Upload
romangaidar
View
29
Download
3
Embed Size (px)
Citation preview
Noțiuni introductive privind dreptul
general și comercial
1
Cuprins:
1. Definiția dreptului. Norma juridică
2. Diviziunile generale ale dreptului
2.1 Dreptul public și dreptul privat
2.2 Dreptul intern și dreptul internațional
3. Noțiunea și obiectul dreptului comercial
4. Delimitarea dreptului comercial de alte ramuri de drept
5. Evoluția istorică a dreptului comercial
6. Evoluția istorică a dreptului comercial în România
7. Izvoarele dreptului comercial
8. Raportul dintre izvoarele dreptului civil și cele ale dreptului
comercial
2
1.Definiția dreptului
Teoria generală a dreptului este o ştiinţă socială, politică şi juridică care se bazează pe
un ansamblu de teorii şi concepţii ce ţin de apariţia, evoluţia şi funcţionarea sistemului de drept,
sau la general care se bazează pe un ansamblu de concepţii, teorii şi idei cu privire la stat şi
drept.
Ştiinţa dreptului cercetează conduita umană şi dirijează comportamentul uman in viaţa
socială, pornind de la faptul că oamenii sunt purtători de drepturi şi obligaţii in raporturile
sociale.
Obiectul teoriei generale a dreptului il constituie studierea dreptului şi a statului, a
fenomenului juridic in toată complexitatea sa şi anume:
• dreptul ca un ansamblu de norme juridice,
• drepturi subiective,
• relaţiile juridice şi ordinea de drept.
Teoria generală a dreptului se înscrie în științele juridice teoretice globale, aceasta s-a
constituit în secolul al XX-lea, în prima jumătate a acestui secol și mai pronunțat după al doilea
război mondial deși au existat și preocupări mai vechi de abordare teoretică generală a studiului
dreptului.
Teoria generală a dreptului are ca obiect de studiu abordarea teoretică generală a
dreptului în întregul său, și studiul global al dreptului ca fenomen social, cu formele și funcțiile
3
sale de manifestare. Deoarece teoria generală a dreptului studiază dreptul în ansamblul său, în
generalitatea și integralitatea sa, studiază ordinea juridică în globalitatea sa, ea formulează
definiția dreptului, conceptele și categoriile specifice dreptului și cu care operează toate științele
juridice. De asemenea ea formulează o serie de principii generale valabile pentru toate științele
juridice. De exemplu: principiile legalității, ale supremației legii, neretroactivității legii,
prezumției de cunoaștere a legii: nimeni nu se poate scuza că nu cunoaște legea. Teoria generală
a dreptului studiază, de asemenea, metodologia de cercetare folosită de știința dreptului, precum
și corelația între drept și putere, dintre drept și stat.
Teoria generală a dreptului este, evident, o știință, întrucât ea operează cu concepte,
teorii, principii și legități, dar are și o importantă practică, căci servește nemijlocit procesul de
elaborare și aplicare a dreptului.
Teoria generală a dreptului este, evident, și o disciplină de învățământ, având un
caracter de introducere în studierea științelor juridice. Această disciplină introduce studentul în
lumea dreptului, îi deschide porțile universului juridic, al justiției, are rolul de a-l înarma cu o
serie de noțiuni, concepte și definiții inerente și în studierea Dreptului Comunității Europene, în
înțelegerea noțiunii de stat de drept și de făurire a democrației. Mai mult ca oricând, dreptul are o
importanță covârșitoare pentru dezvoltarea societății noastre.
Cuvântul drept și corespondentele sale din alte limbi: droit, diritto, dereche, dereito,
recht, derivă din latinescu directus care evocă sensul de direct, rectiliniu, adică o regulă de
conduită fără specificarea conținutului. În limba română, ca de altfel și în numeroase alte limbi,
termenul drept este folosit în două sensuri: 1. ca ansamblu de reguli juridice de conduită sau
normele juridice din societate, denumit și drept obiectiv și dreptul ce aparține unei persoane
(fizice sau juridice) în temeiul normei juridice, pe care-l denumim drept subiectiv. Dreptul
obiectiv și dreptul subiectiv nu sunt două noțiuni aninomice, așa cum pot părea la prima vedere.
Dreptul obiectiv nu vrea să însemne că ansamblul de norme juridice cuprinse în legi au o
existență independentă de voința, interesul și conștiința oamenilor, așa cum au legile și
fenomenele naturii.
Dimpotrivă, dreptul obiectiv exprimă voința și interesele societății sau ale unor grupuri
sau categorii sociale, interese fixate și obiectivate în norme juridice sub formă de legi sau alte
acte apărate de puterea publică. Deci, când avem în vedere ansamblul normelor juridice,
indiferent de forma care au îmbrăcat-o de-a lungul timpului ( legi, obiceiuri, acte), avem în
4
vedere dreptul obiectiv. Dacă vorbim însă de drepturile unei persoane, cum ar fi dreptul de
proprietate asupra casei, terenului, asupra firmei comerciale, dreptul la vot, la salariu etc., atunci
vorbim de dreptul subieectiv pe care persoana îl folosește și îl exercită. Dreptul subiectiv și cel
obiectiv se condiționează reciproc, mai exact drepturilor subiective le corespund obligațiile
juridice.
Dreptul este un ansamblu de reguli sau norme de conduită obligatorii destinate a
reglementa comportarea oamenilor în societate. Ele consfințesc drepturi, libertăți și obligații ale
oamenilor în relațiile lor reciproce, a căror respectare este asigurată la nevoie de către forța
publică.
Constituirea dreptului ca entitate conturată se poate spune că are loc în țările orientului
antic și antichitatea greco-romană, o dată cu constituirea puterii publice ca putere de stat. Ca
fenomen social, dreptul este în evoluție istorică și poartă amprenta epocilor și ale
particularităților spirituale ale popoarelor.
Clasificarea dreptului după critriul istoric este convențională, acest criteriu având în
vedere mai ales evoluția societății. Dar evoluția dreptului nu este aceeași în toate țările, iar în
cadrul unei societăți dintr-o țară putem întâlni elemente aparținătoare altui tip. În dezvoltarea sa,
dreptul păstrează elemente de continuitate. Așa se explică, de exemplu, existența în dreptul
contemporan a unor categorii juridice apărute în dreptul roman sau influența dreptului islamic
într-o serie de țări afro-asiatice. Dezvoltarea puternică a relațiilor internaționale și a colaborării
internaționale face posibilă și necesară aprpierea și influența reciprocă a sistemelor de drept din
toate țările existente pe glob.
Deși preocuparea studiului dreptului i-a preocupat pe oamenii de știință încă din
antichitate, încercările de elaborare a unei teorii generale sau enciclopedice datează din Evul
mediu: în 1275, wilhelm Duvantis concpe lucrarea Speculum juris în care și-a propus să
armonizeze dreptul laic cu cel canonic. Până la începutul sec XIX-lea teoria dreptului a fost
considerată o subdiviziune a filozofiei, a religiei, a eticii sau a politicii. Influența spiritului
enciclopedic de la sfârșitul sec XVIII are efect și pe tărâmul științelor juridice: ideile filozofice
ale lui Hegel și Schelling au creat un fundament mai robust teoriei generale a dreptului , care-și
propune să înlocuiască Filozofia dreptului și Dreptul natural.
Mircea Djuvara, jurist român de recunoaștere europeană considera că enciclopedia
dreptului studiază permanențele juridice, adică ceea ce este constant în orice relațiune juridică.
5
(după M.S.Striblea - Teoria generală a dreptului, an 2010)
Normele juridice, oricât ar fi de deosebite prin conținut sunt foarte strâns legate între ele,
alcătuind un tot unitar. Ele formează un ansamblu coerent, logic, constituindu-se într-un sistem,
nefiind o îngrămădire de piese detașate ci, dimpotrivă se asamblează în mod organic.
Caracteristica de sistem a dreptului indică fapptul că ansamblul normelor juridice cuprinde relații
fundamentale, structurale, de principiu pentru normativitatea juridică, are o coerență internă care
îi asigură funcționalitatea, aplicabilitatea, exprimă interdependențe între normele juridice,
formează un tot care nu se reduce la părțile sale componente.
Dreptul unui stat ni se înfățișează nu ca o sumă aritmetică dată de totalitatea normelor
juridice, ci ca un ansamblu al acestora, organizate, structurate într-un sistem pe baza anumitor
principii, urmărind o anumită finalitate.
(după Ioan Craiovan - Tratat de teoria generală a dreptului, Ed. Universul Juridic,
București, an 2009).
6
2. Diviziunile generale ale dreptului
În sistemul dreptului contemporan distingem ca ramuri de drept, ramurile
corespunzătoare diviziunii în drept public și drept privat.
În dreptul public intră dreptul constituțional, dreptul administrativ, dreptul financiar,
dreptul penal, dreptul procesual (penal și civil), dreptul internațional public iar în dreptul privat,
dreptul civil, dreptul comercial, dreptul internațional privat.
DISTINCŢIA ÎNTRE DREPTUL PUBLIC ŞI DREPTUL PRIVAT
Caracteristicile raporturilor juridice de drept public:
• unul dintre subiectele raportului juridic este statul;
• statul îşi subordonează celălalt subiect;
• prin acest raport se urmăreşte realizarea unui interes public genral
• statul poate oricând să pună capăt raportului juridic sau să-i modifice conţinutul.
Caracteristicile raporturilor juridice de drept privat:
• fiecare parte din raport urmăreşte un interes personal;
• părţile se află pe poziţii de egalitate;
• oricând oricare dintre părţi poate să pună capăt raportului în condiţiile prevăzute prin
convenţia pe care au încheiat-o împreună.
(după Prof.univ.dr. Cristian Ionescu - DREPT PUBLIC, an 2005, note de curs).
7
2.1 Dreptul public și dreptul privat
Dreptul public protejează prin normele sale un interes general, al statului, deci comun
tuturor cetăţenilor. El este imperativ prin natura sa, constituindu-se într-o sumă de ordine şi de
interdicţii şi manifestându-se cu preponderenţă prin acţiunea autoritară, unilaterală a
guvernanţilor.
Dintre ramurile dreptului public, cele mai importante sunt: dreptul constituţional, dreptul
administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul internaţional public, dreptul muncii şi
protecţiei sociale, dreptul procedural, dreptul mediului etc.
Dreptul privat protejează interesele particularilor şi este constituit în principal din
dorinţa de a ghida şi susţine voinţa individului, care-şi gestionează interesele în mod liber. Din
acest motiv, el nu are un caracter preponderent imperativ, fiind menit să traducă normativ jocul
liber al voinţelor, modul şi consecinţele întâlnirii acestor voinţe.
Cu alte cuvinte, în timp ce dreptul public reglementează raporturile indivizilor cu statul şi
raporturile statelor între ele, referindu-se la guvernanţi, dreptul privat reglementează raporturile
dintre indivizi, referindu-se la guvernaţi.
De asemenea, în dreptul public organele de stat apără drepturile subiective din oficiu, pe
când în dreptul privat numai sesizarea de către partea interesată conduce la apărarea drepturilor
subiective.
Dintre ramurile dreptului privat, menţionăm ca fiind cele mai importante: dreptul civil,
dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul funciar, dreptul internaţional privat, dreptul
proprietăţii intelectuale etc.
Vom continua cu o succintă prezentare a fiecăreia din cele mai importante ramuri ale
dreptului public, respectiv dreptului privat.
8
Dreptul constituţional este acea ramură a dreptului formată din normele juridice care
reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi
exercitării puterii în stat. Respectivele norme sunt cuprinse în Constituţii (legile fundamentale ale
statelor) şi au o forţă juridică supremă, în sensul că toate celelalte categorii de norme se
subordonează acestora.
Dreptul administrativ este ramura dreptului public ce reglementează relaţiile sociale din
sfera administraţiei publice, precum şi pe cele de natură conflictuală dintre autorităţile
administraţiei publice sau alte autorităţi statale, pe de o parte, şi cei vătămaţi în drepturile lor prin
actele administrative ale acestor autorităţi, pe de altă parte. Dreptul administrativ priveşte, deci,
două categorii de relaţii sociale: raporturile din sfera de activitate a administrației publice
(raporturi de administrație activă) și raporturile conflictuale ale administrației cu administrații
( raporturi de contencios administrativ).
Dreptul financiar este ramura dreptului, desprinsă din dreptul administrativ, care
reglementează problemele finanţelor statului, fără a se confunda cu dreptul bancar, care cuprinde
ansamblul dispoziţiilor privind finanţele private.
Dreptul penal este acea ramură a dreptului public ce se ocupă de infracţiuni şi pedepsele
ce trebuie aplicate acelora care le comit. Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, este
săvârşită cu vinovăţie şi este prevăzută de legea penală, iar sancţiunea penală, numită pedeapsă,
este reacţia socială prevăzută de lege împotriva infractorului.
Dreptul internaţional public reglementează relaţiile interstatale, precum şi relaţiile
dintre organizaţiile internaţionale ori dintre state şi respectivele organizaţii. Această ramură de
drept se divide în două importante subramuri, şi anume dreptul păcii şi dreptul conflictelor
armate.
Dreptul muncii este ramura de drept ce cuprinde regulile juridice aplicabile relaţiilor
individuale şi colective care se nasc între patroni şi salariaţii ce lucrează sub autoritatea lor, cu
ocazia prestării muncii.
Dreptul protecţiei sociale este ansamblul regimurilor juridice care au ca obiect
organizarea unei protecţii contra pericolelor inerente vieţii economice şi în general contra
riscurilor cotidiene, prin intermediul unei solidarităţi generale şi obligatorii.
9
Dreptul procedural, ca ramură de drept public, se constituie din ansamblul regulilor ce
reglementează desfăşurarea proceselor în faţa instanţelor judiciare, precum şi proceduri
nejudiciare, cum ar fi procedurile electorale, parlamentare, procedura referendumului etc.
Dreptul mediului înconjurător este ansamblul normelor juridice care reglementează
relaţiile ce se stabilesc între oameni privind atitudinea lor faţă de natură ca element vital şi suport
la vieţii, în procesul conservării şi dezvoltării în scopuri economice, sociale şi culturale a
componentelor mediului înconjurător, naturale şi artificiale, precum şi relaţiile privind protecţia,
conservarea şi ameliorarea acestora.
Dreptul civil, fără îndoială cea mai importantă ramură a dreptului privat, reglementează
raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice sau juridice aflate pe
poziţie de egaliate juridică. Reprezentând cea mai vastă ramură de drept, dreptul civil este divizat
în cinci subramuri: 1.partea generală (raportul juridic civil, actul juridic civil, persoanele,
prescripţia extinctivă etc), 2.drepturile reale (dreptul de proprietate şi derivatele sale),
3.obligaţiile civile, 4.contractele civile şi 5.succesiunile.
Dreptul comercial, ca ramură a dreptului privat, este un ansamblu de norme juridice
aplicabile raporturilor juridice izvorâte din actele şi operaţiunile considerate de lege ca fiind
fapte de comerţ, precum şi raporturilor la care participă persoanele ce au calitatea de comerciant.
Dreptul familiei este ramura dreptului privat desprinsă din dreptul civil care
reglementează raporturile de familie, mai exact raporturile de căsătorie, raporturile ce rezultă din
rudenia firească, din filiaţie, adopţie etc.
Dreptul funciar, ramură a dreptului privat derivată din dreptul civil, cuprinde normele
juridice care reglementează relaţiile sociale născute în legătură cu folosinţa terenurilor de către
deţinătorii acestora, indiferent de forma de proprietate, în scopul folosirii raţionale şi integrale a
tuturor terenurilor, potrivit destinaţiei lor.
Dreptul internaţional privat este ansamblul normelor juridice care au ca scop să
soluţioneze conflictele de legi şi de jurisdicţii în cazul relaţiilor juridice private cu element de
extraneitate. Prin raport cu element de extraneitate se înţelege un raport în care un element ori un
fapt legat de existenţa sa se află în străinătate ori sub imperiul unei legi străine.
10
2.2 Dreptul intern și internațional
Raportul dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern constituie una dintre
problemele de bază ale filozofiei juridice, având totodată şi o deosebită importanţă practică.
Dreptul international public şi dreptul intern al statelor sunt două sisteme de norme şi două tipuri
de drept distincte, cu obiect de reglementare, izvoare şi metode diferite. Deşi diferite, însă, cele
două sisteme se întrepătrund prin intermediul statelor, care sunt creatoare atât ale normelor de
drept internaţional, cât şi ale normelor de drept intern şi care veghează la aplicarea lor atât în
ordinea internă a statelor cât şi în ordinea internaţională.
Prin acceptarea de către stat, pe baza liberului acord de voinţă, a normelor de drept
internaţional, acestea devin obligatorii şi urmează a fi aplicate pe întregul său teritoriu şi pentru
toată populaţia. Normele dreptului internaţional dobândesc astfel valoare juridică egală cu aceea
a normelor de drept intern al statelor.
Dreptul internaţional public
Acesta a apărut şi s-a dezvoltat din nevoia formării unui cadru ordonat pentru relaţiile
internaţionale. Desigur că rolul primordial in evoluţia istorică a relaţiilor internaţionale ii revine
statelor. În prezent relaţiile internaţionale se desfăşoară in toate domeniile: economic, social,
cultural, militar, ecologic, politic şi juridic. Principiile şi normele dreptului internaţional au
apărut şi s-au dezvoltat intr-un proces istoric indelungat ca urmare a formării şi dezvoltării
statelor şi a relaţiilor dintre ele.
Spre deosebire de dreptul intern care reglementează relaţiile sociale in cadrul fiecărui
stat, obiectul dreptului internaţional public îl formează relaţiile dintre state. Obiectul dreptului
internaţional public contemporan il creează şi relaţiile care se nasc intre stat şi alte subiecte de
drept internaţional.
11
Dreptul internaţional public este acea ramură a dreptului, acel ansamblu de principii şi
norme juridice scrise sau nescrise create de către state, dar şi de celelalte subiecte de drept
internaţional pe baza acordului lor de voinţă in scopul reglementării raporturilor internaţionale.
Rolul său principal este de a reglementa raporturile din cadru societăţii internaţionale, de a
asigura funcţionarea armonioasă a aceste societăţi, de a contribui prin mijloacele sale la o
dezvoltare corespunzătoare a acesteia, de a preveni şi soluţiona aspectele conflictuale care
continuă să afecteze această societate.
Deosebiri între dreptul intern și internațional:
a. Deosebiri privind obiectul de reglementare. Dreptul internaţional are obiect de
reglementare relaţiile dintre state chiar dacă uneori aceste norme se referă la aspecte
privind persoanele, aceste probleme sunt legate tot de raporturile dintre state
reglementarea lor făcandu-se prin acte juridice de drept internaţional. Obiectul dreptului
intern il reprezintă reglementarea juridică a relaţiilor sociale dintre persoanele care
alcătuiesc populaţia unui stat.
b. Deosebiri privind subiectele de drept. Subiectele dreptului internaţional sunt in primul
rand statele suverane şi egale in drepturi, organizaţiile internaţionale şi mişcările de eliberare
naţională recunoscute. Statele participante la viaţa internaţională sunt subiecte fundamentale in
sistemul dreptului internaţional. Temeiul politic şi juridic al calităţii sale de subiect al dreptului
internaţional il formează suveranitatea de stat. In ce priveşte dreptul intern subiectele sunt
persoanele fizice şi juridice.
c. Deosebiri privind modul de elaborare a normelor. In cadrul societăţii internaţionale nu
există o autoritate publică superioară sau un guvern mondial care să fie imputernicit cu funcţii de
legiferare a normelor dreptului internaţional. Normele dreptului internaţional public sunt create
de state şi tot ele sunt destinatarele lor. In dreptul intern statul edictand sau sancţionand normele
de drept se manifestă ca autoritate politică supremă ce prescrie o anumită conduită persoanelor
ce-i sunt subordonate.
d. Deosebirile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern sunt relevate şi în sfera
aplicării şi sancţionării normelor de drept internaţional. Astfel normele dreptului internaţional
nu sunt aduse la îndeplinire de vreun organism internaţional ci de state care acţionează în mod
individual sau colectiv şi prin organizaţii internaţionale. În dreptul intern măsurile de
12
constrangere pentru încălcarea normelor sunt aplicate de un aparat centralizat organizat de stat şi
având o autoritate superioară faţă de persoanele împotriva cărora sunt îndreptate.
• (după Todos Victor – Drept internațional public, an 2010 Cahul).
13
3. Noțiunea și obiectul dreptului comercial
Dezvoltarea economiei de piață a marcat o nouă abordare a realității comerciale, ca
realitate socială, în sensul perfecționării întregului mecanism economico-juridic care guvernează
comerțul, în complexitatea și dinamica sa.
Denumirea de drept comercial, ca ramură de drept și ca disciplină juridică de studiu,
pune în evidență, faptul că este vorba de o reglementare juridică cu caracter specific, mai exact
un ansamblu de norme și instituții juridice care privesc comerțul.
Comerțul este o îndeletnicire care, prin specificul ei de practică îndelungată și repetată, a
dobândit caracteristicile unei profesiuni.
În sens etimologic, expresia de comerț provine din latinescul ,,commercium”, care la
rândul său reprezintă o juxtapunere a cuvintelor ,,cum” și ,,merx”, ceea ce înseamnă ,,cu marfă”.
Deci, comerțul semnifică operațiuni cu mărfuri.
Din punct de vedere economic, comerțul se definește ca o activitate având ca scop
schimbul și, prin aceasta, circulația bunurilor de la producător la consumator. Astfel, comerțul ar
consta în operațiunile cuprinse între momentul producerii mărfurilor și intrării lor în circulație,
până în momentul ajungerii acestora la consumatori. Aceste acțiuni sunt realizate de către
,,comercianți” (denumiți și negustori), care sunt agenți economici diferiți de producătorii
mărfurilor.
În sens juridic, noțiunea de comerț are un conținut mai larg decât cel al noțiunii definite
în sens economic. Ea cuprinde nu numai operațiunile de interpătrundere și circulația mărfurilor,
pe care le realizează negustorii, ci și operațiunile de producere a mărfurilor, prin transformarea
14
materiilor prime, materialelor, etc. și obținerea unor rezultate de o valoare mai mare, pe care le
realizează fabricanții sau, în general întreprinzătorii.
Având în vedere accepțiunea juridică a noțiunii de comerț, dreptul comercial are o sferă
mai cuprinzătoare, acesta reglementând activitatea comercială, definită ca o activitate de
producere și circulație a mărfurilor.
În concluzie, dreptul comercial poate fi definit ca fiind ansamblu de norme juridice de
drept privat care sunt aplicabile raporturilor juridice izvorâte din actele și operațiunile
considerate de lege ca fiind fapte de comerț, precum și raporturilor juridice la care participă
persoanele care au calitatea de comerciant și societățile comerciale.
Raporturile juridice de drept comercial se caracterizează în primul rând prin
comercialitate. Noțiunea de comercialitate aparține dreptului intern al fiecărui stat și se face după
criterii proprii.
Determinarea comercialității cunoaște în diferite sisteme de drept două concepții:
Concepția subiectivă (proprie legislației germane), potrivit căreia
comercialitatea raportului juridic depinde de calitatea autorului, a subiectului participant.
Conform acesteia, actul de comerț este caracterizat prin trei trăsături:
1.este relizat de un comerciant;
2.este realizat în exercitarea profesiei comerciale;
3.realizându-l, comerciantul urmărește exploatarea comerțului său.
Concepția obiectivă (sistem adoptat de legislația franceză și de celelalte
legislații de inspirație franceză), conform căreia comercialitatea unui raport juridic este
detașată de profesiunea de comerciant exercitată de persoana care a săvârșit actul
respectiv.
15
4. Delimitarea dreptului comercial de alte ramuri de
drept
Dreptul comercial este o ramură de drept privat autonomă, răspunzând unor nevoi reale
care pot fi satisfăcute printr-o reglementare specială a activității comerciale; el se află în anumite
corelații cu celelalte ramuri ale dreptului privat.
Raportul dintre dreptul comercial și dreptul civil
Dreptul civil reprezintă ,,dreptul comun” pentru toate ramurile de drept privat, deci și
pentru dreptul comercial. Dispozițiile din dreptul comercial se completează făcându-se trimitere
la dreptul civil. De exemplu, Legea societăților comerciale nr. 31/1990, republicată, se
completează cu dispozițiile Decretului nr. 31/1954 privitoare la persoana juridică. Dispozițiile
din Codul comercial referitoare la contractul vânzare-cumpărare se completează cu cele din
Codul civil privind vânzarea-cumpărarea cu caracter civil, etc.
Raportul dintre dreptul comercial și dreptul familiei
Dreptul comercial are puncte de tangență cu dreptul familiei privind:
regimul juridic matrimonial al bunurilor soților;
operațiunile juridice care se pot încheia între soți și implicațiile lor în
dreptul comercial;
constituirea de societăți comerciale între soți;
aportul la societate cu bunurile comune ale soților;
regimul juridic al dividendelor obținute de unul dintre soți, etc.
Raportul dintre dreptul comercial și dreptul muncii
16
În dreptul comercial sunt aplicabile unele dispoziții de dreptul muncii, știut fiind că
activitatea comercială se realizează prin intermediul auxiliarilor de comerț, care, de regulă, au
calitatea de angajat al unui comerciant.
Raporturile de muncă dintre comerciant, pe de o parte, în calitate de angajator și persoana
care prestează muncă, pe de altă parte, în calitate de angajat, sunt guvernate de dispozițiile din
legislația muncii referitoare la:
încheierea contractului individual și colectiv de muncă;
modificarea contractului de muncă;
răspunderea disciplinară;
jurisdicția muncii, etc.
Raportul dintre dreptul comercial și dreptul internațional privat
Dreptul comercial are puncte de legătură cu dreptul internațional privat ori de câte ori
raportul juridic comercial conține un element străin care ridică problema legii aplicabile.
Răspunsul la întrebarea: ,,Ce lege se aplică unei relații comerciale cu element străin?” îl dau
normele dreptului internațional privat, numite norme conflictuale.
De exemplu, legea aplicabilă unei societăți comerciale cu participare străină este, potrivit
normei conflictuale ,,lex societatis”, legea locului de la sediul principal al societății (Legea nr.
105/1992 privind unele norme de drept internațional privat).
Raportul dintre dreptul comercial și dreptul administrativ
Activitatea de comerț se realizează pe baza unor avize, autorizații, licențe emise de
autoritățile publice administrative care funcționează în unitățile administrativ-teritoriale, unde
comerciantul își are sediul principal sau unde își desfășoară activitatea. Actele administrative
individuale, actele normative, reglementările privind competențele autorităților administrative
aparțin dreptului administrativ.
Raportul dintre dreptul comercial și dreptul financiar – fiscal
Legătura dintre dreptul comercial și dreptul finaciar-fiscal este evidentă, știut fiind că una
dintre principalele surse de formare a veniturilor statului o constituie impozitele și taxele plătite
de comercianți.
Formarea veniturilor statului și obligațiile fiscale ale comercianților sunt reglementate de
dreptul fincanciar-fiscal, care au o legătură cu dreptul comercial.
Raportul dintre dreptul comercial și dreptul penal
17
Dreptul comercial are interferențe cu dreptul penal ori de câte ori în activitatea de comerț
se comit fapte calificate de legiuitor ca fiind infracțiuni.
Raportul dintre dreptul comercial și dreptul internațional public
În raporturile comerciale interne și internaționale se aplică norme de drept internațional
public, concretizate în tratate, convenții și acorduri, inclusiv cele care conțin norme uniforme în
materie (de exemplu Convenția de la Viena din 1980 privind Legea uniformă asupra vânzării
internaționale de mărfuri, ratificată în România în 1992).
Există legături între dreptul comercial și dreptul procesual penal și civil ori de câte ori
urmează a se soluționa o cauză penală sau civilă (în sens larg) care își are izvorul într-un fapt de
comerț.
Raportul dintre dreptul comercial și dreptul afacerilor
Dreptul afacerilor are un domeniu de reglementare vast, fiind o știință interdisciplinară,
spre deosebire de dreptul comercial. Astfel, norme juridice care reglementează instituții din
dreptul comercial (fond de comerț, contracte, operațiuni de bancă și schimb) se regăsesc în
dreptul afacerilor.
18
5. Evoluția istorică a dreptului comercial
Analiza genezei şi evoluţiei comerţului şi în special a dreptului comercial de-a lungul
istoriei, care nu au aceiaşi vechime, permite punerea în lumină a trăsăturilor sale care s-au
permanetizat până în zilele noastre.
Istoria dreptului comercial este strâns legată de istoria comerţului şi, implicit, a
dezvoltării a însăşi societăţii omeneşti. Primele manifestări ale „schimbului" au apărut odată cu
naşterea ideii de proprietate, într-o formă primitivă , respectiv pe bază de obiceiuri .
Pentru satisfacerea trebuinţelor existenţei lor, oamenii au început să schimbe între ei
produsele făurite prin munca lor ori agonisite din mediul înconjurător, iar cuvântul dat şi
strângerea mâinii par a fi cele mai vechi mijloace de garantare a obligaţiilor comerciale.
Forma primitivă a schimbului a fost ,,trocul” (schimbul direct de produse), dar creșterea
nevoilor oamenilor și amplificarea relațiilor dintre ei au impus necesitatea adoptării unor forme
mai bine organizate, prin care se asigurau condiții pentru ca oamenii să se poată întâlni într-un
număr mare, la anumite perioade și în anumite locuri determinate. Așa au apărut ,,târgurile” care
au jucat un rol determinant în nașterea și înflorirea comerțului.
Istoricii atestă faptul că egiptenii, fenicienii și grecii s-au ocupat intens cu comerțul de-a
lungul coastelor Mării Mediterane, grecii fiind cei dintâi care au instituit și niște reguli pentru
activitatea comerțului.
La romani, comerțul nu a prezentat o importanță deosebită, deoarece ei agoniseau bogăția
mai mult prin agricultură, prin purtarea războaielor și prin anexiuni teritoriale. Pentru comerț
erau considerate ca fiind suficiente regulile dreptului civil. Numai mai târziu, în epoca de
înflorire a Romei, încep să apară unele instituții juridice pe care mai târziu le regăsim în dreptul
comercial.
19
Prăbușirea Imperiului roman a dus la fărâmițarea puterii politice și la formarea statelor-
cetăți italiene (Vneția, Genova, Florența, Pisa, Milano, etc.). În mod corelativ, statele-cetăți
adoptă reguli de drept proprii.
Comercianții, pentru a-și apăra drepturile, s-au organizat în corporații care, cu timpul, au
dobândit autonomie administrativă, judecătorească și chiar legislativă. Urmând exemplul
autorităților civile, consulii (aleși din rândurile comercianților) emiteau anumite norme interne
(bazate pe obiceiuri) care serveau la rezolvarea litigiilor ivite între membrii corporațiilor. Aceste
norme au fost adunate în culegeri denumite ,,statute”. Sunt cunoscute statutele din Pisa (1305),
Roma (1317), Verona (1318), Bolognia (1509), etc.
În formarea unor reguli proprii activității comerciale, un rol important l-au avut târgurile
medievale italiene, franceze, germane, spaniole și altele. Apare, astfel, un drept al târgurilor care
cuprinde reguli aplicabile tuturor comercianților participanți. De asemenea, este elaborată și o
procedură specială în materie.
Dezvoltarea comerțului a impus înlocuirea dreptului statuar (cel realizat prin statuare) și
consuetudinar (cel realizat prin normele interne emise de consuli) cu un drept scris (cel anterior
fiind un drept cutuminar, bazat pe obiceiuri).
Prima țară care a trecut de la dreptul cutuminar la legi scrise, aplicabile pe întreg teritoriul
țării a fost Franța. Un prim act de acest fel, care anunța marile construcții legislative franceze, îl
constituie edictul lui Carol al IX-lea din 1536, prin care au fost create jurisdicțiile consulare,
aplicabile numai comercianților. Au urmat două ordonanțe emise de Ludovic al XIV-lea
consacrate comerțului terestru (1673) și comerțului pe mare (1681).
Un moment crucial în formarea dreptului comercial l-a constituit adoptarea, în 1807, a
Codului comercial francez preluat apoi de diferite țări (Italia, Belgia, Olanda, Spania, Brazilia,
Egipt, Turcia, etc.) care, prin adaptări, l-au transformat în legi comerciale proprii.
În Italia care a receptat Codul comercial francez în 1808, au existat procupări și pentru
realizarea unui Cod comercial propriu, prin valorifcarea a tot ceea ce era nou în doctrina
franceză, belgiană, germană. Așa încât, în 1882 a fost adoptat noul Cod comercial italian care a
servit ca model și pentru Codul comercial român, adoptat în 1887 și care este încă în vigoare.
În Germania, Codul comercial (ca și cel civil) a fost adoptat în 197 și a intrat în vigoare
în 1900.
20
În Anglia și Statele Unite ale Americii, dreptul comercial și-a păstrat caracterul cutumiar
(common law), regulile sale aplicându-se deopotrivă comercianților și necomercianților (există
însă legi speciale privind societățile comerciale, falimentul, etc.).
21
6. Evoluția dreptului comercial în România
În România, relațiile comerciale au avut parte de o reglementare, care în linii mari a
urmat evoluția normativă în domeniu din țările dezvoltate ale Europei. Astfel, la început,
comerțul era reglementat de obiceiul pământului, iar cu trecerea timpului au apărut și unele
reglementări scrise cu caracter general, cum sunt: Pravila lui Vasile Lupu, Îndreptarea legii a lui
Matei Basarab.
Primele reguli speciale cu privire la reglementarea comerțului se găsesc în Codul lui
Andronache Donici – 1814, în Codul Caragea din Muntenia – 1817, în Codul Calimach din
Moldova – 1828. Un pas important în dezvoltarea dreptului comercial, îl reprezintă
Regulametele organice ale Munteniei și Moldovei, adoptate la 1831, prin impunerea unor reguli
referitoare la comerț și a normelor de înființare a tribunalelor de comerț, iar în anul 1859,
Condica de comerciu a Principatelor Unite, inspirate din Codul comercial francez.
În anul 1887 apare Codul comercial român, care reprezintă o încununare a efortului
legislativ în materie comercială. Acesta, inspirat din Codul comercial italian, se întemeiază pe
concepția obiectivă a dreptului comercial, astfel, normele sale sunt aplicabile raporturilor juridice
generate de săvârșirea de fapte de comerț, fără a avea importanță persoana care le săvârșește.
Codul comercial român este structurat în patru cărți și anume: Cartea I – Despre comerț
în general, Cartea a II-a – Despre comerțul maritim, Cartea a III-a – Despre faliment, Cartea a
IV-a – Despre exercitțul acțiunilor comerciale și despre durata lor.
În anul 1938 a apărut un nou Cod comercial, care de fapt a fost doar o actualizare a
Codului de la 1887, însă acest nou cod, deși s-a publicat în Monitorul Oficial, nu a intrat în
vigoare niciodată.
Începând cu anul 1948, fără a exista o hotarâre a vreunui for legislativ, sistemul comunist
a încetat să mai aplice prevederile Codului comercial roporturilor economice bazate pe economia
socialistă planificată, acesta căzând în desuetudine.
22
Schimbarea sistemului politic din 1989, a favorizat repunerea în drepturi a codului
comercial și aplicarea sa tuturor raporturilor comerciale interne bazate pe economia de piață.
Apariția unor neconcordanțe între normele juridice cuprinse în Codul comercial și
realitățile economice din perioada post comunistă, au impus înlocuirea unor dispoziții cu altele
care fac obiectul unor legi speciale ca: Legea nr. 31/1990 – privind societățile comerciale, Legea
nr. 64/1995 – privind reorganizarea și falimentul societăților comerciale.
23
7. Izvoarele dreptului comercial
În sens formal, prin izvor de drept comercial se înțelege forma de exprimare a normelor
juridice care reglementează ,,materia comercială”.
Potrivit art. 1 Cod comercial, „în comerţ se aplică legea de faţă. Unde ea nu dispune se
aplică codul civil”. Din dispoziţiile acestui text rezultă că în materie comercială se aplică codul
comercial şi legile speciale comerciale, iar unde acestea nu dispun se aplică Codul civil. Practica
comercială română utilizează ca izvoare de drept comercial: Codul comercial, legile comerciale
speciale, Codul civil și legile civile speciale. Codul comercial este principalul izvor de drept.
Codul comercial român a intrat în vigoare la 1 septembrie 1887 şi se aplică şi în prezent, după
modelul Codului de comerţ italian care a fost publicat la 30 octombrie 1882. El cuprinde norme
juridice aplicabile în comerţ la care se adaugă legislaţia comercială specială.
Dintre legile comerciale speciale menţionăm: Legea nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale, modificată şi completată cu Ordonanţa de Urgență a Guvernului nr. 32/1997 care a
fost aprobată cu Legea nr. 195/1997, republicată în 1998 și modificată prin Legea 99/1999;
Ordonanța de Urgență a Guvernului şi Legea nr. 314/2001; Legea nr. 26/1990 privind Registrul
comerţului, republicată în temeiul Legii nr. 12/1998; Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea
unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale; Legea nr. 64/1995 privind
procedura reorganizării judiciare şi a falimentului modificată şi completată prin Legea nr.
99/1999 şi prin Legea nr. 289/2001. Legile civile speciale reprezintă un izvor subsidiar de drept
comercial. Din acestă categorie menţionăm Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice.
Uzul ( cutuma ) în dreptul român nu reprezintă izvor de drept, prin urmare aplicarea lui
nu are aceeaşi forţă obligatorie ca legea scrisă. Uzul reprezintă o practică îndelungată care are un
24
anumit grad de vechime, repetabilitate şi stabilitate, se aplică unui număr nedefinit de
comercianţi, într-un anumit domeniu de activitate comercială şi într-o anumită zonă geografică.
Uzurile sunt acceptate de comercianţi cu convingerea că ele au caracterul unui izvor de
drept. Uzurile normative sunt practici general obligatorii care constituie izvoare de drept şi a
căror aplicare este similară celei a normelor juridice. Uzurile convenţionale sunt uzuri
interpretative şi au forţa juridică asemănătoare cu clauzele contractuale, temeiul lor bazându-se
pe libertatea de voinţă a părţilor. Ele vor exprima voinţa expresă sau tacită a părţilor. În dreptul
român nu există uzuri legislative sau normative, ci există numai uzuri convenționale enumerate
de articolele: 970, 980 si 981 ale Codului civil. În dreptul comerţului internaţional se folosesc ca
uzanțe comerciale convenţionale Regulile Incoterms elaborate de Camera de Comerţ de la Paris
în 1953, modificate în 1990, ce reprezintă o codificare a uzanțelor în materia vânzării
internaționale de mărfuri.
În dreptul român doctrina nu este considerată ca izvor de drept cu toate că ea constituie
un factor de progres în materie comercială, întrucât, de multe ori soluţiile doctrinei stau la baza
legiferării unor acte normative. Cu privire la practica judecătorească, aceasta are un rol important
în interpretarea legii. Hotărârile instanţelor judecătoreşti nu sunt izvor al dreptului comercial.
Noțiunea de izvor de drept are două înțelesuri:
• în sens material, ea desemnează condițiile materiale care generează normele
juridice;
• în sens formal, reprezintă forma pe care o îmbracă normele juridice care
reglementează ”materia comercială”.
Cea mai simplă clasificare a izvoarelor de drept comercial distinge între izvoare scrise și
izvoare nescrise.
25
8. Raportul dintre izvoarele dreptului civil și cele ale
dreptului comercial
În ceea ce privește dreptul civil, lucrurile sunt clare, se aplică dispozitiile civile, respectiv
Codul civil și legile civile speciale. În ceea ce privește dreptul comercial, regula este cea stabilită
de art. 1 Cod comercial, adică se aplică Codul comercial și unde acesta nu dispune se aplică
Codul civil. Această regulă se interpretează în felul următor: raporturile comerciale sunt
guvernate de Codul comercial și de celelalte legi comerciale speciale și, unde acestea nu dispun,
de dispozițiile Codului civil și ale celorlalte legi speciale. Așadar în comerț, legea civilă are un
caracter de subsidiaritate față de legea comercială. Pentru a detalia mai mult regula conținuta de
art.1 Cod comercial aplicând regula legii speciale ce derogă de la legea generală, ordinea în care
se aplică izvoarele, în materia dreptului comercial, este următoarea: legea comercială specială,
Codul comercial, legea civilă specială și Codul civil.
Desigur că există legi care conțin atât dispoziții civile, cât și comerciale. În aces caz,
ordinea de aplicare a acestor izvoare este aceeași, adică în civil se dispozitiile cu caracter civil
din respectivul act normativ, iar in comercial se aplică întâi dispozițiile cu caracter comercial din
respectivul act normativ, apoi dispozțiile Codului comercial, apoi dispozițiile cu caracter civil
din respectivul act normativ ori din alte acte normative civile și, în final, dispozițiile Codului
civil.
26
Bibliografie:
• Smaranda Angheni – Drept comercial, partea I, București, 2010
• Bloșenco Magda - Teoria generală a dreptului, an 2010, Cahul, note de curs.
• Sebastian Bodu – Drept Comercial Român
• Ioan Craiovan - Tratat de teoria generală a dreptului, Ed. Universul Juridic,
București, an 2009
• Bogdan David – Curs drept comercial (www.noiprieteni.ro)
• Prof.univ.dr. Cristian Ionescu - DREPT PUBLIC, an 2005, note de curs
• M.S.Striblea - Teoria generală a dreptului, an 2010.
• Vasile Pătulea, Corneliu Turianu - Curs, Rezumat de drept al afacerilor, Ed.
Scripta, București, 1994
• Todos Victor – Drept internațional public, an 2010 Cahul
• http://www.avocatura.com
• www.biblioteca.regielive.ro – Cursuri drept comercial
• http://www.dreptonline.com
• http://www.scritube.com
27