1991.

4.3.3. Clientela şi vadul comercial

Clientela şi vadul comercial nu este reglementată în legislaţia română. În legislaţia

franceză (L din 1909), clientela este considerată un element esenţial al fondului de comerţ.

Clientela are un rol important pentru activitatea unui comerciant; ea determină, prin

număr, calitate şi frecvenţa, situaţia economică a comerciantului, succesul ori insuccesul

acestuia.

Clientela este definită în literatura de specialitate ca totalitatea persoanelor fizice şi

juridice care apelează, în mod obişnuit, la acelaşi comerciant, la fondul de comerţ al acestuia,

pentru procurarea unor mărfuri şi servicii.

Deşi este o masă de persoane neorganizată şi variabilă, clientela constituie o valoare

economică, datorită relaţiilor ce se stabilesc între titularul fondului de comerţ şi aceste

persoane care îşi procură mărfurile şi serviciile de la comerciantul respectiv.

Un fond de comerţ nu poate exista decât dacă are o clientelă. Pentru a fi inclusă

într-un fond de comerţ, clientela trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să fie comercială spre a o deosebi de clientela civilă a medicului, avocatului,

notarului sau mesteşugarului;

- personala pentru a o putea distinge de clientela altui comerciant;

- actuala (să existe în realitate, să fie sigură şi reală) pentru ca o clientelă cedată

sau pierdută nu mai poate fi considerată ca element a unui fond individual de comerţ.

Clientela se află în strânsă legatură cu vadul comercial, care este definit ca o

aptitudine a fondului de comerţ de atrage publicul (vadul comercial este locul foarte

frecventat). Vadul comercial depinde atât de factori obiectivi: locul de amplasare a

54

magazinului unde comerciantul îşi desfăşoară activitatea, fie locul unde se află uzina, fabrica

sau depozitul producătorului ori intermediarului, cât şi factori subiectivi: calitatea mărfurilor

şi serviciilor oferite clienţilor, preţurile practicate de comercianţi, comportarea personalului

comerciantului în raporturile cu clienţii, influenţa modei, abilitatea în realizarea reclamei

comerciale.

În dreptul afacerilor se confruntă două concepţii:

a) concepţia clasică, potrivit căreia clientela şi vadul comercial au înţelesuri diferite;

b) concepţia modernă, care înlătură această distincţie.

Deosebirea între clientela şi vadul comercial a fost explicată în două moduri:

1. Potrivit unei teze, clientela este alcatuită din ansamblul persoanelor atrase de

însaşi personalitatea comerciantului, în timp ce vadul comercial ar fi ansamblul persoanelor

atrase de amplasarea fondului de comerţ (aceasta teză este preluata din reglementarile

franceze) .

În timp ce vadul comercial are aptitudinea de a atrage clienţi mai înainte de a se

trata cu ei, clientela reprezintă care se afla în relaţii de afacere cu comerciantul.

2. Potrivit altei teze, clientela vizează doua categorii de persoane: acelea care sunt

legate de comerciant printr-un contract de "furnitură" (clientela captivă) şi acelea care se

adreseaza comerciantului din motive de încredere sau obişnuinţă (clientela atrasă), iar vadul

comercial se referă la clienti trecători, care sunt atraşi de amplasarea fondului de comerţ, dar

nu fac decât cumpărări ocazionale.

Concepţia modernă are în vedere numai clientela, considerând ca distincţia de mai

sus nu are consecinţe juridice.

Noţiunea de clientelă este astfel definită ansamblul persoanelor aflate în relaţii de

afaceri cu un comerciant sau dispuse să stabilească asemenea relaţii.

I.L. Georgescu şi Tudor Popescu subliniau că clientela este elementul esenţal al

fondului de comerţ întrucât fără clientela revânzarea devine imposibilă.

Fără clientelă, se susţine în concepţia clasică, nu ar putea exista nici fond de comerţ,

marfa nu s-ar vinde, deci nu s-ar mai produce.

55

Octavian Căpăţână arată că clientela este un adevărat suport al comerţului, pivotul

sine qua non al fondului de comerţ, principalul sau factor de prosperitate, conferindu-i atât

trăsături originale pe planul dreptului, cât şi valoare economică.

Concepţia modernă reproşeaza celei clasice :

a) pe de o parte ca exagereaza importantă clientelei, care în condiţiile liberei

concurenţe, clientela nu aparţine comerciantului, oricând ea poate fi scutită de un altul care

oferă mărfuri ori servicii mai bune sau care practică un preţ mai interesant.

În ultima analiză, clientela este scopul comerciantului, toate celelalte elemente ale

fondului fiind destinate ca mijloace pentru atingerea acestui ţel, menţinerii sau amplificării

clientelei, chiar dacă în legislaţia română nu se recunoaşte un drept la clientelă, ca drept

exclusiv al titularului fondului de comerţ, totuşi titularul are un anumit drept incorporal

asupra clientelei care este un element al fondului de comerţ. El se poate apăra împotriva

actelor şi faptelor ilicite de sustragere a clientelei sale. În măsura în care aceste acte şi fapte

constituie manifestări ale concurenţei neloiale, titularul are la dispoziţie mijloacele de apărare

prevăzute de Legea 11/91 art. 4 lit. "i".

Dreptul la clientelă nu poate fi transmis separat ci odată cu fondul de comerţ.

4.3.4. Mărcile de fabrică, de comeţt si de serviciu

Mărcile sunt reglementate prin Legea 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile

geografice .

Mărcile sunt semne distinctive folosite de comercianţi pentru a deosebi produsele,

lucrările şi serviciile lor de cele identice sau similare ale altor comercianţi şi pentru a stimula

îmbunătăţirea calităţii produselor, lucrărilor şi serviciilor.

Comerciantul are libertatea să-şi aleagă merca pe care o crede corespunzătoare.

Aceasta poate fi constituită din cuvinte, litere, cifre, reprezentări grafice plane sau în relief,

combinaţii ale acestor elemente, una sau mai multe culori, forma produsului sau ambalajului

acestuia etc.

După natura şi specificul activităţti titularului, mărcile pot fi: de fabrică, de comerţ

sau de sorvicii, iar după modul utilizării pot fi mărci individuale (folosite de un singur

comerciant) sau colective (folosite în comun de mai multi comercianţi).

56

În privinta obligativităţii folosirii mărcilor, dreptul român a adoptat sistemul potrivit

căruia, în principiu, mărcile de comerţ şi de serviciu sunt facultative, iar mărcile de fabrică

sunt obligatorii.

Când marca nu este posibilă sau necesară, organele administraţiei de stat (Oficiul de

Stat pentru Invontii si Marci - OSIM, ministere) pot stabili produsele exceptate de la

obligaţia de marcare.

Mai sunt utilizate marca notorie, caracterizată de un renume devenit internaţional

(PEPSI, Coca-Cola, Kodak etc.).

Marca are ca principală funcţie - protejarea consumatorilor împotriva

contrafacerilor şi imitaţiilor care ar putea prejudicia nu numai deontologia comercială ci şi

igiena sau sănătatea consumatorilor.

Pentru comerciant marca oferă posibilitatea de a descuraja concurenţa care ar

urmări uzurparea prestigiului câstigat de un produs de piaţă.

Marca este o garanţie a calităţii şi ajută pe cumpărător să identifice un produs şi

determină, prin menţinerea unei calităţi, o anumită preferinţă. Publicitatea mărcii determină o

creştere a vânzarilor.

Marca are caracter patrimonial, având o valoare economică.

Dreptul la marcă se bucură de protecţie juridică, dacă aceasta îndeplineşte unele

condiţii de fond şi formă.

Condiţiile de fond se referă la : distinctivitatea, disponibilitatea, sinceritatea şi

liceitatea mărcii.

Distinctivitatea are două elemente: originalitatea şi noutatea. În absenţa caracterului

distinctiv, concret, nu pot forma o marcă, semne uzuale, generice sau necesare.

Noutatea se apreciază în mod relativ în raport de: mărcile altor comercianţi, legal

înregistrate anterior şi de ansamblul mărcii şi nu de elementele sale constitutive, pentru ca pe

consumator îl frapează aspectul de ansamblu şi nu detaliile.

Originalitatea (specialitatea) constă în cerinţa de a distinge provenienţa produsului

facându-l totodată inconfundabil cu oricare dintre produsele similare de pe aceeaşi piaţă.

Disponibilitatea mărcii presupune ca semnul ales nu aparţine altei persoane, că nu

există drepturi anterioare asupra sa.

57

Sinceritatea constă în interzicerea mărfurilor care cuprind indicaţii false sau

înşelătoare.

Liceitatea semnului (legalitate sau moralitate) înseamnă că acesta să nu fie contrar

ordinii publice, bunelor moravuri ori de natură să înşele publicul. Sunt considerate a fi

contrare moralei şi ordinii publice printre altele: folosirea, fără autorizaţia organelor

competente, ca mărci sau elemente ale acesteia stemele, drapelele şi alte embleme de stat, a

semnelor şi sigiliilor oficiale de control şi garanţie, cât a oricăror imitaţii de blazoane.

Condiţiile de formă se referă la modul de folosire a mărcii care constă în aplicarea

sau ataşarea mărcilor pe fiecare produs, pe ambalaj, pe imprimatele de reclamă, pe

documentele ce însoţesc produsele, cât şi pe insigne, anunţuri, cataloage, facturi, orice alte

documente ale titularului.

În sistemul nostru juridic, dreptul la marcă se dobândeste de persoane fizice sau

persoane juridice prin prioritate de înregistrare la OSIM.

Potrivit reglementarilor legale, cererile de înregistrare a mărcilor se examinează

după înregistrarea lor de către Agenţia Generală pentru Metrologie, Standarde şi Invenţii din

punct de vedere al îndeplinirii condiţiilor pentru înregistrarea mărcilor depuse în registru.

Dacă în urma examinării se constată că sunt îndeplinite condiţiile pentru

înregistrarea mărcii şi dacă, în termen de 3 luni de la data publicării în publicaţia oficială

privind mărcile, nu s-au introdus contestaţii sau contestaţiile introduse au fost respinse, marca

se înregistrează, eliberându-se solicitantului un certificat de înregistrare, în caz contrar,

cererea se respinge. Înregistrarea mărcii conferă titularului un drept de folosire exclusivă a

mărcii pe un termen de 10 ani de la data constituirii depozitului.

La cererea titularului, înregistrarea unei mărci poate fi reînnoită la împlinirea

fiecărui termen de ocrotire de 10 ani, începând din ultimul an al termenului de ocrotire, pâna

cel târziu 6 luni de la împlinirea acestui termen, fără a se aduce modificări esenţiale.

Drepturile cu privire la o marcă individuală înregistrată sau reînnoită pot fi

transmise, în total sau în parte, cu titlu oneros sau gratuit, potrivit legii.

Drepturile cu privire la marca încetează:

- pe baza renunţării exprese a titularului;

- ca urmare a lichidării titularului, dacă marca nu a fost transmisă altui comerciant;

- prin expirarea termenului de ocrotire, dacă nu a fost reînnoită;

58

- dacă marca a fost anulată.

Litigiile privind uzurparea drepturilor asupra mărcilor şi cele având ca obiect

repararea prejudiciilor cauzate prin folosirea ilegală a mărcilor se soluţionează de instiţutiile

judecătoreşti. Contrafacerea, imitarea sau folosirea fără drept a unei mărci constituie

infracţiune de concurenţă neloială, incriminata de art. 301 Cod penal.

În scopul asigurării protecţiei prevăzute de lege, comercianţii au obligaţia să ceară

înscrierea în Registrul Comerţului a menţiunilor privind mărcile.

Fondul de comerţ mai cuprinde dintre drepturile de proprietate industrială:

invenţiile, know-how-ul, desenele şi modelele industriale.

4.4. Actele juridice privind fondul de comrţ

Fondul de comerţ, ca un bun unitar, precum şi elementele sale componente pot face

obiectul unor acte juridice: vânzare-cumparare, locaţiune, gaj etc.

Actele juridice privind fondul de comerţ sunt guvernate de principiile generale ale

dreptului civil, de luarea în considerare a specificului obiectului acelor acte juridice.

Fiind considerat un bun mobil, fondul de comerţ se poate transmite pe cale

succesorală, în condiţiile Codului civil.

4.4.1. Vânzarea-cumpărarea fondului de comerţ

Contractul de vânzare-cumpărare poate avea ca obiect fondul de comerţ, ca bun

unitar sau elemente componente ale acestuia.

În ceea ce privesc bunurile imobile (ce fac parte din fondul de comerţ) sunt

aplicabile regulile dreptului comun referitoare la înstrăinarea imobilelor, inclusiv cele privind

publicitatea imobiliară.

Creanţele şi datoriile titularului fondului de comerţ nu se transmit ca urmare a

fondului de comerţ întrucât acestea nu fac parte din fondul de comerţ. Vânzarea fondului de

comerţ dă naştere unei obligaţii speciale în sarcina vânzătorului, respectiv a nu face

concurenţă cumpărătorului. Această obligaţie există chiar dacă nu a fost stipulată în mod

expres în contract, fiind considerată o formă de manifestare a obligaţiei de garanţie a

59

vânzătorului. Vânzarea fondului de comerţ constituie un act care trebuie înregistrat în RC,

potrivit art. 21 din legea 26/90. Menţiunea devine opozabilă terţilor de la data efectuării ei în

RC.

O aplicatie actuală a principiului vânzării fondului de comerţ reprezintă vânzarea de

active în condiţiile legii 58/1991 privind privatizarea societăţilor comerciale.

Potrivit art. 53 din Legea 58/91, societăţile comerciale care deţin active ce

reprezintă unităţi care pot fi organizate şi pot funcţiona independent au dreptul să vândă

astfel de active. Vânzarea se face prin licitatie.

4.4.2. Transmiterea fondului de comerţ ca aport în societatea comercială

Fondul de comerţ poate face obiectul unui aport într-o societate comercială la a

cărui constituire participă titularul fondului.

Potrivit art.65 din Legea nr.31/90, titularul poate transmite dreptul de proprietate ori

numai folosinţa asupra fondului de comerţ.

Transmiterea fondului de comerţ ca aport în societate este reglementată de regulile

speciale privind constituirea societăţilor comerciale.

4.4.3. Locaţiunea fondului de comerţ

Fondul de comerţ poate face obiect al unui contrat de locaţiune, în condiţiile

Codului civil.

În temeiul contractului de locaţiune, în schimbul unui preţ, proprietarul fondului în

calitate de locator, transmite locatarului folosinţa asupra fondului de comerţ.

În lipsa unei stipulaţi contrare, dreptul de folosinţă priveste, ca şi în cazul vânzării,

toate elementele fondului de comerţ.

Locatarul are dreptul să continue exercitarea comerţului sub firma proprie,

exploatând fondul de comerţ. Locatorul va putea continua activitatea şi sub forma anterioară

menţinând în cuprinsul ei calitatea de succesor, dacă locatorul a consimţit expres.

Locatarul are obligaţia să respecte destinaţia economică şi functională a fondului de

comerţ, dată de locator. Locatarul nu poate aduce schimbări în organizarea şi structura

60

fondului de comerţ, prin schimbarea destinaţiei unor bunuri ori prin înstrăinarea lor. Orice

modificare este condiţionată de acordul locatorului.

Ca şi în cazul vânzării, locatarul are obligaţia să nu facă locatorului concurenţă, prin

desfăşurarea unui comerţ de acelaşi gen, la mica distanţă de locator. Locaţiunea fondului de

comerş se înregistrează în Registrul Comertului conform art. 21 din Legea nr.26/90.

O aplicaţie actuală a locatiunii fondului de comerţ o reprezintă locaţia gestiunii,

reglementată prin acte normative speciale (Legea nr.15/90, H.G. 1228/90, H.G. 6140/91).

4.4.4. Gajul asupra fondului de comerţ

Fondul de comerţ poate face obiectul unui contract de gaj. Deşi gajul este cu

deposedare (se face cu remiterea lucrului către creditor), gajul asupra fondului de comerţ este

fără deposedare, având în vedere că remiterea fondului de comerţ către creditor ar avea drept

consecinţă imposibilitatea continuării comerţului de către comerciantul debitor. În cazul în

care creditorul nu ar putea ori nu ar voi să continue comerţul, remiterea fondului de comerţ ar

echivala cu încetarea activităţii comerciale a debitorului.

Doctrina şi jurisprudenţa au imaginat procedeul tehnic al remiterii simbolice a

detenţiunii fondului de comerţ. Acest lucru se realizează prin predarea către creditor a

titlurilor şi documentelor privind fondul de comerţ. Remiterea simbolică a titlurilor fondului

de comerţ realizează şi o publicitate a gajului.

61

CAPITOLUL V SOCIETĂŢILE COMERCIALE

În sistemul economiei de piaţă importanţa existenţei şi funcţionării societăţilor

comerciale, ca subiecte de drept distincte, este de netăgăduit. Cercetarea realizată în

domeniul specific dreptului comercial prezintă o utilitate teoretică şi practică învederată mai

ales de problemele pe care le ridică aplicarea legii comerciale cât şi de lipsa dezbaterilor

doctrinare referitoare la acestea. Cursul contribuie la cunoaşterea şi înţelegerea instituţiilor

juridice comerciale, respectiv în domeniul societăţilor comerciale.

5.1. Cauzele care au determinat crearea societăţilor comerciale

5.1.1 Funcţia economică a societăţii comerciale

Societatea comercială, ca şi toate celelalte instituţii ale dreptului, îşi datorează apariţia

unor cauze economice şi sociale. Pe măsură ce societatea omenească s-a dezvoltat, iar

nevoile economice şi sociale au crescut, oamenii şi-au dat tot mai mult seama că energiile

individuale, oricât de mari ar fi fost ele, nu mai erau îndestulătoare pentru satisfacerea acestor

nevoi. O acţiune individuală, indiferent de mărimea resurselor de muncă şi financiare ale

întreprinzătorului, nu mai putea face faţă realizării unor activităţi economice de amploare. În

aceste condiţii s-a născut ideea cooperării între mai mulţi întreprinzători, care să realizeze

împreună astfel de activităţi. Această idee şi-a găsit expresia, pe planul dreptului, în

conceptul de societate comercială, care implică asocierea a două sau a mai multor persoane,

cu punerea în comun a unor resurse, în vederea desfăşurării unei activităţi economice şi

împărţirii beneficiilor rezultate.

Pentru a-şi îndeplini rolul său economic, societatea comercială a fost concepută ca un

organism autonom, căruia legea i-a conferit personalitate juridică.

Aşa cum s-a spus, societatea comercială a fost o descoperire a timpurilor moderne, de

aceeaşi valoare ca şi descoperirea forţei aburului şi cea a electricităţii.

Folosindu-se această cucerire a minţii omeneşti, la început au apărut colectivităţi

restrânse, formate din câteva persoane, care puneau în comun bunurile şi priceperea lor, în

vedereraa realizării unei afaceri. Mai târziu, prin perfecţionarea tehnicii juridice au apărut

62

colectivităţi mult mai mari, cu sute sau chiar mii de persoane, necunoscute între ele, care,

prin capitalurile lor, contribuiau la realizarea unor mari afaceri în toate domeniile de

activitate.

Asemenea grupări de persoane şi capitaluri, îmbrăcate în haina juridică a societăţii

comerciale, au făcut posibile marile realizări ale veacului al XIX-lea, cum sunt: Canalul de

Suez, Canalul Panama, exploatarea minelor şi zăcămintelor, reţelele de căi ferate etc.

Societăţile comerciale au contribuit la dezvoltarea maşinismului şi comunicaţiilor,

care au permis extinderea pieţelor, cu toate consecinţele benefice asupra civilizaţiei moderne.

Societăţile comerciale au fost şi sunt şi în prezent cel mai adecvat instrument juridic

de drenare a energiilor umane şi financiare pentru realizarea unor scopuri sociale, ca şi pentru

satisfacerea unor interese personale ale întreprinzătorilor.

5.1.2 Originea şi evoluţia societăţilor comerciale

Perioada veche (antică). Germenii instituţiei juridice a societăţii comerciale au

apărut încă din perioada antichităţii.

În dreptul roman, societatea era de mai multe feluri:

-societatea tuturor bunurilor prezente şi viitoare ale asociaţilor (societas omnium

bonorum);

-societatea care avea ca obiect un singur lucru (societas unius rei);

-societatea al cărei obiect îl formau veniturile (societas questus).

Ceea ce trebuie remarcat este faptul că, indiferent de forma sa, societatea era lipsită de

personalitate juridică. Bunurile care formau fondul social erau considerate că aparţin

asociaţilor în proprietate, iar nu societăţi, ca patrimoniu distinct al acesteia.

Perioada Evului Mediu. Societatea comercială cu principalele ei atribute

caracteristice apare în evul mediu. Începând din secolul al XII-lea, în republicile italiene

Genova, Florenţa şi Veneţia, comerţul maritim şi terestru cunosc o mare înflorire.

Dezvoltarea comerţului a declanşat o mare nevoie de credite. Dar, clericii, nobilii şi militarii,

deţinători de mari capitaluri, nu puteau să acorde împrumuturi cu dobândă comercianţilor,

datorită interdictiei impuse de dreptul canonic, respectiv incompatibilităţii cu rangul de nobil

sau militar.

63

Pentru a eluda aceste oprelişti, comercianţii au folosit contractul de commenda. În

temeiul acestui contract, o persoană (sau mai multe persoane) denumită commendator,

încredinţează unei alte persoane (comerciant) numită tractor, o sumă de bani ori o cantitate

de mărfuri pentru a face comerţ în alte ţări, urmând ca beneficiile să se împartă între ele.

Prin folosirea acestui contract, creditorul (împrumutătorul de fonduri) devine asociat

al comerciantului. Pentru creditor, riscul este limitat la suma ori bunurile puse în joc. În

scopul protejării terţilor, sumele de bani şi bunurile puse în comun de către asociaţi constituie

un patrimoniu distinct şi care are drept titular persoana juridică, recunoscută ca atare de către

autorităţi.

Această instituţie a fost folosită şi în Franţa, sub numele de contract de command. Ea

a fost reglementată, pentru prima oară, prin Ordonanţa lui Ludovic al XIV-lea privind

comerţul terestru din 1673, sub denumirea de societate în comandită.

În secolul al XVII-lea apar primele societăti pe acţiuni. Înfiinţarea acestor societăţi

este legată de expansiunile coloniale ale unor ţări maritime, ca Olanda, Anglia şi Franţa. Au

luat fiinţă Compania Olandeză a

Indiilor Orientale (1602), Compania Olandeză a Indiilor Occidentale (1621), Compania

Insulelor Americii (1626) pentru colonizarea Insulelor Martinica şi Guadelup, Compania

Noii Franţe (1628) pentru colonizarea Canadei etc.

Perioada modernă. Prima reglementare sistematică şi cuprinzătoare a societăţilor

comerciale o reprezintă Codul comercial francez din 1807. El conţinea dispoziţii privind

formele de societate existente în activitatea comercială.

Astfel, o formă de societate cunoscută sub numele de société generale este consacrată

sub denumirea de societate în nume colectiv. Societatea are personalitate juridică, iar

asociaţii au o răspundere

nelimitată şi solidară pentru toate obligaţiile societăţii. Apoi, pe baza contractului de

command se reglementează societatea în comandită. Această societate cuprinde două

categorii de asociaţi: comanditaţii, care au o răspundere nelimitată şi solidara, şi

comanditarii, care răspund numai în limita contribuţiilor lor.

În sfârşit, preluând principiile care reglementau marile companii coloniale, Codul

comercial francez reglementează societatea anonimă, cu cele două forme ale sale: societatea

pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni.

64

Aceste forme ale societăţilor comerciale au fost preluate de reglementările din alte

ţări, ca Italia, Olanda, Belgia, Spania etc. Ele au fost consacrate şi de Codul comercial român

din 1887, prin intermediul Codului comercial italian din 1882, care i-a servit ca model.

5.1.3 Reglementarea juridică a societăţilor comerciale în România

Regimul juridic al societăţilor comerciale a fost reglementat în Codul comercial,

Cartea I, în Titlul VIII (art. 77-269), intitulat “Despre societăţi şi despre asociaţiuni

comerciale”. Prin acest act normativ se reglementau:

-societatea în nume colectiv;

-societatea în comandită simplă;

-societatea anonimă (pe acţiuni);

-societatea în comandită pe acţiuni;

-asociaţia în participaţie.

Întrucât reglementarea societăţilor comerciale cuprinsă în Codul comercial era, în

mare măsură, depăşită, ea a fost înlocuită cu o nouă reglementare, care face obiectul Legii nr.

31/1990 privind societăţile comerciale.

Reglementarea cuprinsă în Legea nr. 31/1990 modificată reprezintă, în prezent,

reglementarea generală privind societăţile comerciale. Reglementarea generală a societăţilor

comerciale. Reglementarea generală, dreptul comun, în materia societăţilor comerciale este

cuprinsă în Legea nr. 31/1990 republicată privind societăţile comerciale.

Această lege reglementează:

-societatea în nume colectiv;

-societatea în comandită simplă;

-societatea pe acţiuni;

-societatea în comandită pe acţiuni;

-societatea cu răspundere limitată.

Ca mod de reglementare, Legea nr. 31/1990 republicată cuprinde reguli generale

aplicabile oricărei societăţi comerciale, precum şi reguli speciale privind fiecare formă

juridică de societate comercială.

Caracterul de reglementare generală a societăţilor comerciale, pe care îl are Legea nr.

31/1990 republicată, se manifestă sub mai multe aspecte.

65

În primul rând, ea priveşte orice societate comerciala, indiferent de obiectul ei de

activitate. În temeiul legii, activităţile care nu pot face obiectul unei societăţi comerciale se

stabilesc prin hotărâre a guvernului

(art. 287 din Legea nr. 31/1990 republicată).

În al doilea rând, Legea nr. 31/1990 republicată se aplică şi societăţilor comerciale cu

participare străină. Această reglementare se completează cu dispoziţiile privind regimul

investiţiilor străine.

5.2 Noţiunea, elementele şi clasificarea societăţilor comerciale

Nici Legea nr. 31/1990 republicată şi nici Codul comercial nu cuprinde o definiţie a

societăţii comerciale. Într-o asemenea situaţie trebuie să apelăm la dispoziţiile Codului civil,

care reglementează contractul de societate, adică societatea civilă. Aceste dispoziţii legale,

întregite cu unele elemente cuprinse în Legea nr. 31/1990 republicată, permit definirea

societăţii comerciale.

5.2.1 Definiţia societăţii comerciale

Elementele definiţiei. Din cele arătate rezultă elementele care definesc societatea

comercială. Unele dintre aceste elemente sunt comune oricărei societăţi, iar altele sunt

specifice societăţii comerciale. Însă, numai împreună aceste elemente pot contura definiţia

societăţii comerciale.

Astfel, trebuie avut în vedere că o societate comercială se constituie în temeiul unui

contract de societate, care este actul ei constitutiv. Prin contractul pe care îl încheie, asociaţii

realizează o triplă înţelegere:

-să pună în comun anumite bunuri,

-să realizeze împreună o activitate economică ,

-să împartă între ei beneficiile rezultate.

Apoi, în societatea comercială, activitatea economică pe care o desfăşoară asociaţii

constă în săvârşirea unor operaţiuni considerate de lege ca fapte de comerţ.

66

În sfârşit, se impune a se reţine că, prin îndeplinirea condiţiilor şi formalităţilor

prevăzute de lege, societatea comercială dobândeşte personalitate juridică, care îi conferă

calitatea de subiect de drept de sine-

stătător.

Elementele menţionate atestă faptul că societatea comercială este un contract şi,

totodată, o persoană juridică. Această dublă esenţă a societăţii comerciale este, aşa cum se va

arăta, bogată în consecinţe juridice.

Definiţie: Pe baza elementelor menţionate, societatea comercială poate fi definită ca o

grupare de persoane constituită pe baza unui contract de societate şi beneficiind de

personalitate juridică, în care asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri,

pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii beneficiilor

rezultate.

5.2.2 Elementele specifice ale contractului de societate care stă la baza societăţii

comerciale

5.2.2.1 Noţiuni generale

Din definiţia dată societăţii comerciale rezultă că, prin încheierea contractului de

societate, asociaţii realizează o triplă înţelegere.

În primul rând, asociaţii convin să pună ceva în comun, adică fiecare asociat să aducă

anumite bunuri în societate. Această contribuţie a asociaţilor poartă denumirea de aport sau

miză.

În al doilea rând, asociaţii pun laolaltă anumite bunuri cu intenţia de a colabora în

desfăşurarea activităţii comerciale.

În al treilea rând, activitatea comercială se realizează în vedere obţinerii şi împărţirii

beneficiilor rezultate.

Deci, trei sunt elementele specifice contractului de societate care stă la baza societăţii

comerciale:

-aporturile asociaţilor;

-intenţia de a exercita în comun o activitate comercială;

-împărţirea beneficiilor.

67

Prin aceste elemente, contractul de societate se deosebeşte de alte contracte, cum sunt

contractul de vânzare-cumpărare, locaţiune, împrumut etc.

Aceste elemente sunt indispensabile pentru existenţa contractului de societate; în

absenţa unuia dintre ele, contractul nu va fi nul, dar el nu va fi un contract de societate.

5.2.2.2 Aporturile asociaţilor

I. Regimul juridic al aporturilor

Noţiunea aportului. Această noţiune are un sens juridic şi unul etimologic. Sub

aspect juridic, prin aport se înţelege obligaţia pe care şi-o asumă fiecare asociat de a aduce în

societate un anumit bun, o valoare patrimonială. În limita aportului, asociatul devine debitor

al societăţii, cu toate consecinţele care decurg din această calitate.

Sub aspect etimologic, noţiunea de aport desemnează chiar bunul adus în societate de

către asociat.

Deşi sensul juridic este sensul propriu al noţiunii de aport, totuşi, noţiunea este folosită şi în

sensul ei etimologic.

Obiectul aportului. Aportul poate avea ca obiect orice bun cu valoare economică al

asociatului, care prezintă interes pentru activitatea societăţii. Potrivit art. 1492 C. civ., fiecare

asociat trebuie să pună în comun “sau bani, sau alte lucruri, sau industria sa”. Deci, aportul

poate fi în numerar, în natură sau în industrie.

a) Aportul în numerar. Acest aport are ca obiect o sumă de bani pe care asociatul se

obligă să o transmită societăţii. Întrucât sumele de bani sunt indispensabile începerii

activităţii comerciale, aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea societăţii

comerciale, indiferent de forma ei (art. 16 din Legea nr. 31/1990 republicată). Aportul

asociatului la capitalul social nu este purtător de dobânzi (art. 68 din Legea nr. 31/1990

republicată).

b) Aportul în natură. Acest aport are ca obiect anumite bunuri, care pot fi bunuri

imobile (clădiri, instalaţii etc.) şi bunuri mobile corporale (materiale, mărfuri etc.) sau

incorporale (creanţe, fond de comerţ etc.).

Aporturile în natură sunt admise la toate formele de societate comercială. Aceste

aporturi se realizează prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi predarea efectivă a

bunurilor către societate (art. 16 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată). Bunul care face

68

obiectul aportului în natură trebuie evaluat în bani, pentru a se putea stabili valoarea părţilor

de interes (părţilor sociale) sau acţiunilor cuvenite asociatului în schimbul aportului.

Aportul în natură poate avea ca obiect bunuri mobile incorporale, cum sunt creanţele,

brevetele de invenţie, mărcile etc.

Aportul în creanţe se consideră liberat numai după ce societatea a obţinut plata sumei

de bani care face obiectul creanţei.

c) Aportul în industrie. În terminologia legii, aportul în industrie constă în munca sau

activitatea pe care asociatul promite să o efectueze în societate, având în vedere competenţa

şi calificarea sa.

Aportul în prestaţii în muncă este permis numai asociaţilor din societatea în nume

colectiv şi asociaţilor comanditaţi din societatea în comandită (art. 16 alin. 5 din Legea nr.

31/1990 republicată).

Un atare aport nu este cuprins în capitalul social, deoarece el nu poate constitui un

element al gajului general al creditorilor societăţii. Totuşi, în schimbul aportului în prestaţii

în muncă, asociatul are dreptul să participe la împărţirea beneficiilor şi a activului social şi,

totodată, are obligaţia să participe la pierderi. În acest scop, aportul în prestaţii în muncă

trebuie evaluat şi precizat în actul constitutiv.

II. Obligaţia de a constitui aportul şi executarea ei. Pentru constituirea societăţii,

fiecare asociat este ţinut să contribuie la formarea patrimoniului societăţii. De aceea, în actul

constitutiv trebuie să se arate aportul fiecărui asociat.

III. Capitalul social şi patrimoniul societăţii

Aporturile asociaţiilor trebuie privite nu numai în individualitatea lor, ci şi în

totalitatea acestora. Într-adevăr, aceste aporturi reunite formează capitalul social al societăţii

şi totodată, ele constituie elemente ale patrimoniului societăţii. Capitalul social şi

patrimoniul societăţii sunt două concepte strâns legate între ele, dar nu trebuie confundate.

Capitalul social. Prin capitalul social al unei societăţi comerciale se înţelege expresia

valorică a totalităţii aporturilor asociaţilor care participă la constituirea societăţii. Capitalul

social mai este denumit şi capital nominal.

Capitalul social are o dublă semnificaţie: contabilă şi juridica.

Capitalul social are o semnificaţie contabilă; el nu are o existenţă reala, concreta, ci

reprezintă o cifră convenită de asociaţi.

69

Capitalul social are însă şi o semnificaţie juridică; el constituie gajul general al

creditorilor societăţii.

Datorită rolului său de gaj general al creditorilor societăţii, capitalul social este fix pe toată

durata societăţii. El poate fi modificat, în sensul măririi sau micşorării sale, numai în

condiţiile prevăzute de lege, prin modificarea actului constitutiv.

În scopul asigurării intereselor creditorilor societăţii, pentru anumite forme de

societate, legea stabileşte un plafon minim al capitalului social:

-2500 lei, în cazul societăţii pe acţiuni sau comandită pe acţiuni;

-200 lei, în cazul societăţii cu răspundere limitată.

Întrucât capitalul social este fix pe întreaga durată a societăţii, în cazul în care el se

diminuează sub o anumită limita, datorită folosirii sale în desfăşurarea activităţii, legea

prevede obligaţia reîntregirii sau reducerii

capitalului social, mai înainte de a se putea face vreo repartizare sau distribuire de beneficii

(art. 69 din Legea nr. 31/1990 republicată).

În privinţa capitalului social, legea distinge între capitalul subscris şi capitalul vărsat.

Capitalul subscris reprezintă valoarea totală a aporturilor pentru care asociaţii s-au

obligat să contribuie la constituirea societăţii. Capitalul subscris coincide cu capitalul social.

Capitalul vărsat este valoarea totală a aporturilor efectuate şi care au intrat în

patrimoniul societăţii. În anumite cazuri, legea stabileşte condiţii privind vărsarea capitalului;

în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, la constituirea societătii, capitalul

vărsat de fiecare acţionar nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris, dacă prin lege nu se

prevede altfel. Restul de capital social va trebui vărsat în termen de 12 luni de la

înmatricularea societăţii (art. 8 lit. d din Legea nr. 31/1990 republicată).

Capitalul social al societăţii este divizat în anumite fracţiuni, denumite diferit după

forma juridică a societăţii:

-părţi de interes, în cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă;

-părţi sociale, în cazul societăţii cu răspundere limitată;

-acţiuni în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni.

Asociaţii dobândesc în schimbul aportului un număr de părţi de interes, părţi sociale

sau acţiuni corespunzător valorii aportului fiecăruia (art. 7 lit. d şi art. 8 lit. e din Legea nr.

31/1990 republicată).

70

Patrimoniul societăţii. Noţiunea de patrimoniu al societăţii sau de patrimoniu social

este distinctă de cea de capital social. În lumina principiilor dreptului civil, patrimoniul

societăţii îl constituie totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică aparţinând

societăţii.

Patrimoniul social cuprinde activul social şi pasivul social, care se evidenţiază în

bilanţul societăţii cu respectarea dispoziţiilor legale contabile.

Activul social (denumit şi fond social) cuprinde bunurile aduse ca aport în societate şi

cele dobândite în cursul activităţii societăţii.

Pasivul social cuprinde obligaţiile societătii, indiferent de natura lor.

5.2.2.2 Realizarea şi împărţirea beneficiilor

Scopul societăţii este acela de a realiza beneficii din activitatea comercială

desfăşurată şi de a le împărţi între asociaţi. Cota-parte din beneficii ce se plăteşte fiecăruia

dintre asociaţi poartă denumirea de dividend (art. 67 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Noţiunea de beneficii. În general, prin beneficii se înţelege un câştig evaluabil în

bani.

Condiţiile de repartizare a beneficiilor. Realizarea ori nerealizarea de beneficii

poate fi stabilită numai la sfârşitul exerciţiului financiar, prin întocmirea situaţiilor financiare

anuale şi a contului de profit şi pierderi. Pentru a putea fi repartizate, beneficiile trebuie să fie

reale (art. 67 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată). Aceasta înseamnă că trebuie să se fi

înregistrat un excedent, adică o sumă care să fie mai mare decât capitalul social, deoarece nu

pot fi distribuite beneficii din capitalul social.

Totodată, beneficiile trebuie să fie utile, adică să reprezinte beneficiile rămase după

întregirea capitalului social, când acesta s-a micşorat în cursul exerciţiului financiar. Într-

adevăr, potrivit art. 69 din Legea nr. 31/1990 republicată, dacă se constată o micşorare a

capitalului social, acesta va trebui reîntregit sau redus, mai înainte de a se putea face vreo

repartizare sau distribuire de beneficii.

Criterii de împărţire a beneficiilor. În privinţa împărţirii beneficiilor între asociaţi,

legea consacră libertatea asociaţilor de a decide. Potrivit Legii nr. 31/1990 republicată, în

actul constitutiv trebuie să se prevadă “partea fiecărui asociat la beneficii şi la pierderi” (art.

7) sau “modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor” (art. 8). Principiul

71

care guvernează înţelegerea asociaţilor decurge din însăşi finalitatea societăţii; toţi asociaţii

trebuie să primească beneficii şi să participe la suportarea pierderilor.

Aceasta nu înseamnă că participarea la beneficii şi pierderi trebuie să fie neapărat

egală (egalitatea nu este sufletul contractului de societate). Cum este şi firesc, criteriul care

este avut în vedere este contribuţia

asociaţilor la formarea capitalului social al societăţii. Acestui criteriu i se pot aduce anumite

corective potrivit înţelegerii asociaţilor, în funcţie de anumite elemente relevante. Legea

interzice însă aşa-numitele clauze leonine, adică acele înţelegeri care favorizează unii

asociaţi (partea leului, din fabulă) în detrimentul celorlalţi. Art. 1513 C. civ. prevede că este

nul contractul de societate prin care un asociat îşi stipulează totalitatea câştigurilor. De

asemenea, este nul şi contractul prin care s-a convenit ca unul sau mai mulţi asociaţi să fie

scutiţi să participe la pierderi.

5.3 Formele societăţii comerciale şi clasificarea lor

5.3.1 Formele societăţii comerciale

Potrivit art. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată, societatea comercială îmbracă una

dintre următoarele forme juridice:

-societatea în nume colectiv;

-societatea în comandită simplă;

-societatea pe acţiuni;

-societatea în comandită pe acţiuni;

-societatea cu răspundere limitată.

Formele societăţii comerciale reglementate de legea noastră sunt, în general, aceleaşi,

ca şi cele existente în alte ţări. Acest lucru se explică prin faptul că formele juridice ale

societăţii comerciale nu sunt expresia imaginaţiei unor specialişti, ci mai degrabă rezultatul

practicii îndelungate în activitatea comercială din ţările cu economie de piaţă.

Deosebirile dintre diferitele forme ale societăţii comerciale au drept criteriu întinderea

răspunderii asociaţilor faţă de terţi pentru obligaţiile societăţii (art. 3 din Legea nr. 31/1990

republicată).

72

a) Societatea în nume colectiv este acea societate ale cărei obligaţii sociale sunt

garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor.

b) Societatea în comandită simplă este societatea ale cărei obligaţii sociale sunt

garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată si solidară a asociaţilor

comanditaţi; asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa aportului lor.

c) Societatea pe acţiuni este societatea al cărui capital social este împărţit în acţiuni,

iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social; acţionarii răspund numai în limita

aportului lor.

d) Societatea în comandită pe acţiuni este societatea al cărui capital social este

împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social si cu

răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor

comanditaţi; asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa aportului lor.

e) Societatea cu răspundere limitată este societatea ale cărei obligaţii sociale sunt

garantate cu patrimoniul social; asociaţii răspund numai în limita aportului lor.

5.3.2 Clasificarea societăţilor comerciale

Criteriile de clasificare. Societăţile comerciale pot face obiectul unor clasificări. În

doctrina dreptului comercial sunt folosite mai multe criterii de clasificare, cu o valoare

diferită şi deci cu consecinţe diferenţiate pe planul dreptului.

Dintre criteriile mai des folosite menţionăm:

-natura societăţii;

-întinderea răspunderii asociaţilor;

-împărţirea capitalului social;

-putinţa emiterii unor titluri de valoare;

-provenienţa capitalului social.

Prezentarea acestor clasificări are un interes deosebit pentru înţelegerea regimului

juridic al societăţilor comerciale.

a) Societăţi de persoane şi societăţi de capitaluri. După natura lor sau după

prevalenţa elementului personal ori a celui material, societăţile comerciale se împart în două

categorii: societăţi de persoane şi societăţi de capitaluri.

73

Societăţile de persoane se constituie dintr-un număr mic de persoane, pe baza

cunoaşterii şi încrederii reciproce, a calităţilor personale ale asociaţilor (intuitu personae).

Fac parte din această categorie: societatea în nume colectiv şi societatea în comandită

simplă.

Prototipul societăţii de persoane este societatea în nume colectiv.

Societăţile de capitaluri se constituie dintr-un număr mare de asociaţi, impus de

nevoile capitalului social, fără să prezinte interes calităţile personale ale asociaţilor.

Elementul esenţial îl reprezintă cota de capital investită de asociat (intuitu pecuniae).

Intră în acestă categorie: societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni.

Prototipul societăţii de capitaluri este considerat societatea pe acţiuni.

b) Societăţi în care asociaţii au o răspundere nelimitată şi societăţi în care

asociaţii au o răspundere limitată. Aşa cum am arătat, răspunderea asociaţilor pentru

obligaţiile sociale este diferită în raport de forma juridică a societăţii.

În societatea în nume colectiv, asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile

societăţii.

În societatea pe actiuni şi societatea cu răspundere limitată, asociaţii răspund până la

concurenţa aportului lor.

În privinţa societătii în comandită simplă sau pe acţiuni, răspundrea asociaţilor este

diferită; asociaţii comanditaţi răspund nelimitat şi solidar, iar asociaţii comanditari numai în

limita aportului lor.

Cum se poate observa, pentru obligaţiile societăţii, toţi asociaţii, indiferent de forma

societăţii, răspund în limita aportului lor. Răspunderea asociaţilor în această limită

echivalează, de fapt, cu răspunderea societăţii pentru obligaţiile sociale. Într-adevăr,

societatea răspunde cu capitalul social, care este format din totalitatea aporturilor asociaţilor.

Dar, în plus, asociaţii din societatea în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi din societatea în

comandită simplă sau pe acţiuni, răspund peste limita aportului lor, nelimitat şi solidar, cu

patrimoniul propriu.

Răspunderea nelimitată şi solidară a acestor asociaţi este o răspundere subsidiară.

Asociaţii au rolul de garanţi; ei sunt ţinuţi să execute obligaţiile sociale, care nu au fost

respectate de către societatea comercială.

74

c) Societăţi cu părţi de interes şi societăţi pe acţiuni. După structura capitalului

social şi modul de împărţire a acestuia, societăţile comerciale se clasifică în două categorii:

societăţi în care capitalul social se divide în părţi de interes şi societăţi în care capitalul social

se împarte în acţiuni.

Capitalul social se divide în părţi de interes în cazul societăţii în nume colectiv şi

societăţii în comandită simplă (societăţi de persoane), precum şi în cazul societătii cu

răspundere limitată. În cazul acestei din urmă societăţi, legea desemnează aceste diviziuni

prin denumirea de părţi sociale.

Capitalul social este împărţit în acţiuni în cazul societăţii pe acţiuni şi societăţii în

comandită pe acţiuni (societăţi de capitaluri).

Între părţile de interes, respectiv părţile sociale, şi acţiuni există multe puncte

comune.

d) Societăţi care emit titluri de valoare şi societăţi care nu pot emite asemenea

titluri. În raport cu existenţa ori inexistenţa posibilitătii de a emite titluri de valoare,

societăţile comerciale pot fi clasificate în societăţi care au dreptul să emită titluri de valoare

şi societăţi cărora li se interzic asemenea acte.

În prima categorie intră societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni.

În cea de-a doua categorie sunt cuprinse societatea în nume colectiv şi societatea în

comandită simplă şi societatea cu răspundere limitată.

Titlurile de valoare emise poartă denumirea de acţiuni. Aceste titluri de valoare au un

element comun: ele materializează dreptul asociaţilor asupra unei fracţiuni din capitalul

social. Totodată acţiunile fac parte din categoria titlurilor de valoare negociabile.

5.4 Constituirea societăţilor comerciale

Legea nr. 31/1990, în forma modificată şi completată cuprinde, în Titlul II, regulile

generale privind constituirea societăţilor comerciale.

Aşa cum am arătat, societatea comercială este, în esenţă, un contract şi, totodată, o

persoană juridică. La baza constituirii oricărei societăţi comerciale se află voinţa asociaţilor,

manifestată în condiţiile legii. Asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, să

75

desfăşoare o activitate comercială şi să împartă beneficiile. Deci, fundamentul societăţii

comerciale îl reprezintă actul constitutiv sau, în anumite cazuri, actele constitutive.

Societatea comercială dobândeşte personalitate juridică prin îndeplinirea unor

formalităţi cerute de lege. Aceste formalităţi se întemeiază pe actul constitutiv sau, după caz,

pe actele constitutive.

Vom analiza regimul juridic al actelor constitutive ale societăţii, după care vom

examina formalităţile cerute pentru dobândirea personalităţii juridice. Vom încheia cu

cercetarea personalităţii juridice a societăţii comerciale şi efectele ei.

5.4.1 Actele constitutive ale societăţii comerciale

5.4.1.1 Noţiuni generale

Voinţa asociaţilor privind constituirea unei societăţi comerciale trebuie să se

materializeze în condiţiile legii. Potrivit art. 5 din Legea nr. 31/1990 republicată, societatea în

nume colectiv sau în comandită simplă se constituie prin contract de societate, iar societatea

pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspunderea limitată se constituie prin contract de

societate şi statut.

În cazul societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată, legea

permite ca cele două acte - contractul de societate şi statutul - să se încheie sub forma unui

înscris unic, denumit act constitutiv.

Societatea cu răspundere limitată se poate constitui şi prin actul de voinţă al unei

singure persoane (societatea cu răspundere limitată cu asociat unic). În acest caz se

întocmeşte numai statutul.

Când se încheie numai contract de societate sau numai statut, acestea pot fi denumite,

de asemenea, act constitutiv.

Din cele arătate rezultă că, în concepţia Legii nr. 31/1990 republicată, denumirea de

act constitutiv are un caracter generic; ea desemnează atât contractul de societate şi/sau

statutul societăţii, cât şi înscrisul unic.

Menţionăm că societăţile comerciale organizate în baza Legii nr. 15/1990 au fost

înfiinţate prin actele organelor administative competente şi funcţionează pe bază de statut

(art. 283 din Legea nr. 31/1990 republicată).

76

5.4.1.2 Contractul de societate

Contractul de societate pentru a fi încheiat valabil, trebuie să îndeplinească anumite

condiţii.

În primul rând, contractul de societate trebuie să aibă elementele care îl

particularizează faţă de celelalte contracte (aporturile asociaţilor, affectio societatis şi

împărţirera beneficiilor).

În al doilea rând, contractul de societate, ca orice contract, trebuie să îndeplinească

anumite condiţii esenţiale pentru validitatea unei convenţii (art. 948 C. civ.). La aceste

condiţii de fond, se adaugă şi condiţia formei contractului impusă de lege.

Cum elementele specifice contractului de societate au fost analizate, urmează să

examinăm numai condiţiile de fond şi de formă ale contractului de societate.

De asemenea, vom examina şi cuprinsul contractului de societate, aşa cum este

reglementat de lege.

I. Condiţiile de fond ale contractului de societate. În lumina art. 948 C. civ.,

condiţiile pentru validitatea contractului de societate sunt următoarele:

-consimţământul valabil al părţilor care se obligă;

-capacitatea de a contracta;

-un obiect determinat;

-o cauză licită.

a) Consimţământul părţilor. Constituirea societăţilor comerciale, în condiţiile Legii

nr. 31/1990 republicată, este dominată de principiul libertăţii de asociere a persoanelor fizice

şi juridice (art. 40 din Constituţie). Limitările aduse libertăţii de asociere prin dispoziţiile

legii sunt de strictă interpretare.

Încheierea contractului de societate presupune manifestarea de voinţă a părţilor, în

sensul încheierii contractului. Potrivit legii, societatea comercială va avea cel puţin doi

asociaţi, în afară de cazul când legea prevede altfel (art. 4 din Legea nr. 31/1990 republicată).

În cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, societatea se constituie prin

consimţământul a cel puţin cinci asociaţi, societatea se constituie prin voinţa unei singure

persoane în cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic.

77

Pentru a produce efecte juridice, voinţa părţilor contractante trebuie să fie declarată,

să fie făcută cu intenţia de a produce efecte juridice şi să nu fie alterată de vicii.

Intenţia de a încheia contractul. În contractul de societate, spre deosebire de alte

contracte, consimţământul părţilor trebuie să aibă o natură specifică; voinţa fiecăreia dintre

părţile contractante trebuie să fie animată de intenţia de a desfăşura în comun o activitate

comercială (affectio societatis). În absenţa acestui element psihologic nu există un contract

de societeate.

Părţile contractante (Fondatorii). Potrivit art. 6 din Legea nr. 31/1990 republicată,

persoanele care încheie contractul de societate şi, deci, îl semnează, au calitatea de fondatori.

Mai au această calitate şi

persoanele care au un rol determinant în constituirea societăţii. O societate comercială poate

fi constituită de persoane fizice, de persoane juridice şi de persoane fizice împreună cu

persoane juridice.

Aceste persoane fizice sau juridice pot fi necomercianţi sau comercianţi. În sfârşit,

aceste persoane fizice sau juridice pot fi române sau străine.

În concepţia Legii nr. 31/1990 republicată, nu pot fi fondatori şi, deci, nu pot încheia

contractul de societate, persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile sau care au fost

condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune,

delapidare, mărturie mincinoasa, dare sau luare de mită, precum şi pentru alte infracţiuni

prevăzute de lege (art. 6 alin. 2 din lege).

Viciile de consimţământ. Pentru a fi valabil, consimţământul dat la încheierea

contractului de societate trebuie să nu fie alterat de eroare, dol sau violenţă.

Eroarea nu produce nulitatea când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară

de cazul când consideraţia persoanei este cauza determinantă pentru care s-a încheiat

contractul (art. 954 C. civ.). Nulitatea contractului de societate pentru eroare asupra persoanei

asociatului ar putea interveni în cazul unei societăţi de persoane, în care caz la constituirea

societăţii se au în vedere calităţile personale ale asociaţilor.

În cazul societăţilor de capitaluri, eroarea nu ar trebui să ducă la nulitatea

contractului, deoarece persoana asociatului nu are relevanţă pentru încheierea contractului.

Dolul duce la anularea contractului numai când manoperele dolosive emană de la

celalaltă parte contractantă (art. 960 C. civ.). În cazul contractului de societate, dolul viciază

78

consimţământul unui asociat numai dacă emană de la toţi ceilalţi asociaţi sau de la persoane

care reprezintă valabil entitatea colectivă şi are o anumită gravitate, de exemplu, folosirea

unei situaţii financiare false pentru a determina la subscrierea

acţiunilor unei societăţi.

Violenţa este un viciu de consimţământ care nu se întâlneşte în practică. În cazul în

care s-ar ivi, vor fi aplicabile principiile dreptului comun (art. 955-959 C. civ.)

b) Capacitatea părţilor. O persoană fizică poate fi parte în contractul de societate

dacă are capacitatea pentru a încheia acest act juridic. Referitor la capacitatea cerută pentru

încheierea contractului de societate, în doctrină nu există un punct de vedere unitar.

Pe baza reglementării în forma iniţială a Legii nr. 31/1990 republicată, pentru

încheierea contractului de societate, persoana fizică trebuie să aibă capacitatea cerută de lege

pentru încheierea actelor juridice, în condiţiile dreptului comun. În prezent, această concluzie

are un temei legal. Art. 6 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede că nu pot fi

fondatori persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile.

Aşadar, pentru încheierea contractului de societate, persoana fizică trebuie să aibă

capacitatea deplină de exerciţiu.

În privinţa persoanei puse sub curatelă, aceasta are capacitatea de a încheia un

contract de societate (art. 153 C. fam.).

În sfârşit, comerciantul supus procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului nu

devine incapabil şi, deci, poate încheia un contract de societate. Dar, în cazul aplicării

procedurii falimentului, el pierde dreptul de

a administra şi dispune de bunurile sale şi, în consecinţă, este lipsit de posibilitatea de a

efectua un aport în societate (art. 50 din Legea nr. 64/1995 republicată).

c) Obiectul contractului. Noţiunea de obiect al contractului de societate are două

sensuri: cel al dreptului comun şi cel de obiect al societăţii.

În sensul dreptului comun, obiectul convenţiilor este acela la care părţile se obligă

(art. 962 C. civ.). Deci, obiectul contractului de societate îl constituie prestaţiile la care se

obligă asociaţii. Aceste prestaţii se materializează în aporturile asociaţiilor, care pot fi în

numerar, în natură sau în industrie (în muncă sau prestări de servicii).

Obiectul contractului trebuie să fie determinat, licit şi moral. În cazul în care aportul

are ca obiect anumite prestaţii ale asociatului, se cere ca obiectul să fie posibil şi personal.

79

În sensul limbajului curent al societăţilor comerciale, noţiunea de obiect al

contractului de societate desemnează activitatea societăţii sau, altfel spus, faptele de comerţ

pe care le va săvârşi societatea comercială.

d) Cauza contractului. În general, cauza ca o condiţie a contractului, este scopul

concret în vederea căruia se încheie actul juridic. Ea constituie elementul psihologic care

determină consimţământul şi explică motivul încheierii actului juridic.

În privinţa contractului de societate, existenţa cauzei, ca element esenţial al

contractului, este o problemă controversată.

Consecinţele nerespectării condiţiilor de fond ale contractului de societate. În cazul

nerespectării condiţiilor de fond, prevăzute de art. 948 C. civ, contractul de societate este

lovit de nulitate.

Finalitatea contractului de societate, aceea de a fi fundament al constituirii societăţii

comerciale, ca şi caracterul plurilateral al contractului determină anumite particularităţi

privind efectele nulităţii.

II. Condiţiile de formă ale contractului de societate

Potrivit Legii nr. 31/1990 republicată art. 5 alin. 6, actul constitutiv se încheie sub

semnătură privată, se semnează de toţi asociaţii sau în caz de subscripţie publică de fondatori.

Forma autentică a actului constitutiv este obligatorie atunci când:

a) printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren;

b) se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă;

c) societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică

Conform art. 5 alin. 7 din Legea nr. 31/1990 republicată: actul constitutiv dobândeşte

dată certă şi prin depunerea la registrul comerţului.

Contractul de societate este actul constitutiv al societăţii. Prin acest contract sunt

asumate obligaţiile asociaţilor, şi deci, se stabilesc relaţiile dintre asociaţi. Având în vedere

complexitatea acestor relaţii, precum şi valoarea pecuniară a obligaţiilor, forma autentică a

contractului de societate acolo unde este cazul, asigură toate garanţiile pentru a înlătura orice

dubii privind constituirea societăţii.

Totodată, contractul de societate este actul în temeiul căruia se îndeplinesc

formalităţile legale pentru ca societatea să dobândească personalitate juridică. Pentru a

80

asigura eficienţa acestor formalităţi, care au ca efect naşterea unui subiect de drept, este

necesar ca actul constitutiv să îmbrace forma autentică unde legea prevede în mod expres.

Consecinţele nerespectării formei autentice a contractului de societate. Condiţia

formei autentice a contractului de societate a fost consacrată şi în forma iniţială a Legii nr.

31/1990 republicată, dar fără să reglementeze şi sancţiunea nerespectării ei. Din această

cauză, în doctrina de specialitate s-a discutat dacă forma autentică a contractului de societate

este cerută ad validitate sau ad probationem.

În actuala reglementare legală, problema este tranşantă. Reglementând cazurile de

nulitate a societăţii, art. 56 lit. a din Legea nr. 31/1990 prevede că nulitatea unei societăti

înmatriculate în registrul comerţului poate fi declarată când lipseşte actul constitutiv sau când

acesta nu a fost încheiat în formă autentică în situaţiile prevăzute la art. 5 alin. 6.

Deci, condiţia formei autentice a contractului de societate este cerută ad validitatem.

Nerespectarea acestei condiţii atrage nulitatea societăţii.

Sancţiunea nulităţii societăţii este impusă de noua concepţie a legii privind

consecinţele încălcării cerinţelor legale de constituire a societăţilor comerciale.

III. Cuprinsul contractului de societate

Ca act constitutiv al societăţii, contractul de societate trebuie să cuprindă anumite

clauze (elemente) care să stabilească relaţiile dintre asociaţi. Aceste clauze sunt prevăzute de

Legea nr. 31/1990 republicată, diferenţiat în funcţie de forma juridică a societăţii (art. 7 şi art.

8).

Majoritatea clauzelor sunt comune tuturor formelor juridice de societate comercială.

Ele privesc identificarea părţilor, individualizarea viitoarei societăţi, caracteristicile societăţii,

conducerea şi gestiunea societăţii, drepturile şi obligaţiile asociaţiilor, dizolvarea şi lichidarea

societăţii.

Pe lângă clauzele comune, contractul de societate poate să cuprindă şi anumite clauze

specifice unei anumite forme juridice de societate comercială.

Clauzele expres prevăzute de lege trebuie, în mod obligatoriu, să fie cuprinse în

contractul de societate. În cazul nerespectării acestei obligaţii, societatea nu va putea fi

înmatriculată.

Clauzele de identificare a părţilor. Părţile contractante se determină potrivit

principiilor dreptului civil referitoare la identificarea persoanelor fizice şi juridice.

81

În cazul persoanelor fizice, în contract trebuie să se prevadă numele şi prenumele,

locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia asociaţilor şi C.N.P.

În cazul unor persoane juridice, trebuie să se arate denumirea, sediul şi naţionalitatea

persoanei juridice în cauză şi codul unic de înregistrare.

Clauzele privind identificarea viitoarei societăţi comerciale. Prin aceste clauze se

stabilesc denumirea, forma juridică şi sediul societăţii şi, dacă este cazul, emblema societăţii.

a) Denumirea sau firma societăţii. Acest atribut de identificare se stabileşte cu

respectarea dispoziţiilor legale referitoare la regimul firmelor societăţilor comerciale (art. 30-

43 din Legea nr. 26/1990 republicată).

b) Forma juridică a societăţii. Aceasta este una dintre formele de societate

reglementate de lege, pe care o aleg asociaţii (art. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).

c) Sediul societăţii. Ca atribut de identificare, sediul societăţii, denumit şi sediul

social, este locul care situează în spaţiu societatea comercială, ca subiect de drept. El este

stabilit de părţile contractante, având în vedere locul unde societatea îşi va desfăşura

activitatea comercială ori vor funcţiona organele sale.

d) Emblema societăţii. Acest element de identificare a societăţii are caracter

facultativ. El constă în semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de

acelaşi gen (art. 30 din Legea nr. 26/1990

republicată).

Clauze privind caracteristicile societăţii. Sunt avute în vedere clauzele privind

obiectul şi durata societăţii, precum şi capitalul social.

a) Obiectul societăţii. În contract trebuie să se indice obiectul societăţii sau obiectul

social. Legea cere să se arate obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a

activităţii principale.

Obiectul societăţiii nu trebuie formulat generic, ci trebuie stabilit concret, prin

arătarea activităţilor ce urmează a fi desfăşurate de către societate.

b) Durata societăţii. Prin contract, asociaţii urmează să hotărască asupra duratei

societăţii. Ei se pot înţelege asupra unui termen în cadrul căruia să existe societatea ori pot

conveni ca durata societăţii să fie nelimitată.

Precizarea duratei societăţii prezintă interes practic; în cazul stabilirii unui termen, la

expirarea lui, societatea se dizolvă de drept; în cazul unei durate nelimitate, asociaţii trebuie

82

să precizeze condiţiile în care societatea de persoane va continua cu moştenitorii asociatului

decedat.

c) Capitalul social. În contractul de societate trebuie să se precizeze anumite

elemente legate de capitalul social. Astfel, trebuie arătat care este capitalul social subscris şi

capitalul vărsat. Se înţelege că asociaţii trebuie să respecte plafoanele minime prevăzute de

lege.

Apoi, trebuie menţionat aportul fiecărui asociat, în numerar sau alte bunuri, valoarea

lor şi modul evaluării, precum şi data la care se va vărsa întregul capital social subscris.

În sfârşit, trebuie să se arate modul în care a fost divizat capitalul social, numărul şi

valoarea nominală a acţiunilor sau părţilor sociale, după caz, precum şi repartizarea acestora

între asociaţi.

Clauzele privind conducerea şi gestiunea societăţii. Potrivit legii, în contractul de

societate, asociaţii trebuie să prevadă unele elemente referitoare la administrarea societăţii.

Asociaţii trebuie să stabilească persoanele, din rândurile asociaţilor ori din afara societăţii,

care vor administra şi reprezenta societatea, cu precizarea puterilor ce li s-au conferit şi dacă

ei urmează să le exercite împreună sau separat.

În cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, în contract trebuie să se

menţioneze numărul, numele, prenumele şi cetăţenia cenzorilor societăţii.

Clauzele privind sediile secundare ale societăţii. Dacă asociaţii doresc ca societatea

să aibă sedii secundare, contractul de societate trebuie să cuprindă anumite menţiuni în acest

sens.

În concepţia legii, sediile secundare sunt unităţi fără personalitate juridică ale

societăţii, care poartă denumirea de sucursale, agenţii sau reprezentanţe.

Clauze privind dizolvarea şi lichidarea societăţii. În contractul de societate trebuie

să se prevadă şi clauze privind încetarea existenţei societăţii. Asociaţii stabilesc condiţiile în

care societatea se va dizolva şi

lichidată. Cel mai adesea, cu privire la această problemă, asociaţii reproduc dispoziţiile legale

ori fac trimitere la ele.

5.4.1.3 Statutul societăţii

83

Art. 5 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede că societatea pe acţiuni, în

comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate şi

statut. Deci, în cazul acestor forme ale societăţii comerciale, constituirea societăţii are ca

fundament două acte constitutive: contractul de societate şi statutul. Aceste acte constitutive

apar ca două acte constitutive distincte. Dar, potrivit art. 5 alin. 3 din Legea nr. 31/1990

republicată, contractul de societate şi statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic,

denumit act constitutiv.

Din dispoziţiile legale rezultă că, pentru constituirea societăţii pe acţiuni, în

comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitata, asociaţii au posibilitatea să aleagă între a

încheia două acte constitutive distincte - contractul de societate şi statutul - şi încheierea unui

singur înscris, care să le cuprindă pe amândouă.

În realitate, statutul societăţii este conceput ca un act constitutiv dezvoltător al

contractului de societate, menit să-i întregească cuprinsul acestuia.

Necesitatea statutului, ca al doilea act constitutiv, este impusă de specificul societăţii

pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată.

Noţiunea şi condiţiile de validitate ale statutului societăţii. Din dispoziţiile legale

rezultă că statutul societăţii este un act juridic de natură contractuală. Ca şi contractul de

societate, statutul societăţii reprezintă o înţelegere a asociaţilor. Obiectul statutului îl

constituie stabilirea regulilor de organizare, conducere şi funcţionare a societăţii. Întrucât

statutul societăţii este o convenţie, înseamnă că pentru validitatea sa trebuie să fie îndeplinite

condiţiile cerute de C. civ. (consimţământ, capacitate, obiect, cauză).

Potrivit legii, statutul societăţii trebuie să se încheie, ca şi contractul de societate în

formă prevăzută (art. 5 alin. 5 şi 6 din Legea nr. 31/1990 republicată). Forma autentică cerută

de lege are aceleaşi raţiuni, ca şi cele care justifică forma autentică a contractului de

societate.

Cuprinsul statutului societăţii. Statutul societăţii trebuie să cuprindă în mod

obligatoriu anumite clauze (elemente). Potrivit Legii nr. 31/1990 republicată, statutul

societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată cuprinde clauzele

prevăzute pentru actul constitutiv al societăţii în cauză (art. 7 şi art. 8 din lege).

5.4.2 Formalităţile necesare constituirii societăţilor comerciale

84

Aşa cum am arătat, o societate comercială are ca bază a constituirii sale voinţa

asociaţilor, manifestată, după caz, în contractul de societate sau în contractul de societate şi

statutul societăţii ori în înscrisul unic. Dar, societatea comercială nu se poate constitui

exclusiv prin voinţa asociaţilor. Pentru constituirea societăţii, adică pentru ca societatea să

devină persoană juridică, asociaţii trebuie să îndeplinească anumite formalităţi impuse de

lege.

Prin Legea nr. 359/2004 s-a realizat o simplificare a formalităţilor de înregistrare şi

autorizare a persoanelor juridice. În prezent, procesul constituirii unei societăţi comerciale

implică două formalităţi:

-întocmirea actului sau a actelor constitutive

-înmatricularea socieţăţii.

Prima formalitate se realizează de către asociaţi, cu contribuţia notarului public, acolo

unde legea prevede în mod expres, a doua formalitate implică participarea organelor

competente.

5.4.2.1 Înmatricularea societăţii comerciale

Organul competent să înmatriculeze societatea comercială. Potrivit art. 36 din

Legea nr. 31/1990 republicată, competenţa privind înmatricularea societăţii comerciale

aparţine oficiului registrului comerţului în a cărui rază teritorială îşi va avea sediul societatea.

Înmatricularea societăţii în registrul comerţului se face în condiţiile stabilite de Legea nr.

31/1990 şi Legea nr. 26/1990 republicate.

Cererea de înmatriculare. Înmatricularea societăţii în registrul comerţului se face în

temeiul cererii de înmatriculare. Înmatricularea societăţii se cere de către fondatorii sau

persoanele desemnate ca administratori ai societătii ori un împuternicit al acestora.

Cuprinsul cererii. Cererea de înmatriculare trebuie să cuprindă datele necesare

înmatriculării, care, în esenţă, sunt elementele cuprinse în actul constitutiv (art. 14 din Legea

nr. 26/1990 republicată).

Termenul de înmatriculare. Înmatricularea societăţii trebuie cerută de către

persoanele obligate să îndeplinească această formalitate în termen de 15 zile de la data

încheierii actului constitutiv (art.17 lit. b din Legea nr. 26/1990 republicată).

85

Avizele şi actele de autorizare. În anumite cazuri prevăzute de lege pentru

constituirea societăţii comerciale sunt necesare unele avize sau acte de autorizare din partea

autorităţilor publice competente.

Conform Legii nr. 359/2004 procedura autorizării funcţionării societăţii se face în

baza declaraţiei pe proprie răspundere dată de persoanele care reprezintă societatea (asociaţi

sau administratori) din care să rezulte, după caz:

a) persoana juridică nu desfăşoară, la sediul social sau la sediile secundare, activităţile

declarate, o perioadă de minim 3 ani;

b) persoana juridică îndeplineşte condiţiile de funcţionare prevăzute de legislaţia

specifică în domeniul prevenirii şi stingerii incendiilor (PSI), sanitar, sanitar-veterinar,

protecţiei mediului şi protecţiei muncii, pentru activităţile precizate în declaraţia-tip.

Orice modificare cu privire la cele declarate atrage obligaţia solicitantului de a depune

la biroul unic din cadrul oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal, o nouă

declaraţie tip pe propria răspundere corespunzătoare modificărilor intervenite.

Oficiul registrului comerţului de pe lângă tribunal înregistrează în registrul comerţului

datele din declaraţiile-tip mai sus menţionate.

Potrivit art. 17 din Legea nr. 359/2004, procedura de autorizare a funcţionării pe baza

declaraţiei-tip pe propria răspundere se desfăşoară prin intermediul biroului unic din cadrul

oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal, la care solicitantul are obligaţia

înregistrării sediului social sau secundar.

În vederea efectuării controlului de către autorităţile publice competente, în ceea ce

priveşte conformitatea celor declarate (potrivit art. 15 din Legea nr. 359/2004), oficiul

registrului comerţului de pe lângă

tribunal transmite acestora, (organelor cu atribuţii în materia controlului), copiile declaraţiilor

tip şi, pe cale electronică, datele de identificare ale persoanelor juridice, în termen de 3 zile

de la data înregistrării în registrul comerţului (art. 172 alin. 1 din Legea nr. 359/2004). Aceste

autorităţi competente sunt enumerate în art. 172 alin. 2 din Legea nr. 359/2004.

În cazul în care autorităţile publice competente constată că nu sunt îndeplinite

condiţiile legale de funcţionare notifică acest fapt solicitantului, la sediul înregistrat acordă

un termen de remediere a neregularităţilor constatate. Termenul curge de la data primirii

86

notificării şi poate fi prelungit la cererea expresă a solicitantului, adresată autorităţii publice

competente.

În cazul în care neregularităţile nu sunt remediate, autorităţile publice competente

notifică oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal actul prin care s-a interzis

desfăşurarea activităţii, în termen de 3 zile de la emiterea acestuia, pentru a fi înregistrat din

oficiu în registrul comerţului.

Controlul legalităţii înmatriculării societăţii. În temeiul art. 37 din Legea nr.

31/1990 republicată, controlul legalităţii actelor sau faptelor care, potrivit legii, se

înregistrează în registrul comerţului se exercită de

către justiţie prin judecătorul delegat la oficiul registrului comerţului. Deci, înmatricularea

societăţii este supusă controlului de legalitate, care este realizat de către judecătorul delegat.

Obiectul controlului de legalitate îl reprezintă respectarea normelor imperative privind

constituirea societăţilor comerciale. Astfel, judecătorul delegat examinează actul sau actele

constitutive, în privinţa condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege.

Apoi, se verifică respectarea cerinţelor legale privind cuprinsul actului constitutiv

(numărul asociaţilor, capitalul social, subscris şi vărsat, aporturile asociaţilor, obiectul

societăţii etc.).

De asemenea, se verifică existenţa sediului societătii, care este esenţial pentru

existenţa societăţii ca persoană juridică.

În sfârşit, judecătorul delegat verifică existenţa şi valabilitatea actelor anexate cererii

de înmatriculare.

În acţiunea de verificare a legalităţii înmatriculării societăţii, judecătorul delegat are

dreptul să dispună administrarea de dovezi şi efectuarea unei expertize.

Legea prevede că, în cazul unei societăţi pe acţiuni, dacă există aporturi în natură,

avantaje rezervate fondatorilor, operaţiuni încheiate de fondatori în contul societăţii ce se

constituie şi pe care aceasta urmează să le ia asupra sa, judecătorul delegat numeşte, în

termen de 5 zile de la înregistrarea cererii de înmatriculare unul sau mai mulţi experţi.

Încheierea de înmatriculare. În cazul când cerinţele legale privind constituirea

societăţii sunt îndeplinite, judecătorul delegat va da o încheiere, prin care va autoriza

constituirea societăţii şi va dispune înmatricularea ei în registrul comerţului (art. 40 din

87

Legea nr. 31/1990 republicată). Judecătorul delegat trebuie să pronunţe încheierea în termen

de 5 zile de la data îndeplinirii cerinţelor legale privind înmatricularea societăţii.

Încheierea de înmatriculare va cuprinde, după caz, menţiunile actului constitutiv

prevăzute de art. 7 şi 8 din Legea nr. 31/1990 republicată.

În cazul când cerinţele legale privind constituirea societăţii nu sunt îndeplinite,

judecătorul delegat va respinge, prin încheiere, motivat, cererea de înmatriculare, afară de

cazul când neregularităţile sunt înlăturate în condiţiile art. 46 din Legea nr. 31/1990

republicată.

Încheierea judecătorului delegat privind înmatricularea societăţii este supusă numai

recursului (art. 60 din Legea nr. 31/1990 republicată). Termenul în care se poate exercita

calea de atac a recursului este de 15 zile de la data pronunţării încheierii pentru părţi şi de la

data publicării încheierii în Monitorul Oficial, Partea a IV-a, pentru orice alte persoane

interesate. Recursul se depune şi se menţionează în registrul comerţului unde s-a făcut

înregistrarea cererii de înmatriculare. Oficiul registrului comerţului are obligaţia ca, în

termen de 3 zile de la data depunerii recursului, să îl înainteze la curtea de apel în a cărei rază

teritorială se află sediul societăţii. Motivele recursului pot fi depuse cu cel puţin două zile

înaintea termenului de judecată (art. 60 alin. 4 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Efectuarea înmatriculării societăţii în registrul comerţului. Înmatricularea dispusă

prin încheierea judecătorului delegat se efectuează în termen de 24 de ore de la data

pronunţării încheierii judecătorului delegat prin care se autorizează înmatricularea (art. 41

alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Pe data înmatriculării în registrul comerţului, societatea se consideră constituită. Ca

efect al înmatriculării, societatea devine persoană juridică. În acest sens, art. 41 din Legea nr.

31/1990 republicată dispune: “Societatea comercială este persoană juridică de la data

înmatriculării în registrul comerţului”.

Potrivit legii, persoanele desemnate ca reprezentanţi ai societăţii sunt obligate să

depună la oficiul registrului comerţului semnăturile lor (art. 45 din Legea nr. 31/1990

republicată).

Publicarea privind constituirea societăţii. Constituirea societăţii comerciale trebuie

adusă la cunoştinţă celor interesaţi. Pe lângă publicarea încheierii judecătorului delegat, la

cererea şi pe cheltuiala părţilor, se poate publica şi actul constitutiv al societăţii, integral sau

88

în extras. În acest caz, actul constitutiv, vizat de judecătorul delegat, se publică în acelaşi

Monitor Oficial al României.

Neîndeplinirea cerinţelor legale privind publicitatea constituirii societăţii comerciale

are drept consecinţă inopozabilitatea faţă de terţi, a înmatriculării societăţii în condiţiile

prevăzute de lege.

5.4.3 Înfiinţarea sucursalelor şi filialelor societăţii comerciale

La consituirea societăţii comerciale, asociaţii pot avea în vedere, încă din acest

moment, perspectivele dezvoltării activităţii societăţii. Este vorba de posibilitatea extinderii

activităţii societăţii în alte localităţi sau chiar localitatea unde îşi are sediul societatea. O atare

extindere se poate realiza prin înfiinţarea unor sucursale şi filiale, care să desfăşoare aceeaşi

activitate comercială, ca şi societatea care se constituie.

Pentru asemenea cazuri, Legea nr. 31/1990 republicată prevede condiţiile care trebuie

îndeplinite pentru înfiinţarea acestor entităţi juridice.

Trebuie arătat că înfiinţarea de sucursale sau filiale ale societăţii poate fi hotărâtă de

asociaţi şi după constituirea societăţii, în cursul existenţei acesteia. Dar, în asemenea cazuri,

înfiinţarea sucursalelor sau filialelor impune o modificare a actelor constitutive ale societăţii,

care se realizează în condiţiile art. 204 din Legea nr. 31/1990 republicată.

În ceea ce urmează vom examina regimul juridic al sucursalelor şi filialelor, precum

şi condiţiile de înfiinţare a acestora, concomitent cu constituirea societăţii comerciale.

Regimul juridic al sucursalei şi filialelor. Ţinând seama că, în trecut, lipsa unei

reglementări legale a dat naştere unor confuzii, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.

32/1997 a reglementat regimul juridic al sucursalelor şi filialelor.

Sucursala. Potrivit art. 43 din Legea nr. 31/1990 republicată, sucursala este un

dezmembrământ fără personalitate juridică al societăţii comerciale. Această subunitate est

dotată de societate cu anumite fonduri, cu scopul de a desfăşura o activitate economică, care

intră în obiectul de activitate al societăţii. Sucursala dispune de o anumită autonomie, în

limitele stabilite de societate.

89

Întrucât sucursala nu are personalitate juridică, ea nu poate participa în nume propriu

la circuitul juridic. Actele juridice pe care le reclamă desfăsurarea activităţii sucursalei se

încheie de reprezentanţii (prepuşii) desemnaţi de societatea comercială.

Regimul juridic al sucursalei se aplică oricărui alt sediu secundar, indiferent de

denumirea lui (agenţie, reprezentanţă etc), căruia societatea care îl înfiinţează îi atribuie statut

de sucursală.

Filiala. Potrivit art. 42 din Legea nr. 31/1990 republicată, filiala este o societate

comercială cu personalitate juridică. Această societate, filiala, este constituită de societatea

primară (societatea mamă), care deţine majoritatea capitalului său.

Din această cauză, deşi este subiect de drept distinct, totuşi, filiala este dependentă şi

se află sub controlul societăţii primare.

Ca persoană juridică, filiala participă la raporturile juridice în nume propriu, prin

actele juridice ale reprezentanţilor săi, dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii, cu angajarea

unei răspunderi proprii.

Filiala se constituie într-una dintre formele de societate reglementate de art. 2 din

Legea nr. 31/1990 republicată şi va avea regimul juridic al formei de societate în care s-a

constituit.

5.4.4 Personalitatea juridică a societăţii comerciale

5.4.4.1 Elementele definitorii ale personalităţii juridice a societăţii comerciale

Societatea comercială se constituie din iniţiativa asociaţilor, prin îndeplinirea

formalităţilor prevăzute de lege. Din moment ce s-a constituit cu respectarea condiţiilor

stabilite de lege, societatea comercială dobândeşte personalitate juridică.

Art. 1 din Legea nr. 31/1990 republicată dispune: “În vederea efectuării de acte de

comerţ, persoanele fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi constitui societăţi

comerciale, cu respectarea dispoziţiilor prezentei lei. Societăţile comerciale cu sediul în

România sunt persoane juridice române”.

Societatea comercială este persoană juridică, deoarece ea are elementele constitutive

impuse de lege: organizare de sine-stătătoare, un patrimoniu propriu şi un scop determinat

90

(art. 26 lit. e din Decretul nr. 31/1954). Personalitatea juridică îi conferă societăţii comerciale

calitatea de a fi titulară de drepturi şi obligaţii, de a fi un subiect (colectiv) de drept.

Ca orice persoană juridică, societatea comercială are un statut care cuprinde anumite

elemente de identificare ale subiectului de drept: firma, sediul şi naţionalitatea.

Societatea comercială are o voinţă proprie care exprimă voinţele individuale ale

asociaţilor, precum şi o capacitate care îi permite să dobândească drepturi şi să-şi asume

obligaţii.

Graţie personalităţii juridice, societatea comercială participă în nume propriu la

raporturile juridice şi răspunde pentru obligaţiile asumate.

5.4.4.2 Atributele de identificare a societăţii

Ca orice subiect de drept, societatea comercială trebuie să se identifice în mod

obligatoriu prin anumite elemente de individualizare.

Societatea comercială se identifică prin trei elemente: firma, sediul şi naţionalitatea.

Un anumit rol în identificarea societăţii comerciale îl are şi forma juridică a societăţii

comerciale.

Firma societăţii - Pentru identificarea ei în activitatea comercială, societatea trebuie

să aibă un nume. Acest nume poartă denumirea de firma. Potrivit legii, firma este numele

sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează

(art. 30 din Legea nr. 26/1990 republicată).

Firma trebuie precizată în mod obligatoriu în contractul de societate (art. 7 şi art. 8

din Legea nr. 1/1990 republicată). În stabilirea firmei, asociaţii trebuie să se conformeze

dispoziţiilor Legii nr. 26/1990 republicate, care reglementează conţinutul firmei, diferenţiat

după forma juridică a societăţii; în cazul societăţilor de persoane firma constă într-un nume,

pe când în cazul societăţilor de capitaluri, ea constă într-o

denumire.

Firma unei societăţi în nume colectiv trebuie să cuprindă numele a cel puţin unuia

dintre asociaţi. Se are în vedere numele şi prenumele asociatului sau numele şi iniţiala

prenumelui acestuia. În toate cazurile, numele ales ca firmă trebuie să fie însoţit de

menţiunea “societate în nume colectiv”, scrisă în întregime.

91

Firma unei societăţi pe acţiuni sau comandită pe acţiuni se compune dintr-o

denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi. Această denumire trebuie

însoţită de menţiunea scrisă în întregime

“societate pe acţiuni” sau prescurtat “S.A.” ori după caz, “societate în comandită pe acţiuni”.

Firma societăţii cu răspundere limitată se compune tot dintr-o denumire proprie, la

care se poate adăuga numele unuia sau mai multor asociaţi, însoţită de menţiunea scrisă în

întregime “societate cu răspundere limitată” sau prescurtat “S.R.L.” Fiind un element de

identificare al societăţii, firma stabilită de către asociaţi trebuie să se deosebească de firmele

existente, inclusiv cele folosite de comercianţii din sectorul public.

Verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege se face de către oficiul registrului

comerţului. Când acest organ constată că o firmă nouă este asemănătoare cu o alta, trebuie să

ceară să se adauge o menţiune

care să o deosebească de aceasta, fie prin desemnarea mai precisă a persoanei, fie prin

indicarea felului de comerţ exercitat sau în orice alt mod.

Emblema În afară de firmă, legea reglementează şi emblema, ca element de

identificare a societăţilor comerciale. Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte o

societate de o altă societate care desfăşoară acelaşi fel de activitate (art. 30 alin. 2 din Legea

nr. 26/1990 republicată).

Întrucât este un atribut de identificare facultativ, emblema are un regim juridic diferit

de cel al firmei.

Sediul societăţii. Acest atribuit este menit să situeze societatea în spaţiu, în cadrul

raporturilor juridice la care participă. Pentru a-l distinge mai bine de domiciliul asociaţilor,

sediul societăţii mai este denumit şi sediul social. Potrivit legii, asociaţii sunt obligaţi să arate

sediul societăţii în contractul de societate (art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Cu toate că instituie obligaţia determinării sediului societăţii, totuşi legea nu cuprinde nici o

dispoziţie privind criteriile de stabilire a acestui atribut de identificare al societăţii, aşa cum

prevede în privinţa firmei societăţii.

Naţionalitatea societăţii. Societatea comercială se identifică şi prin naţionalitatea sa.

Într-adevăr, deşi se constituie de către persoane fizice, care au o anumită cetăţenie, societatea

are o naţionalitate proprie. Cu privire la societatea comercială, noţiunea de naţionalitate nu

este folosită în înţelesul ei tehnic, de apartenenţă a unui individ la un anumit stat, ci în sensul

92

de statut juridic, adică de lege aplicabilă constituirii, funcţionării, dizolvării şi lichidării

societăţii. Deci, naţionalitatea societăţii determină legea aplicabilă persoanei juridice.

5.4.4.3 Voinţa societăţii comerciale

Ca persoană juridică, societatea comercială are o voinţă de sinestătătoare, care nu se

confundă cu voinţele asociaţilor. Desigur, societatea comercială, ca orice persoană juridică,

nu are o existenţă organică şi nici o voinţă naturală. Societatea comercială este un procedeu

tehnic pentru realizarea unei finalităţi şi anume punerea în valoare, în comun, a resurselor şi

capacităţilor mai multor persoane, în scopul obţinerii şi împărţirii beneficiilor rezultate.

5.4.4.4 Capacitatea juridică a societăţii

Ca orice persoană juridică, societatea comercială are capacitatea juridică; ea dispune

de aptitudinea de a avea şi de a exercita drepturi şi de a-şi asuma obligaţii.

Capacitatea juridică a societăţii cuprinde capacitatea de folosinţă şi capacitatea de

exerciţiu.

În absenţa unor dispoziţii legale speciale, capacitatea juridică a societăţii comerciale

este guvernată de regulile generale privind capacitatea persoanelor juridice, stabilite de

Decretul nr. 31/1954, cu luarea în considerare a specificului societăţilor comerciale.

Capacitatea de folosinţă. Societatea comercială are capacitate de folosinţă, adică

aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii. Capacitatea de folosinţă se dobândeşte din ziua

înmatriculării în registrul comerţului (art. 50 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Societatea are o capacitate de folosinţă restrânsă de la data întocmirii actelor

constitutive, cât priveşte drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a

oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât sunt cerute pentru ca

persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil (art. 33 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954).

Capacitatea de exerciţiu. Având calitatea de persoană juridică, societatea comercială

beneficiază şi de capacitate de exerciţiu; ea are aptitudinea de a-şi exercita drepturile şi de a-

şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice. Potrivit legii, persoana juridică îşi exercită

drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale. Actele juridice făcute de organele

93

persoanei juridice în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice

însăşi (art. 35 din Decretul nr. 31/1954).

Aşa cum prevedea Legea nr. 31/1990 republicată, societatea comercială are organe de

deliberare şi decizie (adunarea asociaţilor), organe de administrare (administratorii) şi organe

de control al gestiunii societăţii (cenzorii).

5.4.4.4 Patrimoniul societăţii

Patrimoniul societăţii este format din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter

patrimonial care aparţin societăţii. Potrivit principiilor generale, patrimoniul societăţii

cuprinde activul social şi pasivul social.

În activul social sunt cuprinse drepturile patrimoniale, reale sau de creanţă. Aceste

drepturi privesc, în principal, bunurile aduse de asociaţi ca aport la constituirea societăţii. De

asemenea, intră în activul social bunurile dobândite de societate ulterior constituirii, în cursul

desfăşurării activităţii, precum şi beneficiile nedistribuite.

În pasivul social sunt cuprinse obligaţiile patrimoniale ale societăţii, contractuale şi

extracontractuale (obligaţii sociale).

Întrucât patrimoniul societăţii are drept titular societatea, ca persoană juridică,

înseamnă că acest patrimoniu are un caracter autonom; patrimoniul societăţii este distinct de

patrimoniile asociaţiilor care au constituit societatea. Pentru a evidenţia caracterul său

autonom, patrimoniul societăţii mai este denumit şi patrimoniu social.

5.5 Funcţionarea societăţilor comerciale

Regulile care guvernează funcţionarea societăţilor comerciale sunt prevăzute în Titlul

III al Legii nr. 31/1990 republicată. Acest titlu cuprinde dispoziţii comune (Capitol I) şi

dispoziţii specifice funcţionării fiecărei forme juridice de societate comercială (Capitolele II-

VI).

Dispoziţiile comune ale funcţionării societăţilor comerciale privesc următoarele

aspecte:

-regimul juridic al bunurilor aduse ca aport în societate;

-dreptul asociaţilor la dividente;

94

-administratorii societăţii;

-obligaţii referitoare la actele societăţii comerciale.

Întrucât problemele privind regimul juridic al aporturilor asociaţilor şi cel al

beneficiilor societăţii au fost examinate, urmează ca în această secţiune să ne ocupăm, numai

de organele societăţii.

Organele societăţii. Aşa cum am arătat, ca orice persoană juridică, societatea

comercială nu are o existenţă organică şi, deci, nici o voinţă naturală. Ca atare, voinţa

societăţii se manifestă prin organele sale.

Voinţa socială se formează în organul de deliberare, care este adunarea generală a

asociaţilor, respectiv a acţionarilor. Adunarea generală este un organ colectiv format din

totalitatea asociaţilor.

Voinţa socială este adusă la îndeplinire prin actele juridice ale organului executiv (de

gestiune), care este administratorul sau administratorii societăţii.

Controlul gestiunii administratorilor se realizează de către asociaţi sau, în anumite

cazuri, de un organ specializat - cenzorii societăţii, audit.

5.5.1 Adunarea generală

5.5.1.1 Noţiuni generale

Adunarea generală este organul de deliberare şi decizie al societătii comerciale. Ea

este formată din totalitatea sociaţilor societăţii. Potrivit legii, adunarea generală exprimă

voinţa socială, care decide în toate problemele esenţiale ale activităţii societăţii.

Legea nr. 31/1990 republicată reglementează adunarea generală, ca atare, numai în

cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni şi societăţii cu răspundere limitată. În

cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comadită simplă, chiar dacă legea nu

instituţionalizează un atare organ al societăţii, deciziile privind viaţa societăţii se iau de către

asociaţi pe baza regulilor care guvernează adunarea generală, afară de

cazurile când aplicarea lor ar conveni specificului acestor societăţi comerciale.

5.5.1.2 Felurile adunării generale

95

Ca organ de deliberare, adunarea generală este chemată să decidă, atât asupra unor

probleme obişnuite pentru viaţa societătii, cât şi asupra unor probleme deosebite, care

vizează elementele fundamentale ale existenţei societăţii.

Având în vedere această situaţie, în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe

acţiuni, legea reglementează adunarea ordinară si adunarea extraordinară, cu precizarea

atribuţiilor fiecăruia şi a condiţiilor de cvorum şi majoritate cerute pentru luarea hotărârilor.

În urma modificărilor aduse Legii nr. 31/1990 au fost instituţionalizate şi adunările speciale,

la care participă anumite categorii de acţionari.

În cazul societăţii cu răspundere limitată, deşi legea nu face distincţie între cele două

adunări, totuşi ea stabileşte condiţii de cvorum si majoritate diferite, în funcţie de natura

problemelor care fac obiectul deliberării.

Adunarea ordinară. Această adunare se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult

patru luni de la încheierea exerciţiului financiar. Ea se va ţine la sediul societăţii şi în localul

indicat în convocare.

Adunarea ordinară poate să discute şi să decidă asupra oricărei probleme înscrise în

ordinea de zi. Potrivit legii, adunarea generală este obligată să discute, să aprobe sau să

modifice situaţiile financiare anuale, după ascultarea raportului administratorilor şi cenzorilor

şi să fixeze dividendul cuvenit asociaţilor (acţionarilor); să aleagă pe administratori şi

cenzori; să pronunţe asupra gestiunii administratorilor; să stabilească bugetul de venituri şi

cheltuieli şi, după caz, programul de activitate, pe exerciţiul următor etc. (art. 111 din Legea

nr. 31/1990 republicată).

În societatea pe acţiuni sau comandită pe acţiuni, pentru validitatea deliberărilor

adunării ordinare este necesară prezenţa acţionarilor care să reprezinte cel puţin jumătate din

capitalul social; hotărârile se iau de acţionarii care deţin majoritatea absolută din capitalul

social reprezentat în adunare, dacă actul constitutiv sau in lege nu se prevede o majoritate

mai mare necesară luării hotărârilor, adunarea ce se va întruni, după o a doua convocare,

poate să delibereze asupra aceloraşi probleme, oricare ar fi partea de capital reprezentată de

acţionarii prezenţi, iar hotărârile se iau cu majoritatea celor prezenţi.

În societatea cu răspundere limitată, asupra problemelor obişnuite, adunarea decide

prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale (art. 191 din

Legea nr. 31/1990 republicată).

96

În cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă, hotărârile se iau

prin votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social. Deşi legea

consacră această soluţie pentru anumite cazuri exprese, totuşi considerăm că ea se aplică

pentru toate hotărârile, cu excepţia celor care privesc modificarea actului constitutiv.

Adunarea extraordinară. Această adunare se intruneşte ori de câte ori este nevoie a

se lua o hotărâre în probleme care reclamă modificarea actelor constitutive ale societăţii.

Acestea sunt:

-prelungirea duratei societăţii;

-mărirea sau reducerea capitalului social;

-schimbarea obiectului ori a formei societăţii;

-mutarea sediului; fuziunea cu alte societăţi;

-dizolvarea anticipată a societătii etc. (art.113 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Întrucât vizează probleme grave pentru viaţa societăţii, condiţiile de cvorum şi

majoritate sunt mai riguroase.

În societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, pentru validitatea deliberărilor

adunării extraordinare, când actul constitutiv nu prevede altfel, este necesară prezenţa

acţionarilor reprezentând trei pătrimi din capitalul social, iar hotărârile se iau cu votul unui

număr de acţionari care să reprezinte cel puţin jumătate din capitalul social (art. 115 din

Legea nr. 31/1990 republicată). Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, la convocările

următoare, pentru validitatea deliberării este necesară prezenţa acţionarilor reprezentând

jumătate din capitalul social, iar hotărârile se iau cu votul unui număr de acţionari care să

reprezinte cel puţin o treime din capitalul social.

Potrivit noilor dispoziţii legale, adunarea generală extraordinară poate delega

consiliului de admnistraţie sau, după caz, administratorului unic, exerciţiul atribuţiilor sale

privind: mutarea sediului societăţii, schimbarea obiectului de activitate al societătii,

majorarea capitalului social, reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin emisiunea

de noi acţiuni şi conversia acţiunilor dintr-o categorie în cealaltă (art. 114 din Legea nr.

31/1990 republicată).

În societatea cu răspundere limitată, pentru hotărârile având ca obiect modificările

contractului de societate sau ale statutului este necesar votul tuturor asociaţilor, afară de

97

cazurile când legea sau actul constitutiv dispune altfel (art. 192 alin. 2 din Legea nr. 31/1990

republicată).

Cu toate că nu este consacrată de lege, soluţia unanimităţii asociaţilor se impune şi în

cazul modificărilor aduse actului constitutiv, în cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii

în comandită simplă.

Adunarea specială. Această adunare priveşte societatea pe acţiuni sau în comandită

pe acţiuni şi cuprinde anumite categorii de acţionari. Legea nr. 31/1990 republicată are în

vedere adunarea specială a titularilor de acţiuni preferenţiale cu dividendul prioritar fără

drept de vot (art. 95 şi 96) şi adunarea specială a deţinătorilor de acţiuni dintr-o anumită

categorie, în legătură cu care se hotărăşte modificarea drepturilor şi obligaţiilor privind

acţiunile lor (art. 116).

5.5.1.3 Convocarea adunării generale

Iniţiativa convocării. Adunarea generală se convoacă de către administratori şi de

către asociaţi. Administratorii sunt obligaţi să convoace adunarea generală cel puţin o dată pe

an sau de câte ori este necesar (art. 117 şi 119 din Legea nr. 31/1990 republicată). Soluţia

este aplicabilă oricărei societăţi comerciale, indiferent de forma sa.

Asociaţii sunt în drept să ceară convocarea adunării generale în cazul pasivităţii

administratorilor.

Pentru cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, legea prevede că

administratorii sunt obligaţi să convoace de îndată adunarea generală, la cererea acţionarilor

reprezentând a zecea parte din capitalul social sau o cotă mai mică, dacă în contractul de

societate se prevede astfel şi dacă cererea cuprinde dispoziţii ce intră în atribuţiile adunării.

În cazul societăţii cu răspundere limitată, un asociat sau un număr de asociaţi care

reprezintă cel puţin o pătrime din capitalul social vor putea cere convocarea adunării

generale, arătând scopul acestei convocări (art. 195 alin. 2 din Legea nr. 31/1990

republicată). Deşi legea nu o prevede expres, cererea este adresată administratorilor, iar în

cazul când aceştia nu îi dau curs în termen de o lună, se va urma procedura

reglementată de art. 119 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată.

98

În cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comadită simplă, asociatii au

deschisă calea instanţei judecătoreşti, dacă administratorul nu îşi îndeplineşte obligaţia legală

privind convocarea adunării asociaţilor.

Conţinutul convocării. Pentru o bună organizare a adunării generale, convocarea

trebuie să cuprindă în mod obligatoriu anumite elemente. Potrivit legii, ea trebuie să conţină

locul si data ţinerii adunării, precum şi ordinea de zi.

Locul adunării este sediul societăţii, dacă în actele constitutive nu s-a prevăzut altfel.

În convocare trebuie să se precizeze si localul unde se va desfăşura adunarea.

Data adunării trebuie astfel fixată încât să asigure timpul necesar ajungerii convocării

la cunoştinţa asociaţilor. Termenul de întrunire nu poate fi mai mic de 15 zile, de la data

comunicării convocării.

Ordinea de zi trebuie să fie explicită; ea trebuie să arate toate problemele care vor

face obiectul dezbaterilor adunării. Dacă în ordinea de zi figurează propuneri pentru

modificarea actelor constitutive, convocarea va trebui să cuprindă textul integral al

propunerilor.

Comunicarea convocării. Convocarea trebuie adusă la cunoştinţă asociaţilor.

Modalitatea de încunoştiinţare a asociaţilor este diferită, ţinând seama de forma societăţii, în

special de numărul asociaţilor.

În cazul societăţilor pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, care au un număr mare de

acţionari, înştiinţarea se face prin publicarea convocării în Monitorul Oficial, precum şi într-

unul din ziarele de largă răspândire din localitatea în care se află sediul societăţii sau din cea

mai apropiată localitate (art. 117 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Dacă toate acţiunile societăţii sunt nominative, convocarea poate fi făcută prin

corespondenţă ori prin afişare la sediul societăţii, însoţită de un convocator care va fi semnat

de acţionari, în condiţiile legii (art. 117 din Legea nr. 31/1990 republicată).

În societatea cu răspundere limitată, datorită faptului că aceasta nu poate avea mai

mult de 50 de asociaţi, comunicarea convocării se face prin scrisoare recomandată, dacă prin

actele constitutive nu s-a prevăzut o altă modalitate (art. 195 alin. 3 din Legea nr. 31/1990

republicată).

99

În cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă, comunicarea

convocării trebuie să se facă în condiţiile care asigură participarea asociaţilor la adunarea

generală.

5.5.1.4 Şedinţa adunării generale

Condiţii de participare. Calitatea de asociat conferă dreptul asociatului de a participa

la adunarea generală. Acest drept se exercită personal de către fiecare asociat. Legea permite

şi reprezentarea asociaţilor la adunarea generală, dar în condiţii speciale. Potrivit art. 125 din

Legea nr. 31/1990 republicată, acţionarii nu vor putea fi reprezentanţi în adunarea generală

decât prin alţi acţionari, în baza unei procuri speciale, în afară de cazul când prin actul

constitutiv s-a prevăzut altfel.

Desfăşurarea şedinţei. Şedinţa adunării generale se va ţine în ziua, ora si locul arătate

în convocare. Potrivit legii, şedinţa se deschide de către preşedintele consiliului de

administraţie sau de către acela care îi ţine locul. Adunarea generală va alege dintre acţionari

unu până la trei secretari, care vor verifica lista de prezenţă a acţionarilor, arătând capitalul

pe care îl reprezintă fiecare, precum şi procesul-verbal întocmit de cenzori pentru constatarea

îndeplinirii tuturor formalităţilor cerute de lege şi actul constitutiv pentru

ţinerea adunării. Dacă sunt îndeplinite toate condiţiile cerute de lege referitor la prezenţa la

adunarea generală pentru luarea hotărârilor, se trece la dezbaterea problemelor care fac

obiectul ordinii de zi.

În cazul celorlalte forme ale societăţii comerciale, adunarea este condusă de unul

dintre administratorii societăţii şi se desfăşoară pe baza aceloraşi principii.

Dreptul de vot şi exercitarea lui. Dreptul de vot este strâns legat de participarea la

capitalul social.

Potrivit legii, orice acţiune achitată dă dreptul la un vot în adunarea generală dacă prin actul

constitutiv nu s-a prevăzut altfel (art. 101 din Legea nr. 31/1990 republicată). Nu au drept de

vot acţionarii care deţin acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar fără drept de vot (art. 95

din Legea nr. 31/1990 republicată). Exerciţiul dreptului de vot este suspendat pentru

acţionarii care nu au achitat vărsămintele ajunse la scadenţă.

Adoptarea hotărârilor. Hotărârile adunării generale se iau prin vot deschis. În mod

excepţional, votul secret este obligatoriu, oricare ar fi prevederile actelor constitutive, pentru

100

alegerea membrilor consiliului de administraţie şi a cenzorilor, pentru revocarea lor şi pentru

luarea hotărârilor referitoare la răspunderea administratorilor (art. 130 alin. 2 din Legea nr.

31/1990 republicată). Aşa cum am arătat, în cazul societăţii cu răspundere limitată, votarea se

poate face şi prin corespondenţă, dacă prin statutul societăţii s-a prevăzut o atare modalitate

de vot.

Procesul-verbal al şedinţei. Lucrările adunării trebuie consemnate într-un proces-

verbal semnat de preşedinte şi secretar. Procesul-verbal va cuprinde menţiuni cu privire la

îndeplinirea formalităţilor de convocare, data şi locul adunării, acţionarii prezenţi, numărul

acţiunilor, precum şi dezbaterile în rezumat şi hotărârile luate. La cererea acţionarilor se vor

consemna şi declaraţiile făcute de ei în şedinţă (art. 130 din Legea nr. 31/1990 republicată).

La procesul-verbal se vor anexa actele referitoare la convocare, precum si listele de

prezenţă a acţionarilor. Procesul-verbal va fi trecut în registrul adunărilor generale. Aceste

cerinţe privind consemnarea lucrărilor adunării sunt deopotrivă aplicabile şi celorlalte forme

juridice ale societăţii comerciale.

5.5.1.5 Hotărârile adunării generale

Obligativitata hotărârilor. Hotărârile luate de adunarea generală cu respectarea legii

şi a actului constitutiv sunt obligatorii pentru toţi asociaţii.

Cu privire la societatea pe acţiuni sau în comadită pe acţiuni, legea prevede expres că

hotărârile adunării generale sunt obligatorii chiar şi pentru acţionarii care nu au luat parte la

adunare ori au votat contra

(art. 132 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Obligativitatea hotărârilor adunării generale pentru toţi asociaţii este un corolar al

principiului majorităţii, care guvernează formarea voinţei sociale a oricărei societăţi

comerciale.

Publicitatea privind hotărârile. Pentru a fi opozabile terţilor, hotărârile adunării

generale trebuie publicate în condiţiile legii.

În cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, hotărârile adunării vor fi

depuse, în termen de 15 zile, la oficiul registrului comerţului, pentru a fi menţionate în

registru şi publicate în Monitorul Oficial. Potrivit legii, hotărârile nu vor fi executate mai

101

înainte de aducerea la îndeplinire a acestor formalităţi (art.131 alin. 5 din Legea nr. 31/1990

republicată).

Pentru celelalte forme ale societăţii comerciale, legea nu prevede obligaţia aducerii la

cunoştinţa terţilor a hotărârilor adunării generale. Cu toate acestea, hotărârile adunărilor

generale ale acestor societăţi sunt supuse înregistrării în registrul comerţului, dacă ele privesc

acte sau fapte ale căror înregistrare este prevăzută de lege. Avem în vedere actele şi faptele

stabilite de art. 21 din Legea nr. 26/1990 republicată; de exemplu, hotărârile privind donaţia,

vânzarea, locaţiunea sau gajul fondului de comerţ.

Anularea hotărârilor. Hotărârile adunării generale adoptate cu încălcarea legii ori a

actelor constituitive pot fi anulate pe cale judecătorească.

În cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, legea prevede că hotărârile

adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacte în justiţie de oricare dintre

acţionarii care nu au luat parte la adunarea generală sau au votat contra şi au cerut să se

însereze aceasta în procesul-verbal al şedinţei (art. 132 alin. 2 din Legea nr. 31/1990

republicată).

Dispoziţiile prevăzute pentru societăţile pe acţiuni, în ceea ce priveşte dreptul de a

ataca hotărârile

adunărilor generale, se aplică şi societăţilor cu răspundere limitată (art. 196 din Legea nr.

31/1990 republicată).

Cererea de anulare a hotărârii adunării generale se poate face în termen de 15 zile de

la data publicării in Monitorul Oficial. Competenţa de soluţionare a cererii aparţine

tribunalului în a cărei rază teritorială societatea îşi are sediul (art. 132 din Legea nr. 31/1990

republicată).

Hotărârea definitivă de anulare trebuie să fie menţionată în registrul comerţului şi

publicată în Monitorul Oficial. De la data publicării ei, hotărârea de anulare este opozabilă

tuturor acţionarilor (art. 132 alin. 10 din Legea nr. 31/1990 republicată).

5.5.2 Administratorii societăţii

5.5.2.1 Noţiuni generale

102

Voinţa socială a oricărei societăţi comerciale exprimată de adunarea generală este

adusă la îndeplinire prin actele de executare ale persoanelor anume învestite, care realizează

administrarea societăţii.

Cu privire la administrarea societăţilor comerciale, Legea nr. 31/1990 republicată

cuprinde dispoziţii diferite, în funcţie de forma juridică a societăţii.

În societatea în nume colectiv, gestiunea societăţii este asigurată de unul sau mai

mulţi administratori. Fiecare administrator are dreptul să reprezinte societatea, afară de

stipulaţie contrară în actul constitutiv (art. 75).

În societatea în comandită simplă, administrarea societăţii se va încredinţa unuia sau

mai multor asociaţi comanditaţi (art. 88).

În privinţa societăţii pe acţiuni, legea cuprinde mai multe dispoziţii. Art. 137 din lege

prevede că societatea pe acţiuni este administrată de unul sau mai mulţi administratori.

Atunci când sunt mai mulţi administratori, ei constituie un consiliu de administraţie. Potrivit

art. 143 din lege, consiliul de administraţie poate delega o parte din puterile sale unui comitet

de direcţie, compus din membri aleşi dintre administratori.

Preşedintele consiliului de administraţie poate fi şi director general sau director al

societăţii, în care calitate conduce şi comitetul de direcţie.

5.5.2.2 Reguli generale privind administratorii societăţii

Calitatea de administrator. În calitatea de administrator este numită, în mod obişnuit,

o persoană fizică. De multă vreme s-a admis, însă, posibilitatea ca funcţia de administrator să

fie îndeplinită şi de o persoană juridică.

Soluţia a fost consacrată şi de Legea nr. 31/1990, în forma sa actuală, care prevede că

o persoană juridică poate fi numită sau aleasă administrator al unei societăţi comerciale (art.

7, 8 şi 139 din lege).

În cazul în care o persoană juridică a dobândit calitatea de administrator al societăţii,

ea trebuie să-şi desemneze un reprezentant permanent, persoană fizică, prin care să-şi

îndeplinească funcţia. Persoana fizică desemnată ca reprezentant al administratorului

persoană juridică trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii şi are obligaţiile şi răspunderile pe

care legea le instituie pentru administratorul persoană fizică.

103

Pentru dreptul francez, a se vedea art. 91 din Legea nr. 66-573 din 24 iulie 1966.

Asupra necesităţii consacrării soluţiei şi în dreptul nostru, a se vedea: Cristina Irinel Stoica,

Exercitarea funcţiei de administrator al unei societăţi comerciale de către o persoană juridică,

în Revista de Drept comercial nr. 1/1995, p. 87 şi urm.; E. Munteanu, Unele aspecte privind

statutul juridic al administratorilor societăţilor comerciale (I) în Revista de drept comercial

nr. 3/1997, p. 34-38.

Condiţiile cerute pentru numirea administratorilor. Având în vedere rolul care

revine administratorului în gestiunea societăţii, persoana care este desemnată în această

calitate trebuie să îndeplinească condiţiile cerute de lege.

a) Capacitatea administratorului. Întrucât administratorul încheie acte juridice pentru

realizarea scopului societăţii, persoana fizică desemnată ca administrator trebuie să aibă

capacitatea de exerciţiu deplină.

b) Onorabilitatea administratorului. Persoana desemnată ca administrator trebuie să

aibă o moralitate neştirbită. Potrivit art. 6 şi 138 din lege, calitatea de administrator nu poate

fi îndeplinită de o persoană care a fost condamnată pentru gestiune frauduloasa, abuz de

încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de

mită, precum şi pentru alte infracţiuni pedepsite de legea societăţilor comerciale.

Şi această condiţie priveşte pe administatorul oricărei societăţi comerciale.

c) Cetăţenia administratorului. În calitate de administrator al unei societăţi poate fi

desemnat un cetăţean român. Dar, această calitate o poate dobândi şi o persoană de cetăţenie

străină, dacă legea ori actele constitutive nu stabilesc anumite interdicţii. Într-adevăr, străinii

au, în condiţiile legii, toate drepturile civile pe care le au cetăţenii români.

d) Calitatea de asociat a administratorului. În forma sa iniţiala, Legea nr. 31/1990

cuprindea o distincţie: în societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă,

administratorul trebuia să aibă calitatea de asociat, pe când în societatea pe acţiuni sau în

comandită pe acţiuni şi în societatea cu răspundere limitată, administrator putea fi un asociat

sau neasociat.

În prezent, în orice formă de societate comercială, administratorul poate fi asociat sau

neasociat.

e) Limitarea cumulului. Cu privire la cumulul calităţii de administrator la mai multe

societăţi comerciale, Legea nr. 31/1990 republicată cuprinde anumite dispoziţii aplicabile

104

societătii pe acţiuni sau comandită pe acţiuni. Art. 145 din lege prevede că o persoană nu

poate funcţiona în mai mult de trei consilii de administraţie concomitent. Interdicţia nu se

aplică în cazurile când cel ales în consiliul de administraţie este proprietar a cel puţin o

pătrime din totalul acţiunilor sau este administrator al unei societăţi ce deţine pătrimea

menţionată.

În cazul încalcării interdicţiei, persoana în cauză va pierde de drept calitatea sa de

administrator, obţinută prin depăşirea numărului legal, în ordinea cronologică a numirilor şi

va fi obligat, în folosul statului, la plata remuneraţiei şi celorlalte beneficii ce i se cuvin, cât şi

la restituirea sumelor încasate.

Desemnarea administratorilor. Potrivit Legii nr. 31/1990 republicată, administratorii

sunt desemnaţi la constituirea societăţii sau, ulterior, de către adunarea generală. La

constituirea societăţii, administratorii sunt stabiliţi în actul constitutiv.

Cu privire la societatea în nume colectiv, societatea în comandită simpla şi societatea

cu răspundere limitată, actul constitutiv trebuie să prevadă asociaţii care administrează şi

reprezintă societatea sau administratorii neasociaţi, persoane fizice ori juridice, puterile ce li

s-au conferit şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat (art. 7 din lege).

Referitor la societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, actul constitutiv trebuie

să cuprindă numele şi prenumele, locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia

administratorilor persoane fizice; denumirea, sediul şi naţionalitatea administratorilor

persoane juridice; garanţia pe care administratorii sunt obligaţi să o depună, puterile ce li se

conferă şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat; drepturile speciale de

reprezentare şi de administrare acordate unora dintre ei (art. 8 din lege).

Durata funcţiei de administrator. Realegerea administratorilor.

Legea nr. 31/1990 reglementează durata funcţiei şi condiţiile realegerii

administatorilor.

a) Durata funcţiei de administrator. Referitor la durata funcţiei de administrator,

legea cuprinde puţine dispoziţii.

Pentru societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi societatea cu

răspundere limitată, legea prevede că asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a

capitalului social pot alege unul sau

105

mai mulţi administratori dintre ei, fixându-le puterile şi “durata însărcinării” (art. 77 şi art.

197 alin. 3).

Pentru cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, legea prevede că

societatea este administrată de unul sau mai mulţi administratori temporari şi revocabili (art.

137 alin. 1). Primii administratori

numiţi prin actul constitutiv pot îndeplini această funcţie pe o durată de cel mult patru ani

(art. 137 alin. 4). Dacă durata funcţiei nu a fost stabilită prin contractul de societate sau statut,

aceasta va fi de doi ani (art. 137 alin. 5).

b) Realegerea administratorilor. La expirarea duratei mandatului, administratorii pot

fi realeşi, dacă prin contractul de societate sau statut nu s-a prevăzut altfel (art. 137 alin. 6).

Legea consacră această soluţie pentru societăţile de capitaluri, dar ea poate fi extinsă şi la

celelalte forme juridice ale societăţii comerciale.

Depunerea unei garanţii băneşti. Cu referire la societatea pe acţiuni sau în

comandită pe acţiuni, Legea nr. 31/1990 republicată prevede că fiecare persoană care a fost

numită administrator trebuie să depună o garanţie bănească pentru administraţia sa.

Obligaţia administratorului de a depune o garanţie este impusă de specificul gestiunii

acestor societăti, de valoarea patrimoniului acestor societăţi comerciale. Scopul depunerii

garanţiei este acela de a asigura posibilitatea despăgubirii societăţii, în cazul în care aceasta

ar fi prejudiciată prin actele administratorului.

Suma de bani care constituie garanţia se stabileşte prin actul constitutiv ori în lipsa

unei stipulaţii în actul constitutiv, garanţia se aprobă de adunarea generală a acţionarilor.

Cât priveşte cuantumul sumei de bani care constituie garanţia, el se stabileşte de către

asociaţi, respectiv de adunarea generală a acţionarilor. Dar, legea prevede că această sumă nu

poate fi mai mică decât valoarea nominală a 10 acţiuni sau decât dublul remuneraţiei lunare.

Publicarea numirii administratorilor. În scopul cunoaşterii de către terţi a

persoanelor care administrează şi reprezintă societatea, legea instituie anumite formalităţi de

publicitate.

Potrivit Legii nr. 26/1990 republicată, cererea de înmatriculare a unei societăţi

comerciale trebuie să arate administratorii societăţii şi puterile acestora (art. 15). Referitor la

puterile administratorilor, în cerere trebuie să se menţioneze care dintre ei au împuternicirea

să reprezinte societatea.

106

După înmatricularea societăţii, administratorii împuterniciţi cu reprezentarea societăţii

au obligaţia să depună, la registrul comerţului, semnăturile lor (art. 45 din Legea nr. 31/1990

republicată). Potrivit art. 19 din Legea nr. 26/1990 republicată, această obligaţie revine

administratorilor şi, după caz, reprezentanţilor societăţii comerciale.

Depunerea semnăturilor la oficiul registrului comerţului trebuie să se facă în termen

de 15 zile, care curge, după caz, de la data înmatriculării societăţii sau de la data alegerii

administratorilor de către adunarea

asociaţilor.

Încetarea funcţiei de administrator. Funcţia de administrator al societăţii încetează

prin: revocare, renunţarea administratorului, moartea, incapacitatea administratorului.

a) Revocarea administratorului. În privinţa revocării administratorilor, Legea nr.

31/1990 republicată cuprinde dispoziţii diferite.

În cazul societăţilor de persoane şi al societăţii cu răspundere limitată, asociaţii care

reprezintă majoritatea absolută a capitalului social pot decide asupra revocării

administratorilor sau asupra limitării puterilor lor, afară de cazul în care administratorii au

fost numiţi prin actul constitutiv (art. 77, 90 şi 197 alin. 3 din lege).

În cazul societăţilor de capitaluri, administratorii sunt revocabili (art. 137). Ca şi

alegerea administratorilor, revocarea lor este de competenţa adunării generale ordinare a

acţionarilor (art. 111).

b) Renunţarea administratorului. Prin renunţarea sau demisia administratorului,

funcţia de administrator încetează. Principiul simetriei impune că, dacă revocarea este ad

nutum şi renunţarea are un caracter discreţionar. Dar, în cazul în care datorită renunţării s-a

cauzat un prejudiciu, societatea are dreptul la despăgubiri (art. 391 C. com.)

5.5.2.3 Răspunderea administratorilor

Aşa cum am arătat, potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990 republicată, obligaţiile şi

răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de

cele special prevăzute în această lege. Deci, răspunderea administratorilor este diferită.

Administratorii răspund pentru nerespectarea obligaţiilor izvorâte din contractul de

mandat. Această răspundere este o răspundere civilă contractuală.

107

Răspunderea civilă a administratorilor. Această răspundere este supusă dispoziţiilor

Legii nr. 31/1990 republicată şi principiilor generale ale răspunderii civile.

Răspunderea penală a administratorilor. Potrivit Legii nr. 31/1990 republicată,

unele fapte săvârşite de administratorii societăţii sunt incriminate şi pedepsite ca infracţiuni.

În Titlul VIII al legii (art. 271-

282) sunt prevăzute infracţiunile, precum şi sancţiunile corespunzătoare. Cu toate că art. 155

din Legea nr. 31/1990 republicată se referă în mod general la “acţiunea în răspundere”, totuşi

acţiunea penală nu poate aparţine adunării generale, ci ea se exercită de către procuror (art.

264 C. proc. pen.).

5.5.3 Controlul gestiunii societăţii

Buna funcţionare a unei societăţi comerciale implică necesitatea asigurării unui

control asupra actelor şi operaţiunilor administratorilor. Un atare control se exercită în mod

diferit.

În societăţile de persoane, care, în general, au un număr mic de asociaţi şi se bazează

pe încredere între asociaţi, controlul se exercită de către toţi asociaţii, cu excepţia celor care

au calitatea de administrator.

În societăţile de capitaluri şi societatea cu răspundere limitată, datorită complexităţii

lor, controlul privind gestiunea societăţii este încredinţat unor persoane anume investite,

denumite cenzori ai societăţii.

Societăţile comerciale, ale căror situaţii financiare anuale, sunt supuse potrivit legii,

auditului financiar, vor organiza auditul intern potrivit normelor elaborate de Camera

Auditorilor din România.

Societăţile comerciale ale căror situaţii financiare anuale nu sunt supuse auditului

financiar potrivit legii, adunarea generală a acţionarilor va hotărî contactarea auditului

financiar sau numirea cenzorilor după caz.

Societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni va avea trei cenzori şi tot atâţia

supleanţi, dacă în actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare. În toate cazurile însă,

numărul cenzorilor trebuie să fie impar (art. 159 şi art. 187 din Legea nr. 31/1990

republicată). În cazurile în care situaţiile financiare ale societăţilor comerciale intră sub

incidenţa reglementărilor contabile armonizate cu Directivele europene şi standardele

108

internaţionale de contabilitate, societăţile respective vor fi auditate de către auditorii

financiari - persoane fizice sau persoane juridice - în condiţiile prevăzute de lege (art. 160

alin. 1 Legea nr. 31/1990 republicată).

În privinţa societăţii cu răspundere limitată, legea prevede că, în actul constitutiv se

poate stipula alegerea unuia sau a mai multor cenzori. Dacă numărul asociaţilor trece de

cincisprezece, numirea cenzorilor este obligatorie (art. 199 alin. 3 din Legea nr. 31/1990

republicată).

Regulile privind desemnarea cenzorilor, drepturile, obligaţiile şi răspunderile acestora

sunt reglementate unitar prin lege (art. 199 alin. 4 din Legea nr. 31/1990 republicată).

5.5.3.1. Desemnarea cenzorilor.

Cenzorii societăţii sunt desemnaţi în mod diferit.

În societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, cenzorii sunt stabiliţi prin actele

constitutive, care trebuie să prevadă numele, prenumele şi cetăţenia cenzorilor persoane

fizice; denumirea, sediul şi naţionalitatea cenzorilor, persoane juridice (art. 8 din Legea nr.

31/1990 republicată). Ulterior, cenzorii sunt aleşi de către adunarea generală ordinară (art.

111 din Legea nr. 31/1990 republicată).

În societatea cu răspundere limitată cenzorii se aleg de adunarea asociaţilor (art. 194

din Legea nr. 31/1990 republicată).

În toate cazurile, durata mandatului cenzorilor este de trei ani, putând fi realeşi. Legea

cere ca unul dintre cenzori să fie contabil autorizat sau expert contabil.

Cenzorii pot fi persoane fizice sau persoane juridice; ei pot fi asociaţi sau neasociaţi.

În sfârşit, cenzorii societăţii trebuie să depună o garanţie, care reprezintă a treia parte

din garanţia cerută pentru administratori cu excepţia cenzorilor experţi-contabili sau contabili

autorizaţi dacă fac dovada încheierii asigurării de răspundere civilă profesională (art. 159

alin. 5).

Cenzorii sunt remuneraţi cu o indemnizaţie fixă, determinată prin statut sau de

adunarea asociaţilor care i-a desemnat. Potrivit art. 161 din Legea nr. 31/1990 republicată, nu

vor putea fi desemnaţi ca cenzori, iar dacă au fost desemnaţi decad din mandatul lor:

-rudele sau afinii până la al patrulea grad inclusiv sau soţii administratorilor;

109

-persoanele care primesc sub orice formă, pentru alte funcţii decât aceea de cenzor, un

salariu sau o remuneraţie de la administratori sau de la societate sau ai căror angajatori se află

sunt în raporturi contractuale sau se află în concurenţă cu aceasta; persoanele cărora le este

interzisă funcţia de administrator;

-persoanele care, pe durata exercitării atributelor conferite de această calitate, au

atribuţii de control în cadrul Ministerului Finanţelor Publice sau al altor instituţii publice, cu

excepţia situaţiilor expres prevăzute de lege.

Revocarea cenzorilor se va putea face numai de adunarea generală, cu votul cerut la

adunarea extraordinară, adică în condiţiile art. 115 şi art. 189 alin. 2 din Legea nr. 31/1990

republicată.

Moartea, împiedicarea fizică sau legală, încetarea sau renunţarea la mandat a unui

cenzor are drept consecinţă înlocuirea cenzorului în cauză cu supleantul cel mai în vârstă.

Dacă însă numărul cenzorilor nu se poate completa în acest mod, cenzorii rămaşi numesc alte

persoane în locurile vacante până la întrunirea adunării asociaţilor.

5.5.3.2. Răspunderea cenzorilor

Obligaţiile şi răspunderea cenzorilor sunt guvernate de regulile mandatului şi de

dispoziţiile legii societăţilor comerciale (art. 166 din Legea nr. 31/1990 republicată). Ca şi

răspunderea administratorilor, răspunderea cenzorilor poate fi civilă şi penală. Cenzorii

răspund solidar pentru nerespectarea obligaţiilor prevăzute de art. 73 din Legea nr. 31/1990

republicată.

Acţiunea în răspunderea civilă contra cenzorilor se exercită în condiţiile art. 155 din

Legea nr. 31/1990 republicată.

Cât priveşte răspunderea penală a cenzorilor, aceasta este reglementată de art. 271 şi

art. 272 din Legea nr. 31/1990 republicată.

5.5.4 Auditorii financiari

Auditul şi auditorul financiar. Activitatea de audit financiar şi statutul auditorului

financiar sunt reglementate de O.U.G. nr. 75/1999 privind activitatea de audit financiar.

110

Auditul financiar reprezintă activitatea de verificiare a situaţiilor financiare ale

societăţilor comerciale de către auditorii financiari în conformitate cu standardele de audit

internaţionale.

Auditorul financiar este persoana fizică sau juridică care dobândeşte această calitate

prin atribuire de către Camera Auditorilor Financiari din România în condiţiile ordonanţei.

Desemnarea auditorului financiar. Auditorul financiar este desemnat în mod diferit.

Primul auditor financiar este desemnat prin actul constitutiv. După constituirea societăţii

adunarea generală ordinară numeşte şi revocă pe auditorul financiar şi fixează durata minimă

a contractului de audit financiar.

5.6 Modificarea actuluiconstitutiv al societăţilor comerciale

5.6.1 Noţiunea modificării societăţii comerciale

În anumite cazuri, condiţiile economice pot determina necesitatea modificării

societăţii comerciale constituită potrivit legii, pentru a fi adaptată noilor cerinţe. Într-adevăr,

asociaţii pot fi interesaţi în mărirea ori reducerea capitalului social, schimbarea obiectului

societăţii sau formei juridice a societăţii, prelungirea duratei societăţii etc.

Întrucât elementele care reclamă schimbarea au fost stabilite prin actul constitutiv al

societăţii, modificarea societăţii impune modificarea acestui act constitutiv. De aceea, Legea

nr. 31/1990 republicată reglementează modificarea actului contitutiv, iar nu modificarea

societăţii (Titlu IV).

În doctrină au fost incluse în sfera noţiunii de modificare a actului constitutiv şi cazuri

cum sunt: transmiterea părţilor de interes sau a părţilor sociale către un terţ, cu excepţia

cazului când transmisiunea a fost autorizată prin actul constitutiv, excluderea ori retragerea

unui asociat, înfiinţarea de sucursale ale societăţii, continuarea societăţii cu moştenitorii unui

asociat si continuarea societăţii cu răspundere limitată cu un singur asociat ca urmare a

retragerii, excluderii sau decesului celui de-al doilea asociat.

Pornind de la cazurile înfăţişate, a căror enumerare nu poate fi decât exemplificativă,

se poate trage concluzia că noţiunea de modificare a actului constitutiv cuprinde orice

schimbare privind elementele prevăzute în actul constitutiv la constituirea societăţii (art. 7 şi

8 din Legea nr. 31/1990 republicată).

111

5.6.2 Condiţii generale ale modificării societăţii comerciale

Art. 204 din Legea nr. 31/1990 dispune: “Actul constitutiv poate fi modificat prin

hotărârea adunării generale adoptată în condiţiile legii sau printr-un act adiţional la actul

constitutiv sau prin hotărârea instanţei judecătoreşti în condiţiile art. 223 alin 3 şi art. 226

alin. 2”. Aşa cum am arătat, condiţiile de fond cerute pentru validitatea încheierii actului

contitutiv sunt condiţiile prevăzute de lege pentru valabilitatea oricărei convenţii:

consimţământul valabil al părţilor care se obligă, capacitatea de a contracta, un obiect

determinat şi o cauză licită (art. 948 C. civ.).

Ca o condiţie de formă, legea impune ca actul constitutiv să se încheie sub semnătură

privată, cu unele excepţii (art. 5 alin. 6 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Modificarea actului constitutiv trebuie înregistrată în registrul comerţului şi

publicată în Monitorul Oficial, este realizat sub forma unui înscris sub semnătură privată cu

unele excepţii reglementate de art. 204 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată.

Actul de modificare al actului constitutiv. Modificarea actului constitutiv se

realizează prin voinţa asociaţilor, manifestă în cadrul adunării asociaţilor. Hotărârea privind

modificarea actului constitutiv se ia în condiţiile de cvorum şi majoritate cerute de lege; în

cazul societăţi pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, condiţiile prevăzute pentru adunarea

generală extraordinară (art. 120 din Legea nr. 31/1990 republicată); în cazul societăţii în

nume colectiv, societăţii în comandită simplă şi societăţii cu răspundere limitată, prin votul

tuturor asociaţilor (art. 192 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Potrivit legii, dacă se aduc mai multe modificări actului constitutiv, concomitent sau

succesiv, acesta va fi actualizat cu toate modificările la zi. În această formă actualizată se pot

omite numele sau denumirea şi

celelalte date de indentificare ale fondatorilor şi ale primilor membri ai organelor societăţii

dacă au trecut cel puţin 5 ani de la data înmatriculării societăţii, afară de cazul când actul

constitutiv prevede altfel (art. 204 alin. 7, 8 şi 9 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Înregistrarea şi publicarea actului modificator al actului constitutiv. În scopul

protejării terţilor, actul modificator al actului constitutiv trebuie înregistrat şi publicat, în

condiţiile legii.

112

Actul adiţional cuprinzând textul integral al prevederilor actului constitutiv,

modificate, se depune la oficiul registrului comerţului pentru a se menţiona în registrul

comerţului (art. 204 alin. 4 din Legea nr. 31/1990

republicată). Ca orice înregistrare în registrul comerţului, modificarea actului constitutiv este

supusă controlului de legalitate. După efectuarea menţiunii în registrul comerţului a

modificării actului constitutiv, actul adiţional modificator se transmite, din oficiu,

Monitorului Oficial al României spre publicare, pe cheltuiala societăţii. Nu este obligatorie

publicarea în Monitorul Oficial a actului modificator al actului constitutiv al unei societăţi în

nume colectiv sau în comandită simplă.

În încheiere, trebuie arătat că modificarea actului constitutiv al unei societăţi

comerciale are drept urmare modificarea societăţii, faţă de situaţia iniţială, de la data

constituirii ei. În consecinţă, modificarea actului constitutiv nu are ca efect crearea unei

persoane juridice noi. Societatea, ca persoană juridică, subzistă, cu modificările aduse în

urma modificării actului constitutiv (art. 205 din Legea nr. 31/1990 republicată).

5.6.3 Principalele cazuri de modificare ale actului constitutiv al societăţii

comerciale

5.6.3.1 Noţiuni generale

Pe lângă condiţiile generale care privesc orice modificare a actului constitutiv, Legea

nr. 31/1990 republicată reglementează şi unele condiţii speciale, care se referă la anumite

cazuri concrete de modificare a actului constitutiv, mai frecvente în viaţa societăţilor

comerciale:

-mărirea sau reducerea capitalului social;

-prelungirea duratei societăţii;

-dizolvarea anticipată a societăţii;

-fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale;

-transformarea societăţii comerciale.

5.6.3.2 Mărirea capitalului social

113

Necesitatea măririi capitalului social. Anumite nevoi ale societăţii comerciale pot

impune necesitatea măriri capitalului social al acesteia. Aceste nevoi pot consta în dorinţa

asociaţilor de a dezvolta activitatea societăţii sau de a înlătura unele dificultăţi financiare.

Pentru societatea comercială, procurarea de fonduri financiare prin mărirea capitalului

social este mai puţin împovărătoare decât împrumutul bancar sau emiterea de obligaţiuni.

În anumite cazuri, majorarea capitalului social poate fi determinată de acumularea

unor rezerve care nu au fost folosite sau de necesitatea reevaluării patrimoniului societăţii.

Condiţiile măriri capitalului social. Mărirea capitalului social se realizează în

condiţiile prevăzute de Legea nr. 31/1990 republicată.

În primul rând, trebuie respectate dispoziţiile art. 204 din lege. Deci, pentru mărirea

capitalului social se cere să existe hotărârea adunării asociaţiilor, iar actul modificator, în

formă autentică, acolo unde legea cere acest lucru, să fie menţionat în registrul comerţului

publicat în Monitorul Oficial.

În al doilea rând, cu privire la societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere

limitată, mărirea capitalului social se face cu respectarea dispoziţiilor referitoare la

constituirea societăţii (art. 212 şi art. 221 din lege) prin dispoziţiile privind constituirea

societăţii comerciale trebuie să înţelegem prevederile legii care reglementează elementele

specifice diferitelor forme ale societăţii comerciale (de exemplu, aporturile asociaţilor,

modalităţile de formare a capitalului social, numărul asociaţilor etc.)

Mărirea capitalului social prin noi aporturi. În mod obişnuit, mărirea capitalului

social se realizează prin noi aporturi. Potrivit art. 210 din Legea nr. 31/1990 republicată,

capitalul social se poate mări prin emisiunea de acţiuni noi sau prin majorarea valorii

nominale a acţiunilor existente în schimbul unor noi aporturi în numerar şi/sau în natură.

Capitalul social nu va putea fi însă mărit şi nu se vor putea emite noi acţiuni cât timp

nu vor fi fost complet plătite acţiunile din emisiunea precedentă (art. 92 alin. 3 din Legea nr.

31/1990 republicată).

Alte modalităţi de mărire a capitalului social. Capitalul social al unei societăţi

comerciale poate fi mărit şi pe alte căi decât prin noi aporturi:

a) Mărirea capitalului social prin încorporarea rezervelor. Acţiunile noi pot fi

liberate prin încorporarea rezervelor, cu excepţia rezervelor legale (art. 210 alin. 2 din Legea

nr. 31/1990 republicată). Rezervele constau în anumite sume de bani prelevate din beneficiile

114

societăţii şi au destinaţiile prevăzute de lege. Ele sunt de trei feluri: legale, statutare şi

facultative.

b) Mărirea capitalului social prin încorporarea beneficiilor sau a primelor de

emisiune. Acţiunile noi ale societătii pot fi liberate şi prin încorporarea rezervelor,

beneficiilor sau a primelor de emisiune (art. 210 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Deci, beneficiile societăţii destinate a fi împărţite acţionarilor sub formă de dividende pot

servi la liberarea acţiunilor şi, implicit, la mărirea capitalului social. În locul dividendelor,

acţionarii vor primi acţiuni noi emise de societate. O atare modalitate de mărire a capitalului

social este cunoscută şi sub denumirea de mărire a capitalului social prin plata dividendelor

în acţiuni.

Acţiunile noi pot fi liberate şi prin încorporarea primelor de emisiune. Prima de

emisiune reprezintă diferenţa dintre valoarea de emisiune şi valoarea nominală a acţiunilor,

pe care trebuie să o suporte noii acţionari. Această primă este destinată să acopere cheltuielile

emisiunii, precum şi diminuarea valorii intrinseci a acţiunilor vechi.

c) Mărirea capitalului social prin compensarea creanţelor asupra societăţii cu

acţiuni ale acesteia. Acţiunile noi pot fi liberate prin compensarea unor creanţe lichide şi

exigibile asupra societăţii cu acţiuni ale acesteia. Deci, sumele de bani cuvenite creditorilor,

în baza creanţelor lichide şi exigibile pe care le au faţă de societate, pot servi la achitarea

acţiunilor noi ale societăţii.

Această modalitate de mărire a capitalului social este cunoscută şi sub denumirea de

mărirea capitalului social prin conversiunea datoriilor societăţii în acţiuni ale acesteia.

5.6.3.3 Reducerea capitalului social

Necesitatea reducerii capitalului social. O modificare a capitalului social poate avea

ca obiect nu numai mărirea, ci şi reducerea lui. În anumite cazuri, datorită unei activităţi

deficitare a societăţii sau unei conjuncturi nefavorabile, se poate ajunge la pierderea unei

părţi din capitalul social. Într-un asemenea caz, capitalul social va trebui reîntregit ori redus,

deoarece altfel nu se poate face vreo repartizare sau distribuire de beneficii (art. 69 din Legea

nr. 31/1990 republicată).

În cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, dacă se constată pierderea

unei jumătăţi din capitalul social, administratorii sunt obligaţi să convoace adunarea generală

115

extraordinară pentru a hotărî reconstituirea capitalului social, limitarea lui la suma rămasă

sau dizolvarea societăţii (art. 158 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Procedee folosite pentru reducerea capitalului social. Pentru reducerea capitalului

social, legea reglementează procedee diferite, în funcţie de cauza care impune reducerea

capitalului social. Dacă reducerea capitalului social este determinată de pierderi ale

capitalului social, reducerea capitalului social se poate realiza, potrivit art. 207 alin.1 din

Legea nr. 31/1990 republicată, prin:

a) micşorarea numărului de acţiuni sau de părţi sociale. Procedeul constă în

micşorarea numărului

acţiunilor sau părţilor sociale cu păstrarea valorii nominale a acestora. Ca urmare, se va

micşora în mod corespunzător numărul acţiunilor sau părţilor sociale deţinute de fiecare

asociat;

b) reducerea valorii nominale a acţiunilor sau a părţilor sociale. Ţinând seama de

procentul de reducere a capitalului social, valoarea nominală a fiecărei acţiuni sau părţi

sociale se va reduce în mod corespunzător. Noua valoare se va inscripţiona cu o ştampilă

aplicată pe vechile acţiuni sau părţi sociale;

c) dobândirea propriilor acţiuni, urmată de anularea lor. În mod excepţional art.104

lit. a din Legea nr.31/1990 republicată, societatea poate dobândi un număr determinat de

acţiuni proprii, integral liberate, cu scopul de a reduce capitalul social, prin anularea lor.

Potrivit art. 207 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată, dacă reducerea capitalului

social nu este determinată de pierderi, capitalul social se poate reduce prin:

a) scutirea totală sau parţială a asociaţilor de vărsăminte datorate. În cazul în care

capitalul social subscris nu a fost integral văzrsat, reducerea capitalului social se poate realiza

prin scutirea totală sau parţială a asociaţilor de vărsăminte neefectuate;

b) restituirea către asociaţi a unei cote-părţi din aporturi, proporţională cu reducerea

capitalului social si calculată egal pentru fiecare acţiune sau parte socială;

c) alte procedee prevăzute de lege.

5.6.3.4 Prelungirea duratei societăţii

Potrivit legii, actul constitutiv al societăţii trebuie să prevadă “durata societăţii” (art. 7

şi 8 din Legea nr. 31/1990 republicată). Deci, societatea comercială va avea durata de

116

existenţă stabilită de asociaţi. La expirarea acestei durate, societatea comercială se dizolvă

(art. 227 lit. a din Legea nr.31/1990 republicată).

Constatând că societatea desfăşoară o activitate profitabilă, asociaţii pot fi interesaţi în

prelungirea duratei prevăzute în actul constitutiv. Acest lucru este posibil prin modificarea

actului constitutiv, în sensul stabilirii altei durate sau a unei durate nedeterminate.

Prelungirea duratei societăţii trebuie realizată înainte de expirarea duratei prevăzute în

actul constitutiv.

5.6.3.5 Fuziune şi divizarea societăţilor comerciale

Legea nr. 31/1990 republicată, în forma sa actuală, reglementează mai cuprinzător

fuziunea societăţilor comerciale. În plus, ea reglementează şi divizarea societătilor

comerciale.

Reglementarea împreună a fuziunii şi divizării societăţilor comerciale este pe deplin

explicabilă. Fuziunea si divizarea sunt procedee tehnicojuridice prin care se realizează

restructurarea societătilor comerciale.

Noţiune şi formele fuziunii şi divizării. Legea nr. 31/1990 republicată cuprinde

anumite dispoziţii pentru definirea fuziunii şi divizării, precum şi a formelor acestora.

Fuziunea este operaţia prin care se realizează o concentrare a societăţilor

comerciale. Ea are două forme: absorbţia şi contopirea.

Absorbţia constă în înglobarea de către o societate a uneia sau mai multor societăţi

comerciale, care îşi încetează existenţa.

Contopirea constă în reunirea a două sau mai multe societăţi comerciale, care îşi

încetează existenţa, pentru constituirea unei societăţi comerciale noi.

Divizarea este o operaţiune prin care se realizează împărţirea unei societăţi

comerciale sau o desprindere a unei părţi dintr-o societate. Divizarea constă în împărţirea

întregului patrimoniu al unei societăţi existente sau care iau astfel fiinţă.

Desprinderea constă în separarea unei părţi din patrimoniul unei societăţi, care nu îşi

încetează existenţa şi transmiterea ei către una sau mai multe societăţi existente sau care iau

astfel fiinţă.

117

În procesul fuziunii sau divizării pot fi implicate numai societăţile comerciale.

Acestea pot avea aceeaşi formă juridică sau forme diferite. Potrivit legii, poate face obiectul

fuziunii sau divizării şi o societate în

lichidare, dar numai înainte de începerea repartizării între asociaţi a părtilor ce li s-ar cuveni

din lichidare (art. 238 alin. 5 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Condiţiile fuziunii şi divizării societăţilor comerciale. Potrivit art. 239 din Legea nr.

31/1990 republicată, fuziunea sau divizarea se hotărăşte de fiecare societate în parte, în

condiţiile stabilite pentru modificarea actului consitutiv al societăţii. Aceasta înseamnă că

fiecare societate în parte trebuie să îndeplinească cerinţele prevăzute de art. 204 din Legea nr.

31/1990 republicată.

În cazul în care prin fuziune sau divizare se constituie o nouă societate comercială,

trebuie îndeplinite şi cerinţele prevăzute de lege pentru forma de societate convenită (art. 239

alin. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Realizarea fuziunii sau divizării implică anumite operaţiuni, care trebuie îndeplinite în

condiţiile stabilite de lege.

a) Întocmirea proiectului de fuziune sau divizare. În baza hotărârii adunării generale a

asociaţilor a fiecăreia dintre societăţile care participă la fuziune sau divizare, administratorii

sunt împuterniciţi să întocmească un proiect de fuziune sau de divizare.

Proiectul de fuziune sau divizare trebuie să cuprindă:

-forma, denumirea şi sediul social al societăţilor participante la operaţiune;

-fundamentarea şi condiţiile fuziunii sau divizării; stabilirea şi evaluarea activului şi

pasivului, care se transmit societăţilor beneficiare;

-modalităţile de predare a acţiunilor sau a părţilor sociale şi data de la care acestea

dau dreptul la dividende;

-raportul de schimb al acţiunilor sau al părţilor sociale şi, dacă este cazul, cuantumul

sultei; -cuantumul primei de fuziune sau de divizare;

-data situaţiei financiare de fuziune sau de divizare (aceeaşi dată pentru toate

societăţile participante la operaţiune);

-orice alte date care prezintă interes pentru operaţiunile de fuziune sau divizare (art.

241 din Legea nr. 31/1990 republicată).

118

b) Avizarea şi publicarea proiectului de fuziune sau divizare. Proiectul de fuziune sau

divizare, semnat de reprezentanţii societăţilor participante la operaţiune, se depune la oficiul

registrului comerţului la care este înmatriculată fiecare societate.

Acest proiect trebuie însoţit de o declaraţie a societăţii care îşi încetează existenţa în

urma fuziunii sau divizării, cu privire la modul de stingere a pasivului său.

Proiectul de fuziune sau de divizare, vizat de judecătorul delegat, se publică în

Monitorul Oficial, integral sau în extras, potrivit dispoziţiei judecătorului delegat sau cererii

părţilor (art. 242 din Legea nr. 31/1990 republicată).

c) Opoziţia asupra proiectului de fuziune sau de divizare. Întrucât prin fuziune sau

divizare pot fi afectate interesele creditorilor societăţilor participante la operaţiune, legea

recunoaşte dreptul acestora de a face opoziţie. Beneficiază de acest drept orice creditor al

societăţii care fuzionează sau se divide, având o creanţă anterioară publicării proiectului de

fuziune sau de divizare (art. 243 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Dreptul de opoziţie se exercită în termen de 30 de zile de la data publicării proiectului

de fuziune sau de divizare în Monitorul Oficial. Opoziţia se face cu respectarea dispoziţiilor

art. 62 din Legea nr. 31/1990 republicată.

d) Informarea asociaţilor. Pentru a putea hotărî în adunarea generală asupra fuziunii

sau divizării, asociaţii trebuie să fie informaţi asupra condiţiilor şi consecinţelor operaţiunii.

În acest scop, administratorii societăţilor care participă la fuziune sau divizare au obligaţia să

pună la dispoziţia asociaţilor care participă la operaţiuni, cu cel puţin o lună înainte:

-proiectul de fuziune sau de divizare;

-darea de seamă a administratorilor (în care trebuie să se precizeze şi raportul de

schimb al acţiunilor sau al părţilor sociale);

-raportul cenzorilor, situaţiile financiare de fuziune sau situaţiile financiare de

divizare împreună cu rapoartele de gestiune pe ultimele 3 exerciţii financiare, precum şi cu 3

luni înainte de data proiectului de fuziune/divizare;

-evidenţa contractelor cu o valoare de peste 100.000.000 lei, aflate în curs de

executare şi repartizarea lor între societăţile beneficiare;

-raportul întocmit de experţi cuprinzând avizul de specialitate asupra fuziunii sau

divizării (art. 244 din Legea nr. 31/1990 republicată).

119

e) Hotărârea adunării generale a asociaţilor. Hotărârea privind fuziunea sau

divizarea este luată, pe baza proiectului de fuziune sau de divizare, de către adunarea

generală a fiecăruia dintre societăţile participante la operaţiune.

Hotărârea trebuie luată în termen de cel mult două luni de la expirarea termenului

stabilit de lege pentru exercitarea opoziţiei sau, după caz, la data la care hotărârea

judecătorească a devenit irevocabilă.

Efectele fuziunii sau divizării societăţilor comerciale. Prin fuziunea sau divizarea

societăţilor comerciale se produc anumite efecte.

Fuziunea sau divizarea are ca principal efect dizolvarea, fără lichidare, a societăţii

care îşi încetează existenţa şi tranmiterea universală a patrimoniului său către societatea sau

societăţile beneficiare (existente sau care iau fiinţă). În schimbul patrimoniului primit,

societatea sau societătile beneficiare vor atribui acţiuni sau părţi sociale ale lor către asociaţii

societăţii care îşi incetează existenţa şi, dacă este cazul, o sumă de bani (sultă), care nu poate

depăşi 10% din valoarea nominală a acţiunilor sau a părţilor sociale atribuite (art. 240 din

Legea nr. 31/1990 republicată).

Operând o transmisiune universală, fuziunea sau divizarea produc efecte şi în privinţa

drepturilor si obligaţiilor societăţilor implicate în operaţiune.

5.6.3.6 Transformarea societăţii comerciale

În cursul existenţei unei societăţi comerciale, anumite interese ale asociaţilor pot

determina necesitatea schimbării formei juridice a societăţii, de exemplu, din societate cu

răspundere limitată în societate pe acţiuni. Aceste interese pot fi satisfăcute pe căi diferite.

O cale o constituie dizolvarea şi lichidarea societăţii existente şi, apoi, constituirea

unei noi societăţi comerciale în forma juridică dorită, cu respectarea condiţiilor prevăzute de

lege.

O altă cale o reprezintă transformarea societăţii, în condiţiile stabilite de lege pentru

modificarea societătii.

Transformarea societăţii este procedeul tehnico-juridic de schimbare a formei juridice

a unei societăţi comerciale. Prin transformare, societatea constituită îşi schimbă forma

juridică. Schimbarea formei juridice a

societăţii atrage însă anumite modificări în raporturile asociaţilor cu societatea.

120

5.7 Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale

5.7.1 Dizolvarea societăţilor comerciale

5.7.1.1 Consideraţii introductive

Societatea comercială se constituie pentru a desfăşura o activitate comercială pe

durata de timp stabilită în actul constitutiv. Uneori durata societăţii se prelungeşte chiar şi

după decesul asociaţilor care au constituit societatea. Dar orice societate comercială va sfârşi

prin a dispărea, deoarece ea urmează acelaşi destin implacabil, ca şi o persoană fizică: se

naşte, trăieşte şi moare.

Societatea comercială se constituie pe baza actului constitutiv şi prin îndeplinirea

formalităţilor cerute de lege. Ca persoană juridică, societatea comercială se află în raporturi

juridice cu asociaţii şi stabileşte asemenea raporturi cu terţii.

Având în vedere această realitate, încetarea existenţei societăţii comerciale reclamă

realizarea unor operaţii care să aibă drept rezultat nu numai încetarea personalitătii juridice,

ci şi lichidarea patrimoniului societăţii, prin exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor

sociale. În consecinţă, potrivit legii, încetarea existenţei societăţii comerciale impune

parcurgerea a două faze: dizolvarea societăţii şi lichidarea societăţii.

Faza dizolvării societăţii cuprinde anumite operaţii care declanşează şi pregătesc

încetarea existenţei societăţii. În această fază, personalitatea juridică nu este afectată, însă

dizolvarea pune capăt activităţii normale a societăţii.

Faza lichidării societăţii cuprinde acele operaţii de lichidare a patrimoniului

societăţii, plata creditorilor şi împărţirea soldului între asociaţi. În această fază, societatea

continuă să îşi păstreze personalitatea juridică, dar ea este subordonată cerinţelor lichidării.

Cele două faze sunt distincte şi, în consecinţă, ele trebuie parcurse în mod succesiv,

cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de lege pentru fiecare.

5.7.1.2 Noţiunea de dizolvare a societăţii comerciale

Caracterizare generală. Procesul de încetare a existenţei societăţii comerciale cuprinde

mai multe operaţiuni care trebuie îndeplinite în condiţiile legii.

121

Dizolvarea societăţii priveşte acele operaţiuni care declanşează acest proces şi asigură

premisele

lichidării patrimoniului social. Aceste operaţiuni se referă la hotărârea de dizolvare a

societăţii şi aducerea ei la cunoştinţa celor interesaţi.

Potrivit legii, hotărârea privind dizolvarea societăţii este luată, după caz, de adunarea

asociaţilor ori de instanţa judecătorească. Excepţional, dizolvarea societăţii se produce în

temeiul legii.

Cum se poate observa, dizolvarea priveşte însăşi societatea comercială ca entitate

juridică, iar nu încetarea actului constitutiv al societăţii.

Întrucât operaţiunile menţionate au numai rolul de a declanşa procesul de încetare a

existenţei societăţii comerciale, înseamnă că dizolvarea nu afectează personalitatea juridică a

societăţii. Calitatea de persoană juridică este indispensabilă societăţii pentru îndeplinirea

celorlalte operaţiuni care privesc lichidarea patrimoniului social.

5.7.1.3 Cauzele generale de dizolvare a societăţilor comerciale

Cauzele de dizolvare a societăţilor comerciale sunt prevăzute de art. 227-229 şi art.

237 din Legea nr. 31/1990 republicată. Prin dispoziţiile citate sunt reglementate unele cauze

de dizolvare generale şi deci aplicabile tuturor societăţilor comerciale, precum şi anumite

cauze de dizolvare specifice unora dintre formele de societate.

Cauzele de dizolvare a societăţilor comerciale sunt cele reglementate de lege sau

stabilite în actul constitutiv (art. 227 lit. g din Legea nr. 31/1990 republicată).

În cele ce urmează vom examina numai cauzele generale de dizolvare, urmând ca cele

speciale să fie cercetate odată cu prezentarea regimului juridic al fiecărei forme de societate

comercială.

Trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii. Societatea comercială se dizolvă

la expirarea termenului stabilit pentru durata societăţii (art. 227 lit. a din Legea nr. 31/1990

republicată). Potrivit legii, în contractul de societate trebuie să se prevadă “durata societăţii”.

De vreme ce însuşi actul constitutiv stabileşte durata existenţei societăţii înseamnă că la

expirarea termenului contractual, societatea se dizolvă. Acest efect este deci expresia voinţei

asociaţilor privind soarta societăţii.

122

Trebuie observat că, în acest caz, dizolvarea societăţii operează în temeiul legii, fără a

fi necesară vreo formalitate.

Imposibilitatea realizării obiectului societăţii sau realizarea acestuia. Societatea

comercială se dizolvă în cazul unei imposibilităţi de realizare a obiectului societăţii, ca şi în

cazul când obiectul societăţii s-a

realizat (art. 227 lit. b din Legea nr.31/1990 republicată). Orice societate comercială are un

obiect de activitate, care trebuie arătat în actul constitutiv. Acest obiect se realizează în cursul

duratei societăţii.

Dacă se constată o imposibilitate a realizării obiectului de activitate propus, evident,

societatea îşi pierde raţiunea de a exista şi deci se dizolvă. Acest efect se produce, atât în

cazul când imposibilitatea s-a ivit

în cursul duratei societăţii (de exemplu, a fost retrasă concesiunea), cât şi în cazul când

obiectul nu s-a realizat deloc (de exemplu, nu s-a obţinut concesiunea).

Declararea nulităţii societăţii. Societatea comercială se dizolvă în cazul declarării

nulităţii ei (art. 227 lit. c din Legea nr. 31/1990 republicată). Aşa cum am arătat,

nerespectarea cerinţelor legale privind constituirea societăţii, prevăzute de art. 56 din Legea

nr. 31/1990 republicată, atrage nulitatea societăţii. Pe data la care hotărârea judecătorească de

declarare a nulităţii a devenit irevocabilă, societatea încetează fără efect retroactiv şi intră în

lichidare. O atare încetare a existenţei societăţii echivalează cu dizolvarea societăţii.

Hotărârea adunării asociaţilor. Societatea comercială se dizolvă în baza hotărârii adunării

asociaţilor (art. 227 lit. d din Legea nr. 31/1990 republicată).

Întrucât constituirea societăţii comerciale se bazează pe voinţa asociaţilor, manifestată

prin actul constitutiv, asociaţii pot decide şi dizolvarea societăţii. Voinţa asociaţilor privind

dizolvarea societăţii se manifestă în cadrul adunării asociaţilor care exprimă voinţa socială.

Hotărârea tribunalului. Societatea comercială se dizolvă prin hotărârea tribunalului,

în condiţiile legii (art. 227 lit. e din Legea nr. 31/1990 republicată). Dizolvarea societăţii prin

hotărârea tribunalului are loc atunci când dizolvarea nu se poate realiza prin hotărârea

adunării generale. Potrivit legii, tribunalul poate hotărî dizolvarea societăţii pentru “motive

temeinice”. Un asemenea motiv îl constituie neînţelegerile grave dintre asociaţi, care

împiedică funcţionarea societăţii.

123

Falimentul societăţii. Societatea comercială se dizolvă în cazul când societatea a fost

supusă procedurii falimentului (art. 227 lit. f din Legea nr. 31/1990 republicată). Potrivit

Legii nr. 64/1995 republicată, societatea comercială care a încetat plăţile pentru datoriile sale

comerciale poate fi supusă procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului.

Alte cauze prevăzute de lege sau actul constitutiv al societăţii. Societatea comercială

se dizolvă şi în alte cazuri reglementate de lege sau stabilite prin actul constitutiv (art. 227 lit.

g din Legea nr. 31/1990 republicată). Art. 237 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede că

societatea comercială se dizolvă în următoarele cazuri:

a) societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni;

b) societatea nu a depus în cel mult 6 luni de la expirarea termenelor legale, situaţiile

financiare anuale sau alte acte care potrivit legii se depun la oficiul registrului comerţului;

c) societatea şi-a încetat activitatea, nu are sediul social cunoscut ori nu îndeplineşte

condiţiile referitoare la sediul social sau asociaţii au dispărut ori nu au domiciliul cunoscut

sau reşedinţa cunoscută;

d) societatea nu şi-a completat capitalul social în condiţiile legii.

Inactivitatea temporară nu duce la dizolvarea societăţii. Ea trebuie însă anunţată

organului fiscal şi înscrisă în registrul comerţului. Durata inactivităţii nu poate depăşi 3 ani

(art. 237 alin. 2 din Legea nr. 31/1990

republicată).

5.7.1.4 Căile dizolvării societăţii comerciale

Dizolvarea societăţii comerciale se realizează pe trei căi: de drept, prin voinţa

asociaţilor şi pe cale judecătorească. Fiecare dintre aceste căi de dizolvare impune

respectarea unor condiţii prevăzute de lege.

Dizolvarea de drept a societăţii. În cazul dizolvării de drept a societăţii, dizolvarea se

produce de plin drept (ope legis), dacă ipoteza legii este satisfăcută. În consecinţă, pentru

dizolvarea societăţii nu este necesară îndeplinirea nici unei formalităţi. Legea consacră un

singur caz de dizolvare de drept a societăţii: expirarea termenului stabilit pentru durata

societăţii. Din moment ce asociaţii au stabilit, prin actul constitutiv, durata societăţii, iar

termenul fixat a expirat, societatea se dizolvă, de plin drept, la data expirrii termenului.

124

Întrucât dizolvarea se produce de drept, nu este necesară nici o manifestare de voinţă

a asociaţilor şi nici o formalitate de publicitate.

Dizolvarea societăţii prin voinţa asociaţilor. Societatea comercială se poate dizolva

prin voinţa asociaţilor, manifestată în cadrul adunării generale. Pentru dizolvarea societăţii

prin voinţa asociaţilor trebuie respectate condiţiile stabilite de lege pentru modificarea actului

contitutiv (art. 204 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Hotărârea privind dizolvarea se ia cu respectarea condiţiilor de cvorum şi majoritate

prevăzute de lege pentru adunarea generală extraordinară.

Actul care constată hotărârea privind dizolvarea adunării generale se depune la oficiul

registrului comerţului pentru a se menţiona în registru, după care se transmite, din oficiu,

Monitorul Oficial, spre publicare cu excepţia cazului prevăzut la art. 227 alin. 1 lit. a din

Legea nr. 31/1990 republicată (art. 232 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 republicată).

În cazul dizolvării societăţii înainte de expirarea termenului fixat pentru durata sa,

dizolvarea produce efecte faţă de terţi numai după trecerea unui termen de 30 de zile de la

publicarea în Monitorul Oficial.

Dizolvarea societăţii pe cale judecătorească. Societatea comercială poate fi dizolvată

prin hotărârea tribunalului. În cazul falimentului, dizolvarea societăţii se pronunţă de

tribunalul învestit cu procedura falimentului (art. 232 alin. 3 din Legea nr. 31/1990

republicată).

Potrivit legii, oricare asociat poate cere, tribunalului, pentru motive temeinice,

dizolvarea societăţii. Legea prezumă drept motive temeinice neînţelegerile grave dintre

asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii. Se înţelege că, dacă datorită neînţelegerilor

dintre asociaţi, se creează un blocaj care face imposibilă desfăşurarea activităţii, singura

soluţie este dizolvarea şi lichidarea societăţii.

5.7.1.5 Efectele dizolvării societăţii comerciale

Indiferent de modul în care se realizează, dizolvarea societăţii produce anumite

efecte. Aceste efecte privesc deschiderea procedurii lichidării şi interdicţia unor operaţiuni

comerciale noi.

125

Trebuie arătat că dizolvarea nu are nici o consecinţă asupra personalităţii juridice a

societăţii. Prin dizolvare, societatea nu se desfiinţează, ci ea îşi continuă existenţa juridică,

însă numai pentru operaţiunile de lichidare.

Deschiderea procedurii lichidării. Potrivit art. 233 din Legea nr. 31/1990 republicată,

dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării. Ca urmare a deschiderii

procedurii lichidării, administratorii au obligaţia de a convoca adunarea generală a asociaţilor

pentru desemnarea lichidatorilor.

Trebuie arătat că, în anumite cazuri, dizolvarea are loc fără lichidare. Art. 233 din

lege menţionează cazul fuziunii şi al divizării societăţilor comerciale. Deci, în aceste cazuri,

dizolvarea societăţii nu are ca efect deschiderea procedurii lichidării.

Interdicţia unor operaţiuni comerciale noi. Potrivit art. 233 alin. 2 din Legea nr.

31/1990 republicată, din momentul dizolvării, “administratorii nu mai pot întreprinde noi

operaţiuni”. Încălcarea interdicţiei legale are drept consecinţa răspunderea personală şi

solidară a administratorilor pentru operaţiunile întreprinse.

5.7.2 Lichidarea societăţilor comerciale

5.7.2.1 Noţiunea de lichidare a societăţii comerciale

Încetarea existenţei societăţii comerciale reclamă îndeplinirea unor operaţiuni care să

pună capăt activităţii societăţii, şi, totodată, să ducă în final la încetarea statutului de persoană

juridică al societăţii.

Operaţiuniule care fac obiectul fazei lichidării societăţii sunt realizate de persoane

anume învestite - lichidatorii. Trebuie observat că în faza lichidării societăţii, instanţa

judecătorească are un rol redus; intervenţia sa are un caracter excepţional şi se produce în

cazurile prevăzute de lege.

Ca urmare a dizolvării, societatea nu mai poate angaja noi operaţiuni comerciale. Dar

operaţiunile aflate în curs la data dizolvării trebuie finalizate. Aceasta însemnă că societatea

trebuie să îşi execute obligaţiile şi să îşi valorifice drepturile care au ca izvor raporturile

juridice încheiate anterior dizolvării.

Pentru a dispune de mijloacele de plată necesare satisfacerii creanţelor creditorilor,

bunurile societăţi sunt prefăcute în bani, pe calea licitaţiei publice.

În sfârşit, eventualul activ net, va fi împărţit între asociaţi potrivit drepturilor lor.

126

Din cele arătate rezultă că lichidarea societăţii comerciale constă într-un ansamblu de

operaţiuni care au ca scop terminarea operaţiunilor comerciale aflate în curs la data dizolvării

societăţii, încasarea creanţelor societăţii, transformarea bunurilor societăţii în bani, plata

datoriilor societăţi şi împărţirea activului net între asociaţi.

Operaţiunile de lichidare a societăţii comerciale sunt reglementate de dispoziţiile

Legii nr. 31/1990 republicată. Totodată, vor fi aplicabile şi regulile stabilite prin actul

constitutiv, în măsura în care nu sunt incompatibile cu lichidarea (art. 252 alin. 4 din Legea

nr. 31/1990 republicată).

5.7.2.2 Statutul lichidatorilor

Lichidatorii sunt persoanele însărcinate să organizeze şi să conducă operaţiunile de

lichidare a societăţii comerciale. Având în vedere rolul pe care îl au în administrarea

societăţii aflate în lichidare, legea reglementează condiţiile de numire a lichidatorilor,

puterile şi răspunderea lor.

Calitatea de lichidator. Lichidator poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică.

Lichidatorul persoană fizică, ca şi persoană fizică desemnată ca reprezentant permanent de

către lichidatorul persoană juridică, trebuie să fie lichidatori autorizaţi, în condiţiile legii (art.

253 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Numirea lichidatorilor. Lichidatorii sunt numiţi prin hotărârea adunării asociaţilor; în

cazul societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată, hotărârea

trebuie luată în unanimitate, dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel; în cazul societăţii

pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, hotărârea trebuie să se adopte cu majoritatea

prevăzută de lege pentru modificarea actului constitutiv.

În toate cazurile în care nu sunt îndeplinite condiţiile menţionate, lichidatorii sunt

numiţi de către instanţa judecătorească, la cererea oricăruia dintre administratori sau asociaţi

5.7.2.3 Lichidarea activului şi pasivului societăţii comerciale

127

Lichidarea societăţii comerciale impune efectuarea unor operaţiuni care au drept

rezultat lichidarea patrimoniului societăţii. Aceste operaţiuni constau în lichidarea activului şi

pasivului societăţii.

Scopul operaţiunilor de lichidare a activului şi pasivului societăţii este prefacerea

bunurilor societăţii în

bani şi achitarea datoriilor societăţii. Eventualul activ net se repartizează asociaţilor.

Lichidarea activului societăţii. Operaţiunile de lichidare a activului societăţii cuprind

transformarea bunurilor societăţii în bani şi încasarea creanţelor pe care societatea le are faţă

de terţi.

Transformarea bunurilor societăţii în bani. Această operaţiune se realizează pe calea

licitaţiei publice. Potrivit legii, lichidatorii vor putea să vândă, prin licitaţie publică, imobilele

şi orice avere mobiliară a societăţii (art. 255 lit. c din Legea nr. 31/1990 republicată). Ca

măsură de protecţie, legea interzice vânzarea în bloc a bunurilor societăţii, adică vânzarea

bunurilor societăţii pe un preţ forfetar (global). Deci, fiecare bun care se vinde prin licitaţie

trebuie evaluat în mod individual.

Lichidarea pasivului societăţii. Prin lichidarea pasivului societăţii se înţelege plata

datoriilor societăţii către creditorii săi. Operaţiunea de lichidare a pasivului societăţii se

realizează de către lichidatori, în condiţiile stabilite de lege.

Plata datoriilor faţă de creditorii sociali se face cu sumele de bani rezultate din

lichidarea activului societăţii. Aşa cum am arătat, pentru stingerea datoriilor societăţii,

lichidatorii pot contracta obligaţii cambiale ori împrumuturi, în condiţiile legii.

Datoriile societăţii pot fi achitate de către lichidatori cu proprii lor bani. Într-un

asemenea caz, lichidatorii au dreptul la restituirea sumelor achitate creditorilor. Potrivit legii,

lichidatorii nu vor putea reclama împotriva societăţii drepturi mai mari decât acelea ce

aparţineau creditorilor plăiţi (art. 258 din Legea nr. 31/1990 republicată).

5.7.2.4 Închiderea lichidării societăţii comerciale

După terminarea operaţiunilor de repartizare a activului net între asociaţi, procedura

lichidării societăţii comerciale este încheiată. Rămân de îndeplinit ultimele formalităţi pentru

finalizarea consecinţelor care decurg din terminarea lichidării: radierea societăţii din registrul

128

comerţului şi luarea măsurilor de conservare a registrelor şi a celorlalte documente ale

societăţii.

Închiderea lichidării şi încetarea existenţei societăţii ca persoană juridică pune şi

problemea răspunderii pentru eventualele creanţe ale creditorilor sociali care nu au fost

satisfăcute în cursul lichidării.

Radierea societăţii din registrul comerţului. Potrivit art. 260 alin. 2 din Legea nr.

31/1990 republicată, după terminarea lichidării, lichidatorii trebuie să ceară radierea societăţii

din registrul comerţului.

Îndeplinirea acestei formalităţi este obligatorie. În acest sens, art. 1 din Legea nr.

26/1990 republicată prevede obligaţia comerciantului ca la încetarea comerţului să ceară

oficiului registrului comerţului radierea înmatriculării din registrul comerţului. Radierea

societăţii trebuie cerută oficiului registrului comerţului în termen de 15 zile de la data

ultimului act de lichidare, care este repartizarea activului net între asociaţi (art. 22 din Legea

nr. 26/1990 republicată). Radierea se poate face şi din oficiu.

De la data radierii încetează personalitatea juridică a societăţii comerciale, cu toate

consecinţele care decurg din acest fapt.

5.7.3 Radierea societăţilor comerciale

Definiţie: Radierea este operaţiunea de ştergere a unei societăţi comerciale din

Registrul Comerţului ca efect al încetării activităţii şi lichidării.

Temei legal: Legea nr. 31/1990 republicată, Legea nr. 26/1990 republicată, Legea nr.

64/1995 republciată.

Radierea poate fi: Radierea voluntară, radierea din oficiu, radierea de drept.

5.7.3.1 Radierea voluntară (art. 227 lit. d, Legea nr. 31/1990 republicată).

Societatea comercială se poate dizolva prin voinţa asociaţilor, manifestată în cadrul

adunării generale. Hotărârea adunării generale împreună cu actul adiţional se vor depune la

Registrul Comerţului pentru înscrierea de menţiuni cu privire la radierea societăţii. Odată cu

cererea de radiere se vor depune situaţia financiară de lichidare, proiectul de repartizare a

activului net semnat de asociaţi, certificatul de înmatriculare, în orginal, şi a dovezii privind

plata taxelor legale.

129

5.7.3.2 Radierea din oficiu

a) În urma fuziunii sau divizării societăţilor comerciale

Fuziunea este operaţiunea prin care se realizează o concentrare a societăţilor

comerciale. Ea are două forme: absorbţia şi contopirea.

Absorbţia constă în înglobarea de către o societate comercială a uneia sau mai multor

societăţi comerciale, care îşi încetează existenţa.

Contopirea constă în reunirea a două sau mai multe societăţi comerciale care îşi

încetează activitatea pentru constituirea unei societăţi comerciale noi.

Divizarea constă în separarea unei părţi din patrimoniul unei societăţi care îşi

încetează existenţa, între două sau mai multe societăţi comerciale existente sau care iau astfel

fiinţă.

Fuziunea sau dizolvarea au ca principal efect dizolvarea, fără lichidare, a societăţii

care îşi încetează existenţa şi transmiterea universală a patrimoniului său către societatea sau

societăţile beneficiare (art. 238 şi

239 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Drept urmare se vor efectua, din oficiu, în Registrul Comerţului radierea societăţilor

care încetează a avea fiinţă, la data înmatriculării noii societăţi sau a ultimei dintre ele. În

situaţia în care, societăţile care urmează a înceta să mai existe sunt înmatriculate în judeţe

diferite, radierea acestora se face în baza copiei de pe încheierea de înmatriculare, transmisă

de oficiul Registrului Comerţului la care s-a efectuat înmatricularea noii societăţi (art. 248

din Legea nr. 31/1990 republicată).

b) Ca urmare a declarării nulităţii societăţii comerciale prin hotărârea

judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă, datorită nerespectării cerinţelor legale

privind constituirea societăţii comerciale, aceasta se dizolvă şi intră în lichidare din oficiu

(art. 227 lit. c din Legea nr. 31/1990 republicată).

Înscrierea menţiunilor respective cu privire la dizolvarea societăţii comerciale şi a

radierii din Registrul Comerţului se face din oficiu.

c) Schimbarea sediului unei societăţi comerciale în alt judeţ are ca efect operaţia de

radiere din oficiu în Registrul Comerţului de la sediul iniţial, pe data la care s-a efectuat

130

reînmatricularea la oficiul Registrului Comerţului de la sediul nou, în baza confirmării,

transmisă de acest ultim sediu (art. 204 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).

d) Potrivit art. 227 lit. e din Legea nr. 31/1990 republicată, societatea comercială se

dizolvă prin hotărârea Tribunalului, atunci când există motive temeinice. Un asemenea motiv

îl constituie neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii. În

aceste cazuri înscrierea de menţiuni în Registrul Comerţului a menţiunii de dizolvare,

lichidare şi radiere se face din oficiu în baza hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus

declararea dizolvării şi lichidării.

e) În cazurile prevăzute la art. 237 din Legea nr. 31/1990 republicată, acţiunea în

constatarea dizolvării, formulată de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului se introduce la

Tribunalul sediului societăţii şi va fi susţinută de dovezi privind îndeplinirea condiţiilor de

dizolvare prevăzute de lege.

În aceste cazuri, înscrierea în Registrul Comerţului a menţiunii privind dizolvarea şi

radierea societăţii, se face din oficiu, în baza hotărârii judecătoreşti irevocabile.

5.7.3.3 Radierea de drept

Potrivit art. 227 lit. a din Legea nr. 31/1990 republicată, societatea comercială se

dizolvă la expirarea termenului stabilit pentru durata societăţii. În acest caz, dizolvarea

societăţii operează în temeiul legii, fără a fi necesară vreo formalitate. Înscrierea menţiunilor

privind radierea se fac odată cu expirarea termenului de funcţionare al societăţii.

5.8 Succintă prezentare a diverselor formr de societăţi comerciale

Nu exista aprobari specifice ale investiţiilor necesare pentru a infiinţa o societate

comercială în România. Procedura în sine impune îndeplinirea anumitor formalităţi legale

cum ar fi înregistrarea la Registrul Comerţului din România şi la Administraţia Fiscală.

Constituirea unei societăţi comerciale se realizează prin parcurgerea unor etape obligatorii,

înregistrarea (inmatricularea) societăţii comerciale în registrul comerţului are rol constitutiv.

De la data înregistrării în registrul comerţului societatea va dobândi persoanlitate juridică,

fapt care dă dreptul la începerea, de către comerciant, a activitîâii economice pentru care a

fost autorizat.

131

5.8.1. Societatea cu Răspundere Limitată (SRL)

Caracteristica principală este aceea că răspunderea asociaţilor pentru datoriile

sociale este limitată la aporturile la capitalul social subscris şi vărsat. Capitalul social al unui

SRL trebuie să fie de minim 200 lei, divizat în părţi sociale cu o valoare nominală de cel

puţin 10 lei fiecare, iar fiecare asociat în parte poate să deţină un număr întreg de părţi

sociale. O societate cu răspundere limitată poate fi înfiinţată de cel puţin 1 asociat (asociat

unic) şi cel mult 50 (cincizeci) de asociaşi. Aceşti asociaţi pot număra printre ei persoane

fizice şi /sau persoane juridice. O persoană, fie fizică sau juridică, nu poate fi asociat unic în

mai mult de un SRL. Dacă o persoană intenţionează să înfiinţeze mai multe societăţi, este

necesar ca cel puţin o parte socială să fie deţinută de altă persoană fizică sau juridică. O

societate cu răspundere limitată nu poate avea, ca asociat unic, o alta societate cu răspundere

limitată care este, la randul ei, deţinuta de un asociat unic.

Un SRL este condus de unul sau mai mulţi administratori, care pot avea puteri

depline sau limitate şi care pot fi cetăţeni români sau străini. Durata mandatului

administratorului/administratorilor poate fi limitată sau nelimitată. Nu există nici o diferenţă

între societăţile care funcţionează cu sau fără capital social strain.

În situaţia în care SRL este cu asociat unic, atunci asociatul unic poate avea calitatea de

salariat al societăţii cu răspundere limitată al cărei asociat unic este, cu excepţia cazului ăn

care are calitatea de administrator unic sau de membru al consiliului de administraţie.

5.8.2. Societatea pe Acţiuni (SA)

Capitalul social al SA reprezintă echivalentul în lei a sumei de 25.000 euro,

calculate la cursul se sghimb valutar stabilit de BNR (Banca Naţională a Romţniei) pentru

ziua subscrierii şi vărsării capitalului social, dar nu poate fi mai mic de 90.000 lei. Capitalul

social este reprezentat prin acţiuni emise de societate, care, prin modul de transmitere pot fi

nominative sau la purtator; capitalul social este expresia valorică a a aportului acţionarilor,

iar în schimbul aportului acţionarii primesc acţiuni. Poate fi constituitî în una din cele doua

forme: societate pe acţiuni închisă sau societate pe acţiuni deschisă. Acţiunile trebuie să fie

deţinute de minim doi acţionari, persoane fizice si/sau persoane juridice (nu există limită

maximă), şi este deschisă atât participaţiei private cât şi celei publice. Valoarea nominală

132

pentru o acţiune nu va fi mai mică de 0,1 lei (adică 10 bani). Conform unor amendamente

recente, acţionarii societăţii pot împuternici administratorii să majoreze capitalul social al

societăţii cu o suma determinata, cu condiţia ca aceasta să nu depăşească jumătate din

valoarea capitalului social existent.

Pentru administrarea societăţilor pe acţiuni poate fi ales unul dintre următoarele

sisteme alternative:

sistemul unitar, sau

sistemul dualist.

Sistemul unitar – societatea este condusă de unul sau mai mulţi

administratori, totdeauna în număr impar, organizaţi într-un consiliu. Consiliul poate

delega conducerea societăţii unuia sau mai multor directori. Pentru acele societăţi ale

căror situaţii financiare sunt supuse auditului, aceasta delegare este obligatorie şi

numărul minim de administratori este de trei.

Sistemul dualist – conducerea societăţii este asigurată de un Directorat şi de

un Consiliu de Supraveghere, cu următoarele atribuţii:

Directoratul asigură activitatea şi conducerea societăţii şi raportează

Consiliului de Supraveghere

Consiliul de Supraveghere exercită în permanenţă controlul asupra

Directoratului societăţii şi raportează Adunării Generale a Acţionarilor

Administratorii şi membrii Directoratului şi Consiliului de Supraveghere nu

pot încheia un contract de muncă cu societatea; în schimb, este necesar un contract de

management.

5.8.2.1. Sediile secundare ale societăţii comerciale

O societate comercială poate să deschidă în aceeaşi localitate cu sediul principal, sau

în alte localităţi, dezmembraminte sub diferite forme: sucursale, depozite, magazine, agenţii

etc.

133

5.8.2.2. Sucursala este un dezmembramant, fară personalitate juridica, al societăţii

comerciale; se înregistrează în registrul comerţului şi i se atribuie un cod unic de

inregistrare.

5.8.2.3. Sediile secundare fară statut de sucursală nu se înregistrează ca poziţie

distinctă în registrul comerţului şi nu au cod unic de înregistrare propriu. (Ateţtie: nu se

pot infinţa sedii secundare sub denumirea de filiale).

5.8.2.4. Sucursala a unei societăţi străine

O sucursală a unei societăţi străine nu are personalitate juridică sau capital social

propriu. Fiind o unitate a societîţii-mamă, activităţile sucursalei nu pot excede obiectul de

activitate a societăţii-mamă.

5.8.2.5. Filiala

Este societate comercială cu personalitate juridică care se înfiinţează într-una din

formele de societate comercială enumerate; va avea regimul juridic al formei de societate în

care s-a constituit.

5.8.2.6. Parteneriatul

Parteneriatul ca formă juridică de organizare este adesea utilizat în Romania. Cele

trei tipuri de parteneriat stipulate prin lege ce duc la crearea unei entităţi cu personalitate

juridică sunt următoarele:

Societatea în nume colectiv

Societatea în comandită simplă

Societatea in comandită pe aţiuni

Partenerii unei societăţi în nume colectiv şi partenerii activi ai unei societăţi în

comandită simplă au răspundere nelimitată cu privire la obligaţiile ce derivă din parteneriat

faâî de terţi. Fiecare dintre aceşti parteneri răspunde solidar şi colectiv pentru îndeplinirea

acestor obligaţii.

5.8.3. Societatea în nume colectiv ( SNC )

134

Reprezintă un element de credit, oferind garanţi suplimentare terţilor care intră în

contact cu firma; se caracterizează prin intrunirea a doua elemente: asociaţii răspund în mod

solidar şi nemărginit pentru datoriile societăţii şi îşi exercită comerţul sub o formă colectivă,

iar dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui administrator, afară de stipulaţie

contrară în actul constitutiv; nu necesită capital social iniţial, dar asociaţii răspund cu tot ce

posedă, cu excepţia asociaţilor comanditari. Valoarea capitalului social minim este de 200

lei. Se caracterizează prin existenţa a doua categorii de asociaţi: comanditaţi şi comanditari.

5.8.4. Societatea în comandită simplă ( SCS )

Asociaţii comanditaţi au dreptul exclusiv de a participa la administrarea societăţii în

comandită, datorită existenţei răspunderii lor personale şi solidare pentru datoriile sociale;

administrarea se va incredinţa unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi; asociaţii răspund cu

tot ce posedă, cu excepţia asociaţilor comanditari. Valoarea capitalului social minim este de

200 lei. Se caracterizează prin existenta a doua categorii de asociaţi: comanditaţi şi

comanditari.

5.8.5. Societatea în comandită pe acţiuni ( SCA )

Este o societate asemanatoare SCS cuprinzând două categorii de asociaţi: comanditari

si comanditaţi; capitalul social este impărţit în acţiuni; legea asimilează SCA cu societatea pe

acţiuni fiind reglementată de dispoziţiile legale referitoare la societatea pe acţiuni şi se

constituie prin: constituire simultană şi constituire simultană sau prin subscriptie publică.

Valoarea capitalului social reprezintă echivalentul în lei a sumei de 25.000 euro, calculate la

cursul de sghimb valutar stabilit de BNR (Banca Naţională a României) pentru ziua

subscrierii şi vărsării capitalului social, dar nu poate fi mai mic de 90.000 lei.

5.8.6. Grupul de Interes Economic (GIE)

GIE reprezintă o asociere între două sau mai multe persoane fizice sau juridice,

constituită pe perioadă determinată. Principalul său obiectiv este reprezentat de dezvoltarea

activităţilor economice ale membrilor săi; dezvoltarea GIE în sine reprezintă obiectivul

secundar.

135

Numărul membrilor unui grup de interes economic nu poate fi mai mare de 20.

O caracteristică esenţială a GIE este faptul că membrii acestuia răspund nelimitat şi

solidar pentru obligaţiile grupului, precum şi faptul că nu poate să deţină, direct sau indirect,

acţiuni/ părţi sociale la una dintre societăţile comerciale membre sau în alt GIE. Un grup de

interes economic nu poate emite acţiuni, obligaţiuni sau alte titluri negociabile.

5.8.7. Grupul European de Interes Economic (GEIE)

Un GEIE este asemănător unui GIE; acesta poate fi înfiinţat în orice stat membru UE

şi în România prin filiale, sucursale, reprezentanţe sau alte entităţi fără personalitate juridică,

cu condiţia ca acestea să respecte legislaţia naţională. Înfiinţarea de sucursale sau filiale ale

unui GEIE va fi supusă aceleiaşi proceduri de înregistrare impuse grupurilor de interes

economic.

5.8.8. Societatea Europeană (SE)

SE poate fi constituită la momentul înregistrării în orice stat membru UE în

conformitate cu Regulamentul CE 2157/2001. Legislaţia Europeană impune statelor membre

să considere SE ca societate pe acţiuni în conformitate cu legislaţia statului membru în care

aceasta are înregistrat sediul social. Prin intermediul SE, activităţile derulate în mai multe

state membre pot fi controlate de o singură societate, în loc să respecte diferite norme pentru

fiecare stat în parte în care deţin filiale. SE sunt potrivite doar pentru societăţile mari.

5.8.9. Reprezentanţa

O reprezentanţă este de obicei înfiinţată de societăţi străine în România pentru a

desfăşura activităţi necomerciale, cum ar fi publicitatea şi cercetarea de piaţă, în numele

societăţii-mamă. Reprezentanţele nu pot desfăşura activităţi comerciale în România.

Pentru a înregistra o reprezentanţă, oficialii societăţii trebuie să depună o cerere la Ministerul

Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri şi sş plătească o taxă anuală de 1.200 USD

echivalent în lei, necesară pentru obţinerea licenţei.

136

La momentul autorizării, reprezentanţa trebuie să fie înregistrată şi la Ministerul

Finanţelor Publice şi la Camera de Comerţ şi Industrie a României şi să plătească un impozit

pe profitul anual în valoare de 4.000 euro, echivalent în lei.

5.8.10. Consorţiul

Legislaţia naţională permite încheierea unui contract de asociere în participaţiune.

Prin acest contract, părţile acţionează împreuna pentru atingerea unui scop comun în afaceri.

Această formă de a face afaceri în România nu presupune crearea unei persoane juridice. În

general, una dintre părţi este responsabilă cu ţinerea contabilităţii asociaţiei în participaţiune.

5.8.11. Trust

Trust, în economia capitalistă, înseamnă formă de monopol în care întreprinderile

care s-au contopit îşi pierd independenţa comercială, de producţie şi juridică, fiind

subordonate unei administraţii unice.

Legislaţia română nu recunoaşte conceptul de trust.

5.8.12. Entităţi utilizate în mod curent de către investitorii străini

Societăţile cu răspundere limitată (SRL) sunt cele mai populare mijloace destinate

investitorilor pentru derularea activităţilor comerciale în România deoarece au mai puţine

cerinţe administrative, o mai mare flexibilitate faţă de alte tipuri de societăţi şi o cerinţă de

capital redusă. Cu toate acestea, societăţile pe acţiuni (SA) rămân o opţiune atractivă pentru

investitorii care intenţionează să îşi listeze societăţile comerciale la bursă.

5.9. Persoana fizică autorizată (PFA)

5.9.1. Legislaţie

Conform legii 507/2002, persoanele fizice, cetăţeni români sau cetăţeni ai statelor

membre ale U.E. şi ale celorlalte state aparţinând spaâiului economic european, pot desfăşura

activităţi economice pe teritoriul României în mod independent. Acestea pot activa în toate

domeniile, meseriile şi ocupaţiile cu excepţia celor stabilite sau interzise prin legi speciale.

137

5.9.2. Calitatea de angajat propriu

Persoana fizică care desfăşoară prin forţele proprii, activităţi economice în mod

independent, fără a implica raporturi de muncă faţă de un angajator, au calitatea de angajat

propriu.

Aceasta se referă la dreptul de a fi asigurat în sistemul public de pensii şi alte

drepturi de asigurări sociale, al asigurărilor sociale de sănătate şi al asigurărilor pentru şomaj

în condiţiile prevăzute de legea care reglementează acest lucru.

Persoanele fizice care desfăşoară activităţi economice în mod independent nu pot

angaja persoane cu contract individual de muncă pentru desfăşurarea activităţilor autorizate.

Totuşi se pot angaja la patron, prin încheierea unei convenţii civile, această variantă fiind

avantajoasă decât un contract de muncă deoarece patronul va plăti taxe mult mai mici la stat

şi astfel poate face economii importante cu salariile. Persoana fizică autorizată poate

înregistra anumite cheltuieli personale (chiar mâncare, îmbrăcăminte, medicamente) care

diminuează impozitele către stat.

5.9.3. Condiţii pentru a putea fi Persoană Fizică Autorizată

Pentru a desfăşura activităţi economice în mod independent, persoana care are

calitatea de angajat propriu, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să fi implinit 16 ani (excepţie cei care desfăşoară activităţi economice în mod

independent);

- starea de sănătate dovedită cu certificat medical, să le permită desfaşurarea activităţii pentru

care se solicită autorizaţie;

- să aibă calitatea necesară desfăşurării acelei activităţi;

- să posede autorizaţie specială emisă de organele competente potrivit legii, pentru

desfăşurarea activităţii economice a căror exercitare necesită o autorizaţie specială conform

legii;

- să nu fi fost condamnată prin hotarare judecătorească rămasă definitivă pentru

săvârşirea unor infracţiuni privind regimul legal stabilit pentru unele activităţi sau a

infracţiunii de fals.

138

Persoana fizică care desfăşoară activităţi economice în mod independent trebuie să

deţină autorizaţia eliberată în condiţiile legii.

5.9.4. Autorizaţia

Autorizaţia pentru desfăşurarea de către persoana fizică a unor activităţi economice

în mod independent se eliberează la cerere de către primarii comunelor, oraselor,

municipiilor, respectiv ai sectoarelor municipiului Bucureşti, pe a căror rază teritorială îşi

desfaşoară activitatea. Dacă însă personele fizice nu au domiciliul în România li se eliberează

autorizaţia de către primarii unităii administrativ-teritoriale pe a căror rază îşi au reşedinţa.

Autorizaţia va cuprinde în mod obligatoriu activităţile principale.

Persoanele fizice care desfăşoară activităţile economice în mod independent, au

dreptul să desfăşoare numai activităţi pentru care sunt autorizate. În cazul în care acestea

doresc desfăşurarea altei activităţi care nu este prevăzută în autorizaţie, este necesară

completarea atorizaţiei. O persoană fizică care desfăşoară activităţi economice în mod

independent are dreptul de a deţine o singură autorizaţie.

Pentru obţinerea autorizaţiilor în vederea desfăşurării de către persoanele fizice a

unor activităţi economice în mod independent persoana fizică trebuie să depună o

documentaţie care va cuprinde:

- cerere-tip;

- cazierul judiciar;

- copii de pe actele de identitate;

- certificatul medical;

- actele din care să rezulte resedinţa, pentru persoanele fizice cetăţeni străini;

- documentele care atestă calificarea profesională;

- acordurile şi avizele eliberate de institutiile abilitate, potrivit dispoziţiilor legale,

necesare desfşurării activităţilor pentru care se solicită autorizarea.

Cererea de autorizare sau de completare a autorizaţiei, după caz, se soluţionează ăn

termen de 15 zile lucrătoare de la data înregistrarii la autoritatea administraţiei publice locale

emitente.

139

După obţinerea autorizaţiei persoanele fizice care desfăşoară activităţi economice în

mod independent sunt obligate să se înregistreze la Registrul comerţului şi la organele fiscale

teritoriale, conform reglementărilor legale în vigoare.

5.9.5. Dovada calificării profesionale .

Se consideră că au calificarea cerută de activitatea economică pentru care solicită

autorizarea persoanele fizice care au pregatire profesională de specialitate sau competentele

necesare desfăşurarii acelei activităţi. Pregătirea profesională de specialitate sau

competenţele pot fi dovedite cu următoarele documente, dupa caz:

- diploma sau certificatul de absolvire a unei instituţii de invăţămâant profesional,

preuniversitar sau universitar, eliberată în condiţiile legii, în specialitatea pentru care se

solicită autorizarea;

- certificatul de absolvire a unei forme de pregatire profesională, organizată în

condiţiile legii în vigoare la data eliberarii acestuia;

- certificatul de competenţă profesională, eliberat de instituţiile abilitate conform

legislatiei în vigoare;

- cartea de mesteşug obţinută în condiţile prevăzute de actele normative în vigoare

la data eliberarii acesteia;

- alte acte doveditoare care atestă pregătirea profesională, potrivit legii.

Persoanele fizice cu domiciliul în România care au absolvit forme de pregătire

profesională în strainătate, trebuie să depună, pentru obţinerea autorizaţiei, dupa caz:

- atestatul de recunoaştere şi echivalare, eliberat de Ministerul Educatiei prin

Centrul Naţional de Recunoastere şi Echivalare a Diplomelor de absolvire a unei instituţii de

învăţământ profesional, preuniversitar sau universitar;

- certificatul de absolvire a unei forme de pregatire profesională, certificatul de

competenţă profesională, cartea de meştesug şi alte acte doveditoare care atestă pregatirea

profesională, însoţite de dovada recunoaşterii acestora de către autoritătile competente în

domeniu din statul în care au fost emise, traduse şi legalizate conform legii, certificate de

Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale printr-o instituţie stabilită prin ordin al ministrului

muncii şi solidarităţii sociale.

140

5.9.6. Anularea autorizaţiei

Anularea autorizaţiei se realizează în baza cererii de renunţare sau cînd una dintre

condiţiile de acordare nu mai este indeplinită. Cererea de renunţare la autorizaţie se adresează

în scris autorităţii administraţiei publice locale emitente de către persoana fizică care

desfaşoară activităţi economice în mod independent ţi se soluţionează în termen de 15 zile

lucrătoare de la data înregistrării cererii.

Neinregistrarea persoanelor fizice care desfăşoară activităţi economice în mod

independent la Registrul comerţului sau la organele fiscale teritoriale se sancţionează

conform prevederilor legale în vigoare. Cazurile de suspendare sau de anulare a autorizaţiei

prevăzute în lege vor fi comunicate lunar de către emitent Oficiului registrului comerţului şi

organelor fiscale competente aflate pe raza teritorială a autorităţii publice emitente.

Anularea autorizaţiei atrage radierea din oficiu din registrul comerţului a persoanei

fizice care desfăsşoară activităţi economice în mod independent sau a asociaţiei familiale.

Măsura anularii autorizaţiei poate fi contestată în instanţă, în condiţiile legii.

5.9.7. Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac conform

prevederilor legale.

Persoana fizică care desfăşoară activităţi economice în mod independent căreia i-a

fost anulată autorizaţia ca urmare a aplicării unei sancţiuni poate solicita o noua autorizare

numai după expirarea unui an de la comunicarea măsurii de anulare, rămaăa definitivă. Dacă

însă i-a fost anulată a doua oară autorizaţia ca urmare a aplicării unei sancţiuni poate solicita

o nouă autorizare numai dupa expirarea a 3 ani de la comunicarea ultimei măsuri de anulare,

rămasă definitivă.

Exercitarea activităţilor economice fără autorizaţie emisă de condiţiile prezentei legi

constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.

141

CAPITOLUL VI. I N S O L V E N Ţ A

6.1 Noţiunea, formele şi caracterele juridice ale procedurii insolvenţei

6.1.1. Notiunea de „insolvenţă” şi de „procedură a insolvenţei”

Potrivit prevederilor Legii nr. 85/2006, insolvenţa reprezintă acea stare a

patriomoniului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru

plata datoriilor certe lichide şi exigibile (art. 3 alin. 1 din lege).

Reintroducerea termenului de „insolvenţă” este în concordanţă cu terminologia

europeană actuală, dar şi cu tradiţia dreptului românesc din sec. al XIX-lea. Aşa cum se arată

în doctrină, termenul era uzual pe la mijlocul secolului al XIX-lea în practica relaţiilor

comerciale din Principatele Române, fiind împrumutat din dreptul comercial italian (lo stato

d’ insolvenza).

Din ansamblul prevederilor legale putem desprinde o posibilă definiţie a procedurii

insolvenţei. Astfel, putem defini procedura insolvenţei ca fiind un ansamblu de norme

juridice care reglementează modul prin care se poate realiza acoperirea pasivului debitorului

aflat în insolvenţă vădită sau iminenţa, fie prin reorganizare judiciară, fie prin faliment.

6.1.2. Formele procedurii insolvenţei

Formele în care se realizează procedura insolvenţei potrivit Legii nr. 85/2006 sunt

urmatoarele:

- procedura generală şi

- procedura simplificată.

142

A. Procedura generală reprezintă procedura prevăzută de prezenta lege, prin care

un debitor care îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 1 alin. (1), făraă a le îndeplini

simultan şi pe cele de la art. 1 alin. (2), întră, după perioada de observaţie, succesiv, în

procedura de reorganizare judiciară şi în procedura falimentului sau, separat, numai în

reorganizare judiciară ori doar în procedura falimentului;

Explicarea ternimologiei de: reorganizare judiciară, procedura falimentului şi

perioada de observţtie

Potrivit pct. 20 din Legea nr. 85/2006 reorganizarea judiciară este procedura ce se

aplică debitorului, persoană juridică, în vederea achitării datoriilor acestuia, conform

programului de plată a creanţelor.

Procedura de reorganizare presupune întocmirea, aprobarea, implementarea şi

respectarea unui plan, numit plan de reorganizare, care poate să prevadă, împreună sau

separat:

a) restructurarea operaţională şi/sau financiară a debitorului;

b) restructurarea corporativă prin modificarea structurii de capital social;

c) restrangerea activităţii prin lichidarea unor bunuri din averea debitorului;

Potrivit pct. 23 din Legea nr. 86/2006 prin procedura falimentului se înţelege

procedura de insolventă concursuală colectivă şi egalitară care se aplică debitorului în

vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului, fiind urmată de radierea

debitorului din registrul în care este inmatriculat.

Perioada de observaţie este perioada cuprinsăp între data deschiderii procedurii şi

data confirmării planului sau, dupa caz, a intrării în faliment;

B. Procedura simplificată reprezintă procedura prevăzută de prezenta lege, prin

care debitorul care îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 1 alin. (2) intră direct în procedura

falimentului, fie odată cu deschiderea procedurii insolvenţei, fie după o perioadă de

observaţie de maximum 50 de zile, perioadă în care vor fi analizate elementele prevăzute la

art. 1 alin. (2) lit. c) şi d);

6.1.3. Caracterele juridice ale procedurii insolvenţei

143

Procedura insolvenţei, aşa cum este reglementată prin Legea nr.85/2006, prezintă

următoarele caractere juridice:

1) caracterul judiciar

2) caracterul colectiv (concursual)

3) caracterul reformator sau de lichidare judiciară

6.1.3.1.Conditiile legale necesare în vederea aplicării procedurii reglementate de

Legea nr. 85/2006

a) insolvenţa debitorului

Potrivit pct. 1 al alin. 3 din legea 85/2006 insolvenţa este acea stare a patrimoniului

debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata

datoriilor certe, lichide şi exigibile.

Lipsa de lichiditati poate fi totală sau parţială.

Legea nr. 85/2006 reglementează două tipuri de insolvenţă, şi anume:

- insolvenţa vădită – insolvenţa este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul,

după 90 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de creditor; prezumţia este relativă;

- insolvenţa iminentă – atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la

scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti

disponibile la data scadentei.

6.1.3.2. Categoriile de persoane carora li se aplică procedura insolvenţei

Procedura generală, reglementată de Legea nr. 85/2006, se va aplica următoarelor

categorii de debitori, enumerati în art. 1 alin. 1 din lege:

1. Societăţile comerciale;

2. Societăţile cooperative;

3. Organizaţiile cooperatiste;

4. Societăţile agricole;

5. Grupurile de interes economic;

144

6. Orice altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţti

economice.

Procedura simplificată se aplică, potrivit legii, debitorilor aflaţi în stare de

insolvenţă, care se încadrează în una din următoarele categorii:

1. Comercianţi, persoane fizice, acţionand individual;

2. Asociaţii familiale;

3. Debitorii care fac parte din categoriile prevăzute la alin. (1) şi îndeplinesc una

dintre următoarele condiţii:

a) nu deţin nici un bun în patrimoniul lor;

b) actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite;

c) administratorul nu poate fi găsit

d) sediul nu mai exista sau nu corespunde adresei din registrul comertului;

4. Debitori care fac parte din categoriile prevăzute la alin. (1), care nu au prezentat

documentele prevăzute la art. 28 alin. (1) lit. a)-f) şi h) în termenul prevăzut de lege;

5. Societăţi comerciale dizolvate anterior formulării cererii introductive;

6. Debitori care şi-au declarat prin cererea introductivă intenţia de intrare în faliment

sau care nu sunt îndreptăţiţi să beneficieze de procedura de reorganizare judiciară prevazută

de prezenta lege.

6.2. Participantii la procedura insolventei

Organele care aplică procedura sunt: instanţele judecătoreşti, judecatorul-sindic,

administratorul judiciar şi lichidatorul.

6.2.1. Instanţătele judecătoreşti

Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei reglementează desfăşurarea

procedurilor colective sub controlul şi participarea instanţelor judecătoreşti. Caracterul

judiciar al procedurii insolvenţei este dat de această participare a instanţei de judecată în

scopul ocrotirii interesului public, dar şi în vederea soluţionării eventualelor litigii ce se pot

ivi între părţi în legatură cu aplicarea legii.

145

Potrivit reglementării actuale a insolvenţei, instanţele judecătoreşti chemate să

supravegheze modul de aplicare a legii şi să soluţioneze litigiile dintre pârti în această

materie sunt tribunalul şi curtea de apel.

A. Tribunalul

Legea nr. 85/2006 consacră regula potrivit căreia toate procedurile prevăzute de

prezenta lege, cu excepţia recursului prevăzut la art. 8, sunt de competenţa tribunalului sau,

dacă este cazul, a tribunalului comercial, în a cărui circumscripţie îşi are sediul debitorul.

De asemenea, dacă în cadrul tribunalului sau al tribunalului comercial a fost creată

o secţie specială de insolvenţă, acesteia îi aparţine competenţa pentru derularea procedurilor

prevăzute de prezenta lege.

Competenta materiala a tribunalului. Potrivit textului de lege precizat, competenţa

raţione materiae în aplicarea procedurii insolvenţei aparţine tribunalului, în primă instanţă.

Competenţa teritorială a tribunalului se determină în funcţie de sediul debitorului,

astfel cum a fost înregistrat acesta în registrul comerţului, în registrul societăţilor agricole sau

în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, dupaă caz. De asemenea, tribunalul sau, după caz,

tribunalul comercial, în a cărui circumscripţie teritorială îşi are sediul debitorul la data

sesizării instanţei cu o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei, rămâne competent să

soluţioneze cauza indiferent de schimbările ulterioare de sediu ale debitorului.

B. Curtea de apel

În temeiul art. 8 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei, Curtea de

apel este competentă să soluţioneze recursurile declarate împotriva hotarârilor pronunţate de

judecatorul-sindic în temeiul art. 11 din lege.

Această prevedere este în strânsă concordanţă cu reglementarile Codului de

procedură civilă, care, în art. 3 pct. 4, conferă curţilor de apel „atribuţii în a judeca în orice

alte materii date prin lege în competenţa lor, în primă instanţă; în prima şi ultima instanţă sau,

după caz, într-o cale de atac.

6.2 2. Judecătorul-sindic

Principalele atribuţii ale judecătorului-sindic sunt următoarele:

146

a) pronunţarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii şi, dupa caz, de

intrare în faliment atât prin procedura generală, cât şi prin procedura simplificată;

b) judecarea contestaţiei debitorului impotriva cererii introductive a creditorilor

pentru începerea procedurii; judecarea opoziţiei creditorilor la deschiderea procedurii;

c) desemnarea motivată, prin sentinţa de deschidere a procedurii, dintre practicienii

în insolvenţă compatibili care au depus ofertă de servicii în acest sens la dosarul cauzei, a

administratorului judiciar provizoriu sau, după caz, a lichidatorului care va administra

procedura până la confirmarea ori, după caz, înlocuirea sa de către adunarea creditorilor sau

creditorul care deţine cel puţin 50% din valoarea creanţelor, fixarea remuneraţiei în

conformitate cu criteriile stabilite de legea de organizare a activităţii practicienilor în

insolvenţă, precum şi a atribuţiilor acestuia pentru această perioadă. Judecătorul-sindic va

desemna administratorul judiciar provizoriu sau lichidatorul provizoriu solicitat de către

creditorul care a solicitat deschiderea procedurii sau de către debitor, dacă cererea îi aparţine.

În situaţia în care cel care a introdus cererea de deschidere a procedurii nu solicită numirea

unui administrator judiciar sau lichidator, numirea se va face de către judecătorul-sindic din

rândul practicienilor care au depus oferte la dosarul cauzei. În caz de conexare se va ţine

seama de cererile creditorilor în ordinea mărimii creanţelor sau de cererea debitoarei, dacă nu

există o cerere din partea unui creditor;

d) confirmarea, prin încheiere, a administratorului judiciar sau a lichidatorului

desemnat de adunarea creditorilor sau de creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea

creanţelor, precum şi a onorariului negociat. Dacă nu există contestaţii împotriva hotărârii

adunării creditorilor sau a deciziei creditorului care deţine mai mult de 50% din valoarea

creanţelor, confirmarea se face în camera de consiliu, fără citarea părţilor, în termen de 3 zile

de la publicarea în Buletinul procedurilor de insolvenţă a hotărârii adunării creditorilor sau,

după caz, a deciziei creditorului majoritar.

e) inlocuirea, pentru motive temeinice, prin incheiere, a administratorului judiciar

sau a lichidatorului;

f) judecarea cererilor de a i se ridica debitorului dreptul de a-şi mai conduce

activitatea;

g) judecarea cererilor de atragere a răspunderii membrilor organelor de

conducere care au contribuit la ajungerea debitorului în insolvenţă, potrivit art. 138, sesizarea

147

organelor de cercetare penală în legatură cu săvârşirea infracţiunilor prevazute la art. 143-

147;

h) judecarea acţiunilor introduse de administratorul judiciar sau de lichidator

pentru anularea unor acte frauduloase şi a unor constituiri ori transferuri cu caracter

patrimonial, anterioare deschiderii procedurii;

i) judecarea contestaţiilor debitorului, ale comitetului creditorilor ori ale oricarei

persoane interesate impotriva măsurilor luate de administratorul judiciar sau de lichidator;

j) admiterea şi confirmarea planului de reorganizare sau, dupa caz, de lichidare,

după votarea lui de către creditori;

k) soluţionarea cererii administratorului judiciar sau a comitetului creditorilor de

întrerupere a procedurii de reorganizare judiciară şi de intrare în faliment;

l) soluţionarea contestaţiilor formulate la rapoartele administratorului judiciar sau

ale lichidatorului;

m) judecarea acţiunii în anularea hotărârii adunarii creditorilor;

n) pronunţarea hotărârii de inchidere a procedurii.

Atribuţiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii

administratorului judiciar si/sau al lichidatorului si la procesele si cererile de natura judiciara

aferente procedurii insolvenţei.

Cu privire la atribuţiile manageriale acestea aparţin administratorului judiciar ori

lichidatorului sau, în mod excepţional, debitorului, dacă acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-

şi administra averea. Deciziile manageriale pot fi controlate sub aspectul oportunităţii de

către creditori, prin organele acestora.

6.2.3. Adunarea creditorilor. Comitetul creditorilor

A. Adunarea creditorilor

Adunarea creditorilor este alcatuită din toţi creditorii cunoscuţi ai aceluiaşi debitor

şi este convocata de către administratorul/lichidatorul judiciar în cazurile prevăzute expres de

lege sau ori de câte ori este necesar (art. 13 alin. 1 si 2 din Legea nr. 85/2006).

148

De asemenea, adunarea creditorilor mai poate fi convocată, potrivit legii, şi de către

comitetul creditorilor sau de către creditorii care deţin cel putin 30% din valoarea totală a

creanţelor (art. 13 alin. 3 din lege).

Deşi legea nu consacră o prevedere specială în acest sens, din ansamblul

reglementarilor cuprinse în Legea nr. 85/2006 putem desprinde următoarele atribuţii ale

adunării creditorilor:

- votarea planului de reorganizare (art. 15 alin. 3);

- propunerea unui preşedinte pentru comitetul creditorilor, acesta urmând a fi

desemnat de către judecatorul-sindic (art. 16 alin. 3);

- alegerea comitetului creditorilor, la prima şedinţă a adunării (art. 16 alin. 4);

- analizarea rapoartelor prezentate de către comitetul creditorilor (art. 17 alin. 1 lit.

d) );

-soluţionarea contestaţiilor împotriva acţiunilor membrilor şi deciziilor comitetului

creditorilor (art. 17 alin. 6).

B. Comitetul creditorilor

Primul comitet al creditorilor este desemnat, potrivit Legii nr. 85/2006, de către

judecatorul-sindic printr-o încheiere, după întocmirea tabelului preliminar al creanţelor,

dintre creditorii cu cele mai mari creante garantate, bugetare ori chirografare (art. 16 din

lege). Acest comitet va fi format din 3 – 7 creditori şi va beneficia de calitate procesuală

deoarece, potrivit legii, comitetul creditorilor se citează în persoana preşedintelui, iar în lipsă,

prin oricare dintre membrii săi (art. 16 alin. 3).

În cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor, aceştia vor putea alege un comitet

format din 3 sau 5 creditori dintre cei cu creanţe garantate, bugetari şi cei chirografari, dintre

primii 20 de creditori în ordinea valorii, care se oferă voluntar; comitetul astfel desemnat va

înlocui comitetul desemnat anterior de judecătorul-sindic.

Comitetul creditorilor are următoarele atributii:

a) să analizeze situaţia debitorului şi să facă recomandări adunării creditorilor cu

privire la continuarea activitaăţii debitorului şi la planurile de reorganizare propuse;

149

b) să negocieze cu administratorul judiciar sau cu lichidatorul care doreşte să fie

desemnat de către creditori în dosar condiţiile numirii şi să recomande adunării creditorilor

astfel de numiri;

c) să ia cunoştinţă despre rapoartele intocmite de administratorul judiciar sau de

lichidator, să le analizeze şi, dacă este cazul, să facă contestaţii la acestea;

d) să întocmească rapoarte, pe care să le prezinte adunării creditorilor, privind

măsurile luate de administratorul judiciar sau de lichidator şi efectele acestora şi să propună,

motivat, şi alte măsuri;

e) să solicite, în temeiul art. 47 alin. (5), ridicarea dreptului de administrare al

debitorului;

f) să introducă acţiuni pentru anularea unor transferuri cu caracter patrimonial,

făcute de debitor în dauna creditorilor, atunci când astfel de acţiuni nu au fost introduse de

administratorul judiciar sau de lichidator.

Comitetul creditorilor se întruneşte lunar şi, la cererea administratorului judiciar sau

a lichidatorului, după caz, ori a cel puţin 2 dintre membrii săi, ori de căte ori este necesar.

Deliberările comitetului creditorilor vor avea loc în prezenţa administratorului

judiciar/lichidatorului şi vor fi consemnate într-un proces-verbal, care va reţine pe scurt

conţinutul deliberărilor, precum şi hotărârile luate.

Deciziile comitetului creditorilor se iau cu majoritatea simplă din totalul numărului

de membri ai acestuia.

Dacă un membru al comitetului creditorilor se află, datorită interesului propriu, în

conflict de interese cu interesul concursual al creditorilor participanţi la procedură, acesta se

va abţine de la vot.

6.2.4. Administratorul special

Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei a introdus noţiunea de

„administrator special”, prin care este desemnat reprezentantul asociaţilor /acţionarilor din

vechea reglementare cuprinsă în art. 19 – 22 din Legea nr. 64/1995.

Administratorul special poate fi persoana fizică sau persoana juridică şi este

desemnat de către adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor debitorului – persoana juridică

150

în scopul de a reprezenta interesele societăţii şi ale asociaţilor şi de a participa la procedura

pe seama debitorului.

Raporturile din adunarea generală a asociaţilor/acţionarilor din societatea

comercială debitoare şi administratorul special au natura juridică a contractului de mandat, al

cărui conţinut variază în funcţie de etapele procedurii de insolvenţă.

Administratorul special are următoarele atribuţii:

a) exprimă intenţia debitorului de a propune un plan, potrivit art. 28 alin. (1) lit. h),

coroborat cu art. 33 alin. (2);

b) participă, în calitate de reprezentant al debitorului, la judecarea acţiunilor

prevăzute la art. 79 si 80;

c) formulează contestaţii în cadrul procedurii reglementate de legea insolvenţei;

d) propune un plan de reorganizare;

e) administrează activitatea debitorului, sub supravegherea administratorului

judiciar, după confirmarea planului;

f) după intrarea în faliment, participă la inventar, semnând actul, primeşte raportul

final şi bilanţul de inchidere şi participă la şedinţa convocată pentru soluţionarea

obiecţiunilor şi aprobarea raportului;

g) primeşte notificarea închiderii procedurii.

6.2.5. Administratorul judiciar

Administratorul judiciar poate fi o persoană fizică sau o persoana juridică şi este

desemnat să exercite atribuţiile prevăzute de Legea nr. 85/2006 atât pe durata perioadei de

observaţie, cât şi în perioada de reorganizare a debitorului.

Administratorul judiciar, persoană fizică sau persoană juridică, inclusiv

reprezentantul acesteia, trebuie să aibă calitatea de practician în insolvenţă, potrivit legii.

Practicienii în insolvenţă interesaţi vor depune la dosar o ofertă de preluare a

poziţiei de administrator judiciar în dosarul respectiv, la care vor anexa dovada calităţii de

practician în insolvenţă şi o copie de pe poliţa de asigurare profesională. În ofertă,

practicianul în insolvenţă interesat va putea arăta şi disponibilitatea de timp şi de resurse

umane, precum şi experienţa generală sau specifică necesare preluării dosarului şi bunei

151

administrări a cazului. În cazul în care nu există nici o astfel de ofertă, judecatorul-sindic va

desemna provizoriu, până la prima adunare a creditorilor, un practician în insolvenţă ales în

mod aleatoriu din Tabloul U.N.P.I.R.

La recomandarea comitetului creditorilor, în cadrul primei şedinţe a adunării

creditorilor sau ulterior, creditorii care deţin cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor

pot decide desemnarea unui administrator judiciar/lichidator, stabilindu-i şi remuneraţia. În

cazul în care remuneraţia se va achita din fondul constituit conform prevederilor art. 4 din

Legea nr. 85/2006, aceasta va fi stabilită de către judecătorul-sindic, pe baza criteriilor

stabilite prin legea privind profesia de practician în insolvenţă. Creditorii pot decide să

confirme administratorul judiciar sau lichidatorul desemnat provizoriu de către judecătorul-

sindic.

Creditorul care deţine cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor poate să decidă,

fără consultarea adunării creditorilor, desemnarea unui administrator judiciar sau lichidator în

locul administratorului judiciar sau lichidatorului provizoriu ori să confirme administratorul

judiciar provizoriu sau, după caz, lichidatorul provizoriu şi să îi stabilească remuneraţia.

Principalele atribuţii ale administratorului judiciar, în cadrul legii insolvenţeei,

sunt:

a) examinarea situaţiei economice a debitorului şi a documentelor depuse conform

prevederilor art. 28 şi 35 şi întocmirea unui raport prin care să propună fie intrarea în

procedura simplificată, fie continuarea perioadei de observaţie în cadrul procedurii generale

şi supunerea acelui raport judecătorului-sindic, într-un termen stabilit de acesta, dar care nu

va putea depăşi 20 de zile de la desemnarea administratorului judiciar;

b) examinarea activităţii debitorului şi întocmirea unui raport amănunţit asupra

cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, cu menţionarea

persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, şi asupra existenţei premiselor angajării răspunderii

acestora, în condiţiile art. 138, precum şi asupra posibilităţii reale de reorganizare efectivă a

activităţii debitorului ori a motivelor care nu permit reorganizarea şi supunerea acelui raport

judecătorului-sindic, într-un termen stabilit de acesta, dar care nu va putea depăşi 40 de zile

de la desemnarea administratorului judiciar;

c) întocmirea actelor prevăzute la art. 28 alin. (1), în cazul în care debitorul nu şi-a

îndeplinit obligaţia respectivă înăuntrul termenelor legale, precum şi verificarea, corectarea şi

152

completarea informatiilor cuprinse în actele respective, când acestea au fost prezentate de

debitor;

d) elaborarea planului de reorganizare a activităţii debitorului, în funcţie de

cuprinsul raportului prevăzut la lit. a) şi în condiţiile şi termenele prevazute la art. 94;

e) supravegherea operaţiunilor de gestionare a patrimoniului debitorului;

f) conducerea integrală, respectiv în parte, a activităţii debitorului, în acest ultim

caz cu respectarea precizărilor exprese ale judecătorului-sindic cu privire la atribuţiile sale şi

la condiţiile de efectuare a plăţilor din contul averii debitorului;

g) convocarea, prezidarea şi asigurarea secretariatului şedinţelor adunării

creditorilor sau ale acţionarilor, asociaţilor ori membrilor debitorului persoană juridică;

h) introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în

dauna drepturilor creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor

operaţiuni comerciale încheiate de debitor şi a constituirii unor garanţii acordate de acesta,

susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor;

i) sesizarea de urgenţă a judecătorului-sindic în cazul în care constată că nu există

bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile

administrative;

j) menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate de debitor;

k) verificarea creanţelor şi, atunci cănd este cazul, formularea de obiecţiuni la

acestea, precum şi întocmirea tabelelor creanţelor;

l) încasarea creanţelor; urmărirea încasării creanţelor referitoare la bunurile din

averea debitorului sau la sumele de bani transferate de către debitor înainte de deschiderea

procedurii; formularea şi susţinerea acţiunilor în pretenţii pentru încasarea creanţelor

debitorului, pentru aceasta putând angaja avocaţi;

m) cu condiţia confirmării de către judecătorul-sindic, încheierea de tranzacţii,

descărcarea de datorii, descărcarea fidejusorilor, renunţarea la garanţii reale;

n) sesizarea judecătorului-sindic îăn legatură cu orice problemă care ar cere o

soluţionare de către acesta.

Judecătorul-sindic poate stabili administratorului judiciar, prin încheiere, orice alte

atribuţii în afara celor stabilite la alin. (1), cu excepţia celor prevăzute de lege în competenţa

exclusivă a acestuia.

153

Administratorul judiciar va depune lunar un raport cuprinzând descrierea modului

în care şi-a îndeplinit atribuţiile, precum şi o justificare a cheltuielilor efectuate cu

administrarea procedurii sau a altor cheltuieli efectuate din fondurile existente în averea

debitorului. Raportul se depune la dosarul cauzei, iar un extras se publică în Buletinul

procedurilor de insolvenţă. La fiecare 120 de zile judecătorul-sindic va stabili un termen de

continuare a procedurii, în care administratorul judiciar va expune în sinteză măsurile

efectuate în acest interval cuprinse în rapoartele de activitate.

6.2.6. Lichidatorul

Ca şi administratorul judiciar, lichidatorul poate fi o persoană fizică sau juridică,

practician în insolvenţă şi împuternicit să conducă activitatea debitorului în cadrul procedurii

insolvenţei.

Lichidatorul va fi desemnat cu respectarea regulilor prevăzute de lege pentru

administratorul judiciar (art. 19). Poate fi desemnat în calitate de lichidator inclusiv

administratorul judiciar desemnat în procedura anterioară.

Lichidatorul va fi desemnat în momentul în care s-a dispus trecerea la faliment a

debitorului, iar din momentul stabilirii atributiilor lichidatorului încetează atribuţiile

administratorului judiciar (art. 24 din lege).

Atribuţiile lichidatorului sunt, în conformitate cu prevederile art. 25 din Legea nr.

85/2006, următoarele:

a) examinarea activităţii debitorului asupra căruia se iniţiază procedura simplificată

în raport cu situaţia de fapt şi întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor şi

împrejurărilor care au dus la insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă

şi a existenţei premiselor angajării răspunderii acestora în condiţiile art. 138, şi supunerea

acelui raport judecătorului-sindic într-un termen stabilit de acesta, dar care nu va putea depăşi

40 de zile de la desemnarea lichidatorului, dacă un raport cu acest obiect nu fusese întocmit

anterior de administratorul judiciar;

b) conducerea activităţii debitorului;

c) introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în

dauna drepturilor creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor

154

operaţiuni comerciale încheiate de debitor şi a constituirii unor garanţii acordate de acesta,

susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor;

d) aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor şi luarea măsurilor corespunzătoare

pentru conservarea lor;

e) menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate de debitor;

f) verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la

acestea, precum şi întocmirea tabelelor creanţelor;

g) urmărirea încasării creanţelor din averea debitorului, rezultate din transferul de

bunuri sau de sume de bani efectuat de acesta inaintea deschiderii procedurii, încasarea

creanţelor; formularea şi susţinerea acţiunilor în pretenţii pentru încasarea creanţelor

debitorului, pentru aceasta putând angaja avocaţi;

h) primirea plăţilor pe seama debitorului şi consemnarea lor în contul averii

debitorului;

i) vânzarea bunurilor din averea debitorului, în conformitate cu prevederile legii;

j) incheierea de tranzacţii, descărcarea de datorii, descărcarea fidejusorilor,

renunţarea la garanţii reale sub condiţia confirmării de către judecătorul-sindic;

k) sesizarea judecătorului-sindic cu orice problemă care ar cere o soluţionare de

către acesta;

l) orice alte atribuţii stabilite prin încheiere de către judecătorul-sindic.

6.3. Cererile introductive

Potrivit prevederilor legii nr. 85/2006, procedura insolvenţei se declanşează la

cererea persoanelor special desemnate şi anume debitorul, creditorii, Comisia Naţională de

Valori Mobiliare impotriva entităţilor reglementate şi supravegheate de aceasta care, precum

şi alte persoane ori instituţii prevăzute expres de lege (art. 26 din lege).

6.3.1. Cererea debitorului

Conform art. 27 din Legea nr. 85/2006, debitorul aflat în stare de insolvenţă este

obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozitiilor legii în termen de

155

maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă sau în situaţia în care apariţia stării de

insolvenţă este iminentă.

Prorogarea termenului de 30 de zile menţionat de art. 27.

Cu toate că art. 27 impune debitorului de a se adresa tribunalului în termen de 30 de

zile de la apariţia stării de insolvenţă sau în situaţia în care apariţia stării de insolvenţă este

iminentă, legea 85/2006 reglementează două situaţii de excepţie, respectiv:

a) dacă la data expirării termenului de 30 de zile debitorul este angrenat, cu bună-

credinţă, în negocieri extrajudiciare pentru restructurarea datoriilor sale. În cazul în care

negocierile au eşuat debitorul este obligat ca în termen de 5 zile de la eşecul negocierilor sa

se adresa tribunalului cu o cerere de deschidere a procedurii â

b) dacă în cursul negocierilor derulate în cadrul unei proceduri de mandat ad-hoc

sau de concordat preventiv debitorul ajunge în stare de insolvenţă, dar există indicii serioase

că rezultatele negocierilor ar putea fi valorificate în termen scurt prin încheierea unui acord

extrajudiciar, debitorul, de bună-credinţă, trebuie să introducă cererea de deschidere a

procedurii în condiţiile şi termenul prevăzute la alin. (1^1) ale art. 27. În caz contrar,

debitorul trebuie să introducă cererea de deschidere a procedurii insolvenţei în termen de 30

de zile de la apariţia stării de insolvenţă

Cererea debitorului se va judeca de urgenţă în termen de 5 zile în camera de

consiliu, fără citarea părţilor.

Nu pot formula o cerere de reorganizare judiciară debitorii, persoane juridice, care

în ultimii 5 ani, precedenţi hotărârii de deschidere a procedurii, au mai fost supusi unei astfel

de proceduri.

6.3.2. Cererea creditorilor

Dreptul creditorilor de a formula o cerere pentru deschiderea procedurii insolvenţei

faţă de un debitor prezumat a fi în insolvenţă este reglementat în art. 30 din Legea nr.

85/2006.

În înţelesul legii, prin noţiunea de „creditor îndreptăţit” se înţelege orice creditor

care deţine o creanţă certa şi lichida, care a devenit exigibilă de mai mult de 30 de zile (art. 3

pct. 6 din lege) şi al cărei cuantum depaşeste valoarea-prag de 45.000 lei, respectiv de 6

salarii medii pe economie, prevăzuta de lege (art. 3 pct. 12 din lege).

156

6.4. Deschiderea procedurii insolventei si efectele acesteia

Judecatorul-sindic, desemnat în cauza potrivit prevederilor Legii nr. 304/2004

privind organizarea judiciara în urma sesizarii tribunalului cu judecarea unei cereri

introductive în materie de insolventa, va analiza aceasta cerere în conditii diferite în functie

de calitatea procesuala a celui care a formulat-o.

Astfel, daca cererea este formulata de catre debitor, judecatorulsindic o va analiza

sub aspectul îndeplinirii conditiilor prevazute de art. 27 din Legea nr. 85/2006 (art. 31 din

lege).

Daca aceste conditii – respective existenta uneia sau a mai multor datorii certe,

lichide si exigibile neplatite în termen de 30 de zile de la scadenta din cauza lipsei de

lichiditati a debitorului – sunt îndeplinite, judecatorul-sindic va pronunta o încheiere, prin

care se va deschide procedura generala de insolventa.

În schimb, daca prin declaratia ce însoteste cererea introductiva, fie debitorul si-a

manifestat intentia de a intra în procedura simplificata, fie nu depune documentele cerute în

art. 28 alin. 1 lit. a)- f) si h) odata cu cererea sau în termen de 10 zile ori face parte din

categoriile prevazute de art. 1 alin. 2 din lege, judecatorul-sindic va pronunta o încheiere de

deschidere a procedurii simplificate.

Prin încheierea de deschidere a procedurii, judecatorul-sindic va desemna un

administrator judiciar (în cazul procedurii generale), respectiv un lichidator (în cadrul

procedurii simplificate), carora le va dispune totodata sa efectueze notificarile conform art.

61 din Legea nr. 85/2006.

În cazul în care, în termen de 10 zile de la primirea notificării, creditorii se opun

deschiderii procedurii, judecătorul-sindic va ţine, în termen de 5 zile, o şedinţă la care vor fi

citaţi administratorul judiciar, debitorul şi creditorii care se opun deschiderii procedurii, în

urma căreia va soluţiona deodată, printr-o sentinţă, toate opoziţiile. Admiţând opoziţia,

judecătorul-sindic va revoca încheierea de deschidere a procedurii. Deschiderea ulterioară a

procedurii, la cererea debitorului sau a creditorilor, nu va putea modifica data apariţiei stării

de insolvenţă.

157

6.4.1. Cererea introductiva apartinând creditorilor va fi comunicata debitorului în

termen de 48 de ore de la înregistrare (art. 33 alin. 1 din lege).

În termen de 10 zile de la comunicarea cererii introductive a creditorilor, debitorul

trebuie sa conteste sau sa recunoasca starea de insolventa.

La cererea debitorului, judecatorul-sindic îi poate obliga pe creditorii care au

introdus cererea, ca în termen de 5 zile sa depuna o cautiune de cel mult 10% din valoarea

creantelor, care va fi depusa la o banca, în termen de 15 zile.

Sanctiunea nedepunerii cautiunii în termenul prevazut consta în respingerea

cererii introductive. Daca cererea creditorilor va fi admisa, cautiunea se va restitui

creditorilor.

Daca cererea este respinsa, cautiunea va fi folosita pentru acoperirea pagubelor

suferite de catre debitori prin introducerea unor cereri neîntemeiate.

Daca judecatorul-sindic stabileste ca debitorul este in stare de insolventa, ii va

respinge contestatia si va deschide, printr-o sentinta, procedura generala, situatie in care un

plan de reorganizare poate fi formulat numai de catre administratorul judiciar sau de catre

creditorii detinand impreuna sau separat minimum 20% din valoarea masei credale si numai

daca acestia isi exprima intentia de a depune un plan in termenul prevazut la art. 59 alin. (1),

respectiv la art. 60 alin. (2).

Ca urmare a deschiderii procedurii insolventei se produc urmatoarele efecte cu

privire la patrimoniul debitorului:

1. Se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de

executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale

2. Suspenda orice termene de prescriptie a actiunilor judiciare sau extrajudiciare sau

asupra măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau

bunurilor sale

3. Suspendarea curgerii dobânzilor, majorarilor sau penalitatilor si a oricaror

cheltuieli, numite generic accesorii, ce ar putea fi adaugate creantelor anterioare deschiderii

procedurii (art. 41 din lege);

4. De la data deschiderii procedurii si pana la data confirmarii planului de

reorganizare, actiunile societatilor emitente, in sensul Legii nr. 297/2004 privind piata de

capital, se suspenda de la tranzactionare cu incepere de la data primirii comunicarii de catre

158

Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare, data de la care intervine retragerea valorilor

mobiliare de pe piata reglementata pe care acestea se tranzactioneaza.

5. Ridicarea debitorului a dreptului de administrare - constand in dreptul de a-si

conduce activitatea, de a-si administra bunurile din avere si de a dispune de acestea -, daca

acesta nu si-a declarat, in conditiile art. 28 alin. (1) lit. h) sau, dupa caz, art. 33 alin. (6),

intentia de reorganizare.

6.5. Planul de reorganizare

În scopul de a-l proteja pe debitorul aflat în stare de insolventa, Legea nr. 85/2006

reglementeaza posibilitatea redresarii activitatii acestuia prin intermediul unor masuri

economico-financiare, cuprinse într-un plan de reorganizare (art. 94 – 102 din lege).

Planul de reorganizare va putea fi propus de catre urmatoarele categorii de

persoane:

a) debitorul, cu aprobarea adunarii generale a actionarilor/asociatilor, in termen de

30 de zile de la afisarea tabelului definitiv de creante, cu conditia formularii, potrivit art. 28,

a intentiei de reorganizare, daca procedura a fost declansata de acesta, si potrivit art. 33 alin.

(6), in cazul in care procedura a fost deschisa ca urmare a cererii unuia sau a mai multor

creditori; Cu toate acestea nu vor putea propune un plan de reorganizare debitorul care, intr-

un interval de 5 ani anteriori formularii cererilor introductive, a mai fost subiect al procedurii

instituite in baza prezentei legi si nici debitorul care a fost condamnat definitiv pentru

falsificare sau pentru infractiuni prevazute in Legea nr. 21/1996 sau ai carui administratori,

directori si/sau asociati au fost condamnati definitiv pentru: bancruta frauduloasa, gestiune

frauduloasa, abuz de incredere, inselaciune, delapidare, marturie mincinoasa, infractiuni de

fals ori infractiuni prevazute in Legea nr. 21/1996, in ultimii 5 ani anteriori deschiderii

procedurii.

b) administratorul judiciar, de la data desemnarii sale si pana la implinirea unui

termen de 30 de zile de la data afisarii tabelului definitiv de creante, cu conditia sa isi fi

manifestat aceasta intentie pana la votarea raportului prevazut la art. 59 alin. (2);

c) unul sau mai multi creditori care si-au anuntat aceasta intentie pana la votarea

raportului prevazut la art. 59 alin. (2), detinand impreuna cel putin 20% din valoarea totala a

159

creantelor cuprinse in tabelul definitiv de creante, in termen de 30 de zile de la data afisarii

tabelului definitiv de creante.

Termenele prevazute de lege pentru propunerea planului, în toate cele trei cazuri,

vor putea fi reduse, pentru motive temeinice, de catre judecatorul-sindic, la cererea oricarei

parti interesate (art. 94 alin. 2 din lege).

Sanctiunea nerespectarii termenelor stabilite consta în decaderea din dreptul de a

mai propune un plan de reorganizare si trecerea la faliment.

Planul va putea sa prevada fie restructurarea si continuarea activitatii debitorului,

fie lichidarea unor bunuri din averea acestuia, fie o combinatie a celor doua variante de

reorganizare.

Planul de reorganizare va indica perspectivele de redresare in raport cu posibilitatile

si specificul activitatii debitorului, cu mijloacele financiare disponibile si cu cererea pietei

fata de oferta debitorului, si va cuprinde masuri concordante cu ordinea publica, inclusiv in

ceea ce priveste modalitatea de selectie, desemnare si inlocuire a administratorilor si a

directorilor, şi va cuprinde in mod obligatoriu programul de plata a creantelor.

Executarea planului de reorganizare nu va putea depăşi 3 ani, socotiţi de la data

confirmării. Termenele de plată stabilite prin contracte - inclusiv de credit sau de leasing -

pot fi menţinute prin plan, chiar dacă depăşesc perioada de 3 ani. Aceste termene pot fi şi

prelungite, cu acordul expres al creditorilor, dacă iniţial erau mai scurte de 3 ani. După

realizarea tuturor obligaţiilor din plan şi închiderea procedurii de reorganizare, aceste plăţi

vor continua conform contractelor din care rezultă.

La recomandarea administratorului judiciar, dupa trecerea unui termen de cel mult

18 luni de la confirmarea planului, aceasta perioada va putea fi extinsa cu cel mult inca o

perioada de un an, daca propunerea este votata de cel putin doua treimi din creditorii aflati in

sold la acea data.

Etapa reorganizarii activitatii debitorului este subsecventa elaborarii si confirmarii

unui plan de reorganizare votat de adunarea creditorilor.

Potrivit legii, în aceasta perioada debitorul îsi va conduce activitatea sub

supravegherea administratorului judiciar în scopul aducerii la îndeplinire a masurilor de

redresare economico-financiara prevazute în plan.

160

Creantele si celelalte drepturi apartinând creditorilor si celorlalte parti interesate vor

fi modificate în conditiile planului (art. 102 din Legea nr. 85/2006).

În ceea ce priveste debitorul persoana juridica, pe parcursul reorganizarii,

activitatea sa va fi condusa de catre administratorul special, sub supravegherea

administratorului judiciar (art. 103 alin. 2 din lege). Asociatii, actionarii si membrii cu

raspundere limitata nu au dreptul de a interveni în conducerea activitatii sau în administrarea

averii debitorului, cu exceptia si în limita cazurilor expres si limitativ prevazute în lege si în

planul de reorganizare.

Debitorul este obligat, potrivit legii, sa îndeplineasca neîntârziat schimbarile de

structura prevazute în plan (art. 103 alin. 3 din lege).

Aceste masuri vor fi îndeplinite pâna în momentul în care judecatorul-sindic va

dispune, motivat, fie încheierea procedurii insolventei si luarea tuturor masurilor pentru

reinsertia debitorului în activitatea comerciala, fie încetarea reorganizarii si trecerea la

faliment, în conditiile art. 107 din lege.

În perioada de reorganizare, potrivit art. 38 din Legea nr. 85/2006, furnizorii de

servicii de orice natura (electricitate, gaze naturale, apa, servicii telefonice si altele) nu vor

putea sa modifice sau sa întrerupa furnizarea acestor servicii în cazul în care debitorul are

calitatea de consummator captive („consumatorul care, din considerente tehnice, economice

sau de reglementare, nu poate alege furnizorul” (art. 3 pct. 32 din lege).

6.6. Falimentul

Legea nr. 85/2006 reglementeaza institutia falimentului atât sub forma procedurii

generale, cât si în procedura simplificata.

Falimentul debitorului intervine atât în situatia inexistentei sanselor de redresare, ori

a intentiei de reorganizare a activitatii debitorului, cât si în situatia în care masurile de

redresare economico-financiara a activitatii debitorului supus procedurii insolventei nu au

avut rezultatul scontat.

Falimentul este o procedura ce se desfasoara în interesul creditorilor, în scopul

satisfacerii creantelor acestora din sumele de bani obtinute ca urmare a lichidarii averii

debitorului.

161

Legea nr. 85/2006 cuprinde o definitie legala a procedurii falimentului, cu ajutorul

careia putem considera aceasta institutie ca fiind „procedura de insolventa concursuala

colectiva si egalitara care se aplica debitorului în vederea lichidarii averii acestuia pentru

acoperirea pasivului, fiind urmata de radierea debitorului din registrul în care este

înmatriculat” (art. 3 pct. 23 din lege).

Premisele intrarii în procedura falimentului pot fi, asadar, urmatoarele ipoteze:

1. Aprobarea raportului depus de catre administratorul judiciar în conditiile art. 54

din lege, care cuprinde propunerea de intrare în faliment în procedura simplificata (art. 54

alin. 5);

22. Situatia în care debitorul nu se încadreaza în prevederile art. 1 alin. 2 din Legea

nr. 85/2006, iar raportul administratorului judiciar întocmit în conditiile art. 59 va arata

motivele care nu permit reorganizarea activitatii debitorului si va propune intrarea acestuia în

faliment;

3. Aprobarea de catre adunarea creditorilor a propunerii administratorului judiciar

cuprinsa în raportul întocmit de catre acesta în conditiile art. 59 alin. 2 din lege si pronuntarea

de catre judecatorul-sindic a sentintei de intrare în faliment potrivit art. 107 alin. 1 lit. d din

lege.

Potrivit art. 107 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, cazurile care determina aplicarea

procedurii falimentului sunt urmatoarele:

A. a) debitorul si-a declarat intentia de a intra in procedura simplificata;

b) debitorul nu si-a declarat intentia de reorganizare sau, la cererea creditorului de

deschidere a procedurii, a contestat ca ar fi in stare de insolventa, iar contestatia a fost

respinsa de judecatorul-sindic;

c) nici unul dintre celelalte subiecte de drept indreptatite nu a propus un plan de

reorganizare, in conditiile prevazute la art. 94, sau nici unul dintre planurile propuse nu a fost

acceptat si confirmat;

B. debitorul si-a declarat intentia de reorganizare, dar nu a propus un plan de

reorganizare ori planul propus de acesta nu a fost acceptat si confirmat;

C. obligatiile de plata si celelalte sarcini asumate nu sunt indeplinite in conditiile

stipulate prin planul confirmat sau desfasurarea activitatii debitorului in decursul

reorganizarii sale aduce pierderi averii sale;

162

D. a fost aprobat raportul administratorului judiciar prin care se propune, dupa caz,

intrarea debitorului in faliment, potrivit art. 54 alin. (5) sau art. 60 alin. (3).

Intrarea debitorului în procedura falimentului se decide de catre judecatorul-sindic,

care va pronunta o hotarâre judecatoreasca ce va fi, dupa caz, o încheiere (în conditiile art. 32

din lege) sau o sentinta.

Prin hotarârea prin care s-a decis intrarea debitorului în faliment, judecatorul-sindic

va dispune si luarea urmatoarelor masuri (art. 107 alin. 2 din lege):

a) ridicarea dreptului de administrare al debitorului;

b) în cazul procedurii generale, desemnarea unui lichidator provizoriu, precum şi

stabilirea atribuţiilor şi a remuneraţiei acestuia, în conformitate cu criteriile aprobate prin

legea de organizare a profesiei.

c) in cazul procedurii simplificate, confirmarea, in calitate de lichidator al

administratorului judiciar, desemnat conform art. 19 alin. (2) sau art. 34, dupa caz;

d) termenul maxim de la intrarea in faliment in cadrul procedurii generale, de

predare a gestiunii averii de la debitor/administratorul judiciar catre lichidator, impreuna cu

lista actelor si operatiunilor efectuate dupa deschiderea procedurii mentionate la art. 46 alin.

(2);

e) întocmirea de către administratorul judiciar şi predarea către lichidator, în

termen de maximum 5 zile de la intrarea în faliment, în cadrul procedurii generale, a unei

liste cuprinzând numele şi adresele creditorilor şi toate creanţele acestora la data intrării în

faliment, cu indicarea celor născute după deschiderea procedurii;

f) notificarea intrării în faliment.

Sentinta, respectiv încheierea prin care judecatorul-sindic dispune intrarea în

faliment trebuie sa cuprinda si termenele prevazute de art. 108 alin. 2 si art. 109 alin. 2 din

lege.

Intrarea debitorului în faliment trebuie notificata, conform dispozitiei judecatorului-

sindic (art. 107, alin. 2, lit. f) din lege). Notificarea se va face în mod diferit, în functie de

procedura careia a fost supus debitorul: procedura generala (art. 108 din lege) sau procedura

simplificata (art. 109).

In cazul intrarii in faliment in procedura generala, lichidatorul va trimite o

notificare tuturor creditorilor mentionati in lista depusa de debitor/ administratorul judiciar,

163

mentionata la art. 107 alin. (2) lit. e), debitorului si oficiului registrului comertului sau, dupa

caz, registrului societatilor agricole unde debitorul este inmatriculat, pentru efectuarea

mentiunii. Notificarile se efectueaza cu respectarea prevederilor Codului de procedura civila,

publicându-se în Buletinul procedurilor de insolventa, precum si într-un ziar de larga

circulatie, pe cheltuiala averii debitorului (art. 61 alin. 3 din lege).

Notificarea intrarii în faliment în procedura simplificata se realizeaza în conditiile

prevazute de art. 109 din lege, potrivit caruia lichidatorul va trimite aceasta notificare privind

intrarea în procedura falimentului si, în cazul debitorului persoana juridica, ridicarea

dreptului de administrare, precum si dizolvarea acestuia, tuturor creditorilor notificati

conform art. 61, debitorului si registrului comertului sau, dupa caz, registrului societatilor

agricole ori registrului asociatiilor si fundatiilor în care debitorul este înmatriculat, pentru

efectuarea mentiunii.

Intrarea în faliment în procedura simplificata poate avea loc întruna din urmatoarele

situatii:

1. Debitorii aflati în stare de insolventa se încadreaza într-una din situatiile

prevazute în art. 1 alin. 2 lit. a) – f) din lege;

2. Ca urmare a aprobarii raportului administratorului judiciar, întocmit conform

prevederilor art. 54 din Legea nr. 85/2006, prin care acesta a propus intrarea debitorului în

procedura simplificata.

În cazul în care, pâna la aprobarea propunerii administratorului judiciar de

deschidere a procedurii simplificate, debitorul si-a continuat activitatea, lichidatorul are

obligatia sa notifice, în termen de 5 zile de la data intrarii în faliment, creditorii care detin

creante asupra debitorului, având prioritate conform dispozitiilor art. 123 pct. 2 (creante

izvorâte din raporturile de munca), nascute în perioada de observatie. Prin notificare

lichidatorul va solicita creditorilor sa înregistreze, în termen de 10 zile de la primirea

notificarii, cererile de creanta însotite de documente justificative.

Notificarea va cuprinde si termenul pentru afisarea tabelului preliminar de creante

(art. 62 alin. 1 lit. c din lege), precum si cel pentru definitivarea tabelului de creante (art. 62

alin. 1 lit. d din lege). Dispozitiile art. 61 alin. 2 si 3 din Legea nr. 85/2006 se vor aplica în

mod corespunzator.

164

În cazul în care considera ca este justificat, judecatorul-sindic poate majora, în

conditiile art. 62 alin. 2 din lege, termenele privind afisarea tabelului preliminar al creantelor,

precum si tabelul definitiv, noile termene urmând a fi notificate creditorilor.

6.7.1.M ăsuri premergătoare lichidării

În scopul asigurarii succesului lichidarii, art. 113 din Legea nr. 85/2006 prevede

un ansamblu de masuri care se vor lua în aceasta etapa cu privire la averea debitorului.

Astfel, potrivit legii, se va proceda la sigilarea magazinelor, magaziilor, depozitelor,

a birourilor, a corespondentei comerciale, arhivei, a dispozitivelor de stocare si prelucrare a

informatiilor, a contractelor, marfurilor, precum si a oricaror bunuri mobile apartinând averii

debitorului (art. 113 alin. 1 din lege).

Sigilarea bunurilor apartinând debitorului va fi însotita de inventarierea acestora,

inclusiv prin obtinerea relatiilor scrise de la autoritati cu privire la asemenea bunuri, în

temeiul art. 55 din lege. Daca, în urma demersurilor efectuate în conditiile art. 56 – 58 din

lege, administratorul judiciar nu identifica nici un bun ca apartinând debitorului, inventarul se

va încheia pe baza informatiilor comunicate de autoritati, în scris, conform art. 55 din lege.

Nu vor fi sigilate urmatoarele categorii de bunuri:

a) obiectele care vor trebui valorificate de urgenta pentru a se evita deteriorarea lor

materiala sau pierderea din valoare;

b) registrele de contabilitate;

c) cambiile si alte titluri de valoare scadente sau care urmeaza a fi scadente in scurt

timp, precum si actiunile ori alte titluri de participatie ale debitorului, care vor fi luate de

lichidator pentru a fi incasate sau pentru a efectua activitatile de conservare cerute;

d) numerarul pe care lichidatorul il va depune in banca in contul averii debitorului.

Rezultatul inventarierii va fi consemnat în actul de inventar, care va descrie

bunurile apartinând debitorului si va indica valoarea aproximativa a acestora de la data

inventarierii. Pentru determinarea acestei valori, cu aprobarea comitetului creditorilor,

lichidatorul va putea angaja un expert evaluator, pe cheltuiala averii debitorului (art. 115 din

lege).

165

Actul de inventar va fi semnat de catre lichidatorul judiciar, de catre debitor – prin

administratorul special – sau numai de catre lichidator, daca debitorul nu participa la

inventariere.

6.7.2. Efectuarea lichidarii

Lichidarea bunurilor din averea debitorului va fi efectuata, potrivit legii, de catre

lichidator, sub controlul judecatorului-sindic, îndata dupa finalizarea inventarierii acestora

(art. 116 alin. 1 din lege).

În vederea obtinerii unei valori cât mai mari din vânzare, lichidatorul va efectua

toate demersurile pentru expunerea bunurilor ce urmeaza a fi vândute, inclusiv va lua masuri

în vederea asigurarii publicitatii, pe cheltuiala debitorului.

Bunurile vor putea fi vândute individual sau în bloc, iar metoda de vânzare (licitatie

publica, negociere directa sau ambele) va fi aprobata de adunarea generala a creditorilor la

propunerea lichidatorului si cu recomandarea comitetului creditorilor.

În scopul stabilirii pretului de vânzare a bunurilor (sau, cel putin a pretului de

pornire a licitatiei), lichidatorul are obligatia sa angajeze un evaluator sau, cu acordul

comitetului creditorilor, va utiliza un evaluator propriu pentru a efectua evaluarea, în

conformitate cu standardele internationale de evaluare (art. 116 alin. 3 din lege). În functie de

circumstantele cauzei, legea cere ca bunurile sa fie evaluate atât individual, cât si în bloc, ca

ansamblu functional.

În cazul în care se face o propunere de vânzare în bloc, lichidatorul va prezenta

comitetului creditorilor un raport în care vor fi descries bunurile, vor fi evaluate, precizându-

se si eventualele sarcini de care acestea sunt grevate, precum si propunerile privind

modalitatile de vânzare a acestora. O copie a acestuia se depune la grefa tribunalului pentru a

da posibilitatea oricarei parti interesate de a-l studia (art. 117 alin. 1 din lege).

Raportul va cuprinde si propuneri referitoare la modalitatea de vânzare în bloc, cum

ar fi:

1.Vânzarea prin negociere directa catre un cumparator identificat, cu precizarea

conditiilor minime ale contractului (pretul si modalitatile de plata);

166

2.Vânzarea prin negociere directa, fara cumparator identificat, cu precizarea

pretului minim propus; daca acest pret nu poate fi obtinut, adunarea generala a creditorilor va

hotarî daca se va scadea din pret sau se va trece la vânzarea individuala;

3. Vânzarea la licitatie.

În ceea ce priveste vânzarea bunurilor imobile apartinând debitorului, aceasta se va

efectua în conditiile art. 118 din Legea nr. 85/2006.

Imobilele vor putea fi vandute direct, in urma propunerii lichidatorului, aprobata de

adunarea generala a creditorilor.

Propunerea lichidatorului va trebui sa identifice imobilul, prin situatia de pe teren si

prin datele din registrele de publicitate imobiliara, sa arate sarcinile de care este grevat si sa

indice pasul de supraofertare si data pana la care, in caz de aprobare a vanzarii, sunt acceptate

supraoferte.

Lichidatorul va convoca adunarea generala a creditorilor, in termen de maximum 20

de zile de la data propunerii, notificand propunerea administratorului special, creditorilor cu

garantii reale asupra bunului, titularilor unor drepturi de retentie de orice fel si comitetului

creditorilor, supunand votului adunarii generale a creditorilor propunerea de vanzare.

Ulterior aprobarii de catre adunarea generala a creditorilor, vanzarea va putea fi

facuta, sub sanctiunea nulitatii, numai dupa 30 de zile de la data ultimei publicari facute de

lichidator in ziar a anuntului privind conditiile de supraofertare.

Valorile mobiliare vor fi vandute in conditiile Legii nr. 297/2004, cu modificarile si

completarile ulterioare.

Sursele obtinute din vânzarea bunurilor ce formeaza averea debitorului vor fi

depuse în contul special deschis în conditiile art. 4 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, iar

recipisele vor fi predate judecatorului-sindic (art. 120 din lege).

6.7.3. Distribuirea sumelor realizate în urma lichidării

Potrivit legii, fondurile obtinute din vânzarea bunurilor din averea debitorului

grevate, în favoarea creditorului, de ipoteci, gajuri sau alte garantii reale mobiliare ori

drepturi de retentie de orice fel, vor fi distribuite în urmatoarea ordine (art. 121):

167

1. Taxe, timbre si orice alte cheltuieli aferente vanzarii bunurilor respective,

inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea si administrarea acestor bunuri, precum si

plata remuneratiilor persoanelor angajate in conditiile art. 10, art. 19 alin. (2), art. 23 si 24;

2. Creanţele creditorilor garantaţi născute în timpul procedurii de insolvenţă după

confirmarea planului de reorganizare, ca parte componentă a acestui plan. Aceste creanţe

cuprind capitalul, dobânzile, majorările şi penalităţile de orice fel;

3. Creanţele creditorilor garantaţi, cuprinzând tot capitalul, dobânzile, majorările şi

penalităţile de orice fel, precum şi cheltuielile, pentru creanţele născute înainte de

deschiderea procedurii.

Dacă sumele aratate nu sunt suficiente pentru plata acestor creante, în întregime,

pentru diferenta creditorii vor avea creante chirografare si vor veni în concurs cu celelalte

creante din aceasta categorie.

Însă, dacă după plata acestor sume rezulta o diferenta în plus, aceasta va fi depusa

în contul averii debitorului.

Creditorii cu creante garantate au dreptul sa participe la distribuirea de sume

obtinute din alte surse decât vânzarea bunului afectat de garantie. Sumele astfel obtinute vor

fi scazute din ceea ce i se cuvine ca urmare a vânzarii bunului afectat de garantie în favoarea

sa.

Potrivit art. 123 din Legea nr. 85/2006, creantele vor fi platite, în cazul falimentului,

în urmatoarea ordine:

1. Taxele, timbrele sau orice alte cheltuieli aferente procedurii instituite prin

prezenta lege, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea si administrarea bunurilor din

averea debitorului, precum si plata remuneratiilor persoanelor angajate in conditiile art. 10,

art. 19 alin. (2), art. 23, 24 si ale art. 98 alin. (3), sub rezerva celor prevazute la art. 102 alin.

(4);

2. Creanţele izvorate din raportul de munca;

3. Creanţele reprezentând creditele, cu dobânzile şi cheltuielile aferente, acordate

după deschiderea procedurii, precum şi creanţele rezultând din continuarea activităţii

debitorului după deschiderea procedurii;

4. Creanţele bugetare;

168

5. Creanţele reprezentand sumele datorate de catre debitor unor terti, in baza unor

obligatii de intretinere, alocatii pentru minori sau de plata a unor sume periodice destinate

asigurarii mijloacelor de existenta;

6. Creanţele reprezentand sumele stabilite de judecatorul-sindic pentru intretinerea

debitorului si a familiei sale, daca acesta este persoana fizica;

7. Creanţele reprezentand credite bancare, cu cheltuielile si dobanzile aferente, cele

rezultate din livrari de produse, prestari de servicii sau alte lucrari, precum si din chirii;

8. Alte creanţe chirografare;

9. Creanţele subordonate, in urmatoarea ordine de preferinta:

a) credintele acordate persoanei juridice debitoare de catre un asociat sau actionar

detinand cel putin 10% din capitalul social, respectiv din drepturile de vot in adunarea

generala a asociatilor, ori, dupa caz, de catre un membru al grupului de interes economic;

b) creantele izvorand din acte cu titlu gratuit.

Potrivit legii, sumele obtinute din lichidare vor fi distribuite creditorilor în functie

de rangul de prioritate, proportional cu suma alocata pentru fiecare creanta în tabelul definitiv

consolidat.

Daca sumele sunt insuficiente pentru acoperirea valorii integrale a creantelor, cu

acelasi rang de prioritate, titularii acestora vor primi o cota falimentara, calculata

proportional cu procentul pe care creanta lor îl detine în categoria creantelor respective (art.

125 din lege).

În situatia în care bunurile care alcatuiesc averea debitorului – grupului de interes

economic, societatii în nume colectiv sau în comandita – nu sunt suficiente pentru acoperirea

creantelor înregistrate în tabelul definitive consolidat, judecatorul-sindic va autoriza

executarea silita împotriva asociatilor cu raspundere nelimitata sau a membrilor grupului.

Judecatorulsindic va pronunta în acest scop o sentinta definitiva si executorie, care va fi pusa

în executare de catre lichidator prin executorul judecatoresc.

Dupa ce bunurile din averea debitorului au fost lichidate, lichidatorul va întocmi un

raport supus aprobarii judecatorului-sindic, împreuna cu situatiile financiare finale. Acestea

se vor comunica în copie creditorilor, debitorului si vor fi afisate la usa instantei. Creditorii

pot formula obiectii cu privire la raportul final, cu cel putin 5 zile înainte de data convocarii

169

adunarii creditorilor, ce se va tine în termen de maximum 30 de zile de la afisarea raportului

final.

La data stabilita pentru sedinta, judecatorul-sindic va solutiona, printr-o încheiere,

toate obiectiunile, va aproba raportul sau va dispune modificarea acestuia (art. 129 alin. 2 din

lege).

Dupa aprobarea raportului final al lichidatorului de catre judecatorul-sindic, acesta

va efectua distribuirea finala a tuturor fondurilor din averea debitorului (art. 130 din lege). În

cazul în care, în urma acestei ultime distribuiri, au ramas fonduri nereclamate în termen de 90

de zile de catre cei îndreptatiti, acestea vor fi depuse de lichidator în contul averii debitorului,

la banca, iar extrasul de cont – la tribunal. Aceste fonduri vor putea fi utilizate, în conditiile

art. 4 alin. 4 din lege, pentru acoperirea cheltuielilor aferente procedurii.

6.8. Închiderea procedurii

Procedura insolvenţei se închide în conditiile si în cazurile prevazute de Legea nr.

85/2006, în următoarele situatii:

1. În cazul în care averea debitorului nu exista bunuri ori acestea sunt insuficiente

pentru acoperirea cheltuielilor administrative ale procedurii (art. 131 din lege);

2. În cazul îndeplinirii obligatiilor asumate în planul de reorganizare sau în planul

de lichidare confirmat (art. 132 alin. 1);

3. Când judecatorul-sindic a aprobat raportul final, toate fondurile fiind distribuite,

iar fondurile nereclamate au fost depuse la banca (art. 132 alin. 2);

4. În cazul satisfacerii în întregime a tuturor creantelor, urmata, eventual, de

consemnarea sumelor reziduale la banca (art. 133);

5. În lipsa înregistrarii în termen a creantelor, când procedura a fost deschisa din

initiativa debitorului (art. 134 alin. 1).

6.8.1. Procedura închiderii

1. În orice stadiu al procedurii, judecatorul-sindic va pronunta o sentinta de

închidere a procedurii în cazul în care se constata ca nu exista bunuri în averea debitorului ori

ca acestea sunt insuficiente pentru acoperirea cheltuielilor administrative. Aceasta situatie ar

putea fi evitata daca ar exista creditori dispusi sa avanseze sumele necesare, înscriindu-si

170

noua creanta în tabelul creantelor împotriva debitorului. Prin aceeasi sentinta, judecatorul-

sindic va dispune si radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat (art. 131 din

lege).

2. Închiderea procedurii în caz de reorganizare sau de faliment va fi dispusa de catre

judecatorul-sindic prin sentinta, atât în cazul îndeplinirii obligatiilor de plata asumate în

planul confirmat, cât si în cazul aprobarii raportului final al lichidatorului, prin care se arata

distribuirea fondurilor din averea debitorului si depunerea la banca a sumelor nereclamate

(art. 132 alin. 1 si 2 din lege).

3. Daca toate creantele au fost în întregime acoperite, judecatorul-sindic va

pronunta sentinta de închidere a procedurii si de radiere a debitorului din registrul în care este

înmatriculat (art. 133 din lege). Aceasta sentinta poate fi pronuntata în doua situatii:

a) înainte ca bunurile din averea debitorului sa fie lichidate în întregime, daca

asociatii persoane juridice sau debitorul persoana fizica solicita acest lucru, în termen de 30

de zile de la notificarea lichidatorului,

b) în toate celelalte cazuri procedura se va închide numai dupa lichidarea completa

a activului, eventualele sume reziduale ale ultimei distribuiri urmând a fi depuse într-un cont

la dispozitia asociatilor sau a persoanei fizice, dupa caz.

În cazul în care nici un creditor nu a depus, în termenul legal, o cerere de admitere a

creantelor, judecatorul-sindic va pronunta o sentinta de închidere a procedurii si de revocare

a hotarârii de deschidere a procedurii (art. 134 alin. 1 din lege). Totusi, în acest caz,

închiderea procedurii nu va produce efectele reglementate de art. 137 din lege, iar debitorul

nu va fi descarcat de obligatiile asumate înainte de intrarea în faliment. Mai mult,

operatiunile de administrare, legal facute asupra averii debitorului, îsi vor produce efectele,

iar drepturile dobândite pâna la revocarea hotarârii de deschidere a procedurii ramân neatinse

(art. 134 alin. 2 din lege).

Sentinta de închidere a procedurii va fi notificata de judecatorul-sindic directiei

teritoriale a finantelor publice si oficiului registrului comertului sau registrului societatilor

agricole unde debitorul este înregistrat, pentru efectuarea menţiunii.

6.8.2. Închiderea procedurii insolventei are ca urmări:

171

1. Descărcarea judecatorului-sindic, respectiv a administratorului sau lichidatorului

si a persoanelor care i-au asistat de îndatoririle si responsabilitatile ce le revin cu privire la

procedura, debitor si averea lui, creditori, titulari de garantii, actionari sau asociati (art. 136

din lege);

2. Descărcarea debitorului persoana fizica de obligatiile pe care le avea înainte de

intrarea în faliment sub rezerva de a nu fi gasit vinovat de bancruta frauduloasa sau de plati

ori transferuri frauduloase.

În aceasta din urma situatie, debitorul va fi descărcat de obligaţii în masura în care

acestea au fost platite în cursul procedurii, cu exceptia cazului prevazut la art. 76 alin. 1 pct.

3 din Legea nr. 85/2006. Acesta se refera la decaderea din drepturi a creditorului titular de

creante anterioare deschiderii procedurii care nu a depus cererea în vederea admiterii creantei

sale în termenul legal stabilit conform prevederilor art. 62 alin. 1 lit. b din lege.

Prin urmare, asa cum s-a observat, „fiecare creditor îti va păstra faţă de debitor

dreptul de a urmari direct şi individual averea acestuia, potrivit procedurii de executare silita

de drept comun.

În cazul reorganizarii, debitorul va fi descarcat de diferenta dintre valoarea

obligatiilor pe care le avea înainte de confirmarea planului si cea prevazuta în plan (art. 137

alin. 2 din Legea nr. 85/2006).

În toate cazurile, însa, descarcarea de obligatii a debitorului nu atrage descarcarea

de obligatii a fidejusorilor sau a codebitorului principal.

Creditorii care nu si-au recuperat creantele în cadrul aplicarii procedurii insolventei

asupra debitorului – societate comerciala, pot apela la executarea silita conform Legii nr.

85/2006 sau conform dreptului comun.

Urmărirea silită poate avea ca obiect averea asociaţilor societăţii în nume colectiv şi

a asociaţilor comanditaţi la societatile în comandita (art. 126 din Legea nr. 85/2006), precum

si averea asociatului unic din societatea cu raspundere limitata cu asociat unic, în conditiile

art. 2521 din Legea nr. 31/1990. Exista, de asemenea, posibilitatea de a se urmari averea

membrilor organelor de conducere ai societatii comerciale în conditiile angajarii raspunderii

pentru situatia de insolventa în care se afla societatea (art. 138 din Legea nr. 85/2006).

6.9. Răspunderea membrilor organelor de conducere

172

Răspunderea membrilor organelor de conducere ale debitorului – persoana juridica

va fi antrenata, în conditiile art. 138 – 140 din Legea nr. 85/2006, daca aceste persoane, prin

faptele lor, au cauzat starea de insolventa a debitorului.

Deoarece, potrivit legii, judecatorul-sindic poate dispune ca aceste persoane să

suporte o parte din pasivul debitorului, răspunderea va avea un caracter patrimonial, iar

natura juridica a acesteia va fi contractuala sau delictuala, în functie de izvorul obligatiei

încalcate.

Angajarea raspunderii membrilor organelor de conducere sau de supraveghere din

cadrul societatii se va putea face la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului ori a

comitetului creditorilor, autorizat în acest scop de către judecătorul-sindic (art. 138 alin. 1 si

3 din lege). Această autorizatie se acordă numai dacă administratorul judiciar, respectiv

lichidatorul, a omis sa indice, în raportul sau asupra cauzelor insolventei, persoanele vinovate

ori daca administratorul judiciar sau lichidatorul a omis sa formuleze actiunea în raspundere

în temeiul alin. 1 al art. 138 din Legea nr. 85/2006, iar actiunea este aproape de prescriere.

Cererea (actiunea în răspundere) va fi solutionata de judecatorulsindic, care va

putea dispune ca o parte a pasivului debitorului sa fie suportata de catre membrii organelor

de conducere sau de supraveghere.

Acţiunea în raspundere prevazuta în art. 138 din lege se prescrie în termen de 3 ani

de la data la care a fost cunoscuta sau trebuia cunoscuta persoana care a cauzat aparitia starii

de insolventa, dar nu mai devreme de 2 ani de la data hotarârii de deschidere a procedurii

(art. 139 din Legea nr. 85/2006).

Potrivit legii, răspunderea va apartine membrilor organelor de supraveghere din

cadrul societatii sau de conducere, precum si oricarei persoane care a cauzat starea de

insolventa a debitorului (art. 138 alin. 1).

Desi legea foloseste sintagma „organe ale societatii”, consideram ca raspunderea

patrimoniala în situatiile prevazute de art. 138 va apartine si organelor de conducere si

supraveghere a activitatii apartinând si altor categorii de persoane juridice.

Pentru angajarea raspunderii în temeiul art. 138 din Legea nr. 85/2006, trebuie

îndeplinite urmatoarele conditii:

173

1. Existenta prejudiciului – dovedit prin dispozitia de stabilire a pasivului

debitorului supus procedurii insolventei;

2. Savârsirea urmatoarelor fapte prevazute expres de lege; angajarea raspunderii

membrilor organelor de conducere va avea loc daca:

a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în interes propriu sau în

folosul altei persoane;

b) au facut acte de comert în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice;

c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activitati care ducea, în mod

vadit, persoana juridica la încetarea de plati;

d) au tinut o contabilitate fictiva, au facut sa dispara unele documente contabile sau

nu au tinut contabilitatea în conformitate cu legea;

e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au marit în

mod fictiv pasivul acesteia;

f) au folosit mijloace ruinatoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în

scopul întârzierii încetarii de plati;

g) în luna precedenta încetarii platilor, au platit sau au dispus sa se plateasca cu

preferinta unui creditor, în dauna celorlalti creditori;

3. Stabilirea legaturii de cauzalitate dintre fapta si prejudiciu, precum si stabilirea

vinovatiei persoanelor împotriva carora a fost declansata actiunea în raspundere.

Angajarea raspunderii, potrivit art. 138, nu înlatura raspunderea penala daca faptele

savârsite constituie infractiuni.

Actiunea în raspundere va fi solutionata, în temeiul art. 140 din lege, pe parcursul

desfasurarii procedurii, iar nu dupa închiderea acesteia, având în vedere ca sumele obtinute

sunt destinate sa completeze fondurile necesare continuarii activitatii debitorului sau sa

acopere pasivul acestuia, în caz de faliment.

Conform art. 141 din legea insolventei odata cu cererea sau ulterior introducerii

acesteia debitorul, precum si comitetul creditorilor vor putea cere judecatorului-sindic

instituirea unor masuri asiguratorii asupra bunurilor apartinând persoanelor urmarite cu plata

unei cautiuni de 10% din valoarea pretentiilor

În cazul în care se stabileste ca raspunderea pentru starea de insolventa a debitorului

apartine mai multor persoane, raspunderea acestora va fi solidara (art. 138 alin. 4 din lege),

174

cu exceptia cazului în care unele dintre aceste persoane s-au opus la actele si faptele ce au

cauzat insolventa ori au lipsit la data la care a fost luata decizia, aceste situatii fiind

consemnate în procesele-verbale.

În vederea recuperarii prejudiciului stabilit prin hotarârea judecatorului-sindic în

temeiul art. 138 – 140 din Legea nr. 85/2006, persoanele vinovate vor putea fi executate silit,

în conditiile Codului de procedura civila (art. 142 din lege).

Dupa închiderea procedurii falimentului, sumele rezultate din executarea silita vor

fi repartizate de catre executorul judecatoresc în conformitate cu dispozitiile Legii nr.

85/2006, în temeiul tabelului definitive consolidat al creantelor pus la dispozitia sa de catre

lichidator.

6.10.1. Infracţiuni şi pedepse în legatură cu aplicarea procedurii insolvenţei

Infracţiunile prevazute în cap. V al Legii nr. 85/2006, savârsite în cadrul procedurii

insolventei sau în legatura cu aceasta, sunt urmatoarele.

1. Infractiunea de bancruta simpla (art. 143 alin. 1) consta în neintroducerea sau

introducerea tardiva de catre debitorul persoana fizica sau de reprezentantul legal al

persoanei juridice debitoare a cererii de deschidere a procedurii, în termenul prevazut de

lege, care depaseste cu mai mult de 6 luni termenul prevazut la art. 27; se pedepseste cu

închisoare de la 3 luni la 1 an sau cu amenda.

2. Infractiunea de bancruta frauduloasa (art. 143 alin. 2) reprezinta fapta persoanei

care:

a) falsifica, sustrage sau distruge evidentele debitorului ori ascunde o parte din

activul averii acestuia;

b) înfatiseaza datorii inexistente sau prezinta în registrele

debitorului, în alt act sau în situatia financiara sume nedatorate, fiecare din aceste

fapte fiind savârsite în frauda creditorilor;

c) înstraineaza, în frauda creditorilor, în caz de insolventa a debitorului, o parte din

active.

Savârsirea acestei infractiuni este sanctionata cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

3. Infractiunea de gestiune frauduloasa savârsita în conditiile art. 214 alin. 1 C. pen.

se sanctioneaza cu închisoare de la 3 ani la 8 ani, când fapta este savârsita de administratorul

175

judiciar sau de lichidatorul averii debitorului, precum si de orice reprezentant ori prepus al

acestuia.

Daca fapta este savârsita în conditiile art. 214, alin. 2 C. pen. se pedepseste cu

închisoare de la 5 ani la 12 ani, atunci când subiectul active este administratorul judiciar sau

lichidatorul averii debitorului, precum si orice reprezentant ori prepus al acestuia, daca fapta

nu constituie o infractiune mai grava.

Tentativa se pedepseste.

4. Infracţiunea de delapidare (art. 145 alin. 1) consta în însusirea, folosirea si

traficarea de catre administratorul judiciar sau lichidatorul averii debitorului, precum si de

orice reprezentant sau prepus al acestuia de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestioneaza

sau le administreaza si se pedepseste cu închisoare de la 1 an la 15 ani si interzicerea unor

drepturi.

Dacă fapta a avut consecinte deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 10

ani la 20 de ani si interzicerea unor drepturi.

Tentativa se pedepseste.

5. Constituie, de asemenea, infractiune, în temeiul art. 146 din lege, fapta persoanei

care, în nume propriu sau prin persoane interpuse, solicita înregistrarea unei cereri de

admitere a unei creante inexistente asupra averii debitorului si se pedepseste cu închisoare de

la 3 luni la 1 an sau cu amendă.

6. Refuzul debitorului persoana fizica sau al administratorului, directorului executiv

ori al reprezentantului legal al debitorului persoana juridica, de a pune la dispozitia

judecatorului-sindic, administratorului judiciar sau a lichidatorului, în conditiile prevazute la

art. 35, documentele si informatiile prevazute la art. 28 alin. 1 lit. a – f din lege ori

împiedicarea acestora, cu rea-credinta, de a întocmi documentatia respectiva constituie

infractiune si se pedepseste cu închisoare de la 1 an la 3 ani sau cu amenda.

Infracţiunile prevazute în aceasta lege se judeca în prima instanta de catre tribunal si

se solutioneaza cu celeritate.

6.10.2. Răspunderea contravenţională

Conform art. 148^1 dacă debitorul deţine sau administrează una sau mai multe

pagini de internet, iar organele de conducere ale acestuia nu respectă obligatia de a publica pe

176

paginile de internet proprii, în termen de 24 de ore de la data comunicării hotărârii de

deschidere a procedurii, informaţiile referitoare la starea societăţii, precum şi numărul, data şi

instanţa care a pronunţat hotărârea, fapta constituie constituie contravenţie şi se sancţionează

cu amendă de la 10.000 lei la 30.000 lei.

Constatarea contravenţiei şi aplicarea sancţiunii se fac de către organele de

specialitate ale Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, din oficiu sau la sesizarea

judecătorului-sindic, a administratorului judiciar/lichidatorului sau a oricărei persoane

interesate.

Veniturile rezultate din aplicarea acestei sanctiun se fac venit la bugetul de stat.

În vederea aplicării contraventiei sunt aplicabile dispoziţiile Ordonanţei Guvernului

nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin

Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

CAPITOLUL VII. INSTRUMENTE DE PLATĂ ÎN ACTIVITĂŢI ECONOMICE

7.1. Modalităţile de plată

1. Caracterizarea modalităţilor de plată:

a) Plata marfa contra marfa

b) Plăţile cu numerar

c) Plăţile prin virament

d) Plăţle prin intermediul mijloacelor electronice

2. Prezentarea instrumentelor de plată :ordinul de plată, cecul, biletul la ordin,

cartea bancara (cardul), cambia

3. Reguli de completare a instrmentelor de plată ( ordinul de plată, cambia, biletul la

ordin, girul, formular de virament , formularul ordinului de plată pentru trezoreria statului

7.2. Instrumente de plată

Conceptul de instrument de plată

Instrumentul de plată ( cambia, biletul la ordin , cecul , etc , reprezintă efectele de

comerţ fără numerar, utilizate în procesul de plată a furnizorilor de bunuri şi servicii, de

177

imobilizări, precum şi în procesul de desfacere. Acestea sunt cunoscute şi sub alte denumiri,

cum ar fi:

- Efecte comerciale ( sunt folosite în operaţiuni comerciale de vanzare-

cumparare, în relaţiile de credit etc)

- Titluri comerciale

- Titluri de credit

- Instrumente de credit

- Poliţe

7.1. Modalităţile de plată

Modalităile de plată sunt următoarele: plata marfă contra marfă, plata în numerar,

plata prin cec, plata prin titluri de credit, cambia şi biletul la ordin, plata prin ordin de plată,

plata documentară

1. Plata marfă contra marfă ( troc) este o modalitate pecuniară folosită în antichitate,

dar care a revenit odată cu criza economică din 1929 -1933 şi criza datoriilor externe in

1980-1985, în prezent este folosită ca o tehnică de deblocare a relaţiilor comerciale cu ţări

sau firme ale căror disponibilităţi financiare sunt modeste şi inexistente

7.1.1. Plăţile cu numerar

Funcţia banilor de instrument de plată se realizează prin intermediul monedei.

Aceasta se prezintă sub două forme:

- Moneda efectivă (numerar)

- Moneda scripturală (de cont)

Totalitatea monedei aflate în circulaţie constituie masa monetară

Masa monetară reprezintă suma de bani aflată în circulaţie la un moment dat într-o

economie şi aparţinand diferitilor agenţi economici reprezintă masa monetară

În circulaţie, numerarul se află sub forma monedei metalice şi a bancnotei, deţinute

de agenţii economici, diverse entităţi şi populaţia

178

În România moneda de bază este leul, divizionara banului – 1, 5, 10, 50 bani- iar

cea multiplă 1, 5, 10, 50, 100, 200 si 500 lei.

Monedele metalice sunt piese din diverse metale care se prezintă sub forma

circulară de disc plăt şi servesc ca mijloc de plată, de circulaţie şi uneori de tezaurizare. Pe

faţă şi pe spate, moneda are câte un desen în relief şi inscripţii ( legende), iar pe muchie zimţi

sau inscripţii

Bancnotele sunt bani emisi de banca centrală şi garantaţi de aceştia.

Numerarul reprezintă forma cea mai lichidă dintre toate instrumentele de plată şi

datorita acestei caracteristici, s –a menţnut î toate etapele evoluţei societăţ de la apariţa

banilor până în prezent.

Preferinţa pentru numerar se manifestă în principal la populaţie şi la unităţile

economice.

Dezavantajele numerarului:

- Banii păstraţi sub formă de numerar nu aduc venituri, deci randamentul este

zero

- Tranzacţiile în numerar şi păstrarea acestuia implică costuri mai mari de

transport şi depozitare şi riscuri apreciabile de securitate

7.1.2. Plăţile prin virament

Moneda scripturala ( banii de cont) reprezinta disponibilitatile banesti aflate in

conturile bancare si circuitul intre aceste conturi prin operatia de virament

Viramentul este operatiunea facuta de banca , pe baza dispozitiei clientului sau , de

transfer al unei sume de bani din contul clientului respectiv in contul beneficiarului

desemnat, prin debitarea contului clientului si creditarea contului beneficiarului

In operatiunile de comert exterior , viramentul consta in ordinul dat de debitor

(importator)bancii sale , de a transfera din contul sau , in contul creditorului( exportatorului)

la banca acestuia , o suma de bani reprezentand contravaloarea marfii.

Pentru a depasi neajunsurile modalitatilor clasice de transfer-posta si a raspunde

exigentelor cu rapiditate , 239 de banci , din 15 tari au creat in mai 1973 , societatea SWIFT

179

(Society for Worldwide Interbank Financial Telecomunication), care s-a bucurat ulterior de

succesul rememorabil in lumea bancara

In prezent SWIFT-ul functioneaza sub forma unei retele de teletransmisiune ,

inchiriata administratiilor care detin monopolul telecomunicatiilor si functioneaza prin

intermediul legaturilorde telecomunicatii dintre calculatoarele bancilor care permit o

transmitere rapida a mesajelor

7.1.3. Plăţile prin intermediul mijloacelor electronice

Instrumentele de plată electronice sunt de 2 tipuri:

- Instrumente de plată la distanţă ( cardul, ordinul de plată electronic, cecul

electronic)

- Instrumentele de plată de tip monedă electronică ( portofelul electronic)

Ordinul de plată electronic este o versiune a ordinului de plată pe suport hartie cu

deosebirea că se dematerializează atunci când intră în sistemul de plăţi electronice. El se

prezintă sub forma unui mesaj electronic în care sunt cuprinse, într-o anumită ordine,

informaţiile necesare

180

Cecul electronic este un instrument care se prezintă sub forma unui mesaj

electronic semnat electronic şi are aceleaşi funcţii ca şi cecul pe suport hărtie

Progresele deosebite realizate în domeniile informaticii şi telecomunicaţiilor au

revoluţionat societatea şi au schimbat radical relaţiile bancă-client şi chiar conceptul despre

bancă.

Noile tehnologii au devenit atât un catalizator al marilor schimbări de care

beneficiază consumatorii de servicii bancare, cât şi un suport pentru bănci care încearcă să

răspundă noilor cerinţe.

7.2. Înstrumentele de plată

7.2.1. Ordinul de plată

a) Concept

b) Părţile participante la ordinul de plată

c) Circuitul local al ordinului de plată

d) Circuitul intrajudeţean al ordinului de plată

e) Circuitul interjudeţean al ordinului de plată

a) Conceptul de ordin de plată – este o dispoziţie necondiţionată, dată de către

emitentul acesteia unei bănci, de a pune la dispoziţia unui beneficiar o anumită sumă de bani.

Altfel spus, ordinul de plată este o dispoziţie scrisă a unui creditor către o bancă spre a

vira/plăti din contul său o sumă de bani în contul unui creditor.

În vederea efectuării plătii prin ordin de plată ordonatorul (importatorul) completează

formularul Declaraţia de plată valutară externă - DPVE – pe care îl depune la banca sa

împreună cu factura comercială si declaratia vamală de import.

Datele solicitate în DPVE pentru ordinul de plată

· numele băncii ordonatorului;

· numele complet, adresa exactă si codul fiscal al ordonatorului;

· modalitatea de plată (ordin de plată);

· suma de plată în cifre si litere;

· felul valutei;

· numele complet, adresa exactă si numărul contului

181

beneficiarului;

· numele complet, adresa exactă a băncii beneficiarului;

· numărul si data contractului extern;

· speze si comisioane;

· lista documentelor;

· import de marfă sau import de marfă pentru prelucrare

. ţara vânzătorului;

· numărul si data buletinului vamal de import;

· felul mărfii;

· instructiuni suplimentare;

Lucrătorul bancar dă ordinului de plată un număr de referinţă si verifică dacă clientul

său are disponibil în cont.

Totodată, el întocmeste nota contabilă prin care debitează contul clientului său si

creditează contul băncii corespunzătoare, cu data valutei menţionată în DPVE. Banca va

întocmi mesajul ordinului de plată, îl va cifra şi îl va transmite bănci corespondente.

b) Părţile participante la ordinul de plată

- Emitent

- Plătitor - poate fi emitentul sau banca emitentului

- Beneficiar – persoana desemnată de către plătitor, prin ordin de plată să

primească o sumă de bani

- Banca plătitorului- banca iniţiatoare

- Banca beneficiarului – banca destinatară

Elementele ordinului de plată

182

c) Circuitul local al ordinului de plată

Plătitorul şi beneficiarul au conturi curente deschise la unităţi bancare diferite,

situate în reşedinta de judeţ.

183

d) Circuitul intrajudeţean al ordinului de plată

Plătitorul şi beneficiarul au conturi curente deschise la unităţi bancare diferite,

situate în acelaşi judeţ.

e) Circuitul interjudeţean al ordinului de plată

A. Plătitorul şi beneficiarul au conturi curente deschise la unităţi bancare diferite,

situate în judeţe diferite, iar banca plătitorului dispune de o unitate bancară în judeţul de

destinaţie.

184

B. Plătitorul şi beneficiarul au conturi curente deschise la unităti bancare diferite,

situate în judeţe diferite, iar banca plătitorului nu dispune de o unitate bancară în judeţul de

destinaţie, iar banca destinatară dispune de o unitate bancară în judeţul plătitorului.

185

C. Plătitorul şi beneficiarul au conturi curente deschise la unităţi bancare diferite,

situate în judeţe diferite şi niciuna din unităţi bancare similare celălalt judeţ.

7.2.2. CECUL

a) Concept

b) Părtile participante

c) Elementele

d) Categorii de cecuri

e) Forme ale cecului

f) Cecul în alb

g) Avalul cecului

h) Girul

i) Cecul barat

j) Cecul de călătorie

186

k) Cecul circular

a) Cecul este un instrument de plată şi de credit atunci când emitentul doreşte să

retragă numerar de la bancă în folosul propriu.

b)Părtile participante la cec

Cecul este un instrument de plată care pune în legatură, în procesul crearii sale, trei

persoane:

- Trăgătorul

- Trasul

- beneficiarul

Cecul este creat de un trăgator care, în baza unui disponibil la, banca, da un ordin

necondiţionat acesteia , care se află în poziţia de tras, să plătească la prezentare, o sumă unei

terţe persoane sau însuşi tragătorului emitent (dacă ridică bani din contul său) aflat în poziţia

de beneficiar.

Astfel:

- Trăgătorul emite cecul

- Posesorul legitim al cecului îl încasează

- Trasul îl plăteşte

c) Elementele:

187

- Denumirea de cec

- Ordinul de a plăţi necondiţionat o anumită sumă de bani

- Numele celui care trebuie să plătească (tras)

- Arătarea locului unde trebuie făcută plata

- Data şi locul emiterii

- Semnătura celui care emite cecul

188

d)Categorii de cecuri:

- Cec plătibil unei anumite persoane cu sau fără clauză ,,la ordin” (cec girabil)

- Cec plătibil unei anumite persoane cu clauză ,, nu la ordin”

Acest tip de cec nu poate fi transmis prin gir, ci numai pe calea cesiunii ( este un act

juridic prin care o persoană transmite alteia un drept sau un bun în schimbul unei sume de

bani sau al unui avantaj

Cesiunea de creanţă- este un contract prin care creditorul, numit cedent, transmite

unei alte persoane, numite cesionar (persoana care primeşte cesiunea), o creanţă a sa

împotriva unui debitor, numit debitor cedat

- Cec la purtător

189

e) Cecul in alb – este un instrument de plată care cuprinde numai semnătura

trăgatorului

f) Avalul cecului

Avalul este o garanţie personală prin care o persoană numită avalist, şi anume acela

care dă avalul, garantează, direct sau pe cale de regres, obligaţia asumată de una dintre

perosanle obligate prin cec, persoana denumita avalizat, pentru toată suma menţionată pe cec

sau pentru o parte din ea.

i) Cecul barat-Denumit astfel datorită faptului că prezintă două bare paralele pe faţa

formularului de cec, acesta este decontat între bănci prin virament; el nu poate fi plătit în

numerar.

Dacă între cele două bare se precizează numele unei bănci (barare specială), cecul

nu poate fi plătit decât la acea bancă, în contul curent al beneficiarului.

Cecul barat nu poate fi andosat, spre deosebire de cecul nebarat care circulă de la o

persoană la alta prin gir.

O formă a cecului larg utilizată în turismul internaţional este cecul de călătorie (engl

travellers cheque). Este un cec de valori fixe, emis de bănci (format tip bancnotă) sicumpărat

190

de turisti în vederea achitării diverselor cheltuieli – cazare, transport etc. – fără a folosi

numerar.

j)Cecul de călătorie

În momentul emiterii unui cec, trăgătorul poate condiţiona plata acestuia de

identitatea dintre semnătura persoanei care a primit cecul şi semnătura persoanei care

încasează respectivul cec. Acest cec poartă denumirea de cec de călătorie.

191

k) Cec circular este un titlu de credit emis de către o societate bancară asupra

unităţilor sale bancare sau asupra altei societăţi bancare.

În cazul cecului circular, societatea bancară emitentă este atât trăgător cât şi tras

Pentru ca o banca să poată emite cecuri circulare, este necesară îndeplinirea

următoarelor condiţii:

- Eliberarea de către BNR a unei autorizaţii speciale în acest scop

- Existenţa la bancă a sumelor disponibile de la primitorii cecurilor circulare

- Depunerea la BNR a unei cauţiuni în titluri de credit de stat în valoare de 40%

din suma cecurilor circulare emise.

192

7.2.2.1.Cartea bancară – cardul

Este o cartelă din material plastic (aici denumirea de bani de plastic) de formatul

unei cărţi de vizită, având imprimate emblema emitentului, în general, o bancă – si o serie de

date pentru identificarea titularului, client al băncii respective. Cardul permite, prin

intermediul unor dispozitive electronice (de aici denumirea de “bani electronici”), accesul

titularului la contul său bancar, precum efectuarea rapidă de plăţi la contul său bancar,

precum si efectuarea rapidă de plăţi (carte de plată / debit) sau obţinerea unor împrumuturi pe

termen scurt (carte de credit).

Cărtile de debit / credit au fost emise pentru prima dată în SUA de către marile

magazine, lanturi hoteliere, companii petroliere etc. pentru fidelizarea clientilor prin

acordarea de facilităti de plată. Băncile au perfectionat acest sistem prin introducerea cărtilor

multiutilizabile (cărti bancare): apărute la sfârsitul anilor ’50 în SUA (Dinners Club a fost

primul succes, urmată de American Express si Carte Blanche în anii ’80), ele au pătruns si în

193

Europa. În prezent diferite tipuri de carduri tind să înlocuiască numerarul si cecul în plătile

interne si în tările dezvoltate se extind si în diferite sfere ale tranzactiilor internationale. În

acest sens au fost create cardurile cu circulatie internatională, între VISA, emis de Bank of

America. În ultimii ani, câteva bănci românesti(Bancorex, BCR, BRD, Banca Tiriac, Banca

Agricolă) au devenit membre ale lui VISA INTERNATIONAL si au creat un centru de

procesare a tranzactiilor cu carduri în tara noastră prin societatea Romcard.

Plata prin card nu este decât o variantă modernă a plătii prin cec: dacă în acest din

urmă caz cumpărătorul unei mărfi semnează un cec pe care vânzătorul îl încasează (la vedere

sau la termen), în cazul plătii prin card cumpărătorul prezintăcartea bancară si semnează

factura, iar furnizorul o trimite spre încasare la banca emitentă.

În operatiunile de plată prin carduri intervin trei participanti.

- detinătorul (beneficiarul) cardului, titular al unui cont la banca emitentă;

- banca emitentă, care administrează si operează plătile în conturile bancare curente

ale beneficiarilor;

- comerciantii, care acceptă plata prin carduri si care pot fi: hoteluri, restaurante,

agentii de turism sau de transporturi aeriene, magazine etc.

O variantă a cardului, cartea de credit (eng. credit card) dă detinătorului său dreptul

de a obtine de la banca emitentă un credit, în suma necesară efectuării unor anumite plăti.

Beneficiarul plătii va primi contravaloarea bănească a tuturor facturilor sale printr-o

reglementare periodică, de regulă lunară, cu banca emitentă (sistemul numit off-line).

Dar adevărul atu al cardurilor îl reprezintă tehnologia electronică pe care se bazează

utilizarea lor. În acest sens, o revolutie în domeniul decontărilor a constituit-o crearea

sistemului de transfer electronic al fondurilor la locul de vânzare (engl. electronic funds

transfer at point of safe sau EFTPOS). Este vorba de decontarea tranzactiei prin simpla

introducere a unei cărti inteligente (engl. smart card)în terminalul situat la locul plătii (de

exeplu, într-un magazin) si apartinând sistemului computerizat de decontare al elementului

cardului (sistem on line)

7.2.3. Cambia

194

Cambia (engl. bill of exchange) este un ordin scris şi necondiţionat dat de o

persoană (trăgător) unei alte persoane (tras) de a plăti o sumă de bani, la vedere sau la o

anumită scadenţă, unui beneficiar.

Unul din cele mai vechi instrumente financiare, cambia (numită si trată sau poliţă) a

fost folosită începând cu secolul X de către bogaţii comercianţi arabi, pentru ca în Evul

Mediu să cunoască o mare extindere în Europa occidentală.

Elementele cambiei apar pe documentul ce reprezintă acest instrument de plată şi

credit şi ele sunt obligatorii (denumirea de cambie, ordinul necondiţionat de plată, numele

trasului, scadenţa, locul plăţii, beneficiarul, data si locul emiterii, semnătura trăgătorului) şi

facultative (dobânda, domicilierea, menţiunea “nu la ordin” etc.).

Cambia îndeplineşte în circuitul comercial mai multe funcţii: de plată, de creditare,

de garantare.

7.2.3.1. Mijloc de plată

Cambia poate servi pentru plata datoriei pe care trăgătorul o are la beneficiar,

înlocuind circulaţia banilor în numerar: în loc ca trasul să plătească trăgătorului şi acesta să

achite datoria sa faţă de beneficiar, trăgătorul dă ordin trasului să plătească direct

beneficiarului. Pe de altă parte, datorită faptului că trata la ordin poate fi transmisă prin gir,

aceasta poate servi la acoperirea obligaţiilor de plată între participanţii la lanţul andosării.

Astfel, beneficiarul unei trate, care are o datorie faţă de un terţ, poate plăti cu trata, andosând-

o în favoarea creditorului său, care devine noul beneficiar al cambiei; aceasta poate s-o

utilizeze în acelasi fel pentru plata propriilor datorii.

Plata prin trată – în cele două variante de mai sus – nu este una perfectă, pentru că

acest instrument nu reprezintă bani efectivi. Obligaţiile sunt stinse prin trată numai temporar,

sub rezerva încasării cambiei la scadenţa de către ultimul beneficiar.

7.2.3.2. Mijloc de garantare

Operaţiunile cu trata se caracterizează printr-un grad ridicat de garanţie conferit de

mecanismul cambial.

195

În primul rând, trasul este obligat să accepte cambia la prezentare (în caz contrar se

recurge la protestul de neacceptare), iar din momentul acceptării trasul devine

debitorul principal al obligaţiei de plată.

În al doilea rând, cambia poate fi avalizată, un terţ (avalistul) asumându-si obligaţia

de a plăti în locul debitorului, dacă acesta nu efectuează plata.

În sfârsit, în cazul neonorării cambiei se poate recurge la protestul de neplată. Pe de

altă parte, datorită siguranţei de care se bucură, trata poate fi utilizată ca instrument de

garantare în cadrul unor tehnici de plată nesigure (de exemplu, incasso documentar)

sau ca mijloc de garantare a îndeplinirii unor obligaţii contractuale.·

7.2.3.3. Mijloc de creditare

Între momentul nasterii obligaţiei de plată a debitorului (importatorul) si momentul

încasării contravalorii creanţei sale de către creditor (exportatorul) se scurge un anumit

interval de timp, deci se creează o relaţie de creditare. Ca atare, în valoarea cambiei trebuie

să se reflecte si costul creditării, ţinând seama de valoarea creanţei, dobânda pieţei si numărul

de zile până la scadenţă.

În ceea ce priveste scadenţa (termenul de plată) aceasta poate fi indicată în mai multe

feluri:

- scadenţa “la vedere”, caz în care posesorul cambiei (beneficiarul) o pate prezenta

spre încasare la orice dată calendaristică, iar trasul trebuie să o achite în aceeasi zi; în general,

legea limitează terenul de prezentare a unei trate “la vedere” (în România la un de la

emisiune);

- scadenţa la un anumit termen de la prezentare, respectiv un anumit număr de zile de

la data acceptării de către tras (sau a protestului de neacceptare);

- scadenţa la un anumit termen de la data emiterii; scadenţa la o dată fixă (formula cea

mai des utilizată), când în textul cambiei se trec ziua, luna si anul când se va face plata.

Cambia este mai ales un mijloc de creditare pe termen scurt, scadenţa acesteia

nedepăsind, în general, un an, varianta cea mai frecventă fiind de 90 de zile.

O variantă a cambiei poate fi socotită biletul la ordin (engl. promissory note). Acesta

este un înscris prin care o persoană (emitentul) se obligă să plătească unei alte persoane

(beneficiarul), sau la ordinul acesteia, o sumă de bani la scadenţă. Deci, faţă de mecanismul

196

cambial în cazul biletului la ordin există numai două părţi: emitentul, care cumulează

funcţiile trăgătorului si trasului si este debitorul obligaţiei de plată) si beneficiarul, creditorul

plăţii.

Model de completare a cambiei

197

BIBLIOGRAFIE

1. I. Adam, C.N. Savu, Legea procedurii insolvenţei, comentarii şi explicaţii,

Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006;

2. Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Drept Comercial,

Ediţia a IV-a,Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008

3. Angheni Smaranda, Legea Sociretăţilor comercialer, Editura C.H. Beck 2010

4. Angheni Smaranda, Drept comercial-Profesionistii-comercianti, Editura C.H.

Beck 2013

5. Belu Magdo Monna-Lisa, Drept comercial, în Colecţia Dreptul Afacerilor,

Editura HG, Bucuresti, 2003.

6. Stanciu Cărpenaru, Drept comercial român, Editura All Bucureşti,1995

7. Cărpenaru D Stanciu, David Sorin, Predoiu Cătălin, Piperea Gh, Societăţile

comerciale - reglementare, doctrină, jurisprudenţă. Editura AH Bucuresti,

2001.

8. St. D. Carpenaru, Vasile Nemes, Mihai Adrian Hotca, Noua lege a

insolventei. Legea nr. 85/2006. Comentarii pe articole, Editura Hamangiu,

Bucuresti, 2006

9. D. Cărpenaru, Tratat de Drept comercial român, Editura Universul Juridic

Bucureşti, 2009;

10. Stanciu D. Carpenaru, Tratat de drept comercial roman. Conform noului Cod

civil, Editura Universul Juridic 2012

11. Dan Ciobanu, Drept comercial român, vol.I., Fascicula 1, Bucureşti 1991

12. I.N. Fintescu, Curs de drept comercial, vol I, Editat de Al. Th. Doicescu

Bucureşti, 1929

13. Ana Maria Lupulescu, Reorganizarea societatilor comerciale în contextul

integrarii europene – Strategii si cadru juridic, Eitura Wolters Kluwer, 2008

14. Gabriel Mihai, Drept comercial român, Ovidius University Press, Constanţa,

2009

15. Gheorghe Piperea, Drept comercial. Întreprinderea în reglementarea NCC,

Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2012,

198

16. Liviu Pop, Dreptul deproprietate şi dezmambramintele sale, LuminaLex,

Bucureşti 1996

17. Sorana Popa, Drept comercial. Teorie si practica judiciara, Editura Universul

Juridic, Bucuresti, 2008

18. G. Ripert, R. Roblot, Traité de droit commercial, XVIII – ème Editura LGDJ,

Paris, 2002

19. Ion Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, vol I, Editura

Lumina Lex, Bucureşti,1998

20. Ion Turcu, Tratat de insolvenţă, Editura Ch. Beck, Bucureşti, 2006

21. Ion Turcu, Legea procedurii insolventei. Comentariu pe articole, Editura C.

H. Beck, Bucuresti, 2007

22. Ion Turcu, Tratat teoretic şi practic de drept comercial, Editura C.H. Beck,

Bucureşti, 2008

23. Ion Turcu, Legea procedurii insolvenţei. Comentariu pe articole, Ediţia a II-a,

Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009;

24. Nicoleta Ţăndăreanu, Insolvenţa în reglementarea Legii nr. 85/2006,

EdituraUniversul Juridic, Bucureşti, 2012

25. Ungureanu Carmen Tamara, Dreptul european privat al afacerilor, Editura

Junimea, Iasi, 2002.

26. Ileana Voica, Elemente de dreptul afacerilor, Editura ASE, 2010

27. Vasile Pătulea, Patrimoniul societaţiilor comerciale, Dreptulnr.12/1995

28. Anca Popescu-Cruceru, Eugenia-Gabriela Leuciuc, Viorel Bănulescu, Present

and Future of uropean Normative Constructions: Societas Europaea and Societas

Privata Europaea”, Analele niversităţii Ovidius Constanţa. Seria: Ştiinţe

Economice, Vol. XII, Issue 1/2012

29. Popescu-Cruceru Anca, Constancy and Novelty in the regulation of companies

in the New Civil Code of Romania”, Scientific Research Themes/Studies

Communications at the National Seminary „Octav Onicescu Romanian Statistical

Review trim.III/2011,

30. Revista Română de Statistică – Supliment Trim IV/2012

199

ACTE NORMATIVE DE DREPT COMUN

a. *** Codul civil

b. *** Codul comercial

c. *** Legea nr. 58 din 1 mai 1934 asupra cambiei si biletului la ordin cu

modificările si completările ulterioare, M. Of. nr. 100/1934.

d. *** Legea nr. 59/1934 asupra Cecului cu modificările si completările

ulterioare, M. Of. nr. 100/1934.

e. *** Legii nr 31/1990 privind societăţile comerciale, M Of. Nr. 1066/17

noiembrie 2004.

f. *** Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată, M. Of. nr. 49/

4 februarie 1998.

g. *** Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca

regii autonome si societăţi comerciale, cu modificările si completările

ulterioare, M. Of. nr. 98 din 8 august 1990.

h. *** Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi

comerciale ilicite, republicată, cu modificările si completările ulterioare, M.

Of. nr. 133 din 20 iunie 1991.

i. *** Legea nr. 11/1991, privind combaterea concurenţei neloiale, cu

modificările si completările ulterioare, M. Of. nr. 24 din 30 ianuarie 1991.

j. *** Legea nr 64/1995 privind procedura reorganizarii şi lichidării judiciare,cu

numeroase modificari;

k. *** Legea 84/1998 privind marcile si indicatiile geografice .

l. *** Legea nr. nr. 356/2001 privind patronatele.

m. *** Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței

în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice

n. *** Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, M. Of. nr. 927 din 23 decembrie

2003.

o. *** Legea nr.300/2004 privind autorizarea persoanelor fizice si a asociaţiilor

familiale care desfăsoară activităţi economice în mod independent, M. Of. nr.

576 din 29 iunie 2004.

200

p. *** Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării

întreprinderilor mici şi mijlocii

q. *** Legea nr. 566/2004, privind cooperaţia agricolă (M. Of. Partea I, nr.

1236/2004);

r. *** Legea 85/2006 privind procedura insolventei, cu modificările şi

completările aduse de ORDONANŢA DE URGENŢĂ nr. 86 din 8 noiembrie

2006; DECIZIA nr. 1.137 din 4 decembrie 2007; ORDONANŢA DE

URGENŢĂ nr. 173 din 19 noiembrie 2008; LEGEA nr. 277 din 7 iulie 2009;

LEGEA nr. 25 din 2 martie 2010; LEGEA nr. 169 din 14 iulie 2010; LEGEA

nr. 177 din 28 septembrie 2010.modificată

s. *** Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea

asociaţilor de proprietari.

t. *** Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009

u. *** H.G. 1228/90 pentru aprobarea Metodologiei concesionării, închirierii şi

locaţiei gestiunii

v. *** H.G. 266/1993, privind ramurile şi domeniile în care funcţionează regii

autonome de interes naţional (M. Of. Partea I, nr. 156/1993);

w. *** O.U.G. nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome (M. Of.

Partea I, nr. 125/1997),

x. *** O.U.G. 97/2000, privind organizaţiile cooperatise de credit (M. Of. Partea

I, nr. 330/2000);

y. *** O.U.G. nr. 44/2008, publicată în M.Of. nr. 328/25.04.2008

z. *** Portalul instanţelor de judecată – www.just.ro