Dreptul european al afacerilorCURS 1

Principalele etape ale construcției europene. Semnificația acestora pentru dezvoltarea dreptului

european al afacerilor

După cel de-al doilea război mondial, 6 state europene s-au grupat în 3 comunități. Aceste state su fost: Franța, Republica federală germană, Belgia, Olanda, Luxemburg și Italia.

1. TRATATUL DE LA PARIS (1951)

Prima comunitate a fost instituită printr-un tratat încheiat la Paris în 1951 – prin acesta, a fost instituiră

Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO).

Datorită caracterului experimental al construcției europene, tratatul CECO a fost încheiat pe o durată limitată de timp - pe o perioadă de 50 de ani => nu mai e în vigoare în prezent.

2. TRATATELE DE LA ROMA (1957)

În 1957, ca urmare a succesului înregistrat prin instituirea CECO, au fost constituite alte două

comunități prin două tratate încheiate la Roma: Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA/Euratom) și respectiv Comunitatea Economică Europeană (CEE).

Ulterior, s-au alăturat comunităților:

În 1973: Marea Britanie, Irlanda și Danemarca În 1981: Grecia În 1986: Spania și Portugalia În 1995: Austria, Finlanda și Suedia În 2004: Cehia, Polonia,Ungaria, Slovenia, Slovacia, Cipru, Malta, Estonia, Letonia și Lituania În 2007: România și Bulgaria

3. ACTUL UNIC EUROPEAN (1986)

Prima reformă importantă a comunităților a avut loc în 1986 prin Actul Unic European încheiat la Luxemburg și la Haga.

Denumirea de Act Unic European evidențiază cele două categorii de dispoziții pe care le conținea acest tratat:

Dispoziții consacrate modificării tratatelor constitutive Dispoziții privind cooperarea între statele membre în domeniul politicii externe

Obiectivul central al AUE l-a reprezentat realizarea PIEȚEI INTERNE.

În prezent, piața internă e definită la Art. 26 al. 2 din TFUE ca fiind un spațiu fără frontiere interne în care libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor e asigurată în conformitate cu dispozițiile tratatelor.

4. TRATATUL DE LA MAASTRICHT (1992)

În 1992 a fost încheiat Tratatul de la Maastricht prin care a fost instituită Uniunea Europeană – Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE).

UE a fost organizată ca o structură bazată pe 3 piloni:

1. Comunitățile2. Politica externă și de securitate comună (PESC)

3. Cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor interne (CJAI)

Prin Tratatul de la Maastricht, Tratatul de instituire al CEE a devenit Tratatul de instituire al Comunității Europene (CE).

- Evidenția faptul că vocația comunității europene nu mai e una exclusiv economică.- De altminteri, în curpinsul Tratatului CE a fost introdusă noțiunea de cetățenie a UE, care nu

înlocuiește cetățenia statelor membre, ci se adaugă acesteia.- Obiectivul central al tratatului CE l-a constituit realizarea uniunii economice și monetare.

5. TRATATUL DE LA AMSTERDAM (1997)

În 1997 a fost încheiat Tratatul de la Amsterdam.

- Potrivit acestuia, o parte din cel de-al treilea pilon al UE a fost integrată în cadrul Tratatului CE sub forma unui titlu nou denumit Vizele, azilul, imigrarea și alte politici privind libera circulație a persoanelor.

=> cel de-al 3-lea pilon al UE a ajuns să fie format din cooperarea polițienească și judiciară în materie penală.Prin Tratatul de la Amsterdam a fost schimbată numerotarea articolelor din TUE și din Tratatul CE.

6. TRATATUL DE LA NISA (2001)

În 2001 a fost încheiat Tratatul de la Nisa care a avut ca obiectiv central pregătirea UE în vederea extinderii acesteia spre țările din Europa Centrală și de Est.

7. TRATATUL DE LA LISABONA (2007)

În 2007 a fost încheiat Tratatul de la Lisabona prin care s-a renunțat la organizarea UE ca o structură bazată pe 3 piloni.

- Corespunzător Tratatului de la Lisabona, în UE se aplică în prezent prevederile TUE și prevederile TFUE (Tratatul privind Funcționarea UE).

- Potrivit Tratatului de la Lisabona, TCE a devenit TFUE.

- În cadrul TUE se arată care sunt regulile generale ale Uniunii și principiile pe care aceasta se fundamentează => în cuprinsul TUE : sunt precizate valorile uniunii sunt precizate obiectivele uniunii sunt reglementate instituțiile uniunii este reglementată politica externă și de securitate comună

- În cadrul TFUE sunt reglementate în ansamblu domeniile de competență ale uniunii. Potrivit Art. 3 din TFUE, uniunea e exclusiv competentă într-o serie de domenii, precum:

Uniunea vamală Stabilirea normelor privind concurența necesare funcționării pieței interne Politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro Politioca comercială comună

Conform Art. 4 din TFUE, competența UE e partajată cu statele membre într-o serie de domenii precum : Piața internă Politica socială – pentru aspectele definite în tratat Protecția consumatorului Spațiul de libertate, securitate și justiție

Corespunzător Art. 6 TFUE, UE e competentă să desfășoare acțiuni de sprijinire, de coordonare sau completare a acțiunii statelor membre în domenii precum industria sau educația.

În domenii care nu sunt de competența sa exclusivă, în temeiul principiului subsidiarității reglementat la Art. 5 alin. 3 din TUE, UE intervine numai dacă și în

măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul uniunii.

TFUE conține și dispoziții consacrate cetățeniei UE. În cadrul TFUE se reglementează inclusiv politicile și acțiunile interne ale uniunii (libera

circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor, libera concurență, spațiul de libertate, securitate și justiție, etc.)

TFUE cuprinde și prevederi consacrate politicii econimice și monetare.- Cele 2 tratate - Tue și TFUE – au valoare juridică egală.- Distinct, reținem că, potrivit Art. 6 alin. 1 din TUE, Carta Drepturilor Fundamentale a UE,

adoptată de Parlamentul European, Consiliu și Comisie în 2000, a dobândit aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor .- În context, menționăm totodată că, în conformitate cu alin. 2 al Art. 6 din TUE, uniunea

aderă la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

- Conform Art. 47, UE dobândește personalitate juridică.

În acest cadru, formarea și dezvoltarea dreptului european al afacerilor a depins de sistemul juridic european și de procesul efectiv de integrare la nivelul uniunii.

Dreptul european al afacerilor

= o materie juridică pluridisciplinară care presupune analizarea unor norme ce aparțin unor ramuri de drept diferite (drept civil, drept comercial, drept fiscal, etc.).

- Reunirea într-un ansamblu a acestor norme este rezultatul eforturilor doctrinei, nefiind opera legiuitorului.

- Normele la care ne-am referit se aplică în mod nemijlocit domeniului afacerilor.

Caracteristici ale DEA:

a) E un drept suprapus sistemelor juridice ale statelor membre – transferul anumitor competențe de la statele membre către UE se realizează în mod parțial și progresiv, regula fiind aceea a competențelor partajate între UE și statele membre.

- Corelația între cele două categorii de competențe menționate se face pe baza principiului subsidiarității (Art. 5 alin. 3 TUE).

- În cazul unui conflict între normele dreptului european și norme din dreptul intern al statelor membre, vor avea prioritate normele europene.

- În cuprinsul tratatului, nu există dispoziții cu caracter general prin care să se afirme prioritatea dreptului european în raport cu dreptul statelor membre, totuși statele membre au formulat cu prilejul încheierii Tratatului de la Lisabona o declarație cu privire la supremație (Declarația nr.

17) – corespunzător acesteia, statele membre au reamintit că, în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, tratatele și legislația adoptată de Uniune pe baza tratatelor au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în condițiile prevăzute de jurisprudența menționată anterior.- În ceea ce privește jurisprudența Curții

în cauza Costa c. ENEL (6/64), Curtea a subliniat că prin tratatele comunitare ”a fost instituită o ordine juridică proprie integrată sistemului juridic al statelor membre care se impune organelor lor de jurisdicție.”-Curtea a mai precizat că ”fiind izvorât dintr-o sursă autonomă, dreptului născut din tratat nu ar putea, dată fiind natura sa specifică originală, să i se opună un text intern, indiferent de natura acestuia, fără a-și pierde caracterul comunitar și fără a fi contestat chiar fundamentul juridic al comunității.”

într-o altă cauză, Simmenthal (106/77), Curtea a reținut că ”orice judecător național sesizat în cadrul competenței sale are obligația de a aplica integral dreptul comunitar (și de a proteja drepturile pe care acesta le atribuie particularilor prin neaplicarea oricăror eventuale dispoziții contrare din legea națională), indiferent dacă aceasta este anterioară sau ulterioară normei comunitare. Judecătorul național însărcinat să aplice în cadrul competenței sale dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, din proprie inițiativă, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale prin propria putere de decizie, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.”

CURS 2

Din acea hotărâre rezultă că:

Normele europene, indiferent de izvorul lor (tratat, regulament, directivă, decizii) care au sau nu efect direct se aplică prioritar în raport cu dreptul național, indiferent care ar fi textul național în cauză. Normele europene se aplică prioritar de la data intrării lor în vigoare și pe întreaga perioadă a valabilității lor, chiar în eventualitatea existenței unor prevederi incompatibile din dreptul intern adoptate anterior sau ulterior intrării în vigoare a normelor europene. Instanțele de judecată ale statelor membre sunt obligate să nu aplice orice prevedere din dreptul național care ar veni în conflict cu dreptul european.

În jurisprudența Curții de Justiție, prioritatea dreptului uniunii a fost afirmată, de exemplu:

în cazul unui conflict între anumite dispoziții din tratatul CEE și o lege a unui stat membru (6/67 – Costa c. Enel);

în situația unui conflict între prevederi ale unui regulament și dispoziții constituționale dintr-un stat membru (43/71);

în cazul unui conflict între dispoziții necondiționate și precise ale unei directive și prevederi din dreptul intern (130/78);

în situația unei decizii adresate unui stat membru și dispoziții din dreptul intern (158/80);

În ceea ce privește prevederile din Constituția României, potrivit art. 148 alin. 2, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale UE, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Alin. 3 al aceluiași articol stipulează că dispozițiile din alin. 2 se aplică în mod corespunzător și pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale UE => după cum se observă, în cuprinsul art. 148 alin. 2 și 3 din Constituție este reglementată prioritatea dreptului uniunii în raport cu dreptul intern român. Această afirmație necesită însă realizarea unei anumite nuanțări:

pe temeiul dispozițiilor din Constituție, se poate considera că dreptul Uniunii de prioritar în raport cu dreptul intern român, dar nu și în raport cu prevederile constituționale; firește, concepția adoptată în cuprinsul Constituției noastre nu este cu totul în concordanță cu jurisprudența CJUE în domeniu;

pe baza dispozițiilor constituționale, Curtea Constituțională a reținut, prin Decizia nr. 148/2003, că statele membre ale UE au înțeles să situeze aquis-ul comunitar (tratatele constitutive ale UE și reglementările derivate din acestea) pe o poziție intermediară între Constituție și celelalte legi atunci când e vorba de normative europene obligatorii;

chiar dacă această formulă e contestabilă, prin referirea Curții Constituționale la ansamblul statelor membre, după părerea noastră nu se poate nega că în Constituția României, neexistând o normă derogatorie expresă pentru tratatele din dreptul Uniunii Europene, așa cum există pentru tratatele în materia drepturilor omului, se aplică regula înscrisă în cadrul art. 1 alin. 5 din Constituție prin care se consacră supremația Constituției.

b) este un drept „descentralizat”, în sensul că particularii (persoane fizice și juridice) pot să invoce în fața organelor de jurisdicție ale statelor membre prevederile legale europene care au efect direct (aplicabilitate directă).

În principiu, au efect direct dispozițiile legale europene care:

sunt clare, precise, necondiționate și nu necesită adoptarea unor măsuri de executare

(diferă de aplicabilitatea imediată!)

Sub aspectul intensității efectului direct, în doctrină și în practică se distinge între efectul direct complet (orizontal) și efectul direct limitat (vertical).

Prevederile legale europene care au efect direct complet pot să fie invocate de către particulari atât în raport cu autoritățile competente din statele membre, cât și în raport cu alți particulari;

Dispozițiile legale europene care au efect direct limitat pot să fie invocate de particulari doar în raporturile lor cu autoritățile competente ale statelor membre.

În jurisprudența Curții de Justiție a UE s-a reținut, de exemplu, că au efect direct următoarele dispoziții din TFUE:

Prevederile art. 18 prin care se interzice orice discriminare pe motiv de cetățenie sau naționalitate (efect direct complet);

Dispozițiile art. 28 și 30 privind interzicerea între statele membre a taxelor vamale la import și la export și a oricăror taxe cu efect echivalent (efect direct limitat);

Dispozițiile articolelor 34 și 35 privind interzicerea între statele membre a restricțiilor cantitative și a măsurilor cu efect echivalent la import, și respectiv privind interzicerea între statele membre a restricțiilor cantitative și a măsurilor cu efect echivalent la export (efect direct limitat);

Dispozițiile art. 37 privind monopolurile naționale cu caracter comercial (efect direct limitat); Dispozițiile art. 45 privind libera circulație a lucrătorilor salariați în interiorul uniunii (efect

direct complet); Dispozițiile art. 49 privind dreptul de stabilire în statele membre pentru cetățenii Uniunii și

pentru persoanele juridice care îndeplinesc condițiile stipulate în cadrul tratatului (efect direct complet);

Dispozițiile art. 56 și 57 privind libera prestare a serviciilor în cadrul Uniunii (efect direct complet);

Dispozițiile art. 63 privind libera circulație a capitalurilor și a plăților între statele membre, precum și între statele membre și țările terțe (efect direct limitat);

Dispozițiile art. 101 privind înțelegerile cu caracter monopolist între întreprinderi (efect direct complet);

Dispozițiile art. 102 privind interzicerea abuzului de poziție dominantă (efect direct complet); Dispozițiile art. 108 alin. 3 privind ajutoarele de stat (efect direct limitat); Dispozițiile art. 110 privinf taxele interne (efect direct limitat).

Prevederile din regulamente au efect direct complet.

Deciziile adresate particularilor au efect direct complet.

Directivele au numai efect direct vertical dacă sunt transpuse incorect în dreptul intern (4/74; 91/92).

Deciziile adresate statelor membre au efect direct vertical (9/70).

c) e un drept integrator – în sensul că TUE și TFUE sunt tratate-cadru care necesită existența unei legislații secundare (a unui drept derivat) în scopul aplicării lor.

Din 1952 până în prezent, dreptul european al afacerilor a cunoscut o dezvoltare inegală:

Prin tratatul CEE, au fost stabilite regulile fundamentale în domeniul liberei circulații a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor, a capitalurilor, precum și în domeniul liberei concurențe;

Prin AUE, a fost fixat obiectivul realizării pieței interne; Prin Tratatul de la Maastricht a fost instituită UE; Prin Tratatul de la Amsterdam, o parte din cel de-al treilea pilon al UE a fost integrată în cadrul

primului pilon al acesteia; Prin Tratatul de la Nisa, au fost adoptate reglementările necesare în vederea extinderii Uniunii

spre țările din Europa Centrală și de Est; Prin Tratatul de la Lisabona s-a realizat fuziunea celor trei piloni ai UE.

Constant, de la un tratat la altul:

comunitatea și, respectiv, UE au devenit competente în noi domenii; în Consiliu, s-a trecut la adoptarea unui număr tot mai mare de acte juridice europene cu

majoritate calificată; Parlamentul European a fost implicat într-o măsură tot mai mare în procesul legislativ; Puterile executive ale Comisiei au sporit;

Distinct, menționăm rolul CJUE care, în practica ei, a precizat semnificația unor noțiuni fundamentale care ne interesează în cadrul DEA și a afirmat efectul direct al unor dispoziții legale europene.

Construcția europeană a întâlnit, însă, și neajunsuri, de ex. la nivelul Uniunii nu există o politică industrială globală – potrivit art. 6 TFUE, Uniunea intervine în domeniul industrial numai cu acțiuni de sprijinire, de coordonare sau completare a acțiunii statelor membre.

Mai menționăm că în 1992, Comunitatea Europeană și statele membre ale acesteia au încheiat cu statele membre ale AELS (Asociația Europeană a Liberului Schimb), și anume Islanda, Norvegia, Lichtenstein (cu excepție Elveției), Tratatul de la Porto prin care a fost instituit Spațiul Economic European (SEE). Tratatul de la Porto cuprinde, în domeniul circulației mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor și în domeniul liberei concurențe reguli apropiate cu cele ale TFUE.

Piața internă. Cele patru libertăți fundamentale

Ținând seama de definiția pieței interne, de la art. 26 alin. 2 din TFUE, se poate afirma că cele 4 libertăți fundamentale care o caracterizează sunt următoarele:

Libera circulație a mărfurilor Libera circulație a persoanelor Libera circulație a serviciilor Libera circulație a capitalului

Obiectivul realizării pieței interne, fixat prin AUE, a fost considerat ca fiind îndeplinit la sfârșitul anului 1992. În prezent, are loc un proces de aprofundare a pieței interne.

I. LIBERA CIRCULAȚIE A MĂRFURILOR

Este un regim în cadrul căruia mărfurile nu întâmpină la frontiere niciun obstacol stabilit de stat, indiferent dacă ele sunt importate sau exportate.Asigurarea liberei circulații a mărfurilor în UE presupune înlăturarea între statele membre atât a obstacolelor cu caracter pecuniar, cât și a obstacolelor netarifare.

Interzicerea între statele membre a taxelor vamale la import și la export. Uniunea vamală

Potrivit art. 28 alin. 1 al TFUE, Uniunea a alcătuită dintr-o uniune vamală, care reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri și care implică interzicerea între statele membre a taxelor vamale la import și la export și a oricăror taxe cu efect echivalent, precum și adoptarea unui tarif vamal comun în relație cu țări terțe.Conform alin. 2, dispozițiile art. 30 se aplică produselor originare din statele membre, precum și produselor care provin din țări terțe care se află în liberă circulație cu statele membre.Corespunzător art. 30 TFUE, între statele membre sunt interzise taxele vamale la import și la export sau taxele cu efect echivalent. Această interdicție se aplică, de asemenea, taxelor vamale cu caracter fiscal.

Uniunea vamală se deosebește de o zonă de liber schimb: uniunea vamală implică nu numai înlăturarea obstacolelor tarifare între statele interesate (cum se întâmplă în cazul unei zone de liber schimb), ci și adoptarea unui tarif vamal comun în relația dintre statele respective și țările terțe.Acest model de organizare a fost avut în vedere în cadrul UE – el permite dezvoltarea globală și armonioasă a statelor membre.Potrivit art. 31 TFUE, taxele prevăzute de tariful vamal comun se stabilesc de către Consiliu la propunerea Comisiei.

Înțelegerea noțiunii de uniune vamală presupune realizarea câtorva precizări cu privire la domeniul de aplicare al reglementărilor legale care se referă la aceasta. În acest scop, luăm în considerare în principal dispozițiile din TFUE și pe cele din Regulamentul nr. 450/2008 de stabilire a Codului Vamal Comunitar (Codul Vamal Modernizat/CVC). Acest regulament a succedat regulamentului nr. 2913/92. De asemenea, avem în vedere în contextul acestei teme jurisprudența în materie a CJUE.

a). Domeniul de aplicare spațialÎn principiu, teritoriul vamal al UE e format din teritoriile statelor membre. Precizări:

După cum reiese din cuprinsul art. 3 din CVC, unele teritorii de întindere redusă aparținând statelor membre nu fac parte, totuși, din motive politice sau geografice, din teritoriul vamal al UE.

Pe de altă parte, teritoriul principatului Monaco face parte din teritoriul vamal al Uniunii, cu toate că nu e vorba de un stat membru al acesteia.

b). Domeniul de aplicare materialDupă cum reiese din art. 28 alin. 1 TFUE, Uniunea Vamală privește toate sectoarele economiei, ea „reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri.”Noțiunea de „marfă” are o semnificație autonomă europeană – pentru înțelegerea acestei noțiuni avem ca repere două definiții formulate de CJUE în practica ei:

Potrivit unei definiții, prin marfă se înțelege orice bun evaluabil în bani care este susceptibil să formeze obiect al unor contracte comerciale.De ex. bunurile cu caracter artistic, arheologic sau etnografic constituie mărfuri.

Corespunzător unei alte definiții, prin marfă se înțelege orice bun transportat peste o frontieră în scopul unor tranzacții comerciale – această definiție a fost formulată de CJUE cu prilejul unei cauze în care se punea problema de a știi dacă deșeurile nereciclabile constituie sau nu mărfuri. Curtea de Jurstiție le-a integrat în categoria mărfurilor, cu toate că deșeurile nereciclabile nu au o valoare comercială intrinsecă.

Conform dispozițiilor din TFUE și din CVC, mărfurile europene (comunitare) sunt următoarele: Mărfurile produse în întregime pe teritoriul vamal al UE și care nu conțin mărfuri

importate din țări sau teritorii situate în afara tertoriului vamal al UE. Mărfuri care se află în liberă circulație în statele membre – potrivt art. 29 TFUE, se

consideră că se află în liberă circulație într-un stat membru produsele care provin din țări terțe:

Pentru care au fost îndeplinite formalitățile la import Pentru care au fost percepute în statul membru respectiv taxele vamale și taxele cu

efect echivalent exigibile și Care nu au beneficiat de o restituire totală sau parțială a acestor taxe și impuneri.

Mărfurile obținute sau produse pe teritoriul vamal al UE din mărfurile de la a doua categorie sau de la prima și a doua categorie.

CURS 3

În situația în care procesul de producere/prelucrare a unor mărfuri are loc în mai multe țări sau teritorii, potrivit dispozițiilor Codului vamal al UE, mărfurile sunt originare din țara sau teritoriul unde au fost supuse ultimei transformări sau prelucrări substanțiale. Acest proces conduce la obținerea unui produs nou, ori care reprezintă un stadiu de fabricație important.

Mărfurile neeuropene (necomunitare) sunt alte mărfuri decât mărfurile europene, precum și mărfurile care și-au pierdut statutul vamal de mărfuri europene (de ex. cazul în care declarația de punere în circulație a mărfurilor e invalidată).

În ceea ce privește mărfurile neeuropene, se face distincție între originea nepreferențială a mărfurilor și originea preferențială a acestora.

Originea nepreferențială constituie regimul juridic de drept comun Originea preferențială a mărfurilor e stabilită în cadrul unor tratate încheiate de UE cu țări

terțe sau e stabilită în mod unilateral de uniune.-Implică stabilirea unor taxe vamale la import în Uniune mai reduse decât cele obișnuite sau înlăturarea taxelor vamale la import pentru unele mărfuri.

Simplele operațiuni de asamblare nu sunt semnificative în scopul determinării originii mărfurilor – totuși, situația poate fi diferită dacă, sub aspect tehnic, în cadrul operațiunii de asamblare se concretizează destinația diferitelor elemente componente ale produsului și acesta dobândește proprietăți calitative specifice.

c). Domeniul de aplicare temporal

Realizarea Uniunii Vamale a fost încheiată în 1968.

Într-o primă etapă, au fost apropiate progresiv taxele vamale din statele membre, iar apoi a fost instituit tariful vamal comun.

Interzicerea între statele membre a taxelor cu efect echivalent taxelor vamale la import și la export

Uniunea vamală presupune interzicerea între statele membre nu numai a taxelor vamale la import și export, ci și prohibirea între aceste țări a taxelor cu efect echivalent.

Dispozițiile art. 28 și 30 din TFUE sunt în acest sens.

Noțiunea de taxă cu efect echivalent nu e definită în cuprinsul tratatelor, înțelesul acesteia fiind precizat în jurisprudența CJUE.

Din cadrul jurisprudenței CJUE avem în vedere ca reper hotărârea pronunțată în cauza „Fondul Social pentru lucrătorii care prelucrau diamante”. Hotărârea Curții a fost prilejuită de o reglementare legală belgiană corespunzător căreia

importatorii de diamante brute în Belgia erau obligați să plătească o taxă calculată în funcție de valoarea diamantelor importate. Veniturile astfel obținute erau destinate să permită acordarea unor avantaje sociale complementare lucrătorilor care prelucrau diamante de către un fond social instituit prin respectiva reglementare legală belgiană. Întrucât unii importatori de diamante brute nu au plătit sumele datorate, fondul social arătat i-a chemat în judecată.

Instanța belgiană competentă s-a adresat pe calea acțiunii preliminare Curții de Justiție în vederea precizării semnificației noțiunii de taxă cu efect echivalent. Soluția în cauză depindea de modul de înțelegere a acestei noțiuni, deoarece pârâții s-au apărat susținând că taxa instituită ptin reglementări legale belgiene este o taxă cu efect echivalent la import, interzisă între statele membre prin prevederile tratatului.

Corespunzător hotărârii Curții de Justiție pronunțată în cauză, prin taxă cu efect echivalent se înțelege orice sarcină pecuniară, indiferent de mărime, denumire, sau modul ei de aplicare, instituită unilateral asupra mărfurilor care se importă sau exportă pentru că acestea trec o frontieră și care nu este o taxă vamală în sens strict între statele membre.

Pornind de la această definiție, pot fi evidențiate caracteristicile taxelor cu efect echivalent:

1. Reprezintă obstacole cu caracter pecuniar în calea liberei circulații a mărfurilor. Privitor la obstacolele fără caracter pecuniar, se aplică dispozițiile din TFUE prin care sunt

interzise între statele membre restricțiile cantitative și măsurile cu efect echivalent.2. Mărimea, denimirea sau modul de aplicare al taxei analizate nu are importanță

pentru calificarea acesteia ca fiind o taxă cu efect echivalent. Chiar dacă taxa e minimă , aceasta e interzisă potrivit dispozițiilor tratatului. Conform art. 28 și 30 TFUE, sunt interzise între statele membre ansamblul taxelor vamale și

a taxelor cu efect echivalent, indiferent care ar fi cuantumul acestora. Pe un plan mai general, subliniem că în ceea ce privește piața internă, între statele membre

sunt interzise orice obstacole, chiar în ipoteza în care ele ar fi minime. Situația e diferită în cadrul dreptului european al concurenței – de ex. înțelegerile cu

caracter monopolist între întreprinderi nu sunt supuse prevederilor art. 101 TFUE dacă ele nu afectează în mod sensibil concurența și comerțul între statele membre.

Denumirile sub care sunt instituite taxele cu efect echivalent în practică sunt variate - Ex. supliment de preț, taxă specială, taxă de trecere, etc.

Modul de aplicare al taxei nu prezintă relevanță – ex. o taxă cu efect echivalent poate fi solicitată pentru realizarea unei statistici privind mărfurile care se exportă sau se importă.

3. Taxele cu efect echivalent sunt instituite în mod unilateral asupra mărfurilor care se importă sau se exportă De regulă, acestea sunt fixate de autoritățile centrale ale statelor membre.

4. În principiu, se consideră că sunt taxe cu efect echivalent taxele care sunt cerute pentru că marfa trece o frontieră.

Împrejurarea că taxa e solicitată anterior exportului sau ulterior importului (de ex. în stadiul prelucrării sau al comercializării mărfurilor) nu are importanță dacă motivul perceperii taxei respective e acela că marfa a traversat o frontieră.

Pe de altă parte, reținem că, în conformitate cu jurisprudența CJUE, constituie taxă cu efect echivalent inclusiv taxele solicitate la limitele unităților administrativ teritoriale ale statelor membre – înlăturarea unor astfel de taxe constituie, potrivit jurisprudenței Curții, o condiție prealabilă indispensabilă pentru existența uniunii vamale; de altfel, libera circulație a mărfurilor trebuie să fie asigurată în întreg spațiul pieței interne.

5. Nu are importanță cine e beneficiarul taxei (statul sau o altă persoană juridică), nici scopul pentru care taxa analizată a fost instituită (de ex. poate fi calificată ca fiind o taxă cu efect echivalent o anumită taxă care nu intervine în domeniul economic.) Împrejurarea că taxa instituită are sau nu caracter discriminator ori protecționist nu

influențează calificarea taxei examinate ca fiind o taxă cu efect echivalent.

Nu sunt taxe cu efect echivalent:

a) Taxele instituite în cadru multilateral, dacă nu se aduce atingere obiectivelor tratatului, în special principiului liberei circulații a mărfurilorEx. în situația în care Uniunea adoptă măsuri privind controlul anumitor categorii de mărfuri și stabilește taxele aferente unor asemenea controale, se apreciază că măsurile instituite favorizează circulația mărfurilor între statele membre, iar taxele fixate la nivelul uniunii nu sunt taxe cu efect echivalent.

b) Sarcinile fiscale la care se referă preverile art. 110 TFUE (1) Niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite

interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică direct sau indirect produselor naționale similare.

(2) De asemenea, niciun stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producție.

Dispozițiile art. 110 TFUE se explică prin caracterul insuficient al armonizării regulilor în materie fiscală la nivelul UE.

Reglementările de la art. 110 TFUE sunt complementare dispozițiilor art. 28 și 30 din tratat => subiecții interesați pot să invoce fie prevederile art. 28 și 30 TFUE, fie pe cele ale art. 110 TFUE => În cazul în care taxa e cerută pentru că marfa traversează o frontieră, vor fi aplicate dispozițiile art. 28 și 30; în ipoteza în care taxa solicitată face parte dintr-un sistem de impozitare internă, vor putea fi invocate stipulațiile art. 110 TFUE.

Art. 110 TFUE conține 2 reguli: alin. 1 se aplică dacă în țara de import există produse naționale similare, iar alin. 2 se aplică în circumstanțele în care în țara de import nu există produse indigene similare. În cuprinsul alin. 1 al art. 110 TFUE se face referire la produse naționale similare– nu la

produse identice.

Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție, produsele similare sunt, în contextul art. 110, produsele care au proprietăți asemănătoare sau care răspund acelorați așteptări ale consumatorului.

Aplicarea art. 110 alin. 1 nu necesită determinarea pieței produsului în calitate de componentă a pieței relevante – ex. băuturile alcoolice pot fi considerate, în anumite limite, ca fiind produse similare, având în vedere modul lor de fabricație, gustul acestora, conținutul de alcool, așteptările consumatorilor.

În împrejurarea în care în țara de import există produse naționale similare, se aplică principiul tratamentului egal în materie fiscală în ceea ce privește produsele importate și bunurile indigene similare.

Prevederile art. 110 alin. 1 solicită ca aceeași taxă să se aplice produselor importate și bunurilor naționale similare. Aceste prevederi se înțeleg însă în sens larg, astfel nu numai că sub aspectul cuantumului taxei produsele străine nu pot să fie dezavantajate față de bunurile indigene similare, ci și tehnica de stabilire a taxei, modul de percepere al acesteia, sancțiunile aplicabile în cazul neplății taxei este necesar să fie același pentru produsele străine și pentru produsele naționale similare.

Cu toare că alin. 1 al art. 110 solicită ca aceeași taxă să se aplice bunurilor importate și produselor naționale similare, CJUE a luat în considerare acest text inclusiv în împrejurarea în care produse exportate erau dezavantajate în materie fiscală față de aceleași produse comercializate pe piața națională.

Alin. 2 – în situația în care nu există bunuri naționale similare celor importate, se aplică dispozițiile alin. 2 art. 110. În această împrejurare, statele membre pot să instituie anumite taxe, dar ele

trebuie să se întemeieze pe criterii obiective. Obișnuințele consumatorilor se pot modifica în timp, iar taxele cerute nu trebuie

să fie orientate spre fixarea acestor obișnuințe, astfel încât să fie avantajate bunuri naționale.

c) Taxele solicitate pentru servicii prestate subiecților de drept interesați În cazul în care o taxă e cerută pentru un avantaj efectiv procurat unui anumit subiect de

drept, iar cuantumul taxei e proporțional cu serviciul furnizat, acea taxă nu constituie o taxă cu efect echivalent (ex. o taxă plătită pentru folosirea unui spațiu de depozitare, o taxă cerută pentru utilizarea unei instalații portuare, etc.).

Recuperarea taxelor vamale și a alor categorii de taxe solicitate prin încălcarea prevederilor legale europene

În împrejurarea în care sunt percepute prin încălcarea prevederilor legale europene taxe vamale, taxe cu efect echivalent sau alte categorii de taxe, se produc consecințe atât pe plan normativ, cât și pe plan fiscal.

Pe plan normativ – statul în cauză trebuie să renunțe integral sau parțial la măsura națională instituită.- Altă soluție: în unele ipoteze, extinderea avantajelor consimțite bunurilor indigene la

produsele străine.- Menținerea în dreptul intern a unor prevederi legale contrare dispozițiilor legale

europene denotă nerespectarea angajamentelor asumate prin tratate, chiar dacă se aplică principiul priorității dreptului european.

- Menținerea unor astfel de prevederi în dreptul intern generează o situație ambiguă, iar subiecții de drept interesați se află într-o stare de incertitudine cu privire la posibilitatea lor de a invoca dispozițiile legale europene.

Pe plan fiscal - taxele percepute în mod ilegal e necesar să fie restituite celor care le-au plătit.- Uneori, în practică, aceasta poate să creeze serioase inconveniente pentru autoritățile

statelor membre. Totuși, prevederile legale europene trebuie aplicate în mod uniform în statele membre de la momentul intrării lor în vigoare.

- Invocându-se principiul îmbogățirii fără justă cauză, statele membre pot limita restituirea unor taxe încasate în mod ilicit dacă autoritățile competente demonstrează că agentul economic care a plătit o anumită taxă a repercutat-o ulterior asupra altor subiecți de drept. În practica ei, CJUE a subliniat însă că într-o economie de piață, problema de a știi dacă o anumită taxă a fost sau nu suportată la nivele economice succesive de către alți subiecți de drept și măsura în care aceasta a avut loc implică o marjă de incertitudine care nu poate să fie imputată sistematic persoanei ce a plătit taxa respectivă.

- Autoritățile competente trebuie să asigure restituirea taxelor încasate în mod ilicit și regulile de procedură aplicabile sunt stabilite în cadrul fiecărui stat membru, ținându-se însă seama de reperele fixate în materie în jurisprudența CJUE.

Reglementări legale europene aplicabile în materie vamală

În cuprinsul Codului Vamal modernizat al UE, sunt reglementate următoarele regimuri vamale:

- Punerea în liberă circulație- Regimurile speciale- Exportul

1) PUNEREA ÎN LIBERĂ CIRCULAȚIE

– implică plata taxelor vamale la import și a taxelor cu efect echivalent, precum și realizarea formalităților vamale aferente.-Prin aceasta, mărfurile din țări terțe dobândesc statutul vamal al mărfurilor europene.

-În scopul plății taxelor vamale la intrări, marfa supusă vămuirii trebuie să fie situată în nomenclatura tarifară.-Este necesar să fie identificată originea mărfii și se cere să fie calculată valoarea în vamă.

o Valoarea în vamă se calculează în funcție de valoarea tranzacțională a mărfurilor supuse vămuirii, adică după prețul efectiv plătit sau care urmează să fie plătit pentru respectiva marfă.

o Dacă nu se poate aplica această metodă, se va ține seama de valoarea tranzacțională a unor mărfuri identice introduse în UE la un moment cât mai apropiat de momentul la care mărfurile în cauză sunt supuse vămuirii.

o În circumstanțele în care nu se poate aplica nici această metodă, va fi avută în vedere valoarea tranzacțională a unor mărfuri care prezintă caracteristici apropiate cu mărfurile supuse vămuirii și care sunt compuse din materiale asemănătoare.

CURS 4

2) REGIMURILE SPECIALE

Sunt următoarele:

1) Tranzitul În cuprinsul reglementării din CVC se face distincție între tranzitul extern și tranzitul intern:

a. Tranzitul extern – presupune circulația unei mărfi neeuropene dintr-un punct în altul al teritoriului vamal al Uniunii, fără plata taxelor vamale la import și fără aplicarea măsurilor de politică comercială.

b. Tranzitul intern – presupune circulația unei mărfi europene dintr-un punct în altul al teritoriului vamal al UE cu folosirea unui teritoriu ce nu face parte din teritoriul vamal al UE, fără modificarea statutului vamal al respectivei mărfi.

2) Antrepozitarea Presupune introducerea unor mărfuri neeuropene în cadrul teritoriului vamal al UE și depozitarea acestora fără plata taxelor vamale la import și fără aplicarea măsurilor de politică comerială. La momentul la care conjunctura economică e favorabilă în cadrul UE, acele mărfuri vor fi plasate sub un alt regim vamal.

3) Zonele libere Statele membre pot să organizeze pe teritoriul lor zone libere. Perimetrul și punctele de intrare și de ieșire în zona liberă sunt supuse supravegherii autorităților vamale.Mărfurile neeuropene pot să fie introduse într-o zonă liberă fără plata taxelor vamale la import, dar ele trebuie prezentate autorităților vamale și e necesar să fie îndeplinite formalitățile vamale corespunzătoare.

4) Admiterea temporară Acest regim vamal poate fi folosit pentru anumite categorii de mărfuri (de ex. mărfuri prezentate la târguri, aparatură medicală, utilaje destinate inlăturării consecințelor unor calamități naturale).Potrivit acestui regim, mărfuti neeuropene sunt introduse temporar în cadrul teritoriului vamal al Uniunii cu exonerarea totală sau parțială de la plata taxelor vamale la import. După o anumită perioadă de timp, mărfurile sunt scoase în afara teritoriului vamal al UE în aceeași stare, cu excepția uzurii lor normale.

5) Destinația finală Conform acestui regim vamal, mărfuri neeuropene pot să fie puse în liberă circulație în cadrul Uniunii cu exonerarea sau reducerea de taxe la import datorită destinației lor speciale.

6) Perfecționarea activă Presupune introducerea unor mărfuri neeuropene în cadrul teritoriului vamal al UE fără plata taxelor vamale la import și fără aplicarea măsurilor de politică comercială pentru ca respectivele mărfuri să fie supuse unor operațiuni de perfecționare.Operațiunile de perfecționare pot să constea în prelucrarea, transformarea, montarea sau repararea produselor în cauză. Bunurile astfel obținute poartă denumirea de “produse compensatoare”.Autoritățile vamale stabilesc rata de randament (procentul sau cantitatea de produse compensatoare care trebuie obținute).Produsele compensatorii sunt scoase în afara teritoriului vamal al Uniunii.

7) Perfecționarea pasivă Presupune scoaterea temporară a unor mărfuri europene în afara teritoriului vamal al UE pentru ca ele să fie supuse unor operațiuni de perfecționare.Produsele compensatoare astfel obținute sunt introduse apoi în cadrul teritoriului vamal al UE cu exonerarea totală sau parțială de la plata taxelor vamale la import.

8) Depozitarea temporară Poate fi folosită pentru mărfurile neeuropene, dacă ele nu sunt plasate sub un alt regim vamal.Depozitarea se poate face numai în locuri autorizate de autoritățile vamale.

3) EXPORTUL - reprezintă un alt regim vamal care implică scoaterea definitivă a unor mărfuri europene din cadrul teritoriului vamal al Uniunii, de regulă fără plata vreunei taxe vamale.

Interzicerea între statele membre a restricțiilor cantitative și a măsurilor cu efect echivalent acestora

Asigurarea liberei circulații a mărfurilor între statele membre necesită înlăturarea între acestea atât a obstacolelor cu caracter pecuniar, cât și a obstacolelor care nu au un asemenea caracter.Potrivit art. 34 TFUE, între statele membre sunt interzise restricțiile cantitative la import, precum și orice măsuri cu efect echivalent.Conform art. 35 TFUE, între statele membre sunt interzise restricțiile cantitative la export, precum și orice măsuri cu efect echivalent.Aceste interdicții nu au caracter absolut => în cazul obstacolelor netarifare pot să fie invocate exigențe imperative de interes general, iar pe de altă parte, art. 36 TFUE instituie o serie de excepții de la dispozițiile art. 34 și 35.Expresia „restricții cantitative și măsuri cu efect echivalent” nu e definită în cuprinsul tratatului => pentru înțelegerea acestei expresii avem în vedere ca reper principal definiția formulată de CJUE cu prilejul cauzei Dassonville.

Dassonville tată și fiu au importat în Belgia din Franța două tipuri de wiskey care circulau liber în Franța. Acesrea fuseseră introduse în Franța din Marea Britanie care, la data acestei cauze, nu era stat membru. Potrivit unor reglementări legale belgiene adoptate în scopul protecției consumatorilor, produsele care purtau denumiri de origine puteau să fie comercializate în Belgia numai dacă erau însoțite de un document eliberat de autoritățile competente din țara unde fuseseră obținute care să ateste dreptul folosirii denumirii de origine. Cele două tipuri de wiskey aveau denumiri de origine, dar pentru dobânditorii subsecvenți era imposibilă sau foarte dificilă obținerea certificatelor de origine din Marea Britanie. În aceste circumstanțe, Dassonville tată și fiu au susținut în fața instanței belgiene competente că reglementarea legală belgiană arătată constituie o măsură cu efect echivalent. Instanța belgiană a solicitat concursul Curții de Justiție pe calea acțiunii preliminare în scopul precizării noțiunii de „măsură cu efect echivalent”.Corespunzător hotărârii Curții, măsuri cu efect echivalent sunt orice reglementări comerciale ale statelor membre care pot să împiedice direct sau indirect, actual sau potențial comerțul în cadrul Uniunii.Reglementările din statele membre pot să includă de ex.:

Prevederi din dreptul intern Dispoziții din tratate internaționale Recomandări ale autorităților publice Pasivitatea și toleranța organelor administrative față de faptele unor particulari Hotărâri ale instanțelor de judecată din statele membre Reguli deontologice ale organizațiilor profesionale din statele membre supuse controlului

acestora și care pot să aplice sancțiuni disciplinareÎntr-o formulă de ansamblu, se poate afirma că măsurile cu efect echivalent pot să constea în acte sau comportamente ale statelor membre ori imputabile acestora, indiferent dacă ele au sau nu caracter obligatoriu pentru cei cărora li se adresează.

După cum se observă, măsurile cu efect echivalent pot să fie adoptate de puterea legislativă, executivă sau judecătorească, pot aparține organelor etatice ale unităților administrativ teritoriale ale statelor membre sau organizațiilor profesionale din statele membre.

Noțiunea de reglementări „comerciale” este înțeleasă în sens larg, întrucât în spațiul pieței interne libera circulație a mărfurilor este asigurată indiferent care ar fi bunurile în cauză.

În cuprinsul TFUE, se face distincție între restricțiile cantitative și măsurile cu efect echivalent. Totuși, în practică, CJUE ia în considerare, de regulă, aceste noțiuni împreună.

În ipoteza aplicării dispozițiilor din tratat, e suficient ca măsura adoptată să fie susceptibilă să afecteze comerțul între statele membre. Volumul schimburilor care ar putea să fie afectat ca urmare a unei măsuri cu efect echivalent nu e necesar să fie evidențiat în fața instanței de judecată.

Măsurile cu efect echivalent pot să împiedice în mod direct sau indirect comerțul între statele membre. Ex. limitarea vânzării unui produs afectează în mod direct comerțul din Uniune; o măsură națională ar putea să fie însă luată într-un domeniu fără caracter economic (ex. în domeniul sănătății) și să aibă consecințe asupra comerțului între statele membre.

Măsurile cu efect echivalent pot să afecteze efectiv schimburile între statele membre sau asemenea consecințe se pot produce în viitor.

Pe de altă parte, nu constituie măsuri cu efect echivalent:

cele care au consecințe ipotetice sau prea aleatorii și prea indirecte asupra comerțului între statele membre;

măsurile naționale care au consecințe restrictive pe termen scurt, dar contribuie la menținerea schimburilor între statele membre pe termen lung.

În ceea ce privește taxele cu efect echivalent și măsurile cu efect echivalent, pot să fie evidențiate o serie de similitudini:

atât taxele cu efect echivalent, cât și măsurile cu efect echivalent sunt interzise între statele membre chiar dacă ele reprezintă obstacole minime în calea liberei circulații a mărfurilor;

ambele categorii de obstacole sunt interzise inclusiv în situația în care ele ar fi instituite la nivelul unităților administrativ-teritoriale ale statelor;

ambele categorii de obstacole sunt interzise indiferent dacă au sau nu caracter discriminator sau protecționist.

După cum se observă din dispozițiile tratatului, restricțiile cantitative și măsurile cu efect echivalent pot să fie adoptate la import sau la export. Din analiza jurisprudenței în materie reiese însă că majoritatea restricțiilor cantitative și a măsurilor cu efect echivalent sunt adoptate la import. Unele dintre acestea privesc numai mărfurile importate, altele se aplică atât mărfurilor importate, cât și bunurilor naționale. De exemplu, pot să constituie măsuri cu efect echivalent care se referă numai la mărfurile importate următoarele:

Măsuri care vizează fixarea unui preț minim sau a unui preț maxim de vânzare a unor produse importate, precum și cele prin care sunt stabilite prețurile de vânzare;

Măsuri prin care operațiunea de import e condiționată de realizarea unor formalități precum obținerea unei licențe, realizarea unei declarații în scop statistic, etc.

Măsuri prin care se instituie controlul sistematic al mărfurilor la frontiere, deoarece determină blocarea bunurilor la frontiere și antrenează costuri suplimentare;

Măsuri prin care importatorii sunt obligați să controleze sistematic compoziția produselor importate pentru a verifica dacă aceasta corespunde sau nu indicațiilor furnizorilor străini;

Măsuri prin care li se sugerează consumatorilor să achiziționeze produse indigene, afară dacă sunt evidențiate calități specifice ale acestora;

Măsuri prin care se interzice sau se limitează cumpărarea unor bunuri străine, achiziționarea unor bunuri străine e supusă condiției reciprocității sau se poate face numai dacă se folosesc pentru acele bunuri echipamente autohtone, etc.

În categoria măsurilor cu efect echivalent care se aplică atât mărfurilor importate cât și bunurilor naționale, menționăm:

Măsurile privind prețurile de vânzare; Măsurile privind denumirea, forma, dimensiunile, greutatea, compoziția mărfurilor; Măsurile privind modul de prezentare a mărfurilor (ambalaj, eticheta); Măsurile cu caracter tehnic, care depășesc efectul restrictiv obișnuit al unor asemenea

exigențe.

Înțelegerea noțiunii de „măsuri cu efect echivalent” presupune să mai avem în vedere și hotărârile pronunțare de Curtea de Justiție a UE în cauzele Cassis de Dijon și, respectiv, Keck/Mithouard.

Hotărârea Curții în cauza Cassis de Dijon a fost determinată de o reglementare legală germană prin care se condiționa comercializarea băuturilor alcoolice, între care putea să fie inclus și lichiorul Cassis de Dijon, de cerința ca băuturile să aibă un procent de alcool de cel puțin 32 de grade; O societate comercială germană care a dorit să importe din Franța lichiorul Cassis de Dijon a susținut în fața instanței germane competente că reglementarea legală arătată constituie o măsură cu efect echivalent la import.În cadrul acțiunii preliminare, CJUE a evidențiat în cauză două idei ce prezintă o semnificație deosebită pe plan european:

Corespunzător Curții, o marfă legal produsă și comercializată într-un stat membru poate să fie comercializată în principiu în orice țară a UE (regula recunoașterii reciproce);

Exigențe imperative de interes general pot să justifice instituirea unor măsuri naționale care ar putea să fie calificate ca fiind măsuri cu efect echivalent.

În ceea ce privește prima idee, se poate observa că în absența unor măsuri europene cu caracter exhaustiv, fiecare stat membru poate să reglementeze producția, comercializarea și modul de utilizare a bunurilor pe teriroriul său.Dată fiind diversitatea bunurilor ce pot forma obiect al schimburilor între statele membre, nu e posibil ca la nivelul Uniunii să fie adoptate prevederi consacrate tuturor produselor integrate circuitului economic european.

Pe de altă parte, prezervarea produselor tradiționale din statele membre contribuie la bogăția economică și socială a Uniunii => statele membre pot să adopte pe baza unor criterii obiective reglementări prin care se urmărește realizarea unor deziderate importante în domenii precum: sănătatea publică, protecția mediului înconjurător, asigurarea medicală în explloatarea produselor, etc.

De asemenea, la nivelul Uniunii pot să fie stabilite o serie de obiective ce trebuie atinse în asemenea domenii importante, revenind apoi statelor membre sarcina de a alege mijloacele prin care vor atinge astfel de obiective.

În situația în care în țara de import sunt fixate o serie de obiective importante în domenii precum cele pe care le-am menționat, iar în țara de export se asigură respectarea acelorași obiective, mărfurile trebuie să circule liber chiar dacă mijloacele folosite în țara de export diferă de mijloacele utilizate în țara de import pentru atingerea acelorași obiective.Ex. în domenii cu caracter tehnic nu se solicită realizarea unor noi analize chimice sau tehnice ori a unor noi încercări de laborator în țara de import, dacă ele au fost deja efectuate în țara de export iar rezultatele obținute pot să fie puse la dispoziția autorităților competente din țara de import.

Principiul recunoașterii reciproce se întemeiază pe încrederea care e necesar să existe între statele membre; pe de altă parte, fiecare stat membru poate să stabilească nivelul de protecție pe care dorește să îl asigure într-o serie de domenii, precum sănătatea publică, mediul înconjurător și altele => nivelul de protecție avut în vedere în țara de import ar putea să fie mai ridicat într-o situație specifică față de nivelul de protecție luat în considerare în țara de export; într-o asemenea ipoteză, producătorii din țara de export vor trebui să se conformeze cerințelor obiective institute în materie în țara de import;

Pornind de la principiul recunoașterii reciproce, a fost adoptată Directiva 83/189, care obligă statele membre să notifice Comisiei proiectele ce vizează adoptarea unor reglementări tehnice, afară dacă prin asemenea proiecte sunt preluate standarde internaționale sau europene; celelalte țări din UE sunt informate asupra proiectului în cauză. În urma notificării, Comisia poate să preia inițiativa și să propună adoptarea în domeniu a unor standarde europene; reglementările tehnice care nu au fost notificate Comisiei nu se aplică de către organele de jurisdicție ale statelor membre dacă ele sunt susceptibile să aducă atingere principiului liberei circulații a mărfurilor în UE . Această idee e valabilă atât în cadrul raporturilor dintre particulari și autoritățile competente din statele membre, cât și în cadrul raporturilor dintre particulari.

CURS 5 În ceea ce privește exigențele de interes general, Curtea de Justiție a evidențiat pentru

întâia oară , cu prilejul cauzei Cassis de Dijon, în domeniul circulației mărfurilor, că asemenea exigențe pot să justifice măsuri din statele membre care ar putea să constituie măsuri cu efect echivalent. Curtea de Justiție a adus în atenție câteva astfel de exigențe:

Asigurarea eficacității controalelor fiscale; Protecția sănătății publice; Asigurarea corectitudinii tranzacțiilor comerciale; Protecția consumatorilor.

Enumerarea nu a avut un caracter limitativ – de altminteri, în jurisprudența ei ulterioară, Curtea de Justiție a reținut și alte exigențe imperative, precum protecția mediului înconjurător, protecția producției cinematografice, protecția rețelei publice de telecomunicații.

Referitor la exigențele imperative de interes general, se pune problema de a știi dacă înainte de invocarea unei asemenea exigențe este sau nu necesar să se demonstreze că măsura națională analizată reprezintă o măsură cu efect echivalent. Examinarea hotărârilor Curții de Justiție nu permite formularea unui răspuns categoric în această privință. Totuși, credem că se poate afirma că, potrivit tendinței dominante din doctrină, în ipoteza invocării unor exgențe imperative de interes general nu este necesar să se probeze în prealabil că măsura națională analizată constituie o măsură cu efect echivalent => se poate arăta direct că o exigență imperativă de interes general justifică o anumită măsură națională care ar putea să constituie o măsură cu efect echivalent.

Înțelegerea jurisprudenței Dassonville presupune luarea în considerare și a hotărârii Curții în

cauza Keck/Mithouard. Keck și Mithouard au fost doi responsabili ai unor centre comerciale din Franța care, prin încălcarea unor reglementări legale franceze, au pus în vânzare în centrele comerciale de care răspundeau anumite mărfuri în aceeași stare la un preț inferior celui la care mărfurile respective fuseseră achiziționate. Reglementările legale franceze menționate erau justificate prin ideea ocrotirii micilor comercianți. În fața instanței de judecată franceză competentă, Keck și Mithouard au susținut că reglementarea legală franceză la care ne-am referit constituie o măsură cu efect echivalent la import.Pe calea acțiunii preliminare, instanța franceză a solicitat Curții de Justiție să asigure interpretarea noțiunii de măsură cu efect echivalent la import. Curtea a reținut că reglementarea legală franceză în cauză nu avea ca obiect schimburile între statele membre . Curtea a evitat să afirme însă că o reglementare ce nu are ca obiect schimburile între statele membre nu ar putea să constituie o măsură cu efect echivalent. Într-adevăr, reglementarea legală franceză menționată putea să determine limitarea vânzării unor mărfuri, inclusiv limitarea vânzării unor mărfuri din import. În cauză, Curtea de Justiție a amintit că, potrivit jurisprudenței Dassonville, măsurile cu efect echivalent sunt orice reglementări comerciale ale statelor membre care pot să împiedice direct sau indirect, actual ori potențial, comerțiul între statele membre. Ținând seama de aspectele pe care le-am prezentat până aici, se poate susține că instanța europeană ar fi putut opta între mai multe variante: Ar fi putut califica măsura franceză ca fiind o măsură cu efect echivalent, Ar fi putut considera că măsura franceză are consecințe prea aleatorii și prea indirecte

asupra schimburilor între statele membre pentru a reprezenta o măsură cu efect echivalent sau

Ar fi putut decide că ocrotirea micilor comercianți reprezintă o exigență imperativă de interes general care poate să explice o asemenea reglementare.

-Curtea de justiție a evitat însă să se angajeze pe vreuna dintre aceste trei – schimbându-și în mod neașteptat practica în domeniul măsurilor cu efect echivalent, Curtea a hotărât că nu reprezintă măsuri cu efect echivalent reglementările din statele membre prin care se interzic sau limitează anumite modalități de vânzare, dacă acestea se aplică tuturor agenților economici care desfășoară același gen de activitate și afectează identic în drept și în fapt comercializarea bunurilor naționale și a celor importate.

Prin acestă hotărâre, Curtea de Justiție a restrâns așadar domeniul de aplicare al jurisprudenței Dassonville. Aceasta rămâne în continuare pertinentă în ceea ce privește măsurile din statele membre care se referă la:

Marfă ca atare (denumirea, forma, dimensiunile, greutatea, compoziția, ambalarea, etichetarea mărfurilor) sau

Operațiunea de import (obținerea lucențelor de import, realizarea unei statistici cu privire la mărfurile importate, etc.)Aceste măsuri pot să constituie măsuri cu efect echivalent.

- Corespunzător practicii CJUE, măsurile privind : Persoanele (de ex. condiții și termene de obținere a unor autorizații în scopul

exercitării unei activități profesionale) Locul comercializării unor mărfuri (de ex. cerința ca anumite bunuri să fie

comercializate în locuri special autorizate) sau Momentul comercializării unor mărfuri (de ex. orarele de deschidere a magazinelor)

sunt supuse jurisprudenței Keck și Mithouard.-De asemenea, Curtea de Justiție a aplicat această jurisprudență inclusiv referitor la măsurile naționale adoptate în domeniul publicității. Publicitatea reprezintă totuși un instrument de promovare a vânzărilor, nu o modalitate de vânzare propriu zisăExtinderea jurisprudenței Keck și Mithouard în alte domenii necesită însă intervenția expresă în acest sens a CJUE.-Aplicarea jurisprudenței Keck și Mithouard presupune ca măsura națională în cauză să îi vizeze pe toți agenții economici care în țara de import desfășoară aceeași activitate. Totodată se solicită ca măsura națională analizată să afecteze identic în drept și în fapt comercializarea bunurilor importate și a celor indigene. -Măsurile subsumate modalităților de vânzare pot să privească bunurile în general, se pot referi la un grup omogen sau neomogen de bunuri; consecințele concrete ale unei anumite măsuri pentru diferiți agenți economici nu prezintă relevanță în scopul aplicării jurisprudenței Keck și Mithouard.

Interzicerea între statele membre a restricțiilor cantitative și a măsurilor cu efect echivalent se realizează nu numai prin intervenția CJUE și a organelor de jurisdicție din statele membre, ci deopotrivă ca o consecință a apropierii legislațiior statelor membre.

Potrivit art. 114 alin. 1 TFUE, cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel, dispozițiile următoare se aplică în vederea realizării obiectivelor enunțate la art. 26. Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară și după consultarea Comitetului Economic și Social, adoptă măsurile privind apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre care au ca obiect instituirea și funcționarea pieței interne.

Conform alin. 2 al aceluiași articol, alin. 1 nu se aplică dispozițiilor fiscale, celor privind libera circulație a persoanelor și celor privind drepturile și interesele lucrătorilor salariați.

Măsurile de apropiere a legislațiilor statelor membre în domeniile arătate la art. 114 alin. 2 pot să fie adoptate pe baza art. 115 TFUE – potrivit acestuia, Consiliul, hotărând în unanimitate, adoptă directive pentru apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre care au incidență directă asupra instituirii sau funcționării pieței interne.

În ceea ce privește restricțiile cantitative și măsurile cu efect echivalent, pot să fie valorificate însă în procesul de reducere și de înlăturare a acestora prevederile art. 114 TFUE; acestea sunt mai avantajoase comparativ cu dispozițiile art. 115 TFUE întrucât, pe temeiul art. 114, pot să fie adoptate orice măsuri europene, iar acestea se iau în cadrul procedurii legislative ordinare. Art. 115 permite doar adoptarea unor directive, iar Consiliul trebuie să hotărască în unanimitate.

Limite aduse principiului liberei circulații a mărfurilor

Am menționat deja că exigențe imperative de interes general evidențiate pentru întâia oară cu prilejul cauzei Cassis de Dijon pot să explice adoptarea unor măsuri de către statele membre care ar putea să constituie măsuri cu efect echivalent. Numeroase exigențe imperative de interes general exprimă valori deosebite la nivelul statelor membre și care sunt receptate ca atare la nivelul Uniunii. După cum am precizat, exigențele imperative de interes general sunt în dezvoltare, neputând să fie dată o listă cu caracter exhaustiv a acestora – ele au fost evidențiate mai întâi de către Curtea de Justiție în domeniul liberei circulații a mărfurilor; ulterior, Curtea s-a referit la exigențele sau motivele de interes economic general în contextul analizării celorlalte libertăți fundamentale care caracterizează piața internă.În esență, nu există deosebiri între exigențele imperative reținute în domeniul liberei circulații a mărfurilor și motivele imperatve de interes general aduse în atenție în jurisprudența CJUE în domeniul liberei circulații a persoanelor, serviciilor și capitalurilor.

-În domeniul liberei circulații a mărfurilor, majoritatea exigențelor imperative de interes general au fost dezvoltate în practica instanței europene în legătură cu prevederile art. 34 TFUE; totuși, având în vedere jurisprudența Curții de Justiție în domeniul liberei circulații a persoanelor juridice și faptul că nu există deosebiri de esență între exigențele imperative și motivele imperative de interes general, credem că nu este exclus ca în domeniul liberei circulații a mărfurilor, Curtea să ia în considerare o serie de exigențe imperative de interes general adoptate în statul de export al bunurilor => în hotărârea Cartesio (C-210/06), Curtea a hotărât că motive imperative de interes general pot să justifice restricții în domeniul dreptului de stabilire a unei persoane juridice în țara de plecare.

-Măsurile naționale cu caracter restrictiv pot să fie justificate și pe baza art. 36 TFUE - potrivit acestuia, dispozițiile art. 34 și 35 nu se opun interdicțiilor sau restricțiilor la import, la export sau de tranzit justificate pe motive de morală publică, de ordine publică, de siguranță publică, de protecție a sănătății și vieții persoanelor și a animalelor sau de conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu național cu valoare artistică, istorică sau arheologică, sau de protecție a proprietății industriale și comerciale; cu toate acestea, interdicțiile sau restricțiile respective nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară și nici o restricție disimulată în comerțul dintre statele membre. După cum reiese din jurisprudența CJUE, precum și din dispoziții ale TFUE cum sunt, de pildă,

prevederile art. 114 alin. 10, motivele de la art. 36 TFUE nu au caracter economic. De ex. ordinea publică sau siguranța publică nu ar putea justifica adoptarea unor măsuri naționale restrictive în scopul echilibrării balanței de plăți ale unui stat membru.

-Prevederile art. 36 TFUE pot să fie invocate atât în cazul unor măsuri cu efect echivalent la import, cât și în ipoteza unor măsuri cu efect echivalent la export. Ele nu pot să justifice însă instituirea între statele membre a unor taxe vamale sau a unor taxe cu efect echivalent.

-În ceea ce privește domeniile menționate în cuprinsul art. 36, subliniem că acestea nu sunt domenii care ar ține de competența exclusivă a statelor membre => în unele dintre domeniile arătate la art. 36, UE poate să adopte măsuri de armonizare a legislației statelor membre.

-Enumerarea de la art. 36 are caracter limitativ – după cum am menționat, exigențele imperative de interes general sunt în continuă dezvoltare. =>

Dispozițiile art. 36 privind morala publică au justificat, de pildă, în practică, instituirea unei măsuri prin care într-un stat membru era interzis importul unor bunuri cu caracter indecent sau obsecen;

cele privind protecția sănătății persoanelor au justificat interzicerea importului într-un stat membru a unui produs alimentar care conținea un antibiotic ce permitea o mai bună conservare a produsului dar care avea, pe termen lung, consecințe nocive pentru sănătatea persoanelor;

cele referitoare la protecția proprietății industriale și comerciale au justificat opoziția titularului unui drept de proprietate intelectuală față de importul în țara sa a unor bunuri, ceea ce determina nesocotirea dreptului acestuia (de ex. titularul unui brevet de invenție poate să se opună importului în țara unde a obținut brevetul a unor produse similare realizate într-un alt stat membru pe baza unui brevet de invenție eliberat în statul membru respectiv. În acest mod, este răsplătit efortul creator al titularului drepturilor de proprietate intelectuală. Titularul unui brevet de invenție nu s-ar putea opune însă importului în propria țară a unui produs care a fost pus în circulație într-un alt stat membru de către el sau de către un terț cu consimțământul său – teoria epuizării dreptului).

Pentru invocarea unei exigențe imperative de interes general sau a unuia dintre motivele de la art. 36 TFUE, trebuie să fie întrunite următoarele condiții:

1) În domeniile în care se invocă o exigență imperativă sau un motiv de la art. 36 TFUE, se solicită să nu existe o măsură de armonizare a legislațiilor statelor membre care să aibă caracter exhaustiv;- referitor la aspectele cu privire la care statele membre își mențin o competență reziduală pot să fie invocate exigențe imperative sau motivele de la art. 36;

2) Măsurile naționale luate nu trebuie să aibă caracter discriminator;-în cuprinsul art. 36 TFUE se solicită ca măsurile adoptate să nu constituie “un mijloc de discriminare arbitrară” => nu e exclus ca pe baza unor criterii obiective, măsurile luate în contextul art. 36 să fie diferite pentru bunurile străine față de măsurile aplicate bunurilor indigene;

-în cuprinsul art. 36 se cere de asemenea ca măsurile instituite să nu constituie nici un mijloc de discriminare arbitrară, nici o restricție disimulată în comerțul dintre statele membre – în practică, CJUE nu atașează însă nicio semnificație acestei distincții, luând în considerare cele două cerințe împreună.

3) Măsura națională adoptată trebuie să fie necesară pentru atingerea obiectivului urmărit;4) În toate situațiile, se solicită respectarea principiului proporționalității => în cazul în care un

obiectiv legitim determinat poate să fie atins prin luarea mai multor categorii de măsuri pe plan național va trebui să fie preferată măsura care restricționează cel mai puțin comerțul între statele membre;-în acest context, subliniem însă că fiecare stat membru poate să stabilească nivelul de protecție pe care dorește să îl asigure într-o serie de domenii importante, precum cele la care se referă exgențele imperative de interes general sau motivele de la art. 36 TFUE => principiul proporționalității nu e încălcat în ipoteza în care pentru atingerea aceluiași obiectiv, într-un stat membru se adoptă măsuri diferite față de cele luate într-o altă țară a Uniunii.

CURS 6

Clauze de salvgardare

Pe baza clauzelor de salvgardare (de apărare, ocrotire) statele membre pot să mențină sau să adopte dispoziții naționale cu caracter derogatoriu de la prevederile legale europene. De regulă, măsurile naționale bazate pe o clauză de salvgardare au caracter temporar și se iau sub controlul Comisiei. În ceea ce privește piața internă, pot să fie invocate mai multe clauze de salvgardare. Cu titlu exemplificativ, aducem în atenție clauzele de salvgardare de la art. 114 alin. 4, 5 și 10 din TFUE.

Potrivit alin. 4 al art. 114, în cazul în care după adoptarea unei măsuri de armonizare un stat membru consideră necesară menținerea dispozițiilor de drept intern justificate de cerințele importante prevăzute la art. 36 sau referitoare la protecția mediului ambient ori a mediului de lucru, aceasta adresează Comisiei o notificare indicând motivele menținerii acestor dispoziții.

Conform alin. 5, în cazul în care după adoptarea unei măsuri de armonizare un stat membru consideră necesară introducerea unor dispoziții de drept intern întemeiate pe dovezi științifice noi referitoare la protecția mediului ambiant ori a mediului de lucru din cauza unei probleme specifice statului membru respectiv apărută după adoptarea măsurii de armonizare, acesta adresează Comisiei o notificare privind măsurile avute în vedere și motivele adoptării acestora. După cum se observă, textul alineatului 5 e mai restrictiv în raport cu prevederile alin. 4:

pe baza alin. 5 pot să fie introduse măsuri naționale cu caracter restrictiv; pe temeiul alin. 4 pot doar să fie menținute măsuri naționale restrictive; așa fiind, temeurile care justifică introducerea unor măsuri restrictive sunt mai puține în raport cu motivele care pot justifica menținerea unor dispoziții cu caracter restrictiv

Invocarea alin. 5 presupune ca într-un stat membru să fi apărut o problemă specifică după adoptarea unei măsuri de armonizare și în domeniu să existe dovezi științifice noi.

Potrivit alin. 10, măsurile de armonizare adoptate pe baza art. 114 pot să includă, atunci când este cazul, o clauză de salvgardare care autorizează statele membre să adopte, din unul sau mai multe din motivele fără caracter economic prevăzute la art. 36, măsuri provizorii care fac obiectul unei prevederi de control a UE.

II. LIBERA CIRCULAȚIE A PERSOANELOR ȘI LIBERA CIRCULAȚIE A SERVICIILOR

Vom analiza aceste două libertăți fundamentale care caracterizează piața internă împreună pentru cel puțin următoarele motive:

Ambele privesc în mod nemijlocit persoanele fizice și juridice; Libera circulație a serviciilor nu poate să fie asigurată pe deplin în absența liberei circulații a

persoanelor; Principiul tratamentului egal se aplică în mod adecvat în ambele domenii.

În cadrul Dreptului european al afacerilor, ne interesează mai ales prevederile legale consacrate lucrătorilor independenți și persoanelor juridice. Inițial, prin dispozițiile tratatului CEE, libera circulație a persoanelor a fost reglementată în legătură cu desfășurarea unei activități profesionale. Ulterior, prin Tratatul de la Maastricht, a fost introdusă noțiunea de cetățenie a Uniunii - Potrivit art. 20 TFUE, e cetățean al Uniunii orice persoană care are cetățenia unui stat membru; cetățenia Uniunii nu înlocuiește cetățenia națională, ci se adaugă acesteia; în esență, calitatea de cetățean al UE presupune, conform art. 20 TFUE, următoarele:

Dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre; Dreptul de a alege și de a fi ales în Parlamentul European, precum și la alegerile locale din

statul membru unde cetățeanul UE își are reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții respectivului stat;

Dreptul de a beneficia de protecție diplomatică și consulară într-o țară terță din partea oricărui stat membru, dacă propriul stat nu e reprezentat în acea țară terță, în condițiile prevăzute pentru resortisanții statului membru care asigură protecția;

Dreptul de a adresa petiții Parlamentului European, de a se adresa mediatorului european, precum și dreptul de a se adresa instituțiilor și organelor consultative ale UE în oricare din limbile tratatelor și de a primi un răspuns în aceeași limbă.

În cadrul analizei noastre, ne interesează în mod specific dreptul de liberă circulație și de ședere a cetățenilor UE pe teritoriul statelor membre. Corespunzător art. 21 TFUE, aceste drepturi se exercită sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratate și de dispozițiile adoptate în vederea aplicării acestora.

Mai menționăm că în cuprinsul art. 15 din Carta drepturilor fundamentale a UE este reglementată libertatea de alegere a ocupației și dreptul la muncă. Potrivit art. 15 din Cartă, orice persoană are dreptul la muncă și dreptul de a exercita o ocupație aleasă sau acceptată în mod liber. Orice cetățean al Uniunii are libertatea de a-și căuta un loc de muncă, de a lucra, de a se stabili sau de a presta servicii în orice stat membru. Resortisanții țărilor terțe care sunt autorizați să lucreze pe teritoriul statelor membre au dreptul la condiții de muncă echivalente acelora de care beneficiază cetățenii Uniunii. Dispozițiile art. 15 se aplică atât în cazul activităților salariate, cât și a celor independente.

Pornind de la noțiunea de cetățean al UE, a fost adoptată Directiva nr. 2004/38 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora. În cadrul analizei noastre, vom avea în vedere cu prioritate dispozițiile acestei directive. De asemenea, în scopul întregirii temei menționate, vom examina aspectele referitoare la libera circulație a lucrătorilor salariați, unele dintre aceste aspecte putând să fie luate în considerare, de altfel, în mod adecvat, în materia liberei circulații a lucrătorilor independenți.

Aspecte generale privind aplicarea Directivei nr. 2004/38Directiva nr. 2004/38 se referă la următoarele chestiuni:

Condițiile de exercitare a dreptului la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre de către cetățenii UE și membrii familiilor acestora;

Dreptul de ședere permanentă pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii UE și membrii familiilor acestora;

Restrângerile drepturilor menționate anterior pentru motive de: ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.

În dreptul român, Directiva nr. 2004/38 a fost transpusă prin OUG nr. 102/2005 aprobată prin Legea nr. 260/2005, modificată prin OUG nr. 30/2006, aprobată prin Legea nr. 500/2006.

Directiva nr. 2004/38 cuprinde dispoziții care se aplică cetățenilor Uniunii și membrilor familiilor acestora. Potrivit Directivei, prin membru de familie se înțelege:

- Soțul;- Partenerul cu care cetățeanul Uniunii a contractat un parteneriat înregistrat conform legii unui

stat membru, dacă în statul membru gazdă asemenea parteneriate sunt considerate drept echivalente căsătoriei și în conformitate cu condițiile prevăzute de legislația relevantă a statului membru gazdă;

- Descendenții direcți, în vârstă de cel mult 21 de ani, sau care se află în întreținerea cetățeanului Uniunii, precum și cei ai soțului ori ai partenerului arătat;

- Ascendenții direcți care se află în întreținerea cetățeanului Uniunii, precum și cei ai soțului sau partenerului.

Dispozițiile directivei nu impun statelor membre reglementarea unor parteneriate înregistrate. Ele iau în considerare situațiile diverse care pot să existe în domeniu în statele membre. Prevederile directivei se întemeiază pe idea ca cetățeanul UE să poată beneficia de dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre fără ca aceasta să implice separarea de membrii familiei sale. De altminteri, art. 2 pct. 3 din OUG nr. 102/2005 nu îi integrează în definiția dată membrilor de familie pe partenerii din cadrul unui parteneriat înregistrat. În ceea ce privește calitatea de persoană aflată în întreținere, aceasta rezultă dintr-o situație de fapt - întreținerea asigurată de cetățeanul UE, de soț sau de partenerul din cadrul unui parteneriat înregistrat => nu se solicită ca, în toate situațiile, întreținerea să fie asigurată ca urmare a existenței unei obligații de întreținere în acest sens.Totodată, nu are relevanță în contextul analizat dacă persoana aflată în întreținere ar putea sau nu să își procure singură mijloacele de subzistență necesare.

Mai mult, corespunzător dispozițiilor directivei, statele membre sunt obligate să faciliteze admiterea și șederea pe teritoriul lor a următoarelor persoane:

Orice alți membrii de familie, indiferent de cetățenia lor, care în țara din care au venit se află în întreținerea sau sunt membrii ai gospodăriei cetățeanului Uniunii, sau de care, din motive grave de sănătate, este necesar să se ocupe în mod personal cetățeanul UE;

Partenerul cu care cetățeanul UE are o relație durabilă atestată corespunzător;

Ținând seama de aceste reglementări, OUG nr. 102/2005 prevede la art. 2 pct. 7 că prin „partener” se înțelege atât persoana care conviețuiește cu cetățeanul Uniunii în cadrul unui parteneriat înregistrat, cât și persoana care conviețuiește cu cetățeanul Uniunii în cadrul unui parteneriat ce nu este înregistrat, iar relația de conviețuire poate să fie dovedită.

În cuprinsul Directivei 2004/38, sunt incluse trei categorii de dispoziții, după cum urmează:

Prevederi consacrate șederii de scurtă durată în țara gazdă (pentru o perioadă de cel mult 3 luni);

Prevederi referitoare la șederea de lungă durată în țara gazdă (pentru o perioadă mai mare de 3 luni);

Prevederi consacrate șederii permanente în țara gazdă .Referitor la șederea pe o perioadă de cel mult 3 luni în țara gazdă, în cuprinsul Directivei nr. 2004/38 se stipulează că persoanele ce au cetățenia UE se pot deplasa în alt stat membru pe baza cărții de identitate sau a unui pașaport valabil. În cazul acestor persoane, nu se poate pune condiția obținerii unei vize de ieșire sau a unei vize de intrare în țara gazdă. Membrii de familie care nu au cetățenia UE se pot deplasa pe baza unui pașaport valabil, iar dacă e cazul, trebuie să obțină viza de intrarea țării gazdă. Viza de intrare nu e solicitată membrilor de familie cărora le-a fost eliberat permisul de ședere în țara gazdă.

Cu toate că, în ipoteza șederii de scurtă durată, nu se cere în cuprinsul Directivei ca cetățeanul Uniunii și membrii săi de familie să aibă anumite resurse, nu s-ar putea afirma că resursele de care aceștia dispun nu au relevanță în nicio împrejurare => potrivit art. 14 alin. 1 din Directivă, cetățenii Uniunii și

membrii familiei acestora au dreptul de ședere pentru o perioadă de cel mult 3 luni, atâta timp cât nu devin o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă.

Următoarele persoane care au cetățenia Uniunii pot să rămână în țara gazdă pe o perioadă mai mare de 3 luni:

Lucrătorii salariați și cei independenți; Persoanele care dispun pentru ele și membrii de familie de resurse suficiente astfel încât să nu

devină o sarcină pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă, precum și de asigurare medicală completă în țara gazdă;

Persoanele înscrise într-o instituție publică sau privată, acreditată ori finanțată de statul membru gazdă pe baza legislației sale ori practicilor administrative cu scopul principal de a urma studii, inclusiv de formare profesională; aceste persoane trebuie să asigure autoritatea competentă din țara gazdă printr-o declarație sau o altă procedură echivalentă că dispun pentru ele și pentru membrii de familie de resurse suficiente astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă, precum și de asigurare medicală completă în țara gazdă.

Membrii de familie ai cetățeanului Uniunii care face parte din una dintre categoriile arătate anterior pot să rămână în țara gazdă pe o perioadă mai mare de 3 luni indiferent care ar fi cetățenia lor.

O precizare importantă îi vizează însă pe membrii de familie ai cetățeanului UE care își realizează studiile în țara gazdă – în categoria membrilor de familie sunt luați în considerare aici numai soțul sau partenerul din cadrul unui parteneriat înregistrat și copiii aflați în întreținere .

În dreptul nostru, resursele la care face referire directiva sunt considerate ca fiind suficiente dacă ele se situează cel puțin la nivelul venitului minim garantat în România.

Având în vedere aceste prevederi ale Directivei, se poate, credem, afirma că în cazul șederii de lungă durată, lucrătorii salariați și cei independenți beneficiază de regimul juridic cel mai avantajos.

Condițiile în care lucrătorii salariați beneficiază de principiul liberei circulații

Principalele dispoziții legale pe care le luăm în considerare aici sunt cele cuprinse în Directiva 2004/38 și cele din cadrul art. 45 TFUE. Potrivit art. 45 TFUE:

Alin. 1 – libera circulație a lucrătorilor e garantată în cadrul Uniunii; Alin. 2 – libera circulație implică eliminarea oricăror discriminări pe motiv de cetățenie între

lucrătorii statelor membre în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și celelalte condiții de muncă;

Alin. 3 - sub rezerva restricțiilor justificate de motive de ordine publică, siguranță publică și sănătate publică, libera circulație a lucrătorilor implică dreptul :

de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă; de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre; de ședere într-un stat membru pentru a desfășura o activitate salarizată în conformitate cu

dispozițiile legale și actele administrative care reglementează încadrarea în muncă a lucrătorilor statului respectiv;

de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă în acel stat. Alin. 4 - dispozițiile acestui articol nu se aplică încadrării în administrația publică.

Pentru ca o persoană să invoce prevederile legale europene consacrate liberei circulații a lucrătorilor salariați, ea trebuie să îndeplinească 2 condiții:

Să aibă cetățenie unui stat membru și Să desfășoare o activitate salariată .

La nivelul UE nu există dispoziții legale uniforme privind condițiile de obținere a cetățeniei statelor membre. În materie, în statele membre se aplică principiul jus sangvinis sau jus soli, fără să fie exclusă o combinarea acestor principii. În dreptul nostru a fost adoptat principiul jus sangvinis.

În ceea ce privește noțiunea de „lucrător salariat”, aceasta are o accepțiune europeană. Corespunzător jurisprudenței Curții de Justiție, lucrătorul salariat este persoana care îndeplinește o activitate cu valoare economică certă în beneficiul și sub conducerea unei alte persoane în schimbul unei remunerații. Prevederile art. 45 TFUE se aplică chiar dacă o persoană lucrează în țara gazdă cu program redus. De asemenea, aceste prevederi pot să fie luate în considerare inclusiv în situația în care persoana în cauză primește în țara gazdă o remunerare inferioară venitului considerat necesar pentru subzistență.

De regulă, prevederile legale europene referitoare la libera circulație a lucrătorilor salariați se aplică persoanelor care lucrează în alt stat membru decât cel căruia îi aparține prin cetățenie. Totuși, nu este exclus ca anumite dispoziții legale europene (de exemplu cele privind principiul tratamentului egal) să fie invocate în condițiile în care cetățeanul Uniunii își desfășoară activitatea într-o țară terță dacă raportul juridic de muncă are o legătură relevantă cu sistemul de drept al unui stat membru. Pentru a se stabili existența unei asemenea legături relevante, pot să fie luați în considerare o serie de indici sau criterii de localizare folosite în dreptul internațional privat în scopul determinării legii aplicabile contractelor de muncă (de ex. sediul angajatorului , locul principal de desfășurare a activității profesionale). Subliniem însă că problema problema existenței sau nu din perspectiva dreptului european a unei legături relevante a raportului juridic de muncă cu sistemul de drept a unui stat membru este distinctă de chestiunea determinării legii aplicabile contractului de muncă. De altfel, în practica ei, CJUE a reținut și alte criterii precum locul unde se află instituția către care sunt plătite cel puțin parțial impozitele pentru activitatea desfășurată, locul unde se află organismul din domeniul securității sociale în cadrul căruia e înscris salariatul, locul unde se află organul de jurisdicție competent să soluționeze eventualele litigii născute din contractul de muncă.

O altă problemă este aceea de a știi dacă un lucrător salariat ar putea sau nu să invoce prevederi legale europene care îi sunt avantajoase în propria țară. În general, dreptul european se aplică situațiilor juridice care sunt susceptibile sau au legătură cu mai multe state membre. În practică, CJUE a hotărât că o persoană poate să invoce dispozițiile legale europene în propria țară dacă nu e vorba de

o situație juridică internă => o persoană care s-a prevalat anterior de dispozițiile legele europene consacrate liberei circulații a lucrătorilor salariați sau independenți, într-un alt stat membru, revenind în propria țară va putea să invoce prevederi legale europene care îl interesează.

CURS 7

Condițiile în care lucrătorii independenți pot să invoce prevederile legale europene consacrate principiului liberei

circulații

Persoanele fizice pot să invoce fie prevederile art. 49 fin TFUE referitoare la dreptul de stabilire, fie dispozițiile art. 56 și 57 din TFUE care privesc serviciile.

Potrivit art. 49, sunt interzise restricțiile privind libertatea de stabilire a resortisanților unui stat membru pe teritoriul altui stat membru. Această interdicție vizează și restricțiile privind înființarea de agenții, sucursale sau filiale de către resortisanții unui stat membru stabiliți pe teritoriul unui alt stat membru.-potrivit alin. 2, libertatea de stabilire presupune accesul la activități independente și exercitarea acestora, precum și constituirea și administrarea întreprinderilor și, în special, a societăților, în înțelesul art. 54 paragraful 2, în condițiile definite pentru resortisanții proprii de legislația țării de stabilire sub rezerva dispozițiilor capitolului privind capitalurile.

Conform art. 56, sunt interzise restricțiile privind libera prestare a serviciilor în cadrul UE, cu privire la resortisanții statelor membre stabiliți într-un alt stat membru decât cel al beneficiarului serviciilor.-potrivit alin. 2, Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot extinde beneficiul dispozițiilor consacrate serviciilor la prestatorii de servicii care sunt resortisanți ai unui stat terț și sunt stabiliți în cadrul UE.

Corespunzător art. 57 TFUE, în înțelesul tratatelor sunt considerate servicii prestațiile furnizate în mod obișnuit în schimbul unei remunerații în măsura în care nu sunt reglementate de dispozițiile privind libera circulație a mărfurilor, a capitalurilor și a persoanelor.-potrivit alin. 2, serviciile cuprind în special:

Activități cu caracter industrial Activități cu caracter comercial Activități artizanale Activități prestate în cadrul profesiunilor liberale

- potrivit alin. 3, fără a aduce atingere dispozițiilor capitolului privind dreptul de stabilire, prestatorul poate, în vederea executării prestației, să își desfășoare temporar activitatea în

statul membru în care pretsează serviciul în aceleași condiții care sunt impuse de acest stat propriilor resortisanți.

După cum s-a arătat în jurisprudența Curții de Justiție, dreptul de stabilire presupune implementarea durabilă pe teritoriul țării gazdă, constituirea unui stabiliment în respectiva țară. Noțiunea de stabiliment este o noțiune foarte largă, care implică posibilitatea unui cetățean al UE de a participa în mod stabil și continuu la viața economică a altui stat membru decât cel căruia îi aparține.

Dreptul de stabilire se poate exercita cu titlu principal sau cu titlu secundar.

Cu titlu principal - o persoană își începe activitatea profesională în alt stat decât cel căruia îi aparține sau își transferă activitatea dintr-un stat membru în altul.

Cu titlu secundar – o persoană ce are un stabiliment într-un stat membru constituie un alt stabiliment dependent de primul în același stat membru sau într-o țară diferită a UE.

În cazul liberei prestări a serviciilor, după cum reiese din prevederile art. 57 alin. 3 TFUE, activitatea desfășurată de prestator în țara gazdă are caracter temporar. Dispozițiile acestui articol vizează în mod explicit situația în care prestatorul se deplasează în țara unde furnizează serviciile. Art. 56 alin. 1 TFUE se referă la împrejurarea în care prestatorul serviciilor și beneficiarul acestora sunt stabiliți în state membre diferite, iar prestația are caracter transfrontalier.

Prevederile din Tratat consacrate principiului liberei prestări a serviciilor se aplică însă, după cum s-a subliniat în jurisprudența CJUE, de ex. în cauza Luisi/Carbone, inclusiv în eventualitatea în care se deplasează beneficiarul serviciilor în statul membru unde e stabilit prestatorul. Numai printr-o asemenea interpretare se poate asigura pe deplin libera circulație a serviciilor în cadrul pieței interne.

Reglementările legale europene consacrate liberei circulații a serviciilor se aplică, după cum stipulează art. 57 alin. 1, numai în măsura în care nu pot să fie luate în considerare dispozițiile privind libera circulație a mărfurilor, a capitalurilor și a persoanelor.

Pentru ca o persoană fizică să invoce prevederile art. 49 sau pe cele ale art. 56 și 57 din tratat, ea trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

Să aibă cetățenia unui stat membru - art. 56 alin. 2 permite aplicarea dispozițiilor referitoare la servicii unor prestatori stabiliți în cadrul UE și care sunt resortisanți ai unui stat terț. Până în prezent, Parlamentul European și Consiliul nu au adoptat însă dispoziții în acest sens.

Să desfășoare o activitate independentă – activitatea realizată e considerată ca fiind o activitate nesalariată în funcție de gradul de independență al persoanei luate în considerare și de riscul economic pe care aceasta și-l asumă;-În practică, e de multe ori relevant, sub aspectul analizat, că persoana în cauză nu primește un salariu pentru activitatea desfășurată;

În cazul dreptului de stabilire cu titlu secundar și a liberei prestări a serviciilor, se solicită în plus ca persoana fizică să aibă un stabiliment într-un stat membru . Art. 56 alin. 1 se referă la situația în care prestatorul și beneficiarul serviciilor sunt stabiliți în state membre diferite; totuși, în practică, CJUE a hotărât că este suficient ca prestația să aibă caracter transfrontalier => art. 56 și 57 se pot

aplica în cazul în care prestatorul și beneficiarul serviciilor sunt stabiliți în același stat membru, iar prestația este furnizată într-o altă țară a UE.

Art. 49 din TFUE, precum și art. 56 alin. 1 și 57 alin. 3 din Tratat au efect direct – efectul direct al art. 49 a fost evidențiat pentru întâia oară în jurisprudența CJUE cu prilejul cauzei Reyners, iar efectul direct al art. 56 alin. 1 și art. 57 alin. 3 a fost afirmat pentru întâia oară în jurisprudența Curții cu prilejul cauzei van Binsbergen.

Cauza ReynersReyners a fost un cetățean olandez care s-a născut și și-a realizat studiile în Belgia. Obținând titlul de doctor în drept, Reyners a solicitat admiterea în barou în Belgia. El a fost însă refuzat pe motivul că numai cetățenii belgieni puteau să fie înscriși în barourile din această țară. Reyners a sesizat instanța de judecată competentă din Belgia, iar aceasta, pe calea acțiunii preliminare, a solicitat concursul CJUE în vederea interpretării dispozițiilor din Tratat.O primă problemă care se punea în cauză era aceea de a știi dacă art. 49 are sau nu efect direct; o altă chestiune era aceea de a se asigura interpretarea art. 51 TFUE – potrivit art. 51, sunt exceptate de la aplicarea dispozițiilor consacrate dreptului de stabilire, în ceea ce privește statul membru interesat, activitățile care sunt asociate în acest stat, chiar și cu titlu ocazional, exercitării autorității publice.În legătură cu art. 51, în cauza Reyners era necesar să se precizeze dacă dispozițiile acestuia se aplică sau nu avocaților. Referitor la efectul direct al art. 49, Curtea de justiție a reținut că restricțiile în domeniul

dreptului de stabilire trebuiau să fie înlăturate între statele membre în cursul unei perioade de tranziție care se încheia în anul 1969. În acest scop, Consiliul a adoptat 2 programe generale: unul în materia dreptului de stabilire, celălalt în domeniul serviciilor. Pe baza programelor generale ale Consiliului, au fost apoi adoptate o serie de directive. Instituțiile europene nu au reușit însă să adopte până la sfârșitul anului 1969 toate directivele pe care le persupunea realizarea programului general consacrat dreptului de stabilire. Pe de altă parte, o serie de directive ce fuseseră adoptate nu au fost transpuse în dreptul intern aș statelor membre la data cauzei Reyners. În aceste condiții, se punea problema aplicabilității directe a dispozițiilor art. 49 din Tratat. Firește, aceste dispoziții puteau să fie apropiate de prevederile art. 45 din Tratat consacrate liberei circulații a lucrătorilor salariați, a căror efect direct nu a fost niciodată contestat. Curtea trebuia totuși să decidă dacă art. 49 are sau nu efect direct odată cu sfârșitul perioadei de tranziție. -Curtea a răspuns în sensul că art. 49 are efect direct de la sfârșitul perioadei de tranziție; măsurile europene ce se adoptă în vederea facilitării exercitării dreptului de stabilire nu pun sub semnul întrebării efectul direct al dispozițiilor art. 49. Această idee rămâne relevantă și în prezent, întrucât art. 50 alin. 1 TFUE stipulează că, în scopul realizării libertății de stabilire cu privire la o activitate determinată, Parlamentul European și Consiliul adoptă directivele privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare, precum și privnd coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre cu privire la accesul la activitățile independente și la exercitarea acestora.

În ceea ce privește aplicarea art. 51 în cazul profesiei de avocat, Curtea de Justiție a subliniat că dispozițiile arătate se aplică în mod restrictiv => art. 51 nu poate să fie avut în vedere pentru

profesia de avocat ca atare; de altminteri, art. 57 alin. 2 lit. d se referă în mod explicit la activitățile prestate în cadrul profesiunilor liberale ca activități cărora li se aplică principiul liberei circulații.

Cauza van BinsbergenÎn anul în care Curtea de Justiție s-a pronunțat în cauza Reyners, i s-a solicitat acesteia să dea o hotărâre și în cauza van Binsbergen. Van Binsbergen a fost un cetățean olandez care, având un litigiu de muncă în propria țară, l-a însărcinat pe un conațional să îl reprezinte în fața instanței olandeze competente. Pe parcursul procesului, reprezentantul lui van Binsbergen și-a schimbat domiciliul din Olanda în Belgia. Ca urmare a schimbării domiciliului, el a fost înștiințat de instanța olandeză că nu mai poate să îl reprezinte pe van Binsbergen, deoarece asemenea activități puteau să fie îndeplinite, potrivit reglementărilor legale olandeze, numai de persoane care își aveau reședința în Olanda. Ajungându-se în fața CJUE pe calea acțiunii preliminare, în cauza van Binsbergen a fost necesar să se determine dacă se aplică dispozițiile art. 49 sau cele ale art 56 și 57 din tratat, precum și dacă art. 56 și 57 au sau nu au efect direct. După cum am menționat, o persoană fizică ce defășoară o activitate independentă poate să invoce fie prevederile art. 49, fie dispozițiile art. 56 și 57 din tratat - în situația în care întreaga activtate sau cea mai mare parte a activității unei persoane se desfășoară într-un anumit stat membru, se vor aplica prevederile art. 49, nu dispozițiile art. 56 și 57.În cauza van Binsbergen, Curtea de Justiție a subliniat că în ipoteza aplicării art. 56 și 57 din tratat nu se poate cere în mod sistematic ca prestatorul să își organizeze un stabiliment în țara unde furnizează serviciile sale, întrucât o astfel de solicitare ar echivala cu negarea libertății fundamentale consacrată la art. 56 și 57. Pe de altă parte, din aceasta nu trebuie să se înțeleagă că în toate împrejurările ar fi exclus să se condiționeze aplicarea art. 56 și 57 la cerința ca prestatorul să aibă un stabiliment în țara unde furnizează serviciile sale - motive imperative de interes general pot justifica o asemenea cerință. În cauza van Binsbergen, Curtea de Justiție a arătat că motive imperative de interes general , precum respectarea regulilor profesionale care sunt în legătură cu funcționarea adecvată a justiției și cu normele deontologice pot să justifice solicitarea ca prestatorul să își aibă reședința în țara unde furnizează serviciile sale. Pentru a se determina dacă se aplică prevederile art. 49 sau dispozițiile art. 56 și 57, instanța competentă urmează să analizeze cum anume se integrează activitatea avută în vedere în cadrul ansamblului activităților independente desfășurate de persoana în cauză (activitate principală sau nu, durata acesteia, frecvența ori periodicitatea ei).În legătură cu motivele imperative de interes general în domeniul liberei prestări a serviciilor, mai reținem că în situația în care statul unde e furnizat un anumit serviciu se urmărește obținerea unui rezultat determinat, iar acel rezultat e avut în vedere și în țara unde e stabilit prestatorul, comportamentul acestuia fiind supravegheat în mod adecvat, nu se justifică instituirea unor cerințe suplimentare în statul unde e furnizat respectivul serviciu. În alte cuvinte, principiul recunoașterii reciproce, evidențiat pentru întâia oară în practică cu prilejul cauzei Cassis de Dijon, poate să fie luat în considerare inclusiv în domeniul liberei prestări a serviciilor. De altminteri, în domeniul liberei prestări a serviciilor, reglementările legale din statul unde prestatorul

desfășoară o activitate cu caracter temporar trebuie corelate în toate situațiile cu prevederile legale din țara unde e stabilit prestatorul serviciilor.În ceea ce privește efectul direct al art 56 și 57 în cauza van Binsbergen, Curtea a dezvoltat un raționament similar celui avut în vedere în cauza Reyners pentru a decide că art. 56 alin. 1 și art. 57 alin. 3 au efect direct. În acest context, menționăm că, potrivit art. 62 TFUE, dispozițiile art. 53 din tratat se aplică și în domeniul serviciilor. Spre deosebire de cauza Reyners, în cauza van Binsbergen se punea însă o problemă legată de reședință, nu de cetățenie. În practica Curții de Justiție sunt totuși interzise nu numai discriminările ostensibile bazate pe criteriul cetățeniei, ci și discriminările disimulate care, prin aplicarea altor criterii, cum e de pildă cel al reședinței, ajung să îi dezavantajeze pe cetățenii altor state membre în raport cu naționalii țării gazdă. În cadrul dreptului european, sunt interzise nu doar discriminările ostensibile sau disimulate pe criteriul cetățeniei => art. 21 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE interzice discriminarea de orice fel bazată pe moive precum sexul, rasa, culoarea, originea etnică sau socială, caracteristicile genetice, limba, religia sau convingerile, opiniile politice sau de orice altă natură, apartenența la o minoritate națională, averea, nașterea, un handicap, vârsta sau orientarea sexuală. În general, se poate afirma că dispozițiile din tratat consacrate dreptului de stabilire și liberei prestări a serviciilor interzice obstacolele de orice natură care ar putea pune în cauză libertățile fundamentale stipulate în tratat. Așadar, prevederile menționate sunt pertinente să se aplice ori de câte ori, prin anumite măsuri, s-ar facilita accesul la activitatea independentă sau exercitarea acestora.

Situații speciale în care se menține statutul de lucrător salariat sau independent conform prevederilor Directivei nr. 2004/38

Statutul de lucrător salariat sau independent se menține pentru ca cetățeanul UE să poată rămâne în țara gazdă în următoarele situații:

1. În cazul în care persoana luată în considetare și-a întrerupt temporar activitatea datorită bolii sau a unui accident;

2. În împrejurarea în care persoana în cauză a lucrat în țara gazdă mai mult de 1 an, iar apoi a ajuns în mod involuntar în șomaj, fiind înregistrată la serviciul competent de ocuparea forței de muncă din țara gazdă;

3. În ipoteza în care persoana în cauză a lucrat în țara gazdă mai puțin de 1 an pe baza unui contract de muncă cu durată determinată sau a ajuns în mod involuntar în șomaj în primul an de muncă în țara gazdă, fiind înregistrată la serviciul competemt de ocuparea a forței de muncă în țara gazdă. În aceste ipoteze, Directiva nr. 2004/38 permite limitarea șederii persoanei respective în țara gazdă, iar conform prevederilor OUG nr. 102/2005, durata șederii unei asemenea persoane în România este limitată la 6 luni;

4. În împrejurarea în care persoana avută în vedere urmează în țara gazdă un program de formare profesională într-o instituție de învățământ publică sau privată - afară dacă ea se află în mod involuntar în șomaj, se solicită să existe o legătură între activitatea profesională anterioară și programul de perfecționare a pregătirii profesionale.

Menținerea dreptului de ședere a membrilor de familie ai cetățeanului UE într-o serie de situații deosebite

În cuprinsul Directivei nr. 2004/38, se distinge între membrii de familie care au cetățenia Uniunii și cei care nu au cetățenia Uniunii =>

În cazul membrilor de familie care au cetățenia UE, decesul sau plecarea cetățeanului UE din țara gazdă nu afectează dreptul de ședere al acestora în respectiva țară; de asemenea, divorțul, anularea căsătoriei sau încetarea unui parteneriat înregistrat nu aduce atingere dreptului de ședere a persoanelor arătate.Totuși, înainte de a dobândi un drept de ședere permanentă în țara gazdă, membrii de familie care au cetățenia Uniunii trebuie să facă parte din una dintre categoriile de persoane ce pot să rămână în țara gazdă o perioadă mai mare de 3 luni.

CURS 8 În ceea ce privește membrii de familie care nu au cetățenia Uniunii, decesul cetățeanului

Uniunii nu atrage după sine pierderea dreptului de ședere în țara gazdă a acestora dacă anterior decesului membrii de familie au avut reședința în țara gazdă în această calitate cel puțin un an. În ipoteza divorțului, a anulării căsătoriei sau a încetării unui parteneriat înregistrat, membrii de familie care nu au cetățenia Uniunii își mențin dreptul de ședere în țara gazdă în situația în care:i) Căsătoria/parteneriatul înregistrat a durat cel puțin 3 ani, din care cel puțin 1 an în țara

gazdă;ii) Copiii cetățeanului Uniunii au fost încredințați spre îngrijire fostului soț/partener care nu

are cetățenia Uniunii, prin acordul părților sau prin hotărâre judecătorească;iii) Copilul minor a fost încredințat spre îngrijire cetățeanului Uniunii, iar fostul soț/partener

care nu are cetățenia Uniunii are dreptul să îl viziteze în țara gazdă pe baza acordului părților sau a unei hotărâri judecătorești, cu condiția ca instanța să fi stabilit că vizitele trebuie să aibă loc în țara gazdă și atâta timp cât sunt necesare;

iv) Căsătoria/parteneriatul înregistrat a încetat din vina cetățeanului Uniunii (ex. datorită violenței în familie).

Totuși, înainte de a dobândi dreptul de ședere permanentă, membrii de familie care nu au cetățenia Uniunii trebuie să dovedească faptul că desfășoară o activitate salariată sau independentă ori că au resurse suficiente pentru ei înșiși și membrii familiilor lor, astfel încât să nu devina o sarcină pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă, precum și că dețin asigurare medicală completă valabilă în țara gazdă, ori că sunt membrii ai familiei constituite deja în statul membru gazdă de o persoană care îndeplinește aceste cerințe.O reglementare specială se aplică în cazul decesului cetățeanului Uniunii sau a plecării acestuia din țara gazdă, în cazul în care copiii săi sunt înscriși în cadrul unei instituții de învățământ în

țara gazdă – părintele care îi are în custodie și copiii respectivi, indiferent de cetățenie, pot să rămână în țara gazdă pe perioada realizării studiilor.

Condițiile în care cetățeanul Uniunii și membrii familiei acestuia pot să dobândească dreptul de ședere permanentă în țara gazdă

Persoanele care au cetățenia Uniunii pot să dobândească dreptul de ședere permanentă în țara gazdă după o ședere continuă și legală pe teritoriul acestuia de cel puțin 5 ani. În aceleași condiții, dobândesc dreptul de ședere permanentă membrii de familie care nu au cetățenia Uniunii ce au avut reședința în țara gazdă împreună cu cetățeanul Uniunii.

Continuitatea șederii în țara gazdă nu este afectată de :

absența ce nu depășește un total de 6 luni pe an, absențe mai îndelungate datorate îndeplinirii serviciului militar obligatoriu sau o absență de până la 12 luni consecutive pentru motive importante, precum sarcina și nașterea,

boli grave, studiile sau formarea profesională ori detașarea în alt stat membru sau într-o țară terță.

După ce a fost dobândit dreptul de ședere permanentă, acesta poate să fie pierdut în situația unei absențe din țara gazdă mai mare de 2 ani consecutivi.

În cazul persoanelor care au îndeplinit în țara gazdă o activitate profesională în calitate de lucrători salariați sau independenți, dreptul de ședere permanentă poate să fie dobândit înainte de îndeplinirea unei perioade neîntrerupte de 5 ani în următoarele situații:

1) Persoana care și-a desfășurat activitatea ca lucrător salariat/independent poate să primească, potrivit legii țării gazdă, o pensie pentru limită de vârstă; - în cazul pensionării anticipate, se solicită ca persoana respectivă să fi lucrat în țara gazdă cel puțin în cursul ultimelor 12 luni precedente și să fi avut reședința pe teritoriul acesteia. -În ipoteza în care, potrivit legii țării gazdă, anumite categorii de lucrători independenți nu au dreptul la pensie pentru limită de vârstă, se ia în considerare vârsta de 60 de ani;

2) Persoana care și-a încetat activitatea profesională datorită pierderii capacității de muncă sau a jumătate din capacitatea de muncă, dacă a avut reședința în țara gazdă o perioadă neîntreruptă de cel puțin 2 ani. -În ipoteza în care pierderea capacității de muncă s-a datorat unei boli profesionale sau unui accident de muncă, nu se solicită îndeplinirea condiției referitoare la durata șederii.

În împrejurarea în care o persoană și-a desfășurat neîntrerupt activitatea profesională cel puțin 3 ani într-un stat membru și a avut în acel stat membru o ședere neîntreruptă pe o asemenea perioadă, iar apoi a continuat să lucreze în altă țară din UE menținându-și reședința în primul stat membru unde a revenit de obicei în fiecare zi sau cel puțin odată pe săptămână, perioada de activitate din cea de-a doua țară a UE va putea să fie luată în considerare în primul stat membru pentru ca persoana respectivă să fie inclusă în una dintre cele 2 categorii arătate anterior.

Condițiile referitoare la durata de desfășurare a activității profesionale și la reședință nu sunt cerute dacă soțul/partenerul din cadrul unui parteneriat înregistrat al lucrătorului are cetățenia țării gazdă sau a pierdut cetățenia prin căsătoria cu acel lucrător.

În cazul în care fostul lucrător dobândește un drept de ședere permanentă invocând reglementările legale menționate, membrii de familie, indiferent de cetățenie, care locuiesc împreună cu el, dobândesc și ei dreptul de ședere permanentă.

Formalitățile care trebuie îndeplinite de cetățeanul Uniunii și de membrii familiei acestuia în ipoteza șederii în țara gazdă

Sub aspectul menționat, în cuprinsul Directivei 2004/38 se face distincție între șederea de scurtă durată, șederea de lungă durată și șederea permanentă în țara gazdă.

În cazul șederii de scurtă durată în țara gazdă, Directiva permite statelor membre să solicite cetățeanului UE și membrilor de familie ai acestuia, indiferent de cetățenie, să își declare prezența în țara gazdă. -Corespunzător dispozițiilor OUG nr. 102/2005, persoanele arătate trebuie să își declare prezența în România în termen de 15 zile de la intrarea pe teritoriul acesteia, la poliția de frontieră sau la autoritatea pentru străini;

În ipoteza șederii de lungă durată în țara gazdă, persoanele care au cetățenia UE trebuie să-și declare prezența în termen de cel mult 3 luni de la intrarea pe teritoriul acesteia. În țara noastră, declararea prezenței se face la autoritatea pentru străini. -Membrii de familie care nu au cetățenia Uniunii trebuie să își declare prezența în țara gazdă în termen de 3 luni de la intrarea pe teritoriul acesteia în scopul obținerii permisului de ședere (cartea de rezidență) - Potrivit Directivei, eliberarea cărții de ședere are loc în termen de cel mult 6 luni de la solicitare. -OUG nr. 102/2005 stipulează că se eliberează Cartea de rezidență în termen de cel mult 3 luni de la solicitare. -Printr-o dispoziție cu caracter general, Directiva nr. 2004/38 permite statelor membre să adopte reglementări mai avantajoase privitor la aspectele la care ea se referă. -În principiu, permisul de ședere are o valabilitate de 5 ani, totuși, valabilitatea acestuia poate să fie mai mică dacă cetățeanul UE rămâne mai puțin timp în țara gazdă.-Cetățeanului UE și membrilor de familie care au cetățenia Uniunii li se eliberează un certificat de înregistrare la momentul la care își semnalează prezența pe teritoriul țării gazdă.

Neîndeplinirea formalităților arătate în împrejurarea șederii de scurtă sau lungă durată în țara gazdă permite statelor membre aplicarea de sancțiuni, dar aceasta trebuie să se facă în condiții nediscriminatorii și cu respectarea principiului proporționalității. Conform jurisprudenței CJUE, respectarea principiului proporționalității interzice îndepărtarea persoanei în cauză din țara gazdă sau aplicarea pedepsei închisorii pentru simplul motiv că persoana respectivă nu a îndeplinit formalitățile cerute. Aplicarea amenzii este așadar sancțiunea adecvată într-o astfel de situație.

În legătură cu permisul de ședere, subliniem că prin acest document se constată situația unui membru de familie care nu are cetățenia UE în raport cu exigențele dreptului european. Permisul de ședere este semnificativ pe planul probațiunii, dar nu are caracter constitutiv de drepturi - membrii de familie beneficiază de drepturile recunoscute în cadrul legislației primare și secundare, chiar dacă nu au obținut încă permisul de ședere.

În ipoteza șederii permanente în țara gazdă, cetățeanului Uniunii și membrilor familiei acestuia li se eliberează permisul de ședere permanentă (Cartea de rezidență permanentă în România).

Condițiile în care persoanele juridice pot să beneficieze de principiul liberei circulației

Persoanele juridice pot să invoce fie prevederile art. 49 TFUE consacrate dreptului de stabilire, fie dispozițiile art. 56 și 57 din TFUE referitoare la libera prestare a serviciilor. Reglementările arătate pot să fie invocate în condițiile stipulate la art. 54 TFUE. Potrivit acestui articol, societățile constituite în conformitate cu legislația unui stat membru și având sediul social, administrația centrală sau locul principal de desfășurare a activității în cadrul UE sunt asimilate persoanelor fizice resortisante ale statelor membre.

o Prin “societăți” se înțeleg societățile constituite în conformitate cu dispozițiile legislației civile sau comerciale, inclusiv societățile cooperative și alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepția celor fără scop lucrativ. Art. 54 se aplică nu numai în ceea ce privește dreptul de stabilire, ci, după cum rezultă din dispozițiile art. 62 TFUE, inclusiv în materia serviciilor.În principiu, art. 54 este luat în considerare, după cum reiese din alin. 2 al acestuia, în cazul persoanelor juridice. Totuși, entitățile care nu au personalitate juridică dar au patrimoniu propriu și capacitatea de a sta în justiție pot să invoce și ele reglementările menționate.

o Corespunzător dispozițiilor la care ne referim, persoanele juridice trebuie să fie constituite în conformitate cu legea unui stat membru. În cuprinsul tratatului nu se adoptă, în mod deliberat, o poziție referitoare la criteriile în funcție de care se determină pe planul dreptului comparat legea ce guvernează constituirea persoanelor juridice => va fi suficient să se constate că persoana juridică în cauză a respectat la constituire exigențele stipulate în cadrul sistemului de drept al unui stat membru.

o Persoanele juridice care invocă dispozițiile art. 54 trebuie să aibă sediul social, administrația centrală sau sediul principal în cadrul UE. Aceste criterii au caracter alternativ :

sediul social este sediul menționat în actul constitutiv al persoanei juridice; noțiunea de administrație centrală face trimitere la noțiunea de sediu real, adică locul unde se

află organele de conducere și de gestiune a activității persoanei juridice;

sediul principal desemnează, de regulă, în contextul art. 54, locul principal de desfășurare a activității persoanei juridice (de ex. principalul loc de producție sau de comercializare a bunurilor persoanei juridice).

Asemenea distincții au însă caracter relativ. De asemenea, din dispozițiile art. 54 rezultă că persoana juridică trebuie să desfășoare o activitate

cu scop lucrativ. Această noțiune e înțeleasă în sens larg. Prevederile art. 54 se pot aplica în toate situațiile în care o persoană juridică desfășoară o activitate economică => nu se solicită, în scopul aplicării acestui text, ca persoana juridică avută în vedere să urmărească în mod necesar obținerea unui profit.

După cum am arătat, persoanele fizice pot să invoce dispozițiile din tratat consacrate dreptului de stabilire atât în cazul dreptului de stabilire cu titlu principal, cât și în ipoteza dreptului de stabilire cu titlu secundar. În ceea ce privește persoanele juridice, nu există îndoială că acestea se pot prevala de dispozițiile art. 49 în cazul dreptului de stabilire cu titlu secundar, întrucât la alin. 1 al articolului menționat se face referire în mod expres la „înființarea de agenții, sucursale sau filiale.” Totuși, în practică, s-a pus problema de a știi dacă o persoană juridică ar putea sau nu să invoce prevederile art. 49 în ipoteza dreptului de stabilire cu titlu secundar în condițiile în care aceasta nu are o legătură efectivă și continuă cu economia unui stat membru. O persoană juridică ce are sediul real într-un stat membru sau desfășoară o activitate economică într-un stat membru (nu neaparat activitatea principală) are o legătură continuă și efectivă cu economia unui stat membru. În schimb, în doctrină s-a susținut că nu ar trebui să se admită invocarea art. 49 în împrejurarea în care o persoană juridică și-a stabilit sediul într-un stat membru, nu a desfășurat acolo nicio activitate, iar apoi intenționează să constituie o sucursală sau o filială într-un al stat membru. O asemenea persoană juridică ar beneficia de dispozițiile din tratat fără ca ea să aibă vreun aport în cadrul economiei UE. Referitor la problema arătată, CJUE a stabilit în mod expres în cauza Centros (C-212/97) că dispozițiile art. 49 pot să fie invocate în ipoteza dreptului de stabilire cu titlu secundar în circumstanțele în care o societate comercială s-a constituit în Marea Britanie fără a desfășura acolo vreo activitate, iar apoi a intenționat să constituie o sucursală în Danemarca, unde urma să se realizeze întreaga activitate a societății. Potrivit Curții, împrejurarea că o societate se constituie într-un stat membru pentru motivul că prevederile legale în materie sunt mai avantajoase, iar apoi își organizează sucursale în alte state membre unde își va desfășura activitățile nu reprezintă în sine o exercitare abuzivă a dreptului de stabilire. Hotărârea Curții corespunde ideii potrivit căreia criteriile de la art. 54 alin. 1 au importanță egală.

O altă chestiune controversată a fost aceea de a știi dacă persoanele juridice pot sau nu să invoce art. 49 din tratat în cazul dreptului de stabilire cu titlu principal. Într-o primă etapă, Curtea de Justiție a Uniunii a admis, în cauza Daily Mail (C-81/87) că țara de plecare poate să instituie restricții (de pildă, în materie fiscală) în situația în care o societate comercială dorește să își transfere sediul real dintr-un stat membru în altul fără dizolvarea societății.

Ulterior, în cauza du Saillant (C-09/2002) CJUE a fost solicitată să decidă dacă o reglementare legală franceză prin care se solicita acționarilor societăților stabilite în Franța să plătească un impozit pe

câștigurile nerealizate (latente) ori să se constituie o garanție în ipoteza transferului domiciliului fiscal dintr-un stat membru în altul contravine ori nu prevederilor art. 49 din TFUE. Du Saillant a fost un acționar semnificativ al unei societăți comerciale cu sediul în Franța; el a dorit

să își transfere domiciliul fiscal din Franța în Belgia. La acest moment, i s-a solicitat, potrivit reglementărilor legale franceze, să plătească un impozit pe câștigurile nerealizate sau să se constituie o garanție în acest scop. Valoarea acțiunilor pe care le deținea du Saillant sporise de la momentul dobândirii lor până la momentul la care acesta intenționa să-și transfere domiciliul fiscal în alt stat membru. Reglementările legale franceze arătate erau justificate prin ideea prevenirii evaziunii fiscale.

Fiind solicitată să se pronunțe în cauză, Curtea de Justiție a Uniunii a reținut că prevenirea evaziunii fiscale ar putea să constituie un motiv imperativ de interes general, dar invocarea unui asemenea motiv ar trebui să se realizeze cu respectarea principiului proporționalității. Corespunzător hotărârii Curții, în Franța puteau să fie aplicate măsuri mai puțin constrângătoare pentru a se preveni evaziunea fiscală în împrejurări precum cele care au fost descrise. Așa fiind, Curtea a decis că reglementarea legală franceză menționată contravine dispozițiilor din tratat referitoare la dreptul de stabilire.

Această hotărâre a Curții a fost interpretată în doctrină ca interzicând restricțiile în țara de plecare în cazul dreptului de stabilire cu titlu principal întrucât du Saillant era un acționar semnificativ, iar transferul domiciliului fiscal al acestuia din Franța în Belgia putea să însemne în mod implicit un transfer al sediului real dintr-un stat membru în altul.

Apoi, în cauza Cartesio (C-210/06), Curtea de Justiție a formulat în mod explicit un răspuns la problema care ne preocupă. Răspunsul dat a fost mai nuanțat în raport cu concluziile la care a ajuns doctrina pe baza hotărârii Curții pronunțate în cauza du Saillant. În afacerea Cartesio, a fost necesar să se determine dacă o reglementare legală maghiară prin care se interzicea transferul sediului real din Ungaria în alt stat membru prin disocierea sediului real de sediul statutar contravine sau nu dispozițiilor din tratat consacrate dreptului de stabilire. Răspunzând la această chestiune, Curtea de Justiție a distins între două ipoteze:

1) Curtea de Justiție a arătat că în eventualitatea în care legislația unui stat membru unde a fost constituită o societate comercială condiționează apartenența respectivei societăți comerciale de cerința ca sediul ei real să nu fie disociat de sediul statutar, o astfel de reglementare legală nu contravine dispozițiilor din tratat referitoare la dreptul de stabilire. Potrivit Curții, persoanele juridice beneficiază de dreptul de stabilire în condițiile arătate la art. 54 din Tratat. Pentru a se invoca art. 49 este necesar în prealabil ca persoana juridică interesată să satisfacă cerințele de la art. 54. În consecință, un stat membru are posibilitatea de a defini legătura specifică solicitată unei societăți pentru ca aceasta să poată fi considerată constituită potrivit dreptului său național și susceptibilă, din acest motiv, să beneficieze de dreptul de stabilire. O societate nu ar putea invoca art. 49 astfel încât să nu mai respecte exigențele prevăzute de legea statului unde a fost constituită, dar să-și mențină totuși calitatea de subiect de drept aparținând respectivului stat;

2) în schimb, în situația în care o societate aparținând unui stat membru dorește să se stabilească în alt stat membru fără dizolvare și lichidare prealabilă, ea transformându-se într-o formă de

societate care aparține dreptului național al statului membru în care se deplasează, restricțiile din țara de plecare contravin art. 49 din tratat. Asemenea restricții ar putea să fie menținute numai dacă s-ar justifica printr-un motiv imperativ de interes general.

Semnificații și implicații ale principiului tratamentului egal în cazul persoanei fizice și a persoanei juridice

În ceea ce privește persoanele fizice, principiul arătat se aplică atât cetățenilor Uniunii, cât și anumitor resortisanți ai țărilor terțe ce pot să se prevaleze de dispozițiile dreptulu european. La modul general, art. 20 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii prevede că toate persoanele sunt egale în fața legii. Principiul egalității interzice aplicarea unui regim juridic diferit pentru situații similare. Principiul tratamentului egal are cel puțin următoarele semnificații și implicații în cazul lucrătorilor independenți și a celor salariați:

corespunzător dispozițiilor din TFUE, principiul tratamentului egal interzice discriminările directe și disimulate pe criteriul cetățeniei; în acest sens sunt prevederile art. 45 alin. 2 pentru lucrătorii salariați, ale art. 49 alin. 2 în materia dreptului de stabilire și ale art. 57 alin. 3 în materia serviciilor.

CURS 9

Discriminările directe s-ar putea referi, de exemplu, în cazul lucrătorilor salariați, la condițiile de ocupare a unui loc de muncă, remunerația, criterii de avansare. Prevederile art. 45 alin. 2 TFUE nu au caracter limitativ. De pildă, principiul tratamentului egal se poate aplica și în ceea ce privește condițiile de obținere a unei locuințe în țara gazdă, întrucât e vorba de un aspect ce facilitează mobilitatea forței de muncă. În cazul lucrătorilor independenți, s-ar putea pune problema unor discriminări directe dacă, de exemplu, li s-ar interzice accesul la anumite activități, s-ar condiționa desfășurarea unei activități în țara gazdă de obținerea unei autorizări specifice ori de îndeplinirea unor obligații fiscale specifice în ipoteza în care s-ar aplica măsuri prin care s-ar interzice sau s-ar stânjeni aprovizionarea cu anumite bunuri ori comercializarea unor bunuri, dacă nu s-ar acorda împrumuturi ori ajutoare de stat pe criteriul cetățeniei.

Discriminările disimulate determină, prin aplicarea altor criterii decât criteriul cetățeniei, dezavantajarea cetățenilor străini în raport cu naționalii țării gazdă. De pildă, discriminările disimulate ar putea să fie bazate pe criteriul reședinței, ar fi posibil să se ceară cunoașterea limbii țării gazdă sau să se solicite ca o anumită experiență profesională să fi fost dobândită în țara gazdă.

Aplicarea principiului tratamentului egal nu este însă limitată la discriminările directe sau indirecte pe criteriul cetățeniei.

I. Astfel, în cadrul art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a UE se arată că se interzic discriminările de orice fel, iar enumerarea motivelor din cuprinsul acestui articol nu are caracter limitativ. În general, se poate susține că sunt interzise orice obstacole care aduc atingere libertăților fundamentale consacrate prin tratat. De ex., conform prevederilor Directivei nr.

123/2006, referitoare la serviciile în cadrul pieței interne, sunt interzise măsurile naționale prin care s-ar introduce restricții în ceea ce privește numărul de stabilimente al unei persoane fizice în UE, restricții în ceea ce privește posibilitatea alegerii între locul unde e organizat stabilimentul principal și locurile unde sunt organizate stabilimentele secundare, condiționarea desfășurării activității de dobândirea unei anumite experiențe profesionale, cerința demonstrării unei nevoi economice sau a unei cereri pe piață. În scopul facilitării exercitării activității lucrătorilor salariați și a celor independenți, în cadrul UE a fost adoptată pe baza art. 53 din TFUE Directiva nr. 2005/36 privind recunoașterea calificărilor profesionale. Prin Directivă se instituie un sistem de recunoaștere între statele membre a atestatelor de competență, a certificatelor eliberate la încheierea unui ciclu de studii liceale și a diplomelor pentru studii postliceale. Directiva arătată conține prevederi specifice referitoare la durata studiilor pentru anumite profesii, precum și privitoare la programele de studii pentru anumite profesii. Corespunzător Directivei, în situația în care durata formării profesionale e mai mică cu cel puțin 1 an în statul de proveniență față de durata solicitată în țara gazdă, dacă disciplinele sunt semnificativ diferite sau în țara gazdă se solicită o pregătire profesională specială, solicitantul, în principiu la alegerea sa, trebuie să opteze între un stagiu de adaptare în țara gazdă de până la 3 ani sau susținerea unui test din disciplinele pe care nu le-a studiat în țara de proveniență.

II. Corespunzător Directivei nr. 2004/38, lucrătorii salariați și cei independenți beneficiază de asistență socială care e acordată în țara gazdă (inclusiv în primele3 luni de ședere în țara gazdă). În cuprinsul unor dispoziții cu caracter mai general, Regulamentul nr. 1612/68 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii stipulează că lucrătorii beneficiază în țara gazdă de avantajele sociale și fiscale consimțite naționalilor țării gazdă. Principiul tratamentului egal se aplică chiar dacă avantajele în cauză nu au o legătură cu activitatea profesională a persoanelor luate în considerare. În scopul aplicării prevederilor din Regulament, este suficient ca avantajele sociale sau fiscale să favorizeze mobilitatea forței de muncă în cadrul Uniunii (de ex. asemenea avantaje ar putea consta în acordarea unui împrumut fără dobândă la nașterea unui copil familiilor cu venituri reduse, în aplicarea unor tarife preferențiale la transportul pe calea ferată familiilor numeroase, în anumite deduceri aplicate la plata unor impozite sau taxe în țara gazdă). Indiferent dacă se aplică Directiva nr. 2004/38 sau Regulamentul menționat, în domeniile pe care le-am precizat, se solicită ca persoanele în cauză să aibă efectiv calitatea de lucrător salariat sau independent, ori să își mențină statutul de lucrător, nefiind așadar suficient ca persoana în cauză să se afle în căutarea unui loc de muncă.

III. Principiul tratamentului egal este luat în cosiderare în ceea ce privește admiterea în școlile profesionale sau în centrele de recalificare din țara gazdă.

IV. Regulamentul nr. 1612/68 prevede aplicarea principiului tratamentului egal referitor la admiterea în sindicatele din țara gazdă. Lucrătorii străini se pot înscrie în sindicate, au dreptul de a alege și de a fi aleși în cadrul organizațiilor de conducere ale sindicatelor. Pe un plan mai general, principiul tratamentului egal poate să fie avut în vedere pentru orice organizații profesionale care apără interesele lucrătorilor salariați sau independenți.

V. Lucrătorii salariați și cei independenți au acces în condiții egale cu naționalii țării gazdă la mijloacele din domeniul securității sociale. În acest sens, art. 48 TFUE cuprinde 2 reguli fundamentale. Potrivit art. 48, Parlamentul European și Consiliul adoptă, în domeniul securității

sociale, măsurile necesare pentru instituirea liberei circulații a lucrătorilor, în special prin instituirea unui sistem care să asigure lucrătorilor migranți salariați sau care desfășoară o activitate independentă și persoanelor aflate în întreținerea acestora:a) Cumulul tuturor perioadelor luate în considerare de către diferitele legislații interne în

vederea dobândirii și păstrării dreptului la prestație, precum și pentru calcularea acestora;b) Plata prestațiilor pentru persoanele rezidente pe teritoriul statelor membre.

Aceste reguli sunt detaliate în cuprinsul Regulamentului nr. 883/2004 privind coordonarea sistemului de securitate socială, precum și în cuprinsul Regulamentului de aplicare a acestuia.

Principiul tratamentului egal se aplică și destinatarilor unui serviciu într-un stat membru; astfel, beneficiarul serviciilor nu poate să fie supus unor cerințe discriminatorii bazate pe criteriul cetățeniei sau reședinței. Art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a UE rămâne relevant inclusiv în cazul destinatarilor unor servicii. Principiul tratamentului egal e luat în considerare chiar dacă serviciile furnizate nu au legătură cu activitatea profesională a beneficiarului. În acest sens sunt, de pildă, prevederile Directivei nr. 123/2006 referitoare la serviciile în cadrul pieței interne.

Principiul tratamentului egal se aplică și altor cetățeni ai Uniunii. Corespunzător art. 24 alin. 1 din Directiva nr. 2004/38, sub rezerva dispozițiilor speciale prevăzute expres de tratat și de dreptul derivat, orice cetățean al UE care, în temeiul Directivei, își are reședința pe teritoriul statului membru gazdă, se bucură de egalitate de tratament în raport cu resortinanții statului membru respectiv în domeniul de aplicare a Tratatului.

De asemenea, principiul arătat se aplică și membrilor de familie ai cetățeanului UE;

în acest sens sunt dispozițiile art. 24 din Directiva nr. 2004/38. La art. 24 alin. 1 se prevede că egalitatea de tratament îi vizează inclusiv pe membrii de familie care nu au cetățenia unui stat membru și care au dreptul de ședere sau dreptul de ședere permanentă.

Potrivit art. 23 din Directiva nr. 2004/38, membrii de familie care au dreptul de ședere sau dreptul de ședere permanentă într-un stat membru, indiferent de cetățenia lor, pot să desfășoare o activitate salariată sau independentă în statul respectiv.

Membrii de familie beneficiază de asistență socială, de avantaje sociale și fiscale în țara gazdă. În primele 3 luni de ședere în țara gazdă, asistența socială nu se acordă conform art. 34 alin. 2 din Directiva nr. 2004/38 decât membrilor familiei unui lucrător salariat sau independent.

Pe de altă parte, în ceea ce privește sprijinul acordat în țara gazdă pentru realizarea studiilor (de ex. împrumuturi, burse), acestea profită membrilor de familie numai după ce au dobândit un drept de ședere permanentă în țara gazdă. O situație mai favorabilă au membrii de familie ai lucrătorului. Ei beneficiază de ajutoare pentru studii înainte de dobândirea dreptului de ședere permanentă.

Membrii familiei persoanei ce are cetățenia UE au acces în condiții egale la mijloacele din domeniul securității sociale din țara gazdă.

Firește, art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a UE consacrat nediscriminării se aplică și membrilor de familie ai cetățeanului UE.

Principiul tratamentului egal e luat în considerare și în cazul persoanei juridice. După cum reiese din dispozițiile art. 54 TFUE, persoanele juridice care îndeplinesc condițiile arătate în cadrul acestui text sunt asimilate persoanelor fizice resortisante ale statelor membre. Potrivit principiului tratamentului egal, sunt interzise discriminările pe criteriul naționalității sau sediului, pe un plan mai general sunt interzise orice obstacole care aduc atingere libertăților fundamentale consacrate prin tratat. De asemenea, principiul menționat se aplică în domeniul avantajelor fiscale consimțite în țara gazdă, precum și în ceea ce privește includerea în organizațiile profesionale din țara gazdă.

Limite aduse principiului liberei circulații a persoanelor și principiului liberei circulații a serviciilor

În cadul acestei teme, avem în vedere motivele imperative de interes general evidențiate în

jurisprudența CJUE și excepțiile legale stipulate în curpinsul TFUE și în cadrul legislației secundare.

1. În ceea ce privește motivele imperative de interes general, reținem că ulterior jurisprudenței Cassis de Dijon, Curtea de Justiție a Uniunii a stabilit că motive imperative de interes general pot să justifice măsurile naționale ce ar putea să reprezinte obstacole în domeniul liberei circulații a persoanelor sau în cel al liberei circulații a serviciilor. În curpinsul acestor domenii, Curtea de Justiție se referă frecvent la motive imperative de interes general, în timp ce în materia liberei circulații a mărfurilor a utilizat sintagma „exigențe imperative de interes general”. În esență, deosebirea nu este decât de ordin terminologic întrucât condițiile care trebuie îndeplinite în scopul invocării unui motiv imperativ de interes general sunt similare condițiilor evidențiate în domeniul liberei circulații a mărfurilor în vederea invocării unei exigențe imperative de interes general:

în domeniul analizat, să nu fi fost adoptată o măsură europeană de armonizare a legislaților statelor membre care să aibă caracter exhaustiv;

măsura națională luată nu trebuie să aibă caracter discriminator; măsura națională adoptată se cere să fie necesară pentru atingerea obiectivului urmărit; măsura națională analizată trebuie să fi fost luată cu respectarea principiului

proporționalității.

Din cele arătate, nu trebuie să se înțeleagă totuși că exigențele imperative de interes general din domeniul liberei circulații a mărfurilor pot să fie transpuse în mod mecanic în domeniul liberei circulații a persoanelor și a serviciilor. Mai observăm că în cauza Cartesio, Curtea de Justiție a Uniunii a menționat explicit posibilitatea ca motive imperative de interes general să fie invocate în domeniul liberei circulații a persoanelor în țara de plecare a acestora. De ex., în domeniul circulației persoanelor și a serviciilor, au fost reținute între motivele imperative de interes general:

asigurarea eficacității controalelor fiscale; protecția sănătății publice; protecția mediului înconjurător;

protecția lucrătorilor; protecția destinatarilor unui serviciu; comunicarea adecvată între medic și pacient.

2. Excepțiile legale pot să fie clasificate în excepții stabilite în funcție de natura sau caracteristicile unor activități și, respectiv, excepții stabilite în funcție de comportamentul persoanelor luate în considerare (resortisanți sau neresortisanți ai statelor membre, persoane fizice sau juridice). Privitor la excepțiile legale din prima categorie, excepții stabilite în funcție de natura sau

caracteristicile unor activități, aducem în atenție mai multe dispoziții din tratat: astfel, art. 45 alin. 4 din TFUE stipulează, referitor la lucrătorii salariați, că dispozițiile acestui articol nu se aplică încadrării în administrația publică. Corespunzător jurisprudenței CJUE, locurile de muncă din administrația publică sunt ansamblul locurilor de muncă ce presupun participarea directă sau indirectă la exercitarea puterii publice și la funcțiile care au ca obiect salvgardarea intereselor generale ale statului ori a altor colectivități publice. Aceste locuri de muncă comportă existența unui raport particular de solidaritate față de stat, precum și reciprocitatea drepturilor și obligațiilor care formează conținutul noțiunii de “ cetățenie ” . De ex., art 45 alin. 4 se poate invoca în cazul locurilor de muncă din magistratură, diplomație, administrație financiară, armată, politică și alte forțe de ordine. Art. 45 alin. 4 nu justifică însă aplicarea unui regim juridic distinct pentru funcționari în general. Împrejurarea ca în cadul unei anumite structuri de la un nivel determinat, locurile de muncă presupun exercitarea puterii publice, nu permite îngrădirea de la începul a accesului cetățenilor străini în acea structură.De asemenea, art. 45 alin. 4 nu poate să fie invocat în cazul unor locuri de muncă precum cele din domeniul transportului aerian, maritim, pe calea ferată, regional sau urban, din domeniul radio-televiziunii, al operei și filarmonicilor, din domeniul distribuției gazului, energiei electrice sau apei. Referitor la activitățile independente (în materia dreptului de stabilire și a serviciilor), art. 51 TFUE stipulează că sunt exceptate de la aplicarea dispozițiilor tratatului în ceea ce privește statul membru interesat activitățile care sunt asociate în acest stat, chiar și cu titlu ocazional, exercitării autorității publice. Potrivit doctrinei și jurisprudenței, prin „exercitarea autorității publice” se înțelege îndeplinirea de prerogative în afara dreptului general de puteri de constrângere asupra persoanelor și a bunurilor și posibilitatea de a acționa independent de consimțământul ori chiar împotriva unei alte persoane. De exemplu, art. 51 TFUE poate să fie invocat în cazul executorilor judecătorești sau a persoanelor însărcinate cu conservarea și exploatarea legală a fondului forestier, cinegetic ori piscicol.

A doua categorie de excepții legale este stabilit în funcție de comportamentul persoanelor cărora li se aplică dispozițiile din tratat și din cadrul dreptului derivat. Astfel, art. 45 alin. 3 consacrat lucrătorilor salariați și art. 52 TFUE consacrat dreptului de stablilre și serviciilor se referă la posibilitatea adoptării unor restricții pe motive de ordine publică, siguranță publică și sănătate publică. Directiva nr. 2004/38 menționează aceleași motive în contextul reglementărilor aplicabile cetățenilor Uniunii și membrilor familiilor acestora. Pe de altă parte, se poate observa că ordinea sau siguranța publică pot să fie invocate inclusiv în cazul persoanelor juridice.

În scopul înțelegerii noțiunilor de ordine și siguranță publică, luăm în considerare ca reper dispozițiile art. 27 din Directiva nr. 2004/38, așa cum au fost ele stipulate pe baza jurisprudenței CJUE, în special în funcție de hotărârea Curții pronunțată în cauza Bouchereau. Potrivit art. 27 din Directivă, ordinea sau siguranța publică pot să fie invocate dacă comportamentul persoanei în cauză constituie o amenințare reală, prezentă (actuală), și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății. În numeroase situații, CJUE a luat în considerare noțiunea de „ordine publică” și pe cea de „siguranță publică” împreună. Aceasta se explică prin conexiunile existente între cele două noțiuni. Firește, s-ar putea afirma că ordinea publică vizează fundamentele societății, libertatea și securitatea persoanelor, în timp ce siguranța publică se referă la fundamentele statului și la securitatea acestuia.Totuși, în numeroase împrejurări, dacă se aduce atingere ordinii publice, este afectată și siguranța publică, și invers. Așa se întâmplă în ipotezele în care se aduce atingere liniștii publice, armoniei sociale, sunt nesocotite prevederi legale sau decizii legitime ale autorității publice. Din definiția arătată în cuprinsul art. 27 din Directiva nr. 2004/38 se înțelege că noțiunile de ordine și siguranță publică pot să fie variablie în spațiu și în timp; astfel, în cuprinsul definiției, e folosită sintagma „interes fundamental al societății”. Totuși, noțiunile menționate se înțeleg și în funcție de prevederile dreptului european și de jurisprudența în materie a CJUE. În toate situațiile, invocarea ordinii sau siguranței publice trebuie să fie motivată de comportamentul persoanei în cauză. Ca atare, nu pot să fie acceptate motivări legate de considerații de prevenție generală, nici expulzări colective. De altminteri, art. 19 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE prevede că expulzările colective sunt interzise și că nimeni nu poate să fie expulzat către un stat unde există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse ori tratamente inumane ori degradante. Condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine invocarea ordinii sau a siguranței publice. După cum reiese din definiția dată noțiunilor analizate, comportamentul persoanei în cauză trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă. Amenințarea e reală dacă ea este efectivă, demonstrabilă. În acest sens, poate să fie relevantă

conduita anterioară a respectivei persoane. Totuși, o simplă ipoteză nu va fi suficientă pentru invocarea excepțiilor arătate;

Amenințarea trebuie să fie prezentă (se solicită să se aducă atingere unor valori socotite ca fiind intangibile în statul unde se invocă excepția, la momentul la care se aduce în atenție un motiv de ordine sau siguranță publică);

Amenințarea trebuie să fie suficient de gravă pentru că, de pildă, nu orice tulburare a liniștii publice permite invocarea acestor excepții. Excepțiile arătate nu pot să fie invocate dacă țara gazdă tolerează un comportament similar al propriilor resortisanți.

Pe de altă parte, nu se solicită în scopul luării în considerare a acestor excepții ca în toate împrejurările, comportamentul analizat să fi fost interzis prin lege, fiind suficient ca autoritățile administrative să fi avut o poziție neechivocă față de respectivul comportament și să fi încercat să-l contracareze prin măsuri administrative. În acest mod, autoritățile din statele membre pot să răspundă cu promptitudine variatelor amenințări la ordinea sau siguranța publică.

CURS 10

Excepții legale În domeniul liberei circulații a mărfurilor am arătat că excepțiile legale pot să fie invocate dacă sunt întrunite 4 condiții. Condițiile pot fi reiterate în cazul ordinii sau a siguranței publice. Așadar, o măsură națională bazată pe o măsură de ordine / siguranță publică poate fi luată dacă : în materia analizată nu a fost adoptată o măsură europeană de armonizare a legislațiilor

statelor membre care să aibă caracter exhaustiv; măsura națională nu are caracter discriminator ; măsura națională este necesară pentru atingerea obiectivului urmărit și a fost luat cu respectarea principiului proporționalității.

Art. 27 al. 2 din dr. 2004/38 prevede în mod expres că măsurile luate din motive de ordine / siguranță publică trebuie să respecte principiul proporționalității. Art. 28 al 1 din directivă detaliază dispozițiile anterioare și stipulează că : înainte de a lua o decizie de expulzare de pe teritoriul său, din motive de ordine sau siguranță publică, statul membru gazdă ia în considerare diverși factori precum : durata șederii peroanei respective pe teritoriul său; vârsta acesteia; starea ei de sănătate; situația familială și economică; integrarea ei socială și culturală în statul membru gazdă; legăturile ei cu țara de origine.

Referitor la ordinea / siguranța publică, în cuprinsul directivei sunt reglementate și două situații speciale :

1) cetățeanul uniunii și membrii familei sale, indiferent de cetățenia acestora, ce dobândesc un drept de ședere permanentă în țara gazdă nu pot fi expulzate decât pentru motive imperative de ordine sau siguranță publică.

O.G. 102/2005 prevede că persoanele arătate nu pot fi îndepărtate din România decât dacă reprezintă "un pericol iminent" pentru ordinea sau siguranța publică. Decizia de îndepărtare din țara gazdă ar trebui să ia în considerare în principal gravitatea amenințării pentru ordinea / siguranța publică, nu atât iminența pericolului ivit. Textul se O.G.. se abate de la directivă, în cadrul directivei folosindu-se expresia de motive imperative, accentul a fost pus pe gravitatea comportamentului persoanei în cauză în raport cu ordinea / siguranța publică. Nu atât faptul că apare un pericol iminent este semnificativ cât amploarea acelui pericol pentru valorile intangibile din statul membru gazdă. -Reglementările naționale trebuie interpretată potrivit cu textul directivei - transpunerea în dreptul intern face ca directiva să își înceteze efectul juridic însă interpretarea trebuie făcută referindu-ne la aceasta.

2) cetățenii uniunii care au avut reședința în statul membru gazdă cel puțin 10 ani / sunt minori . Acești cetățeni pot fi expulzați numai pentru motive imperative de sig publică, definite de statele membre.

În legătură cu ordinea și siguranța publică, se poate observa că numeroase dispoziții din Dir. 2004/38 se referă la împrejurarea în care aceste motive sunt invocate în țara de primire. Corespunzător CJUE, motivele de ordine / siguranță publică, pot fi însă invocate și în țara de plecare, pentru a împiedica o persoană să părăsească o anumită perioadă de timp teritoriul acesteia - C 33/2007 Jipa - prima întrebare preliminară a ROU în fața CJUE - răspunsul curții a fost afirmativ.Această idee poate fi avută în vedere și în cazul invocării motivelor de sănătate publică.Privitor la motivele de sănătate publică, se poate remarca faptul că, reglementarea din Dir. 2004/38 are în materie caracter restrictiv => singurele boli ce justifică măsuri de restricționare a liberei circulații sunt bolile cu potențial epidemic așa cum sunt ele definite în documentele relevante ale W.H.O.. precum și alte boli infecțioase sau parazitare contagioase, dacă acestea fac obiectul unor dispoziții de protecție ce se aplică resortisanților din statul membru gazdă.

- Nu pot să constituie motiv de expulzare bolile ce se declanșează după o perioadă de 3 luni de la data sosirii în țara gazdă. Această dispoziție a directivei poate fi analizată ca o aplicare a principiului tratamentului egal în domeniul sănătății publice.

Persoanele care fac obiectul unei decizii de interzicere a intrării pe teritoriul unui stat membru pentru motive de ordine, siguranță sau sănătate publică, pot prezenta o cerere de ridicare a interdicției după o perioadă de timp rezonabilă și în orice caz după 3 ani de la executarea deciziei. -Cererea se analizează de autoritățile competente în termen de cel mult 6 luni de la prezentarea ei. În perioada analizării cererii, persoana care a formulat-o, nu are dreptul să se afle pe teritoriulstatului membru în cauză.

În cuprinsul directivei este reglementată expulzarea ca pedeapsă / măsură accesorie. O.G. 102/2005 prevede că cetățenilor U.E. și membrilor familiilor acestora li se pot restrânge exercițiul liberei circulații pe teritoriul României prin următoarele modalități:

nepermiterea intrării pe teritoriul României; îndepărtarea de pe teritoriul României pentru motive de sănătate publică; declararea ca indezirabil; expulzarea;

Declararea ca indezirabil este o măsură ce se dispune față de o persoană ce a desfășurat, desfășoară, ori despre care există indicii temeinice că intenționează să desfășoare activități de natură să pună în pericol siguranța națională / ordinea publică;-o asemenea măsură poate să fie luată pe o perioadă de 1-10 ani.

Expulzarea poate să fie dispusă împotriva unei persoane care a săvârșit o infracțiune pe teritoriul României. Măsura este luată pe o perioadă cuprinsă între 1-5 ani.

Clauze de salvgardare

Art. 114 din TratatPot fi invocate și în domeniul liberei circulații a persoanelor și a serviciilor deoarece dispozițiile art. 114 vizează în general piața internă.Alte clauze de salvgardare sunt stipulate în cuprinsul unor reglementări diferite din dreptul european, printre care menționăm:

În protocolul privind condițiile și modalitățile de admitere a Bulgariei și a României în cadrul U.E. anexat Tratatului de aderare a acestor state la U.E., se prevede în domeniul liberei circulații a persoanelor o perioadă totală de 7 ani în cursul căreia statele membre pot să mențină măsuri

bazate pe prevederile lor legale naționale / tratate bilaterale încheiate cu România. Această perioadă de 7 ani a fost împărțită în trei perioade de 2, 3 și 2 ani - Ultima perioadă de 2 ani poate să fie luată în considerare, dacă pe piața forței de muncă a unui stat membru există perturbări grave / amenințarea apariției unor asemenea perturbări.

iii. LIBERA CIRCULAȚIE A CAPITALURILORPotrivit art. 63 TFUE, sunt interzise orice restricții privind circulația capitalurilor între statele membre, precum și între statele membre și țările terțe.

Potrivit alineatului 2, sunt de asemenea interzise orice restricții privind plățile între statele membre, precum și între statele membre și țările terțe.

După cum se poate observa, dispozițiile privind libera circulație a capitalurilor și plăților se aplică nu numai în raporturile dintre statele membre, ci și în raporturile dintre statele membre și țările terțe.

În raporturile dintre statele membre, distincția dintre capitaluri și plăți are o semnificație mai redusă deoarece, în prezent, în cadrul UE este liberalizată pe deplin nu numai circulația plăților, ci și a capitalurilor. În raporturile dintre statele membre și țările terțe, distincția între capitaluri și plăți prezintă însă o importanță mai mare întrucât în cuprinsul TFUE sunt prevăzute la art. 64 și 66 o serie de clauze de salvgardare care se aplică numai pentru circulația capitalurilor.

Semnificația celor două noțiuni la care ne-am referit a fost precizată în jurisprudența CJUE cu prilejul cauzei Luisi/Carbone. În această cauză, s-a pus problema dacă o reglementare legală italiană prin care se limitau sumele lirei italiene ce puteau să fie schimbate anual de rezidenții în Italia pentru călătorii turistice, de afaceri, de studii sau pentru îngrijiri medicale viza circulația capitalurilor sau circulația plăților între statele membre. În cuprinsul hotărârii, CJUE a arătat că plățile reprezintă contraprestații în cadrul unor tranzacții principale. Astfel, plățile pot să aibă legătură cu circulația mărfurilor sau cu circulația serviciilor. În schimb, circulația capitalurilor este constituită din operațiunile financiare care au caracter autonom. Ele vizează, în esență, plasarea sau investirea fondurilor. De exemplu, regulile privind circulația capitalurilor se aplică:

în cazul investițiilor imobiliare; în ipoteza transferului de valori dintr-un stat în altul pentru constituirea sau dezvoltarea unei

societăți comerciale, a unei filiale ori sucursale; în cazul împrumuturilor; în ipoteza dobândirii de acțiuni cotate sau necotate la bursă în alt stat; în cazul transferurilor de fonduri în interes personal, precum succesiuni, donații, drepturi de

autor, împrumuturi.

Limite aduse principiului liberei circulații a capitalurilor și a plăților

Inclusiv în domeniul arătat pot să fie invocate motive imperative de interes general, dacă sunt întrunite condițiile care au fost deja prezentate în contextul liberei circulații a mărfurilor/persoanelor/serviciilor.

O altă categorie e reprezentată de excepțiile legale. Potrivit art. 65 TFUE, art. 63 TFUE nu aduce atingere dreptului statelor membre:

a) De a aplica dispozițiile incidente ale legislațiilor fiscale care stabilesc o distincție între contribuabilii care nu se găsesc în acea situație în ceea ce privește reședința lor sau locul unde capitalurile lor au fost investite;

b) De a adopta toate măsurile necesare pentru prevenirea fraudelor în domeniul fiscal, de a stabili proceduri de declarare a circulației capitalurilor în scopul informării administrative sau statistice ori de a adopta măsuri justificate de motive de ordine publică sau de siguranță publică.

Prevederile art. 65 se aplică atât în raporturile dintre statele membre, cât și în raporturile dintre statele membre și țările terțe. Ele sunt semnificative atât în domeniul circulației capitalurilor, cât și în materia circulației plăților.

Clauze de salvgardare

După cum am menționat, mai multe clauze de salvgardare din tratat pot să fie invocate în raporturile dintre statele membre și țările terțe, dar numai în domeniul circulației capitalurilor.

Astfel, art. 64 TFUE conține o clauză de salvgardare care poate să fie invocată în ceea ce privește circulația capitalurilor, având ca destinație sau provenind din țări terțe, în cazul în care acestea implică investiții directe, inclusiv investiții imobiliare, stabilirea, prestarea de servicii financiare sau admiterea de valori mobiliare pe piețele de capital.

O altă clauză de salvgardare e prevăzută la art. 66 TFUE. Ea poate să fie invocată în cazul în care circulația capitalurilor provenind din țările terțe sau destinate acestora provoacă sau amenință să provoace dificultăți grave în funcționarea uniunii economice și monetare.

REGULILE APLICABILE ÎN DOMENIUL CONCURENȚEI

Regulile din tratat care privesc domeniul concurenței se aplică atât întreprinderilor, cât și statelor membre. În ceea ce privește regulile aplicabile întreprinderilor, ne vom opri în special asupra prevederilor art. 101 și art. 102 din TFUE.

Interzicerea comportamentelor anticoncurențiale ale întreprinderilor potrivit art. 101 TFUE

Art. 101 TFUE conține 3 categorii de dispoziții:

1) În cadrul alin. 1, sunt arătate condițiile generale în care sunt sancționate comportamentele anticoncurențiale ale întreprinderilor și sunt enumerate cu caracter exemplificativ 5 categorii de înțelegeri anticoncurențiale ale întreprinderilor;

2) În cuprinsul alin. 2, se prevede că acordurile sau deciziile interzise sunt nule de drept;3) În cadrul alin. 3, sunt stipulate 4 condiții a căror întrunire determină ca înțelegerile

anticoncurențiale între întreprinderi să nu fie, totuși, sancționabile.

Condițiile de aplicare a art. 101 alin. 1 TFUE

Potrivit art. 101 alin. 1 TFUE, sunt incompatibile cu piața internă și interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice practici concertate care pot afecta comerțul dintre statele membre și care au ca obiect sau ca efect împiedicare, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne.

Art. 101 se referă la noțiunea de “întreprindere”. În dreptul european al concurenței, aceasta e o noțiune autonomă; semnificația ei a fost stabilită în jurisprudența CJUE cu prilejul cauzei Hofner/Elser. Potrivit hotărârii Curții pronunțate în această cauză, prin „întreprindere” se înțelege orice entitate care desfășoară o activitate economică, independent de statutul ei juridic și de modul în care este ea finanțată. Corespunzător practicii CJUE, activitatea economică constă în oferirea unor bunuri sau servicii pe o anumită piață, unele activități economice ce ar putea să nesocotească regulile

în domeniul concurenței. Activitățile economice sunt activități cu scop lucrativ sau, uneori, activități fără scop lucrativ.

În cauza Hofner/Elser, Curtea de Justiție a trebuit să hotărască dacă un oficiu federal pentru forța de muncă ce deținea în RFG dreptul exclusiv de plasare a forței de muncă și își desfășura activitatea fără solicitarea vreunei plăți constituie sau nu o întreprindere.

De regulă, activitățile economice se realizează contra unei plăți. Totuși, în cauză, Curtea de Justiție a decis că oficiul federal pentru forța de muncă constituie o întreprindere. Pentru a hotărî astfel, Curtea a subliniat că activitățile de plasare a forței de muncă sunt activități economice prin natura lor. În legătură cu această hotărâre, se poate aprecia că instanța europeană a avut în vedere o piață potențială, nu o piață reală.

După cum reiese din definiția dată întreprinderii, nu are importanță dacă entitatea analizată are sau nu personalitate juridică. Această noțiune se poate aplica unei societăți comerciale, unei filiale, unei sucursale, unei cooperative, unei asociații, unei fundații și chiar unei persoane fizice (unui lucrător independent, cum ar fi un medic, un avocat, un arhitect, un agricultor, un sportiv). După cum s-a arătat în practica instanței europene, o persoană fizică ce prestează servicii contra unei plăți și își asumă riscurile financiare aferente activității pe care o îndeplinește, își desfășoară activitatea în cadrul unei întreprinderi, chiar dacă e vorba de o activitate intelectuală care ar putea să fie realizată fără reunirea unor elemente materiale, imateriale și umane.

În scopul aplicării noțiunii de întreprindere, se solicită însă ca entitatea examinată să își desfășoare activitatea pe piață în mod autonom. O societate-mamă și filiala ei constituie o singură întreprindere dacă filiala nu dispune de autonomie în vederea stabilirii liniei sale de acțiune pe piață. Pentru analizarea acestui aspect, vor fi relevante prerogativele societății-mamă și ale filialei, precum și comportamentul acestora pe piață. De exemplu, în cauza Beguelin, Curtea de Justiție a hotărât că o societate-mamă și filiala ei formau o unitate din punct de vedere economic, întrucât societatea-mamă deținea cvasitotalitatea capitalului social al filialei, controla întreaga administrație a filialei, iar intereele economice a celor două societăți se confundau, ele acționând pe aceeași piață. În situații precum cele arătate, unitatea economică a societății-mamă și a filialei prevalează, așadar, în raport cu separarea lor formală determinată de faptul că fiecare dintre ele are propria personalitate juridică.

Aplicarea noțiunii de întreprindere în cazul unui grup de societăți conduce la cel puțin următoarele consecințe:

O înțelegere între entități aparținând aceluiași grup nu este supusă dispozițiilor art. 101 alin. 1 TFUE;

Comportamentul anticoncurențial al unei filiale poate să fie imputat societății-mamă; Cotele de piață și puterea de piață se determină având în vedere toate entitățile care formează

o unitate economică (puterea de piață arată forța economică a unei întreprinderi pe piață; ea desemnează capacitatea întreprinderii de a practica pe o perioadă semnificativă de timp prețuri superioare celor care ar fi determinate de libera concurență sau de a menține pe o perioadă semnificativă de timp producția în termeni cantitativi, calitativi, sub aspectul diversității produselor ori al inovării la un nivel inferior celui care ai rezulta ca urmare a liberei concurențe

pe piață; puterea de piață e stabilită pe baza unor factori precum cota de piață a întreprinderii, cotele de piață ale concurenților, barierele la intrarea pe piață, posibilitatățile financiare ale întreprinderii, riscurile și costurile unui eșec, gradul de integrare pe verticală a întreprinderii);

Restructurările interne din cadrul unui grup nu contituie o operațiune de concentrare economică;

Întreprinderea beneficiară a unui ajutor de stat e, în realitate, grupul de societăți care poate să fie, așadar, obligat să restituie un ajutor acordat prin încălcarea dispozițiilor legale europene;

Comerțul între statele membre poate să fie afectat pe motivul că comportamentul anticoncurențial al filialei este stabilit în cadrul unui acord încheiat cu o întreprindere din același stat membru în condițiile în care societatea-mamă se găsește într-un stat membru diferit.

Din definiția dată noțiunii de întreprindere, reiese totodată că nu are relevanță modul în care aceasta e finanțată. Regulile de concurență de aplică atât întreprinderilor private, cât și celor publice. În acest sens sunt, de altminteri, dispozițiile art. 106 alin. 1 TFUE. În cuprinsul alin. 2 al articolului arătat, se precizează totuși că este posibil ca regulile de concurență să nu se aplice întreprinderilor publice sau private care îndeplinesc servicii de interes economic general.

Noțiunea de întreprindere nu se aplică în 2 situații principale:

1) Această noțiune nu se luată în considerare în cazul entităților care îndeplinesc activități ce presupun exercitarea autorității publice; astfel, statele membre, organele centrale și locale ale acestora se pot implica în activități care privesc asigurarea siguranței interne și externe, educația, sănătatea, protecția socială, protecția mediului înconjurător, justiția, relațiile externe; unele dintre aceste domenii nu pot să fie însă examinate în mod global; de pildă, în domeniul educației, statul își îndeplinește misiunea de interes general față de membrii populației sale, dar în cadrul învățământului privat, finanțat în principal prin fonduri private, se aplică regulile referitoare la prestarea serviciilor; în cadrul sistemului național de sănătate, care funcționează în statele membre pe baza principiului solidarității sociale, implicând asigurarea unor îngrijiri medicale gratuite, nu se desfășoară activități cu caracter economic, dar clinicile și cabinetele medicale private unde îngrijirile de specialitate sunt acordate contra unei plăți realizează asemenea activități.

2) Noțiunea de întreprindere nu se aplică nici organismelor care îndeplinesc funcții cu caracter exclusiv sau preponderent social. Asftel, nu constituie întreprinderi partidele politice, bisericile, sindicatele, asociațiile științifice, organizațiile umanitare. Totuși, un organism care gestionează un fond privat de pensii, afilierea la acesta fiind facultativă, nu funcționează decât într-o măsură limitată pe baza principiului solidarității sociale și, în consecință, el reprezintă o întreprindere.

Art. 101 alin. 1 TFUE se referă la acordurile între întreprinderi, la decizii ale asocierilor de întreprinderi și la practicile concentrate. Conform jurisprudenței CJUE, există un acord între întreprinderi în situația în care două sau mai multe întreprinderi își exprimă voința de a adopta un comportament determinat pe piață;

Noțiunea de „acord” între întreprinderi este mai largă față de aceea de contract; ea se poate aplica în cazul unei înțelegeri scrise sau orale, publice sau secrete, semnate ori nu.

Noțiunea arătată poate să fie avută în vedere inclusiv în ipoteza unui angajament de onoare.

CURS 11

Dispozițiile art. 101 TFUE se pot aplica atât acordurilor orizontale între întreprinzători, cât și acordurilor verticale.

Acordurile orizontale intervin între întreprinderi care se află la același nivel economic (de ex. un acord între mai mulți producători). Acordurile orizontale pot să determine limitarea concurenței între întreprinderile care produc bunuri similare.

Acordurile verticale intervin între întreprinzători care se află pe trepte economice diferite (de ex. un acord între un producător și un distribuitor, un acord între un en-gros-ist și un vânzător cu amănuntul). Acordurile verticale pot să conducă la limitarea concurenței între una dintre părțile ce participă la respectivul acord și un terț.

În general, se consideră că acordurile orizontale pot să aibă consecințe negative mai pronunțate în domeniul concurenței decât acordurile verticale.

Deciziile asocierilor de întreprinderi sunt, potrivit jurisprudenței CJUE, acte de voință colectivă care emană de la organul competent al unui grup profesional. Adesea, în practică, asocierile de întreprinderi nu au scop lucrativ. Ca atare, constituirea unei asociații de întreprinderi nu contravine regulilor concurenței. De exemplu, asociații ale întreprinderilor pot să intervină în domeniul bancar, în agricultură, în televiziune. În situația în care prin decizii adoptate la nivelul asociației de întreprinderi li se solicită membrilor asociației să aibă un comportament anticoncurențial, se pot însă aplica dispozițiile art. 101 alin. 1 TFUE. În practică, deciziile asocierilor de întreprinderi pot să constea în directive, decizii, regulamente interioare și chiar recomandări adresate întreprinderilor. În circumstanța în care însuși actul constitutiv al asociației conține clauze ce contravin regulilor de concurență, acesta va fi analizat ca un acord între întreprinderi, nu ca o decizie a asocierilor de întreprinderi.

Practicile concertate exprimă, potrivit jurisprudenței CJUE, o formă de coordonare între întreprinderi care înlocuiesc cu bună știință riscurile concurenței cu o cooperare practică între ele ce conduce la condiții de concurență care nu corespund condițiilor normale de piață, ținând seama de natura produselor în cauză, de numărul și importanța întreprinderilor, de dimensiunile și caracteristicile pieței. Practicile concertate presupun existența unui element obiectiv și a unui element subiectiv. Elementul obiectiv constă în comportamentul paralel similar al întreprinderilor pe piață. Singur, elementul obiectiv nu e suficient, întrucât fiecare întreprindere își poate adapta în mod inteligent comportamentul pe piață în funcție de cel al concurenților săi.

Pentru a stabili existența practicilor concertate, se solicită să existe o cooperare între întreprinderi, să existe contacte între acestea care sunt susceptibile să afecteze comportamentul autonom al întreprinderii pe piață. Așa fiind, nu s-ar putea afirma că orice contact între întreprinderi concurente reprezintă o practică concertată. În ipoteza aplicării art. 101 alin. 1 privind practicile concertate, nu se solicită ca, în mod necesar, să existe un plan elaborat de întreprinderile analizate sau ca ele să își fi asumat anumite angajamente de ordin juridic ori moral; după cum am menționat, practicile concertate

implică existența unor contacte între întreprinderi, indiferent de modul în care acestea s-au stabilit, în cadrul cărora întreprinderile au schimbat informații ce sunt de natură să afecteze comportamentul lor autonom pe piață. De exemplu, întreprinderile pot să schimbe informații (chiar de valoare inegală) referitoare la prețurile practicate, la cantitățile vândute, la datele de identificare ale clienților. Chiar în ipoteza participării pasive a unei întreprinderi la o reuniune în cadrul căreia alte întreprinderi dezvăluie strategia pe care o aplică sau intenționează să o aplice pe piață, respectiva întreprindere va putea să fie sancționată întrucât se consideră că ea nu-și va mai stabili în mod autonom comportamentul pe piață => Pentru a nu fi sancționată, întreprinderea în cauză trebuie să se delimiteze public de comportamentele anticoncurențiale ale celorlalte întreprinderi sau să sesizeze autoritățile competente în domeniul concurenței.

În general, în cazul practicilor concertate, ca urmare a contactelor între întreprinderi, fiecare dintre acestea mizează pe un anumit comportament pe piață din partea celorlalte.

Proba practicilor concertate se poate realiza prin orice mijloc de dovadă, inclusiv prin martori. În unele cauze, ținând seama de comportamentul pe piață al întreprinderilor, Comisia a apreciat că un asemenea comportament nu poate să fie explicat decât prin existența unei practici concertate. Așa s-a întâmplat, de pildă, într-o afacere în care Comisia a constatat că pe o perioadă lungă de timp, mai multe întreprinderi concurente au ridicat în mod repetat prețurile la bunurile similare pe care le vindeau cu procente identice. Firește, în astfel de împrejurări, întreprinderile investigate vor încerca să justifice comportamentele similare pe piață prin elemente de ordin economic sau juridic.

Acordurile între întreprinderi, deciziile asocierilor de întreprinderi și practicile concertate sunt supuse art. 101 alin. 1 TFUE dacă sunt întrunite următoarele condiții:

a) Înțelegerile între întreprinderi pot să afecteze comerțul dintre statele membre;b) Înțelegerile între întreprinderi au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau

denaturarea concurenței în cadrul pieței interne;c) Înțelegerile între întreprinderi au sau pot să aibă efecte negative sensibile în ceea ce privește

concurența în cadrul pieței interne.a) În general, prevederile legale europene nu se aplică situațiilor pur interne. Dispozițiile art. 101 alin.

1 TFUE pot să fie luate în considerare în circumstanțele în care înțelegerile între întreprinderi sunt susceptibile să afecteze comerțul între statele membre. Această condiție e înțeleasă pe baza jurisprudenței în materie a CJUE, precum și în conformitate cu o Comunicare a Comisiei privind noțiunea de „efect asupra comerțului” din cadrul art. 101 și 102 din Tratat. (JOUE seria C nr. 101/27.04.2004).În scopul înțelegerii condiției pe care am menționat-o, trebuie să fie precizate următoarele elemente:

Noțiunea de „comerț între statele membre”; Sintagma „poate aduce atingere”; Noțiunea de „caracter semnificativ” sau ”caracter sensibil” al afectării comerțului între

statele membre.Noțiunea de „comerț între statele membre” este înțeleasă în sens larg. Comerțul între statele membre nu e limitat la schimburile transfrontaliere cu bunuri sau servicii. În legătură cu această noțiune, avem

în vedere în general activitățile economice internaționale care interesează cel puțin două state membre, inclusiv activitățile privind dreptul de stabilire. Astfel, se poate considera de exemplu că se poate aduce atingere comerțului între statele membre în situația în care datorită practicilor anticoncurențiale ale unor întreprinderi pe piața unui stat membru, filiala unei societăți-mamă dintr-un alt stat membru este înlăturată de pe acea piață.

De asemenea, comerțul între statele membre e afectat în împrejurarea în care ca urmare a unei înțelegeri între întreprinderi, e compartimentată piața unui stat membru, iar întreprinderile din alte state membre nu pot să pătrundă pe acea piață.

Comerțul între statele membre poate să fie afectat, potrivit jurisprudenței CJUE, dacă se poate aprecia cu un grad suficient de probabililate, pe baza unui ansamblu de elemente obiective de fapt sau pe temeiul unor elemente de drept că înțelegerea intervenită între întreprinderi poate să influențeze direct sau indirect, actual sau potențial schimburile între statele membre.

După cum reiese din această formulare, în vederea aplicării art. 101 alin. 1 TFUE nu e necesar să se aștepte în orice împrejurare ca schimburile între statele membre să fie efectiv afectate. Totodată, nu se solicită să se evidențieze volumul schimburilor între statele membre care ar putea să fie afectat ca rezultat al înțelegerii între întreprinderi. Pentru a se stabili că înțelegerea între întreprinderi poate să aducă atingere comerțului între statele membre, se va ține seama de o serie de elemente precum:

Natura produselor în cauză – astfel, va fi mai ușor să se hotărască faptul că ar putea să fie afectat comerțul între statele membre dacă e vorba de produse solicitate în mod obișnuit în cadrul schimburilor dintre statele membre sau dacă sunt în cauză produse necesare întreprinderilor pentru a se stabili ori pentru a-și dezvolta activitățile în alte state membre;

Natura acordului intervenit între întreprinderi – în cazul acordurilor care privesc importurile sau exporturile între state membre e mai lesne să se decidă că ar putea să se aducă atingere comerțului între statele membre;

Cotele de piață și/sau cifra de afaceri a întreprinderilor implicate; Circumstanțele economice sau juridce în care se desfășoară acordul între întreprinderi –

în ipoteza în care pe piața unui stat membru există bariere de ordin economic sau juridic care împiedică schimburile între statele membre, iar înlăturarea acestora nu poate să se realizeze într-un viitor previzibil, nu va fi afectat comerțul dintre statele membre ca rezultat a unei înțelegeri între întreprinderi ce acționează pe respectiva piață.

După cum am menționat, comerțul între statele membre poate să fie afectat direct sau indirect, în mod actual sau potențial.

De exemplu, comerțul între statele membre e afectat în mod direct în situația în care înțelegerea între întreprinderi privește un bun ce formează obiect al schimburilor transfrontaliere între statele membre;

Comerțul între statele membre e afectat în mod indirect dacă, de pildă, înțelegerea între întreprinderi se referă la un produs intermediar, care nu constituie obiect al schimburilor între statele membre, dar care este integrat într-un produs finit ce face obiectul operațiunilor de import sau export între statele membre.

Comerțul între statele membre poate să fie afectat în mod efectiv după cum e posibil ca art. 101 alin. 1 din Tratat să se aplice în circumstanțe în care ar fi posibil să se aducă atingere schimburilor între statele membre. Totuși, o simplă ipoteză în acest sens, afectarea ipotetică a comerțului între statele membre nu e suficientă pentru luarea în considerare a art.101 alin. 1.

În raport cu condiția examinată, se poate decide că ar putea să fie afectat comerțul între statele membre inclusiv în împrejurarea în care înțelegerea între întreprinderi ar determina amplificarea schimburilor între statele membre, nu diminuarea acestor.

Comerțul între statele membre este afectat în mod semnificativ în situația în care sunt îndeplinite exigențele arătate în curpinsul Comunicării Comisiei în materie. În absența acestui element, prima condiție din cuprinsul art. 101 alin. 1 nu e considerată îndeplinită. În cadrul Comunicării Comisiei privind noțiunea de „efect asupra comerțului” e luat în considerare cumulul cotelor de piață ale întreprinderilor participante la înțelegerea analizată pe piața europeană în cauză, precum și cifra de afaceri anuală realizată în UE.

În funcție de anumite praguri stabilite de Comisie, se poate decide dacă afectarea comerțului între statele membre are sau nu caracter semnificativ (potrivit Comunicării Comisiei, comerțul între statele membre nu e afectat în mod sensibil în situația în care cumulul cotelor de piață al întreprinderilor ce au încheiat acordul examinat pe piața europeană luată în considerare nu depășește 5% și cifra de afaceri anuală realizată în cadrul Uniunii, în cazul acordurilor orizontale de întreprinderile implicate, respectiv în cadrul acordurilor verticale de către producător, nu depășește 40 milioane de euro). Referirile la cotele de piață ale întreprinderilor necesită determinarea pieței relevante. Totuși, în scopul aplicării art. 101 alin. 1, nu se solicită ca în toate împrejurările să fie determinată piața relevantă. Astfel, conform Comunicării Comisiei, comerțul între statele membre e afectat în mod semnificativ în ipoteza în care în cazul unui acord ce poate să aducă atingere prin natura lui schimburilor între statele membre (de pildă, un acord referitor la import sau export între statele membre), cifra de afaceri anuală realizată în cadrul UE de toate întreprinderile implicate depășește 40 milioane de euro, respectiv cifra anuală a furnizorului în cadrul UE depășește 40 milioane de euro pentru un acord vertical.

Ținând seama de cele arătate mai sus, se poate susține, de exmplu, că ar putea să fie afectat comerțul între statele membre:

în cazul unui acord intervenit între întreprinderi din state membre diferite referitor la împărțirea pe criterii geografice a piețelor;

în ipoteza unui acord între întreprinderi din țări terțe care se referă la bunuri importate din UE sau exportate în cadrul acesteia;

în cazul unui acord între întreprinderi din state membre care vizează vânzarea unor produse în afara Uniunii astfel încât prețul la produsele respective să fie menținut în UE la un nivel mai ridicat decât ar rezulta ca urmare a liberei concurențe.

b) Art. 101 alin. 1 se aplică în împrejurarea în care înțelegerile între întreprinderi au ca obiect sau ca efect distorsonarea concurenței în cadrul pieței interne .= > textul arătat poate să fie luat în considerare:

Referitor la înțelegerile între întreprinderi care au ca obiect distorsonarea concurenței fără ca efectele negative să se fi produs pe piață;

În cazul înțelegerilor între întreprinderi care nu au avut ca obiect distorsonarea concurenței dar au generat consecințe negative în acest domeniu;

În ipoteza înțelegerilor între întreprinderi care au ca obiect și ca efect distorsonarea concurenței.

În cuprinsul art. 101 alin. 1 sunt folosiți 3 termeni diferiți: împiedicarea, restrângerea, denaturarea concurenței, dar aceste deosebiri nu au consecințe practice întrucât, în esență, sunt sancționate orice atingeri aduse concurenței în cadrul pieței interne.

c)Art. 101 alin. 1 se aplică numai în situația în care înțelegerile între întreprinderi restrâng în mod sensibil concurența în cadrul pieței interne. Această condiție nu e prevăzută în mod expres în cuprinsul art. 101 alin. 1. CJUE și Comisia țin însă seama de ea în practică. De altminteri, o Comunicare a Comisiei (JOUE, seria C nr. 368/22.12.2001) se referă la acordurile de importanță minoră care nu restrâng în mod sensibil concurența în sensul dispozițiilor art. 101 și 102 din Tratat. În cuprinsul comunicării Comisiei se ține seama în principal de criteriul cotelor de piață ale întreprinderilor implicate, făcându-se distincție între acordurile încheiate de întreprinderi concurente și acordurile care intervin între întreprinderi ce nu sunt concurente. Totuși, independent de criteriul cotelor de piață, concurența poate să fie afectată în mod sensibil în ipoteza unor restricții grave în domeniu, cum se întâmplă, de pildă, în cazul unui acord între întreprinderi concurente privind fixarea prețurilor, limitarea producției, repartizarea piețelor sau a clienților.

Sancțiunea aplicabilă în cazul nesocotirii prevederilor art. 101 alin. 1 în conformitate cu alin. 2 al aceluiași articol din TFUE

Potrivit art. 101 alin. 2 TFUE, acordurile sau deciziile interzise în temeiul alin. 1 sunt nule de drept. După cum a hotărât CJUE în cauza Beguelin, nulitatea la care se referă art. 101 alin. 2 are caracter absolut. Regulile de concurență sunt prevăzute în scopul ocrotirii unor interese generale sau publice. Nulitatea poate să fie invocată de orice persoană interesată, chiar de către una dintre întreprinderile ce participă la acordul anticoncurențial.

Art. 101 alin. 2 este aplicat de organele de jurisdicție ale statelor membre, nu și de către Comisie. Instanțele de judecată ale statelor membre vor decide dacă este nul întregul acord intervenit între întreprinderi sau numai unele clauze ale acestuia în circumstanțele în care ele pot să fie separate de restul acordului. În orice caz, instanțele de judecată sunt obligate să constate nulitatea în împrejurarea în care sunt întrunite condițiile stipulate în cuprinsul prevederilor legale europene. Nulitatea absolută are efecte retroactive.

CURS 12

Condițiile în care înțelegerile anticoncurențiale ale întreprinderilor sunt, potrivit art. 101 alin. 3 TFUE,

nesancționabileCorespunzător art. 101 alin. 3 TFUE, prevederile alin. 1 al aceluiași articol pot să fie declarate inaplicabile în cazul oricăror acorduri sau categorii de acorduri între întreprinderi, oricăror decizii sau categorii de decizii ale asocierilor de întreprinderi, oricăror practici concertate sau categorii de practici concertate care contribuie la îmbunătățirea producției sau distribuției de produse ori la promovarea progresului tehnic sau economic, asigurând totodată consumatorilor o parte echitabilă din beneficiul obținut și care:

a) Nu impun întreprinderilor în cauză restricții care nu sunt indispensabille pentru atingerea acestor obiective;

b) Nu oferă întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurența în ceea ce privește o parte semnificativă a produselor în cauză.

Dispozițiile art. 101 alin. 3 sunt înțelese corespunzător jurisprudenței CJUE în materie și în funcție de o Comunicare a Comisiei privind aplicarea art. 101 alin. 3 TFUE (JOUE seria C nr. 101/27.04.2004). În cuprinsul art. 101 alin. 3 se face referire, pe de o parte, la acorduri, decizii și practici concertate, iar pe de altă parte la categorii de acorduri, de decizii și de practici concertate. Aceasta se explică prin faptul că în temeiul art. 101 alin. 3, Comisia adoptă într-o serie de domenii regulamente de exceptare pe categorii - În ipoteza în care într-un domeniu ce interesează întreprinderile a fost adoptat un regulament de exceptare pe categorii, întreprinderile participante la o anumită înțelegere vor trebui să dovedească, în principiu, doar că au respectat exigențele din respectivul Regulament de exceptare. În circumstanțele arătate, înțelegerea anticoncurențială dintre ele nu va fi sancționată, apreciindu-se că efectele ei pozitive prevalează în raport cu consecințele negative. În situația în care într-un anumit domeniu a fost adoptat un regulament de exceptare, iar mai multe întreprinderi au stabilit între ele o înțelegere care nu respectă cerințele acelui regulament de exceptare, nu este totuși exclus ca întreprinderile în cauză să beneficieze de o exceptare (dispensă) individuală pe temeiul art. 101 alin. 3 din Tratat.

Pe de altă parte, art. 29 din Regulamentul nr. 1/2003 privind aplicarea art. 101 și 102 din Tratat permite Comisiei să retragă, în cazul unei înțelegeri între întreprinderi, beneficiul unui regulament de exceptare, dacă înțelegerea respectivă între întreprinderi generează totuși efecte care sunt incompatibile cu art. 101 alin. 3 TFUE.

Autoritățile de concurență din statele membre pot să retragă și ele beneficiul unui regulament de exceptare, dar numai în situația în care înțelegerea între întreprinderi generează consecințe doar pe piața geografică ca și componentă a pieței relevante a statului membru unde e compenetă autoritatea statului membru respectiv. Potrivit jurisprudenței CJUE, și comunicării Comisiei în materie, organele de jurisdicție ale statelor membre nu sunt abilitate să retragă beneficiul unui regulament de exceptare.

Art. 101 alin. 3 din Tratat se poate aplica „oricăror” înțelegeri între întreprinderi => aceste dispoziții pot să se aplice înțelegerilor între întreprinderi care au ca obiect distorsonarea concurenței sau celor ce generează astfel de consecințe fără ca întreprinderea în cauză să fi intenționat să aducă atingere concurenței.

Art. 101 alin. 3 poate să fie avut în vedere în cazul oricăror restricții în domeniul concurenței . Totuși, atunci când e vorba de restricții grave în domeniul concurenței, va fi mai puțin probabilă aplicarea art. 101 alin. 3.

Art. 101 alin. 3 cuprinde 4 condiții: 2 pozitive și 2 negative. Acestora nu li se pot adăuga alte condiții în temeiul unor prevederi legale europene cu caracter special. Condițiile de la art. 101 alin. 3 sunt cumulative. În situația în care se constată că una dintre aceste condiții nu este îndeplinită, nu mai este necesar să fie analizate celelalte. Așadar, condițiile la care ne referim nu sunt analizate în mod obligatoriu în succesiunea în care apar la art. 101 alin. 3.

1. Potrivit primei condiții (pozitivă), înțelegerea între întreprinderi trebuie să contribuie la: îmbunătățirea producției sau distribuției de produse ori la promovarea progresului tehnic sau economic.

Aceste elemente au caracter alternativ. Corespunzător Comunicării Comisiei în materie, întreprinderile participante la o anumită înțelegere sunt datoare să arate: natura beneficiilor ce vor rezulta; legătura existentă între înțelegerea lor și beneficiile care vor apărea; gradul de probabilitate ca fiecare beneficiu să se producă și importanța fiecărui beneficiu; modalitatea de concretizare a beneficiilor care vor apărea și data până la care acestea vor fi realizate. De ex., îmbunătățirea producției e posibilă dacă mai multe întreprinderi convin să renunțe la producerea unor bunuri pentru a se specializa în producerea altor mărfuri. Îmbunătățirea distribuției este posibilă, de pildă, prin organizarea unui sistem de distribuție selectivă. În cadrul unui astfel de sistem, furnizorul nu vinde produsele sale decât distribuitorilor selectați de el, iar aceștia au obligația să nu vândă produsele obținute decât altor distribuitori agreați de furnizor sau consumatorilor finali. În general, distribuția selectivă este admisă în cazul bunurilor cu caracter tehnic pronunțat și a bunurilor de lux. Sistemul de distribuție selectivă trebuie să se bazeze pe criterii obiective, nediscriminatorii de ordin calitativ.Promovarea progresului tehnic sau economic e, de exemplu, posibilă dacă, ca efect al unei înțelegeri între întreprinderi, se va folosi un nou procedeu de fabricație, ori vor fi reunite pentru obțnerea unui produs mai multe tehnologii ce, anterior înțelegerii între întreprinderi, erau folosite numai separat.

2. Conform celei de-a doua condiții (pozitivă), înțelegerea între întreprinderi trebuie să asigure consumatorilor o parte echitabilă din beneficiul obținut. Art. 101 alin. 3 nu se poate aplica dacă un anumit acord este benefic numai pentru întreprinderile participante la el. În cadrul condiției arătate, noțiunea de „consumator” are o semnificație largă, fiind vorba de parteneri de afaceri ai întreprinderilor participante la înțelegerea analizată și de cumpărători ulteriori => noțiunea menționată poate să includă:

întreprinderi care prelucrează bunuri obținute de la întreprinderile ce au încheiat acordul anticoncurențial,

en-gros-iști, vânzători cu amănuntul, consumatori finali.

Nu se solicită însă ca în toate împrejurările beneficiile obținute să ajungă să profite consumatorilor finali. Partea din beneficiul obținut va fi considerată ca fiind „echitabilă” pentru consumatori dacă, cel puțin, beneficiile compensează consecințele negative pe care le suportă consumatorul. În ipoteza în care restricțiile în domeniul concurențeisunt grave sau perioada în care vor apărea beneficiile pentru consumatori este mai lungă, avantajele ce revin acestora se solicită să fie mai semnificative.

Forța economică a consumatorilor poate să fie și ea relevantă. Astfel, în împrejurarea în care consumatorii dispun de o forță economică apreciabilă, se poate considera că ei se află într-o poziție care le permite să obțină o parte echitabilă din beneficiul realizat. Avantajele pentru consumatori ar putea să constea, firește, într-o reducere a prețului produselor. Aceste avantaje nu sunt însă neapărat de ordin pecuniar. Ele ar putea să constea inclusiv în îmbunătățirea calității produselor, lansarea unui produs nou pe piață sau chiar într-o mai bună protecție a sănătății persoanelor ori a mediului înconjurător.

3. Potrivit celei de-a treia condiții (negativă), înțelegerea între întreprinderi nu trebuie să impună întreprinderilor în cauză restricții care nu sunt indispensabile pentru atingerea obiectivelor arătate în cadrul primei condiții. Această condiție e analizată în funcție circumstanțele concrete ale fiecărei cauze (nu în mod abstract, teoretic), ceea ce conferă o marjă de apreciere mai largă Comisiei, autorităților de concurență din statele membre și organelor naționale de jurisdicție. „Întreprinderile în cauză” la care se face referire nu sunt numai întreprinderile participante la înțelegerea analizată, ci toate întreprinderile care suportă consecințele restricțiilor în domeniul concurenței (de ex. furnizori ai întreprinderilor participante la înțelegeri, clienți ai acestora).

4. Conform celei de-a patra condiții (negativă), înțelegerea între întreprinderi nu trebuie să ofere întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurența în ceea ce privește o parte semnificativă a produselor în cauză. Indiferent care ar fi amploarea consecințelor pozitive, art. 101 alin. 3 nu se poate aplica dacă înțelegera între întreprinderi determină eliminarea concurenței pe piață. Această condiție are o semnificație autonomă care este stabilită numai în funcție de textul art. 101 alin. 3 din Tratat. În cadrul examinării condiției menționate, se va ține seama de concurența existentă pe piață anterior și ulterior înțelegerii intervenite între întreprinderi. Dacă anterior înțelegerii între întreprinderi concurența pe piață era redusă, restricții suplimentare în domeniu vor fi dificil admisibile. De asemenea, reducerea importantă a concurenței în urma înțelegerii intervenită între întreprinderi poate să conducă la concluzia că nu este îndeplinită condiția arătată. În legătură cu această condiție, se va ține seama atât de concurența existentă pe piață, cât și de concurența potențială. Referirile din cuprinsul condiției menționate la „produsele în cauză” par să indice necesitatea determinării pieței produsului ca o componentă a pieței relevante.

Totuși, aplicarea aceste condiții nu impune în mod invariabil stabilirea pieței relevante sau cel puțin a pieței produsului. Astfel, condiția avută în vedere nu e îndeplinită dacă înțelegerea între întreprinderi determină eliminarea concurenței în domeniul prețurilor, al lansării unor noi produse pe piață sau al inovării.

ABUZUL DE POZIȚIE DOMINANTĂ

Potrivit art. 102 TFUE, este incompatibilă cu piața internă și interză, în măsura în care poate afecta comerțul dintre statele membre, folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziții dominante deținute pe piața internă sau pe o parte semnificativă a acesteia.

După cum se observă prin prevederile art. 102, nu se interzice deținerea de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziții dominante pe piață, ci doar abuzul de poziție dominantă.

Noțiunea de „întreprindere” folosită în cuprinsul art. 102 are semnificația pe care am precizat-o cu prilejul jurisprudenței Hofner/Elser. În cadrul art. 102, se face referire la deținerea unei poziții dominante de către una sau mai multe întreprinderi. În general, art. 102 se aplică în situația în care poziția dominantă e deținută pe piață de către o întreprindere. Poziția dominantă poate să fie deținută pe piață de către mai multe întreprinderi în ipoteza în care mai multe întreprinderi ce nu fac parte din același grup înțeleg să își unifice strategia comercială pe care o vor aplica pe piață.

În scopul aplicării art. 102 se solicită să fie întrunite următoarele condiții:

a) Una sau mai multe întreprinderi să dețină o poziție dominantă pe piața internă sau pe o parte semnificativă a acesteia;

b) Întreprinderea sau întreprinderile în cauză să săvârșească un abuz de poziție dominantă;c) Comportamentul întreprinderii sau întreprinderilor în cauză să fie susceptibil să afecteze

comerțul între statele membre.a) În ipoteza aplicării art. 101 TFUE am precizat că nu se impune în mod invariabil determinarea pieței

relevante. În schimb, luarea în considerare a art. 102 necesită stabilirea pieței relevante, întrucât poziția dominantă este deținută pe o anumită piață care trebuie să fie determinată în mod riguros. În cuprinsul hotărârii Curții de Justiție pronunțată în cauza United Brands, a fost definită noțiunea de „poziție dominantă” și au fost evidențiați cei mai mulți dintre factorii cu ajutorul cărora se poate decide dacă o întreprindere deține sau nu o poziție dominantă pe piață. În cauza United Brands, societatea United Brands din New York și reprezentanta acesteia din UE au fost avute în vedere de Curtea de Justiție împreună. De altminteri, în general, în dreptul concurenței se consideră că reprezentatul și reprezentantul formează o unitate din punct de vedere economic, o singură întreprindere, deoarece în majoritatea situațiilor, reprezentantul nu dispune de autonomie față de reprezentat. Corespunzător definiției dată de CJ, noțiunea de „poziție

dominantă” desemnează o situație de forță economică deținută de o întreprindere, de natură să împiedice menținerea unei concurențe efective pe piața relevantă, permițând întreprinderii în cauză să aibă un comportament care este într-o măsură apreciabilă independent față de concurenți, față de clienți, și în final, față de consumatori. Faptul că o întreprindere are un comportament ce este într-o măsură semnifcativă independent față de concurenți, de clienți și, în cele din urmă, față de consumatori reprezintă principala caracteristică a noțiunii de „poziție dominantă”.

Pentru a se decide dacă o întreprindere are sau nu o poziție dominantă pe piață se impune determinarea pieței relevante. Piața relevantă (piața de referință, piața în cauză, piața pertinentă) are două componente: piața produsului și piața geografică. Piața produsului poate să fie formată dintr-un singur bun sau dintr-un grup relativ omogen de

bunuri. De pildă, în cauza United Brands s-a analizat dacă există o piață a bananelor sau o piață a fructelor proaspete în general. De regulă, mai multe bunuri fac parte din aceeași piață a produsului dacă se poate considera în funcție de caracterele lor fizice, funcționale sau calitative că ele sunt interschimbabile. Prețul poate să fie un reper al interschimbabilității bunurilor. Astfel, în condițiile în care în ipoteza unei creșteri ușoare dar durabile a prețului la un bun, consumatorii s-ar îndrepta într-o perioadă semnificativă de timp (de ex. un an) spre un alt bun pentru a-l înlocui pe primul, se poate aprecia că cele 2 bunuri fac parte din aceeași piață a produsului. Mai multe bunuri fac parte din aceeași piață a produsului dacă ele sunt privite ca interschimbabile de către consumatori. Așadar, nu e suficient ca din punct de vedere teorietic două produse să poată fi socotite ca fiind interschimbabile. În unele împrejurări, bunuri cu caractere fizice diferite pot să fie considerate ca fiind substituibile unele prin celelalte (de ex. gazul și electricitatea). În alte situații, unor bunuri cu caractere similare le corespund piețe diferite (așa se întâmplă, de pildă, în cazul zahărului și zaharinei). Totodată, se poate remarca faptul că din aceeași piață a produsului pot să facă parte bunuri diferite dacă în cadrul procesului de producție trecerea de la un bun la altul se poate realiza printr-o simplă adaptare a acestui proces. De ex., în jurisprudența CJ s-a reținut că există o piață a cauciucurilor pentru autoturisme, o piață a produselor din hârtie, o piață a produselor din sticlă. În majoritatea situațiilor, criteriile obiective sunt predominante în scopul determinării pieței produsului . Totuși, uneori ar putea să fie decisive criteriile de ordin subiectiv. De exemplu, în jurisprudența CJ s-a stabilit că există o piață a parfumurilor de lux distinctă de piața produselor cosmetice obișnuite. În vederea determinării pieței relevante, accentul este pus, după cum se poate remarca, pe cerere. Oferta nu este însă neglijată, dat fiind că oferta poate să influențeze cererea.

Piața geografică este teritoriul unde întreprinderea se află în concurență, condițiile de concurență fiind omogene. Omogenitatea condițiilor de concurență reprezintă principala caracteristică a pieței geografice. În general, în acest context se ține seama de nivelul cheltuielilor de transport, întrucât cheltuielile de transport pot să determine compartimentarea, delimitarea piețelor. Alți factori care pot fi avuți în vedere sunt :

natura bunurilor (dacă necesită sau nu măsuri speciale de conservare),

barierele la intrarea pe piață (de pildă, reglementări aplicabile în domeniul protecției sănătății persoanei, a protecției mediului înconjurător),

fidelitatea consumatorilor.Piața geografică poate să fie piața UE, să fie reprezentată de piața mai multor state membre, de piața unui stat membru sau de o zonă dintr-un stat membru. În cuprinsul art. 102 se face referire la o poziție dominantă deținută pe piața internă sau pe o parte semnificativă a acesteia. Noțiunea de „parte semnificativă a pieței” poate să fie înțeleasă nu numai în funcție de dimensiunea geografică a pieței, ci și în funcție de criterii economice, de volumul schimburilor care se desfășoară într-o anumită zonă în raport cu volumul schimburilor cu bunurile ce formează piața produsului din UE.În cauza United Brands, CJ a evidențiat mai mulți factori pe baza cărora se poate decide că o întreprindere are o poziție dominantă pe piață:

Gradul de integrare verticală al întreprinderii; Accesul facil la sursele de aprovizionare; Deținerea unor capacități de producție care permit onorarea oricăror comenzi; Forța de muncă calificată; Folosirea unor metode de fabricație și a unor utilaje avansate din punct de vedere tehnic; Asigurarea transportului prin mijloace proprii; Asigurarea unui control generalizat al calității bunurilor; Economiile de scară; Deținerea unei rețele perfecționate de comercializare a bunurilor; Fidelitatea consumatorilor; Cotele de piață (potrivit unei Comunicări a Comisiei privind aplicarea art. 102 din Tratat, o

întreprindere nu se află, de regulă, pe o poziție dominantă dacă cota ei de piață este mai mică de 40%);

Cotele de piață ale concurenților; Decalajul înregistrat de concurenți sub aspect tehnic și al cercetării științifice; Barierele la intrarea pe piață; Renumele mărcii; Absența concurenței potențiale

În general, poziția dominantă e stabilită în funcție de mai mulți factori. După cum se observă, între unii dintre factorii arătați mai sus există o legătură. În schimb, nu s-ar putea deduce din faptul că o întreprindere nu obține profit sau că înregistrează pierderi o anumită perioadă de timp că ea nu ar putea să dețină o poziție dominantă pe piață.

CURS 13

b) Art. 102 TFUE nu se aplică decât în situațiile în care întreprinderea aflată pe o poziție dominantă săvârșește o practică abuzivă.

Noțiunea de abuz de poziție dominantă a fost definită în cauza Hoffmann La Roche ca fiind o noțiune obiectivă care privește comportamentele unei întreprinderi aflate într-o poziție dominantă ce

sunt de natură să influențeze structura unei piețe unde, datorită prezenței întreprinderii respective, nivelul de concurență este deja scăzut și care au ca efect, prin folosirea unor mijloace diferite de cele ale unei concurențe obișnuite, împiedicarea nivelului de concurență încă existent pe piață, ori dezvoltarea acestei concurențe.Firește, această definiție poate să fie avută în vedere inclusiv în cazul în care poziția dominantă este deținută pe piață de mai multe întreprinderi. Pe baza definiției arătate, pot să fie evidențiate caracterele noțiunii de “abuz de poziție dominantă”:

- este o noțiune obiectivă => în scopul aplicării art. 102 TFUE, nu are importanță dacă întreprinderea aflată pe o poziție dominantă a intenționat sau nu să încalce regimul în domeniul concurenței. Art. 102 TFUE nu împiedică însă întreprinderea aflată pe o poziție dominantă să se dezvolte în continuare și să dobândească noi clienți. În opinia noastră, chiar în situația în care întreprinderea aflată pe poziție dominantă ar ajunge să dețina un monopol pe piață, nu s-ar putea aplica în mod mecanic art.102, întrucat prin regulile de concurență nu se urmărește protejarea întreprinderilor care nu sunt viabile. Art. 102 TFUE nu se aplică în mod automat nici în împrejurarea în care, datorită comportamentelor întreprinderii aflată pe o poziție dominantă, o întreprindere concurentă este înlăturată de pe piață. De ex. întreprinderea aflată pe o poziție dominantă ar putea să refuze să aprovizioneze o întreprindere concurentă pe motivul că aceasta nu și-a respectat obligațiile contractuale asumate.

- abuzul de poziție dominantă presupune folosirea unor mijloace diferite de cele ale unei concurențe obișnuite. În cuprinsul art.102 sunt enumerate, cu caracter exemplificativ, o serie de practici abuzive:

i) impunerea în mod direct/indirect a prețurilor de vânzare-cumpărare sau a altor condiții de tranzacționare inechitabile;

ii) limitarea producției, a comercializării sau a dezvoltării tehnice în dezavantajul consumatorilor;

iii) aplicarea în raport cu partenerii comerciali a unor condiții inegale la prestații echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurențial;

iiii) condiționarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestații suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanțele comerciale, nu au legatură cu obiectul acestor contracte.

Practicile abuzive enumerate la art. 102 se apropie de comportamentele anticoncurențiale ale întreprinderilor enumerate la art. 101 (1) TFUE. Între cele două texte există însă o deosebire semnificativă. Astfel, art.101 (1) reține între comportamentele anticoncurențiale ale întreprinderilor împărțirea piețelor sau a surselor de aprovizionare. Acest comportament anticoncurențial nu este avut în vedere în cadrul art. 102 TFUE. Totuși, din deosebirea arătată nu s-ar putea deduce că practicile abuzive nu ar putea determina în nici o împrejurare împărțirea piețelor sau a surselor de aprovizionare.

În cauza United Brands, CJUE a hotărât că interdicția impusă de întreprinderea United Brands distribuitorilor săi de a revinde bananele obținute înainte de maturarea acestora determină fixarea distribuitorilor pe piața locală și, în consecință, o repartizare a piețelor. Această interdicție fusese

justificată de întreprinderea United Brands prin ideea asigurării calității produsului. CJUE a arătat că un astfel de obiectiv constituie un obiectiv legitim, dar atingerea lui trebuie să aibă loc cu respectarea principiului proporționalității.

Întreprinderea aflată pe o poziție dominantă are o responsabilitate particulară în ceea ce privește respectarea regimului în domeniul concurenței. Comportamentul unei asemenea întreprinderi în raport cu furnizorii săi sau cu clienții ei va fi analizat pe baza principiului proporționalității. În cadrul unei astfel de analize vor putea să fie avute în vedere avantajele pe care întreprinderea aflată pe o poziție dominantă ar fi putut sau nu să le obțină în cadrul unei concurențe eficiente pe piață. Întreprinderea aflată pe o poziție dominantă nu se va putea apăra susținând că alte întreprinderi concurențiale folosesc mijloace similare celor pe care ea le utilizează. Așadar, comportamentele acesteia sunt analizate cu o rigoare sporită față de comportamentele unei întreprinderi obișnuite.

În cauza Hoffmann - La Roche, abuzul de poziție dominantă a fost definit în sens larg ca „un abuz de structură”. Aceasta înseamnă că art. 102 se poate aplica nu numai în situația în care întreprinderea aflată pe o poziție dominantă îi prejudiciază de indată pe consumatori prin compoartamentul ei, ci și în cazurile în care consumatorii sunt dezavantajați în timp ca urmare a înlăturării unor concurenți actuali sau potențiali de pe piață.

În legătură cu art. 101(1) TFUE, am arătat că acest text se aplică dacă înțelegerea între întreprinderi poate să aducă atingere în mod sensibil concurenței. În scopul aplicării art. 102 nu se solicită o asemenea condiție, deoarece pe piața unde își desfășoară activitatea întreprinderea analizată, concurența este deja redusă datorită poziției dominante pe care o deține respectiva întreprindere. Prin urmare, orice restricții suplimentare în domeniul concurenței nu sunt admisibile dacă se folosesc mijloace diferite de cele ale unei concurențe obișnuite. În schimb, atât în contextul art. 101 (1), cât și în cadrul art. 102 se solicită să fie afectat în mod sensibil comerțul între statele membre.

De regulă, abuzul este săvârșit pe piața pe care întreprinderea deține o poziție dominantă. Totuși, din jurisprudența CJUE reiese că nu este exclus ca poziția dominantă să fie deținută pe o anumită piață, iar abuzul să fie săvârșit pe o altă piață conexă cu prima. De ex. poziția dominantă ar putea să fie deținută pe piața unor materii prime, iar abuzul ar putea să fie săvîrșit pe piața produselor derivate obținute din respectivele materii prime. Cu prilejul cauzei Hoffmann - La Roche s-a pus problema de a știi dacă art. 102 se poate sau nu aplica în ipoteza în care o întreprindere aflată pe o poziție dominantă nu foloșeste forța ei economică în cadrul unei practici ce este calificată ca fiind anticoncurențială. În cauza Hoffmann - La Roche, întreprinderea aflată pe o poziție dominantă a acceptat includerea într-o serie de contracte de aprovizionare încheiate cu mai mulți clienți a unei clauze a ofertei concurente. În majoritatea contractelor, clauza ofertei concurente a fost inclusă la cererea clienților.

În general, prin clauza ofertei concurente, furnizorul se angajează față de beneficiar ca în situația în care pe parcursul executării contractului, beneficiarul va primi de la un terț cunoscut și serios o ofertă conținând un preț inferior celui prevăzut în contract, celelalte elemente ale ofertei fiind similare elementelor contractului (în special cele privind cantitatea și termenele de livrare), să modifice prețul din contract în funcție de prețul din ofertă sau să accepte rezilierea contractului.

În cauza Hoffmann – La Roche, CJUE a decis însă că introducerea clauzelor ofertei concurente în contractul de aprovizionare, chiar dacă aceasta s-a întâmplat la cererea clienților, reprezintă o practică abuzivă sancționată potrivit art. 102 TFUE. Pentru a hotărî astfel, CJUE a avut în vedere restricțiile pe care le conținea clauza ofertei concurente:

- clauza permitea cunoașterea datelor de identificare ale concurenților societății Hoffmann – La Roche și a conținutului ofertelor acestora;

- singurele oferte care puteau să fie luate în considerare erau cele ce proveneau de la întreprinderile care aveau o forță economică semnificativă;

- ofertele care vizau o perioadă scurtă de timp nu puteau determina modificarea prețului contractului;

- întreprinderea Hoffmann – La Roche putea să opteze între adaptarea prețului din contract și renunțarea la beneficiul unei clauze de aprovizionare exclusivă stipulată în favoarea ei.

c) Aceasta condiție este ințeleasă în mod adecvat în contextul art. 102, având în vedere cele prezentate cu prilejul analizării aceleași condiții în legătură cu art. 101 (1) TFUE.

Aspecte generale privind aplicarea art. 101 și 102 TFUE în conformitate cu prevederile Regulamentului nr. 1/2003

Regulamentul nr. 1/2003 a înlocuit Regulamentul nr. 17/2003, care a fost primul Regulament de aplicare a art. 101 si 102 din Tratat. În esență, Regulamentul 1/2003 a fost adoptat pentru:

a degreva Comisia de analizarea comportamentelor întreprinderilor pe baza art. 101 sau 102 în condițiile în care ele nu prezentau o semnificație deosebită pe plan european;

în scopul recunoașterii efectului direct al art. 101 (3) TFUE; în vederea reglementării în mod expres a raportului dintre art. 101 și 102 din tratat și

legislațiile naționale de concurență, precum și pentru organizarea unei rețele europene a concurenței.

1. Prin Regulamentul nr. 1/2003 s-a renunțat în principiu la sistemul atestărilor negative și al excepțiilor individuale (dispenselor individuale):

Atestările negative erau decizii ale Comisiei prin care aceasta stabilea la cererea întreprinderilor interesate că nu sunt motive pentru aplicarea art. 101 (1) sau art. 102 din tratat.

Exceptările individuale erau decizii ale Comisiei prin care acesta hotărea la cererea întreprinderilor participante la o practică anticoncurențială că sunt îndeplinite condițiile de la art. 101 (3).

Totuși, potrivit art. 10 din Regulament, acționând din oficiu în interesul public european, Comisia poate să constate printr-o decizie că nu sunt îndeplinite condițiile de la art. 101 (1) sau de la art. 102, ori că art. 101 nu este aplicabil pentru că sunt întrunite condițiile de la alin. 3 de la același articol.

Pe de altă parte, conform art. 7(2) din Regulament, persoanele fizice sau juridice care au un interes legitim și statele membre pot să formuleze o plângere către Comisie pentru ca aceasta să investigheze comportamentul întreprinderilor pe baza art. 101 sau 102 din Tratat.

2. Prin Regulamentul nr. 1/2003, art. 101(3) TFUE a dobândit efect direct. Astfel, art. 5 și 6 din Regulament stipulează că autoritățile de concurență ale statelor membre și, respectiv, instanțele de fond ale statelor membre sunt competente să aplice art. 101 si 102 din Tratat.3. Prin Regulamentl nr. 1/2003 a fost precizat în mod expres raportul dintre art. 101 si art. 102 din Tratat și legislațiile naționale de concurență. Potrivit art. 3 din Regulament, atunci când autoritățile de concurență ale statelor membre sau instanțele naționale aplică legislația națională de concurență înțelegerilor între întreprinderi în sensul art. 101 (1) TFUE, care pot afecta comerțul dintre statele membre în sensul acestor dispoziții, ele sunt obligate să aplice de asemenea art. 101 TFUE. Atunci când autoritățile de concurență ale statelor membre sau instanțele naționale aplică legislației naționale de concurență oricărui abuz interzis de art. 102 din tratat, ele sunt obligate să aplice de asemenea art. 102 din tratat.

Aplicarea legislației naționale de concurență nu poate genera interzicerea întelegerilor între întreprinderi care pot aduce atingere comerțului dintre statele membre, dar care nu restrâng concurența în sensul art. 101(1) sau îndeplinesc condițiile art. 101(3), ori intră sub incidența regulamentelor de exceptare pe categorii. Regulamentul nr. 1/2003 nu impiedică statele membre să adopte și să aplice pe teritoriul lor o legislație națională mai strictă care interzice sau sancționează conduita unilaterală adoptată de întreprindere. În esență, prin art. 3 din Regulament se subliniază prioritatea prevederilor legale europene în raportul cu cele din dreptul intern al statelor membre în domeniul concurenței. Aplicarea art.3 determină cel puțin umătoarele consecințe în legătură cu art. 101 TFUE:

- înțelegerile între întreprinderi interzise potrivit art. 101 nu vor putea să rămână nesancționate pe baza unor prevederi din dreptul intern al statelor membre;

- înțelegerile între întreprinderi care nu sunt interzise potrivit art.101 (1) nu vor putea să fie socotite prohibite pe baza unor dispoziții din dreptul intern al statelor membre;

- înțelegerile între întreprinderi care îndeplinesc condițiile de la 101(3) sau prevederile regulamentelor de exceptare pe categorii nu vor putea fi interzise pe baza unor dispoziții din dreptul intern al statelor membre.

Regula priorității dreptului european se aplică și în contextul art.102 TFUE. Este adevărat că art. 3 din Regulament permite statelor membre să adopte și să aplice pe teritoriul lor o legislație națională mai strictă care interzice sau sancționează conduita unilaterală adoptată de întreprinderi. Aceasta nu pune însă sub semnul întrebării cele arătate anterior. Astfel, din prevederile pct.9 al Preambulului Regulamentului nr. 1/2003 reiese că statele membre pot să adopte dispoziții care urmăresc un obiectiv specific, indiferent de efectele reale sau potențiale ale comportamentului avut în vedere asupra concurenței pe piață. De pildă, statele membre pot să adopte dispoziții prin care se sancționează practicile concurențiale neloiale.

4. Prin Regulamentul nr. 1/2003 a fost organizată o rețea europeană de concurență din care face parte Comisia și autoritățile de concurență competente ale statelor membre. O Comunicare a

Comisiei se referă la colaborarea acesteia cu autoritățile de concurență în cadrul rețelei menționate. Rețeaua europeană în domeniul concurenței a fost concepută ca un forum de discuții și de cooperare pentru aplicarea politicii europene în domeniul concurenței. Fiecare stat membru desemmează autoritatea de concurență care face parte din rețea (de ex. Romania – Consiliul Concurentei).

În esență, rețeaua europeană în domeniul concurenței a fost constituită pentru a permite Comisiei și autoritățiilor de concurență ale statelor membre să facă schimb sau să utilizeze ca mijloc de probă orice elemente de fapt sau de drept, inclusiv informații confidențiale în scopul aplicării art. 101 și 102.

Potrivit art.11 din Regulament, autoritățile de concurență ale statelor membre sunt obligate să informeze Comisia în scris în cazul în care acționează pe baza art. 101-102 TFUE, înainte sau imediat după începerea primelor măsuri formale de investigație. Corespunzător Comunicării Comisiei în materie, în principiu, în termen de 12 luni de la data primirii informării, Comisia poate să invoce art.11 (6) din Regulament și să înceapă investigarea cauzei respective.

Angajarea procedurii de către Comisie privează autoritățile de concurență ale statelor membre de competență lor de a aplica 101-102 din tratat. Ca regulă, comportamentele anticoncurențiale ale întreprinderilor trebuie să fie investigate de autoritatea cel mai bine plasată. Aceasta poate să fie autoritatea de concurență dintr-un stat membru, ar putea sa fie vorba de autoriatea de concurență din mai multe state membre sau de către Comisie. Conform Comunicării Comisiei în materie, autoritatea cel mai bine plasată este Comisia dacă efectele anticoncurențiale se pot produce în mai mult de 3 state membre.

În cazul în care comportamentele întreprinderilor sunt investigate de autoritățile de concurență ale statelor membre, art. 11 din Regulament impune acestora să informeze Comisia, cel mai târziu înainte de adoptarea unei decizii prin care se solicită încetarea încălcării prin care se acceptă angajamente luate de întreprinderi în sensul respectării regulilor de concurență sau prin care se retrage beneficiul unui Regulament de exceptare pe categorii. Comisia poate să invoce art. 11(6) din Regulament și să preia investigarea cauzei. După trecerea celor 30 de zile, măsura proiectată poate să fie adoptată de autoritățile de concurență ale statelor membre.

Art. 13 din Regulament reglementează suspendarea și încetarea procedurii. Astfel, faptul că o autoritatea de concurență se ocupă deja de o anumită cauză, reprezintă un motiv suficient pentru ca autoritățile de concurență din alte state membre, care primesc o plângere privind acea cauză să suspende procedurile inițiate sau să respingă plângerea.

Comisia poate de asemenea să respingă o plângere pe motiv că o autoritate de concurență a unui stat membru se ocupă de respectiva cauza. Pe de altă parte, dacă o autoritate de concurență dintr-un stat membru s-ar ocupa deja de o anumită cauză, autoritatea de concurență a unui stat membru diferit sau Comisia, poate să respingă o plângere primind aceeași cauză.

Regulamentul nr. 1/2003 conține și dipoziții privind cooperarea între instanțele de judecată ale statelor membre și Comisie în scopul aplicării art.101 sau 102 din tratat. O comunicare a Comisiei vizează aceste aspecte. Conform art.15 din Regument, instanțele de judecată ale statelor membre pot solicita Comisiei să le transmită informațiile pe care le deține sau avizul ei în probleme legate de aplicarea art.101 sau 102 din Tratat. Corespunzător Comunicării Comisiei în materie, ea transmite

informațiile cerute într-o perioadă de 1 luna de la solicitare. Dacă i se cere un aviz, acesta va fi transmis în maxim 4 luni de la solicitare. Autoritățile de concurență ale statelor membre și Comisia, acționând din oficiu pot să prezinte observații scrise instanțelor de judecată în legătură cu aplicarea art.101 și 102 din tratat. De asemenea, cu permisiunea instanțelor, ele pot prezenta și observații orale. Conform art.16 din Regulament, instanțele de judecată ale statelor membre nu pot să ia pe baza art. 101-102 din Tratat hotărâri contrare unei Decizii a Comisiei. Dacă nu a intervenit încă o decizie a Comisiei, instanțele naționale trebuie să evite să ia o hotărâre care ar contraveni deciziei Comisiei. În acest scop, instanța națională poate să suspende procesul. În ambele ipoteze, instanța națională poate folosi și acțiunea preliminară.

CURS 14

Reguli aplicabile în domeniul concurenței statelor membre

Regulile în domeniul concurenței privesc nu numai întreprinderile, ci și statele membre, întrucât statele membre, prin intervențiile lor, pot să aducă atingere principiului liberei concurențe. În cadrul acestei teme, vom analiza statutul întreprinderilor publice, regimul juridic al ajutoarelor de stat și situația monopolurilor naționale cu caracter comercial.

Statutul întreprinderilor publice

Principalele dispoziții în materie sunt prevăzute la art. 106 TFUE. Potrivit acestuia:

alin. 1: În ceea ce privește întreprinderile publice și întreprinderile cărora le acordă drepturi speciale sau exclusive, statele membre nu adoptă și nu mențin nicio măsură care contravine normelor tratatelor și în special celor prevăzute la art. 101 – 109;

alin. 2: Întreprinderile care au sarcina de a gestiona serviciile de interes economic general sau care prezintă caracter de monopol fiscal se supun normelor tratatelor și, în special, regulilor de concurență, în măsura în care aplicarea acestor norme nu împiedică, în drept sau în fapt, îndeplinirea misiunii speciale care le-a fost încredințată. Dezvoltarea schimburilor comerciale nu trebuie să fie afectată într-o măsură care contravine intereselor UE;

alin. 3: Comisia asigură aplicarea dispozițiilor acestui articol și adresează statelor membre, în cazul în care e necesar, directivele sau deciziile corespunzătoare.

În contextul art. 106, noțiunea de „întreprindere publică” are o semnificație europeană => modul în care e calificată o anumită întreprindere în dreptul intern al unui stat membru nu este decisiv pentru a stabili dacă aceasta este sau nu o întreprindere publică, în înțelesul art. 106 TFUE. Semnificația noțiunii de „întreprindere publică” poate să fie precizată în funcție de jurisprudența CJUE în domeniul și pe baza Directivei nr. 80/723 privind transparența relațiilor financiare între statele membre și întreprinderile publice. Întreprinderile publice sunt entități asupra cărora autoritățile publice exercită o influență dominantă. Art. 106 TFUE se referă la „statele membre” în timp ce

Directiva 80/723 preferă să pună accentul pe noțiunea de „autorități publice”, în scopul explicării prevederilor art. 106 din tratat. Așa fiind, putem să afirmăm că întreprinderile publice sunt întreprinderi asupra cărora autoritățile regionale sau locale, ori alte colectivități teritoriale ale statelor membre exercită o influență dominantă. Influența dominantă a autorităților publice este prezumată, potrivit Directivei 80/723, în următoarele situații:

autoritățile publice dețin mai mult de jumătate din capitalul social al întreprinderii; autoritățile publice dețin mai mult de jumătate din voturile atribuite în temeiul părților

sociale emise de întreprinderi; autoritățile publice pot să desemneze mai mult de jumătate din membrii organului

administrativ de direcție sau de supraveghere al întreprinderii.

În esență, influența dominantă a autorităților publice se exercită în temeiul dreptului de proprietate, al participărilor financiare sau a regulilor care cârmuiesc întreprinderea.

În cazul întreprinderilor publice, autoritățile publice au o influență dominantă în ceea ce privește constituirea, funcționarea sau dizolvarea acestor întreprinderi. Dispozițiile art. 106 TFUE se pot aplica inclusiv în situația în care entitatea analizată nu are o personalitate juridică distinctă de cea a unui organ central sau local al unui stat membru, precum și în cazurile în care nu urmărește, în activitatea ei, obținera profitului. Pe de altă parte, în raport cu cele menționate, se înțelege că o întreprindere nu va putea fi calificată ca fiind o întreprindere publică numai pentru motivul că autoritățile publice au o participare în cadrul respectivei întreprinderi.

1) Art. 106 alin. 1 se referă nu numai la întreprinderi publice, ci și la întreprinderi cărora autoritățile publice le acordă drepturi speciale sau exclusive. Noțiunea de „drept exclusiv” este mai ușor de înțeles; în schimb, noțiunea de „drept special” a suscitat discuții în doctrină. Ținând seama de jurisprudența CJUE, se poate afirma că întreprinderile care beneficiază de drepturi speciale sunt întreprinderi supuse unor reglementări legale specifice, aplicabile unui număr limitat de întreprinderi și care, în schimbul avantajelor acordate de către autoritățile publice, pot să fie determinate de acestea să adopte o anumită linie de acțiune pe piață. Așa fiind, nu s-ar putea susține că ori de câte ori desfășurarea unei anumite activități economice este condiționată de obținerea unei autorizații din partea autorităților publice ar fi vorba de întreprinderi care beneficiază de drepturi speciale. Drepturile speciale sau exclusive pot să fie acordate de către autoritățile publice dacă ele sunt justificate prin motive care nu au caracter econimic.

Art. 106 alin. 1 interzice adoptarea de către autoritățile publice a oricăror măsuri ce ar contraveni regulilor de concurență. În sensul art. 106 alin. 1, noțiunea de „măsură” are o accepțiune largă, putând să fie vorba de legi, ordonanțe de Guvern, practici administrative, etc. Această noțiune se apropie de cea de „măsură” cu efect echivalent.

Corespunzător practicii CJUE, prevederile art. 106 alin. 1 au efect direct (C-258/98). În situația în care întreprinderile publice dispun de o marjă de apreciere, chiar limitată, în ceea ce privește linia lor de acțiune pe piață, vor putea să fie invocate prevederile art. 101 sau cele ale art. 102 TFUE, care au efect direct, inclusiv în cadrul art. 106 alin. 1. Art. 101 sau art. 102 TFUE pot să fie invocate de asemenea în

circumstanța în care compotamentul anticoncurențial al întreprinderilor publice nu este determinat de inițiativa autorităților publice. Pe de altă parte, în împrejurarea în care comportamentul anticoncurențial al unei întreprinderi publice se datorează numai intervenției unei autorități publice, întreprinderea publică în cauză nu a dispus de nicio marjă de apreciere în vederea stabilirii comportamentului ei pe piață, se va aplica doar art. 106 alin. 1 din tratat.

2) Corespunzător art. 106 alin. 2, regulile de concurență nu se aplică întreprinderilor care au sarcina de a gestiona servicii de interes economic general, ori care prezintă caracter de monopol fiscal, dacă luarea în considerare a regulilor de concurență ar împiedica asemenea întreprinderi să își îndeplinească sarcinile particulare care le revin. Întreprinderile care îndeplinesc servicii de interes economic general sunt întreprinderi care realizează servicii ce au natură economică și care presupun îndeplinirea unor obligații specifice stabilite de către statele membre sau la nivel european, în funcție de criteriul interesului general. Acestea pot să fie întreprineri publice sau private. Ele sunt însărcinate de către autoritățile publice pe baza unui mandat, indiferent de forma lor, să îndeplinească servicii subsumate interesului general, ce sunt definite în mod clar. Serviciile de interes economic general trebuie să fie accesibile tuturor utilizatorilor sau consumatorilor în cadrul unui teritoriu determinat pe baza unor cirterii nediscriminatorii, la prețuri abordabile, în condiții corespunzătoare de calitate. Noțiunea de „serviciu” de interes economic general este înțeleasă în sens larg, putând să fie vorba de servicii propriu zise, dar și de activități care sunt în legătură cu circulația mărfurilor/persoanelor/capitalurilor.

În raport cu jurisprudența actuală a CJUE, art. 106 alin. 2 TFUE are efect direct (C-218/2000). La serviciile de interes economic general se referă și o Carte Albă a Comisiei din 2004 care privește în ansamblu serviciile de interes general. Conform acestei Cărți Albe a Comisiei, art. 106 alin. 2 are prioritate în raport cu alte reguli din Tratat (pct. 32). De altminteri, în jurisprundența CJUE, s-a decis că art. 106 alin. 2 poate justifica o restricție în sensul art. 34 TFUE (C-157/94) și că art. 106 alin. 2 poate justifica o restricție în sensul art. 56 TFUE (C-266/96).

În esență, prevederile art. 106 alin. 2 se justifică prin ideea menținerii echilibrului financiar al întreprinderii care gestionează servicii de interes economic general. Aceastea pot să fie, de exemplu, întreprinderi din domeniul telecomunicațiilor, poștei, transportului aerian, furnizării energiei electrice, apei potabile. Astfel de întreprinderi nu sunt supuse regulilor de concurență în condițiile în care aplicarea acestor reguli le-ar împiedica să își îndeplinească obligațiile subsumate serviciului public. În circumstanțele în care întreprinderile arătate ar fi supuse regulilor de concurență, ele ar intra în concurență cu întreprinderi ce ar putea să se axeze numai pe desfășurarea unor activități economice profitabile și, în consecință, pe termen mediu sau lung, ar fi înlăturate de pe piață.Art. 106 alin. 2 nu solicită ca activitatea economică de interes general să constituie unica sau activitatea princiapală a întreprinderii în cauză. Totuși, în eventualitatea în care o anumită întreprindere îndeplinește atât activități de interes economic general, cât și alte activități economice, activitățile economice ce pot să fie disociate e serviciile de interes economic general vor fi supuse regulilor de concurență dacă nu este afectat echilibrul financiar al întreprinderii respective (C-188/189/1980).

Regimul juridic al ajutoarelor de stat

În principiu, prin dispozițiile TFUE, ajutoarele de stat sunt interzise. Potrivit art. 107 alin. 1 TFUE, cu excepția derogărilor prevăzute de tratate, sunt incompatibile cu piața internă ajutoarele acordate de stat sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă, care denaturează sau amenință să denatureze concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, în măsura în care acestea afectează schimburile comerciale dintre statele membre. Corespunzător hotărârilor CJUE pronunțate în cauzele Capolongo și, respectiv, Steinike/Weinlig, art. 107 alin. 1 TFUE nu are efect direct. De altminteri, la alin. 2 al aceluiași articol sunt arătate categoriile de ajutoare de stat compatibile cu piața internă, iar în cadrul alin. 3 sunt prevăzute categoriile de ajutoare de stat care pot să fie considerate compatibile cu piața internă. Din cele arătate, nu trebuie să se înțeleagă însă că în ceea ce privește ajutoarele de stat nu există acte juridice europene care ar putea să fie invocate în fața organelor de jurisdicție ale statelor membre. Referitor la actele juridice europene cu caracter general, reținem că pot să fie invocate în fața organelor de jurisdicție ale statelor membre prevederile art. 108 alin. 3 TFUE care interzic statelor membre ca, înainte de adoptarea unei decizii de către Comisie, să pună în aplicare un proiect prin care urmăresc să instituie sau să modifice un ajutor de stat. De asemenea, particularii pot să invoce prevederile Regulamentelor adoptate în domeniu, întrucât art. 109 TFUE permite Consiliului să adopte toate regulamentele utile pentru aplicarea art. 107 și 108 din Tratat. În legătură cu actele juridice europene care au caracter individual, precizăm că pot să fie invocate în fața organelor de jurisdicție a statelor membre deciziile Comisiei și ale Consiliului prin care se aprobă sau se interzice un ajutor de stat. Potrivit art. 108 TFUE, Comisia are o competență generală în materia examinării ajutoarelor de stat, atât în ceea ce privește ajutoarele existente (art. 108 alin. 1), cât și referitor la proiectele ce urmăresc instituirea sau modificarea ajutoarelor de stat (art. 108 alin. 3). În materie, Consiliul dispune de o competență excepțională. Astfel, conform art. 108 alin. 2, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate decide că un ajutor acordat sau care urmează să fie acordat de un stat membru trebuie să fie considerat totuși compatibil cu piața internă prin derogare de la dispozițiile art. 107 sau de la regulamentele prevăzute la art, 109.Art. 107 alin. 3 lit. e se referă, în contextul categoriilor de ajutoare care pot să fie considerate compatibile cu piața internă, la categoria de ajutoare stabilite prin Decizie a Consiliului care hotărește la propunerea Comisiei. Astfel de decizii ale Consiliului credem că nu au efect direct, întrucât prin ele sunt stipulate o serie de condiții minimale care trebuie respectate, iar Comisia are sarcina să analizeze ajutoarele de stat ce ar fi instituite pornind de la aceste decizii ale Consiliului.Art. 107 alin. 1 TFUE se aplică dacă sunt întrunite următoarele condiții:1) Se acordă un avantaj, indiferent de forma acestuia, de către un stat membru sau prin

intermediul resurselor de stat.Noțiunea de „ajutor de stat” este mai largă față de aceea de „subvenție”. Ajutoarele de stat pot să constea în scutiri sau reduceri de impozite ori taxe, transmiterea preferențială a unor terenuri ori clădiri, furnizarea preferențială a unor servicii, etc.

În scopurile aplicării art. 107 alin. 1, nu se solicită ca în toate situațiile avantajele consimțite să aibă la bază o anumită măsură legislativă. Ajutoarele la care se referă art. 107 alin. 1 sunt acordate de statele membre sau de autoritățile publice din statele membre (de ex., autoritățile publice dintr-o regiune, departament, etc). În general, ajutoarele de stat grevează din punct de vedere economic bugetul de stat sub forma unor cheltuieli sau a diminuării unor încasări. În scopul aplicării art. 107 alin. 1, nu are importanță dacă întreprinderile beneficiare au dorit sau nu să se bucure de avantajele consimțite.

2) Avantajele acordate favorizează anumite întreprinderi sau producerea unor bunuri .Ajutoarele de stat au caracter selectiv – ele privesc întreprinderi care își desfășoară activitatea într-un anumit domeniu economic, care au o anumită formă juridică, care obțin bunuri cu o anumită destinație, etc. Măsurile economice sau fiscale cu caracter general nu reprezintă ajutoare de stat. Pe de altă parte, nu constituie ajutoare de stat măsurile cu caracter selectiv în condițiile în care acest caracter se justifică prin particularitățile domeniului avut în vedere. De asemenea, nu sunt ajutoare de stat prestațiile autorităților publice care au menirea de a acoperi integral sau parțial costurile pe care le presupune îndeplinirea obligațiilor subsumate unui serviciu de interes economic general (C-280/2008- Altmark).Prevederile art. 107 alin. 1 se aplică inclusiv în ipoteza în care, așa zicând, întreprinderile beneficiare ale unui ajutor de stat „se ajută pe ele însele”, în sensul că plătesc o taxă care este folosită pentru distribuirea unor ajutoare de stat în sectorul economic în care activează întreprinderea respectivă.

3) Avantajele acordate de statele membre denaturează sau amenință să denatureze concurența; 4) Avantajele acordate de statele membre afectează schimburile comerciale dintre acestea .

Ultimele două condiții se analizează, de regulă, împreună, datorită legăturilor existente între ele. În general, se consideră că e posibilă distorsonarea concurenței dacă avantajul consimțit consolidează poziția unor întreprinderi în raport cu a concurenților acestora.

Monopolurile naționale cu caracter comercial

Art. 37 TFUE obligă statele membre să adapteze monopolurile naționale cu caracter comercial astfel încât să fie exclusă orice discriminare între resortisanții statelor membre cu privire la condițiile de aprovizionare și comercializare. Monopolurile își desfășoară activitatea în limitele teritoriului statelor membre și, ca atare, activitatea acestora poate să aducă atingere regulilor de concurență.

În sensul art. 37, noțiunea de „monopol” cu caracter comercial e înțeleasă într-o accepțiune largă, fiind vorba de orice organism prin intermediul căruia un stat membru, de jure sau de facto, direct sau indirect controlează, conduce sau influențează în mod semnificativ importurile sau exporturile din statele membre. Dispozițiile art. 37 se aplică, de asemenea, monopolurilor de stat concesionate, adică în împrejurarea în care statele membre acordă unor întreprinderi private un anumit drept exclusiv.

Art. 37 nu vizează orice monopoluri naționale, ci numai pe cele care au caracter comercial. Acestea sunt monopolurile naționale care își desfășoară activitatea în domeniul importului, exportului sau comercializării bunurilor.

Prevederile art. 37 care impun statelor membre obligația de adaptare a monopolurilor naționale cu caracter comercial au efect direct limitat. Obligația de adaptare a monopolurilor naționale arătate implică cel puțin următoarele:

Înlăturarea drepturilor exclusive la importul/exportul unor mărfuri; Înlăturarea drepturilor exclusive de comercializare de către en-gros-iști a anumitor mărfuri

importate; Aplicarea principiului tratamentului egal între mărfurile importate și bunurile indigene

supuse unui anumit monopol în materie fiscală.