Curs - Teoria EFS - B5 (1)

Mârza Dănilă Dănuţ

TEORIA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI

SPORTULUI

Curs pentru studenţi specializărilor Educaţie fizică şi sportivă şi Sport şi performanţă

motrică

- 2006 -


2

Teoria Educaţiei Fizice şi Sportului

C U P R I N S

Capitolul 1. ŞTIINŢĂ ŞI TEORIE ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT..............7

1.1. Noţiunile de ştiinţă şi teorie a educaţiei fizice şi sportului......7

1.2. Apariţia şi evoluţia Teoriei educaţiei fizice şi sportului...........8

1.3. Apariţia şi evoluţia Ştiinţei educaţiei fizice şi sportului.........12

Capitolul 2. TEORIA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI - DISCIPLINĂ ŞTIINŢIFICĂ.....................................................................................23

2.1. Introducerea în cercetarea ştiinţifică....................................23

2.2. Obiectul, sarcinile şi problemele Teoriei educaţiei fizice şi sportului........................................................................................26

2.3. Legătura ştiinţei educaţiei fizice şi sportului cu alte ştiinţe. .28

2.4. Metodele de cercetare...........................................................38

2.5. Izvoarele Teoriei educaţiei fizice şi sportului........................51

2.6. Elaborarea unei lucrări de cercetare ştiinţifică.....................52

Capitolul 3. EDUCAŢIA FIZICĂ ŞI SPORTUL – FENOMEN SOCIAL..........56

3.1. Educaţia fizică şi sportul – fenomen social complex şi dinamic56

3.2. Esenţa educaţiei fizice şi sportului........................................60

3.3. Caracteristicile actuale ale educaţiei fizice şi sportului........62

Capitolul 4. CONCEPTE TERMINOLOGICE ALE EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI.....................................................................................72

4.1. Necesitatea cunoaşterii şi interpretării corecte a conceptelor terminologice din domeniul educaţiei fizice şi sportului..............72

4.2. Categoriile educaţiei fizice şi sportului..................................75

4.3. Noţiunile educaţiei fizice şi sportului....................................98

Capitolul 5. ORIGINILE ŞI DEZVOLTAREA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI...................................................................................115

5.1. Origini..................................................................................115

5.2. Crearea sistemelor de educaţie fizică şi sport.....................116

5.3. Sistemul de educaţie fizică şi sport din România.................117

Capitolul 6. IDEALUL, FUNCŢIILE ŞI OBIECTIVELE GENERALE ALE EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI.....................................................122

6.1. Idealul din domeniul educaţiei fizice şi sportului................122

6.2. Funcţiile educaţiei fizice şi sportului...................................123

6.3. Obiectivele generale ale educaţiei fizice şi sportului...........133

3

Mârza Dănilă DănuţCapitolul 7. MIJLOACELE EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI................138

7.1. Aspecte generale.................................................................138

7.2. Exerciţiul fizic - mijloc specific, de bază, al educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv.............................................................139

7.3. Selecţionarea exerciţiilor pentru activitatea practică.........143

7.4. Clasificarea exerciţiilor fizice..............................................147

7.5. Mijloacele asociate..............................................................166

7.6. Mijloacele nespecifice (asociate).........................................167

4


Introducere

Prezentul curs se adresează studenţilor de la specializările Educaţie fizică şi sportivă şi Sport şi performanţă motrică care doresc să devină profesori de educaţie fizică pentru toate nivelele învăţământului, precum şi antrenori în una din ramurile sportive. Prezentarea, într-o viziune modernă, a educaţiei fizice şi sportului în societatea actuală şi viitoare, contribuie, în mod eficient, la formarea unei concepţii ştiinţifice despre aceste activităţi, a căror funcţii şi obiective asigură înţelegerea necesităţii de a realiza un anumit ideal. Esenţa, ca şi caracteristicile actuale ale educaţiei fizice şi sportului reprezintă orientări direcţionate spre activităţile teoretice şi practice ale viitorilor profesori-antrenori ce se vor ocupa cu formarea tineretului. În mod sintetic sunt prezentate mijloacele cu ajutorul cărora se contribuie la îndeplinirea obiectivelor atât din educaţie fizică cât şi din sport. Exerciţiul fizic este prezentat ca mijloc specific de bază atât din punct de vedere al conţinutului cât şi a formei sale. Clasificarea exerciţiilor fizice orientează pe viitorul profesor şi antrenor spre alegerea celor mai eficiente mijloace care să grăbească îndeplinirea obiectivelor apropiate cât şi cele mai îndepărtate.

Obiectivele cursului

1. Formarea concepţiei ştiinţifice despre educaţie fizică şi sport, a unei imagini corecte despre disciplină şi profesie;

2. Formarea şi perfecţionarea specialiştilor în educaţie fizică şi sport şi abilitarea acestora cu cunoştinţe aplicabile în practica disciplinei;

3. Dezvoltarea capacităţii de înţelegere corectă a fenomenelor şi problemelor din domeniul educaţiei fizice şi sportului;

4. Însuşirea unui sistem de cunoştinţe care să permită viitorilor profesori să-şi dezvolte competenţele ştiinţifice, sportive, pedagogice şi social-active;

5. Formarea deprinderii de studiere a fenomenului educaţiei fizice şi sportului în vederea contribuţiei fiecăruia la dezvoltarea patrimoniului teoretic şi practic al disciplinei

5


Capitolul 1. ŞTIINŢĂ ŞI TEORIE ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

Obiective operaţionale: Să cunoască semnificaţia noţiunilor generale de ştiinţă şi

teorie; Să cunoască ce este Teoria educaţiei fizice şi sportului ca

ramură a ştiinţei educaţiei fizice şi sportului; Să cunoască evenimentele istorice care au determinat

apariţia şi dezvoltarea unei teorii despre educaţie fizică şi sport;

Să cunoască evoluţia conceptului de teorie a educaţiei fizice şi sportului;

Să cunoască evoluţia Ştiinţei educaţiei fizice şi sportului şi opinii despre denumirea acestei ştiinţe;

Să cunoască etapele de formare a Ştiinţei educaţiei fizice şi sportului şi condiţiile pe care le îndeplineşte pentru a fi ştiinţă;

Să cunoască ramurile sau sistemul de discipline ce alcătuiesc Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului.

1.1. Noţiunile de ştiinţă şi teorie a educaţiei fizice şi sportului

Teoria educaţiei fizice şi a sportului, dar mai cu seamă Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului au constituit şi încă mai constituie probleme principale ale specialiştilor din aceste domenii.De la început trebuie să precizăm că nu putem pune semnul egalităţii între ceea ce este Teoria educaţiei fizice şi sportului şi ceea ce reprezintă Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului. Cu toate că s-au făcut paşi importanţi pentru găsirea celor mai corecte înţelesuri ale celor două categorii, încă se mai cercetează definiţiile şi conţinutul lor.Considerăm ca fiind deosebit de util mai întâi să ne punem întrebările: ce este o ştiinţă ? şi ce este o teorie ?Ştiinţa este „ansamblul sistematic de cunoştinţe veridice despre realitatea obiectivă şi subiectivă, ansamblul de cunoştinţe dintr-un anumit domeniu al cunoaşterii”.Teoria definită în diverse dicţionare este:

6


„o categorie filosofică desemnând reflectarea abstractă, conceptuală a realităţii obiective” sau „o categorie filosofică, corelată cu aceea de practică şi desemnând reflectarea conceptuală cu ajutorul abstracţiilor, a realităţii obiective” (Dicţionarul filosofic);

„este un ansamblu de idei pe baza cărora se interpretează fapte sau evenimente care aparţin anumitor domenii sau categorii de fenomene”;

„o formă a cunoaşterii ştiinţifice constând dintr-un ansamblu de cunoştinţe noţionale ordonate sistematic, care oferă o descriere şi o explicaţie a unui domeniu al realităţii”;

„un sistem de principii care constituie conţinutul ideologic al unei ştiinţe”;

Teoria este deci o ramură a unei ştiinţe.Din definiţiile teoriei rezultă că: „Teoria educaţiei fizice şi sportului” este „o sumă de cunoştinţe ştiinţifice, ordonate sistematic şi care ne informează cu realitatea din domeniul educaţiei fizice şi sportului”. În acelaşi timp rezultă că ea aparţine unei ştiinţe, este o ramură a unei ştiinţe, ştiinţă care încă îşi caută adevărata denumire, dar pe care pentru început o denumim: „Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului”.Considerentele de mai sus ne îndreaptă spre concluzia că Teoria educaţiei fizice şi sportului este o disciplină de studiu pentru studenţii de la specializările; Educaţie fizică şi sportivă şi Sport şi performanţă motrică, pentru profesori şi antrenori, că este o ramură a ştiinţe care se ocupă de acest domeniu.Teoria educaţiei fizice şi sportului generalizează o practică avansată, definind concepte, formulând obiective, stabilind principii, metode şi mijloace de realizare a obiectivelor, realizează idealul şi funcţiile educaţiei fizice şi sportului, iar prin toate acestea ajută practica pe care o desfăşoară profesorii şi antrenorii.

1.2. Apariţia şi evoluţia Teoriei educaţiei fizice şi sportului

Mai întâi se impune determinarea evoluţiei denumirii Teoriei educaţiei fizice şi sportului pentru putea trata evoluţia ştiinţei ca atare.Denumire de Teorie a educaţiei fizice şi sportului implică clarificarea semnificaţiei celor două noţiuni: educaţiei fizică şi

7


sport. Aceasta cu atât mai mult cu cât, deşi ambele noţiuni sunt de dată relativ recentă, acţiunile analoage sunt întâlnite încă din trecutul îndepărtat, dar altfel denumite. Astfel, în Grecia antică practicarea exerciţiilor fizice sub formă de întrecere, care astăzi se întâlneşte sub denumirea de sport, se numea agonistică.În ceea ce priveşte educaţia fizică semnificaţii şi elemente de conţinut corespund în mare măsură cu activitatea care din cele mai vechi timpuri şi chiar mai recent, a fost denumită gimnastică. Aşa de exemplu, se vorbeşte de sistemul gimnasticii suedeze (Ling) sau gimnasticii germane (Guts Muths), care la vremea şi în ţările respective constituiau veritabile sisteme de educaţie fizică şi nicidecum de gimnastică în înţelesul actual. Deci, toate cunoştinţele acumulate ca generalizări ale unor experienţe se concentrau într-o teorie a gimnasticii.Pe măsură ce noţiunea de gimnastică s-a înlocuit, prima dată în şcoli, cu noţiunea de educaţie fizică şi denumirea disciplinei cu cel mai mare grad de generalizare din acest domeniu s-a schimbat şi a căpătat denumirea de „teorie a educaţiei fizice”.Odată cu începutul Jocurilor Olimpice moderne, sportul capătă amploare din ce în ce mai mare. Dezvoltarea activităţii sportive solicită tot mai mult clarificări din punct de vedere ştiinţific. Concentrarea acestor cunoştinţe este realizată de disciplina care de acum se numeşte Teoria educaţiei fizice şi sportului. Sub această denumire ne-au surprins transformările ce au avut loc în ţara noastră după Decembrie 1989. Dezvoltarea şi statuarea Ştiinţei educaţiei fizice şi sportului, determină tot mai mult ca noua denumire a acestei discipline să fie Teoria ştiinţei educaţiei fizice şi sportului (indiferent cum se va numi Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului).Oricum, dacă avem în vedere că nu există cercetare fără teorie, că fiecare proiect de cercetare are ipoteze preliminare care sunt postulate teoretice precedând ceea ce trebuie cercetat, înseamnă că Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului are nevoie şi de o teorie.Din punct de vedere istoric, apariţia şi dezvoltarea Teoriei educaţiei fizice şi sportului se prezintă după cum urmează:O primă înţelegere a Teoriei educaţiei fizice şi sportului este formulată astfel: concentrare de cunoştinţe şi informaţii cu privire la problemele educaţiei fizice şi sportului, sau după cum precizează I. Schmitz, cunoştinţe şi informaţii cu privire la problemele educaţiei prin mişcare, prin joc şi performanţă,

8


activitate fizică sau sport. Conform acestui fapt se poate recunoaşte în istoria educaţiei, că problemele educaţiei fizice au o tradiţie îndelungată. În tradiţia educaţională, un mare număr de filosofi didactici (din Grecia antică până în prezent), s-au ocupat de importanţa, scopurile şi obiectivele educaţiei prin activitate fizică. Aproape nici un filosof renumit nu a refuzat să includă în conceptul său educaţional idei de bază în legătură cu educaţia fizică. Mai mult decât atât, se poate dovedi că au existat foarte multe probleme despre educaţia fizică atât în antichitate, cât şi în perioadele renaşterii italiene a iluminismului şi naturalismului ca şi în timpurile moderne.În mileniul al treilea î. Cr. medicul chinez Kong-Fu creează un sistem de exerciţii fizice cu caracter medical pornind de la ideea că bolile omeneşti pot fi vindecate prin exerciţii fizice însoţite de gimnastica respiratorie. În timpul dinastiei Tang 1102-1142 d. Cr., generalul Yo-Fei, pe baza sistemului de gimnastică a lui Kong-Fu a întemeiat un nou sistem care urmărea asigurarea ţinutei corecte a corpului. El a grupat exerciţiile din vechea gimnastică medicală în „8 exerciţii de prosperitate”, executate într-un ritm imprimat de cântec.În India, în „Vedele” cartea sfântă a hinduşilor, ca şi în „legile lui Manu” (mileniul IV în. Cr) se subliniază necesitatea practicării unor exerciţii fizice. Din motive de igienă corporală şi de ordin religios, aceste exerciţii au format un sistem naţional de gimnastică şi educaţiei fizică, cunoscut sub numele de „Pranayama”.În Egipt puţinele documente scrise care ne-au rămas în legătură cu educaţia fizică, atestă existenţa unei preocupări constante pentru dezvoltarea fizică. Gimnastica analitică se bucură de un prestigiu deosebit, mişcările fiind grupate după influenţa lor asupra diferitelor segmente ale corpului uman, în mişcări de braţe, de trunchi, de picioare ş.a.m.d. Multe desene murale, ori pe diferite vase (anul 2650 î. Cr.) sunt mărturii ale importanţei acordate de acest popor exerciţiilor de mobilitate ale coloanei vertebrale şi exerciţiilor acrobatice.Lucrarea „Ciropedia” lui Xenofon, care se referă la educaţia primită de regele persan Cirus - subliniază rolul exerciţiilor fizice în călirea corpului, dezvoltarea voinţei şi obişnuirea cu mânuirea armelor şi scoate în evidenţă prezenţa acestora între mijloacele educative.

9


Dintre civilizaţiile antice, Grecia a acordat cea mai mare importanţă exerciţiilor fizice. Celebrul medic Hipocrate sublinia că sănătatea este condiţionată de îmbinarea unei alimentaţii raţionale cu practicarea exerciţiilor fizice. Galen, personalitate a medicinii greco-romane consideră că gimnastica face parte din igienă, deci din medicină. Filostrat în lucrarea „De arte gymnastica” (Despre gimnastică) scoate în evidenţă influenţa gimnasticii asupra sănătăţii şi recomandă o strânsă colaborare a gimnasticii cu igiena, fiziologia şi pedagogia. În statul Sparta, educaţia fizică este folosită în pregătirea tineretului pentru război, deci substratul este militar. Cultura ateniană dă noi valenţe practicării exerciţiilor fizice. Atenienii erau preocupaţi de atingerea perfecţiunii umane în privinţa educaţiei, la baza căreia puneau frumuseţea şi armonia „Kalos Kai Agatos” (om frumos şi bun). Platon consideră gimnastica ca cel mai însemnat element al educaţiei. El consideră că idealul întregii acţiuni educaţionale este „Kalos Kai Agatos”. Dezvoltarea proporţională a corpului ca rezultat al practicării sistematice a exerciţiilor fizice, face parte integrantă din acest ideal. Capodoperele de artă antică precum „Discobolul” sculptorului Miron, „Doriforul” sculptat de Policlet sau „Aruncătorul de suliţe” sunt mărturii ale prezenţei exerciţiilor fizice în cultura epocii.La romani găsim elemente de mare importanţă teoretică. Quintilian, retor şi pedagog, include în sistemul de educaţie intelectuală şi morală preconizat de el şi gimnastica, motivând că aceasta contribuie la dezvoltarea capacităţii de înţelegere, întinereşte şi împrospătează spiritul. Poetul satiric latin Juvenal acordă gimnasticii o deosebită însemnătate în formarea omului, oglindită în celebrul vers „Optandum est ut sit mens sana în corpore sano” (este de dorit ca o minte sănătoasă să fie într-un corp sănătos), prin care consacră exerciţiilor fizice o finalitate socială de maximă însemnătate.Începuturile unei concentrări de cunoştinţe despre educaţia fizică se regăsesc la sfârşitul secolului XVIII când apar filantropii. În perioada următoare cunoştinţele încep să se sistematizeze şi se grupează în lucrări ca: „Antrenamentul fizic al tinerilor” de Guts Muhts (1773) sau „Despre educaţia fizică ca introducere în antrenamentul fizic elementar dintr-o succesiune de activităţi fizice" de J.H. Postalozzi (1807).Secolul XIX se caracterizează prin apariţia sistemului de educaţie fizică. Ca exemplu pentru apariţia unei anumite teorii ştiinţifice pot fi date: „Predarea măiestriei gimnasticii” (din

10


1840-1846) şi „Carte de gimnastică pentru şcoli” (1847-1851) de A. Spiess.Noi progrese au fost făcute în teoria educaţională şi a educaţiei fizice în jurul anului 1900. În această perioadă termenul de gimnastică este înlocuit cu educaţia fizică, astfel apare perspectiva unei teorii independente a sportului şi educaţiei fizice.Prima teorie ca un sistem complet de activităţi fizice educaţionale este întemeiată de austriecii K. Gaulfofer şi M. Steicher în lucrările: „Reforme ale gimnasticii” şi „Gimnastica naturală” (1924-1928).Educatori renumiţi ca: E. Spencer (1882-1963), H. Nohl (1879-1960) sau A. Fischer (1888-1937) dau în acelaşi timp informaţii valoroase prin accentuarea importanţei educaţiei fizice organizate şi necesitatea formării unei teorii care să stea la baza pedagogiei sportive.În perioada 1928-1960, în mai multe părţi ale lumii se discută problema unei ştiinţe independente a sportului. Sunt numeroase căutări spre a realiza o teorie ştiinţifică a educaţiei fizice şi apar tendinţe spre a o cuprinde în ştiinţele educaţiei sau în ştiinţele sociale şi comportamentale.O preocupare deosebită, spre a da un caracter ştiinţific acestei activităţi a fost delimitarea categoriilor, a noţiunilor sale fundamentale, iar activitatea de educaţie fizică să fie privită ca o activitate culturalăDupă 1960, Teoria educaţiei fizice şi sportului capătă cu adevărat independenţă şi devine o disciplină ştiinţifică îndeplinind toate condiţiile unei ştiinţe. În perioadele care au urmat s-a îmbogăţit mereu ţinând permanent legătura cu practica, principalul său izvor.Până la ora actuală structura Teoriei educaţiei fizice şi sportului cuprinde două părţi care se constituie în două discipline de studiu separate şi anume:I - Bazele generale ale Teoriei educaţiei fizice şi sportului sau însăşi Teoria educaţiei fizice şi sportului;II - Didactica generală a educaţiei fizice şi sportului (Bazele generale ale instruirii şi educării), ca disciplină de studiu pentru studenţi cuprinsă în Planul de Învăţământ ca atare.

11


1.3. Apariţia şi evoluţia Ştiinţei educaţiei fizice şi sportului

Ştiinţele nu sunt apariţii spontane. Ele apar din pornirea oamenilor spre cercetare şi învăţare, aceasta se realizează prin concentrarea asupra anumitor obiective, evenimente şi probleme a căror existenţă încearcă să fie elucidată precum şi cauzele şi efectele lor.Progresul ştiinţelor şi prin aceasta progresul în general nu poate fi văzut numai prin faptul că un număr de cunoştinţe, generate de ştiinţe în legătură cu lumea şi societatea, creşte. Acest proces este dovedit de faptul că ştiinţele au devenit mult mai diferenţiate cu scopul de a se ocupă de anumite teme şi probleme mai în detaliu. Aşadar, noi ştiinţe apar din procese continue de diferenţiere a noi teme şi probleme, fie prin separarea unor domenii ştiinţifice deja stabilite. Astăzi Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului şi ca ramură a acesteia şi Teoria educaţiei fizice şi sportului, sunt incluse într-un asemenea proces de dezvoltare ştiinţifică.Evoluţia Ştiinţei educaţiei fizice şi sportului şi implicit a Teoriei educaţiei fizice şi sportului, iar actualmente a filosofiei sale, a fost mai rapidă în ultimele patru decenii. Aceasta se datorează, în primul rând dezvoltării impetuoase pe care a luat-o practicarea exerciţiilor fizice sub forma educaţiei fizice a tineretului sau mai ales sub forma competitivă numită sport. Un alt factor hotărâtor a fost diferenţierea şi specializarea cunoştinţelor, dezvoltarea ştiinţelor de graniţă şi apariţia celor interactive. În acest mod, treptat, se dezvoltă un sistem de cunoştinţe specifice domeniului nostru şi care devine Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului. Fenomenul se justifică prin faptul că se îndeplinesc toate condiţiile pe care le implică existenţa unei ştiinţe şi anume:- are domeniu sau obiect propriu de cercetare, pe care

nici una dintre celelalte ştiinţe nu-şi propune să-l studieze;- are metode de cercetare proprii, care, chiar dacă sunt

întâlnite şi la alte ştiinţe, capătă particularităţi ale domeniului, mai ales dacă ţinem seama de specificul activităţii bazat pe efortul muscular şi nervos solicitat;

- ipotezele de cercetare îi sunt caracteristice şi urmăresc optimizarea unei activităţi specifice;

- are legităţi specifice concretizate în principii, cerinţe, norme şi reguli ce sunt caracteristice educaţiei fizice şi sportului;

12


- are o cantitate apreciabilă de date teoretice şi practice pe care le completează continuu asigurându-şi şi autoperfecţionarea.

Având obiect propriu de cercetare, Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului este o ştiinţă autonomă dar în acelaşi timp pluridisciplinară şi integrativă.Integrativul este urmarea pluridisciplinarităţii orientate spre studiul total al omului privit atât ca sistem deschis în multiple relaţii cu ambianţa socială, cât şi ca sistem evolutiv, în continuă dezvoltare pe baza creşterii organizării sale interne (Epuran M.).Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului a trecut de la etapa de aplicare a legităţilor ştiinţelor particulare la domeniul activităţilor de acest fel, la etapa de sinteză a unor date ale ştiinţelor particulare, întregite cu cele ale ştiinţelor mai noi, cum sunt: cibernetica, teoria sistemelor, informatica, praxiologia etc.Claude Bouchard evidenţiază că ,,ştiinţa activităţii fizice” este capabilă să aibă o structurare conceptuală care face posibilă realizarea unui grad de rafinament în înţelegerea acestui domeniu şi face comunicarea în exteriorul său mai facilă.Structura conceptuală a unui domeniu înseamnă un model de bază ce permite integrarea rezultatelor cercetării şi formularea unei noi ipoteze în concordanţă cu o ordine logică.Structura conceptuală permite sinteza lucrărilor experţilor din domeniul respectiv, cu toate că acestea pot cuprinde realităţi de diferite dimensiuni, însă un domeniu de studiu poate avea structuri diferite conceptuale care se schimbă cu timpul.Claude Bouchard precizează că printre cele mai importante modele din domeniul nostru trebuie menţionate eforturile serioase în pregătirea Enciclopediei ştiinţei sportului şi medicinii (Larson şi alţii - 1971). Tot el arată că este de acord cu punctele de vedere ale specialiştilor care susţin că structura noastră conceptuală ar pivota în jurul noţiunii de bază a eredităţii şi a interacţiunii dintre ereditate şi mediu (educare, antrenare etc.).Structura conceptuală a unei ştiinţe se poate asimila cu limbajul omului care i-a permis dezvoltarea intelectuală.Claude Bouchard, după ce scoate în evidenţă principalele concepte cărora trebuie să le acordăm atenţie şi anume: educaţie fizică, sport, activitate, exerciţiu şi mişcare, le interpretează pe fiecare în parte, în felul următor:Educaţia fizică nu poate reprezenta un obiect universal, care să acopere o întreagă arie a unei discipline şi este dificil de cuprins sub acest titlu multe activităţi profesionale (legate de ea).

13


Sport este un termen adesea întrebuinţat de mulţi autori, probabil pentru motive extrem de practice. Se întâmplă frecvent ca aceşti autori să se refere de fapt la ,,sport şi alte activităţi fizice”. Deci sportul pare să constituie un obiect cuprinzând o arie atât de extinsă pe cât am dori.Activitate a fost un termen de asemenea utilizat de câţiva autori pentru a delimita graniţele acestui obiect de interes comun. Dar, activitatea acoperă o arie mult mai mare şi nu include numai activităţile fizice ale omului, ci şi cele intelectuale şi sociale. Deci, nu poate constitui obiectul principal al activităţilor noastre.Exerciţiul este un cuvânt des utilizat şi acoperă o importantă parte a intereselor noastre. Termenul ,,exerciţiu - ştiinţă” a fost adoptat la Universitatea Ilinois din S.U.A. În cest caz, ne referim la un concept care este mai semnificativ decât obiectul preocupărilor noastre. Exerciţiu poate însemna de asemenea exerciţiu intelectual. Acestui termen îi lipseşte exactitatea şi deci, pentru acest motiv trebuie respins.Mişcarea (omului) este o expresie întrebuinţată pentru a defini sectorul realităţii direct legat de educaţia fizică. Deşi imperfect, acesta este cel mai apropiat termen posibil de obiectul nostru dar este parţial satisfăcător.În continuare menţionează că, deşi nu s-au găsit lucrări şi autori care să propună conceptul de activitate fizică, consideră că acest concept este cel mai nimerit şi el constituie centrul studiului şi cercetării pe care o întreprinde. În consecinţă propune expresia de ,,Ştiinţa activităţilor fizice” ca fiind cea mai cuprinzătoare şi aceasta include ,,sectorul activităţii umane ce constă în mişcările corpului, precum şi mişcările cognoscibile, voluntare sau educaţie, muncă şi munci casnice, recreere (fizică), performanţă şi pregătirea ei, condiţie fizică, refacere şi reeducare motorie”.Eckard Meinberg foloseşte în special termenul ,,Pedagogia sportului” ca disciplină ştiinţifică şi evidenţiază necesitatea dezvoltării teoriei pedagogiei sportului ca disciplină recentă (1980) şi care a preluat o serie de date de la Teoria Educaţiei fizice.Mensel, în 1976, dă pedagogiei sportive următoarea definiţie: ,,ştiinţa care studiază educarea în cadrul activităţilor sportive, realizarea ei, conceptele ei de acţiune şi efectele ei asupra vieţii publice şi particulare”.Klaus Rijsdorp denumeşte Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului cu termenul ,,gimnologie” (a exersa). După ce arată că sunt utilizaţi mulţi termeni ca: ,,filosofia şi ştiinţele educaţiei fizice”, ,,filosofia

14


şi sporturile”, ,,ştiinţa sportului” sau ,,ştiinţele sporturilor”, precizează că termenul sport are diferite înţelesuri în diferite ţări (sport competiţional, sport recreaţional.). În unele ţări se vorbeşte despre educaţia fizică, în altele de sporturi educaţionale sau sporturi şcolare. Într-o serie de ţări sportul în şcoală nu înseamnă educaţie fizică, ci sport cu organizare şcolară ca un intermediar între educaţia fizică şi sporturile din afara şcolii. De aici, rezultă că este greu să vorbim despre noţiunea ştiinţa sportului sau a educaţiei fizice.Autorul scoate în evidenţă, de asemenea, că gimnologia este ştiinţa care este angajată în motorul acţiunii: termenul indicând obiectul ocupaţiei ştiinţifice.Dicţionarul Ştiinţelor sportului apărut sub direcţia lui Erich Beyer în Germania (1987), denumeşte acest domeniu: Ştiinţa sportului prin care se înţelege „ansamblul cunoştinţelor, dezvoltărilor şi metodelor care au ca obiect conform regulilor ştiinţifice fundamentale - problemele şi manifestările sportului”. Un aspect esenţial al ştiinţei sportului este caracterul său teoretic. In discuţia epistemologică a disciplinei sunt încă echivoce îmbinările datelor teoretice în fraze, cunoştinţe şi discursuri capabile să obţină un consens. Ştiinţa sportului este interpretată ca o ştiinţă transversală, o ştiinţă amestecată, ca o ştiinţă aplicată, interdisciplinară, multidisciplinară. Iată de ce termenul a fost utilizat fie la singular, fie la plural, după înţelegerea sa ştiinţifică.Criteriile uzuale care determină un titlu ştiinţific nu pot fi satisfăcute complet de către ştiinţa sportului decât dacă aceasta adoptă criteriile de ştiinţificitate ale altor ştiinţe:- obiect de cercetare autonom (fenomenul sport, obiect

formal);- concepţii şi metode de cercetare specifice (aici se referă mai

presus de orice la ştiinţa mamă);- sistematizarea progreselor în materie de cunoaştere (are cel

mai adesea loc în disciplinele specifice ale ştiinţei sportului);- limbaj specific (referinţă puternică la ştiinţa de bază).

Procesul de dezvoltare a ştiinţei sportului este de asemenea inegal şi prezintă ritmuri diferite în ţările Europei de Est, în SUA, în Germania. La fel, centrele de preocupare se schimbă după ţară. Dezvoltarea concepţiei despre ştiinţa sportului, se poate structura în 3 faze:

faza 1 - cercetători ştiinţifici izolaţi, caută noi modele pentru a coopera;

15


faza 2 - interacţiune inter şi multidisciplinară şi solidaritate internaţională, apariţia instituţiilor ştiinţifice internaţionale;faza 3 - clarificarea câmpului, dezvoltarea teoriilor, integrarea ştiinţelor sportului într-o ştiinţă a sportului şi integrarea acestei discipline în sistemul ştiinţelor (după Reies/Kriesi, 1974 şi Willimcziek 1979).

Conform acestor concepţii ştiinţa sportului trece prin următoarele etape:Detaşare

Adăugire

MedicinăSportivă

PsihologiaSportului

SociologiaSportului

…etc.………

Integrare

Fuziunea progresivă a diferitelor aproprieri ştiinţifice (ştiinţe de bază) într-o ştiinţă interdisciplinară a fost reprezentată în mod grafic de White/ Zigler, 1972,.

16

Medicină Psihologie

Sport Sp

Sport SportSociologie

Ştiinţă multidisciplinară

Ştiinţă transversală Ştiinţă interdisciplinară


Ca urmare a intereselor diferite, care conduc procesul de producţie a cunoştinţelor şi ca urmare a originilor diferite ale cercetătorilor în ştiinţa sportului atât în ceea ce priveşte orientarea muncii (a se vedea mai sus) ca şi în ceea ce priveşte accentul pus asupra domeniilor ştiinţifice parţiale (Pedagogie a sportului, Psihologie a sportului, Sociologie a sportului, Medicina sportivă, Biomecanică, Istorie a sportului, Filosofie a sportului, Teorie antrenamentului, Informatică a sportului, Jurnalism, Instalaţii şi echipamente sportive, Politica sportului) există diferenţe considerabile în concepţia finalităţilor şi a metodelor de lucru. Aceste divergenţe pot fi aduse cu greu la un consens de bază.În istoria încă tânără a disciplinei n-au putut fi diferenţiate decât foarte rar diferitele aspecte pentru a constitui un ansamblu funcţional în sensul unei cercetări interactice, interdisciplinare. Nevoile de regrupări naţionale şi intenţionale sub formă de adunare de discipline parţiale ale ştiinţei sportului ar putea reprezenta expresia vizibilă a acestei situaţii.Dacă trecem în revistă toate propunerile de denumire a Ştiinţei educaţiei fizice şi sportului şi anume:

- Ştiinţa activităţilor corporale;- Ştiinţa activităţii fizice;- Pedagogia sportului;- Gimnologie;- Ştiinţa sportului;- Educaţie fizică;- Ştiinţa antrenamentului;- Educaţie corporală;- Educaţie fizică şi sportivă;- Ştiinţa exerciţiilor fizice şi corporale;- Fiziografie;- Fiziopedagogie.

şi dacă avem în vedere conceptele cu privire la obiectul acestei ştiinţe: omul în mişcare, activitate fizică, studierea fiinţei umane în mişcare, perfecţionarea dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a oamenilor, mişcarea umană, problemele şi manifestările sportului, educaţia fizică, exerciţiul, se consideră că acestei discipline i se potriveşte cel mai bine denumirea de ,,Ştiinţa mişcărilor omului”În ceea ce priveşte structura acestei ştiinţe, din datele ce le prezentăm rezultă oarecare apropierea constatărilor diverşilor autori.

17


Cei care susţin conceptul gimnologiei îi dau următoarea structură:A. Gimnologia generalăB. Gimnologia specialăC. Gimnologia practicăA. Gimnologia generală cuprinde următoarele capitole:A.1. Gimnologia fundamentală fiind implicată în separarea categoriilor şi noţiunilor, în interpretarea noţiunilor legate de filosofia de bază; categoriile structurale, sistematizări, modelări. Pe scurt, e implicată în teoria constructivă fundamentală;A.2. Gimnologia istorică. Pune gândirea gimnologică în lumina istoriei. Pune faptele constante în contextul schimbării de-a lungul timpului.A.3. Gimnologie comparativă (se referă la 2). Compară educaţia fizică, sportul şi recreaţia din anumite cercuri culturale ce vor indica o legătură între climatele culturale şi circumstanţele practice.A.4. Studiul mişcării gimnologice. Este o problemă centrală de gimnologie. S-au analizat proiecte de cercetare şi analize de mişcare într-o manieră autentică, biomecanică, psihologică. S-au efectuat câteva abordări psihologice, educaţionale şi sociologice şi încă mai există o lipsă de cunoştinţe despre mişcarea motorie pe vârste. La fel şi studiile biologice, antropologice şi fenomenologice despre mişcare au nevoie de mult interes şi reînnoire.A.5. Metodele de observare a fenomenelor sunt sărace.A.6. Didactica gimnologică. Tratează învăţarea activităţii motrice nu numai ca procese de studiere, de predare, dar şi felul cum se învaţă. O legătură mai strânsă trebuie să se facă cu problemele cum sunt: organizarea şcolară, diferenţierea şi programele de antrenament (învăţământ).B. Gimnologia specială este implicată în studierea şi rezolvarea unor probleme privind persoanele cu disabilităţi (grupele speciale, copiii handicapaţi), cât şi diverse probleme privind unele împrejurări şi aspecte speciale (educaţie fizică estetică, gimnastică specială pentru copiii).B 1. Gimnologia socială include studiul problemelor gimnologice (educare, antrenament, reactivare şi terapie) în legătură cu instituţiile sociale şi participarea la viaţa socială precum şi problemele gimnologice rezultând din viaţa de grup.B 2. Gimnologia clinică include terapia pacienţilor psihiatrici, prin acţiunile motorii. Caracterul exerciţiilor poate fi redus şi sedativ,

18


precum şi exerciţii pentru terapia reactivării comportamentului prin acţiuni motorii.B 3. Ortogimnologia include educaţia fizică specială şi reactivarea copiilor de toate vârstele.C. Gimnologia practică - se ocupă în special de aplicarea problemelor în practică (metode de învăţare şi predare), este angajată în mod special în aplicarea tehnicii motorii (a metodelor de antrenament şi pregătire).Cei ce susţin conceptul de pedagogie sportivă (Mensel şi Meinborg), dau următoarea structură ştiinţei educaţiei fizice şi sportului:

1. Istoria pedagogiei sportive;2. Teoria şi metodologia pedagogiei sportului;3. Etimologia pedagogiei sportului;4. Aspecte din educaţia individuală;5. Aspecte ale educaţiei sociale;6. Didactica sportului;7. Metode sportive;8. Pedagogia sportivă ca metodă curativă;9. Pedagogia sportului la diferite vârste;10. Pedagogia comparată a sportului.

După alţi autori Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului are două ramuri principale, cu legături foarte strânse între ele: educaţia fizică şi sportul (fiecare cu structura specifică).Urmărind evoluţia practicii din ultimii ani se observă o creştere a preocupărilor pentru eficienţă şi calitate precum şi găsirea de noi soluţii în activităţile recreative în educaţia fizică dar mi ales în sportul de performanţă. În paralel, la solicitările practicii, a crescut preocuparea şi în domeniul teoretic, noi ipoteze au fost confirmate şi au fost elaborate altele. În găsirea de noi soluţii ştiinţifice s-a stabilit o serie de legături cu noi ştiinţe s-a lărgit sfera de preocupări a celor pe care educaţia fizică şi sportul s-a sprijinit până acum.Pe baza celor de mai sus şi având în vedere posibilităţile de dezvoltare rapidă a ştiinţei în general ca şi a cunoştinţelor din domeniul nostru, propunem următorul sistem al disciplinelor Ştiinţei educaţiei fizice şi sportului, structurat în:1. Discipline teoretico-filosofice:

- Teoria educaţiei fizice şi sportului;- Teoria antrenamentului sportiv;- Teoria comunicării;

19


- Olimpism;- Management şi marcheting;- Învăţarea motrică;- Teoria capacităţii motrice;- Măsurare şi evaluare;

2. Discipline metodice- Metodica educaţiei fizice şcolare.- Metodicile pe discipline sportive;- Metodica educaţiei fizice (exerciţiilor fizice) şi a

sporturilor recreative;- Metodica educaţiei fizice profesionale;- Metodica comparată.- Disciplinele cu caracter istoric, organizate legislativ:- Istoria educaţiei fizice şi sportului;- Organizarea şi conducerea educaţiei fizice şi sportului.

Legislaţia sportivă;- Managementul în educaţie fizică şi sport.

3. Ramurile specializate ale altor ştiinţe:- Filosofia educaţiei fizice şi sportului;- Psihologia educaţiei fizice şi sportului;- Ergofiziologia educaţiei fizice şi sportului;- Biochimia educaţiei fizice şi sportului;- Biomecanica exerciţiilor fizice şi sportului;- Controlul şi asistenţa medicală în educaţie fizică şi

sport;- Sociologia educaţiei fizice şi sportului;- Terminologia educaţiei fizice şi sportului;- Gimnastica terapeutică şi masaj.

Disciplinele enumerate mai sus, sunt considerate cele mai necesare în constituirea Ştiinţei educaţiei fizice şi sportului (sau Ştiinţa mişcărilor omului), dar ele nu epuizează problema. O analiză mai în profunzime vine să evidenţieze ipoteza că noi ramuri specializate ale unor ştiinţe vor contribui în viitor la lărgirea cunoaşterii în acest domeniu.

TEME DE REZOLVAT1. Explicaţi noţiunea de Ştiinţă şi denumiţi Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului.2. Explicaţi noţiunea de Teoria educaţiei fizice şi sportului.

20


3. Care sunt principalele etape şi evenimente care marchează concentrarea de cunoştinţe din domeniul educaţiei fizice şi sportului ?4. Prezentaţi sistemul disciplinelor ce alcătuiesc Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului.5. Prezentaţi apariţia şi dezvoltarea ştiinţei educaţiei fizice şi sportului şi a teoriei acestei ştiinţe. Obiect. Denumire. Ramuri.

BIBLIOGRAFIE1. Badiu, T. - Teoria şi metodica educaţiei fizice şi

sportului, Editura Evrika, Brăila,1998; 2. Dragnea, A. şi colab. - Teoria educaţiei fizice şi

sportului, Editura Cartea şcolii, Bucureşti, 2000; 3. Kiriţescu , C. – „Palestrica”, Editura Casa Şcolarului,

Bucureşti, 1943;4. Herczeg, L. - Teoria Educaţiei fizice şi sportului,

Editura Mirton, Timişoara, 1997;5. Rijsdorp, Klaus - „Gimnologie. Filosofia şi ştiinţa

motricităţii”, Revista Internaţională de Educaţie Fizică, vol. XII, nr. 3, pag. 10, 1975.

21


Capitolul 2. TEORIA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI - DISCIPLINĂ ŞTIINŢIFICĂ

Obiective operaţionale: Să cunoască şi să poată interpreta semnificaţia cercetării

ştiinţifice din domeniul educaţiei fizice şi sportului; Să cunoască caracteristicile cercetării ştiinţifice şi ce se

înţelege prin cercetare aplicativă şi cercetare fundamentală; Să cunoască în ce mod se citeşte o publicaţie ştiinţifică; Să cunoască opiniile diverşilor cercetători despre

denumirea obiectului Teoriei educaţiei fizice şi sportului; Să cunoască şi să poată interpreta sarcinile şi problemele

Teoriei educaţiei fizice şi sportului; Să cunoască legătura ştiinţei educaţiei fizice şi sportului cu

alte ştiinţe; Să cunoască sistemul şi principalele caracteristici ale

metodelor de cercetare; Să cunoască principalele izvoare ale Teoriei educaţiei

fizice şi sportului; Să cunoască cerinţele de elaborare a unei lucrări de

cercetare; Să cunoască principalele capitole pentru redactarea unei

lucrări ştiinţifice;

2.1. Introducerea în cercetarea ştiinţifică

Calea spre progres este cunoaşterea, despre care se ştie că poate fi ştiinţifică, empirică şi chiar neştiinţifică. Ceea ce fac majoritatea profesorilor şi antrenorilor este cercetarea empirică. Ea este considerată ca o artă a meseriei care dă posibilitatea să intuieşti şi să aplici o soluţie optimă sau, să schimbi doar câteva soluţii, pentru ca prin interpretarea efectelor, să ajungi rapid la o soluţie optimă. Numai că nu toţi slujitorii educaţiei fizice şi sportului au aceste aptitudini artistice. O cercetare serioasă şi activă constă în a revedea în permanenţă, în mod critic, ceea ce pare cunoscut şi a citi apariţiile specializate, pentru a putea folosi ultimele descoperiri intelectuale şi tehnologice pentru analizele proprii. Cercetarea este o permanentă confruntare cu limitele momentane ale 22


cunoştinţelor, este o bună şcoală şi constituie o activitate prealabilă dorită, chiar indispensabilă. Lucrările rezultate în urma cercetării sunt cu adevărat utile, dacă sunt aplicabile în practică. Cercetarea ştiinţifică este net superioară celei empirice şi este mult mai pretenţioasă.Traiectoria procesului de cercetare ştiinţifică este, în domeniul educaţiei fizice şi sportului, aceeaşi ca în toate celelalte domenii şi anume: „cercetarea ştiinţifică porneşte de la experienţa dobândită, se urcă prin procese logice (inducţia intuitivă) la ipoteză, apoi coboară la judecata singulară, pe care o confruntă experimental cu realitatea faptelor şi dacă ipoteza se confirmă ca fiind justă, urcă din nou, mai sus, la teză, de unde mai coboară odată ajungând previziune. Fiind anticipare certă, previziunea se poate înfrăţi cu munca, pe calea progresului”.Toate aceste urcări şi coborâri au la bază ideea conform căreia „constatarea urmează presupunerii”. Ipoteza este o presupunere, o anticipaţie probabilă, iar previziunea este o anticipare certă. Ca atare prin intuiţie se ajunge la ipoteză, iar prin previziune la progres.Apariţia teoriei generale a sistemelor (Ludwig von Bertalaffy - 1960), care abordează omul ca pe un sistem în mijlocul şi sub influenţa sistemelor naturale şi sociale, a determinat şi Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului să asimileze cercetarea sistemică, ca o expresie a sintezelor interdisciplinare. În cercetarea ştiinţifică apar două modalităţi de abordare: - pe de-o parte se situează studierea analitică a elementelor, a

părţilor componente sau chiar a întregului luat ca parte;- pe de altă parte se situează studierea modului de

funcţionare a relaţiilor şi interrelaţiilor părţilor, a fiecărui element, a întregului ca unitate a corelaţiilor dintre diferite fenomene.

Abordarea sistemică este necesară în întreaga cercetare a educaţiei fizice şi sportului. Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului fiind în plin proces de constituire îşi găseşte sprijin în multitudinea ştiinţelor inter şi pluridisciplinare, care studiază sub o formă sau alta omul. Opinia specialiştilor reliefează şi concluzia că adevărata ştiinţă a educaţiei fizice şi sportului trebuie orientată în primul rând spre ,,sportul pentru toţi şi pentru toată viaţa”.Menţionăm acest fapt pentru a înlătura părerile care se exprimă că numai în sportul de performanţă se realizează adevărata cercetare a domeniului nostru. Este drept că sportul de

23


performanţă a fost şi este unul din factorii care au determinat cercetarea, impusă de performanţă ca mod de dominare a lumii sportive, dar nu trebuie să uităm că educaţia fizică, sportul şi alte forme de practicare a exerciţiilor fizice (cu scop curativ şi terapeutic), sunt realizări ce trebuiesc îndreptate spre om, spre idealurile vieţii lui şi este necesar ca şi acestea să fie supuse procesului de cercetare.Cercetarea implică metode sistematice bine definite de rezolvare a problemelor şi după unii autori (Tuckman, 1978), are 5 caracteristici:

1. este sistematică pentru că problemele se rezolvă prin identificarea şi stabilirea variabilelor, şi este urmată de proiectarea cercetării care testează relaţiile între aceste variabile. Datele sunt apoi adunate pentru a putea permite evaluarea problemelor şi a ipotezelor;

2. este logică, pentru că examinarea procedeelor folosite în procesul cercetării permite o evaluare corectă a concluziilor;

3. este empirică pentru că cercetătorul colectează datele pe care se vor baza deciziile;

4. este reducţionistă pentru că cercetarea presupune adunarea mai multor date cu caracter individual, care sunt folosite apoi pentru a stabili relaţii cu caracter mai general;

5. este reproductibilă, pentru că procesul de cercetare este înregistrat, permiţând reluarea cercetării în scopul retestării celor descoperite sau continuarea cercetărilor pe baza datelor precedente.

Cercetarea din domeniul nostru poate fi aplicativă sau fundamentală.Cercetarea aplicativă răspunde problemelor imediate, subiecţii sunt oamenii, condiţiile de cercetare sunt cele reale, lipseşte controlul precis, iar rezultatele sunt folosite direct.Cercetarea fundamentală tratează problemele teoretice. De regulă subiecţii cercetaţi sunt animale, cercetarea se face în condiţii de laborator, există un control precis, rezultatele nu sunt aplicate imediat. Foarte importantă este precizarea că în domeniul nostru ,,cercetarea propriu-zisă” nu este nici pur aplicativă, nici fundamentală ci este combinată. Preferabil este ca mai întâi să se efectueze studii teoretice în condiţii alese şi care să fie urmate de studii cu caracter aplicativ.

24


Este necesar să se pregătească, pe de o parte ,,producătorii” de cercetare - cercetătorii, iar pe de altă parte ,,beneficiarii” - cei care aplică cercetarea.Pentru aceasta este necesar ca cercetările să fie înţelese de practicieni, iar prin contribuţia lor să se adeverească sau să se infirme noile date. Diferenţa dintre un practician şi un cercetător trebuie să se micşoreze, altfel, pe mai departe, practicianul se va interesa numai de ,,cum” să desfăşoară o activitate şi va căpăta denumirea de meseriaş, iar cercetătorul căpătând denumirea de profesionist se va interesa şi de ,,cum” dar şi ,,de ce” să se procedeze într-un fel sau altul.Trebuie să ne punem întrebarea: de ce, practicienii nu citesc lucrările cercetătorilor ? Răspunsurile sunt legate atât de faptul că scrierile nu sunt suficient de aplicative sau practicienii nu le înţeleg pentru că au un limbaj prea sofisticat. Peste tot în lume se fac eforturi pentru o rezolvare a conflictului dintre cercetători şi practicieni care refuză să citească în primul rând datorită limbajului codificat, greu de descifrat.Lucrul cel mai important este de argumentat practic faptul că profesorii de educaţie fizică şi antrenorii au de profitat de pe urma citirii literaturii de specialitate. În primul rând trebuie lămurit modul cum se citeşte o publicaţie de cercetare, în acest sens fiind necesare unele precizări, precum:

a) pentru început se impune familiarizarea cu unele publicaţii ştiinţifice care conţin lucrări de cercetare din domeniul respectiv;

b) apoi, este necesar:- să se citească numai studiile care interesează;- să se citească şi cu ochi critici, dar să se aibă o atitudine

obiectivă;- să se citească mai întâi rezumatul pentru a constata

dacă este necesară citirea întregii lucrări;- să nu se intre în amănuntele statistice prea mult;

c) un practician, cu cât va citi mai mult cu atât îi va veni mai uşor să înţeleagă pentru că se familiarizează cu limbajul şi metodologia.

2.2. Obiectul, sarcinile şi problemele Teoriei educaţiei fizice şi sportului

Pentru identificarea unei discipline de studiu sau a unei ştiinţe, primul criteriu îl constituie definirea şi delimitarea obiectului

25


acesteia. Delimitarea şi definirea obiectului Teoriei şi de fapt a Ştiinţei educaţiei fizice şi sportului, din care face parte, nu este o problemă uşoară dacă avem în vedere că această ştiinţă s-a cristalizat ca atare, abia în ultimii 40 de ani.Referitor la această problemă, M. Epuran precizează: „În ceea ce priveşte obiectul ştiinţei educaţiei fizice şi sportului, majoritatea specialiştilor sunt de acord că acesta este constituit din motricitatea omului privită procesual, ca realitate şi devenire perfectibilă, este omul în mişcare, dar omul care nu trăieşte izolat ci integrat în ansamblul vieţii sociale. Direcţia principală a studiului activităţii este dezvoltarea fiinţei umane, sub aspectul dimensiunii motrice, creşterea capacităţii de dialogare cu natura şi cu sine”.Claude Bauchard, arată că „mişcarea” (omului) este conceptul cel mai apropiat de obiectul nostru, dar precizează totuşi că, „activitatea fizică este cel mai nimerit concept pentru a defini obiectul ştiinţei activităţii fizice” şi apreciază că „scopul ştiinţei activităţii fizice este sectorul realităţii omului în mişcare”. C. Bucur şi N. Guidea când precizează obiectul Teoriei educaţiei fizice şi sportului, arată că: „studierea formelor fundamentale ale mişcării materiei, ne ajută să constatăm că ele formează obiectul de cercetare a tuturor ramurilor ştiinţifice din lumea contemporană”. Aceste forme fundamentale ale mişcării sunt următoarele:

forma mecanică (deplasarea în spaţiu a corpurilor unul faţă de altul:

forma fizică (procesele termice, interacţiunile gravitaţionale etc.).

forma chimică (cuprinde reacţii şi procese chimice); forma social-istorică (procesele sociale şi istorice ale

societăţii); forma biologică (reprezentată prin însăşi viaţa organică

care nu este altceva decât forma de mişcare proprie a corpurilor proteice).

Dând curs celor de mai sus, rezultă că obiectul Ştiinţei educaţiei fizice şi sportului, deci şi al Teoriei educaţiei fizice şi sportului îl constituie, studierea fiinţei umane în mişcare, atât din punct de vedere mecanic (deplasarea în spaţiu a corpului şi a segmentelor), cât şi din punct de vedere biologic şi social (transformările şi reacţiile survenite în organism în timpul şi după efortul fizic, ca şi interrelaţiilor sociale produse).

26


Dacă avem în vedere că practicarea exerciţiilor fizice şi sportului au urmărit de-a lungul timpului perfecţionarea indicilor morfologici şi funcţionali ai organismului, ca elemente de bază ale dezvoltării fizice, pe de o parte, şi a capacităţii motrice a oamenilor, concretizată în priceperi, deprinderi motrice şi aptitudini psiho-motrice, pe de altă parte, s-a ajuns la concluzia că obiectul Teoriei educaţiei fizice şi sportului este „perfecţionarea dezvoltării fizice şi capacităţii motrice a oamenilor”. Acest punct de vedere este însă limitat la caracterul biologic, neglijând aspectele psiho-pedagogice, sociale sau cele legate de unele date ale ştiinţelor exacte, esenţiale pentru preocupările acestei ştiinţe.Unii autori (Klaas şi Rysdorp), care denumesc Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului „gimnologie” arată că „obiectul gimnologiei constă în mişcarea umană privită atât prin prisma actorului cât şi cea a maestrului de mişcare”.Însumând părerile majorităţii specialiştilor domeniului nostru putem conchide că: obiectul educaţiei fizice şi sportului îl constituie studiul mişcării omului, a legităţilor perfecţionării sale atât din punct de vedere fizic – privind dezvoltarea somato-funcţională şi a capacităţii motrice – cât şi din punct de vedere psihic şi social, prin exersare cu mijloace specifice (proprii).

2.2.1. Sarcinile şi problemele Teoriei educaţiei fizice şi sportuluiPrincipalele sarcini ale Teoriei educaţiei fizice şi sportului sunt:- trasarea liniei de orientare şi dezvoltare a Ştiinţei educaţiei

fizice şi sportului;- studierea şi aplicarea metodelor de cercetare proprii şi ale

ştiinţelor ajutătoare (anatomia, fiziologia, pedagogia, psihologia, sociologia etc.);

- studierea fenomenelor mişcării fiinţei umane şi descoperirea de legi şi legităţi pentru a fi aplicate în activitatea practică;

- precizarea sarcinilor, conţinutului, formelor de organizare, a metodele, procedeelor şi mijloacelor specifice educaţiei fizice şi sportului;

- studierea, clarificarea, clasificarea şi sistematizarea celor mai actuale probleme ce se ridică în faţa Ştiinţei Educaţiei fizice şi sportului.

Principalele probleme care se ridică în faţa Teoriei educaţiei fizice şi sportului ca teorie a Ştiinţei Educaţiei fizice şi sportului, sunt:

a. Categoriile şi noţiunile Teoriei educaţiei fizice şi sportului;27


b. Sistemele de educaţie fizică şi sport şi constituirea sistemului de educaţie fizică şi sport din România;

c. Educaţia fizică şi sportul în societate şi în deosebi în societatea modernă (origini, esenţă, caracteristici actuale);

d. Funcţiile şi obiectivele educaţiei fizice şi sportului;e. Sistemul mijloacelor educaţiei fizice şi sportului.

2.3. Legătura ştiinţei educaţiei fizice şi sportului cu alte ştiinţe

2.3.1. Consideraţii generaleLegătura cu ştiinţele de graniţă este o legătură dialectică. Ştiinţa educaţiei fizice nu numai că foloseşte rezultatele furnizate de aceste ştiinţe dar rezultatele ei se răsfrâng asupra dezvoltării acestor ştiinţe. Trebuie arătat că elementele educaţiei fizice devin elemente de conţinut ale ştiinţei educaţiei fizice şi sportului.Între disciplinele sistemului Ştiinţei educaţiei fizice şi sportului există interrelaţii şi întrepătrunderi, dar există şi un anumit grad de independenţă caracteristică, ce se manifestă atât în formularea ipotezelor ce stau la baza investigaţiilor din domeniul respectiv, cât şi generalizările făcute sau în prospectarea direcţiilor de dezvoltare.Trebuie arătat că în relaţiile interdisciplinare ale Ştiinţei domeniului un rol coordonator prin generalizările făcute, îl are Teoria educaţiei fizice si sportului, ale cărei generalizări stau la baza celorlalte discipline ale sistemului.Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului, studiază ,,omul în mişcare” sub diferite ipostaze, în diferite activităţi motrice folosind acea ramură a ştiinţei care se potriveşte activităţilor urmărite:

- activităţi ludice;- activităţi agonistice;- activităţile gimnice;- activităţile recreative, de loisir;- activităţile compensatorii.

Cele 5 tipuri de activităţi se prezintă ca un sistem deschis, apt să primească şi să ofere componente şi strategii celorlalte.

2.3.2. Legătura cu Ştiinţa educaţiei (Pedagogia) Ştiinţa educaţiei (Pedagogia), este ştiinţa care studiază fenomenul educaţional cu toate implicaţiile sale asupra formării

28


personalităţii umane în vederea integrării sale active în viaţa socială.Pedagogia, ca şi Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului, este o ştiinţă pozitivă şi filosofică în acelaşi timp. Orice ştiinţă pozitivă are în vedere realul concret şi urmăreşte să surprindă relaţiile de tip cauză-efect. Acest real concret este constituit din fapte şi fenomene observabile, iar adevărurile la care se ajunge se pretează verificării.Ca domeniu al educaţiei socio-umane, educaţia include şi elementele contingente posibile, care nu se supun unei observări şi verificări nemijlocite. Este vorba de acele componente care-i imprimă acţiunii educaţionale un sens teleologic, depăşind graniţa unui demers ştiinţific pozitiv. Prin toate acestea, educaţia intră în sfera demersurilor filosofice.Reflecţiile asupra valorii şi implicaţiilor finalităţilor acţiunii educaţionale asupra desfăşurării ei îi conferă pedagogiei şi statutul de Ştiinţă filosofică. Pedagogia generală este o ramură preponderent filosofică, pedagogia şcolară estre preponderent pozitivă, operaţională.Teoria educaţiei fizice şi sportului are legătură mai ales cu pedagogia generală, iar metodica cu pedagogia şcolară.Pedagogia generală şi pedagogia şcolară trebuiesc văzute în strânsă unitate, unitate ce există şi între Teoria şi Metodica educaţiei fizice.Adică teoria ca şi pedagogia generală, stabileşte finalităţile acţiunii educaţiei iar Metodica ca şi pedagogia şcolară - tehnologia realizării sale.Referitor la coordonata finalităţii - preluată şi de Teoria educaţiei fizice şi sportului - pedagogia vizează transpunerea comenzii sociale într-un sistem de norme şi principii a căror respectare va asigura formarea acelui tip de personalitate solicitată de condiţiile prezente şi viitoare ale societăţii.Coordonata cealaltă a tehnologiei, indică modalităţi concrete de transpunere în practică a ceea ce este implicat în normele şi principiile pedagogice elaborate.Pedagogia generală formulează idealul şi paradigma educaţiei şi legat de aceasta obiectivele, iar Teoria educaţiei fizice şi sportului stabileşte pe baza acestora idealul, paradigma şi obiectivele educaţiei fizice şi sportului.Pedagogia generală stabileşte volumul de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi cu care trebuie înzestrat copilul în pregătirea lui pentru viaţă; stabileşte strategiile didactice, metodele, formele

29


de organizare a procesului de învăţământ în raport cu particularităţile de vârstă, sex, elemente esenţiale în procesul educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv. Pedagogia furnizează numeroase rezultate ale cercetărilor sale legate de procesul de învăţământ, selecţionând dintre acestea pe cele mai noi, mai eficiente, care dau rezultatele cele mai bune.Într-un cuvânt generalizările pedagogiei îmbogăţesc conţinutul Ştiinţei educaţiei fizice şi sportului.

2.3.3. Legătura cu Ştiinţele biologiceAceste ştiinţe oferă date privitoare la structura morfologică şi funcţiile diferitelor sisteme şi organe a organismului uman.Educaţia fizică ca proces de dezvoltare şi perfecţionare a fiinţei umane sub aspect multilateral, poate realiza aceasta numai dacă Teoria ei are o fundamentare ştiinţifică biologică.Baza ştiinţifică asigurată printre altele şi de discipline ca: Anatomia şi Biomecanica, Fiziologia, Igiena, Genetica, Biochimia ne ajută să înţelegem legile de dezvoltare şi perfecţionare a omului, schimbările biochimice, funcţionale petrecute în organismul omului în timpul efortului.Cunoaşterea acestor legi şi schimbări funcţionale şi biomecanice exclude neprevăzutul şi chiar eşecul în activitatea practică şi dă posibilitatea de a anticipa rezultatele. Dacă neglijăm şi ignorăm aceste legi, putem cauza prejudicii sănătăţii, traume, care de cele mai multe ori pun în pericol sănătatea şi chiar viaţa celui care practică exerciţiul fizic.Cunoaşterea modului cum putem influenţa dezvoltarea şi perfecţionarea sub aspect psihofizic folosind exerciţiile fizice, factorii naturali şi măsurile de igienă personală şi colectivă, are o importanţă foarte mare. Acest lucru nu se poate realiza decât printr-o legătură strânsă între Teoria educaţiei fizice şi sportului cu aceste ştiinţe.Anatomia ca ştiinţă sau ramură a morfologiei care tratează despre structura oamenilor şi relaţiilor dintre părţile lor. In cazul nostru, se ocupă de studiul corpului omenesc, ne arată părţile constitutive ale organismului, structura lui, ne ajută să putem modifica şi perfecţiona structura fiinţei umane, să realizăm dezvoltarea armonioasă a organismului.Strâns legat de anatomie este Biomecanica, care considerând corpul oamenilor drept o maşină vie se ocupă de studiul mişcărilor din punct de vedere ale legilor mecanicii.

30


Corpul sau segmentele lui sunt considerate mobile în mişcare. Biomecanica se ocupă cu studierea formelor de mişcare, a forţelor care produc mişcarea, a interacţiunii dintre aceste forţe şi forţele care se opun. Este deci, o metodă de analiză anatomo-funcţională a mişcărilor în termeni mecanici.Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului având ca obiect activitatea motrică caracteristică, specifică omului, efectuată în scop educativ, nu poate desfăşura o activitate corespunzătoare fără a cunoaşte legile mişcărilor şi a aparatului locomotor de care depinde mişcarea, actul motric.Cunoscând legile mişcărilor se poate prevede rezultatul practicării lor în condiţii diferite, se pot depista izvoarele greşelilor în mişcări, se poate aprecia în mod just eficacitatea mişcărilor, se pot găsi căile pentru perfecţionarea lor şi în ultimă instanţă se pot crea mişcările care corespund în cel mai înalt grad, sarcinilor motrice propuse.Biomecanica se ocupă nu numai cu analiza mecanică a mişcărilor, ci şi cu efectele lor asupra structurii ce realizează mişcarea. Intre biomecanică şi anatomie este o strânsă legătură.Fiziologia care studiază şi cercetează funcţiunile organismului şi explică legile proceselor fiziologice de cunoaştere, de formare a deprinderilor motrice şi a priceperilor, a dezvoltării aptitudinilor psiho-motrice, are o legătură strânsă cu Teoria educaţiei fizice şi sportului.Cunoaşterea temeinică a fiziologiei ne ajută să înţelegem schimbările funcţionale ce apar în organism ca rezultat al efectelor exerciţiilor fizice.Fiziologia ajută Teoria educaţiei fizice în explicarea altor probleme legate de practica educaţiei fizice. Ea ne arată influenţa exerciţiilor fizice asupra circulaţiei, respiraţiei, digestiei, asupra sistemului nervos etc. ca şi schimbările morfologice şi funcţionale ce apar în organism drept rezultat al practicării exerciţiilor. Ea ne arată legile de formare a deprinderilor motrice.Întărirea sănătăţii, dezvoltarea şi perfecţionarea funcţiilor fiziologice ale organismului, mărirea capacităţii de muncă şi de efort a organismului, sunt probleme care se cer studiate şi rezolvate de Teoria educaţiei fizice şi a sportului, atât pentru îmbunătăţirea muncii, cât şi pentru ridicarea performanţelor şi realizării măiestriei sportive. Ele se pot studia numai dacă fiziologia îşi dă din plin contribuţia ei.Igiena, şi mai cu seamă igiena educaţiei fizice, ne furnizează datele cu privire la apărarea sănătăţii şi întărirea ei. Este necesar

31


să cunoaştem importanţa măsurilor de igienă personală şi colectivă pentru sănătatea celor care practică exerciţiile fiice.Importanţa călirii organismului şi studierea factorilor de călire ca: aer, apă, soare regimului corect de muncă, odihnă, recreaţie, regimul alimentar, etc. sunt probleme ce se cer studiate în cadrul Teoriei educaţiei fizice şi sportului.Folosirea educaţiei fizice ca mijloc pentru întărirea sănătăţii, ca scop curativ sau preventiv necesită din partea Teoriei educaţiei fizice şi sportului o legătură cât mai strânsă cu igiena, dar mai cu seamă cu igiena educaţiei fizice.

2.3.4. Legătura cu PsihologiaPsihologia are o însemnătate deosebită, nu numai teoretică ci şi practică, în pregătirea superioară a specialiştilor în domeniul educaţiei fizice şi sportului, având contribuţii aplicative în domeniul învăţământului, producţiei, sportului etc. Pe lângă psihologia generală, care studiază legile generale ale fenomenelor psihice, există o serie de alte ramuri ale psihologiei cu orientare teoretică sau aplicativă.Psihologia copilului, studiază legile dezvoltării psihice a copilului şi adolescentului, legitatea stadială a psihicului infantil, particularităţile psihologice pe vârste. Mai studiază psihicul copilului în scopul îmbunătăţirii metodelor de influenţare şi educare, a metodelor pedagogice.Psihologia genetică, studiază mecanismele activităţii cognitive a copilului ca metodă de studiu a cunoaşterii la adult, adică, caută studiul dezvoltării mintale ca răspuns la marile probleme ale psihologiei cunoaşterii. Psihologia genetică trebuie distinsă de psihologia copilului. Psihogeneza este o metodă explicativă pentru psihologie în general deci şi pentru psihologia cunoaşterii. Pe baza studiilor psiho-genetice, Piaget a elaborat o epistemologie genetică care examinează relaţia dintre subiect şi obiect în formarea structurilor şi concepţiilor ştiinţifice.Epistemologia genetică, întemeiată pe cercetările de psihologie genetică, reprezintă în etapa actuală un domeniu din care nu poate face abstracţie nici o încercare de a elabora sinteze gnoseologice pe baza datelor ştiinţei, deci şi a ştiinţei educaţiei fizice.Psihologia pedagogică, se ocupă de legile psihologice ale învăţării şi ale educaţiei, de fundamentarea psihologică a procesului instructiv-educativ a diferitelor metode de învăţământ. Concret, se referă la rolul diferitelor procese psihice, formarea deprinderilor şi

32


priceperilor motrice, studiul particularităţilor individuale şi ale personalităţii, etc.Psihologia educaţiei fizice, este acea parte a psihologiei activităţilor corporale care studiază manifestările psihice ale celor care practică sistematic şi organizat exerciţiile fizice în cadrul procesului de învăţământ. Ea îşi îndreaptă atenţia în mod deosebit asupra aspectelor psiho-pedagogiei care constituie fundamentul formării şi perfecţionării corporale a copiilor şi tinerilor.Psihologia educaţiei fizice fundamentează teoretic-metodologic procesul instruirii şi educării în activitatea de educaţie fizică şi sport. Psihologia educaţiei fizice este disciplina fundamentală în pregătirea profesorilor de educaţiei fizică şi sport.Psihologia sportului, studiază caracteristicile particulare şi specifice activităţii sportivilor. Obţinerea marilor performanţe a atras atenţia asupra psihologiei, ca un factor deosebit de important. Necesităţile sportului de performanţă au dus la dezvoltarea acestei ramuri a psihologiei.Psihologia sportului se ocupă de următoarele probleme:

a) probleme generale;b) psihologia antrenamentului;c) psihologia concursului;d) psihologia ramurilor sportive;e) asistenţa psihologică a sportului.

În ultima perioadă de vreme în educaţia fizică şi sportul contemporan se acordă o atenţie sporită problemelor de relaxare psihică şi ale antrenamentului autogen, în scopul unei mai bune reglări a stărilor emotive, păstrării energiei neuro-psihice pentru concurs şi combaterea încordărilor emoţionale inutile dinaintea startului. De aici se desprinde limpede că educaţia fizică şi sportul trebuie să se găsească permanent în strânsă legătură cu psihologia care alături de celelalte ştiinţe de graniţă (ajutătoare) contribuie la fundamentarea ştiinţifică a practicării şi predării exerciţiilor fizice.

2.3.5. Legătura cu MatematicaAsistăm în epoca noastră la pătrunderea metodelor matematice în cele mai variate ramuri ale ştiinţei şi tehnicii. În ultima perioadă, odată cu folosirea maşinilor electronice de calcul de mare precizie, în cadrul jocurilor olimpice, a apărut şi în domeniul educaţiei fizice şi sportului o literatură bogată privind aplicarea matematicii în activitatea sportivă. Această literatură descrie nu numai folosirea unor aparate noi în procesul antrenamentului sportiv contemporan, ci cuprinde şi o literatură teoretică şi

33


practică a proceselor de învăţare, prin aplicarea unor metode moderne de predare în învăţământul de educaţie fizică şi în cadrul sportului de performanţă. În această direcţie putem exemplifica aplicarea teoriei probabilităţilor, care studiază comportarea elementelor aleatoare care oscilează, după legile hazardului, într-un cadru mai mult sau mai puţin restrâns.Cercetarea proceselor de învăţare din domeniul educaţiei fizice şi sportului cu ajutorul teoriei funcţiilor aleatoare a permis construirea modelelor matematice teoretice, care stau la baza modernizării învăţământului. Se studiază modelul matematic, pentru a reduce la minim influenţa factorilor alteori. Funcţia aleatoare se bazează pe utilizarea unor valori, corelate de evenimentele probabile, determinate de legile hazardului, care influenţează asupra rezultatelor obţinute. Lucrul acesta devine astăzi posibil prin metodele cibernetice, care ne oferă unele procedee interesante în programarea şi automatizarea instruirii dintre care trebuie să subliniem folosirea învăţământului programat.

2.3.6. Legătura cu sociologia Sociologia fiind o ştiinţă a realităţii sociale, iar realitatea socială constituind baza pe care se construieşte cultura obiectivă şi instituţiile unei epoci, se înţelege de la sine ă se află în strânsă legătură cu Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului. Sociologia ajută dezvoltarea Teoriei educaţiei fizice şi sportului prin studierea interrelaţiilor sociale stabilite în cadrul activităţilor sportive, care duc la elucidarea mai bună a atitudinii şi comportării sportivilor pe terenul de sport şi în societate. Pentru depistarea interelaţiilor sociale existente într-un anumit colectiv (echipă) Teoria educaţiei fizice şi sportului utilizează metodele clasice sociologice, dintre care cităm monografia sociologică şi metodele sociometrice.Cercetarea monografică în domeniul educaţiei fizice şi sportului are în etapa actuală o importanţă deosebită, contribuind la o mai bună cunoaştere a cadrului istoric, fizic şi biologic, în care se desfăşoară activitatea sportivă din colectivul respectiv, sau stările economice sociale, culturale ale activităţii sportive luate spre studiu.De o reală valoare ştiinţifică se bucură studiile sociologice asupra bugetului de timp liber al sportivului contemporan, care permite cunoaşterea obiectivă a celor mai variate aspecte ale muncii individuale şi sociale, precum şi raporturile ce există între diferitele preocupări ale vieţii sportive: munca profesională, antrenamentul sportiv, odihna.

34


2.3.7. Legătura cu FilosofiaÎn ultimul timp se discută din ce în ce mai mult despre o Filosofie a educaţiei fizice şi sportului. Mai întâi să vedem ce este filosofia. Mircea Florian dă următoarea definiţie: „Filosofia este ştiinţa principiilor sau noţiunilor prime, prin care cunoştinţa şi viaţa dobândesc unitate sistemică sau sunt totalizate, iar ştiinţele pozitive sunt ajutate să-şi armonizeze rezultatele cele mai generale” şi mai precizează că „Filosofia este o ştiinţă a fundamentelor, a principiilor şi categoriilor de maximă generalizare, care nu pot fi studiate de alte ştiinţe şi anume: obiect, existenţă, substanţă, cauzalitate, finalitate, universal, asemănare, deosebire, timp etc.”Dicţionarul explicativ al limbii române dă următoarele definiţii filosofiei: „Ştiinţă constituită dintr-un ansamblu închegat de noţiuni şi idei, care interpretează şi reflectă realitatea sub aspectele ei cele mai generale; concepţie generală despre lume şi viaţă” sau „totalitatea concepţiilor şi a principiilor metodologice care stau la baza unei discipline a ştiinţei”.Se mai precizează şi faptul că „filosofia în raport cu ştiinţele nu se referă la o însumare a datelor ci la interpretarea lor” şi are ca obiect o reflexie metodică asupra totalităţii activităţilor şi experienţelor umane, răspunzând la marile întrebări privind determinările generale ale existenţei, raporturile omului cu ansamblul universului şi cu civilizaţia făurită de el. Filosofia ne arată că „existenţa îi pune probleme pe care omul simte nevoia să le dezlege”.În centrul preocupărilor filosofiei fiind condiţia umană, este firesc să se pună probleme referitoare la mişcările lui în spaţiu la existenţa şi condiţia sa fizică. Existând o ştiinţă particulară care se ocupă de mişcările omului (Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului) este necesar ca aceasta, să aibă o anumită reflexie metodică asupra problemelor respective, să existe întrebări şi răspunsuri, cu alte cuvinte, să existe o anumită filosofie, particulară ei.Filosofia se ocupă de ierarhizarea principalelor forme de existenţă, între care este şi aceea care se numeşte om, ori omul fiind în centrul preocupărilor ştiinţei educaţiei fizice şi sportului se impun interpretări filosofice asupra mişcării omului.Principalele probleme pe care le are de rezolvat filosofia sunt:

- ontologia (existenţa);- gnosologia (cunoaşterea);- axiologia (teoria valorii).

35


Problematica axiologică este îndreptată către dezlegarea modului cum omul creează valorile care-i dau sens vieţii. Lumea valorilor este lumea creaţiilor de excepţie a omului, care pentru a putea fi şi a se realiza ca om trebuie să se obiectiveze în astfel de creaţii ce dau sens vieţii lui.În ansamblul teoretic general intră valorile:

a) economice (avuţia, prosperitatea, bunăstarea);b) politice (democraţia, pluralismul);c) juridice (dreptate, legitate, justiţie);d) morale(bine, cinste, datorie, responsabilitate);e) ştiinţifice(adevăr, certitudine, obiectivitate);f) filosofice(fericire, libertate, umanism);g) religioase (tabu, sacru, divin).

Pe lângă acestea sunt şi valorile sportive care îşi au şi trebuie să-şi găsească locul cuvenit. Printre valorile sportive se găsesc:

a) fair-play-ul;b) autodepăşirea umană;c) tenacitatea;d) perseverenţa;e) vitalitatea;f) frumuseţea fizică;g) viabilitatea;h) echilibrul comportamental;i) cultul muncii, al angajării totale, etc.

Dacă filosofia abordează o concepţie de ansamblu asupra lumii, ştiinţele au preocupări particulare. Cunoştinţele ştiinţelor au la bază concepţia de ansamblu a filosofiei care la rândul ei se bazează pe cunoştinţele ştiinţelor (pe care le integrează). Treptat din filosofie, care iniţial, în antichitate, cuprindea toate cunoştinţele de care dispunea omul, se desprind ştiinţele care acumulează cunoştinţe particulare de un numit tip. Astfel, apare şi un domeniu care se numeşte „Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului”. Denumirea acestui domeniu nu este singular (mai este numită şi Ştiinţa mişcărilor omului), dar ca orice ştiinţă are o teorie proprie care sintetizează teoretic toate cunoştinţele care pe măsură ce se perfecţionează devin filosofia domeniului respectiv, adică un mod particular de reflexie metodică asupra experienţei omului în acel domeniu şi pe care noi numită Filosofia educaţiei fizice şi sportului.Filosofia educaţiei fizice şi sportului este un domeniu al cercetării filosofice, o disciplină relativ autonomă. Obiectul şi problematica sa sunt în curs de definitivare. La noi în ţară 36


preocupările în acest domeniu au părut după 1989. Preocupările au fost şi sunt de partea unor personalităţi de prestigiu, precum M. Epuran, I. Bâtlan, Leo Herczeg.Deosebindu-se de disciplinele speciale din domeniul educaţiei fizice şi sportului, Filosofia educaţiei fizice şi sportului se situează la un nivel de generalitate foarte înalt. Ea generalizează rezultatele pe care le oferă disciplinele speciale ale educaţiei fizice şi sportului.Din tot ce am prezentat rezultă că Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului, deşi îndeplineşte toate condiţiile unei ştiinţe ea este încă dependentă de alte ştiinţe apropiate. Astfel, ea are funcţia de „cunoaştere receptivă”, adică ea trebuie să integreze o anumită cantitate de cunoştinţe generate de alte domenii de cercetare.Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului, indiferent ce denumire i s-ar da, poate fi calificată ca fiind la intersecţia dintre pedagogie, biologie, psihologie, filosofie, sociologie, fizică şi alte discipline similare. Ea însă nu numai că împrumută concepte şi metode, dar întreţine relaţii cu domenii de studiu legate direct de calitatea vieţii (sociologia, igiena, antropologia şi genetica, ştiinţele educaţiei).

2.4. Metodele de cercetare

2.4.1. Aspecte generale Dacă cercetarea reprezintă calea cea mai sigură spre progres, este necesar să precizăm cum cercetăm şi cu ce cercetăm. Cu alte cuvinte, precizarea metodelor şi a mijloacelor de cercetare devine o necesitate ce trebuie să orienteze nu numai munca cercetătorilor profesionişti, ci şi cea a fiecărui profesor de educaţie fizică sau antrenor, a căror contribuţie la realizarea progresului trebuie să devină din ce în ce mai evidentă. Principalele metode clasice, de cercetare, utilizate în domeniul educaţiei fizice şi sportului sunt: observaţia şi experimentul.Cele mai moderne metode de cercetare sunt însă: modelarea matematică cu simulare pe calculator şi inferenţa logică din tendinţă statistică (A. Gagea).Ca metode ajutătoare de cercetare a fenomenelor educaţiei fizice şi sportului se utilizează:

a) metoda istorică;b) metoda documentării;c) metodele anchetei;

37


d) metoda măsurării randamentelor subiecţilor;e) metoda monografică;f) metoda testelor;g) metoda sociometrică;h) metoda statistico-matematică;

Caracterul complex al metodelor de cercetare ştiinţifică ale Teoriei educaţiei fizice şi sportului este determinat de polivalenţa activităţilor practice, a dinamicii acestora, în care coexistă: - elemente tehnice de specialitate, - un specific organizatoric, - efort muscular şi nervos, - mare varietate de stări psihice, - cerinţe metodice şi educative, - implicaţii sociale ale activităţilor şi individului etc.

Unii cercetători au procedat la o mai atentă sistematizate a metodelor de cercetare din domeniul ştiinţei educaţiei fizice şi sportului, ştiinţă care are diferite tipuri de probleme, pentru care sunt precizate următoarele tipuri specifice de cercetare, precum şi metodele ce le cuprind:

a. categoria analitică pentru care se exemplifică metodele: istorică, filosofică, recenzarea literaturii, meta-analiza;

b. categoria descriptivă pentru care se exemplifică metodele: sondaj (chestionar, interviu, sondaj normativ), studiu de caz, analiza activităţii, analiza documentară, corelaţională;

c. categoria experimentală pentru care se exemplifică metodele: prestabilită, independentă, cvasiindependentă;

d. categoria calitativă pentru care se exemplifică metodele: interpretativă, etnografică, observator activ, studiu de caz,

În acelaşi timp metodele de rezolvare a problemelor din domeniul ştiinţei educaţiei fizice şi sportului sunt împărţite în două: metode neştiinţifice şi metode ştiinţifice.Metodele neştiinţifice au contribuit la acumularea unor cunoştinţe şi se mai folosesc şi astăzi, deşi, datele obţinute nu sunt întotdeauna concludente sau sunt insuficiente pentru a lămuri o problemă, sau rezolvă doar ,,cum” să se procedeze în acel mod. Ca metode neştiinţifice de rezolvare a problemelor sunt enumerate: perseverenţa, intuiţia, autoritatea, metoda raţionalistă şi cea empirică.38


Perseverenţa - se referă la utilizarea continuă a unui mod de comportament deşi lipsesc dovezile de susţinere.Intuiţia - se referă la adevăruri considerate evidente sau de bun simţ, dar care mai târziu se descoperă că nu sunt adevărate.Autoritatea – prin care se susţine o teorie care nu este dovedită ştiinţific.Metoda raţionalistă - realizează cunoaşterea prin raţiune, care leagă efectele de cauză, dar prin raţionamente.Metoda empirică - are la bază experienţa proprie şi colectarea de date. Este o metodă neştiinţifică deoarece experienţa personală este în general limitată, iar reţinerea în memorie a datelor depinde de multitudinea de fenomene care se întrepătrund şi de motivaţia noastră. Metodele ştiinţifice. Cu precizarea că majoritatea metodelor ştiinţifice enumerate, se găsesc şi la alte ştiinţe, fiind adaptate şi particularizate specificului educaţii fizice şi sportului, vom începe discuţia lor cu metodele care sunt cel mai des utilizate în domeniul nostru.2.4.2. Observaţia. Ca metodă de cercetare a Teoriei educaţiei fizice şi sportului, observaţia se referă la studierea unui anumit aspect din procesul instructiv - educativ al educaţiei fizice sau al antrenamentului sportiv, din competiţii sportive, din procesul de pregătire a cadrelor sau din activităţile de recreere prin sport, etc. Utilizând această metodă, cercetătorul urmăreşte desfăşurarea fenomenului respectiv în activitatea practică obişnuită fără să intervină în organizarea sau provocarea preconcepută a aspectului respectiv.Observaţia reprezintă de fapt acţiunea de cunoaştere ştiinţifică a unei realităţi prin urmărirea intenţionată şi metodică. În observaţie sunt angajate atât procesele senzoriale ale cunoaşterii cât şi cele logice. În observaţia ştiinţifică participă un element senzorial şi unul intelectual. Observaţia de cele mai multe ori este vizuală, uneori participă şi alţi analizatori, după cum este fenomenul urmărit. Gândirea logică - prin participarea intelectului - este inevitabilă, dar nu trebuie să ducă la idei preconcepute. Aceasta nu înseamnă că trebuie lipsită de ipoteze şi anticipări, fără însă să i se influenţeze obiectivitatea. Emiterea de ipoteze şi în cazul observaţiei a făcut pe unii s-o raporteze la experienţă şi experiment. Ca metodă de investigaţie, însă, observaţia reprezintă altceva decât efectuarea de experienţe şi observaţii. Deci, observaţia se constituie ea singură în metodă de

39


cercetare ce beneficiază şi de suportul tehnicii de observare, înregistrare şi prelucrare a datelor.Sarcina sau scopul observaţiei este culegerea de date concrete, a căror analiză ştiinţifică să permită generalizarea. Deci, observaţia ştiinţifică nu este o viziune pasivă, ci un proces intelectual activ în care cercetătorul face efortul de a fi precis şi obiectiv.Observaţia ştiinţifică, care este sistematică, activă, intenţionată, provocată, se deosebeşte mult de observaţia întâmplătoare, deoarece ea porneşte de la o idee anticipativă a rezultatelor care pot fi obţinute şi a consecinţelor acestora. Observaţia întâmplătoare, deşi atunci când este făcută de specialişti, poate duce la unele descoperiri, ea nu are reguli precise şi este pasivă realizată prin observaţii spontane.Observaţia directă se deosebeşte de observaţia experimentală prin faptul că este naturală, făcută în condiţii fireşti, cotidiene, fără intervenţia cercetătorului în desfăşurarea fenomenului, pe când observaţia de tip experimental este cea care admite intervenţia cercetătorului în desfăşurarea evenimentelor.Observaţia mai poate fi extensivă sau intensivă, respectiv să se refere la tabloul integral al fenomenelor respective sau la un singur caz, legat de aceasta ea poate fi sub formă integrală sau selectivă. De asemenea, se vorbeşte de observaţie transversală sau longitudinală.În domeniul ştiinţelor sociale, psihopedagogice, în care cercetătorul participă la activitatea grupului cercetat, avem de a face cu observaţia participativă. Adaptarea observaţiilor la specificul unor discipline determină denumiri precum: observaţii pedagogice, psihologice, sociologice etc.Autoobservaţia are aplicativitate şi însemnătate în cercetarea fenomenelor din domeniul educaţiei fizice şi sportului atunci când cercetătorul nu poate face apel la experienţa altor subiecţi.În cercetarea specifică domeniului nostru, principalul subiect al observaţiei este omul în mişcare, integrat în procesul instructiv-educativ diversificat al activităţilor proprii, în care subiecţii pot fi în una din situaţiile:

a) educaţionale şi de învăţare;b) competiţionale;c) de activităţi recreative;

Observaţia poate fi îndreptată asupra:

40


a) individului (care poate fi elev, sportiv, antrenor, arbitru etc.);

b) interrelaţiilor indivizilor în cadrul unui grup;c) interrelaţiilor grupurilor cooperante sau opozante;d) sau asupra unei categorii de subiecţi sau grupuri

clasificate după: vârstă, sex, ramură sportivă, profesie, mediu sau ambianţă socială în care trăiesc.

Observaţia comportamentului subiecţilor poate fi totală sau parţială (selectivă).Observaţia, de orice tip ar fi ea, trebuie însoţită obligatoriu de înregistrarea datelor într-un caiet special sau pe fişe special pregătite anticipat.Se înregistrează frecvenţa cazurilor, durata lor în timp, precum şi legătura sau interrelaţia cu alte fenomene care pot influenţa fenomenul urmărit. Activitatea motrică a subiecţilor care practică exerciţiile fizice poate fi privită din punct de vedere biomecanic, psihologic, sociologic, fiziologic etc.Putem observa activităţi, acţiuni, gesturi, performanţe, stări psihice, reacţii fiziologice, conţinut, densitate şi volum de acţiuni şi efort, toate raportate la condiţii, intenţii, organizare, număr de participanţi etc. Datele culese se prelucrează, se trag concluzii şi se pot emite previziuni sau noi ipoteze. Observaţia ca metodă de cercetare are şi unele neajunsuri. Cele mai mari neajunsuri le are observaţia empirică:

a) este fragmentară;b) este lipsită de obiectivitate;c) este vagă, lipsită de precizie şi exactitate;d) are defectul de a nu fi consemnată în scris;e) nu este judecată critic.

În ceea ce priveşte observaţia ştiinţifică dificultăţile constau în faptul că:

a. obiectul urmărit, uneori se diferenţiază greu de fondul pe care se proiectează (ex. locul pe unde o minge a intrat în poartă);

b. continuitatea observaţiei solicită stabilitatea atenţiei care nu poate fi aceeaşi în diferite momente;

c. eficienţa şi valoarea observaţiei depinde de calitatea observatorului, precum şi de capacitatea lui de înţelegere;

d. natura fenomenelor observate pot provoca dificultăţi, unele apar la intervale mari şi, deci, solicită mult timp, alte

41


fenomene sunt foarte complexe şi de scurtă durată şi solicită o aparatură tehnică deosebită.

Toate aceste dificultăţi arată că metoda observaţiei, ca metodă de cercetare, este foarte pretenţioasă şi pune condiţii oricărui cercetător.Aplicarea metodei observaţiei implică unele condiţii indispensabile şi anume:

1. fixarea precisă a scopului;2. delimitare precisă a sarcinilor în funcţie de scop,

care să se desfăşoare metodic şi sistematic;3. datele să fie înregistrate fidel şi exact;4. datele să fie prelucrate şi interpretate exigent;5. desfăşurarea observaţiei solicită o pregătire

prealabilă a observatorului, o pregătire profesională precum şi una psihică.

Orice observaţie trebuie pregătită în prealabil. În general, înregistrarea observaţiilor se poate face cu ajutorul organelor de simţ (văz, auz), sau cu aparate sau instrumente adecvate.

2.4.3. Experimentul. Este o metodă de cercetare ştiinţifică în care fenomenele şi condiţiile care îl interesează pe cercetător se găsesc direct sau indirect sub acţiunea şi controlul lui. Valoarea experimentului constă în faptul că prin această metodă nu se aşteaptă apariţia fenomenului, ci se provoacă, dând posibilitatea verificării imediate a unei ipoteze sau teorii privind eficienţa unor metode şi mijloace, respectiv a muncii de instruire şi educare din educaţi fizică şi sport.Dacă observaţia studiază experienţa existentă, experimentul dă posibilitatea cercetării unor elemente noi, prin intervenţia cercetătorului în modificarea condiţiilor şi izolarea unor factori.Experimentul poate fi definit ca o observaţie provocată deoarece constă în reproducere artificială sau modificarea intenţionată a unui fenomen natural cu scopul observării lui în condiţii speciale create de cercetător.Experimentul, în funcţie de gradul de modificare al condiţiilor din practica educaţiei fizice şi sportului, poate fi:- experiment natural, în cadrul căruia ori nu există deloc

abateri de la condiţiile practicii obişnuite a educaţiei fizice sau sportului, ori aceste abateri sunt minime;

- experiment de laborator, în care subiecţii pot fi puşi în condiţii îndepărtate faţă de cele obişnuite. În cadrul acestui experiment există o strictă standardizare a condiţiilor şi

42


posibilitatea înlăturării tuturor influenţelor colaterale. Are însă inconvenientul că totul este artificial.

Experimentul, în oricare formă s-ar aplica, solicită pe lângă grupa sau subiectul de experimentat şi o grupă sau subiect martor (de control), pentru compararea rezultatelor. Uneori experimentul se face încrucişat, schimbându-se grupele între ele.Tehnica cercetării experimentale are trei etape: elaborarea ipotezei, verificarea ei şi prelucrarea materialului în vederea formării teoriei sau legii care poate fi stabilită prin verificare.

2.4.4. Metoda măsurării randamentului subiecţilor.Această metodă este utilizată mai ales pentru

determinarea relaţiei dintre conţinutul şi metodica procesului de instruire şi eficienţa acestora, legat strâns de realizarea obiectivelor propuse. Aprecierea nivelului de pregătire a subiecţilor se referă la: adaptarea funcţiilor organismului la efort, capacitatea de reacţie a sistemului nervos, modificările biochimice provocate în urma efortului, randament speific la trecerea unor probe de verificare dar mai ales rezultatele obţinute de concursuri.

2.4.5. Metoda testelor. Prin test se înţelege în general, investigaţie, încercare. Termenul este derivat din latină ,,testis” (martor, mărturie) şi din engleză ,,test” (probă, examen).Numeroase metode experimentale se transformă pe parcursul dezvoltării ştiinţelor şi tehnicii, în cercetări de rutină sau în procese de măsurare şi investigaţie standardizate. Cu ajutorul lor se stabilesc, din punct de vedere cantitativ şi deseori calitativ, proprietăţile materiale şi caracteristicile, greu depistabile la o observaţie directă, din domeniul industriei, medicinii, în laboratoarele de cercetare, prin procedee de analiză chimică, electroforeză şi alte procedee analoage. Înalta valoare informaţională a testelor este asigurată de standardizarea procedeului.O importanţă deosebită se acordă capacităţii de observaţie specifică realizării testelor. Din motive practice observaţia trebuie să fie nu numai exactă ci pe cât posibil clară şi rapidă. Caracteristicile esenţiale ale testelor sunt:- procedee de rutină, investigaţii;- propun anumite scopuri;- culeg date şi observaţii prin sondaj privind: modul de

comportament, indici individuali, calităţi psihice şi fizice;

43


- rezultatul trebuie interpretat prin ansamblul de informaţii obţinute despre persoana investigată;

- pe baza rezultatelor se face o ierarhizare a persoanelor testate în cadrul colectivului.

În Teoria educaţiei fizice şi sportului, testul trebuie orientat spre diagnosticarea acţiunilor motrice. În întrebuinţarea noţiunii de ,,test” ca metodă de cercetare, diagnosticare şi examinare, în sfera educaţiei fizice şcolare, a sportului de performanţă, în activitatea fizică de refacere, în activităţile sportive din timpul liber, cea mai frecventă utilizare o are noţiunea de test de motricitate sportivă.Testul de motricitate este o metodă prin care pot fi diagnosticate caracteristicile individuale relevante pentru activitatea sportivă şi care nu pot fi înţelese direct. Este vorba de aptitudinile psiho-motrice ca premise ale activităţii specifice. Capacităţile psihice, capacitatea de cunoaştere şi hotărâre, sunt abordate prin intermediul testelor psihologice.Testul de motricitate sportivă este un procedeu de diagnosticare şi examinare, fundamentat ştiinţific, care verifică în condiţii standardizate proprietăţile motrice, proprietăţi care nu sunt accesibile unei înţelegeri directe şi al căror rezultat este obţinut urmărind pe cât posibil volumul şi timpul.Conceptul de test de motricitate sportivă este situat alături de alte concepte de lucru ,,test psihomotric” sau ,,test psihologic”. Testul de motricitate se diferenţiază de alte teste prin parametrii ce urmează a fi verificaţi, respectiv calităţile şi însuşirile umane care reprezintă premise pentru activitatea sportivă. Rezultatul testului serveşte ca indicator.Recapitulând cele de mai sus, printr-un test de motricitate se înţelege un diagnostic fundamentat ştiinţific, respectiv o metodă de cercetare care prin rezolvarea sarcinilor motrice în condiţii standardizate, cumulează parametrii caracteristici de realizare, care servesc ca indicatori ai aptitudinii psiho-motrice, ai stabilităţii şi randamentului pregătirii tehnice şi al căror rezultat permite repartizarea subiectului testat în grupa persoanelor identice.Sunt cercetători care consideră testul de performanţă fizică ca fiind o formă a experimentului pedagogic. Diferenţa mare care este totuşi între acestea, se referă la faptul că în experiment condiţiile pot fi mereu modificate, pe când testul solicită stabilitatea condiţiilor.

44


Numărul testelor de motricitate este deosebit de mare, din care cauză a apărut necesitatea de a fi sistematizate, respectiv clasificate.Principalele criterii de clasificare a testelor de motricitate sportivă sunt:A. Numărul parametrilor ce trebuie verificaţi.

- teste unidimensionale;- teste multidimensionale.

Cu ajutorul unui test unidimensional se pot culege informaţii privind un singur parametru de exemplu: alergare pe 30 m pentru verificarea vitezei.Testele multidimensionale verifică un anumit număr de calităţi. Aici intră toate testele pentru stabilirea capacităţii de performanţă cum ar fi: „fines test” care are 8 probe (50 m, 600/1000 m, tracţiuni/menţinut în braţe, forţă abdominală, aruncarea mingii de oină, naveta, mobilitate, lungime de pe loc).De regulă, pentru verificarea calităţilor de coordonare sunt necesare teste multidimensionale pentru ca acestea au o structură complexă.B. Clasificarea după măsurarea (cronometrarea) timpului:- test de viteză - pentru calitatea motrică - viteză;- test de nivel - pentru calităţi care nu necesită cronometrarea

sau măsurarea, apreciindu-se calitatea;- forme mixte - cum ar fi la unele aptitudini coordinative când

interesează atât nivelul (calitatea) execuţiei cât şi timpul în care se execută mişcarea.

C. Clasificarea după modul de rezolvare a sarcinii:- când sarcina se rezolvă cu mijloace la alegere şi există mai

multe posibilităţi de rezolvare (ca în jocurile sportive);- când sarcina este concretă, pentru a verifica anumite

caracteristici.D. Clasificarea după structura testului:- teste separate;- sistem de teste.

În ceea ce priveşte autenticitatea testelor de motricitate elaborate până acum, mai sunt încă discuţii îndeosebi pe marginea criteriilor principale de calitate precum şi privind vârsta la care se aplică anumite teste. În acelaşi timp în ceea ce priveşte validitatea, unele teste au carenţe, de exemplu: la căţărare pe frânghie cronometrată, ce se verifică, forţă, forţă-viteză sau coordonare ?

45


Tendinţa generală, a evoluţiei ştiinţifice pe plan internaţional, se caracterizează şi prin pătrunderea tot mai puternică a matematicii în toate domeniile, inclusiv în metodica testelor de motricitate sportivă, pentru că testele trebuie exprimate în indici caracteristici.

2.4.6. Metoda istorică. Este o metodă ajutătoare şi deşi nu este specifică educaţiei fizice şi sportului, este utilizată pentru studierea modului cum au evoluat diferite fenomene pe care le cercetăm şi care au fost condiţiile ce au determinat o anumită evoluţie (istoricul apariţiei, evoluţiei şi dezvoltării unor discipline şi ramuri sportive, a tehnicii specifice acestora, a unor metode şi mijloace, a rezistenţei organismului uman etc.).

2.4.7. Metoda monografică. Se deosebeşte de metoda istorică prin faptul că: după prezentarea istoricului fenomenului respectiv dintr-o unitate, localitate sau zona geografică, se prezintă nivelul de dezvoltare a fenomenului în zona respectivă, formele de practicare a exerciţiilor fizice, factorii care au contribuit la dezvoltarea domeniului, eficienţa activităţilor asupra cetăţenilor, modul cum au acţionat cadrele de specialitate, baza materială.Toate elementele enunţate atestă caracterul sociologic al metodei, eficienţa ei, creşte prin faptul că cercetătorul culege date de la faţa locului.2.4.8. Metoda documentării (Metoda studierii publicaţiilor de specialitate, a documentelor de evidenţă, a arhivelor şi altor izvoare bibliografice sau metoda bibliografică). Această metodă se referă de fapt la analize şi generalizări teoretice. Cercetarea teoretică decurge sub forma unor operaţii logice (inducţia şi deducţia, modelarea logică şi logico-matematică etc.), pentru efectuarea cărora trebuie să dispunem de material faptic pe care îl preluăm din izvoare documentare şi din literatura de specialitate.Metoda studierii publicaţiilor de specialitate şi a datelor aparţinând unor ştiinţe conexe, asigură în primul rând cunoaşterea părerilor specialiştilor din ţară şi din străinătate, asupra diferitelor problematici cercetate, precum şi posibilitatea aprofundării problematicii respective.Una din dificultăţile acestei activităţi se datorează creşterii extrem de rapide a volumului informaţiei despre cercetările ce se efectuează în lume: volumul activităţii ştiinţifice privind educaţia fizică (reviste de specialitate, lucrări ştiinţifice, publicaţii ştiinţifice) se dublează aproximativ la fiecare 7 - 10 ani.

46


Documentarea nu înseamnă studiu individual, ci presupune căutarea surselor bibliografice în care este tratată problema cercetată, consemnarea şi selecţionarea lor, urmată de studierea, prelucrarea şi interpretarea datelor obţinute.În depistarea informaţiei ştiinţifice ne ajută o disciplină auxiliară, denumită ,,bibliografie” şi care se ocupă cu descrierea şi sistematizarea ediţiilor apărute, prin listele sistematizate de lucrări şi enumerarea literaturii.Listele cuprind pe de o parte bibliografia curentă, nou apărută şi bibliografia retrospectivă, pe o anumită problemă, dintr-o anumită perioadă.Tot materiale documentare, deşi nu sunt lucrări ştiinţifice şi nici nu sunt publicate, sunt documentele de planificare şi evidenţă ale profesorilor şi antrenorilor, jurnalele unor activităţi practice, procesele verbale ale concursurilor (foi de arbitraj) etc.Paralel cu munca de cercetare, cercetătorul realizează şi o selecţionare a datelor pe care le consideră mai importante, alcătuind fişele de semnalare, ce conţin: autorul, titlul, sursa în care a fost publicat, oraşul, editura, pagina şi anul apariţiei, biblioteca unde se găseşte şi cota de clasificare.

2.4.9. Metodele anchetei. Se referă la: convorbire, chestionar şi interviu.Convorbirile se poartă de către cercetător cu specialişti în domeniul teoriei şi practicii educaţiei fizice şi sportului cu sportivii şi uneori cu organizatori sau arbitrii, în vederea culegerii de opinii, constatări care ne pot conduce spre verificarea ipotezei de lucru.Chestionarul - constă în întrebări orale dar îndeosebi scrise ce se adresează aceloraşi persoane ca mai sus. Întrebările trebuiesc formulate precis, clar şi să asigure răspunsuri care fac obiectul cercetării.Interviul - se referă la sondarea opinii persoanelor cu o mare competenţă în domeniul supus investigaţiei.Procedeele din cadrul metodei anchetei se folosesc în scopul cunoaşterii opiniei unui număr mare de persoane cu privire la tema supusă investigaţiei. Are însă dezavantajul unui grad ridicat de subiectivism.

2.4.10. Metoda sociometrică. Prin metoda sociometrică, se poate cerceta structura şi dinamica grupurilor de lucru, relaţiile din sânul acestor grupuri, respectiv clasele de elevi, echipe sportive, grupe sau cupluri de sportivi.

47


Metoda sociometrică, utilizează testul sociometric. Utilizând tehnica chestionarului se apropie de metodele anchetei de care se diferenţiază prin conţinutul întrebărilor, modul de administrare şi prelucrare a răspunsurilor.Metoda în esenţă realizează studiul relaţiilor preferenţiale. Când aceste relaţii sunt pozitive se presupune că activitatea este mai eficientă. De asemenea se poate evidenţia gradul de coeziune al colectivului şi existenţa unor indivizi sau cupluri care sunt izolate de grup.

2.4.11. Metoda statistico-matematică. Metodele descrise până în prezent sunt în general, metode de colectare a datelor. Materialele obţinute ca urmare a unei cercetări în care s-a utilizat una sau mai multe din metodele amintite reprezintă aproape întotdeauna un ansamblu de cifre ce implică necesitatea descrierii corecte a fenomenului din punct de vedere matematic. Ca urmare se impune utilizarea metodelor statistico-matematice. Deci, în orice cercetare, prezenţa metodei statistico-matematică este obligatorie, ea asigură prelucrarea datelor şi gruparea lor pentru a determina:- frecvenţa cazurilor;- valorile medii;- relaţiile ce se stabilesc între diferite genuri de date;- procentul abaterii de la valorile medii etc.

Cifrele obţinute prin calcul statistico-matematic ne ajută să întocmim: tabele, schiţe, grafice, curbe etc. Cu alte cuvinte ne ajută să putem interpreta şi prezenta corect fenomenul studiat.

2.4.12. Cercetarea filozofică. Este caracterizată de cercetarea critică. Cercetătorul stabileşte ipoteze, examinează şi analizează faptele existente şi sintetizează faptele concrete într-un model teoretic, cu care se poate lucra. Problemele care se ocupă de obiective, biografii, conţinut, cerinţe şi metodologii sunt numai câteva dintre chestiunile care pot fi rezolvate numai prin metoda filosofică. Deşi unii autori scot în evidenţă diferenţele dintre ştiinţă şi filosofie, metoda filosofică de cercetare urmăreşte de fapt aceeaşi paşi ca şi alte metode ştiinţifice de rezolvare a problemelor. Abordarea filosofică foloseşte fapte ştiinţifice ca bază pentru formularea şi testarea ipotezelor cercetării. Abordarea filosofică a soluţionării problemelor este influenţată într-o măsură foarte mare de aspectele culturale în care este studiată problema şi de timpul şi faptele care stau la dispoziţie. În consecinţă, ne putem aştepta ca principiile dezvoltate prin cercetarea filosofică să se schimbe aşa cum se schimbă şi cultura

48


şi faptele aflate la dispoziţie. Au existat câteva studii de cercetare filosofică în domeniul educaţiei fizice. Un exemplu excelent este disertaţia lui Arthur A. Hasslinger (1938) în care el stabileşte principiile pe care se poate baza selecţia conţinutului programului de educaţie fizică. Hasslinger a folosit faptele referitoare la creştere şi dezvoltare, domenii de interes în cazul copiilor şi al facultăţilor din domeniile anatomice, fiziologice, educaţionale şi psihologice. A examinat, de asemenea tendinţele sociale ale vremii. Prin analiză şi sinteză, Hasslinger a dezvoltat principii referitoare la selecţia activităţilor şi la formularea programei analitice generale. Au fost apoi propuse aplicaţii practice pentru programul de educaţie fizică, bazat pe principiile care au fost stabilite.În cercetarea filosofică, mărimea experienţei şi a educaţiei sunt esenţiale pentru că, specific oricărui tip de cercetare, formularea ipotezelor şi soluţiile propuse sunt un rezultat al experienţelor, imaginaţiei şi a inteligenţei. Gândirea logică, observarea scrupuloasă a limitărilor şi a scopului informaţiei şi recunoaşterea tendinţelor personale sunt factori implicaţi ai metodei filosofice.

2.4.13. Meta-analiza. Recenziile literaturii de specialitate pentru a se determina care sunt descoperirile comune, de bază, acordurile şi dezacordurile, sunt greu de realizat pentru că necesită sintetizarea unui număr mare de studii. Până la un anumit punct această muncă înseamnă încercarea de a da înţeles unei mulţimi date, strânse de la un număr mare de subiecţi prin simpla privire a informaţiei. Glass (1977) şi Glass, McGaw şi Smith (1981) au propus mijloace cantitative de analizare a descoperirilor din mai multe studii, aceasta poartă numele de meta-analiză. Descoperirile din aceste studii sunt comparate prin modificarea rezultatelor din studii într-un sistem comun de măsurare numit mărimea efectului. Glass şi alţii (198) au pus la dispoziţie numeroase formule pentru transformarea mediilor, deviaţiilor standard şi a altor mărimi statistice în ,,mărimea efectului”, care poate fi apoi analizat cu ajutorul datelor (descoperiri din diverse studii). Câteva cazuri de meta-analiză au fost raportate în literatura domeniului educaţiei fizice (Feeltz & Landers 1983, Sparling 1980).

2.4.14. Studiul de caz. Studiul de caz este folosit pentru a obţine informaţii detaliate despre un individ sau grup (instituţie, comunitate etc.). Are ca scop determinarea caracteristicilor unice ale subiectului. Este o tehnică folosită în cercetarea calitativă.

49


Această tehnică de cercetare descriptivă este folosită pe scară largă în domenii ca: medicina, psihologia şi sociologia. Cercetătorii încearcă să analizeze cât mai multă informaţie cu putinţă despre cazul respectiv. Uneori, sunt studiaţi subiecţii cu performanţe bune, iar alteori cei cu performanţe slabe. Spre exemplu, Popp (1959) a comparat cazurile unor băieţi cu cele mai slabe 20 de rezultate la teste şi ale celor cu cele mai bune 20 de rezultate la teste, din punct de vedere medical, al stării nutriţionale, condiţiilor de viaţă şi problemelor personale.

2.4.15. Studiul corelaţional. Are ca scop examinarea relaţie dintre anumite mărimi caracteristice performanţei, cum ar fi ritmul cardiac şi evaluările eforturilor percepute, relaţia dintre anumite caracteristici cum sunt anxietatea şi capacitatea de suportare a durerii sau corelaţia dintre atitudini şi comportament, ca în cazul atitudinii faţă de pregătirea fizică generală. Uneori, corelaţia este folosită pentru a prevedea informaţia. Spre exemplu, un cercetător ar putea dori să afle procentul de ţesut adipos prin metoda măsurării plicilor. Mai întâi, este stabilită pentru o anumită categorie de subiecţi, corelaţia între procentul de ţesut adipos corporal măsurat printr-o metodă cum ar fi cântărirea sub apă şi cel aflat prin metoda măsurării plicilor. Astfel procentul de ţesut adipos poate fi aflat şi pentru alţi subiecţi, pe baza acestei relaţii, folosind doar metoda măsurării plicilor. Cercetarea corelaţională este descriptivă prin aceea că nu se poate prevedea o relaţie cauză-efect. Tot ce poate fi stabilit este faptul că există o asociere între două sau mai multe caracteristici sau performanţe.La ora actuală, indiferent de metodele utilizate şi de tematica investigaţiilor, întâlnim în domeniul nostru de activitate trei feluri de cercetări, şi anume:- cercetări unidisciplinare - care se realizează din punct de

vedere al unei singure şedinţe;- cercetări multidisciplinare - în care fenomenul este cercetat

simultan dar paralel de către reprezentanţi ai diverselor ştiinţe (cercetarea se face din punctul lor de vedere);

- cercetări interdisciplinare, în care cercetarea se adresează unor aspecte variate, prin metode complexe, în final realizându-se o sinteză la care fiecare ramură de ştiinţă contribuie prin specificul său.

50


2.5. Izvoarele Teoriei educaţiei fizice şi sportului

Ca orice ştiinţă şi Teoria educaţiei fizice şi sportului a apărut din nevoia de a explica şi îndruma activităţile respective. Drept urmare este firesc ca practica activităţilor de educaţie fizică şi sport să constituie principalul izvor al teoriei ştiinţei despre mişcările omului. Prin generalizarea experienţei pozitive a sportivilor, a profesorilor, antrenorilor şi organizatorilor, Teoria educaţiei fizice şi sportului, elaborează principii, metode, mijloace, forme de organizare, care au eficienţă maximă în practică. Se stabileşte astfel o strânsă legătură între teorie şi practică. Pe de o parte practica furnizează permanent teoriei noi date pe care le generalizează şi le înglobează în patrimoniul său, iar pe de altă parte practica având o perspectivă ştiinţific fundamentată reuşeşte să asigure un randament superior. Cu toate acestea nu se poate asigura permanent un echilibru stabil între teorie şi practică. Sunt momente când în activitatea practică profesorii, antrenorii şi chiar sportivii, căutând să obţină rezultate superioare, descoperă noi căi, noi posibilităţi de rezolvare a unor situaţii. În aceste cazuri, practica o ia înaintea teoriei după care teoria, pentru a nu rămâne în urmă, trebuie să surprindă noile elemente generate de practică şi totodată să le fundamenteze ştiinţific. Pe de altă parte, teoria nefiind în exclusivitate bazată numai pe activitatea practică, bazându-se pe datele înaintate ale multor ştiinţe particulare sau de graniţă, poate elabora ipoteze noi pe care practica, în momentul dat, nu le aplică încă în mod corespunzător. De aici se deduce şi rolul activ, al teoriei în realizarea continuă a progresului în activitatea practică.După un timp acest dezechilibru se reglementează pentru ca apoi el iar să apară, asigurându-se în acest mod progresul continuu atât al teoriei care acumulează noi date, cât şi al practicii prin creşterea eficienţei ei, a calităţii muncii celor ce o conduc şi o desfăşoară.Un alt izvor important al Teoriei educaţiei fizice şi sportului îl constituie literatura de specialitate, moştenirea teoretică şi practică a trecutului, consemnată în tratate, cursuri, cărţi şi lucrări de specialitate, publicaţii de tot felul etc. Cu alte cuvinte, Teoria educaţiei fizice şi sportului, în elaborarea tezelor sale se sprijină mereu pe bogata experienţă teoretică şi practică acumulată de-a lungul timpului.

51


2.6. Elaborarea unei lucrări de cercetare ştiinţifică

Pentru elaborarea, prezentarea şi susţinerea unei lucrări de cercetare ştiinţifică, trebuie avute în vedere următoarele;

2.6.1. Alegerea temei de cercetareTema lucrării trebuie aleasă de către cercetător pe baza unui interes profund şi al tendinţei acestuia de a studia o anumită problemă, insuficient elucidată, ce ar îmbogăţi patrimoniul teoriei şi practicii educaţiei fizice şi sportului.Tema aleasă trebuie să fie actuală, să aibă o aplicativitate concretă în practică şi să răspundă cerinţelor ce se impun în faţa educaţiei fizice şi sportului.La alegerea temei, cercetătorul trebuie să se orienteze în a nu aborda o temă prea vastă, care să nu poată fi rezolvată decât superficial.

2.6.2. Formularea ipotezelor care stau la baza cercetărilorFormularea ipotezelor care stau la baza cercetărilor trebuie să fie făcută de aşa manieră încât să conducă la orientarea lucrului pe tot parcursul cercetării.

2.6.3. Studierea şi prelucrarea materialului bibliografic/documentarMaterialul bibliografic/documentar existent trebuie să se refere la problema pusă în studiu. Această cerinţă trebuie realizată cu minuţiozitate, pentru a constata dacă tema a mai fost studiată, în ce măsură, la ce concluzii s-a ajuns comparativ cu ipotezele preconizate de noi.

2.6.4. Întocmirea planului de cercetareDupă ce am ales tema, am formulat ipotezele şi ne-am documentat asupra problemei pusă spre cercetare, se întocmeşte planul de cercetare prin care se etapizează întreaga muncă.

2.6.5. Stabilirea subiecţilor din punct de vedere al locului, numărului, vârstei, sexului, gradului de pregătire etc.

2.6.6. Alegerea celor mai adecvate metode de cercetare care să fie în concordanţă cu tema, posibilităţile de realizare, nivelul de pregătire etc.

2.6.7. Organizarea şi desfăşurarea practică a cercetării (experimentului, observaţiei, anchetei etc.).

2.6.8. Prelucrarea datelor şi întocmirea manuscrisului

52


Prelucrarea datelor trebuie să se facă cu mare exactitate şi să fie prezente în detaliu cu interpretările necesare. Întocmirea manuscrisului solicită o prezentare cât mai corectă din punct de vedere grafică şi al limbajului utilizat. La manuscris trebuie să se ataşeze toate anexele (grafice, tabele etc.) sub o formă grafică corespunzătoare. Manuscrisul trebuie să se încheie cu concluzii şi lista bibliografică. Munca asupra stilului literar al manuscrisului este absolut necesară. Pentru utilitatea lucrării se va avea în vedere simplitatea expunerii, claritatea şi concizia limbii, expunerea literară (vie şi plastică). Se recomandă consultarea dicţionarelor la toate noţiunile nelămurite, sau în justeţea de exprimare a unor cuvinte.

2.6.9. Întocmirea rezultatului lucrăriiLucrarea trebuie însoţită de un autoreferat care va cuprinde în 3-4 pagini esenţa lucrării şi a concluziile extrase. Din autoreferat, trebuie să reiasă contribuţia cercetătorului la rezolvarea problemei respective.

2.6.10. Susţinerea lucrării în cadrul unei sesiuni de comunicări ştiinţificeComunicarea şi susţinerea lucrării în cadrul unei sesiuni de comunicări ştiinţifice, reprezintă maturitatea de care dă dovadă cercetătorul. Comunicarea înseamnă expunerea rezumativă a conţinutului lucrării şi explicarea clară şi convingătoare a concluziilor la care s-a ajuns. Este bine ca expunerea să fie însoţită de material intuitiv. Autorul este obligat să răspundă la toate întrebările ce-i sunt adresate.

2.6.11. Valorificarea lucrăriiSe face prin publicarea ei în rezumat sau în extenso, în reviste, caiete documentare etc. Valorificarea propriu-zisă, este însă atunci când concluziile sunt aplicate în practică, iar valoarea lucrării constă în eficienţa ei.

2.6.12. Planul unei lucrări de cercetare Structura generală a unei lucrări de cercetare ştiinţifică cuprinde în ordine următoarele:

1. Titlul lucrării şi autorii.2. Introducere: justificarea alegerii temei, actualitatea şi

importanţa ei în practica sportivă.3. Ipotezele cercetării.4. Sarcinile cercetării.5. Metodele de cercetare.

53


6. Subiecţii stabiliţi pentru studiu, locul şi caracteristicile acestora. Stabilirea grupei experiment şi a grupei de control/martor.

7. Durata şi cantitatea de lucru.8. Prezentarea şi interpretarea datelor. Expunerea

datelor statistice. Compararea rezultatelor cu cele din literatură.

9. Discutarea rezultatelor.10. Concluzii.11. Lista bibliografică.

TEME DE REZOLVAT1. Care este obiectul Teoriei educaţiei fizice

şi sportului ?2. Enumeraţi principalele sarcini ale Teoriei

educaţiei fizice şi sportului.3. Care sunt problemele ce stau în faţa

Teoriei educaţiei fizice şi sportului ?4. Prezentaţi legătura Ştiinţei Educaţiei fizice

şi sportului cu Pedagogia.5. Prezentaţi legătura Ştiinţei Educaţiei fizice

şi sportului cu Psihologia.6. Prezentaţi legătura Ştiinţei Educaţiei fizice

şi sportului cu Ştiinţele Biologice.7. Prezentaţi legătura Ştiinţei Educaţiei fizice

şi sportului cu Filosofia.8. Care sunt tipurile de cercetare din

domeniul educaţiei fizice şi sportului ?9. Prezentaţi observaţia ca metodă de

cercetare ştiinţifică în domeniul educaţiei fizice şi sportului.10. Prezentaţi metodologia studierii literaturii

de specialitate.11. Care este planul muncii de cercetare şi

etapele cercetării ?12. Prezentaţi planul de redactare a unei

lucrări de cercetare.

BIBLIOGRAFIE:1. Bouchard, Cl. – „Ştiinţa activităţii fizice - un concept de

bază în organizarea disciplinei şi a profesiei”, Revista Internaţională de Educaţie Fizică, vol. XIII, nr. 4, pag. 9.

54


2. Crase, D., Pease, D. – „Facultăţi pentru viitor”, Revista Internaţională de Educaţie Fizică, vol. XII, nr. 3, pag. 28.

3. Epuran, M. – „Metodologia cercetării activităţilor corporale”, Curs ANEFS, vol. I - II, Bucureşti, 1992.

4. Ghibu, E. – „Ştiinţa sportului-preocupări şi tendinţe actuale”, Revista Educaţiei Fizice, nr. 5, 6, pag. 12, 1988.

5. Herczeg, L. – „Teoria educaţiei fizice şi sportului”, Editura Mirton, Timişoara, 1996.

6. Hustin, J, L.- „Sportologia”, Sportul de performanţă, nr. 186, pag. 3.

7. Kiriţescu , C. – „Palestrica”, Editura Casa Şcolarului, Bucureşti, 1943.

8. Meiberg, F. - „Aspecte teoretice ale pedagogiei sportului” Revista internaţională de Educaţie Fizică, vol. XVIII, nr. 2, pag. 10.

9. Telama, R. – „Instruirea profesorilor de educaţie fizică în Finlanda” Revista Internaţională de Educaţie Fizică, vol. XVI, nr. 4, pag. 8.

10. Thomas, J. – „Metodologia cercetării în activitatea fizică”, vol. I., SdeP., nr. 375-377, p. 23-28, vol. II, S.deP. nr. 386-389, p. 65-68.

55


Capitolul 3. EDUCAŢIA FIZICĂ ŞI SPORTUL – FENOMEN SOCIAL

Obiective operaţionale: Să cunoască şi să poată interpreta semnificaţia

educaţiei fizice şi sportului ca fenomen social complex şi dinamic

Să cunoască motivaţiile care au determinat apariţia educaţiei fizice şi sportului;

Să poată expune în ce constă esenţa educaţiei fizice şi sportului;

Să cunoască şi să poată interpreta caracteristicile actuale ale educaţiei fizice şi sportului.

3.1. Educaţia fizică şi sportul – fenomen social complex şi dinamic

În ultimii ani, componenta socială şi-a consolidat rolul în definirea şi exprimarea educaţiei fizice şi sportului, fapt ce a dus la înlocuirea conceptului psiho-somatic care este depăşit, cu conceptul triadic bio-psiho-social, în lumina căruia se explică azi fenomenele şi se încearcă dirijarea lor. Această reabilitare, se explică prin faptul că, în afara oricărei îndoieli, mediul social, prin vasta lui arie, constituie unul din factorii cu mare influenţă asupra celor care practică exerciţiile fizice sub o formă sau alta. Educaţia fizică şi sportul constituie activităţi cu un preponderent caracter practic specific care au la bază exerciţiile fizice practicate de oameni de diferite vârste, de ambele sexe şi din motive diferite.Altfel spus, exerciţiile fizice sunt necesare majorităţii oamenilor, o realitate care trebuie studiată, cunoscută pentru că ea există ca atare şi influenţează societatea umană. Sub o formă sau alta, dintr-un interes sau altul, majoritatea oamenilor societăţii au avut şi au relaţii cu exerciţiile fizice. Astfel, exerciţiile fizice înseamnă:- pentru unii, obligaţii de învăţământ, şcolare sau

profesionale, sub formă de lecţii şi activităţi sportive de toate nivelele şi gradele;

- pentru alţii activităţi recreative, compensatorii de refacere psiho-motrică sau neuro-psihică opţionale;

56


- pentru cei mai mulţi: distracţie, loisir, susţinere, participare emoţională, încurajări la competiţii, în direct dar şi în faţa televizoarelor;

- pentru unele categorii de practicanţi, mişcarea ca medicament, tratamente de întreţinere, de refacere, de recuperare, cele mai multe plătite şi conduse de cadre de specialitate;

- pentru alte categorii afacere, profesionism, organizare, perfecţionare, formare, conducere etc.

Toate aceste categorii au ca numitor comun exerciţiile fizice, practicate direct sau indirect, sub o formă sau alta, dintr-un motiv, scop sau altul. În această situaţie exerciţiile fizice pot lua forma unor exerciţii rigide, analitice, comandate şi corectate din exterior (profesor, antrenor, organizator, director, sponsor etc.) sau pot lua forma unor jocuri sportive practicate autonom sau şi independent fără control exterior sau alte forme mixte, cu întrecere sau fără întrecere, individuale sau pe echipe, cu regulamente oficiale sau neoficiale etc.Se poate spune astfel că formele de practicare ale exerciţiilor fizice sunt practic infinite, nelimitate. Mai mult chiar unul şi acelaşi exerciţiu, poate fi practicat într-o varietate nelimitată de forme, dictate mai ales de scopul şi de obiectivul operaţional urmărit prin execuţia lui.În context, exerciţiile fizice sub o formă sau alta, necesare fiind, sunt repetate de mai multe sau de mai puţine ori, situaţie în care acestea influenţează comportamentul, personalitatea celor cu care intră în relaţii.Făcând parte din viaţa majorităţii membrilor societăţii noastre pe care la rândul ei o şi influenţează, educaţia fizică şi sportul devine astfel o problemă de interes naţional care trebuie studiată şi abordată ca un fenomen social – complex dinamic la scară naţională, cu implicaţii, motivaţii, concepţii, interese individuale sau de grup etc.Toate aceste activităţi variate, multiple, diverse în care oamenii se angajează individual sau în grup, obligaţi sau independenţi (neobligaţi) în scopuri diferite, au în comun exerciţiul fizic care, într-un fel sau altul îi uneşte, îi influenţează şi, ce este la fel de important oamenii îl acceptă, îl doresc, îl provoacă, îl caută şi de cele mai multe ori se lasă influenţaţi de el. Se poate spune astfel că toţi aceşti practicanţi activi sau pasivi, direcţi sau indirecţi, au legătură între ei şi sunt influenţaţi mai mult sau mai puţin, direct sau indirect de exerciţiile fizice, situaţie în care aceştia pot fi

57


acceptaţi că fac parte din aceleaşi activităţi sociale, comune, care în structura lor cea mai generală sunt cuprinse în fenomenul social Educaţie fizică şi sport.Să înţelegem de aici că Educaţia fizică şi sportul grupează toate categoriile de oameni şi de relaţii, cu toate categoriile şi formele de practicare ale exerciţiilor fizice.Educaţia fizică şi sportul constituie fenomene de importanţă naţională comparabile cu celelalte fenomene sociale la nivel naţional: învăţământ – educaţie, sănătate, ştiinţă, cultură, cu care de altfel se interconectează şi intercondiţionează.Noţiunile, cuvintele: „educaţie fizică şi sport”, rostite sau scrise ca atare, unul după altul, definesc şi reprezintă înainte de toate şi înainte de orice altceva, „structura cea mai generală şi mai cuprinzătoare a tuturor actelor, activităţilor, proceselor şi structurilor în care oamenii intră, sub o formă sau alta, în relaţii cu exerciţiile fizice şi formele sale”.În această macrostructură sunt cuprinşi atât practicanţii direct ai exerciţiilor fizice, cât şi cei care-l conduc, organizează, administrează, cercetează, valorifică material etc., dar şi practicanţi indirect reprezentaţi de spectatori, susţinători, sponsori etc., de toate vârstele şi de ambele sexe.Diversitatea mare de practicanţi direct şi indirect ai exerciţiului fizic, diversitatea mare a scopurilor şi intereselor diferite generate de activităţile şi procesele specifice exerciţiului fizic, generează o creştere fără precedent a numărului celor interesaţi şi angrenaţi în acest fenomen.Din aceste relaţii dintre oameni, pe de o parte şi exerciţiile fizice pe de altă parte, s-a născut şi s-a conturat fenomenul social educaţie fizică şi sport care la ora actuală datorită numărului tot mai mare de relaţii om – exerciţiu fizic, a devenit un fenomen social la scară naţională, dinamic şi complex.Putem spune cu certitudine că fenomenul educaţie fizică şi sport a evoluat, s-a dezvoltat, s-a diversificat, cuprinzând forme mereu noi încât controlul şi monitorizarea sa eficientă este de neconceput fără o abordare ştiinţifică obiectivă care să-i asigure permanent, informaţii ontice valide şi obiective.Conceptul modern: Educaţie fizică şi sport – fenomen social complex şi dinamic cuprinde toate actele, acţiunile, activităţile şi procesele practice, teoretice, organizatorice şi structurale, motivate sau determinate de prezenţa exerciţiilor fizice ca numitor comun al acestora.

58


Să înţelegem de aici că în fenomenul educaţie fizică şi sport intră atât cei care practică exerciţiul fizic direct (sportivi, antrenori) cât şi cei care-l practică indirect: spectatori, suporteri cât şi cei care organizează activităţile, le administrează, le asigură condiţiile materiale, financiare, manageriale şi de conducere.Mărirea continuă a numărului de practicanţi, diversificarea formelor ca şi a scopurilor de practicare a exerciţiilor fizice, presupune o reconsiderare a definiţiei fenomenului social educaţie fizică şi sport care în prezent nu mai poate fi acceptată numai ca „totalitate a instituţiilor sistemului educaţie fizică şi sport”, pentru că în această situaţie ar rămâne pe dinafară mai multe categorii importante de practicanţi neinstituţionalizaţi ai exerciţiului fizic. Au apărut şi continuă să apară sporturi noi, profesii noi, organizaţii noi cu scopuri din ce în ce mai diversificate, având însă toate ca mijloace specifice exerciţiile fizice sau o formă particulară a lor.Iată de ce definirea noţiunii de Educaţie fizică şi sport – fenomen social complex şi dinamic trebuie să ia în considerare toate aceste aspecte: practicanţi activi – pasivi, direcţi – indirecţi, motivaţii sociale – motivaţii individuale, instituţii, structuri de stat – instituţii, structuri particulare şi structuri individuale de practicanţi ai exerciţiilor fizice.Fenomenul social educaţie fizică şi sport cuprinde absolut toate categoriile de practicanţi ai exerciţiilor fizice, toate categoriile de structuri formate pentru practicarea exerciţiilor fizice şi toate categoriile de exerciţii fizice folosite sistematic şi conştient fie pentru influenţarea pozitivă a organismului uman, fie pentru alte scopuri: materiale, morale etc., fie a celor care le practică, fie a celor care le administrează etc.În fenomenul educaţie fizică şi sport sunt cuprinse:- toate structurile de stat sau private unde educaţia fizică şi

sportul este o activitate obligatorie: învăţământ, armată, unităţi speciale etc.;

- alte structuri unde educaţia fizică şi sportul constituie activităţi opţionale având ca scop: sănătatea individului, recreerea, refacerea etc.;

- toate activităţile specifice sportului de performanţă, inclusiv cel profesionist, care s-a dezvoltat exploziv în ultima perioadă;

- forme neinstituţionalizate de practicare a exerciţiilor fizice, pe baza unor opţiuni individuale, administrate şi monitorizate

59


de familie ca for responsabil. Se pare că spre această formă de practicare se îndreaptă educaţia fizică şi sportul.

Înainte de a defini fenomenul este necesar să se redefinească conceptul „exerciţiul fizic”, pentru că şi el şi-a modificat sensul şi conţinutul în ultima perioadă, devenit o activitate foarte complexă, ieşind din sfera influenţelor formativ – educative şi migrând spre sfera materială a practicanţilor şi managerilor lui. Din ce în ce mai mulţi practicanţi încep să caute şi să vadă în exerciţiile fizice surse de venituri materiale, apărând noi „specialişti”, manageri, directori, administratori etc.De unde până mai ieri definirea „exerciţiul fizic” se oprea numai la actul şi acţiunea motrică conştientă şi sistematică repetată în scopul influenţării pozitive a organismului uman, acum mai trebuie adăugat că acelaşi act sau acţiune motrică conştientă şi sistematică poate fi repetată în vederea realizării unor valori morale şi materiale, sau şi în alte scopuri.Definiţia modificată, dată în anul 2002, de prof. univ. V. Ghenadi şi colab. în lucrarea „Educaţie Fizică şi Sport – Fenomen social. Abordare axiomatică”, este următoarea:Prin exerciţiu fizic se înţelege o acţiune motrică executată sistematic şi conştient cu scopul influenţării stărilor: fizice, psihice, motrice, fiziologice, morale, spirituale şi materiale a oamenilor.Coexistând cu celelalte fenomene sociale, fie din sfera educaţiei, învăţământului, din sfera culturii – artei, din sfera politică, economică, financiară, sănătate etc., fenomenul educaţie fizică şi sport s-a consolidat şi se dezvoltă autonom.Ce trebuie reţinut însă, este faptul că în cadrul fenomenului educaţie fizică şi sport sunt cuprinse elementele: exerciţiile fizice şi oamenii, care prin relaţiile dintre ele determină structurile specifice sistemului de educaţie fizică şi sport.Fenomen social la scară naţională, educaţia fizică şi sportul reprezintă o macrostructură cu finalităţi, legi, mijloace, structuri, procese, activităţi proprii, recunoscute ca atare şi în Constituţia ţării.Administrarea şi folosirea fenomenului social Educaţie fizică şi sport în folosul şi după posibilităţile societăţii, nu depinde numai de posibilităţile material – financiare, care rămân totuşi resurse primare, ci şi de influenţarea fenomenului Educaţie fizică şi sport din afară şi din interior de specialiştii şi de concepţiile ştiinţifice, capabile să ofere deciziilor, informaţii obiective care să poarte girul ştiinţelor cercetării umane.

60


3.2. Esenţa educaţiei fizice şi sportului

În ce priveşte esenţa educaţiei fizice şi sportului trebuie făcută o motivaţie, trebuie găsite cauzele care au determinat apariţia şi dezvoltarea fenomenului, nu înainte de a preciza că pe lângă caracterul biologic ele au un profund caracter social. Cu alte cuvinte educaţia fizică şi sportul, ca fenomen social, are următoarele motivaţii:

nevoie de mişcare, care este proprie oricărei fiinţe vii şi izvorăşte din reacţia înnăscută de orientare, a setei de informare, de cunoaştere a fenomenelor naturii şi societăţii;

dorinţa de repetare a celor cunoscute. Capacitatea de adaptare la ceea ce este nou are o anumită limită. Prea multe schimbări duc la apariţia stării de nesiguranţă şi dezechilibru. S-a constatat că există o bucurie de repetare a cunoscutului, care uşurează procesul instructiv – educativ;

înclinaţia spre acţiune, este o calitate înnăscută ce se manifestă cu precădere la tineret pentru afirmarea integrală a personalităţii;

predilecţia pentru ritm a tineretului – ca o expresie naturală a tuturor funcţiilor umane. În ultima perioadă de vreme o importanţă tot mai mare o are aplicarea exerciţiilor fizice sub formă de dans în activitatea tineretului;

predispoziţia pentru grupare, care stă la baza preocupării din ce în ce mai sporite a popoarelor din toate statele lumii pentru: sănătate, recreaţie şi longevitate;

pentru stimularea fenomenelor de creştere şi de dezvoltare a organismului la vârsta copilăriei şi adolescenţei (care au la bază procesele de excitaţie, inhibiţie şi supracompensare). Nu se cunoaşte o altă formă mai eficientă decât efortul funcţional al mişcării – exprimat prin exerciţiul fizic;

fără mişcare sistematică, fără efort fizic – deci fără excitaţie prealabilă a organismului tânăr – survin mai devreme sau mai târziu fenomenele de involuţie şi de atrofie.

Clarificarea pe deplin a acestei probleme are implicaţii importante de ordin biologic şi social, care ne îndeamnă la o atitudine mai combativă împotriva sedentarismului şi la organizarea mai eficientă a timpului liber prin exerciţii fizice folosite în scop recreativ.

61


Faţă de cele de mai sus se poate aprecia că educaţia fizică şi sportul, în societatea modernă a devenit cu adevărat un fenomen social şi că în esenţă, în toate timpurile, acest fenomen a urmărit perfecţionarea dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a oamenilor cu scopul îmbunătăţirii vieţii. Trebuie evidenţiat faptul că amploarea cea mai mare, ca organizare şi cuprindere, au luat-o educaţia fizică şi sportul, în societatea modernă.Cu precădere în ultimul secol, dar mai cu seamă în ultimele decenii, aceste activităţi concretizate în sporturi s-au dezvoltat în principal în două direcţii bine conturate dar cu o serie de diferenţieri între ele şi anume: ca activităţi recreative sub conceptul „sportul pentru toţi” şi ca activitate sportivă de performanţă. Pentru tineretul din învăţământ, activităţile respective, ţinând cont mai cu seamă de aspectul biologic, dar şi de cel social şi educativ au devenit obligatorii prin introducerea lor ca disciplină de învăţământ. Dacă ne referim numai la sportul de performanţă esenţa constă în urmărirea excelenţei prin obţinerea victoriei în competiţie.

3.3. Caracteristicile actuale ale educaţiei fizice şi sportului

Între educaţie fizică şi sport sunt o serie de diferenţieri:- educaţia fizică nu se limitează exclusiv la sport, deşi

principalele mijloace le reprezintă sporturile.- sportul nu reprezintă doar un mijloc al educaţiei

fizice, el are obiective care se ridică până la obţinerea excelenţei prin ceea ce se numeşte sport de înaltă performanţă şi sport de elită a cărui caracteristică actuală o reprezintă profesionismul.

În bună măsură, se justifică utilizarea noţiunii de sport, în multe ţări, în locul celei de educaţie fizică şi chiar de cultură fizică. Aceasta are semnificaţii în ce priveşte recunoaşterea progresului pe care l-a realizat sportul în ultimul secol.

3.3.1. Caracteristici actuale ale sportului Natura şi semnificaţia sportului pot fi diferite în funcţie de contextul socio-cultural şi de momentul istoric, politic sau economic. Sportul este un fenomen socio–cultural semnificativ deoarece serveşte ca:

62


a. mediu de reprezentare colectivă; b. generează trăiri de plăcută emoţie la nivel social; c. implică urmărirea excelenţei la nivel individual. a. Sportul serveşte ca mediu de reprezentare colectivă pentru că:

- este neutru; - este o activitate care stârneşte interesul pentru că

oferă experienţe palpitante atât sportivilor cât şi spectatorilor;

- este un instrument liber de risc, aprobat social; - este o activitate uşor de înţeles, repede accesibilă

publicului; - oferă publicului posibilitatea de identificare

naţională prin sportivii săi; - este activitatea în care măsurarea şi compararea

realizărilor se fac într-un mod incontestabil. Fiind un mediu de reprezentare colectivă, sportul poate fi considerat sistem cultural pentru că este un sistem de simboluri, care acţionează pentru a determina la oameni stări sufleteşti şi motivaţii puternice, prin formularea de concepţii de ordin general despre existenţă.

b. Semnificaţia socială a sportului este dată şi de faptul că generează emoţii plăcute, permiţând sentimentelor să se desfăşoare mai liber, permite degajarea, eliberarea de stress etc. Caracterizarea de mai sus arată că emoţia intensifică reprezentarea colectivă, iar reprezentarea colectivă serveşte ca sursă de emoţie.

c. Cu toate acestea, sportul nu poate fi prezentat complet din punct de vedere social, dacă cele două demersuri nu sunt însoţite de urmărirea excelenţei corporale, pentru care facem următoarele precizări: - instinctul competiţional nu este în primul rând

dorinţă de putere. Aspectul fundamental este dorinţa de a fi mai bun decât alţii, de a fi primul şi de a fi onorat pentru aceasta;

- însăşi esenţa efortului sportiv constă în urmărirea excelenţei prin obţinerea victoriei în competiţii;

- tinerii sunt atraşi de sport deoarece acesta le oferă posibilitatea şi mijloacele pentru a deveni excelenţi.

Cele trei aspecte relatate până acum: reprezentarea, emoţia şi excelenţa, vin să susţină că în principal sportul este o activitate socială şi culturală. Însăşi structura sportului este socială. Toate

63


organismele şi activităţile sportive, locale, naţionale şi internaţionale reprezintă relaţii între oameni, relaţii sociale ce se dezvoltă continuu. Heinemann în 1986 preciza că sportul este o activitate ideală pentru „a antrena” comportamentul social. El reprezintă un câmp social definit, este guvernat de reguli relativ stricte şi există norme de sancţionare a comportamentului deviant. Caracterizând sportul, numeroşi tehnicieni, dar mai ales organismele internaţionale, între care UNESCO şi Consiliul Europei, evidenţiază în mod deosebit „semnificaţia sportului pentru societatea actuală”. Această preocupare este determinată de faptul, specific etapei actuale, că tot mai mulţi oameni practică sportul, privesc sportul ca spectatori, citesc despre sport, frecventează arenele sportive. Sportul este practicat, în şcoli de foarte mulţi oameni, în timpul liber, iar pentru unii el este o profesie. Această creştere continuă a avut drept rezultat o modificare fundamentală în legătură cu „semnificaţia sportului pentru societate”. În consecinţă, Consiliul Europei elaborează lucrările: „Impactul sportului asupra sănătăţii” şi „Impactul sportului asupra socializării”. Ambele lucrări evidenţiază în mod ştiinţific ceea ce caracterizează sportul în societatea prezentă, cu următoarele referiri esenţiale:

a) binefacerile potenţiale ale sportului sunt: ameliorarea condiţiei fizice, confortul spiritual, stabilirea de relaţii sociale, obţinerea de rezultate în competiţii. Accentul cade pe sănătate care este considerată o condiţie umană cu dimensiuni de ordin fizic, social şi psihologic;

b) implicaţiile politice referitoare la responsabilităţile guvernelor pentru promovarea sportului devin tot mai actuale;

c) activităţile prioritare vizează obiective ca: schimbări de mediu cultural care să conducă la determinarea oamenilor ca activitatea fizică să facă parte din viaţa de zi cu zi;

d) copiii şi tinerii să dobândească şi să pună în practică priceperile şi deprinderile necesare practicării sporturilor pe durata întregii lor vieţi;

e) cei mai vizaţi trebuie să fie persoanele sedentare şi cei cu deficienţe, cărora să li se ofere motivaţia de a practica exerciţiile fizice cum ar fi: distracţia, experienţa corporală, valorile estetice, comunicarea socială şi, nu în ultimul rând, menţinerea sănătăţii;

64


f) în prezent, sportul poate avea semnificaţii pozitive, dar şi negative, fapt pentru care trebuie luate în calcul următoarele dimensiuni:

- înţelegere internaţională şi nu identificare naţională îngustă;

- integrare şi nu segregare; - democraţie şi nu putere politică abuzivă; - armonie şi nu agresiune; - protejarea mediului înconjurător şi nu deteriorarea

lui.Condiţiile specifice în care este organizat şi proiectat sportul vor determina care dintre efectele enumerate vor predomina;

g) una din semnificaţiile prioritare ale sportului este efectul său de socializare îndreptat spre dezvoltarea personalităţii şi mai ales a valorilor morale. Menţiunea de fair–play este vitală. Socializarea în sport nu poate fi promovată decât dacă sunt dezvoltate trăsăturile morale. Faptul că sportul este o activitate foarte populară, care oferă celor care îl practică multe ocazii de bucurie şi tot felul de experienţe plăcute; pasiune, sentimente sociale şi experienţa succesului, face ca el să fie un mediu important de socializare, chiar dacă nu se urmăreşte special acest lucru.Caracterul distractiv şi bucuria sportului, ca şi evitarea anxietăţii sau a sentimentelor negative depind de nivelul speranţei de reuşită şi de tipul de climat motivaţional şi emoţional.

h) caracteristic pentru ultimele două decenii este şi faptul regretabil că nu toţi copiii şi tinerii practică exerciţiile fizice suficient de frecvent şi intens pentru a dobândi deprinderi adecvate şi a participa la activităţi sportive în cadrul societăţii, deşi obişnuinţa activităţilor sportive se dobândeşte la o vârstă mică. Din acest punct de vedere se dovedeşte că rezultatele pozitive sunt obţinute dacă în şcoli sportul devine o activitate zilnică.

3.3.2. Caracteristici actuale ale educaţiei fizice Caracteristicile educaţiei fizice diferă în cea mai mare parte de cele ale sportului, cu toate că utilizează tot exerciţiul fizic dar în structuri diferite, specifice, conducând la sarcini şi obiective diferenţiate. Dacă despre sport se precizează că este un fenomen social, educaţiei fizice i se atribuie semnificaţia de proces social.

65


a. Caracteristic este faptul că educaţia fizică reprezintă astăzi o nouă realitate socială care coexistă, alături de cealaltă realitate – producţia materială. În zilele noastre între muncă şi educaţia fizică este o intercondiţionare permanentă. Munca oricărui obiectiv este producerea de bunuri pentru existenţa omului, are ca efect secundar şi transformarea naturii umane. Educaţia fizică, deşi este orientată în special spre componenta biologică a omului are în vedere şi sporirea eficienţei procesului muncii. Deşi există corelări şi întrepătrunderi, între muncă şi educaţie fizică sunt deosebiri calitative. Procesul de muncă este relaţia între om şi natură, pe când activitatea educativă se realizează ca relaţie între oameni (între educatori şi educaţie - Fl. Georgescu).

b. Educaţia fizică reprezintă un proces social integrat în fenomenul educativ ca latură a acestuia, iar educaţia reprezintă o relaţie între generaţii, între educaţi şi educatori, unii transmiţând celorlalţi experienţa motrică. În acest proces se constituie cadrul necesar practicării exerciţiilor fizice de către educaţi dar sub îndrumarea educatorului. Nu orice tip de practicare a exerciţiilor fizice este educaţie fizică. Practicarea exerciţiilor fizice integrată în fenomenul educativ, capătă o funcţionalitate orientată, când realitatea practicării deferitelor sporturi (exerciţii fizice) se îmbină cu realitatea educaţională.

c. În privinţa raportului dintre educaţie fizică şi sport, este caracteristic faptul că sportul, ca mijloc al educaţiei fizice, nu mai reeditează în egală măsură elementul de spontaneitate pe care îl întâlnim în cazul în care acesta era practicat ca mod de utilizare a timpului liber. Lipseşte de asemenea momentul efortului maxim, specific sportului de performanţă. Toate acestea se datorează faptului că, în noua structură, sportul este subordonat logicii de desfăşurare a educaţiei, el îşi îndeplineşte rolul de instrument prin care se tinde spre scopul propus. Pare că în această situaţie sportul sărăceşte, atât educatorul cât şi educatul sunt, într–o anumită măsură, limitaţi în acţiunile lor de practicare a sportului. În acelaşi timp sportul, în noua sa existenţă, capătă valenţe pe care nu le avea, iar pe altă parte, educaţia fizică la rândul ei dobândeşte un anumit grad de spontaneitate, libertatea de acţiune se lărgeşte. Se realizează astfel aşa - zisa „sportivizare” a educaţiei fizice, fenomen pozitiv, care însă nu trebuie să meargă dincolo de fenomenul educativ.

66


d. Întrucât educaţia fizică trebuie să pregătească orice individ pentru orice activitate – deci în mod multilateral – şi pentru toată viaţa, exerciţiile se realizează şi se desfăşoară la nivel mediu şi în mod gradat.

e. Având în vedere că obiectivul general al educaţiei fizice este un organism dezvoltat şi, pentru a nu greşi în această acţiune plină de răspundere, trebuie să se ţină seama de cerinţele pedagogice faţă de celelalte forme de practicare a exerciţiilor fizice unde obiectivul general este: performanţa, beatitudinea, relaxarea.

f. Raportată la ansamblul fenomenului de practicare a exerciţiilor fizice, educaţia fizică tinde şi reuşeşte progresiv să maturizeze în dezvoltarea fizică a individului valori create de omenire în acest sector al culturii.

g. Educaţia fizică trebuie să ţină seama de două coordonate: - de bagajul de valori realizat la un moment dat;- de capacităţile reale ale individului, cu posibilităţile şi

limitele sale biologice de a prelua, de a interioriza aceste valori.

h. Trecând din rândul tinerilor în cel al adulţilor, practicarea exerciţiilor fizice este tot un act de educaţie fizică. Aici se ridică mai multe probleme ca: - trebuie să se ţină seama de locul adultului în societate; - că el nu mai este o fiinţă în devenire, ci una realizată;- activitatea lui nu este pregătirea ci împlinirea unor

sarcini cerute de societate.În educaţia fizică a adulţilor nu sunt încă bine conturate structura şi liniamentele pe care evoluează şi nici nu există un corp de specialişti profilaţi pe această direcţie. În educaţia fizică a adulţilor se are în vedere continuarea pe o treaptă superioară a rezultatelor câştigate în prima etapă a educaţiei fizice (în cadrul subsistemului de educaţie fizică a tinerei generaţii).

3.3.3. Bazele sociale ale educaţiei fiziceUn număr important de cercetători ai domeniului s – au ocupat de această activitate (Konrad Widmer; Guido Shilling; Gunter Pilz; Jurg Schiffer); ei consideră că educaţia fizică este o structură organizată prin care se înţelege un ansamblu de elemente particulare, fiecare dintre ele având propria lor importanţă, dar semnificaţia tuturor exprimându-se la modul

67


total atunci când sunt grupate, coordonate şi raportate unele la altele. Ţinând cont de obiectivele urmărite şi de caracterul educaţiei fizice ca structură, Konrad Widmer precizează că pot fi deosebite două tipuri de date care joacă un rol esenţial la instruirea sportivă:

a) date raportate la personalitatea elevului; b) date raportate la mediul sportiv.

a) Date raportate la personalitatea elevuluiŞtiinţele moderne nu mai opun spiritul corpului, ci văd în corp un instrument ce permite omului să se situeze în raporturile sale cu lumea. Prin intermediul corpului său, al experienţelor pe care i le datorează şi al conştiinţei pe care o dobândeşte de aici, omul ajunge să cunoască lumea şi să se autocunoască.Educaţia fizică şi sportul nu au ca obiective doar ameliorarea sănătăţii, dezvoltarea musculaturii, creşterea îndemânării sau însuşirea de deprinderi motrice. Prin activitatea corporală, copilul devine conştient de posibilităţile sale, în condiţiile reuşitei sau nereuşitei, alături de ceilalţi, în lupta cu sine sau contra naturii, tânărul învaţă, în acelaşi timp, să se înţeleagă pe sine şi să cunoască mai bine lumea. Stimularea unui copil pentru a participa la activităţile educaţiei fizice şi sportului înseamnă mai mult decât a-i oferi un simplu antrenament corporal. Înseamnă a-i oferi o adevărată educaţie personală şi socială, înseamnă a-l situa în raport cu ceilalţi, a-i permite să se manifeste, a-l dezvălui pe el, sie însuşi şi lumii prin intermediul propriului corp.Unul din criteriile fundamentale ale activităţii sportive şi de educaţie fizică este mişcarea. Pentru om, este modalitatea de a-şi manifesta existenţa. Mişcarea este una din funcţiile fundamentale ale fiinţei umane. De aceea, toate experienţele şi comportamentele raportate la ea, cum sunt educaţia fizică şi sportul, sunt de o importanţă extremă.Copilul este o personalitate unică şi structurată, în cadrul căreia diferite funcţii colaborează şi se influenţează reciproc. Trebuie deosebite mai întâi funcţiile fizice, în care diferitele sisteme – circulator, respirator, metabolic, nervos, osos etc. – joacă fiecare câte un rol şi intră în interacţiune. Instruirea sportivă trebuie să ţină cont de datele medicale şi biologice. Dar, tot atât de adevărat este că activităţile motrice

68


sunt trăite ca acţiuni şi experienţe totale în care funcţiile psihice intercondiţionează cu fenomenele fizice. Mişcările sunt controlate cognitiv iar aceste cunoştinţe, adăugate exerciţiului fizic, duc la însuşirea deprinderilor motrice. Factorii emoţionali, bucurie, plăcere, fericire, descurajare, teamă, diferite aşteptări, reuşita sau insuccesul, în combinaţie cu necesităţile fundamentale de activitate şi sociabilitate, se află la originea motivaţiilor motrice. Deciziile şi tendinţele, concentrarea şi tenacitatea, atitudinile şi luările de poziţie sunt câţiva din factorii determinanţi ai formelor de mişcare. Funcţiile corporale şi psihice sunt indiscutabil, legate. De aceea, profesorul trebuie să meargă mai departe decât simplul antrenament fizic; el trebuie să se străduiască să ia în consideraţie şi să integreze în procesul instructiv funcţiile psihice ale elevilor săi, observându-le şi influenţându-le în decursul activităţii corporale.b) Date raportate la mediul sportivInstruirea sportivă se desfăşoară în spaţiu: în săli de gimnastică, pe terenuri de sport, în mediu acvatic, la munte etc. Structurile şi formele mişcării se desfăşoară în spaţiu. Copii pot învăţa prin educaţia fizică ce este spaţiul, care sunt caracteristicile şi limitele lui şi cum se pot situa ei în acest spaţiu.Prin intermediul instalaţiilor şi aparatelor sportive, ei fac cunoştinţă şi cu alte aspecte ale lumii materiale. De exemplu: mingea satisface prin forma sa, ea incită la acţiune deoarece poate fi aruncată, prinsă, rostogolită, controlată, pe scurt toate proprietăţile sale putând fi utilizate pentru a se exprima şi a se juca.În acelaşi timp activitatea sportivă are întotdeauna caracter de interacţiune socială. Se stabilesc legături între profesor şi elev, între elevi şi ceilalţi elevi, între profesor şi diverse grupuri.Relaţiile care se stabilesc între fiinţe sau grupuri umane sunt caracterizate prin două tipuri de comportamente:

- adaptarea de roluri;- reacţii de deschidere şi de comunicare

interpersonală.Aceste două tipuri de comportamente se regăsesc şi în sport.În cadrul formei de interacţiune: adaptarea de roluri, subiecţii ştiu ce se aşteaptă de la ei şi ce pot aştepta ei de la ceilalţi în anumite situaţii date. Astfel rolurile profesorului şi ale elevului

69


sunt aproape deja stabilite în momentul începerii lecţiei de educaţie fizică, pe de o parte datorită relaţiilor existente între cei care predau şi cei cărora li se predă, iar pe de altă parte, în funcţie de natura specifică a activităţii sportive. În sala de gimnastică, copilul îşi cunoaşte profesorul în altă postură decât în clasă; el îşi însuşeşte roluri noi: coechipier sau adversar. El îşi poate asuma aceste roluri şi în unele cazuri li se poate opune.În adaptarea unor roluri prestabilite, profesorii şi elevii ştiu ce se aşteaptă de la ei şi caută, de cele mai multe ori să li se conformeze. Lucrurile stau altfel în privinţa: reacţiilor de deschidere şi de comunicare interpersonală. În acest caz rolurile nu sunt prestabilite, iar relaţiile se construiesc prin contacte emoţionale şi se traduc prin atitudinile: simpatie(sau antipatie), camaraderie, prietenie, etc. Profesorul de educaţie fizică trebuie să promoveze prin sport, spiritul de camaraderie şi colectivitate şi să conducă ansamblul elevilor săi spre experienţe comune pozitive. Profesorului îi revine sarcina de a avea în clasă acest spirit de deschidere şi de comunicare şi numai prin personalitatea sa poate realiza acest lucru, mai mult decât ar putea s-o facă toate cunoştinţele metodologice şi programele şcolare. Pentru profesor, crearea spiritului de comunicare şi căutare a celuilalt reprezintă una din cele mai înalte responsabilităţi.Când este vorba de motivaţii, se ştie că relaţiile interpersonale joacă un rol decisiv în aderarea la o practică care poate fi continuată, adesea, de-a lungul întregii existenţe.În cadrul educaţiei fizice şcolare, activitatea sportivă are un caracter de relaţie interpersonală. Este de asemenea locul în care omul îşi realizează unitatea psiho-fizică într-un mod deosebit de evident şi impresionant. Însuşirea de deprinderi şi priceperi nu este singurul obiectiv al educaţiei fizice şcolare, trebuie să adăugăm educarea prin activitatea sportivă. Educaţia prin sport trebuie să contribuie la dezvoltarea individuală şi socială a elevilor, la formarea personalităţii. Prin toate cele prezentate la acest capitol, se evidenţiază caracteristicile pe care le îmbracă educaţia fizică în societatea actuală şi tendinţele de desfăşurare în viitor.

TEME DE REZOLVAT

70


1. Prezentaţi principalele aspecte caracteristice ale fenomenului social complex şi dinamic - Educaţie fizică şi sport.

2. Esenţa educaţiei fizice şi sportului.3. Caracteristicile esenţiale ale sportului.4. Caracteristicile esenţiale ale educaţiei fizice.

BIBLIOGRAFIE:1. Bouchard, Cl. – „Ştiinţa activităţii fizice - un

concept de bază în organizarea disciplinei şi a profesiei”, Revista Internaţională de Educaţie Fizică, vol. XIII, nr. 4, pag. 9, 1976;

2. Crase, D., Pease, D. – „Facultăţi pentru viitor”, Revista Internaţională de Educaţie Fizică, vol. XII, nr. 3, pag. 28;

3. Epuran, M. – „Metodologia cercetării activităţilor corporale”, Curs ANEFS, vol. I - II, Bucureşti, 1992;

4. Ghenadi, V., Grapă, Fl, Balint, Gh. - ”Educaţie Fizică şi Sport – Fenomen social. Abordare axiomatică”, Editura Alma Mater, Bacău, 2002;

5. Herczeg, L. – „Teoria educaţiei fizice şi sportului”, Editura Mirton, Timişoara, 1996;

6. Hustin, J, L.- „Sportologia”, Sportul de performanţă, nr. 186, pag. 3;

7. Meiberg, F. - „Aspecte teoretice ale pedagogiei sportului” Revista internaţională de Educaţie Fizică, vol. XVIII, nr. 2, pag. 10.

71


Capitolul 4. CONCEPTE TERMINOLOGICE ALE EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI(Principalele categorii şi noţiuni ale educaţiei fizice şi sportului)

Obiective operaţionale: să cunoască şi să interpreteze corect conceptele domeniului; să cunoască categoriile cu care operează Teoria educaţiei

fizice şi sportului; să cunoască conceptul de noţiune;

4.1. Necesitatea cunoaşterii şi interpretării corecte a conceptelor terminologice din domeniul educaţiei fizice şi sportului

O tratare mai detaliată a problematicilor legate de categorii şi noţiuni în general şi a celor specifice Teoriei educaţiei fizice şi sportului, este determinată şi de faptul că această disciplină de studiu este considerată ca o ştiinţă a conceptelor domeniului.Orice ştiinţă are o teorie. Teoria vine să evidenţieze conceptele de bază, legile, principiile, normele, metodele, mijloacele după care se desfăşoară activităţile domeniului. Toate acestea sunt evidenţiate de teorie cu ajutorul limbajului, a unor coduri, care sunt: cuvintele, termenii de bază, noţiunile, categoriile.Nu este ştiinţă fără cercetare, iar cercetarea impune documentare. Ori acest lucru nu se poate realiza dacă nu sunt înţelese corect cunoştinţele respective.Fiind foarte multă literatură şi foarte multe cunoştinţe, s-a intensificat cercetarea terminologică pentru a putea înţelege o atât de vastă literatură de pe toate meridianele, scrisă în limbi diferite, şi după concepţii diferite. Unificarea înţelesului termenilor asigură o comunitate de înţelegere. Lipsa de consens are drept rezultat o pregătire insuficientă a profesorilor de educaţie fizică, în continuare apare şi confuzia privind modul diferit în care se realizează obiectivele educaţiei fizice şi sportului şi ca urmare o ineficienţă în activitatea practică.O primă măsură este legată de evidenţierea conţinuturilor prin unificarea înţelesului terminologiei folosite. Unificarea 72


înţelesului termenilor asigură o comunitate de înţelegere între autor, bibliotecar şi cititor. Dar, cercetarea limbajului din domeniile: educaţie fizică şi sport, nu este o problemă atât de simplă, motiv pentru care Thomas J, şi Nelson J au prezentat (1985) metoda: „Analiza de limbaj” cu aplicaţii în problemele specifice. Ei au precizat că: „Partea cea mai dificilă a analizei limbajului este compararea modului în care sunt utilizaţi termenii”.Pentru o mai profundă analiză şi o corectă înţelegere a problemei limbajului de către studenţii în educaţie fizică, Herczeg, L (1996) prezintă o analiză teoretico-filosofică din care evidenţiem ceea ce urmează: - comunicarea este transmiterea informaţiilor prin intermediul

semnelor; - comunicarea presupune nu numai recepţionarea, dar şi

descifrarea semnelor, stabilirea semnificaţiei lor, a informaţiei pe care o comunică;

- semnul este orice obiect material sau eveniment care indică sau desemnează un alt obiect, deosebit de el şi oferă o anumită informaţie despre acesta.

Semiotica. Este teoria utilizării semnelor în procesul comunicării şi cercetează:- limba în general; - limba ca sistem de semne; - limba ca instrument de cunoaştere;- limba ca instrument de comunicare

Semiotica are ca obiect de studiu limbile naturale şi artificiale. Situaţia în care sunt folosite semnele în procesul cunoaşterii şi comunicării (situaţia semiotică) include trei elemente:- semnul;- subiectul care emite sau recepţionează semnul;- obiectul desemnat de semn (numeşte semnificaţia semnului -

denotaţie).Subiectul acordă semnului o anumită semnificaţie. Comunicarea unei cunoştinţe are drept condiţie fundamentală acordarea aceleiaşi semnificaţii unui semn de către subiecţii care recepţionează semnul. Orice cunoştinţă este exprimată în semnele limbii naturale sau ale unei limbi artificiale care poate fi tradusă în termenii limbii naturale. Nu există cunoştinţe independente de limbă, în afara semnelor limbii în general. Limba este o realitate materială a gândirii, dar şi condiţia, premisa, dezvoltării gândirii abstracte. Constatările perceptive

73


făcute în observaţia ştiinţifică nu devin cunoştinţe ştiinţifice decât atunci când subiectul cunoscător stabileşte semnificaţia lor şi o exprimă în limba ştiinţei respective, care este un fragment al limbii naturale.Acordarea unei semnificaţii determinante unui semn, depinde de convenţii stabilite explicit (în limbajele artificiale care sunt mijloacele de comunicare) sau de o anumită pregătire ştiinţifică specială a subiectului care recepţionează semnul. Relaţia semnului şi semnificaţia lui este studiată în semiotică de către semantica logică. Obiectul semanticii este asigurarea gândirii cunoscătoare. Semantica formulează exigenţe de precizie pentru limbi ca sisteme de semne. Cea mai importantă dintre ele este corespondenţa univocă dintre semn şi semnificaţie. Realizarea unei exigenţe înseamnă înlăturarea polisemiei (multiplicităţii semnificaţiilor) semnelor limbii naturale. În limba naturală semne identice au semnificaţie diferită (omonime) sau semne diferite au aceeaşi semnificaţie (sinonime). Limba de toate zilele - limba uzuală - pe care o folosesc toţi oamenii care vorbesc această limbă se caracterizează printr-o polisemie maximă a semnelor ei.Polisemia se exprimă în limbajul teoriei informaţiei în aceea că informaţiile cuprinse în enunţuri pot primi semnificaţii diferite, în funcţie de sistemul cibernetic care le recepţionează şi le prelucrează. Ştiinţele îşi construiesc limbi speciale pe baza limbii de toate zilele. Aceste limbi ştiinţifice speciale sunt fragmente ale limbii naturale. O limbă specială constă din limba de toate zilele şi din termeni speciali. Limbajele ştiinţifice se deosebesc de limba uzuală prin exigenţă mai mare de precizie, prin efortul de a realiza o corespondenţă univocă între semn şi semnificaţie, de a elimina echivocurile din limba de toate zilele. Izvoarele erorii în munca ştiinţifică se diminuează pe măsura determinării univoce a relaţiei dintre semnele limbii ştiinţifice şi semnificaţia lor. În munca de stabilire a unei semnificaţii univoce pentru termenul limbilor ştiinţifice, un loc esenţial îl are elaborarea definiţiilor ştiinţifice a semnificaţiilor diferiţilor temeni, ceea ce vom rezolva în capitolul doi, când vom dezbate principalele categorii ale Teoriei educaţiei fizice şi sportului şi în capitolul trei când vom prezenta alte noţiuni.Pentru a înţelege Teoria educaţiei fizice şi sportului, cel care doreşte să o studieze, este necesar să cunoască mai întâi limbajul Ştiinţei educaţiei fizice. Acest limbaj trebuie înţeles şi însuşit pentru a nu face confuzii între termenii vehiculaţi.74


4.2. Categoriile educaţiei fizice şi sportului

4.2.1. Aspecte teoretice generale referitoare la categorii Teoria Educaţiei fizice şi sportului, ca şi celelalte ramuri ale ştiinţei mişcărilor omului, utilizează un număr mare de noţiuni generale şi specifice, a căror interpretări trebuie să ne conducă exact spre semnificaţia dorită. Pentru unificarea înţelesului noţiunilor, se duce în prezent, pe plan internaţional, o activitate laborioasă şi intensă printr-o serie de organisme, printre care şi Comisia Asociaţiei Internaţionale pentru Informare Sportivă. Asemenea comisii au fost formate şi la noi în ţară.Aceste studii ale terminologiei sunt impuse de modernizarea sistemului de informaţii, trebuie să ducă la unificarea semnificaţiilor, a înţelegerii unitare a mesajului transmis.Categoriile sunt noţiuni fundamentale care reflectă cele mai generale şi esenţiale aspecte ale naturii, ale societăţii şi gândirii. Cele mai generale categorii se referă la: materie, mişcare, timp, spaţiu, calitate, cantitate, cauzalitate, formă, conţinut, esenţă, fenomen, posibilitate, realitate.Pe lângă aceste categorii ale filosofiei, fiecare ştiinţă are categoriile proprii, care reprezintă o condiţie a existenţei ei ca ştiinţă.Categoriile sau noţiunile fundamentale ale Teoriei educaţiei fizice şi sportului, reprezintă un model conceptual de bază care face posibilă înţelegerea acestui domeniu. Categoriile sau noţiunile fundamentale ale acestei discipline, reprezintă principalele laturi şi legături ale fenomenului practicării exerciţiilor fizice. Diversitatea formelor de practicare a exerciţiilor fizice solicită clarificarea înţelesului şi a proprietăţilor esenţiale ale noţiunilor care sunt utilizate şi ale legăturilor dintre acestea.Trecerea de la noţiuni cu sferă mică la noţiuni cu sferă mare se numeşte generalizare.Noţiunile de ordin general care nu pot fi generalizate mai departe se numesc categorii.Cu alte cuvinte, în practică se pleacă de la noţiuni cu sferă restrânsă şi se ajunge la noţiuni cu sferă foarte largă, de mare generalitate. Aceste noţiuni generale, pe care le-am numit categorii, au o mare însemnătate în dezvoltarea Ştiinţei educaţiei fizice şi sportului (Ştiinţei mişcărilor omului).Categoriile Ştiinţei educaţiei fizice şi sportului, prin urmare şi ale teoriei acestei ştiinţe, sunt:

75


a) mişcarea omului c) activitate fizică - act motric d) sarcina motrică- acţiunea motrică e) exerciţiu fizic - activitate motrică f) educaţie fizică;b) motricitatea omului g) dezvoltare fizică;

h) pregătire fizică şi condiţie fizică;

l) sport;

i) deprinderea motrică m) antrenament sportiv;j) aptitudine psiho-motrică n) cultură fizică.k) capacitate motrică

TEME DE REZOLVAT:1. De ce este necesară cunoaşterea

semnificaţiilor diferiţilor termeni din domeniul educaţiei fizice şi sportului ?

2. Care este înţelesul termenului categorie ?

3. Care sunt categoriile Teoriei educaţiei fizice şi sportului ?

4.2.2. Principalele categoriile ale educaţiei fizice şi sportuluia) Categoria mişcarea omului reprezintă „acţiunea de a se mişca şi rezultatul ei” sau „variaţia în timp a poziţiei unui corp faţă de un sistem de referinţă caracterizată de parametrii: traiectorie şi viteză”. Noţiunea de mişcare mai este definită ca fiind: „categorie filosofică ce cuprinde toate schimbările şi procesele din univers: deplasarea în spaţiu, procesele fizice, chimice, biologice, psihice, sociale etc.” (Mic dicţionar enciclopedic).Mişcarea umană este rezultatul unităţii biologice care este organismul uman şi mediul în care se dezvoltă şi al unităţii ontogenice care este produsul armoniei reciproce dintre celule componente şi formaţiunile intercelulare.Totalitatea considerentelor morfo-fiziologice care condiţionează funcţionalitatea normală a organismului este tocmai expresia dinamică, în mişcare, a interrelaţiei ecotrope (cu mediul extern) şi ideotrope (din mediul intern) – M. Ifrim (1986).

76


Astfel, mişcarea umană apare ca o unitate categorială efectivă ca rezultat al corelaţiei funcţionale integratoare şi integrate în mediu. Orice modificare survenită într-un subsistem al unei componente a mişcării se repercutează negativ asupra întregii structuri şi implicit asupra celorlalte componente ale acesteia.Prin urmare, omul transformă mediul în care există şi mai ales se transformă pe sine, întemeind o formă superioară de autoreglare, de optimizare, trecând în domeniul valorificării maxime a resurselor fizice şi psihice, deci spre ceea ce denumim performanţă (depăşirea nivelului comun).Ca orice proces fizic, mişcările corpului uman se supun unor legităţi (legile mişcării corpului), dintre care principalele sunt:Legea utilităţii, a efortului util, după cum consemnează M. Ifrim (1986) cea a eficienţei. Această lege prevede că orice mişcare, pentru a fi efectuată, necesită o anumită cantitate de energie, obţinându-se un efect şi anume deplasarea în spaţiu după anumite coordonate. În aceste condiţii, se caută obţinerea unui randament maxim, adică un consum cât mai redus de energie şi efecte optime prin selecţionarea actelor motrice, a traiectoriilor, unghiurilor în articulaţii, eliminarea gesturilor inutile.O altă lege principală ce trebuie respectată în efectuarea unei mişcări este legea efortului voluntar sau a intenţionabilităţii. La baza oricărei mişcări există o intenţie de a realiza unul sau mai multe scopuri în funcţie de dorinţele subiectului care efectuează mişcarea. Aceste scopuri pot fi directe sau mijlocite, în sensul că pot fi efectuate mai multe mişcări legate până la atingerea ţelului sau mişcarea este inclusă într-o serie de acte şi acţiuni altele decât cele motrice. Evidenţierea caracterului voluntar al mişcărilor este importantă în înţelegerea caracterului conştient al acestora şi mai ales în demonstrarea calităţilor lor de instrumente utilizate în atingerea diferitelor obiective. Este evident faptul că această lege ţine de aspectele volitive ale subiectului, de măsură în care el îşi canalizează eforturile pentru realizarea actului motric. Este normal ca pentru un act motric complex subiectul să concentreze mai multă atenţie, să-şi fixeze etapele execuţiei cu mai multă analiză iar efectuarea actului motric să presupună mai multă energie consumată. O a treia lege importantă a mişcărilor corpului o reprezintă legea temporalităţii şi spaţialităţii.Este cunoscut că orice mişcare se desfăşoară în spaţiu şi timp, adică segmentele corpului sau corpul întreg se deplasează după anumite traiectorii în ritmuri convenabile care oferă mişcării

77


cursivitate, expresivitate, eficienţă. Orice mişcare are o anumită durată, începând cu momentul iniţial – t0, trece prin momente de timp intermediare t1, t2, t3, …, tn, până la momentul final al mişcări, când trebuie atins scopul propus.Organismul sau segmentele sale trebuie pregătite pentru a putea efectua mişcare într-o sincronizare optimă dintre timp şi spaţiu. Acest lucru se realizează pe bază de experienţă, captată în urma confruntării multiple cu aceste cazuri şi întrunirea sistematică a elementelor componente implicate.Aceste trei legi de bază ale mişcărilor corpului prezentate anterior ţin să sublinieze complexitatea fenomenului de mişcare umană, numeroşii factori care intervin şi determină mişcarea atât extern dar şi intern şi încearcă să releve modalităţile optime şi eficiente de efectuare a unei mişcări.Precizarea legilor mişcărilor corpului şi definiţiilor ce se dau categoriei mişcare este necesară pentru a putea da semnificaţia corectă categoriei de „mişcare a omului”, specifică Teoriei educaţiei fizice şi sportului. Mişcarea omului reprezintă „expresia care indică totalitatea actelor motrice realizate de om pentru întreţinerea relaţiilor sale cu mediul natural şi social şi efectuarea deprinderilor specifice diferitelor discipline sportive”.Această categorie are semnificaţia mişcărilor omului efectuate numai cu ajutorul muşchilor scheletici şi nu a celor obţinute cu mijloace mecanice.Mişcarea omului are şi ea caracteristici spaţiale, temporale şi energetice şi este de mai multe tipuri sau genuri: naturală, spontană, automată, voluntară, involuntară, analitică, sintetică, activă, pasivă, ciclică, aciclică, concentrică, excentrică, accelerată, uniformă, compusă, simplă, complexă combinată, circulară,Mişcarea omului se concretizează în următoarele elemente componente:Actul motric, care este un fapt simplu de comportare realizat prin muşchii scheletici în vederea obţinerii unui efect elementar de adaptare sau de construire a unei acţiuni motrice. Actul motric, considerat de regulă ca fiind voluntar, se foloseşte în practică în interrelaţii care definesc o anumită acţiune sau activitate motrică. El este totodată, un element component folosit în analiza acţiunii sau activităţii motrice apreciate ca efecte globale. Termenul de act motric poate să indice şi actele reflexe, instinctuale şi automatizate. Actul motric poate fi considerat sinonim cu element de mişcare.

78


Acţiunea motrică, este un ansamblu de acte motrice astfel structurate încât realizează un tot unitar în scopul rezolvării unor sarcini imediate care pot fi izolate sau înglobate în cadrul unei activităţi motrice. Acţiunea motrică este o deprindere cu un mecanism de bază bine pus la punct, cum ar fi: mersul, alergarea, săritura, prinderea, aruncarea, exerciţiul acrobatic etc.Activitatea motrică este definită ca fiind un ansamblu de acţiuni motrice încadrate într-un sistem de idei, reguli şi forme de organizare, în vederea obţinerii unui efect complex de adaptare a organismului şi de perfecţionare a dinamicii acestuia. Activitatea motrică se încadrează în general, într-un concept privind organizarea, conţinutul şi finalitatea educaţiei fizice şi sportului. Ea este folosită şi ca o expresie care concretizează numai acele exerciţii fizice care se găsesc într-o anumită interrelaţie sau structură şi care se aplică după anumite reguli şi au un anumit scop. Cele mai reprezentative activităţi motrice sunt: educaţia fizică, antrenamentul sportiv, activitatea competiţională.TEME DE REZOLVAT1. Care este semnificaţia categoriei mişcarea omului ?2. Care sunt elementele componente ale categoriei mişcarea omului ?

b) Categoria motricitatea omului. Referitor la cele trei componente ale mişcării omului: actul motric, acţiunea motrică, activitatea motrică, se precizează că noţiunea superioară este motricitatea, care este definită ca fiind însuşire a fiinţei umane, înnăscută şi dobândită, de a reacţiona cu ajutorul aparatului locomotor la stimulii externi şi interni, sub forma unei mişcări. La baza motricităţii stau o serie de factori neuro-endocrino-musculoşi şi metabolici care condiţionează deplasarea în spaţiu a corpului omului sau segmentelor sale.Cu privire la motricitate, Renato Manno (1992) precizează în lucrările ştiinţifice apărute în decursul acestui secol, că este universal recunoscut faptul că motricitatea, în cursul primilor ani de viaţă, reprezintă unul din principalele mijloace de cunoaştere a mediului, prin manipularea obiectelor şi contactul cu lumea exterioară. În felul acesta, individul dobândeşte capacitatea de evalua distanţele, dimensiunea temporală, viteza sa de deplasare a corpului şi segmentelor sale, date pe baza cărora se formează conştiinţa propriului corp şi capacitatea de orientare spaţio-temporală. Dezvoltării organice i se adaugă o

79


specializare a funcţiilor care permit motricităţii să-şi asume un rol mai specific, continuând în acelaşi timp să participe împreună cu alte calităţi, la raporturile omului cu societatea şi mediul înconjurător.În plan istoric, motricitatea umană reprezintă una din condiţiile principale ale dezvoltării sociale. Sub diferitele sale aspecte (forţă, rezistenţă, viteză, coordonare), ea este cea care a permis omului să supravieţuiască vânând şi muncind, luptând contra calamităţilor naturale şi, din păcate, deseori chiar împotriva semenilor săi, astfel încât multe şcoli tradiţionale de educaţie fizică au avut, la începuturi, o orientare militară. În societatea actuală, activitatea motrică nu numai că păstrează o importanţă considerabilă în dezvoltarea cunoaşterii şi formarea personalităţii, dar constituie şi un stimulul direct, aproape exclusiv al uneia dintre proprietăţile biologice fundamentale ale fiinţelor vii, ale omului în special motricitatea generală.Motricitatea generală reprezintă mişcări ale corpului şi membrelor adaptate condiţiilor spaţiale şi temporale. Activitatea segmentelor este semnificativă şi se deosebeşte de motricitatea fină printr-o participare organică mai ridicată.Ontogeneza motrică reprezintă dezvoltarea individuală, în decursul vieţii, a aptitudinilor motrice coordinative şi condiţionale, precum şi a diferitelor forme de mişcare şi a abilităţilor motrice.TEMĂ DE REZOLVATCare este semnificaţia categoriei de motricitate a omului ?

c) Categoria activitate fizicăCa noţiune specifică, activitatea fizică este utilizată de mai mulţi ani. Ea a devenit categorie ca urmare a generalizării ei prin utilizarea din ce în ce mai accentuat în literatura de specialitate.A devenit categorie pentru că a căpătat o structură complexă iar în ultimii ani a cuprins aproape integral ceea ce înţelegem prin educaţie fizică şi sport.În planurile multor facultăţi de specialitate Teoria educaţiei fizice şi sportului este denumită Teoria activităţii fizice şi sportului.În anul 1989, Brettschneider, în lucrarea sa „Tineretul, cultura tineretului, Sporturile tineretului”, are un subtitlu intitulat ,,Contextele activităţii fizice” în care se referă la ceea ce el denumeşte „activităţi sportive”.

80


Bouchard, Cl. - în anul 1976 publică o lucrare sub titlul ,,Ştiinţele activităţii fizice, un concept de bază în organizarea disciplinei şi a profesiei” (Internaţiona Jurnal of Physical Educaţion, vol. XIII, Winter Edition 1976) în care susţine conceptul de activitate fizică.Aceasta sugestionează că activitatea fizică constituie centrul studiului şi cercetării domeniului nostru. De asemenea propune expresia de ,,ştiinţa activităţii fizice”.Într-un capitol referitor la perspectivele antropologice ale omului în acţiune, Malina (1969) propune să distingem între activitatea fizică umană şi alte concepte apropiate. El chiar propune ca activitatea fizică să reprezinte mişcarea corpului în contextul jocurilor, sportului şi dansului. Mai departe propune să se extindă preocupările asupra activităţii fizice umane la sectoare de muncă şi diferite activităţi casnice.Bouchard propune ca obiect al ştiinţei activităţii fizice, „activitatea fizică”, iar în acest context, sectorul activităţii fizice umane constă în mişcările corpului, precum şi mişcările cognoscibile, voluntare din sport, jocuri, dans, exerciţii ale dezvoltării, antrenament sau educaţie, muncă şi munci casnice, recreere fizică, performanţă şi pregătirea ei, condiţie fizică, refacere, reeducare motorie.Din cele expuse rezultă că şi sportul face parte din activitatea fizică.Dicţionarul enciclopedic al limbii române, referitor la noţiunea generică activitate, precizează că reprezintă „ansamblul de acte fizice, intelectuale, morale etc., în vederea unui anumit rezultat; manifestare a unei forţe, a unei energii, muncă, ocupaţie, lucru, îndeletnicire".Drept urmare, deşi Terminologia Educaţiei fizice şi sportului nu cuprinde acest termen, este destul de pregnant faptul că noţiunea de activitate fizică devine o categorie pentru care se va găsi o definiţie adecvată.COMENTAŢICare este semnificaţia categoriei activitate fizică ?

d) Categoria sarcină motricăSarcina motrică i-a preocupat dintotdeauna pe profesori şi antrenori, deoarece în funcţie de precizia, dificultatea şi complexitatea ei, a depins viteza de învăţare şi efectele învăţăriiSarcina motrică reprezintă ce anume are de efectuat un subiect în vederea atingerii unui scop.

81


Sarcină este o muncă sau activitate determinată (precis circumscrisă) cu obligaţia de a fi făcută de subiect. Este o activitate impusă sieşi sau altora.Sarcina motrica trebuie executată practic într-o etapă imediat următoare având la enunţare caracter de ipoteză. J. P. Famose evidenţiază că sarcina motrică reprezintă „ce este poteţialmente capabil subiectul să declanşeze şi să-şi organizeze activitatea pentru a atinge scopul”.Pentru îndeplinirea unei sarcini motrice trebuie avute în vedere unele caracteristici, precum:

1. un scop precis formulat;2. condiţiile de respectat în decursul activităţii;3. instrucţiunile, recomandările sau indicaţiile metodice

specifice comportamentului motor.În sens restrâns, sarcina motrică poate fi înţeleasă şi ca obiectiv de realizat de către subiect (de exemplu: completarea unui formular; descoperirea unei pene de motor; autoanaliza şi depistarea unei greşeli de execuţie la un procedeu tehnic etc.).P. Parlebas consideră: „Sarcina motrică ca un ansamblu organizat de condiţii materiale şi constrângeri ce definesc un obiectiv a cărui realizare necesită punerea în joc a unuia sau mai multor participanţi. Condiţiile obiective prezentate, de efectuare a sarcinii motrice, sunt impuse de constrângeri sau regulamente.”Din cele enumerate rezultă că sarcina de efectuat trebuie discutată numai în raport cu scopul, cu condiţiile de respectat de către subiect şi cu performanţa de realizat.Sarcinile motrice pot fi clasificate în funcţie de efectul produs în mediu. Astfel: un subiect poate acţiona asupra unui obiect (suliţă, disc etc.) sau asupra unui adversar sau partener în vederea obţinerii unui rezultat (scop). Aceasta se realizează prin:1. Schimbarea poziţiei relative a obiectului sau a unui

adversar în raport cu el: pasa, aruncarea suliţei.2. Schimbarea stării obiectului (karate).3. Schimbarea stării adversarului (box – KO).4. Schimbarea poziţiei relative a diferitelor obiecte din mediu

(biliard, popice etc.).5. Modificarea subiectului însuşi („musculaţie” – culturism).6. Anularea unei transformări – învingerea forţei (blocajul în

box sau parada).

82


7. Anularea unei transformări prin schimbarea stării subiectului (evitarea la judo, echilibrarea la schi).

8. Suportarea greutăţii propriului corp pe o suprafaţă solidă în alunecare (schi – patinaj).

9. Suportarea greutăţii unui obiect (haltere).Sarcini maximizate şi sarcini optimizante.Se definesc astfel în funcţie de natura scopului. Dacă acesta este foarte solicitant (viteză maximă, greutate maximă) şi succesul se apreciază în funcţie de rapiditatea sau puterea manifestată, sarcina este maximizată.În alte situaţii, când un rezultat este preferat în locul altuia, de pildă atingerea unui punct cu un deget având în mână o greutate, nu ne interesează cât timp se menţine greutatea cu precizia atingerii. Este vorba de aprecierea gradului de coincidenţă între estimare şi valoarea indicată pentru aparatul de anticipare – coincidenţă. Aceste sarcini sunt optimizate.e) Categoria deprindere motricăNoţiunea superioară deprinderii motrice este mişcarea.Prin deprindere motrică se înţelege actul sau acţiunea motrică ajunsă prin exersare la un înalt grad de stabilitate, precizie şi eficienţă. Deprinderile motrice se capătă după naştere şi sunt consecinţa formării în scoarţa cerebrală motorie a unor legături temporale cu atât mai trainice cu cât numărul repetărilor este mai mare, iar vârsta subiectului este mai mică. Prin exersare se ajunge la automatism când controlul scoarţei cerebrale poate fi îndreptat spre rezolvarea creatoare a sarcinilor motrice. Se poate concluziona că deprinderea motrică este un act motric automatizat.TEMĂ DE REZOLVATCare este semnificaţia categoriei deprindere motrică ?

f) Categoria aptitudine psiho-motricăCaracterizarea noţiunii generice de aptitudine ne va orienta mai bine în a defini şi înţelege categoria de aptitudine psiho-motrică. Aptitudinile reprezintă însuşirile psihice şi fizice care-i permit omului să efectueze cu succes anumite forme de activitate (Al. Roşca).Paul Popescu Neveanu, defineşte aptitudinea ca fiind însuşire sau sistem de însuşiri ale subiectului, mijlocind reuşita într-o activitate.Caracteristic este faptul că aptitudinile sunt însuşiri psihologice ale personalităţii. Combinarea originală a aptitudinilor care

83


asigură posibilitatea înfăptuirii corecte a unei activităţi se numeşte talent. Posibilitatea de dezvoltare a aptitudinilor o are orice om sănătos. Orice copil are o anumită aptitudine.Se precizează că sunt trei categorii de aptitudini:

a) aptitudini senzorial-perceptive;b) aptitudini psiho-motorii;c) aptitudini intelectuale.

După genul de activitate care le modelează structural, avem:a) aptitudini lingvistice;b) aptitudini matematice;c) aptitudini muzicale;d) aptitudini plastice;e) aptitudini sportive, etc.

De asemenea, avem aptitudini generale cum este inteligenţa şi aptitudini speciale pe domenii de activitate. Orice activitate solicită atât aptitudini generale cât şi speciale. Aptitudinile psiho-motrice au o componentă psihică şi una fizică. Aptitudinea fizică se referă la capacitatea unui individ de a efectua o sarcină motrică.Componentele psihice sunt:

a. însuşirile psihologice ale personalităţii;b. diferitele procese şi funcţii psihice care asigură recepţia

informaţiilor şi execuţia adevărată a actului de răspuns;c. motivaţie şi procesele afective.

Definiţie: „Aptitudinile psiho-motrice sunt însuşiri, dispoziţii naturale, înclinaţii, posibilităţi ale organismului de a efectua acte motrice cu anumiţi indici de: forţă, viteză, rezistenţă, coordonare, mobilitate, supleţe, pricepere, inteligenţă”. În terminologia educaţiei fizice şi sportului - Editura Stadion 1974, termenul de calitate motrică este definit ca fiind: „Aptitudinea individului de a executa mişcări exprimate în indici de viteză, forţă, rezistenţă, îndemânare, mobilitate”. Noţiunea ,,aptitudine motrică”, integrată la cap. VI - Bazele pedagogice ale mişcării din Terminologia Educaţiei fizice şi sportului, este definită ca fiind: „Capacitatea individului de a însuşi şi executa cu uşurinţă şi eficienţă actul motric”, făcând şi observaţii că „aptitudinea se bazează pe predispoziţii cultivate prin activitate specifică”.Nivelul calităţii motrice se apreciază pe baza interrelaţiei dintre masa, spaţiul şi timpul desfăşurării mişcării individuale. In acest scop se folosesc teste şi probe de control. Toate aptitudinile

84


psiho-motrice se găsesc în orice act motric, însă, predomină cu precădere una dintre ele sau o combinaţie de două aptitudini.TEMĂ DE REZOLVATCare este semnificaţia categoriei aptitudine psiho-motrică?

g) Categoria capacitate motricăÎn dicţionarele limbii române noţiunea de capacitate este definită ca fiind „posibilitatea de a activa într-un domeniu, de a realiza ceva”; sau „proprietatea unui sistem de a efectua o anumită operaţie, de a produce un anumit efect sau de a suferi o anumită transformare”;Capacitatea motrică mai este definită şi ca fiind un „sistem de posibilităţi psiho-motrice înnăscute şi dobândite, prin care individul rezolvă, la un anumit grad, diferite sarcini motrice” (Terminologia educaţiei fizice şi sportului), sau „prin capacitate motrică se înţelege cantitatea şi calitatea stăpânirii unui sistem de priceperi, deprinderi şi aptitudini psiho-motrice”.Specific capacităţii motrice, este aptitudinea manifestată în cadrul alergărilor, săriturilor, aruncărilor al acţiunilor tehnice şi tactice al indicilor de viteză, forţă, rezistenţă şi coordonare motrică.TEMĂ DE REZOLVATCare este semnificaţia categoriei de capacitate motrică ?

h) Categoria exerciţiu fizicÎn Terminologia Educaţiei fizice şi sportului, exerciţiul fizic este definit ca fiind actul motric repetat sistematic care constituie mijlocul principal de realizare a sarcinilor educaţiei fizice şi sportului.Exerciţiul fizic îşi are originea în actul motric general al omului (în mişcare) realizat de el pentru a acţiona asupra mediului intern şi extern pentru întreţinerea vieţii de relaţie, a existenţei sale şi care s-a diversificat în timp, în structuri (forme) diferite, în funcţie de tehnică, sistematizare şi efectul urmărit. Într-o accepţiune mai generală, ce cuprinde mai multe caracteristici, exerciţiul fizic reprezintă „acţiunea motrică voluntară, deliberat concepută şi sistematic repetată, în cadrul unui proces educaţional, organizat sau nu, în scopul realizării unor obiective specifice”. În altă accepţiune, este considerat ca instrument didactic în vederea înfăptuirii sistematice a obiectivelor educaţiei fizice şi sportului. Mişcările, din structura exerciţiului fizic, sunt special selecţionate sau construite, urmărind scopuri precise şi

85


direcţionând, cât mai corect şi eficient, influenţele asupra organismului. Exerciţiul fizic are o formă şi un conţinut care îl deosebesc de alte fenomene din natură şi societate. Exerciţiile fizice se constituie în modele operaţionale.TEMĂ DE REZOLVAT Comentaţi care este semnificaţia categoriei exerciţiu fizic ?

i) Categoria educaţie fizicăNoţiunea superioară, generală din care face parte educaţia fizică este educaţie. Educaţia reprezintă obiectul de cercetare al pedagogiei. Educaţia este o activitate socială, conştientă şi sistematică de informare şi de formare a omului din punct de vedere intelectual, moral, fizic, artistic şi sanitar. Noţiunea generică de educaţie nu o explicăm, îi dăm doar definiţia pentru a înţelege mai bine noţiunea educaţie fizică. Prin educaţie fizică, a cărei noţiune superioară este educaţia, înţelegem „activitatea care valorifică sistematic ansamblul formelor de practicare a exerciţiilor fizice în scopul măririi, în principal a potenţialului biologic al omului în concordanţă cu cerinţele sociale”. (Terminologia Educaţiei fizice şi sportului).Educaţia fizică este fiziologică prin natura exerciţiilor sale, pedagogică prin metode, biologică prin efectele sale, şi socială prin organizare şi activitate, în centrul căruia stă omul.Pornind de la denumirea activităţii de educaţie fizică, în care unii autori, prin educaţie înţeleg contribuţia la „cultivare”, ,,creştere”, ,,formare”, iar prin termenul de fizică subliniază elementul specific ale acestei activităţi, alţi autori dau acelaşi înţeles şi anume că acţiunea respectivă (educaţie fizică) urmăreşte ,,cultivarea”, ,,creşterea”, şi ,,formarea” capacităţilor fizice ale oamenilor. Ei arată că educaţia fizică reprezintă un proces dirijat în vederea perfecţionării dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice ale oamenilor, în concordanţă cu particularităţile de vârstă şi sex, cu cerinţele vieţii sociale, cu particularităţile diferitelor profesiuni, precum şi cu cerinţele menţinerii îndelungate a bunei condiţii fizice.În privinţa desfăşurării procesului educaţiei fizice pot fi distinse două feluri de organizare a acesteia: A. pe de o parte ca proces instructiv-educativ special conceput, B. iar pe de altă parte ca activitate independentă a cetăţenilor.A. Ca proces instructiv-educativ este special organizat: - în şi de către şcoli;- în şi de către armată;

86


- în şi de către diferite instituţii şi societăţi;- în diferite centre de pregătire ce se ocupă special de această

activitate.Din acest punct de vedere, se vorbeşte despre subsistemele educaţiei fizice şi anume:

1. Educaţia fizică a generaţiei tinere (învăţământul de toate gradele).

2. Educaţia fizică profesională.3. Educaţia fizică militară.4. Educaţia fizică a vârstnicilor.

B. În ceea ce priveşte activitatea independentă a cetăţenilor, ea reprezintă de fapt un subsistem aparte care este denumit „autoeducaţie fizică” (deşi autoeducaţie este şi în procesul instructiv educativ special organizat). Activităţile independente sunt efectuate în funcţie de timpul liber al tinerilor sau cetăţenilor de toate vârstele şi care se pare, că începe să capete o amploare din ce în ce mai mare.Pentru a înţelege mai deplin categoria educaţie fizică se impune să urmărim câteva idei generale care vin să completeze semnificaţia acesteia.Referitor la noţiunea educaţie ca termen generic se evidenţiază că educaţia este o investiţie a societăţii care îi asigură supravieţuirea şi progresul. Domeniile educaţiei şi educaţiei fizice sunt strâns legate şi se aseamănă în funcţia lor , deoarece cunoaşterea folosită în ambele domenii a fost luată din discipline de bază ca: antropologia, sociologia, istoria, economia, ştiinţele sociale. Denumirea de educaţie fizică este dată acestui fenomen pentru faptul că are o puternică orientare pedagogică. Educaţia fizică este astfel definită ca o practică de influenţare a mişcării prin activităţi fizice.Instituţiile care se ocupă cu activităţile de educaţie fizică trebuie să-şi folosească la cel mai înalt nivel resursele pentru a integra toţi membrii în societate. Orice accent ce ar cădea pe cei câţiva talentaţi, cei tineri şi cei sănătoşi, în special prin activităţi competitive, trebuie eliminat şi introdusă o tratare echilibrată urmărind nevoile şi interesul membrilor societăţii pentru educaţia fizică.Educaţia fizică trebuie să contribuie la binele suprem al membrilor societăţii. Să se pună accent pe programele de sănătate, educaţie fizică şi recreere fizică pentru a ajuta

87


participanţii necompetitivi, precum şi persoanele cu nevoi speciale cu diferite grade de handicap.Educaţia fizică în şcoli şi în societate trebuie să aibă o orientare competitivă cu accent pe practicarea socio-educativă a sporturilor.Foarte importantă este măsurarea atitudinii elevilor faţă de educaţia fizică (prin chestionare).Valoarea educativă a educaţiei fizice obligatorii şi a sportului şcolar facultativ depinde în mod decisiv de competenţele profesorului.TEME DE REZOLVAT:1. Care este semnificaţia categoriei educaţie fizică?2. Care sunt subsistemele educaţiei fizice?3. Ce este educaţia fizică ca activitate independentă?j) Categoria dezvoltare fizicăReprezintă rezultatul precum şi acţiunea îndreptată spre influenţarea creşterii corecte şi armonioase a organismului, concretizată în indici morfologici şi funcţionali.Conform prevederilor dicţionarului terminologic în care se arată că noţiunea superioară este morfologic, prin dezvoltare fizică se înţelege ”nivelul calitativ al indicilor somatici ai individului, rezultat cumulativ al factorilor ereditari şi de mediu natural şi preponderent social în care practicarea exerciţiului fizic are un rol însemnat”.Indicii morfologici se referă la: înălţime, greutate, perimetrul toracic în inspiraţie profundă şi expiraţie forţată; elasticitatea toracică, diametrul biacromial, biiliac, bitrohanterian, perimetrul abdominal.Indicii funcţionali se referă la: capacitatea vitală: tensiune arterială în repaos, imediat după efort şi la 3-5 minute după efort; numărul de pulsaţii în repaos, imediat după efort şi la 1-3 minute după efort.RĂSPUNDEŢICare este semnificaţia categoriei dezvoltare fizică ?

k) Categoriile pregătire fizică şi condiţie fizicăÎn Dicţionarul terminologic celor două noţiuni se dau următoarele definiţii:- pregătirea fizică este „nivelul dezvoltării posibilităţilor

motrice ale individului, atins în procesul repetării sistematice a exerciţiilor fizice”. Noţiunea se foloseşte în

88


dublă accepţiune: de efect cât şi de cauză (proces care determină nivelul ei);

- condiţia fizică este: „nivel superior al pregătirii fizice indispensabil valorificării optime a indicilor tehnici ai sportivului în concurs”. Folosirea noţiunii condiţie fizică scoate în evidenţă, de cele mai multe ori, stadiul superior şi complex de pregătire a unui sportiv sau a unei echipe care coincide de obicei cu forma sportivă.

RĂSPUNDEŢICare sunt semnificaţiile categoriilor pregătire fizică şi condiţie fizică ?

l) Categoria sportSportul este un fenomen social apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare socială şi a cunoscut o dezvoltare deosebită mai ales sub impulsul Jocurilor Olimpice Moderne.Categoria Sport, luată ca noţiune sau ca un simplu cuvânt, este rostită zilnic de miliarde de oameni fără să-şi pună problema definirii sale conceptuale.Pentru un segment important din populaţie - de toate vârstele - sportul pare să facă parte integrantă din viaţa cotidiană prin implicarea ca: participanţi, spectatori, prin lecturi şi conversaţii cu prietenii sau cunoştinţe (Patriksson).Astăzi în toate ţările, sportul ocupă un loc tot mai important ca fenomen de cultură şi de mare prestigiu.Cu toată aria sa de răspândire, cuvântul sport are, în accepţiunea sa ştiinţifică, conceptuală, calităţi care fac dificilă găsirea unei discipline precise prin care să poată fi deosebit cu uşurinţă de alţi termeni înrudiţi. Consecinţa acestui neajuns a condus la acceptarea mai multor definiţii date de diverşi cercetători, deşi se consideră că este posibilă identificarea calităţilor esenţiale ce caracterizează fenomenul sport, pentru ca acesta să poată fi, cel puţin în mare, separat de alte concepte similare. Înainte de a enunţa câteva definiţii care se consideră a fi cuprinzătoare, este necesar să analizăm cum este caracterizat sportul în diferite ţări şi de către diverşi specialişti.Spre exemplu, în numeroase lucrări se arată că „sportul reprezintă un ansamblu alcătuit din cele mai eficiente mijloace şi metode ale educaţiei fizice, dar şi de satisfacere a cerinţelor spirituale, a legăturilor dintre domenii”.Cu toate acestea între educaţie fizică şi sport există un anumit raport, astfel:

89


- educaţia fizică nu se poate limita doar la sport, iar- sportul nu se reduce doar la educaţie fizică, el fiind un

fenomen social multilateral. Ne referim în primul rând la sportul de performanţă care are propriile sale semnificaţii culturale, pedagogice, estetice, de prestigiu şi de altă natură.

Totodată este necesar să precizăm că în ţările de limbă germană, se foloseşte tot mai mult, aproape exclusiv, termenul de sport pentru a desemna toate activităţile fizice atât ludice cât şi expresive sau vizând performanţa.În Elveţia franco-fonă, în cadrul şcolii se utilizează termenul de educaţie fizică, termenul sport având un sens mai limitat.Uneori termenul educaţie fizică este egal cu termenul sport, astfel în unele ţări ca Anglia termenul sport include toate formele de educaţie fizică.Deşi are un caracter formativ ca si educaţia fizică, sportul urmăreşte mai ales valorificarea maximă a înclinaţiilor şi talentelor în una din ramurile sportive. Dacă la educaţia fizică toţi tinerii participă în mod obligatoriu, precum şi un număr însemnat de adulţi şi vârstnici, în sportul de performanţă au acces numai cei cu aptitudini.Astăzi sportul are cel puţin două direcţii principale de dezvoltare; Sportul pentru toţi şi Sportul de performanţă.Sportul de performanţă se organizează în afara lecţiei de educaţie fizică. În acelaşi timp însă, ramurile de sport din cadrul Sportului pentru toţi se practică şi în cadrul lecţiei de educaţie fizică şi a altor subsisteme ale educaţiei fizice (militari, adulţi, vârstnici).În lucrarea „Impactul sportului asupra socializării”, editată de Consiliul Europei şi cuprinsă în colecţia ,,Buletin informativ” nr. 487, 488, 489 a Centrului de Cercetări pentru problemele Sportului din anul 1996, deşi sportul este tratat ca „un concept evaziv” sunt evidenţiate o serie de aspecte care ne conduc spre o anumită definiţie a sportului.În contextul socializării, este important să se găsească elemente de bază, comune şi edificatoare ale sportului. Înainte de definirea sportului, trebuie menţionat că noţiunea de activitate fizică este un concept mult mai cuprinzător decât sportul.În analiza ce urmează, sportul este definit ca o activitate fizică instituţionalizată, cu elemente de competiţie, în care

90


performanţa fizico-psihică este importantă în final, iar participarea este guvernată de reguli care îşi au rădăcinile în organizarea sportivă oficială (Loy 1969, Edward, 1973, Patriksson 1984, Coakley 1990).În această accepţiune, care poate fi considerată şi o definiţie, componentele de bază ale sportului sunt:

- performanţa fizică-psihică;- regulile;- instituţionalizarea;- competiţia.

Elementul competitiv poate juca un rol dominant, dar în cele mai multe cazuri are un rol minor şi numai o influenţă indirectă - mai ales prin regulile constitutive care influenţează modul în care se execută diverse activităţi fizice.Sportul ca fenomen social, aşa cum l-am precizat încă de la început, trebuie să fie întotdeauna înţeles şi explicitat în contextul său istoric, politic, economic, social şi cultural.În diferite medii sociale (familia, colectivul de muncă, echipa) sportul capătă o anume independenţă, o dinamică interioară proprie.Referitor la autonomi sportului Pierre Bourdin (1978) afirmă: „istoria sportului este o istorie relativ de sine stătătoare, care chiar şi marcată de evenimente majore economice şi social-istorice, are ritmul ei propriu, legile sale de evoluţie, crizele sale, pe scurt, cronologia sa specifică”.Scopul sportului orientat spre competiţie, care s-a dezvoltat atât în Europa cât şi în Statele Unite, era de a utiliza mijloace moderne (competiţia) pentru a realiza o ordine clară a excelenţei.Viziunile introduse iniţial de elita deţinătoare a puterii în secolului XIX, constituie încă sistemul de valori la care se analizează şi astăzi, în mare măsură performerii sportivi. Valori cum ar fi supunerea pe termen lung la antrenament sistematic, acceptarea competiţiei, manifestarea autodisciplinei, respectarea regulilor, acceptarea judecăţilor, manifestarea curajului fizic şi psihologic şi rezistenţa în faţa adversităţii sunt toate valori şi calităţi tipice foarte apreciate în sport şi pentru care acesta le împărtăşeşte cu şcoala şi industria. Sportul se potriveşte societăţii industriale (Patriksson 1982, Engstrom 1989).Din definiţia care s-a desprins mai sus rezultă că sportul este o activitate ideală pentru a antrena comportamentul social, este guvernat de reguli relativ stricte şi există norme de sancţionare

91


a nonconformării şi de pedepsire a comportamentului deviant. Spre deosebire de învăţarea regulilor abstracte din alte domenii, sportul oferă o modalitate de învăţare şi aplicare a lor în practică.În sfera categoriei sport intră, ca un subsistem căruia i se dă din ce în ce o mai mare importanţă este noţiunea de Sportul pentru toţi.Odată cu îmbunătăţirea stării sociale a oamenilor, fapt ce a apărut pregnant după anul 1970, s-a dezvoltat şi filosofia sportului pentru toţi, sport care devine accesibil unui număr tot mai mare de oameni. Ţările nordice şi apoi Germania au fost precursoarele sportului pentru toţi, răspândind primele filosofia acestuia, fiind considerat un mijloc de îmbunătăţire a calităţii vieţii. Sportul înseamnă viaţă. Nu există viaţă fără acţiune. Nu există posibilitatea de a te cunoaşte total fără sport, afirmă ei. Aceste idei şi încă multe altele, mai ales legate de morală au fost preluate şi dezvoltate de organismele internaţionale printre care: UNESCO, Consiliul Europei, Conferinţa Europeană, Comitetul Internaţional Olimpic, Federaţia Internaţională a Sportului pentru toţi, Federaţia Internaţională a Sportului Universitar şi altele.Conceptele organismelor amintite au ca element comune „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”.Charta Internaţională a Educaţiei Fizice şi Sportului elaborată de UNESCO, prevede:„Practicarea educaţiei fizice şi sportului este un drept fundamental pentru toţi. Educaţia fizică şi Sportul constituie un element esenţial al educaţiei permanente în sistemul global al educaţiei”.Sportul pentru toţi s-a aflat întotdeauna şi se află şi în prezent în atenţia Comitetului Internaţional Olimpic. Charta Olimpică, prevede: „Scopul Olimpismului este să pună sportul pretutindeni în slujba dezvoltării armonioase a omului, în vederea încurajării stabilirii unei societăţi paşnice, preocupate de păstrarea demnităţii umane”.Fiind unul din domeniile dezvoltării socio-culturale, sportul trebuie tratat, la nivel local, regional şi naţional în legătură cu alte domenii: educaţia, sănătatea, serviciile sociale, amenajarea teritoriului, protecţia mediului, artă, serviciile pentru petrecerea timpului liber - prevede Charta Europeană a Sportului pentru toţi.

92


În acest context, se stabileşte şi la noi strategia dezvoltării mişcării naţionale Sportul pentru toţi şi se prevede necesitatea cererii condiţiilor care să garanteze dreptul tuturor cetăţenilor, precum şi accesul la practicarea liber consimţită a formelor de activitate fizică preferate, în funcţie de interesul şi posibilităţile fiecăruia.La cele expuse până acum se impune să adăugăm că sportul are următoarele funcţii:

1. Catharsisul (mijloc prin care te poţi elibera de tensiune, frustrare etc.).

2. Dezvoltarea sentimentelor.3. Integrarea în colectivitate.4. Mobilitatea socială.5. Funcţiile politice.

Dacă aceste funcţii pot fi îndeplinite de programa şcolară, atunci şcoala, care este un mijloc de transmitere a culturii, este justificată în promovarea programelor sportive.Guvernele promovează sporturile în sensul în care ele contribuie la scopurile şi filosofia societăţii.Din cele de mai sus rezultă că sportul este un element indispensabil care îl compensează pe om de curentul vieţii moderne.Se preconizează că în viitor, în era timpului liber, sportul va juca un rol mai activ în dezvoltarea omului şi în integrarea sa totală în societate.Dezvoltarea sporturilor competitive poate fi foarte importantă pentru că este forţa mobilizatoare care stă în forţa civilizaţiei. Procesul socio-educativ este esenţa oricărui sport.Pentru a înţelege mai bine ce este sportul - termen ce înglobează fie activităţile ludice sau expresive, fie urmărirea performanţei - este necesar să fie precizate câteva noţiuni raportate la el. Putem astfel distinge sporturile în funcţie de obiectivele pe care le propune(de recreere sau de competiţie), de structurile lor organizatorice (formale sau nonformale) sau de cadrul lor instituţional (şcolar sau social).Şcoala organizează două tipuri de activităţi: educaţia fizică obligatorie şi sportul şcolar facultativ, activităţi ce sunt esenţialmente pedagogice, care poate fi sintetizat în formula: „Educaţie pentru sport şi educaţie prin sport”

93


Educaţia pentru sport îşi propune să-i facă pe elevi să practice cu o anumită îndemânare, sporturile de bază şi activităţile alese de ei.Experienţele dobândite prin practicarea activă a sportului au o reală funcţie educativă; se poate astfel vorbi de o educaţie prin sport.Adolescenţii, sportul şi relaţia dintre adolescenţi şi sport, împreună cu implicarea activă a adolescenţilor în sport, consumul de evenimente sportive şi de produse sportive, reprezintă o parte importantă a vieţii din zilele noastre a tineretului. S-ar putea spune că sportul a devenit un standard specific tineretului.Sunt ţări unde un tânăr din doi este membru al unui club sportiv. Dar interesul tineretului pentru sport este evident şi ţinând cont de practicarea sportului în afara clubului, în forme neoficiale.În discuţiile actuale pro şi contra activităţii sportive competiţionale se invocă argumente sociale, istorice şi chiar politice.Criticii aduc argumente împotriva activităţii sportive ca:

- consecinţele concurenţii şi rivalităţii; - a presiunii succesului;- tendinţa spre performanţă maximă;- problema dopingului. - sportul o contra-societate contrazisă;- se prognozează, chiar, dispariţia Jocurilor Olimpice.

Susţinătorii sportului îl descriu pe acesta ca ,,pe cel mai frumos fleac din lume” şi îl aşează pe aceeaşi treaptă cu competiţia inter-umană. In favoarea activităţii competiţionale sportive se pun în cumpănă caracterul de ,,tratament” şi mişcare, creşterea sentimentului propriei valori, valori a individului, a eficienţei acţiunii, dezvoltarea şi îmbunătăţirea spiritului de echipă, capacitatea de depăşire a stress-ului.Cea de a doua direcţie de dezvoltare a sportului, menţionată anterior, este sportul de performanţă, care datorită dezvoltării lui la dimensiuni planetare, cuprinzând de fapt toate ţările lumii, are ca subsisteme trei noţiuni bine precizate, şi anume:- sport competiţional;- sport de performanţă;- sport de înaltă performanţă.

Definirea acestor noţiuni se face în subcapitolul următor.

94


Aici se mai poate preciza, dacă acceptăm sportul ca un sistem bine structurat, că are următoarele subsisteme:a) Sportul pentru toţi.b) Baza de masă a sportului de performanţă.c) Sportul de performanţă.d) Sportul de înaltă performanţă.

Subsistemul a) - Sportul pentru toţi are în prezent filosofia sa, prezentată succint în acest capitol, iar subsistemele b, c şi d reprezintă împreună sportul de performanţă subdivizat în cele 3 subsisteme.Majoritatea specialiştilor evidenţiază faptul că sportul este deosebit de complex atât ca structură cât şi ca funcţii sociale. El există la modul concret prin structuri motrice diferenţiate pe discipline, ramuri şi probe sportive.Aceste 3 noţiuni (discipline, ramuri şi probe sportive) vor fi dezbătute în capitolul următor. Aici precizăm doar că, cea mai generală clasificare a sporturilor le împarte în patru grupe:

1. Sporturi de prestaţie: atletism, haltere, nataţie, ciclism, schi, canotaj etc.

2. Sporturi de situaţie: jocurile sportive (toate), sporturile de luptă.

3. Sporturi tehnico-combinative: gimnastică, patinaj artistic, sărituri în apă.

4. Sporturi la ţintă mobilă sau fixă: tir, tir cu arcul.După ce am comentat fenomenul sportiv din diferite puncte de vedere, în continuare dăm câteva definiţii ale categoriei sport:În Terminologia Educaţiei fizice şi sportului (1974): „Activitate specifică de întrecere în care se valorifică intensiv formele de practicare a exerciţiilor fizice în vederea obţinerii de către individ sau colectiv a perfecţionării posibilităţilor morfo-funcţionale şi psihice, concretizate într-un record, o depăşire proprie sau a partenerului”. La observaţii şi recomandări se prevede: sportul, ca şi educaţia fizică şi turismul este o categorie domeniului, care şi-a creat o structură naţională şi internaţională proprie, o bază materială specifică, cadru de specialitate, sisteme şi principii care îl individualizează faţă de celelalte, fără însă a nega legătura lor, uneori cauzală, bazată în primul rând pe faptul că valorifică acelaşi mijloc - exerciţiul fizic, evident de o manieră proprie.În articolul 2 al Chartei Europene a Sportului pentru Toţi: ”Sport înseamnă toate formele de activitate fizică menite, printr-o participare organizată sau nu, să exprime sau să amelioreze

95


condiţia fizică şi confortul spiritual, să stabilească relaţii sociale sau să conducă la obţinerea de rezultate în competiţii de orice nivel”. Această analiză are în vedere toate sporturile, dar se concretizează mai ales asupra activităţilor de timp liber şi asupra activităţilor recreaţionale active, care presupun perioade de exerciţiu dinamic şi ritmic susţinut, bazat pe locomoţie ca element constitutiv major.După Kurtgger: termenul sport în accepţiunea sa generală, se aplică activităţilor fizice care ameliorând sau menţinând o stare bună fizică, psihică sau socială, au şi un caracter ludic sau permit individului să se exprime sau să se confrunte cu el însuşi, cu ceilalţi sau cu fenomenele naturii”.Din alte puncte de vedere, prin Sport, în sens larg, se înţelege: „activitatea competiţională, pregătirea specială în acest scop, relaţiile specifice dintre domenii şi reglementările în sfera acestei activităţi, precum şi rezultatele obţinute cu semnificaţie socială, luate în totalitatea lor””.La cele prezentate se poate trage concluzia că esenţa sportului o constituie activitatea competiţională - întrecerea. Dar esenţa sportului nu trebuie redusă numai la obţinerea unor rezultate sportive. El are valenţe sociale şi educaţionale deosebite.

RĂSPUNDEŢI:1. Care este semnificaţia socială a sportului ?2. Care sunt elementele constitutive ale sportului ?3. Ce reprezintă Sportul pentru Toţi ?4. Care sunt funcţiile sportului ?5. Care sunt subsistemele sportului ?6. Cum puteţi să clasificaţi sportul ?

m) Categoria antrenament sportivDicţionarul terminologic dă următoarea definiţie: „Proces pedagogic desfăşurat sistematic şi continuu gradat, de adaptare a organismului omenesc la eforturile fizice şi psihice intense în scopul obţinerii de rezultate înalte într-una din formele de practicare competitivă a exerciţiilor fizice”. Dictionary of Sport Science 1992, dă antrenamentului sportiv următoarea definiţie: „Proces de acţiune complex, al cărui obiectiv este de a influenţa dezvoltarea performanţei sportive într-o manieră sistematică şi orientată spre scop”. În acest context, Antrenamentul este un conglomerat de acţiuni efectuate în scopul de a obţine efecte precise în raport cu toate caracteristicile ce determină performanţa unui sportiv (ca şi 96


interrelaţiile dintre efectele reciproce). Aspectul sistematic al procedurilor antrenamentului este evidenţiat în existenţa unui plan de antrenament ce constă nu numai în conţinuturile antrenamentului şi metodelor de antrenament, ci şi din obiectivele intermediare ale antrenamentului, a căror realizare poate fi evaluată prin metodele de control ale antrenamentului.Termenii ,,Antrenament” şi ,,Antrenament Sportiv” pot fi utilizaţi în sport ca sinonimi, în conformitate cu uzanţa din practică. Adjectivul ,,sportiv” devine necesar dacă antrenamentul trebuie să fie delimitat în raport cu forme de antrenament din alte domenii ale vieţii.Antrenamentul are o importanţă care poate depăşi domeniul îngust al sportului de performanţă, dacă este să luăm în calcul creşterea numărului maladiilor hipokinetice, cele care influenţează activitatea motrică. El serveşte la conservarea, restabilirea şi ameliorarea capacităţii performanţiale corporale şi a sănătăţii omului. Antrenamentele de prevenire şi de reabilitare s-au dezvoltat până au devenit domenii de aplicaţie specifică a antrenamentului sportiv.Conform diferitelor finalităţi şi nivelului obiectivelor, antrenamentul poate fi realizat prin intermediul diferitelor tipuri: antrenament condiţional, antrenament coordinativ, antrenament tehnic.Pentru medicina sportivă, antrenamentul este definit, deseori, ca „suma tuturor măsurilor care conduc la ameliorarea capacităţii performanţiale corporale” (văzut ca pornind de la solicitarea musculară: repetarea sistematică a unei solicitări musculare, sub pragul de excitabilitate, în scopul ameliorării performanţei, acompaniată de procese de adaptare morfologică).Antrenamentul se distinge de educaţia fizică şi sportivă, structurată similar, prin accentele puse pe obiective diferite (obiective de învăţare) şi prin altă structură instituţională. Acestea conduc la abordări diferite, mai ales în ceea ce privesc încărcăturile şi sarcinile de lucru. Renato Manno (1992) dezvoltând conceptul de ,,Antrenament sportiv ca proces de adaptare” precizează că: ,,În procesul de pregătire sportivă, antrenamentul are drept scop optimizarea adaptărilor necesare organismului pentru a putea realiza un efect corespunzător sportului practicat”.TEMĂ DE REZOLVATCare este semnificaţia categoriei antrenament sportiv ?

n) Categoria cultură fizică 97


Noţiunea generică este cultura care reprezintă totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de omenire în decursul istoriei precum şi a instituţiilor necesare pentru crearea şi comunicarea acestor valori.Noţiunea cultură are şi înţelesuri în sens restrâns şi anume: - tot ce atestă trăsături proprii unui anumit teritoriu şi unei

anumite perioade: unelte, vase, elemente artistice şi religioase etc.;

- ansamblul de cunoştinţe necesare fiecăruia (cultură generală);

- laturile agrotehnice;Cultura fizică reprezintă ansamblul valorilor materiale şi spirituale create de omenire în vederea ameliorării fizice şi morale a omului.Dicţionarul terminologic defineşte cultura fizică astfel: „componentă (domeniu) a culturii universale care sintetizează categoriile, legităţile, instituţiile şi bunurile materiale create pentru valorificarea exerciţiului fizic în scopul perfecţionării potenţialului biologic şi implicit, spiritual al omului”. Noţiunea cultură fizică nu este asimilată în toate ţările. În unele ţări este redusă la o metodă, în altele la denumirea unui obiect de învăţământ. COMENTAŢICare este semnificaţia categoriei cultură fizică ?

4.3. Noţiunile educaţiei fizice şi sportului

4.3.1. Aspecte teoretice generale Pe lângă termenii de categorie sau noţiune fundamentală teoria educaţiei fizice şi sportului mai utilizează o multitudine de termeni sau noţiuni specifice. Pentru o mai corectă abordare a noţiunilor specifice, de către studenţii în educaţie fizică şi sport, se impune o scurtă prezentare teoretică a termenului generic de „noţiune”.Noţiunea este acea formă a gândirii care reflectă ceea ce este esenţial în lucruri. Cuvântul fixează noţiunea, o păstrează şi o transmite. Cu ajutorul cuvintelor ne fixăm ideile şi tot cu ajutorul lor le învăţăm şi le transmitem altora.Noţiunile nu se pot forma decât prin cuvinte, prin limbaj.Putem gândi noţiunile pentru că avem cuvintele. Noţiunile sport şi joc pot fi gândite fiindcă există cuvintele sport şi joc.98


Pentru a avea un vocabular satisfăcător, fiecare cuvânt trebuie însoţit de noţiunea respectivă, adică să înţelegem exact semnificaţia fiecărui cuvânt. Sensul fiecărui cuvânt este noţiunea lui. De fapt nu se învaţă cuvinte ci se învaţă noţiuni care reflectă realitatea exprimată în cuvinte. Învăţarea cuvintelor lipsite de înţeles, învăţarea termenilor fără să se cunoască înţelesul, reprezintă o învăţare mecanică, ceea ce ne conduce la o slabă pregătire profesională.Fiecare noţiune are un conţinut. Conţinutul noţiunii este dat de totalitatea însuşirilor esenţiale ale unei categorii de obiecte care se reflectă în noţiune.Conţinutul noţiunii, care după logică este formată din note, dă oamenilor posibilitatea să se înţeleagă între ei, să-şi comunice ideile. Însuşirile esenţiale care se reflectă în conţinutul fiecărei noţiuni, orientează gândirea tuturor oamenilor spre aceleaşi realităţi.De-a lungul timpului, în noţiuni, se cristalizează cunoştinţele dobândite de oameni în practica social-istorică şi în activitatea ştiinţifică. Acest fapt dă noţiunii şi o anumită dinamică, o îmbunătăţire sau schimbare a conţinutului.Noţiunea are două elemente structurale: „conţinutul” care reflectă esenţialul unei clase de obiecte şi „sfera” care oglindeşte clasa de obiecte care posedă aceleaşi însuşiri esenţiale, adică generalitatea. Ceea ce este esenţial este şi general. Orice noţiune, pe lângă conţinut, are şi o sferă care reflectă totalitatea obiectelor care posedă conţinutul respectiv. Sfera şi conţinutul sunt inseparabile.Aşa spre exemplu: în sfera categoriei (noţiunii fundamentale) sport intră disciplinele, ramurile şi probele sportive, intră eşaloanele sportului ş.a.; în sfera noţiunii de exerciţiu fizic intră: sporturile, jocul, gimnastica, turismul.La noi în ţară aceste noţiuni au fost sistematizate în cadrul Terminologiei Educaţiei fizice şi sportului pe două familii: familia termenului mişcare şi familia termenului antrenament. Familia termenului mişcare, cuprinde: bazele generale ale mişcării (18 noţiuni); bazele fiziologice ale mişcării (7 noţiuni); bazele psihologice ale mişcării (12 noţiuni); caracteristicile şi particularităţile mişcării (12 noţiuni); calităţile mişcării (5 noţiuni); bazele pedagogice ale mişcării (28 noţiuni); genurile mişcării (23 noţiuni).Familia termenului antrenament, cuprinde: termeni generali (25 noţiuni); forme de antrenament (4 noţiuni); genuri de

99


antrenament (19 noţiuni); tipuri de antrenament (3 noţiuni); metode de antrenament (7 noţiuni); din punct de vedere psiho-pedagogic (4 noţiuni); din punct de vedere biologic (7 noţiuni); din alte puncte de vedere (13 noţiuni);.REZOLVAŢI:1. Caracterizarea „noţiunii” ca termen generic.2. Arătaţi importanţa cunoaşterii şi interpretării unitare a

noţiunilor Teoriei educaţiei fizice şi sportului.

4.3.2. Principalele noţiuni din sfera categoriei sportAvând în vedere că am dat categoriei sport un spaţiu mai mare se impune să exemplificăm câteva noţiuni care intră în sfera acestei categorii şi anume:

a. Sport competiţional;b. Sport de performanţă;c. Sport de înaltă performanţă;d. Performanţă sportivă;e. Sport profesionalizat;f. Competiţia sportivă;g. Disciplină sportivă; h. Ramură sportivă;i. Probă sportivă;j. Joc sportiv;k. Sport de prestaţie;l. Sport de situaţie;

a. Sport competiţionalEste o formă a practicii sportive, al cărui obiectiv îl constituie compararea performanţei. Acest criteriu al comparării performanţelor, necesită o standardizare a echipamentului şi instalaţiilor sportive, precum şi existenţa unor proceduri cantitative de comparare.Sportul competiţional este sport de performanţă, deoarece compararea implică o performanţă obţinută prin angajarea voinţei şi emulaţiei.Sportul competiţional nu trebuie neapărat să fie sport de înaltă performanţă (Top Sport), deoarece standardele de comparare a performanţei pot fi măsurate atât prin criterii absolute cât şi prin criterii relative.În cadrul cercetărilor din Ştiinţa Sportului, Sportul competiţional este studiat de exemplu, în raporturile sale cu fenomenul de agresiune. Studiul actual al cercetărilor demonstrează că există

100


modele explicative foarte diverse pentru multitudinea de situaţii sportive specifice în care comportamentele agresive nu sunt tipice doar sportivilor ci şi spectatorilor.Dacă se doreşte considerarea Sportului competiţional ca o formă de practică sportivă acceptabilă din punct de vedere al sănătăţii, practicarea acestuia un antrenament adecvat şi o pregătire sistematică.Sportul competiţional poate fi analizat în funcţie de diferitele sale contexte:

1. Grupurile de participanţi:- în şcoală;- bărbaţi / femei.

2. Diferite discipline sportive:- individuale;- cu opoziţia a două persoane;- sau sport cu opoziţia a două echipe.

3. Diferite nivele de competiţie:- locale;- regionale;- naţionale;- internaţionale.

Extrem de importante sunt experienţele şi datele ştiinţifice privitoare la unele teme ca: Sportul competiţional integrat în programa şcolară. De asemenea, de un interes major se bucură cercetările asupra comportamentului, motivaţiei, personalităţii şi performanţei competiţionale.b. Sport de performanţăSport practicat în scopul atingerii performanţei personale maxime. Conceptele de performanţă absolută şi relativă sunt recunoscute şi incluse în Teoria Educaţiei Fizice. În acest sens, Sportul de performanţă are două semnificaţii:În sens restrâns, Sportul de performanţă se distinge prin faptul că persoana trebuie să atingă un grad maxim de angajament (timpi, abilităţi, dispoziţie pentru performanţă) pentru a putea ajunge cât mai aproape posibil de normele absolute existente, sub formă de record sau titlu de campion sau pentru a putea stabili noi norme de acest gen (Campionate mondiale, Jocuri Olimpice). Pentru a realiza aceste obiective se procedează la încurajarea sistematică a performanţelor, începând din copilărie

101


(promovarea talentelor) până la diferite nivele, în aşa numitele centre de antrenament.Sportul de performanţă în sens restrâns presupune specializare şi antrenament sistematic, considerate ca pregătire pentru sportul de înalt nivel (complexitive athleetics).În sens larg, întreaga practică sportivă aparţine sportului de performanţă, deoarece realizarea unei performanţe este un element constitutiv de bază a comportamentului motor, caracteristic diferitelor forme şi tipuri de sport.Criteriul decisiv pentru Sportul de performanţă, în sens larg, îl reprezintă nivelul aspiraţiilor, ce este determinat de limitele personale şi relative ale performanţelor individului.O întreagă serie de interpretări filosofice încearcă să stabilească în cadrul acestui fenomen uman de bază, relaţiile care există între performanţă şi sport. În discuţiile despre sport şi performanţă, o contribuţie importantă o aduce „Teoria critică a sportului în care Sportul de performanţă este pus într-o relaţie foarte strânsă cu, munca fiind considerat ca rezultat al structurii societăţii capitaliste”.Termenul sport, în limba engleză, presupune performanţă. În acest sens, noţiunea de Sport de performanţă reprezintă totuşi o tautologie, un pleonasm (repetarea unor cuvinte cu aceeaşi înţeles). Confuzii apar pentru că interpretarea germană a termenului sport este mult mai largă decât conceptul anglo-american (în Marea Britanie sinonimul este: top level sport).Literatura de specialitate precizează că în spatele sportului de performanţă se află ideologia performanţei din cadrul societăţii industriale care are următoarele principii:- fiecare îşi croieşte propria fericire;- fiecare dispune de şanse egale;- în societatea liberei concurenţe capacitatea pentru

performanţă superioară se exprimă printr-o poziţie socială mai înaltă;

- succesul şi eşecul se datorează fiecărui individ în parte;- ordinea existentă este optimă.

Rolul Sportului de performanţă în societate poate fi deci considerat ca fiind de natură ideologică realizându-se în acest sens o adevărată filosofie a performanţei. În sport, performanţa este o categorie pedagogică de bază despre care există o imensă bibliografie.

c. Sport de înaltă performanţă.

102


Sport competiţional practicat la nivel regional, naţional şi internaţional. El poate fi diferenţiat de termenul sport de performanţă, utilizat deseori ca sinonim, prin criteriul său de aspiraţie; performanţa maximă absolută (de vârf).Sportul de performanţă, după cum a fost definit, nu este limitat doar la Sportul de înaltă performanţă, el putând fi definit ca o formă a sportului în care este vizată performanţa personală maximă - în perspectiva unei comparări a performanţelor.Criteriile principale pentru Sportul de înaltă performanţă sunt recordurile şi succesele internaţionale. Precondiţia principală a sportului de înaltă performanţă, ce a fost difuzată în lume pornind din Anglia (sf. sec. XVIII până în secolul XXI) în special prin mişcarea olimpică, este măsurarea cantitativă a performanţei.În raport cu alte epoci istorice trecute şi cu alte domenii ale culturii, Sportul de înaltă performanţă al epocii actuale, se caracterizează prin:- raţionalizare (antrenament);- cuantificare (competiţie);- şi abstractizare (recorduri, prezentare în mass-media).

Datorită stresului extrem pe care îl exercită asupra organismului uman, Sportul de înaltă performanţă a devenit obiect de interes major pentru cercetarea ştiinţifică.Sportul de înaltă performanţă demonstrează principiile performanţei şi succesului, dar intră şi în sfera divertismentului prin prezentările mass-media ale marilor momente sportive. Ca obiect de divertisment pentru spectatori el devine spectacol şi deci, factor de dezvoltare economică, ca atare, prin acţiune directă (sport profesionist) sau prin acţiune indirectă (promotor de publicitate).Datorită acestor funcţii sportul de înaltă performanţă a câştigat greutate politică şi a devenit obiect al dezbaterilor politice (ex. Jocurile Olimpice).

d. Performanţa sportivă„Noţiunea de performanţă sportivă are o semnificaţie polisemantică dificil de redat într-o formulare unică”, depinzând de criteriile la care se raportează şi de punctul de vedere abordat, astfel: În sens general, performanţa sportivă reprezintă un rezultat al activităţii psiho-motrice, superior rezultatelor cunoscute la un moment dat. Acest rezultat se înscrie în „regula genului proxim”, adică „imediat superior şi mai eficient”.

103


În sens sportiv, performanţa desemnează atât procesul cât şi rezultatul unei acţiuni, care din punct de vedere normativ reprezintă măiestria sau îndeplinirea unei sarcini cât mai bine posibil fiind dependentă de interrelaţia factorilor endogeni (predispoziţii, atitudini, statut genetic) cu factorii exogeni (ambientali) exprimaţi în calitatea procesului de antrenament, condiţii materiale de instruire, nivelul motivaţiei şi influenţa factorilor sociali.În sens antropologic, performanţa sportivă este condiţionată de potenţialul psiho-motric şi capacitatea de adaptare a organismului, condiţionate genetic. În sens filosofic şi cultural, performanţa sportivă se exprimă prin ierarhizarea valorilor după criterii impuse de dezvoltarea socială şi în cadrul evolutiv in care sunt promovate tendinţele de întâietate, obiectivizate cantitativ, calitativ şi estetic. În sens biologico – medical, performanţa sportivă este raportată la funcţiile fiziologice ale stării de sănătate şi potenţialului biologic, exprimat prin parametri funcţionali, morfologici, metabolici, endocrini etc. pentru a dirija şi orienta adaptările organismului.În sens pedagogic şi de tehnologie metodică, performanţa sportivă se referă la modificarea comportamentului motric de iniţiere, învăţare, perfecţionare, supraperfecţionare, apreciate prin timpul de dobândire şi calitatea execuţiilor. Din perspectiva teoriei învăţării, modificarea relativ durabilă a comportamentului, urmărind un proces de învăţare, este descrisă ca fiind o performanţă realizată prin învăţare. Mărimile ce influenţează performanţele sunt: variabilele de predare (informaţia, ajutor pentru înţelegere, întărire, program de predare, metodele de predare, personalitatea profesorului, structura socială); variabile de învăţare (experienţă, memorie, ritmul psiho-motor, atenţie, dispoziţie pentru efort, conducere, talent, creativitate); variabilele performanţei (output, reuşită, mişcare, retroacţiune).Se numeşte performanţă de învăţare senzo-motrică, raportul dintre intrarea informaţiei (input) şi ieşirea informaţiei (output).Din perspectiva sociologică: societatea în care sunt realizate performanţele determină valoarea şi importanţa relativă (clasamentul) anumitor performanţe prin intermediul unui sistem de valori iminent (sistem social, norme sociale, rang social). În plus, factorii ambientali (socializarea, stratificarea şi structura socială), contribuie prin medierea anumitor factori

104


sociali (comportament, integrare socială). Performanţa este determinată de asemenea, de integrarea individului în grup (rol social, dinamica de grup).Din perspectiva ştiinţelor economice, performanţa este definită prin toate formele de servicii şi producţie a bunurilor, dar şi producerea şi vânzarea de bunuri într-o unitate de timp determinată, ca şi valoarea acestor bunuri. În acest context economic, valoarea performanţei este determinată de valoarea sa de piaţă (sport profesionist, profesional, ş.a.).

e. Sport profesionalizat (sport spectacol)Această noţiune care a fost folosită iniţial într-un sens defavorabil, a căpătat începând cu Congresul CIO din 1989, o anume legitimitate.Multe probleme încep să fie privite altfel, din momentul în care sportul competiţional de înalt nivel este considerat ca o componentă a spectacolului profesionist.Pedagogia sportului de spectacol devine o pedagogie specială a studiului unei profesii, deşi în prezent ea nu se găseşte decât în şcolile de circ şi balet.Spectacolul ca mod de prezentare a performanţei sportive se află în prezent în multe domenii ale sportului, pe primul plan.

f. Competiţia sportivăCompetiţia reprezintă esenţa sportului. Competiţiile sportive pot fi considerate ca forţe motrice în dezvoltarea istorică a sportului. Elementul central al competiţiei se consideră a fi compararea performanţei sportive.Termenul competiţie este derivat din noţiunile întrecere şi luptă, în principal din latinul ,,campus” (câmp de bătălie). Competiţiile sportive dovedesc dezvoltarea istorică a disciplinelor sportive.Obiectivitatea competiţională sportivă se exprimă foarte diferit prin caracteristicile, funcţiile şi formele lor de manifestare. Pentru definirea noţiunii sunt necesare abordări istorice şi sociale pe lângă cea filosofică.Competiţiile sportive includ comportamentul activ al sportivilor şi întruchipează ca acţiuni sportive ale sporturilor, unitatea bio-psiho-socială a personalităţii ca autoexprimare a omului.Ponderea factorilor psihici, fizici şi sociali diferă între competiţii şi funcţie de specificul disciplinelor şi probelor sportive.

105


Pentru o definire a noţiunii competiţie, care să fie valabilă ca generalizare, trebuie să alegem cea de fenomen social complex ce se desfăşoară în condiţiile principiului performanţei.Faţă de cele de mai sus, competiţiile sportive pot fi definite ca manifestări sportive organizate în mod planificat în centrul cărora se află stabilirea unor performanţe sportive în scopul realizării unei comparaţii a performanţelor între indivizi, grupe sau echipe pe baza unor reguli formale stabilite în prealabil. Regulile stabilite sub deviza egalităţii şanselor şi egalităţii în drepturi pentru obţinerea unor valori simbolice şi/sau materiale sunt acelea care, de regulă, pot convinge concurenţii să participe la competiţii (V. Rothin şi alţii 1992)Când precizăm că prin competiţii se urmăreşte obţinerea unor valori, acestea trebuiesc evidenţiate astfel:

a. evaluarea competiţiei are numai o bază abstractă atunci când participarea este motivată de plăcerea de a se întrece cu alţii şi de a fi împreună cu coechipierii în a practica mişcarea şi în respectul regulilor sportive;

b. competiţiile au căpătat o valoare simbolică atunci când prestigiul personal sau politic a reprezentat motivaţia;

c. influenţa materială asupra competiţiilor de azi este urmarea orientărilor exclusive spre obţinerea de rezultate maxime şi spre comercializare.

În prezent în sportul de înaltă performanţă se întâlnesc toate cele trei forme cu tendinţă crescută spre profesionalism.După cum precizează D. Luhnensscchloss, pe baza diferitelor definiţii şi ţinând seama de diversitatea condiţiilor cadru ca, de exemplu: planificarea, organizarea, evaluarea desfăşurării competiţiilor, acţiunile arbitrilor, spectatorilor, antrenorilor şi participanţilor la competiţii, în timpul pregătirii, desfăşurării şi după efectuarea comparaţiei performanţelor sportive se pot distinge competiţii în sensul larg sau restrâns.Competiţiile, în sens larg, cuprind manifestările sportive în centrul cărora, de şi se află compararea performanţelor sportive, predomină manifestările competiţionale.Competiţiile în sens restrâns se referă la compararea performanţelor sportive, pentru stabilirea performanţei şi rezultatelor competiţiei.Competiţiile sportive în sens restrâns reprezintă o activitate sportivă ce se desfăşoară în cadrul unor manifestări sportive organizate în mod planificat, în care compararea performanţelor între diferiţi sportivi, grupe şi echipe sportive, reprezintă 106


elementul esenţial în stabilirea şi evaluarea pe baza unor reguli şi moduri de comportament specific unei discipline sau probe sportive. Ele se desfăşoară ca o relaţie culturală specifică între participanţi, între aceştia şi arbitri, antrenori, instructori, precum şi între sportivi şi spectatori.Competiţiile sportive în sens restrâns se desfăşoară la nivel naţional sau internaţional.Competiţiile sportive au anumite funcţii ce s-au cristalizat prin dezvoltarea socială:Funcţiile generale sunt:

- Funcţia culturală;- Funcţia comercială;- Funcţia de comunicare socială;- Funcţia de politică sportivă.

Aceste funcţii generale sunt universal valabile şi se referă la sportivi, arbitri, oficiali, jurnalişti şi spectatori.Din funcţiile speciale fac parte:

- Funcţia de instruire sportivă;- Funcţia educativă.

În ,,Dicţionarul Ştiinţei Sportului” editor Bayer E., Germania noţiunea de competiţie este definită astfel:„Confruntarea aranjată în prealabil, pe baza principiului egalităţii şanselor, între indivizi, grupuri, echipe sau naţiuni, pentru o miză abstractă, simbolică sau materială, care ca o regulă poate fi obţinută numai de una din părţile angajate”. Noţiunea este întâlnită în toate domeniile vieţii publice sau private, când performanţa este comparată şi este vorba de victorie sau înfrângere (putere, prestigiu, consideraţie, gratificaţie). Termenul ,,Competiţie” este deseori utilizat ca sinonim cu termenul ,,Concurs”. Principiul egalităţii (şanselor) este aplicat prin intermediul unor reguli ce sunt valabile pentru toţi participanţii.

g. Disciplina sportivăDisciplina sportivă reprezintă expresia care indică ansamblul ramurilor şi probelor sportive ale căror structură, gen de efort, condiţii şi mod de reglementare şi de evaluare se aseamănă.

h. Ramură sportivăPrin ramura sportivă se înţelege un sistem de exerciţii statornicite în timp, ce se realizează în concurs după reguli prestabilite şi în condiţii proprii.

107


i. Proba sportivăPrin proba sportivă se înţelege exerciţiul fizic complex, care face parte dintr-o ramură sportivă, cu o structură proprie, realizat în condiţii de concurs specifice, evaluat după un cod anumit şi care permite o participare diferenţiată în funcţie de specializarea sportivului.

j. Joc sportivCuvântul joc serveşte reprezentării terminologice a celor mai diferite acţiuni şi fenomene şi se foloseşte deseori într-un sens figurat. Sunt cunoscute, de exemplu, expresiile de „jocul valorilor”, „jocul forţelor”, „jocul naturii”. De asemenea, cuvântul joc are sens diferit când se vorbeşte de „jocul actorului”, de „jocurile olimpice” sau de „jocurile sportive”.Jocul este un fenomen social, istoriceşte statornicit, o formă aparte de activitate, ce capătă un cert interes pentru societate şi constituie, pentru mulţi, o activitate de larg interes.Ontogeneza arată că manifestarea primelor acţiuni simple de joc, active de imitare, se observă la copil spre sfârşitul primului an de viaţă; această manifestare este legată de apariţia treptată a vorbirii copilului, de progresul dezvoltării fizice şi de apariţia unor mişcări din ce în ce mai perfecţionate.Dezvoltarea jocurilor bazate pe mişcare a fost determinată de necesitatea natural-istorică a oamenilor de a-şi asigura o activitate de destindere şi o pregătire vital necesară tinerei generaţii.Literatura de specialitate abundă în definiţii ale jocului, dar majoritatea acestora, consemnează că jocul este o activitate specifică copilăriei sau procesului de dezvoltare a fiinţei umane. Ulterior s-a constatat că, de fapt, omul este un jucăuş (homo ludens) pe toată durata vieţii. Din copilărie şi până la bătrâneţe, omul se joacă în permanenţă din motive interioare (trebuinţe, porniri, nevoi, etc.) şi/sau exterioare (care împing spre acţiuni diferite). Jocul este o activitate complexă, predominant motrică şi emoţională, desfăşurată spontan după reguli prestabilite, în scop recreativ, sportiv şi totodată de adaptare la realitatea socială (I. Bota, 1998 citând Terminologia EFS, 1974).Pentru a completa definiţia jocului, este neapărat necesar să luăm în considerare principalele caracteristici pe care le are. În acest sens, M. Epuran (1986) consideră că, jocul este:- activitate naturală - izvor de trebuinţe ludice;

108


- activitate liberă - participare benevolă, lipsită de convingere; - activitate spontană - fiinţa umană este oricând dispusă pentru

joc;- activitatea atractivă - provoacă stări afective pozitive: plăcere

senzorială, stări tensionale, satisfacţia succesului etc.- activitate totală - angajează toate componentele fiinţei umane

(fizice, psihice, sociale etc.);- activitate dezinteresată - deosebită de muncă, avându-şi scopul

în sine, bucuria activităţii autonome şi gratuite.- activitate creativ-compensativă - care se extinde şi asupra

activităţilor recreativ-distractive (de loisir - petrecerea plăcută a timpului liber) prin care omul caută destinderea, distracţia, refacerea, compensarea unor stări create de procesul muncii.

Formele de manifestare a jocului sunt numeroase, dar unele trăsături sunt comune tuturor:

1. În cursul activităţii de joc (ludice) omul intră într-o anumită legătură cu mediul înconjurător; manifestă în comportarea sa urmărirea unui scop anume; realizează scopul propus care îi determină acţiunile, îşi exersează capacităţile fizice şi intelectuale.

2. Spre deosebire de muncă, omul nu creează - ca rezultat al activităţii sale de joc - bunuri materiale, iar în procesul jocului el nu îşi însuşeşte produsele naturii pentru satisfacerea nevoilor sale vitale.

3. În vederea învingerii obstacolelor care apar brusc şi care se modifică în timpul jocului, cel care îl practică are de ales dintr-o variată gamă de acţiuni.

4. Atracţia spre activitate de joc, precum şi o anumită independenţă şi libertate a acţiunilor în cadrul jocului se îmbină cu respectarea unor condiţii sau reguli dinainte stabilite şi acceptate, şi cu subordonarea intereselor personale celor generale.

5. Jocul nu reprezintă o obligaţie strict reglementată sau o executantă de nevoie (excluzând cazurile de profesionism).

Jocurile în care rolul mişcărilor este clar exprimat poartă în general denumirea convenţională de jocuri de mişcare (dinamice).Jocul de mişcare (dinamic) este o variantă a activităţii de joc. Baza lui o constituie diferitele acţiuni motrice active, motivate de un subiect (temă, idee) şi parţial îngrădite de reguli. Totodată ele urmăresc învingerea - în condiţii mereu schimbătoare ale

109


mediului de joc - a diferitelor dificultăţi sau obstacole ivite în calea atingerii scopului propus.Subiectul (tema, ideea) jocului determină stabilirea acţiunilor jucătorilor conform scopului propus, caracterul şi dezvoltarea conflictului de joc. Această latură a jocului - existenţa unui sens, a elementului de întrecere - înviorează pe de o parte acţiunile complexe ale jucătorilor, iar pe de altă parte, dă un deosebit colorit emoţional.Regulile determină în cadrul fiecărui joc elementele cele mai constante în aşezarea jucătorilor şi cele mai tipice în deplasarea acestora, precizează caracterul comportării, drepturile şi obligaţiile participanţilor, stabilesc mijloacele de conducere, modalităţile şi condiţiile de stabilire a rezultatului. Acest lucru, nu exclude, ci presupune manifestarea unei activităţi creatoare din partea participanţilor şi folosirea iniţiativei personale pe măsura capacităţilor, dorinţelor şi intereselor fiecăruia.Îmbunătăţirea conţinutului jocului de mişcare duce la modificarea formei acestuia. Astfel, jocurile sportive constituie gradul de dezvoltare superioară a unor jocuri de mişcare. Jocurile sportive îşi au sorgintea în exerciţiile de întrecere (în general) şi în jocurile de mişcare (în special) cărora li s-a imprimat un pronunţat caracter sportiv. Jocurilor sportive le este proprie o anumită organizare a colectivului, bazată pe răspundere reciprocă şi pe stricta repartizare a funcţiilor ce revin jucătorilor.Podlaha R. în 1973, defineşte jocul sportiv ca fiind un complex de exerciţii fizice practicate sub formă de joc cu un anumit obiect (minge, puc etc.) având dimensiuni specifice, prin care două echipe sau doi adversari se întrec conform unor reguli de organizare şi desfăşurare.În 1987, Eric Bayer pentru definirea noţiunii de joc sportiv, ia în consideraţie trei elemente:

a. Activitatea jucătorului.b. Ideea de joc.c. Regulamentul de joc.

a. Activitatea jucătorului. Pe parcursul unui joc, jucătorul se comportă mai mult sau mai puţin spontan, oportun sau eficient, în funcţie de predispoziţiile vocaţionale (talent), de cunoştinţele practice şi teoretice achiziţionate anterior, de condiţiile de disputare a partidei (mediu, adversar, public, materiale etc.), de pornirea intrinsecă sau extrinsecă de a se juca, de experienţa de joc ş.a.m.d.110


„Jocul înlesneşte declanşarea unor realităţi psihosociale dintre două sau mai multe persoane nevoite să colaboreze pentru îndeplinirea unui anumit scop: alternanţa dintre efort şi perioadele de întrerupere (pauză) este determinată de principiile şi regulile jocului, care la rândul lor permit sportivilor să-şi păstreze libertatea de acţiune, în sensul că aceştia decid singuri modalitatea de acţionare prin interpretarea şi exploatarea corectă a regulilor de joc (inclusiv a principiilor) în vederea sporirii eficienţei acţiunilor”. (E. Bayer, 1987, citat de D. Colibaba-Evuleţ şi I. Bota, 1998). b. Ideea de joc. Ideile de joc şi ansamblul de principii (reguli) subordonate (sinonime: concepte, judecăţi, păreri, felul de a vedea, etc.) precizează cele mai raţionale forme sau modalităţi de acţionare a jucătorilor (echipei) în vederea obţinerii unui rezultat cât mai bun.În jocurile sportive ideile de joc, sunt întrunite sub denumirea de concepţie de joc. Aceasta presupune stabilirea, după criterii de eficienţă, a celor mai potrivite idei de joc (mijloace de luptă, modalităţi de acţionare, etc.) în stare să valorifice deplina disponibilitate de performanţă a sportivilor (echipei), să compenseze (să mascheze) carenţele proprii şi să le exploateze pe cele manifestate de adversar. Sursele de elaborare a ideilor de joc sunt: tendinţele de dezvoltare a jocului pe plan mondial, nivelul de pregătire şi capacitatea de creativitate a antrenorului. Concepţia de joc, trebuie considerată un sistem abstract de planificare şi aplicare în practică a comportamentului echipei. Ideile de joc capătă la un moment dat un statut standardizat de acţionare pe care-l respectă cu stricteţe toţi jucătorii. Această standardizare constă din fixarea unor principii şi reguli de acţionare care stabilesc ce trebuie să facă şi cum să acţioneze jucătorii pentru ca ideea de joc să poată fi aplicată cu eficienţă.c. Regulamentul de joc (de concurs) - este un act normativ, oficial elaborat pentru fiecare disciplină sportivă în parte. El precizează toate detaliile necesare privind organizare şi desfăşurarea jocului. În acelaşi timp el este documentul prin care se reglează comportamentul sportivilor (echipei), antrenorilor şi a tuturor persoanelor care ajută sau participă la buna desfăşurare a competiţiei. Dependenţa de reguli sau respectarea de reguli este deja un fenomen social care reglează „libertatea” de acţiune a jucătorilor. Poţi acţiona „cum vrei”, dar încadrându-te în limitele regulamentului. Această circumstanţă presupune nu numai cunoaşterea regulilor, ci şi respectarea lor strictă.

111


Regulamentul de joc are un caracter dinamic. În general, modificările lui sunt determinate, fie de apariţia unor fenomene negative în desfăşurarea lui, fie din lipsa unor precizări adecvate pentru situaţii nou apărute, fie pentru stimularea unor caracteristici sau tendinţe de dezvoltare. Scopul acestor schimbări de regulament este perfecţionarea, activizarea şi creşterea spectaculozităţii jocului.Regulile sunt acelea care modelează (dar şi moderează) relaţiile de colaborare dintre parteneri, cât şi relaţiile oponente (antagonice) dintre sportivii celor două echipe. Cei chemaţi să aprecieze şi să judece aceste relaţii sunt arbitrii care decid asupra corectitudinii respectării regulilor. Regulile de joc sunt strâns legate de structura motrică a fiecărui joc sportiv în parte. În acest sens, ele precizează cum trebuie executate corect (regulamentar) procedeele tehnice şi acţiunile tactice, care sunt abaterile şi infracţiunile care se sancţionează. În acelaşi timp regulamentul stabileşte modalităţile de câştigare sau pierdere a acţiunilor, durata jocului şi rezultatul final al acestuia.Condiţiile de desfăşurare relativ stabile, precum şi regulile precise adoptate de toţi, constituie caracteristicile de bază ale jocurilor sportive. Reactualizate caracteristicilor jocurilor sportive elaborate de Leon Teodorescu (1975), sunt următoarele:- existenţa unui obiect de joc (minge, balon, oval, puc, bile);- caracterul de întrecere complex (individual şi mai ales

colectiv);- reguli de joc unitare şi obligatorii stabilite de regulamente

internaţionale;- arbitraj oficial-neutru;- delimitarea duratei de joc (timp, prelungiri, seturi, games

etc.);- precizarea criteriilor de apreciere (puncte, goluri,

transformări etc.);- standardizarea inventarului de joc a aparaturii tehnice şi a

dimensiunilor terenului;- sistem competiţional bine determinat;- structură motrică particulară fiecărui joc sportiv, ce

provoacă solicitări fizice şi psihice diferenţiate;- tehnica şi tactica specifică fiecărui joc sportiv în parte;- managementul sportiv specific;- teorie şi metodică general valabilă pentru toate jocurile

sportive şi specifică fiecărui joc;

112


- utilizare cu preponderenţă în activitatea de loisir;- lansarea conceptului de pregătire prin joc sau metoda

ludică, care intră în corelaţie cu metodele clasice de antrenament.

În general, jocurile (simbolice, de construcţie, de creaţie, individuale, cu partener, dinamice etc.) au fost sistematizate după două criterii fundamentale şi anume: după funcţiile didactice şi după obiectivele didactice pe care le pot rezolva. Jocurile sportive se încadrează în aceste criterii.Într-o clasificare a sporturilor, abordată de R. Manno (1992), care înglobează:

sporturi de prestaţie; sporturi de situaţie; sporturi tehnico-combinative; sporturi la ţintă mobilă sau fixă,

jocurilor sportive sunt încadrate în sporturile de situaţie, pentru că; se bazează pe caracterul imprevizibil al situaţiei, datorat prezenţei unui adversar care, prin fente individuale sau colective, caută să mascheze acţiunea pe care o pregăteşte. Jocurile sportive au o dezvoltare continuă, îmbogăţirea conţinutului lor (perfecţionarea tehnicii, tacticii, etc.) influenţează apariţia unor noi variante şi forme de joc, noi sisteme de joc care la rândul lor, influenţează şi conduce la perfecţionarea continuă a tehnicii mişcărilor jucătorilor.Obţinerea unor performanţe sportive de înalt nivel în jocuri depinde de un antrenament sportiv sistematic, cere o pregătire fizică, tehnico-tactică şi moral-volitivă specială. Specific jocurilor sportive este activitatea competiţională, generatoare de performanţe.Practicarea jocurilor sportive urmăreşte realizarea obiectivelor educaţiei fizice (în care caz devine mijloc al acesteia), realizarea de performanţe sportive (în care caz devine formă de întrecere şi spectacol sportiv), precum şi mijloc de recreere a celor care-l practică în afara formelor de organizare prestabilite.

k. Sport de prestaţieSport în care se urmăreşte cea mai bună performanţă posibilă măsurabilă prin sistemul: distanţă maximă de acoperit, timpul minim de realizat, rezistenţa de învins cât mai mare putinţă. În această categorie se încadrează sporturile de rezistenţă forţă şi forţă-viteză.

l. Sport de situaţie

113


Sporturi ca cele de luptă şi jocurile colective, în care desfăşurarea acţiunii este dirijată de situaţia ambiantă, ale cărei modificări sunt neprevăzute chiar şi pentru sportul respectiv.

TEME DE REZOLVAT:1. Prezentaţi semnificaţia principalelor noţiuni in cadrul

categoriei sport?2. Care sunt elementele şi caracteristicile de bază ale

jocului sportiv ?

BIBLIOGRAFIE:1. Badiu, T., Mereuţ C. - „Teoria şi metodica educaţiei fizice şi

sportului - Culegere de teste”, Editura Evrika, Brăila - Galaţi, 1998.

2. Comisia română de terminologie, - „Terminologia educaţiei fizice şi sportului”, Editura Stadion, Bucureşti, 1974

3. Epuran, M. - „Metodologia cercetării activităţilor corporale”, Curs ANEFS, vol. I - II, Bucureşti, 1992.

4. Guidea, N. - „Teoria educaţiei fizice şi sportului”, Curs, Univ. Bacău, 1991.

5. Herczeg, L. - „Teoria educaţiei fizice şi sportului”, Editura Mirton, Timişoara, 1996.

6. Thomas, J. - „Metodologia cercetării în activitatea fizică”, vol. I., SdeP., nr. 375-377, p. 23-28, vol. II, S.deP. nr. 386-389, p. 65-68.

114


Capitolul 5. ORIGINILE ŞI DEZVOLTAREA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

Obiective operaţionale Să se cunoască ce structuri au fost la originile

educaţiei fizice şi sportului; Să se cunoască ce sisteme de educaţie fizică s-au

format de-a lungul timpului şi care sunt caracteristicile sistemului nostru de educaţie fizică şi sport.

5.1. Origini

Dacă dorim să constatăm care sunt originile educaţiei fizice şi sportului trebuie să reliefăm structura acestora. Ele includ exerciţii fizice, aspecte tehnice şi organizatorice, discipline teoretice, instituţii, mijloace materiale. Aceste componente au o istorie proprie în sensul că nu au apărut toate odată şi nici dezvoltarea lor nu s-a făcut uniform. Prima dată au apărut exerciţiile fizice, încă din prima fază a dezvoltării societăţii umane, ca necesitate biologico-socială a omului primitiv, impusă de necesităţile întreţinerii vieţii şi apărare faţă de animale. Cele mai multe, care se practică astăzi, au apărut în societatea modernă. De fapt, fiecare grupă de exerciţii are istoria sa. Fiecare sport are o istorie proprie pe o perioadă mai îndelungată sau mai scurtă. La început exerciţiile fizice se practicau sub formă de înot, alergări, sărituri, aruncări, trasul cu arcul, dansurile jocurile, etc. şi erau implicate în procurarea bunurilor necesare existenţei omului primitiv. Dansurile şi jocurile reprezentau reflectări ale vieţii sociale a oamenilor, ex.: „jocul războinicilor”, „dansul cangurului” şi altele. În orânduirile următoare exerciţiile fizice erau folosite pentru luptă (spartanii, romanii, cavalerii) ca şi pentru educare şi recreere. Progresiv apar noi exerciţii fizice care nu mai sunt direct legate de munca oamenilor, ele sunt utilizate din ce în ce mai mult pentru educaţie, pentru dezvoltarea capacităţilor fizice a oamenilor, capătă caracter de recreere, de reechilibrare fizică şi nervoasă, fiind practicate în timpul liber.

115


În perioada modernă apar noi forme de practicare a exerciţiilor fizice legate de progresele tehnice ca: ciclismul, motociclismul, aviaţia sportivă paraşutismul, automobilismul. Apare totodată o întreagă aparatură specializată care devine o componentă importantă în procesul de pregătire (gimnastică, sporturi de iarnă, sporturi nautice). Apariţia multor exerciţii fizice este legată direct de cultură, de evoluţia ştiinţei, de progresul general al societăţii (dansul sportiv, patinajul artistic, ansamblurile de la deschiderea Jocurilor Olimpice, ş.a.). Pe măsură ce numărul exerciţiilor fizice creşte, iar unele devin mijloace specifice numai educaţiei fizice şi sportului, apar şi celelalte elemente legate de: organizare, instituţii, mijloace materiale, discipline teoretice, etc. Toate acestea dovedesc complexitatea fenomenului şi implicit necesitatea unui studiu amănunţit pentru a stabili originea şi apoi modul cum s-au dezvoltat educaţia fizică şi sportul. Din acest punct de vedere istoria educaţiei fizice şi sportului ne dă date deosebit de importante. Treptat prin dezvoltarea structurilor educaţiei fizice şi sportului apar ceea ce numim sisteme de educaţie fizică şi sport.

5.2. Crearea sistemelor de educaţie fizică şi sport

În Terminologia Educaţiei fizice şi sportului, sistemul de educaţie fizică şi sport este definit ca, „ansamblu de idei, metode şi mijloace structurate după principii unitare în vederea realizării unor obiective politice, sociale şi biologice ale educaţiei fizice şi sportului”. Ghe. Cârstea (1997) artă că, noţiunea de sistem de educaţie fizică şi sport, se referă „la organizarea, teoria şi practica întregului domeniu din interiorul unui stat, adică minimal pe plan naţional, în componenţa căruia pot fi întâlnite patru tipuri de elemente: de natură materială: numărul de elemente şi calitatea

acestora; de natură structurală (relaţiile dintre elemente); de natură funcţională: tipurile de reacţii a sistemului la

stimulii externi şi interni; de natură conceptuală, ideologică, care stau la baza

organizării şi funcţionării sistemului”.

116


În concluzie, în determinarea unui sistem de educaţie fizică şi sport este nevoie să ţinem seama de mijloacele utilizate, respectiv de formele de practicare a exerciţiilor fizice (gimnastică, joc, sport etc.) şi de modul de organizare a activităţilor respective, precum şi de alte aspecte ca: baza ştiinţifică şi materială, orientările politice şi concepţia despre practicarea exerciţiilor fizice etc. Sistemele de educaţie fizică au început să se constituie încă din antichitate, odată cu/sau imediat ce au apărut exerciţiile fizice. Edificatoare sunt cele apărute în India Veche (pranayama), în China (Kong-Fu) şi apoi (Yo-Fei), în Japonia, specific Samurailor, în Grecia Antică a cărui sistem este bine organizat şi orientat în trei direcţii: concepţia igienică, concepţia militară şi concepţia idealului armonic (om frumos şi bun). Romanii şi-au bazat sistemul lor de educaţie fizică pe tradiţia greacă căruia i-au dat un caracter militar sau de refacere şi odihnă (Băile romane).Organizarea sistemelor de educaţie fizică (care scad ca intensitate) în epoca feudală, se bazează pe cavalerism şi jocuri populare (îndeosebi cu mingea).Renaşterea şi Epoca Capitalistă aduce impulsuri noi în organizarea sistemelor de educaţie fizică care se dezvoltă foarte mult, astfel apar: - Sistemul de educaţie fizică german – Jahn; - Sistemul de educaţie fizică francez – Amoras; - Sistemul de educaţie fizică englez – Arnold; - Sistemul de educaţie fizică suedez – Ling; - Sistemul de educaţie fizică elveţian – Spiess; - Sistemul de educaţie fizică ceh – Tirs; - Sistemul de educaţie fizică rus – Leshaft.

Toate aceste sisteme aveau în general conţinuturi specifice (gimnastică, jocuri, sporturi, exerciţii în aer liber etc.), forme de organizare proprii în şcoli, universităţi, armată, cluburi sportive, etc. pentru care s-a creat o bază materială şi s-au format concepţii proprii. Ca aspect general, determinat şi de apariţia Jocurilor Olimpice, după cele două războaie mondiale, educaţia fizică şi sportul iau un avânt mai mare, căpătând un caracter de universalitate în ceea ce priveşte: concepţia despre practicarea exerciţiilor fizice, mijloacele utilizate (în special sporturile), în ce priveşte introducerea şi organizarea educaţiei fizice în şcoli, formarea de

117


cluburi sportive puternice atât pentru performanţă cât şi pentru recreere, păstrându-se tradiţiile locale anterioare.

5.3. Sistemul de educaţie fizică şi sport din România

În România, începuturile practicării exerciţiilor fizice sunt mai izolate de occident, cultura românească veche având un caracter autohton. Pe parcurs s-au infiltrat influenţele popoarelor vecine, iar influenţele occidentului sunt de dată mai recentă. Educaţia fizică a urmat procesul general de dezvoltare al culturii româneşti. Din perioadele vechi lipsesc datele privind modul de practicare a exerciţiilor fizice. Principalele izvoare sunt poezia populară şi obiceiurile populare ce s-au păstrat şi care au fost reprezentate de jocurile atletice şi dansurile, cum le numeşte C. Kiriţescu în Palestrică. Despre crearea unui sistem de educaţie fizică în ţara noastră se poate vorbi abia începând cu anul 1922. După primul război mondial s-a cristalizat la noi, un sistem de mijloace, îmbinându-se tradiţiile proprii cu o serie de influenţe din occident. Astfel, pe lângă alergare, aruncare, călărie, înot, vâslit, o serie de jocuri individuale şi pe echipe între care oina, pătrund elemente de gimnastică (îndeosebi gimnastica suedeză) şi unele sporturi. Aceste evenimente au fost precedate de introducerea gimnasticii în şcoli, proces început în 1878 şi realizat în totalitate în anul 1933 când educaţia fizică este introdusă în toate formele de învăţământ. Evenimentele deosebite care atestă formarea unui sistem naţional de educaţie fizică sunt:

1. Înfiinţarea în 1923 a „Oficiului Naţional de Educaţie Fizică” (O.N.E.F.);

2. Pe lângă Oficiu ia fiinţă „Institutul Superior de Educaţie Fizică” (ISEF) având misiunea de a pregăti profesori de educaţie fizică şi care în 1936 este asimilat cu instituţiile universitare. În 1937 institutul a devenit „Academia Naţională de Educaţie Fizică” (ANEF).

3. Înfiinţarea de societăţi, asociaţii şi cluburi sportive. Cea mai veche, înfiinţată în 1867, este „Societatea de Arme, Gimnastică şi Dare la Semn”. În 1906 se înjghebează „Federaţia Societăţilor Române de Gimnastică, Arme şi Dare la Semn”, care a grupat 21 de societăţi.

4. În 1921 ia fiinţă „Societatea profesorilor şi profesoarelor de gimnastică din România”.

118


5. Treptat iau fiinţă asociaţii sportive apoi în 1912 s-a înfiinţat „Federaţia Societăţilor Sportive din România” (F.S.S.R.) care în 1930 cuprindea 330 de societăţi. Federaţia a creat o mare bază sportivă care a dus la popularizarea sportului.

6. Se înfiinţează societăţi pe specialităţi (sporturi) ce se constituie în Federaţii Naţionale de specialitate, acestea, la rândul lor, se constituie în „Uniunea Federaţiilor Sportive din România” (U.F.S.R.) care în 1937 cuprinde 800 societăţi şi 160.000 de membri.

7. În 1913 ia fiinţă organizaţia cu caracter prioritar sportiv pentru tineret „Cercetăşia” care în 1937 se înlocuieşte cu „Străjeria”. Dacă Cercetăşia avea un caracter internaţional, Străjeria are un caracter naţional şi îşi desfăşoară activitatea în cadrul Oficiului de Educaţie Fizică a Tineretului Român (O.E.F.T.R.).

Toate aceste evenimente arată că sistemul nostru de educaţie fizică s-a format deplin între cele două războaie mondiale creându-se o bază materială, sistemul de mijloace (exerciţii fizice şi sportive), baza organizatorică precum şi ştiinţifică în special pe baza dezvoltării învăţământului superior de specialitate. După cel de-al doilea război mondial sistemul nostru de educaţie fizică şi sport suferea influenţele Uniunii Sovietice neglijând legăturile cu occidentul. Astfel întreaga mişcare sportivă este îndreptată spre sporturile olimpice şi se ignorează o serie de mijloace şi sporturi care contribuie la asigurarea, în primul rând, a unei educaţii fizice şi sportive pentru toţi. Cu toate acestea sistemul nostru de educaţie fizică şi sport s-a dezvoltat continuu, având o bună bază ştiinţifică şi organizatorică, o bază materială satisfăcătoare, specialişti de renume şi a obţinut o serie de succese remarcabile pe plan mondial.În prezent suntem în curs de refacere a unui sistem naţional de educaţie fizică şi sport care are la bază universalitatea sportului şi îndreptarea efectelor lui către toţi oamenii. Pe lângă activitatea sportivă de performanţă, care are un sistem de instituţii pentru toate eşantioanele, încep să ia naştere instituţii cu pregnant caracter recreativ, de loisir, de a căror beneficii vor avea parte toţi cei care doresc acest lucru.Se reorganizează activităţile de educaţie fizică şi sportive din învăţământ. În acest sens se întrevede ca Cluburile Sportive

119


Şcolare şi îndeosebi cele universitare să devină instituţii foarte puternice.Reforma învăţământului a adus în prim plan un curriculum compatibil cu cel din Comunitatea Europeană în care educaţia fizică primeşte noi valenţe în baza adaptării ei pe baze ştiinţifice la cerinţele vieţii cotidiene în care tehnoştiinţa solicită tot mai mult practicarea exerciţiilor fizice.De curând a luat fiinţă Federaţia Sportului Şcolar şi Universitar.5.3.1. Caracteristici ale sistemului românesc de educaţie fizică şi sport:

are o bază materială satisfăcătoare şi care în prezent se modernizează şi se diversifică;

are o bază organizatorică în reorganizare plecând de la Agenţia Naţională pentru Sport (ANS) şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării (M.Ed.C.) şi până la cele mai mici verigi – cluburi şi asociaţii sportive, instituţii de învăţământ;

are o bază metodico – ştiinţifică la un nivel corespunzător care în prezent se aliniază la cuceririle de pe plan mondial între care C.C.P.S. (Centrul de Cercetări pentru Problemele Sportului);

are un sistem de mijloace ce se aplică pe scară largă şi care este în curs de diversificare potrivit cerinţelor şi particularităţilor fiecăruia;

are un caracter naţional prin: - tradiţii; - particularităţi biologice;- ţine seama de realităţile din ţara noastră.

are capacitatea de reglare şi autoreglare, luptă împotriva dezorganizării;

are caracter deschis şi dinamic:- receptiv la influenţe externe şi interne;- îşi modifică organizarea (structura) conform

cerinţelor etapei.5.3.2. Principii organizatorice ale sistemului nostru de educaţie fizică şi sport

organizarea educaţiei fizice şi sportului în apropierea locului de muncă sau spaţii verzi, centre cu plată, în cluburi de recreere şi cluburi sportive de performanţă;

formarea priceperilor şi deprinderilor conform posibilităţilor şi preferinţelor individuale;

120


dezvoltarea fizică şi a aptitudinilor motrice conform particularităţilor individuale;

asigurarea continuităţii (educaţie permanentă); stimularea creşterii continue a nivelului de

pregătire (SNE şi SNS); asigurarea unei legături trainice în triadă: Educaţia

fizică şcolară –Sportul pentru Toţi – Sportul de performanţă; concentrarea elementelor talentate în:

- centre olimpice;- tabere centrale de pregătire.

asigurarea unei îndrumări unitare şi competente. Din modelele de mai sus rezultă că educaţia fizică, pe de o parte şi sportul pe de altă parte reprezintă două elemente distincte ale sistemului nostru de educaţie fizică şi sport dar care se interconectează şi numai în această accepţie se poate vorbi de un sistem de educaţie fizică şi sport format din două componente – din două subsisteme care la rândul lor devin sisteme prin cuprinderea tuturor celor patru laturi – care chiar dacă finalităţile au o serie de deosebiri şi acestea se intercondiţionează.

TEME DE REZOLVAT1. Conţinuturile sistemelor de educaţie fizică şi sport; 2. Caracteristicile sistemului de educaţie fizică şi sport din România.

BIBLIOGRAFIE:1. Badiu, T., Mereuţ C. - „Teoria şi metodica educaţiei fizice şi

sportului - Culegere de teste”, Editura Evrika, Brăila - Galaţi, 1998.


3. Epuran, M. - „Metodologia cercetării activităţilor corporale”, Curs ANEFS, vol.I - II, Bucureşti, 1992.



121


122


Capitolul 6. IDEALUL, FUNCŢIILE ŞI OBIECTIVELE GENERALE ALE EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

Obiective operaţionale: Să poată defini noţiunile: ideal, funcţii şi obiective ale

educaţiei fizice şi sportului; Să cunoască semnificaţiile şi interdependenţa dintre ideal,

funcţii şi obiective; Să cunoască şi să poată interpreta elementele componente

ale idealului, funcţiilor şi obiectivelor educaţiei fizice şi sportului.

6.1. Idealul din domeniul educaţiei fizice şi sportului

Idealul este considerat a fi un model prospectiv determinat de concepţia ce stă la baza respectivului sistem de educaţie fizică şi sport, sistem care reflectă condiţiile social-istorice ale unei anumite etape. Idealul mai este definit ca finalitate de maximă generalitate a activităţilor de educaţie fizică şi sport. De fapt atunci când ne propunem să determinăm idealul, trebuie mai întâi să identificăm valorile proprii educaţiei fizice şi sportului, valori care apoi ne vor conduce la precizarea funcţiilor şi stabilirea obiectivelor acestor activităţi. Aceste valori sunt de natură biologică şi sanogenetică; privind personalitatea şi capacitatea de integrare socială; privind deprinderile şi aptitudinile psiho-motrice; deprinderi şi obişnuinţe de practicare independentă şi continuă a exerciţiilor fizice, a sporturilor.Pentru fiecare din aceste valori se stabilesc: - indici care depăşesc posibilităţile curente;- un program adecvat pentru desfăşurarea activităţilor de

educaţie fizică şi sport; - activităţile de timp liber;- concepţiile ce trebuie formate cu privire le practicarea

exerciţiilor fizice care să fie acceptate de fiecare;- nivelul la care trebuie să se ajungă în cunoaşterea tehnicilor

şi problemelor organizatorice privind practicarea independentă a exerciţiilor fizice şi sporturilor.

123


Din cele de mai sus rezultă că principalele laturi sau elemente de referinţă ale idealului sunt: dezvoltarea fizică armonioasă; aptitudini, deprinderi şi priceperi motrice de bază – necesare

în viaţă; aptitudini, deprinderi şi priceperi motrice specifice unor

ramuri de sport; cunoştinţe şi tehnici pentru capacitatea de practicare

independentă a exerciţiilor fizice şi sporturilor (autoorganizare, autoconducere, autoapreciere);

calităţi şi comportamente morale, intelectuale şi estetice (valorile personalităţii);

recunoaşterea valorilor educaţiei fizice şi sportului.Înţelesul idealului trebuie completat prin aceea că el reprezintă acţiunea societăţii de cuprindere a majorităţii populaţiei, cu deosebire a tinerilor, în practicarea sistematică şi continuă a exerciţiilor fizice şi sporturilor; asigurarea unor indici privind dezvoltarea fizică armonioasă, aptitudinile, deprinderile şi priceperile motrice necesare vieţii sau performanţei sportive; un nivel înalt al calităţilor personalităţii de natură morală, intelectuală sau estetică.În determinarea strategiei de realizare a elementelor idealului se vor avea în vedere: - valorile generale stabilite de societate în etapa dată; - influenţele politice pe plan educaţional;- caracteristicile economice ale societăţii;- nivelul civilizaţiei concretizat în dezvoltările industriale;- influenţele naţionale şi religioase care au determinat mijloace

şi concepţii diferenţiate în ţări de pe diferite continente (Asia, Europa, America, Australia, încă mai păstrează diferenţe sensibile de concepţii).

6.2. Funcţiile educaţiei fizice şi sportului

Se precizează că prin funcţie înţelegem „o anumită activitate, acţiune, comportament, semnificative pentru un anumit sistem în sensul satisfacerii cerinţelor funcţionale ale acestuia” (C. Zamfir, 1972, citat de A. Dragnea, 2000). Alţi specialişti afirmă că: „funcţia unei activităţi constă în rolul pe care ea îl joacă în viaţa socială ca un întreg, şi deci în contribuţia pe care ea o are la menţinerea continuităţii

124


structurale a sistemului social” (A. Racliffe Brown citat de A. Dragnea, 2000).Criteriile după care recunoaştem o funcţie sunt acelea că privesc producerea anumitor efecte cu ajutorul unor mijloace operante în plan social, în acord cu cerinţele individuale sau ale societăţii.Din cele expuse anterior desprindem că funcţiile educaţiei fizice şi sportului sunt destinaţii, efecte constante pe care aceste activităţi le au în viaţa socială, fără de care sistemul de educaţie fizică şi sport încetează să existe.Funcţiile derivă din ideal şi se subordonează acestuia.Diverşi specialişti ai domeniului clasifică, împart funcţiile educaţiei fizice şi sportului în mod diferit, astfel:M. Dufrenne împarte funcţiile în două grupe: - manifeste (nevoia de exerciţiu, dezvoltarea aptitudinilor);- latente (compensatorii, crearea de locuri de muncă,

publicitate).J. Dumazedier clasifică funcţiile astfel: - funcţia sportului ca profesie;- funcţia educativă;- funcţia de loisir (relaxare, divertisment, recreere).

Această ultimă funcţie capătă în ultima vreme importanţă din ce în ce mai mare determinată de progresul civilizaţiei.M. Banet precizează ca funcţii ale sportului:- funcţia de depăşire; - funcţia agonistă; - funcţia hedonică (de a

avea plăcere);- funcţia igienică;- funcţia relaţiilor

interpersonale;- funcţia de loisir;

- funcţia estetică;- funcţia de spectacol;- funcţie – rol ludic;- funcţie – rol educativ;- funcţie – rol militar;- funcţie – rol de pregătire

pentru profesie.

M. Epuran arată că funcţiile au trei direcţii principale:- axiologică, de dezvoltare fizică şi mentală a omului, exprimată

în dezvoltare fizică armonioasă, stare de sănătate şi dezvoltare psiho-motrică;

- conativă, de satisfacere a tendinţelor acţionale, a trebuinţei de mişcare;

- integrativ-socială (afirmare personală, comunicare, securitate, emulaţie).

125

Mârza Dănilă DănuţA. Dragnea şi colaboratorii sistematizează funcţiile educaţiei fizice şi sportului şi le prezintă sub formă de tabel în care apar ca trunchi comun pentru educaţia fizică şi sport şi apoi diferenţiat funcţiile educaţiei fizice şi funcţiile sportului (vezi tabelul nr. 1):

Funcţiile educaţiei fizice şi sportului (trunchi comun)

Funcţiile educaţiei fizice Funcţiile sportului

În plan biologic şi

sanogenetic

Funcţia de optimizare a potenţialului biologic şi de îmbunătăţire a stării de sănătate;

Funcţia de maximizare a potenţialului biologic, conform cerinţelor ramurii de sport şi de reducere a efectelor efortului unilateral sau excesiv;

În planul capacităţii de

mişcare

Funcţia de dezvoltare psiho-motrică şi de perfecţionare a capacităţii motrice;

Funcţia de dezvoltare a capacităţii de performanţă;

În planpsiho-social

Funcţia de dezvoltare a calităţilor intelectuale, morale, volitive;Funcţia de socializare;

Funcţia de conturare (perfecţionare) a profilului psihic specific unei probe, ramuri de sport;Funcţia agonistică;Funcţia de excelenţă;

În plan cultural

Funcţia de transmitere a valorilor spirituale, materiale, de reflectare a activităţilor de practicare a exerciţiilor fizice ca acte culturale;Funcţia de dezvoltare a calităţilor estetice (corporale şi de mişcare);

Funcţia de transmitere a tradiţiilor, “ritualurilor,, , a valorilor morale (fair-play);Funcţia de valorizare a rezultatelor ştiinţei domeniului;Funcţia de spectacol a ramurilor de sport (aflate la graniţa cu arta);Funcţia de simbol a idealului sportiv olimpic;

În planeconomic şi

recreativ

Funcţia de ameliorare a randamentului profesional, a randamentului şcolar;Funcţia de petrecere în mod organizat, plăcut, a timpului liber;Funcţia de susţinere a integrării profesionale.

Funcţii legate de următoarele aspecte: domeniu de investiţii, crearea de locuri de muncă, dezvoltarea unei “industrii asportului” – tehnologie, echipamente.

Tabel nr. 1 - Funcţiile educaţiei fizice şi sportului

În concluzie, principalele funcţii, recunoscute unanim de specialişti, sunt următoarele:

126


6.2.1. Funcţia de perfecţionare a dezvoltării fizice (în sensul armoniei şi proporţionalităţii)Această funcţie are prioritate în educaţia fizică, dar este implicată (trebuie să fie!) şi în antrenamentul sportiv şi în sport.6.2.2. Funcţia de dezvoltare a capacităţii motriceÎn educaţia fizică se pune accent pe dezvoltarea capacităţii motrice generale (fără a se neglija dezvoltarea capacităţii motrice specifice), iar în antrenamentul sportiv se pune accent pe capacitatea motrică specifică (cu suport evident în capacitatea motrică generală).

6.2.3. Funcţia igienicăSe mai numeşte şi funcţia sanogenetică, adică cea prin care educaţia fizică şi sportul trebuie să se regăsească pe planul menţinerii unei stări optime de sănătate a oamenilor. În mod egal, atât educaţia fizică, cât şi sportul (implicit antrenamentul sportiv) trebuie să-şi aducă contribuţia deosebită pe acest plan.Sănătatea este considerată a fi o condiţie umană cu dimensiuni de ordin fizic, social şi psihologic, fiecare dintre ele caracterizându-se printr-un continuum cu un pol pozitiv şi unul negativ. În sens pozitiv sănătatea se asociază capacităţii de a te bucura de viaţă şi de a face faţă solicitărilor, nu doar cu absenţa bolii. În sens negativ sănătatea este asociată cu morbiditatea şi, în ultimă instanţă, cu mortalitatea prematură. Activitatea fizică regulată are efecte benefice pentru individ, ea poate contribui în mod substanţial la dezvoltarea şi menţinerea capacităţii funcţionale, la păstrarea structurilor organismului şi la limitarea deteriorării acestuia din cauza vârstei şi a lipsei de activitate, în măsura în care acţionează asupra:- muşchilor scheletului – putere – forţă şi rezistenţă;- funcţiei motrice – agilitate, echilibru, coordonare, viteză de

mişcare;- scheletului şi articulaţiilor – structura şi funcţiilor

articulaţiilor, flexibilitate, densitatea oaselor;- funcţiei cardio-respiratorii - putere aerobă şi rezistenţă;- metabolismul hidraţilor de carbon şi lipidelor.

Date ştiinţifice solide şi relevante susţin ideea că activitatea fizică regulată constituie una din pietrele unghiulare ale sănătăţii, bunei capacităţi funcţionale şi stării de bine. Acest rol (funcţie) este fundamental, unic pentru exerciţiul fizic şi benefic pentru persoanele de toate vârstele.

127


Drept urmare Guvernele ar trebui să considere crearea posibilităţii de a practica exerciţiul fizic şi sporturile pentru întărirea sănătăţii ca una dintre responsabilităţile lor majore.6.2.4. Funcţia educativă Se apreciază că este cea mai complexă funcţie a educaţiei fizice ţi sportului, avându-se în vedere valenţele acestora în influenţarea dezvoltării personalităţii omului în integritatea lui. Este evidentă influenţa pe planul dezvoltării celorlalte laturi „ fizice „ a personalităţii. În acelaşi timp, însă, sunt indubitabile deosebitele influenţe pe care educaţia fizică şi sportul bine concepute şi realizate, le pot avea asupra dezvoltării celorlalte laturi ale personalităţii umane: intelectuale, morală, estetică, tehnico-profesională.Pe plan intelectual, posibilităţile de influenţare ale educaţiei fizice şi sportului sunt evidente. Ele se concretizează, în următoarele direcţii:- înarmarea subiecţilor cu cunoştinţe de bază din domeniul

fiziologiei şi igienei efortului fizic, al biomecanicii de execuţie a actelor şi acţiunilor motrice, al psihologiei etc.; toate aceste cunoştinţe, transmise conform principiului accesibilităţii, asigură fondul de bază pentru cunoaşterea ştiinţifică a practicării exerciţiului fizic, pentru „conştientizarea” acesteia.

- contribuţie, în procesul direct de practicare a exerciţiilor fizice: atenţia, memoria, imaginaţia, spiritul de observaţie, rapiditatea gândirii, etc.

Pe plan moral se poate realiza, de asemenea, o acţionare eficientă prin procesul practicării exerciţiilor fizice. Accentul trebuie să fie pus pe formarea unor deprinderi şi obişnuinţe de comportament corect în întreceri şi competiţii, dar şi în viaţa de toate zilele. Educaţia în spiritul respectării „adversarilor”, al colaborării pentru realizarea unor sarcini motrice, al acceptării deciziilor arbitrilor (chiar dacă nu sunt juste, uneori!), al disciplinei în muncă (inclusiv punctualitatea şi efectuarea „întocmai” a programului de pregătire), al respectului faţă de bunurile comune (bază sportivă, echipament, materiale etc.) constituie unele din posibilităţile clare pe care le are educaţia fizică şi sportul – mai mult decât alte activităţi – în scopul întregirii personalităţii subiecţilor din acest punct de vedere. Pe plan estetic, prin exerciţiile tehnice, situate uneori la nivel de măiestrie, se contribuie eficient la educarea gustului pentru frumos. Acelaşi gust, dar nu pentru frumuseţea actelor şi acţiunilor motrice ci pentru frumuseţea naturii patriei noastre şi

128


a unor realizări umane pe plan social-economic, se poate dezvolta pe calea unor activităţi specifice (excursii, plimbări, vizite cu ocazia unor deplasări în interes „competiţional” etc.).Practicarea exerciţiilor fizice pe fond muzical sau în concordanţă cu ritmul impus de anumite melodii muzicale, atât în pregătire cât şi în competiţii, sporeşte evident potenţele educaţiei fizice şi sportului în sensul contribuţiei la îmbunătăţirea unor calităţi de ordin estetic (ritm, armonie, graţie etc.). Pe plan tehnico-profesional, contribuţia educaţiei fizice şi sportului este, de asemenea, evidentă (dacă aceste activităţi sunt bine concepute şi organizate). În primul rând este aportul la sporirea indicilor unor aptitudini psiho-motrice necesare exercitării unor profesii social-economice. De asemenea, acelaşi aport este vizibil în sensul asigurării unor indici superiori de dezvoltare morfo-funcţională şi de capacitare cu temeinice deprinderi motrice de bază şi utilitar-aplicative implicate în desfăşurarea eficientă a activităţilor din câmpul muncii. În anumite subsisteme ale educaţiei fizice, mai ales în educaţia fizică din şcolile profesionale, se poate acţiona eficient şi în sensul prevenirii apariţiei unor deficienţe fizice, al educării speciale a aptitudinilor psiho-motrice solicitate de exercitarea unor meserii, al dezvoltării reflexelor de autoasigurare, etc.De asemenea, fiindcă educaţia fizică şi sportul se desfăşoară, de regulă, cu grupuri de subiecţi, sunt posibilităţi clare de a dezvolta unele calităţi şi deprinderi necesare mai târziu în procesul muncii, unde se lucrează tot în grup (mai mic sau mai mare). Este vorba de dezvoltarea responsabilităţii în îndeplinirea unor sarcini obşteşti, a respectului faţă de eforturile colegilor, a unor deprinderi organizatorice, a înţelegerii necesităţii unei „ ierarhii „ în cadrul grupului (inclusiv a semnificaţiei şi rolului liderului), etc.

6.2.5. Funcţia recreativăTrebuie să fie înţeleasă cel puţin în două sensuri. Este vorba de a se acţiona, prin educaţie fizică şi sport, în aşa fel încât să asigure fondul de aptitudini, deprinderi şi priceperi motrice în mod plăcut şi util, adică „recreativ” secvenţe din timpul lor liber. Este vorba atât de timpul liber cotidian, cât şi de cel din vacanţe sau concedii.În al doilea rând, recreerea prin intermediul domeniului nostru, presupune asigurarea condiţiilor şi dezvoltarea interesului (ajungându-se până la „obişnuinţă”) pentru urmărirea (directă

129


sau indirectă prin „mass-media”) a întrecerilor sportive, spectacolelor sportive.

6.2.6. Funcţia de emulaţieTrebuie să se materializeze prin dezvoltarea spiritului competitiv (care caracterizează în general fiinţa umană), a dorinţei permanente de depăşire şi autodepăşire, dar numai în limite regulamentare, corecte, cinstite (în spirit de fair-play). În acest sens se impune promovarea frecventă, şi în educaţia fizică nu numai în sport, a întrecerii prin jocuri de mişcare, ştafete, concursuri etc. Prin această modalitate se dezvoltă şi creativitatea subiecţilor, dorinţa de a câştiga, de a obţine victoria, de a se situa în primele locuri etc., aspecte inerente mai ales pentru tânăra generaţie.

6.2.7. Funcţia de socializareÎn accepţiunea generală, formulată de Biroul Internaţional de Educaţie al UNESCO, integrarea reprezintă „efectul ansamblului de măsuri care se aplică diverselor categorii de populaţie, în vederea înlăturării segregării sub toate formele”. Tot în acest material, se definesc patru niveluri de integrare, manifestate şi în cazul educaţiei fizice. După cum consideră A. Dragnea (2001) acestea sunt: - integrarea fizică ce se referă la prezenţa fizică a unei

persoane alături de celelalte, - integrarea funcţională (sau pedagogică) cu semnificaţia de

participare la un proces comun de învăţare, - integrarea socială ce reprezintă o îmbinare a nivelurilor

anterioare cu stabilirea de relaţii în interiorul grupului şi - integrare societală ce apare atunci când persoana

dobândeşte sentimentul de apartenenţă deplină la viaţa comunităţii cu un anumit statut şi rol.

Socializarea este definită de I. Drăgan (1985), ca fiind „procesul social fundamental prin care orice societate îşi proiectează, reproduce şi realizează prin conduite adecvate ale membrilor săi, modelul normativ şi cultural”. M. Voinea (1993) consideră că integrarea socială este „procesul social fundamental care presupune acomodarea, adică soluţionarea conflictelor existente între diferite aspiraţii şi atitudini comportamentale, între indivizi, grupuri, clase”. Prin acest proces se realizează ajustarea sau reglarea propriului comportament cu condiţiile de existenţă socială şi ecologică dintr-un anumit moment al dezvoltării istorice a societăţii, în vederea integrării cât mai armonioase a individului în cerinţele acesteia. 130


Scopul socializării, este acela de a forma o persoană care să cunoască şi să recunoască valorile societăţii, normele şi modelele de comportare şi pe baza acestora să se integreze în cerinţele acesteia. A. Dragnea, A. Bota şi M. Stănescu (2000), aduc următoarele argumente, în sprijinul considerării educaţiei fizice şi sportului, ca factori de socializare şi integrare socială:

1. Se desfăşoară preponderent în grup, facilitând astfel, interacţiunea între indivizi prin cooperare, întrajutorare, toleranţă, respect reciproc, muncă în comun etc.;

2. Prin conţinutul şi formele de organizare, se creează un mediu psiho-social, care permite apariţia şi manifestarea tuturor tipurilor de interacţiune, de la cooperare la adversitate. Prin specificul practicării anumitor ramuri de sport, indivizii îndeplinesc simultan roluri de cooperare cu membrii propriei echipe, dar şi de adversitate cu ceilalţi competitori;

3. Comportamentul motric din cadrul educaţiei fizice şi sportului, este socializant, pentru că el promovează valori şi realităţi ale societăţii şi permite individului însuşirea de modele de relaţionare şi comportare, valabile în educaţie fizică şi sport şi transferabile în societate;

4. Educaţia fizică şi sportul pun individul în situaţia de a evalua pe alţii şi a se evalua pe sine, fapt ce contribuie la formarea imaginii de sine. Socializarea este favorizată, de faptul că educaţia fizică, dar mai ales sportul, presupun competiţii între indivizi şi grupuri de indivizi. Prin acestea se realizează compararea cu sine şi cu alţii, ierarhizându-se valorile. În cadrul acestei acţiuni, individul învaţă despre sine, despre capacităţile sale, despre mediu, pe scurt, învaţă să-şi exprime atitudinea faţă de societate şi membrii săi;

5. Comportamentul motric din educaţie fizică şi sport este socializant, pentru că el favorizează apariţia fenomenelor de facilitare socială, prin comunicare, cooperare, spirit de competiţie, luptă pentru victorie ca simbol al reuşitei în sport etc. Grupul de practicanţi ai sportului de performanţă, îşi însuşesc noţiuni cu privire la datorie, responsabilitate, interdicţie etc., contribuind astfel la dezvoltarea conştiinţei morale şi juridice.

Sportul de performanţă, este o formă de activitate care poate să transmită un număr nelimitat de experienţe din cele mai variate privind socializarea. R. Singer, citat de A. Dragnea şi colaboratoii săi (2000), consideră că socializarea în cadrul

131


sportului, este legată de ajustările personale şi sociale care se produc pe următoarele direcţii:

- valori morale (sportivitate, onestitate, respectarea celuilalt, fair-play);

- relaţii interpersonale (cooperare, competiţie);

- auto-împlinire (încredere în forţele proprii, imagine de sine).

Alţi specialişti (Heinemann,1986, Patriksson, 1996, Dragnea, 2000) evidenţiază patru dimensiuni ale socializării, valabile şi în activitatea sportivă:

1. Conformitate normativă (identitate socială) – ce se referă la valorile, normele, simbolurile şi tehnicile care sunt transmise în cadrul unei anumite societăţi şi pe care indivizii învaţă să le accepte drept juste;

2. Identitatea eu-lui, ce defineşte abilitatea de a armoniza standardele şi cerinţele mediului social cu personalitatea individului (nevoi, dorinţe, experienţe);

3. Forţa eu-lui, ceea ce înseamnă a fi independent şi a utiliza normele sociale în mod conştient şi flexibil;

4. Solidaritatea de a conecta şi integra „identitatea” şi „forţa eu-lui”, cu obligaţiile sociale faţă de ceilalţi.

Acest mod de interpretare a socializării, ne aminteşte de categoriile „sine”, „eu” şi „supra-eu”, descrise de Nicolae Mărgineanu în Condiţia umană.L. Vlăsceanu, citat de M. Epuran (1998), prezintă două modalităţi ale socializării, realizate prin educaţie fizică şi sport: individuale şi în grup. Socializarea individuală se defineşte ca „proces psihosocial de transmitere – asimilare a atitudinilor, valorilor, concepţiilor sau modelelor de comportare, specifice unui grup sau unei comunităţi, în vederea formării, adaptării şi integrării sociale a unei persoane”. Socializarea colectivă se referă la „extinderea numărului de agenţi individuali, care exercită controlul sau participă direct la dezvoltarea unui sistem, subsistem sau sector de activitate”. Socializarea individuală prin educaţie fizică şi sport, se realizează prin:- dezvoltarea armonioasă a individului;

132


- acceptarea activă a cerinţelor concrete de adaptare la condiţiile grupului sau echipei.

Socializarea la nivel colectiv, se realizează prin:- influenţarea membrilor altor grupuri de către membrii

propriului grup; - influenţarea propriului grup de către membrii altor grupuri.

În ambele cazuri se dobândeşte o poziţie socială, care asigură un anumit prestigiu şi un anumit grad de acceptare în societate.Schema acestei socializări adaptată de A. Dragnea (2001) se prezintă astfel:

SOCIALIZAREA ÎN EFS

La nivel INDIVIDUAL La nivel COLECTIV

Socializare în EFS

Socializare prin EFS

Macrosocializare

Figura nr. 2 - Socializare şi integrare socială prin educaţie fizică şi sport

(după A. Dragnea 2001)

Socializarea prin sportul de performanţă, include obligatoriu şi relaţia cu cultura sportivă ce s-a dezvoltat pe parcursul a peste o sută de ani (Kruger 1995). Atât în sportul naţional şi local, cât şi în cel internaţional, se fac mereu referiri la eroii pozitivi ai sportului, la antrenori celebri, la echipe şi perioade „de aur”, la cluburi celebre, tradiţii naţionale sau locale. Toate aceste informaţii, fapte şi mituri, imense la scară mondială, alături de culturile interdisciplinare specifice fiecărei ramuri sportive, constituie corolarul vast al culturii sportive.Potenţialul socializant al educaţiei fizice şi sportului se realizează în foarte mare măsură şi prin ansamblul structural al întregii activităţi instructiv educative desfăşurate.Pentru ca acest proces să fie mai activ, este necesar ca elevii şi tinerii să participe conştienţi la procesul propriei deveniri, printr-un efort real de asimilare al cunoştinţelor, prin posibilitatea exprimării libere a unor opinii, prin antrenarea în activitatea instructiv educativă, a întregii lor personalităţi. Prin acest demers educaţia fizică şi sportul participă la procesul de socializare (Dragnea 2000) prin acea că:

133


1. Asigură condiţii de învăţare prin care subiectul dobândeşte sistemul de cunoştinţe, aptitudini şi deprinderi necesare integrării sociale;

2. Creează situaţii de educaţie morală, civică, având la bază modelarea personalităţii copilului, prin tranziţia de la un comportament reglat din exterior, prin reguli impuse, la un comportament autoreglat, prin interiorizarea regulilor;

3. Oferă posibilitatea tuturor subiecţilor de a comunica, de a se exprima şi, în acest fel, de a stabili relaţii interpersonale. Prin faptul că este utilizat şi limbajul corporal, non verbal, este facilitată interacţiunea între indivizi care nu vorbesc aceeaşi limbă;

Practicarea exerciţiilor fizice în cadrul activităţilor de educaţie fizică şi sport, se asociază la manifestarea a trei elemente majore ale procesului de socializare (K. M. Haywood, 1993, citat de A. Dragnea), compuse din: - agenţi socializanţi (familie, antrenori, profesori);- situaţii sociale (lecţie, competiţii, jocuri, alte forme de

organizare); - atribute personale (aptitudini).

În acest domeniu, pot fi descrise cel puţin patru tipuri de relaţii care vor condiţiona procesul de socializare şi reuşita activităţii instructiv educative: - relaţia subiect – antrenor/profesor; - relaţia subiect – ceilalţi practicanţi din grupă;- relaţia profesor/antrenor – familia subiectului; - relaţia subiect – părinţi.

6.3. Obiectivele generale ale educaţiei fizice şi sportului

Precizarea obiectivelor asigură orientarea muncii specialiştilor din practică şi teorie. Se precizează că obiectivele rezultă din raportarea funcţiilor la cerinţele sociale. Obiectivele educaţiei fizice şi sportului sunt ierarhizate astfel: Obiective generale pentru întreg sistemul de educaţie fizică şi

sport; Obiective generale pentru fiecare activitate motrică; Obiective particulare diferenţiate pe subsisteme ale educaţiei

fizice şi eşaloane ale sportului; Obiective pe cicluri de învăţământ şcolar; Obiective operaţionale - specifice unor secvenţe didactice sau

lecţiilor.134


Obiective generaleFormularea lor este diversă. Dăm trei formulări:După M. Epuran:

1. Întărirea sănătăţii şi călirea organismului;2. Dezvoltarea armonioasă a organismului;3. Dezvoltarea psihomotorie:

- dezvoltarea aptitudinilor psiho-motrice;- dezvoltarea chinesteziei (percepţia complexă a mişcării);- dezvoltarea priceperilor şi deprinderilor motrice de bază;- dezvoltarea capacităţii de lucru a organismului.

4. Instruirea sportivă:- cunoştinţe, priceperi, deprinderi din diferite sporturi;- tendinţă spre performanţă.

5. Formarea obişnuinţei de practicare sistematică a exerciţiilor fizice;

6. Formarea atitudinii pozitive şi a deprinderilor de conduită în colectiv;

7. Contribuţie la dezvoltarea unor calităţi psihice şi însuşiri ale personalităţii;

8. Contribuţii la înlăturarea efectelor negative ale lipsei de activitate fizică.

După Ghe. Cârstea: 1. Menţinerea unei stări optime de sănătate;2. Favorizarea proceselor de creştere şi realizare a

unei dezvoltări fizice armonioase;3. Dezvoltarea aptitudinilor psiho-motrice de bază

şi a celor specifice unor ramuri de sport;4. Formarea corectă a unui sistem bogat de

deprinderi şi priceperi motrice de bază şi utilitar-aplicative;

5. Formarea capacităţii şi mai ales a obişnuinţei de practicare sistematică a exerciţiilor fizice, inclusiv în timpul liber;

6. Contribuţie la dezvoltarea unor calităţi şi trăsături moral-volitive şi intelectuale a simţului estetic şi responsabilităţii sociale.

A. Dragnea propune formularea următoarelor obiective generale în învăţământ:

1. Contribuţia educaţiei fizice la menţinerea unei stări optime de sănătate fizică şi psihică;

135


2. Favorizarea dezvoltării fizice armonioase;

3. Dezvoltarea capacităţii motrice;

4. Formarea obişnuinţei de a practica în timpul liber, în mod independent, ramura de sport preferată;

5. Contribuţia educaţiei fizice la formarea personalităţii elevului, la cultivarea încrederii în forţele proprii şi a spiritului de iniţiativă.

Din cele de mai sus rezultă posibilitatea formulării în diverse variante a obiectivelor generale ale educaţiei fizice şi sportului. Trebuie însă să precizăm, ce ar fi de dorit să constituie obiectivele educaţiei fizice şcolare facultativ ?În mediul lor socio-cultural, elevii ar trebui:

1. să fie stimulaţi să practice activităţile sportive şi să primească o pregătire care să le faciliteze această practică;

2. să fie determinaţi să adopte, faţă de educaţie fizică şi sport, o atitudine pozitivă, păstrându-şi în acelaşi timp opiniile critice.

Practica educaţiei fizice şi sportului conduce la dobândirea unor cunoştinţe în anumite domenii specifice. Aceste activităţi cognitive se desfăşoară într-un mediu socio-cultural care determină, în bună parte, sensul acestor activităţi, fiind influenţaţi de ele. Unul din obiectivele educaţiei fizice este deci de a-l determina pe elev să reflecteze asupra semnificaţiei şi implicaţiilor a ceea ce face.Sportul este o realitate a existenţei umane moderne, ca parte a vieţii sociale. De aceea, profesorul trebuie să dirijeze copilul spre adoptarea unei aptitudini pozitive faţă de o serie de aspecte ale acestei activităţi. El ar trebui să determine elevul să trăiască experienţele corporale-fizice şi sociale pe care practica sportivă le face posibile şi să-l iniţieze în activităţi pe care acesta să le poată continua până la vârstă înaintată.De asemenea, profesorul ar trebui să-i dezvolte elevului simţul critic şi să-l înveţe, de exemplu, să înţeleagă riscurile victoriei şi succeselor cu orice preţ, pericolele urmăririi exclusive a performanţelor sau aspectele negative ale unor forme ale sportului de elită sau ale sportului pentru toţi.Formularea obiectivelor generale ale educaţiei fizice şi sportului trebuie raportată şi la lumea valorilor. Educaţia fizică permite realizarea anumitor aspiraţii, atât ale elevului cât şi ale

136


profesorului, familiei, sistemului şcolar, societăţii. Aceste valori determină obiectivele educaţiei fizice astfel:- sănătatea opusă bolii;- solidaritatea opusă individualismului;- concentrarea opusă superficialităţii;- autocontrolul opus nestăpânirii de sine;- reţinerea opusă etalării abuzive a eului;- toleranţa opusă autoritarismului; - corectitudinea opusă înşelătoriei;- efortul opus confortului moleşitor;- angajarea emoţională opusă plictisului.

În felul acesta poate fi formulat şi urmărit de realizat în practică unul din cele mai înalte obiective ale educaţiei fizice: formarea personalităţii.Toate obiectivele educaţiei fizice şi sportului trebuie să fie prezentate elevilor în mod inteligibil. Dar în mod deosebit trebuie evidenţiate şi interpretate din punct de vedere al semnificaţiei, cele legate de formarea personalităţii, de stimularea elevilor pentru practicarea sporturilor, ca şi formarea atitudinii pozitive faţă de aceste activităţi. Numai în acest mod vom contribui la realizarea paradigmei „sport pentru tot restul vieţii”.

TEME DE REZOLVAT1. Funcţia educativă a educaţiei fizice şi sportului cu

exemplificări din activitatea practică;2. Funcţia recreativă a educaţiei fizice şi sportului cu

exemplificări din activitatea practică;3. Funcţia de socializare a educaţiei fizice şi sportului cu

exemplificări din activitatea practică.

BIBLIOGRAFIE:1. Badiu, T., Mereuţ C. - „Teoria şi metodica educaţiei

fizice şi sportului - Culegere de teste”, Editura Evrika, Brăila - Galaţi, 1998.


3. Epuran, M. - „Metodologia cercetării activităţilor corporale”, Curs ANEFS, vol. I - II, Bucureşti, 1992.

4. Guidea, N. - „Teoria educaţiei fizice şi sportului”, Curs, Univ. Bacău, 1991.

137




138


Capitolul 7. MIJLOACELE EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

Obiective operaţionale: Să cunoască sistemul mijloacelor educaţiei fizice şi

sportului în vederea selecţionării celor mai eficiente instrumente didactice;

Să cunoască cele mai generale caracteristici ale exerciţiilor fizice pentru utilizarea lor eficientă în activitatea practică;

Să poată interpreta corect conţinutul şi forma exerciţiilor fizice;

Să diferenţieze exerciţiile fizice şi celelalte mijloace în funcţie de influenţa lor asupra scopurilor urmărite.

7.1. Aspecte generale

Îndeplinirea obiectivelor educaţiei fizice şi sportului, specifice diferitelor subsisteme ale învăţământului sau ale eşaloanelor sportului solicită un variat arsenal de mijloace ca instrumente didactice. Literatura de specialitate consemnează următoarele tipuri de mijloace: A. Mijloace specifice: - exerciţiile fizice; - măsurile de refacere a capacităţii de efort;- aparatura de specialitate.

B. Mijloace nespecifice (asociate): - factorii naturali de călire;- condiţiile igienice; - mijloacele educaţiei intelectuale, morale şi estetice; - mijloace pentru relaxare.

A. Mijloacele specifice reprezintă elementele cele mai importante care asigură; în mod direct îndeplinirea obiectivelor educaţiei fizice şi sportului, în mod esenţial perfecţionarea dezvoltării fizice şi a capacităţilor motrice ale elevilor şi sportivilor, ale oamenilor în general. Principalul mijloc specific al educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv îl reprezintă exerciţiul fizic, care alături de măsurile de

139


refacere a capacităţii de efort şi aparatura de specialitate, reprezintă în fapt instrumentul didactic fără de care activităţile de educaţie fizică şi sport nu există.În ultima perioadă mijloacele specifice s-au diversificat foarte mult datorită înnoirii lor continue, ele au devenit mai complexe cu efecte multiple. În general numărul exerciţiilor fizice a crescut foarte mult, au apărut noi structuri, în acelaşi timp s-au diversificat şi măsurile de refacere ca şi aparatura de specialitate.

7.2. Exerciţiul fizic - mijloc specific, de bază, al educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv

7.2.1. Definiţii şi caracteristici ale exerciţiului fizic În accepţiunea cea mai modernă, prin exerciţii fizice se înţelege totalitatea activităţilor motrice, motiv pentru care în unele state este sinonim cu noţiunea sport, care de altfel uneori, înlocuieşte şi noţiunea educaţie fizică. Astfel, exerciţiile fizice sunt acţiuni motrice organizate şi desfăşurate după legile educaţiei fizice şi sportului. Dicţionarul terminologic al educaţiei fizice şi sportului (1974) dă exerciţiului fizic următorul înţeles: „act motric repetat sistematic, care constituie mijlocul principal de realizare a sarcinilor educaţiei fizice şi sportului”. O definiţie completă a exerciţiului fizic este următoarea: „acţiunea motrică voluntară, deliberat concepută şi sistematic repetată, în cadrul unui proces educaţional organizat sau nu, în scopul realizării unor obiective instructiv – educative concrete legate de formarea şi perfecţionarea priceperilor şi deprinderilor motrice şi dezvoltarea aptitudinilor psiho-motrice”. În altă accepţie exerciţiul fizic este considerat ca instrument didactic. În accepţiunea didactică exerciţiul fizic este cel mai important instrument cu multiple funcţii şi aplicaţii în procesul de instruire. În această accepţie, exerciţiul presupune repetarea unei activităţi până la câştigarea uşurinţei sau îndemânării în efectuarea unei mişcări.În aplicarea exerciţiilor fizice ca instrumente didactice este necesară operaţionalizarea acestora. Exerciţiile fizice se pot constitui în modele operaţionale. Operaţia însoţeşte deprinderea motrică ca act intelectual interiorizat care determină posibilitatea ca deprinderea să fie mereu regândită şi structurată, permiţându-i subiectului să evite răspunsul mecanic. Exerciţiul fizic însoţit de un „exerciţiu 140


operatoriu” evită deprinderile rigide de gândire şi de execuţie, stimulând inteligenţa motrică, ca ansamblu de operaţii pe care le stăpâneşte individul (A. Dragnea 2000). Mişcările din structura exerciţiului, sunt special selecţionate sau construite, urmărind scopuri precise şi direcţionând, cât mai concret şi eficient, influenţele asupra organismului. Intenţia educativă deliberat concepută diferenţiază exerciţiul fizic, ca instrument didactic, de mişcările şi acţiunile motrice efectuate de individ în cadrul diferitelor activităţi. Exerciţiile fizice sunt construite pe baza unor principii şi reguli, ce asigură orientarea precisă a influenţelor în direcţia dezvoltării corecte şi proporţionate a organismului, a însuşirii unui sistem de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi motrice, a dezvoltării aptitudinilor psiho-motrice şi a trăsăturilor de voinţă şi de caracter. Structura motrică, volumul, intensitatea şi complexitatea efortului, ritmul, încordarea musculară solicitate pentru efectuarea lor pot fi dozate cu exactitate, servind cât mai fidel obiectivele instructiv-educative planificate. Exerciţiile fizice au unele particularităţi care le deosebesc de corespondentul lor didactic din cadrul altor obiecte de învăţământ. Dintre acestea subliniem: valoarea mult mai pronunţată şi mai complexă a influenţelor integrative: aceeaşi influenţă obţinută prin exerciţii cu structuri diferite. Caracteristicile amintite au o semnificaţie deosebită în tehnologia utilizării exerciţiilor – cântărirea atentă a exerciţiilor alese pentru realizarea obiectivelor urmărite într-o lecţie. Organizarea diferenţiată a modalităţilor de repetare a exerciţiilor în funcţie de efectul scontat etc.Ca mod de manifestare concretă, exerciţiului fizic îi sunt proprii un conţinut şi o formă care-l deosebesc de alte fenomene din natură şi societate.

7.2.2. Conţinutul exerciţiului fizicConţinutul exerciţiului fizic este dat de totalitatea elementelor şi caracteristicilor specifice care-l compun, şi îi determină influenţele asupra organismului, orientându-le cu precădere spre o anumită aptitudine psiho-motrică, deprindere sau pricepere şi accentuând, mai mult sau mai puţin, caracterul formativ, al acestor influenţe în legătură cu latura afectivă, moral-volitivă sau intelectuală.Deci, conţinutul unui exerciţiu este dat de acţiunile care-l compun şi de procesele fundamentale ce se desfăşoară în

141


organism în timpul efectuării exerciţiului, procese care îmbracă aspecte: psihologice, fiziologice, biochimice, biomecanice etc.Conţinutul exerciţiului fizic nu poate fi discutat în afara acestor influenţe, a direcţionării finalităţii urmărite prin executarea lui. ştiinţele pedagogice, cercetările fiziologice şi psihologice evidenţiază faptul că influenţele exerciţiului fizic se resimt favorabil asupra laturii fizice şi psihice a organismului privit ca o unitate indestructibilă.Natural, valoarea acestor influenţe şi direcţia orientării lor sunt condiţionate şi de alte elemente – factori naturali (soare, aer, apă), factori igienici (care măresc sau diminuează valoarea influenţelor fiziologice), climatul educativ, mediul social, valoarea colectivităţii în care sunt integraţi cei ce folosesc exerciţiul – care hotărăsc sensul şi calitatea influenţelor educative.Rezultă, deci, că atunci când ne referim la conţinutul exerciţiului trebuie să avem în vedere următoarele elemente: structura motrică a acestuia (mişcările corpului şi ale segmentelor), cantitatea şi calitatea efortului solicitat (volum, intensitate, complexitate, pauze), efortul de voinţă, trăirile emoţionale, nivelul solicitărilor proceselor psihice (memorie, imaginaţie, gândire, independenţă, curaj, etc.).Valoarea instructiv-educativă a conţinutului exerciţiului fizic poate fi apreciată numai în cadrul unei organizări metodice riguros concepute, al efectuării lui în condiţiile determinării cu anticipaţie a orientării influenţelor, al scopului urmărit. Printr-o organizare precisă a procesului de instruire se poate determina nivelul la care se vor situa procesele fiziologice şi psihice ce susţin şi însoţesc efortul solicitat de efectuarea exerciţiului.Fără o cântărire corectă a valorii acestor solicitări în sensul calităţii (intensitate), cantităţii (volum) şi complexităţii şi fără asigurarea unei ambianţe educative adecvate, nu se pot obţine rezultatele dorite; amintim că nu orice efort este capabil să determine mobilizarea adecvată a organismului, orientată conform obiectivelor urmărite. Conţinutul exerciţiului fizic trebuie înţeles în strânsă legătură cu aspectele analizate şi nu poate fi analizat desprins de formă, care-i condiţionează în bună măsură eficienţa influenţelor.

7.2.3. Forma exerciţiului fizicEste determinată de totalitatea aspectelor externe ale exerciţiului, de relaţiile de timp şi spaţiu în care sunt încadrate mişcările care-l compun, succesiunea şi combinarea în cadrul 142


relaţiei timp–spaţiu a elementelor lui componente (poziţia corpului şi a segmentelor, traiectoria, forţa, amplitudinea şi ritmul mişcărilor etc.).Mişcarea este rezultatul interacţiunii diferitelor forţe interne (active, de reacţie, pasive, asociate) şi externe (gravitaţia, reacţia sprijinului, rezistenţa mediului extern), care concură la realizarea ei. Combinarea acestora, în funcţie de scopul urmărit, determină o anumită structură proprie fiecărei acţiuni motrice, în cadrul căreia distingem următoarele trăsături fundamentale, particulare: 1. traiectoria mişcării – se referă la linia pe care se înscriu în

spaţiu mişcările corpului şi ale segmentelor. Ea se caracterizează prin direcţie, formă şi amplitudine. - direcţia mişcării poate fi: înainte – înapoi; sus – jos;

dreapta – stânga şi direcţia intermediară;- forma mişcării poate fi: rectilinie şi curbilinie- amplitudinea mişcărilor este dată de dimensiunea

mişcării (mărimea ei). 2. viteza mişcării – este dată de raportul dintre spaţiul

parcurs şi timpul consumat. Viteza poate fi: uniformă, variată, accelerată, optimă. Legat de viteză (timp şi spaţiu) se întâlnesc şi noţiunile de tempo şi ritm.- tempoul - reprezintă frecvenţa mişcărilor în unitatea

de timp.- ritmul - reprezintă alternarea, strict determinată de

durată, a fazelor mişcării. Această alternare, la rândul ei este determinată de anumite accente date de contracţiile musculare care alternează cu relaxarea. Acestea ne dau un ritm raţional, reglat conştient.

3. poziţia corpului – reprezintă aşezarea corpului în raport cu obiectele înconjurătoare sau a segmentelor corpului unul faţă de altul. Poziţiile pot fi: iniţiale – condiţionând începutul mişcării, intermediare şi finale, sau poziţii fundamentale şi speciale etc.

Noţiunea de formă trebuie corelată cu noţiunea de tehnică, acestea putând fi considerate sinonime (I. Şiclovan, M. Bîrjega şi C.I. Bucur). În practică, prin tehnică se înţeleg procedeele tehnice specifice diferitelor ramuri sportive. Bineînţeles că şi în cazul deprinderilor motrice utilitare, de bază sau al unor exerciţii create ne putem referi la o structurare raţională a acţiunilor lor componente, la tehnica acestora.

143


Tehnica reprezintă, deci, îmbinarea cea mai raţională (cu măiestrie) a structurii acţiunilor motrice, în conformitate cu scopul urmărit, prin valorificarea optimă a legilor biomecanicii. Ea cuprinde: totalitatea procedeelor de executare a acţiunilor motrice (sensul larg al noţiunii) sau elementelor de bază (fazele acţiunii) şi legătura obligatorie dintre ele – mecanismul de bază – şi cele secundare (detaliile tehnicii) ceea ce presupune existenţa unor variante de execuţie cu caracter individualizat, care nu pot fi neglijate (sensul restrâns al noţiunii).Ţinând seama de particularităţile amintite, putem afirma că tehnica are un caracter individualizat şi se poate perfecţiona ca rezultat al modificărilor survenite în particularităţile individului (calităţi motrice, cunoştinţe, priceperi, independenţă, curaj etc.). Trebuie subliniată unitatea (dialectică) dintre conţinut şi formă, relaţie de influenţare reciprocă, în cadrul căreia conţinutul are rol hotărâtor, determinând modificări în structura (forma) mişcării. La rândul ei, şi forma are un rol activ, asigurând cadrul adecvat realizării conţinutului.Întotdeauna, modificarea unui exerciţiu, a unui procedeu tehnic începe prin transformarea conţinutului – prin schimbări în elementele care-l compun, determinate de modificările intervenite în orientarea rolului acestora în structura acţiunii respective, de schimbările survenite în raportul valoric al aptitudinilor psiho-motrice ale individului.Putem spune că pentru învăţarea unui procedeu tehnic, a unei acţiuni tactice sau a unei structuri de joc – spre exemplu – vom folosi un anume exerciţiu. În continuare – prin repetarea procedeului, a acţiunii tactice sau a structurii (fragmentului) de joc, pentru perfecţionare, acestea devin exerciţii fizice.Forma trebuie să exprime optim noul conţinut, intervenindu-se în structura actului motric cu modificări corespunzătoare. Trecerea la un joc mai rapid, la fotbal, de exemplu, a modificat mult structura tehnică a scopului şi a pasei. În prezent, preluarea şi transmiterea balonului constituie, deseori, un tot unitar, eliminându-se controlul static prelungit al mingii.

7.3. Selecţionarea exerciţiilor pentru activitatea practică

7.3.1. Criterii de selecţionare a exerciţiilor pentru educaţia fizică şcolară„Educaţia fizică, ca obiect al procesului de învăţământ, trebuie să selecţioneze din bagajul de exerciţii specifice domeniului

144


(circa 35 de ramuri sportive, gimnastica de bază şi jocurile de mişcare) un număr restrâns, reţinând acele exerciţii şi activităţi care, în condiţiile organizării procesului de învăţământ, sunt cele mai eficiente pentru realizarea obiectivelor instructiv-educative proprii”. (Ghe. Mitra şi A. Mogoş).Care sunt criteriile pe baza cărora se poate realiza această selecţionare ? Obiectivele urmărite de educaţia fizică şcolară trebuie să se integreze în efortul general al şcolii, sprijinind misiunea socială care revine acestei instituţii.Pornind de la această idee de bază, criteriile după care se selecţionează activităţile şi exerciţiile fizice utilizate în organizarea procesului instructiv-educativ sunt: eficienţa, valoarea de întrebuinţare şi controlul influenţelor.

A. EficienţaÎn selecţionarea exerciţiilor folosite în activitatea de educaţie fizică şcolară trebuie să se ţină seama de nevoile, obiectivele generale ale învăţământului şi de posibilităţile acestuia. În condiţiile existente în ţara noastră (înzestrarea materială, numărul de ore, efectivele de elevi cu care se lucrează etc.), numai o parte dintre exerciţiile fizice proprii domeniului pot fi folosite cu eficienţă în organizarea procesului instructiv-educativ. Dintre ele fac parte acelea cărora le putem determina şi dirija cu precizie influenţele şi pentru care există posibilităţi de aplicare în şcoală. De exemplu: exerciţiile la aparate (gimnastica sportivă), aruncarea discului, suliţei (chiar a greutăţii), unele procedee tehnice şi tactice mai pretenţioase din jocurile sportive etc. se dovedesc neeficace deoarece, datorită înzestrării materiale necorespunzătoare şi posibilităţilor reduse de repetare, ele nu pot asigura formarea unor deprinderi motrice şi nici obţinerea efectelor dorite în sensul dezvoltării aptitudinilor psiho-motrice. Deşi plac şi sunt moderne, unele exerciţii şi activităţi (schi, înot, judo, culturism, tenis etc.) nu pot fi utilizate în condiţiile existente în majoritatea şcolilor. Chiar şi în cazul jocurilor sportive, şi al ramurilor de sport, prevăzute în programele şcolare, pentru ca acestea să servească plenar la realizarea obiectivelor educaţiei fizice şcolare, este necesar să nu se insiste asupra perfecţionărilor tehnice, acestea fiind utilizate mai ales, integral (global) (cu reguli simplificate, stăpânind doar un număr restrâns din procedeele tehnice). Numai în aceste condiţii jocul (disciplina sportivă) respectiv, contribuie mai eficient la realizarea obiectivelor urmărite:

145


dezvoltarea capacităţii de muncă, asigurarea destinderii şi reconfortării, păstrarea stării de sănătate etc.

B. Valoarea de întrebuinţareValoarea de întrebuinţare a sistemului de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi dobândite în cadrul procesului de învăţământ. Educaţia fizică şcolară trebuie să-şi conjuge efortul cu celelalte obiecte de învăţământ, pentru satisfacerea cerinţelor comenzii sociale, necesităţile impuse de viaţa socială. Sistemul de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi şi celelalte activităţi instructiv-educative realizate de elevi în şcoală (deci şi la acest obiect) trebuie să aibă valoare de întrebuinţare, găsindu-şi o aplicare concretă în tehnicile impuse de îndeplinirea diferitelor profesii în viaţă şi în activitatea socială. Educaţia fizică interesează nu atât prin posibilitatea utilizării directe a cunoştinţelor şi deprinderilor specifice dobândite (exceptând profesia de cadru didactic, antrenor), cât pentru valoarea ei formativă, pentru contribuţia adusă la împlinirea pe planuri multiple a personalităţii. De asemenea, ea interesează pentru aportul pe care şi-l aduce în direcţia conservării şi creşterii capacităţii de muncă, a influenţării favorabile a unor însuşiri ale personalităţii, deprinderi şi obişnuinţe de comportament. Sportul, exerciţiile fizice nu se învaţă pentru ele însele, ci pentru a fi folosite în scopurile amintite.Ca atare, în conţinutul lecţiilor de educaţie fizică trebuie promovate acele exerciţii şi forme de activitate care pot determina şi influenţa pozitiv, starea de sănătate, capacitatea de muncă, dezvoltarea armonioasă. Nu cunoştinţele, priceperile şi deprinderile motrice au valoare practică în sensul aplicării lor în domeniile productive, ci în primul rând efectele formative obţinute ca rezultat al exerciţiilor folosite pentru însuşirea acestora, influenţele obţinute ca urmare a folosirii în continuare a acestor deprinderi şi priceperi, în cadrul activităţilor independente utilizate pentru fortificare, agrement, destindere etc. Nu deprinderile motrice au valoare aplicativă concretă în condiţiile actuale, moderne, ci calităţile şi însuşirile care sunt perfecţionate concomitent cu însuşirea lor – îndemânarea, rezistenţa, viteza, receptivitatea, dârzenia, curajul, spiritul de dăruire, competitivitatea etc.

C. Posibilitatea determinării şi controlării influenţelor exerciţiuluiDeterminarea cu anticipaţie şi controlarea, pe baza unor investigaţii şi criterii riguroase, a valorii influenţelor instructiv-146


educative exercitate prin intermediul sistemelor de acţionare, stabilite pentru atingerea obiectivelor propuse, reprezintă o cerinţă obiectivă a organizării procesului educaţional – la nivelul cerinţelor actuale.Valoarea rezultatelor scontate în educaţia fizică trebuie să fie previzibilă, determinată pentru fiecare clasă în parte, în raport cu cerinţele instruirii şi educării elevilor din clasa respectivă, cu posibilităţile reale ale vârstei. De asemenea, este necesar ca rezultatele obţinute în cadrul procesului instructiv-educativ să fie controlabile. Rezultă că în alegerea şi folosirea, în cadrul educaţiei fizice şcolare, a exerciţiilor şi activităţilor proprii domeniului, factorul hotărâtor care călăuzeşte specialistul, îl constituie eficienţa şi valoarea lor practică. În această acţiune, care vizează programarea şi realizarea obiectivelor educaţiei fizice şcolare, cadrul didactic trebuie să aibă în vedere acele elemente cărora în mod obiectiv le poate atribui calitatea de a fi utile activităţii practice, eficiente din punct de vedere al realizării obiectivelor urmărite şi al condiţiilor în care se înfăptuieşte procesul de pregătire. De asemenea el trebuie să ţină seama de necesitatea ca rezultatele obţinute prin soluţiile propuse pentru organizarea procesului instructiv-educativ să fie controlabile.

7.3.2. Criterii de selecţionare a exerciţiilor pentru antrenamentul sportivÎn antrenamentul sportiv, posibilitatea stabilirii diferitelor structuri de exerciţii şi a efectuării lor în condiţii schimbătoare de efort, în fiecare ramură de sport, este de-a dreptul infinită. Esenţa programării instruirii nu constă însă în această practică. Randamentul sportivului este condiţionat de stereotipii motrice fundamentale, determinate de specialişti, ori însuşirea superioară a acestora are rolul hotărâtor în obţinerea succesului sportiv. Cu alte cuvinte, calitatea lecţiilor de antrenament nu este determinată în primul rând de impresionanta diversitate a mijloacelor folosite, ci de repetarea îndelungată a exerciţiilor cu maximă funcţionalitate, cu maximă eficienţă asupra perfecţionării componentelor antrenamentului. La alegerea acestor mijloace, clasificarea prezentată în capitolele anterioare, vine să-şi aducă contribuţia sa.Cercetările privind metodologia analizelor exerciţiilor pentru antrenamentul sportiv, au scos în evidenţă că o selecţie a celor mai eficiente exerciţii implică analiza statistico-matematică. Această analiză determină selecţia mijloacelor pe criterii obiective şi nu logico-empirice, bazate exclusiv pe raţionamente subiective. Indiferent la care grupă ne referim, din clasificarea prezentată

147


anterior şi ţinând seama de obiectivul concret de realizat, o selecţie de tip statistico-matematic se face prin aplicarea indicelui de corelaţie dintre performanţa (rezultatul) obţinută în concurs şi performanţa (rezultatul) obţinută la verificarea mijlocului folosit în pregătire.Dacă indicele de corelaţie calculat dintre cele două rezultate este bun, atunci putem afirma că exerciţiul (mijlocul) respectiv este eficient.În acelaşi timp, foarte necesar este şi calculul coeficienţilor de solicitare şi de utilitate a mijloacelor de antrenament.Coeficientul de solicitare se calculează prin măsurarea frecvenţei cardiace din concurs şi a frecvenţei cardiace din timpul aplicării exerciţiului respectiv în antrenament. Astfel frecvenţa cardiacă a mijlocului se împarte la frecvenţa cardiacă din concurs iar rezultatul ne arată eficienţa mijlocului din acest punct de vedere.Important este şi calculul coeficientului de utilitate prin raportarea exerciţiilor utilizate unul faţă de celelalte. Deşi are un procent mare de subiectivitate, raportarea utilităţii unui exerciţiu faţă de altul, la antrenorii cu experienţă, poate evidenţia care execuţii sunt mai utile în antrenament.În final se calculează coeficientul global de eficienţă prin înmulţirea coeficientului de solicitare cu coeficientul de utilitate.Exemplul 1.

CS = 0,9569CU = 0,942CGE = 0,9569 x 0,942 = 0,901, care este foarte bun.

Exemplul 2. CS = 0,8064CU = 0,072CGE = 0,8064 x 0,072 = 0,058, care este nesatisfăcător.

7.4. Clasificarea exerciţiilor fizice

7.4.1. Clasificarea exerciţiilor fizice ţinând seama de conţinutul acestora Clasificarea exerciţiilor fizice având drept orientare conţinutul lor, respectiv influenţa ce o au asupra organismului, rolul lor în îndeplinirea sarcinilor şi obiectivelor instructiv-educative,

148


reprezintă clasificarea de bază, necesară creşterii continue a calităţii muncii specialiştilor din domeniul practicii. În clasificarea exerciţiilor fizice după conţinutul lor sunt folosite numeroase criterii, care sunt legate strâns de sarcinile pedagogice, de modul în care dorim să influenţăm organismul, de scopul pentru care le utilizăm.Potrivit acestei orientări prezentăm clasificarea exerciţiilor fizice după următoarele criterii: A. Influenţa predominantă asupra dezvoltării aptitudinilor psiho-motrice; D. Deprinderile motrice pe care le influenţează; C. Influenţa predominantă ce o exercită asupra componentelor antrenamentului; D. Scopul urmărit în pregătirea sportivilor de performanţă; E. Natura efortului; F. Ponderea lor în cadrul diferitelor verigi ale lecţiei de educaţie fizică; G. Ponderea lor în cadrul diferitelor verigi ale lecţiei de antrenament sportiv; H. Funcţionalitatea lor metodică. O analiză a criteriilor menţionate mai sus ne conduce spre concluzia că acestea reprezintă principalele obiective şi sarcini ale procesului instructiv-educativ. A. Clasificarea exerciţiilor fizice după influenţa predominantă asupra dezvoltării aptitudinilor psiho-motriceDupă acest criteriu exerciţiile fizice se grupează astfel:

A.1. - exerciţii pentru dezvoltarea forţei; A.2. - exerciţii pentru dezvoltarea vitezei; A.3. - exerciţii pentru dezvoltarea rezistenţei; A.4. - exerciţii pentru dezvoltarea coordonării motrice.

Având în vedere însă specificul diferitelor ramuri sportive în care aptitudinile psiho-motrice se manifestă una în regimul celorlalte şi că pentru fiecare regim se impune alegerea unor exerciţii specifice, acestea trebuie grupate astfel:

A.1. - pentru dezvoltarea forţei în anumite regimuri: - exerciţii de forţă în regim de viteză; - exerciţii de forţă în regim de rezistenţă; - exerciţii de forţă în regim de coordonare.

A.2. - pentru dezvoltarea vitezei în diferite regimuri: 149


- exerciţii de viteză în regim de forţă; - exerciţii de viteză în regim de rezistenţă; - exerciţii de viteză în regim de coordonare.

A.3. - pentru dezvoltarea rezistenţei în diferite regimuri: - exerciţii de rezistenţă în regim de forţă; - exerciţii de rezistenţă în regim de viteză; - exerciţii de rezistenţă în regim de coordonare.

A.4. - pentru dezvoltarea coordonării motrice în diferite regimuri:

- exerciţii de coordonare în regim de forţă; - exerciţii de coordonare în regim de viteză; - exerciţii de coordonare în regim de rezistenţă.

Este cunoscut faptul că dezvoltarea aptitudinilor psiho-motrice nu se face cu scop în sine, ci pentru a mări eficienţa aplicării în practică a procedeelor tehnice sau a acţiunilor tactice. De asemenea experienţa practică ne arată că de-a lungul perioadelor de pregătire, dezvoltarea aptitudinilor psiho-motrice se face concomitent cu pregătirea tehnică şi tactică. Drept urmare cei mai buni profesori şi antrenori, folosesc exerciţii fizice prin care concomitent cu pregătirea tehnică şi tactică să asigure şi dezvoltarea aptitudinilor psiho-motrice solicitate în acţiunea tehnico-tactică respectivă. Având în vedere cele de mai sus exerciţiile fizice se pot clasifica astfel: - exerciţii fizice pentru dezvoltarea forţei în regim de tehnică; - exerciţii fizice pentru dezvoltarea forţei în regim de tactică; - exerciţii fizice pentru dezvoltarea vitezei în regim de

tehnică;- exerciţii fizice pentru dezvoltarea vitezei în regim de tactică;- exerciţii fizice pentru dezvoltarea rezistenţei în regim de

tehnică;- exerciţii fizice pentru dezvoltarea rezistenţei în regim de

tactică;- exerciţii fizice pentru dezvoltarea coordonării în regim de

tehnică;- exerciţii fizice pentru dezvoltarea coordonării în regim de

tactică.

150


Utilizarea unor astfel de exerciţii, care au influenţe complexe, asigură în mod mult mai eficient modelarea procesului de pregătire în concordanţă cu cerinţele concursului.Îmbinând clasificarea exerciţiilor fizice după influenţele ce la au privind dezvoltarea diferitelor aptitudini psiho-motrice cu criteriul anatomic ele se pot grupa după cum urmează: - exerciţii pentru dezvoltarea forţei diferitelor segmente ale

corpului (ceafă, membre superioare, abdomen, spate, membre inferioare);

- exerciţii pentru dezvoltarea vitezei diferitelor segmente ale corpului;

- exerciţii pentru dezvoltarea rezistenţei în executarea mişcărilor diferitelor segmente ale corpului;

- exerciţii pentru dezvoltarea coordonării în executarea mişcărilor diferitelor segmente ale corpului.

Având în vedere formele de manifestare a vitezei, exerciţiile fizice pentru dezvoltarea acestei aptitudini psiho-motrice se clasifică astfel: - exerciţii pentru dezvoltarea vitezei de reacţie; - exerciţii pentru dezvoltarea vitezei de execuţie a diferitelor

mişcări; - exerciţii pentru dezvoltarea vitezei de repetiţie.

B. Clasificarea exerciţiilor fizice după deprinderile motrice pe care le influenţează

B.1. - exerciţii pentru dezvoltarea deprinderilor motrice de bază, care se grupează astfel:

- exerciţii de mers; - exerciţii de alergare; - exerciţii de sărituri; - exerciţii de prindere; - exerciţii de aruncare.

B.2. - exerciţii pentru dezvoltarea deprinderilor motrice aplicativ-utilitare, care se grupează astfel:

- exerciţii de escaladare; - exerciţii de căţărare; - exerciţii de târâre; - exerciţii de tracţiune; - exerciţii de împingere; - exerciţii de transport.

151


B.3. - exerciţii pentru dezvoltarea deprinderilor motrice specifice ramurilor sportive. Având în vedere specificul deprinderilor motrice din cadrul fiecărei ramuri de sport, concretizate în elemente şi procedee tehnice, exerciţiile fizice se clasifică după procedeul pe care-l formează sau perfecţionează. Aşa, spre exemplu, în cadrul jocului de baschet distingem:

- exerciţii pentru învăţarea şi perfecţionarea paselor; - exerciţii pentru învăţarea şi perfecţionarea aruncărilor

la coş; - exerciţii pentru învăţarea şi perfecţionarea conducerii

mingii etc.C. Clasificarea exerciţiilor fizice după influenţa predominantă ce o exercită asupra componentelor antrenamentului sportivAvând în vedere acest criteriu, exerciţiile fizice se clasifică astfel:

C.1. - exerciţii pentru învăţarea şi perfecţionarea tehnicii; C.2. - exerciţii pentru îmbunătăţirea pregătirii fizice; C.3. - exerciţii pentru învăţarea şi perfecţionarea tacticii. C.3. - Analizând conţinutul pregătirii tactice, exerciţiile fizice folosite pentru această componentă, se pot împărţi la rândul lor în:

- exerciţii pentru învăţarea şi perfecţionarea tacticii individuale;

- exerciţii pentru învăţarea şi perfecţionarea tacticii colective.

Urmărind în continuare specificitatea jocurilor sportive, exerciţiile de pregătire tactică se mai pot clasifica astfel:

- exerciţii pentru tactica în apărare; - exerciţii pentru tactica în atac; - exerciţii pentru învăţarea şi perfecţionarea fiecărei

faze şi a fiecărui sistem în parte, de atac sau de apărare.

Una dintre tendinţele antrenamentului modern este abordarea simultană a factorilor antrenamentului în aceeaşi perioadă, etapă, ciclu şi chiar lecţie, pregătirea din cadrul unui factor făcându-se într-un regim de manifestare concomitentă a celorlalţi factori. Drept urmare, se impune selecţionarea unor exerciţii care să asigure pregătirea simultană a factorilor

152


antrenamentului în diferite regimuri de manifestare. Din acest punct de vedere exerciţiile fizice se clasifică astfel: - exerciţii pentru învăţarea şi perfecţionarea tehnicii în regim de

tactică; - exerciţii pentru învăţarea şi perfecţionarea tehnicii în regim de

pregătire fizică (integrativ sau selectiv în regimul fiecărei calităţi motrice);

- exerciţii pentru învăţarea şi perfecţionarea tacticii în regim de tehnică;

- exerciţii pentru învăţarea şi perfecţionarea tacticii în regim de pregătire fizică (integrativ sau selectiv în regimul fiecărei calităţi motrice);

- exerciţii pentru învăţarea şi perfecţionarea tacticii în regim de tehnică şi de pregătire fizică;

- exerciţii de pregătire fizică în regim de tehnică; - exerciţii de pregătire fizică în regim de tactică; - exerciţii de pregătire fizică în regim de tehnică şi tactică.

D. Clasificarea exerciţiilor fizice după scopul urmărit în pregătirea sportivilor de performanţăDupă acest criteriu, exerciţiile fizice se clasifică astfel: - exerciţii fizice de pregătire sportivă, sunt exerciţii propriu-zise

de pregătire; - exerciţii de verificare, sunt exerciţiile cuprinse în sistemul

probelor de control, jocuri de verificare, concursuri de verificare;

- exerciţii de selecţie, sunt exerciţii speciale folosite pentru selecţionarea sportivilor;

- exerciţii compensatorii. În această grupă intră exerciţiile care solicită efort din partea grupelor de muşchi care nu iau parte direct în executarea mişcărilor din ramura de sport respectivă;

- exerciţii de relaxare, sunt exerciţiile efectuate imediat după depunerea unui efort mai intens sau la sfârşitul lecţiei;

- exerciţii de refacere după efort, sunt exerciţii utilizate de regulă, după terminarea lecţiei şi de multe ori sunt efectuate concomitent cu folosirea diferitelor procedee de refacere a capacităţii de efort.

E. Clasificarea exerciţiilor fizice după natura efortului solicitatE.1. Din acest punct de vedere o primă clasificare a exerciţiilor fizice, după tipul de efort, este următoarea:

153


- exerciţii cu efort dinamic sau izotonic; - exerciţii cu efort static sau izometric; - exerciţii mixte în care avem şi efort izotonic şi efort

izometric. E.2. Având în vedere laturile efortului, exerciţiile fizice se împart în:

- exerciţii în care predomină intensitatea efortului; - exerciţii în care predomină volumul efortului; - exerciţii în care predomină complexitatea efortului.

E.2.1. Din punct de vedere al intensităţii efortului, avem următoarea grupare a exerciţiilor fizice: - exerciţii cu efort maximal (15”); - exerciţii cu efort submaximal (60”); - exerciţii cu efort mare (6”);- exerciţii cu efort moderat (30”);- exerciţii cu efort mic(peste 30”).

E.2.2. Din punct de vedere al volumului efortului, avem următoarea grupare a exerciţiilor fizice: - exerciţii cu efort foarte mare (peste 30”); - exerciţii cu efort mare (30”);- exerciţii cu efort mijlociu (6”);- exerciţii cu efort redus (60”);- exerciţii cu efort mic (15”).

E.2.3. Din punct de vedere al complexităţii efortului, avem următoarea grupare a exerciţiilor fizice:- exerciţii simple; - exerciţii complexe.

E.3. După substratul metabolic al efortului, exerciţiile fizice pot fi împărţite în următoarele grupe:

exerciţii cu efort anaerob (0 - 60”), care se împart în două: - exerciţii cu efort anaerob – alactacid (0 - 5”); - exerciţii cu efort anaerob – lactacid (15 - 60”);

exerciţii cu efort tip mixt (60”- 6 min.), care se împart în două: - exerciţii de tip mixt predominant anaerob (60”- 3

min.);

154


- exerciţii de tip mixt predominant aerob (3 min. – 6 min.);

exerciţii cu efort aerob (de la 6 min. în sus), care se împart în două: - exerciţii cu efort aerob – în care avem o stare

stabilă relativă (6 min. - 30 min.); - exerciţii cu efort aerob – în care avem o stare

stabilă reală (de la 30 min. în sus);E.4. Din punct de vedere al continuităţii efortului exerciţiile fizice se pot împărţi în două şi anume:

- exerciţii cu efort continuu; - exerciţii cu efort discontinuu (cu întreruperi).

F. Clasificarea exerciţiilor fizice după ponderea lor în cadrul diferitelor verigi ale lecţiei de educaţie fizică

F.1. Exerciţii pentru organizarea colectivului de elevi: - exerciţii de front şi formaţii; - exerciţii de atenţie.

F.2. Exerciţii pentru influenţarea aparatului locomotor şi pregătirea organismului pentru efort:

- exerciţii analitice cu influenţă selectivă, specifice funcţiei fiecărui segment sau grupă musculară şi anume: exerciţii libere, cu obiecte, cu aparate, la aparate, pentru fiecare segment al corpului sau grupă musculară.

F.3. Exerciţii pentru învăţarea acţiunilor motrice. În această grupă intră exerciţiile prin care se urmăreşte repetarea (fragmentară, globală sau în cadrul unor structuri şi activităţi complexe: ştafete, parcursuri aplicative, jocuri) a acţiunilor motrice prevăzute în programele şcolare. F.4. Exerciţii pentru consolidarea priceperilor şi deprinderilor motrice. În această grupă intră exerciţii în structuri şi activităţi globale precum:

- parcursuri aplicative, ştafete şi jocuri în care sunt integrate priceperile, deprinderile, procedeele tehnico-tactice;

- linii acrobatice şi artistice; - întreceri şi competiţii sportive etc.

F.5. Exerciţii pentru dezvoltarea aptitudinilor psiho-motrice. În această grupă sunt cuprinse:

155


- exerciţii specifice pentru educarea/dezvoltarea vitezei, forţei, coordonării sau rezistenţei;

- repetarea de procedee tehnice cu schimbarea dominantei.

F.6. Exerciţii pentru verificarea gradului de însuşire a priceperilor şi deprinderilor şi a nivelului de dezvoltare a aptitudinilor psiho-motrice. În această grupă sunt cuprinse:

- ştafete, jocuri, parcursuri aplicative; - jocuri bilaterale, întreceri atletice; - probe şi norme de control.

F.7. Exerciţii pentru revenirea organismului la starea normală. În această grupă sunt cuprinse:

- exerciţii de mers şi alergare uşoară; - exerciţii de relaxare şi respiraţie; - exerciţii şi jocuri de atenţie; - exerciţii de front şi formaţii.

G. Clasificarea exerciţiilor fizice după ponderea utilizării lor în diferite verigi ale antrenamentului sportiv

G.1. Exerciţii pentru organizarea colectivului de sportivi. G.2. Exerciţii de încălzire (exerciţii pentru pregătirea aparatului locomotor şi a marilor funcţiuni ale organismului). G.3. Exerciţii pentru învăţarea deprinderilor motrice noi, specifice ramurii de sport respectivă. G..4. Exerciţii pentru consolidarea deprinderilor motrice însuşite în activitatea anterioară. G.5. Exerciţii pentru perfecţionarea priceperilor, deprinderilor şi a aptitudinilor psiho-motrice specifice sportului respectiv. G.6. Exerciţii pentru aplicarea priceperilor, deprinderilor şi aptitudinilor psiho-motrice în condiţii analoage sau identice solicitării acestora în concursuri. G.7. Exerciţii pentru verificarea nivelului de pregătire a sportivilor. G.8. Exerciţii pentru restabilirea capacităţii de efort a organismului.

H. Clasificarea exerciţiilor după funcţionalitatea lor metodicăO clasificare după funcţionalitatea metodică a exerciţiilor fizice utilizată îndeosebi în atletism, care ne arată succesiunea

156


programării exerciţiilor pe timpul însuşirii şi perfecţionării deprinderilor motrice, este următoarea:

- exerciţii introductive; - exerciţii fundamentale; - exerciţii suplimentare.

La jocurile sportive o astfel de clasificare cuprinde:- exerciţii pregătitoare; - exerciţii de bază (specifice); - exerciţii suplimentare.

7.4.2. Clasificarea exerciţiilor fizice după forma sau structura mişcărilorEste cunoscut faptul că forma exerciţiilor fizice este sinonim sau determină ceea ce numim tehnică. De asemenea, se cunoaşte că tehnica este aceea care de fapt diferenţiază formele de practicare a exerciţiilor fizice sau sporturilor între ele. Clasificarea exerciţiilor fizice după forma sau structura mişcărilor ce le compun, pare la prima vedere ca fiind formală. Având, însă, în vedere unitatea dintre conţinutul şi forma exerciţiilor fizice precum şi faptul că formele perfecte ale desfăşurării exerciţiului permit conţinutului să se manifeste din plin, o astfel de clasificare poate orienta mai bine munca în procesul instructiv-educativ. Această clasificare este utilă şi pentru faptul că diversele forme de practicare a exerciţiilor fizice (sporturi) au o influenţă diferenţiată asupra organismului. Potrivit acestei orientări prezentăm clasificarea exerciţiilor fizice după următoarele criterii:

I. Formele de bază ale practicării exerciţiilor fizice; II. Succesiunea fazelor mişcării; III. Forma şi structura exerciţiilor folosite în antrenamentul sportiv; IV. Obiectele şi utilajul folosit; V. Încărcătura utilizată.

I. Clasificarea exerciţiilor fizice după formele de bază ale practicării lor După criteriul formelor de bază ale practicării lor, exerciţiile fizice au fost împărţite în patru mari grupe şi anume:

I.1. Gimnastică; I.2. Joc; I.3. Sport; I.4. Turism.

157


I.1. Gimnastică, are următoarele ramurile:1. Gimnastica de bază; 2. Gimnastica de performanţă; 3. Gimnastica aplicată la alte domenii.

1. Gimnastica de bază. Are conţinutul cel mai potrivit pentru realizarea obiectivelor educaţiei fizice şcolare fapt ce a determinat includerea în programa şcolară. Asigură dezvoltarea armonioasă şi pregătirea fizică generală fiind accesibilă oricărui colectiv indiferent de efectiv sau omogenitatea acestuia. Conţinutul lui este alcătuit din exerciţii de front şi formaţii, exerciţii de dezvoltare generală şi exerciţii utilitar-aplicative.Pe lângă acestea sunt prezente şi exerciţii din gimnastica acrobatică, ritmică sportivă şi artistică. Clasificare: copii, junioare, senioare, maestre. 2. Gimnastica de performanţă. Reprezintă forma de concurs a practicării gimnasticii, dusă până la înaltă măiestrie. Are patru subramuri:

2.1. Gimnastica artistică; 2.2. Gimnastica ritmică sportivă; 2.3. Gimnastica acrobatică;2.4. Gimnastica acrobatică sportivă.

2.1. Gimnastica artistică A purtat denumirile de gimnastică la aparate, sportivă, iar din 1991, gimnastică artistică.Este un poliatlon care cuprinde exerciţii impuse şi liber alese. La masculin există şase probe (sol, cal cu mânere, inele, sărituri, paralele şi bara fixă), iar la feminin patru probe (sărituri, paralele inegale, bârnă şi sol). Categoriile de clasificare cuprind exerciţii care se modifică periodic consemnând progresul înregistrat pe plan intern şi internaţional.2.2. Gimnastica ritmică sportivăEste o ramură a gimnasticii de performanţă care corespunde particularităţilor organismului feminin. Caracteristica distinctivă a GRS este simbioza dintre mişcare şi muzică. Programul competiţional cuprinde campionate individuale şi campionate de ansamblu.

158


La campionatele individuale gimnastele participă cu exerciţii cu obiectele: coardă, cerc, minge, panglică, măciuci. Campionatul de ansambluri cuprinde două probe: un ansamblu în care gimnastele evoluează cu acelaşi obiect şi un ansamblu cu două obiecte diferite.2.3. Gimnastica acrobaticăA cunoscut în ultimii ani o dezvoltare vertiginoasă pe plan internaţional ca urmare a organizării unor concursuri speciale care au devenit tradiţionale şi a creării cadrului organizatoric necesar dezvoltării în continuare a acestui sport. Formele de practicare ale gimnasticii acrobatice sunt:

Gimnastica acrobatică liberă; Gimnastica acrobatică în 2, 3, 4; Gimnastica acrobatică la aparate: plasa elastică,

roata metalică. Gimnastica acrobatică liberăPentru practicarea ei este nevoie de o pistă elastică de 40 m. lungime şi 1,5 – 2 m. lăţime. Gimnastul îşi ia elan pe o distanţă de 10 m. şi apoi efectuează o combinaţie de răsturnări şi salturi fără paşi intermediari sau rupturi de ritm. Această combinaţie trebuie să se efectueze pe linia de mijloc, marcată, a pistei. Oprirea se efectuează pe porţiunea de recepţie. Gimnastica acrobatică în 2, 3, 4Constă în exerciţii efectuate pe muzică în care se îmbină elemente artistice, ridicări în poziţii răsturnate şi elemente acrobatice dinamice, pe perechi 2 bărbaţi, 2 femei sau un bărbat şi o femeie. Gimnastica acrobatică la aparate speciale, practicată în special de foşti gimnaşti cuprinde:

- probă de exerciţii efectuate la plasa elastică. Se desfăşoară la probele individual şi sincron (pe perechi); probă de exerciţii efectuate la roata metalică, care se desfăşoară periodic pe plan internaţional. Roata metalică este alcătuită din două cercuri confecţionate din ţevi metalice cu diametrul între 165 şi 230 cm. Ele sunt legate prin intermediul unor distanţieri sudaţi. Este prevăzută cu mânere pentru priza mâinilor şi în partea opusă suporturi cu curele pentru fixarea picioarelor. Gimnastul (a) se află în interiorul roţii şi execută figuri acrobatice: poduri,

159


deplasări libere, spirale, legări de elemente etc. În competiţie trebuie să efectueze pe o linie dreaptă de 21 metri, 4 – 7 deplasări (înainte şi înapoi) cel mai lent posibil cu un minim de 8 exerciţii şi 8 rotaţii. Exerciţiile se execută cu fixarea ambelor picioare, a unui picior sau fără fixare (în exerciţiile decentralizate în interiorul roţii sau pe roată). Cea mai spectaculoasă este spirala în care gimnastul (a) coboară progresiv roata spre sol apoi o ridică pe verticală.

2.4. Gimnastica acrobatică sportivăEste cea mai tânără ramură a gimnasticii de performanţă.Programul tehnic cuprinde:

individual femei; individual bărbaţi; pereche mixtă; trio opţional combinat: 2F + 1B, 2B + 1F, 3F, 3B

Durata exerciţiului: 1 min. şi 30 sec. Spaţiul de concurs: scena înaltă de 1,00 -1,50 m., 9/9 m. Aria de competiţie 7/7 m, marcată de o linie roşie de 10 cm. Care se include în suprafaţa competiţională.Vârsta pe plan internaţional este de 18 – 35 ani.Compoziţia trebuie să cuprindă 6 grupe de elemente din fiecare grupă:

a. elemente de forţă dinamică; b. elemente de forţă statică; c. sărituri, paşi; d. balansuri energice; e. echilibru, balansuri; f. elemente de flexibilitate.

Există şi o secvenţă impusă care cuprinde 7 paşi de bază specifici.

3. Gimnastica aplicată la alte domenii3.1. Gimnastica igienică. Accesibilă tuturor vârstelor, urmăreşte întărirea sănătăţii executanţilor, dezvoltarea armonioasă a organismului, creşterea capacităţii de muncă şi longevitatea. Mijlocul de bază al gimnasticii igienice sunt exerciţiile de dezvoltare fizică generală libere, cu sticle şi cu aparate.Se poate practica individual sau colectiv sub forma gimnasticii de înviorare, de întreţinere, aerobică, etc.

160


3.2. Gimnastica în producţie Se practică la locul de muncă înaintea începerii lucrului în scopul pregătirii organismului pentru muncă sau în pauzele de producţie cu scopul înlăturării oboselii acumulate.Contribuie la prevenirea şi combaterea unor afecţiuni care pot să apară ca urmare a exercitării anumitor tipuri de profesii.Programele sunt alcătuite din exerciţii de dezvoltare fizică generală selecţionate în funcţie de specificul activităţii profesionale.3.3. Gimnastica pentru alte discipline sportiveConstă în complexe de exerciţii adaptate specificului ramurii sportive cu scopul dezvoltării fizice armonioase şi a pregătirii fizice speciale. Se poate vorbi de gimnastica atletului, înotătorului, schiorului, etc.3.4. Gimnastica medicalăAre ca obiectiv restabilirea capacităţii funcţionale a organismului, prevenirea, corectarea şi tratarea anumitor deformări ale aparatului locomotor.Foloseşte exerciţii de dezvoltare fizică generală, libere, cu obiecte şi la aparate precum şi exerciţii utilitar-aplicative. Datorită preocupărilor deosebite manifestate în gimnastica medicală, ca ramură a gimnasticii ajutătoare, îndeosebi de Adrian N. Ionescu, exerciţiile fizice adoptate de aceasta, au fost clasificate cu mai multă atenţie, atât după structură, cât mai ales după funcţionalitatea lor. Fiind bine sistematizată o prezentăm la acest capitol în întregime. Primul criteriu este de natură tehnică şi grupează exerciţiile astfel:

- exerciţii statice; - poziţiile; - exerciţii dinamice.

Tot după criteriul tehnic, exerciţiile dinamice specifice gimnasticii medicale au mai fost împărţite în:

- exerciţii pasive; - exerciţii active.

După efectele lor asupra organismului, exerciţiile din gimnastica medicală au fost grupate astfel:

- generale şi locale; - rapide sau lente;

161


- trecătoare sau permanente; - imediate sau târzii; - individuale sau colective.

După intensitatea efortului fizic, exerciţiile din gimnastica medicală au fost grupate astfel:

- exerciţii bazate pe creşterea efortului fizic; - exerciţii bazate pe scăderea efortului fizic.

După efectele lor asupra organismului, exerciţiile din gimnastica medicală au fost grupate astfel:

- exerciţii fizice cu efecte morfogenetice; - exerciţii fizice cu efecte fiziologice; - exerciţii fizice cu efecte educative; - exerciţii fizice cu efecte profilactice; - exerciţii fizice cu caracter terapeutic.

Exerciţiile de gimnastică medicală grupate pe aparate, sisteme şi funcţii organice:

- exerciţii de gimnastică pentru aparatul respirator; - exerciţii de gimnastică pentru aparatul cardiovascular; - exerciţii de gimnastică pentru stimularea funcţională a

aparatului digestiv; - exerciţii de gimnastică pentru stimularea funcţiei de

nutriţie; - exerciţii de gimnastică pentru stimularea funcţiilor de

eliminare.Exerciţii de gimnastică medicală pentru stimularea funcţiilor neuro-motorii:

- exerciţii de gimnastică articulară; - exerciţii de gimnastică pe grupe de muşchi;

Exerciţii cu caracter aplicativ: - mersul şi alergarea, cursa de teren; - exerciţii de târâre; - alte exerciţii aplicative; - activităţi motrice cu caracter de muncă.

Exerciţii fizice ajutătoare:- gimnastica; - jocurile; - sportul;- turismul.

I.2. Jocul. Clasificarea jocurilor

162


Jocul ca formă de practicare a exerciţiilor fizice este considerat acela care cuprinde un sistem de acţiuni de mişcare (mers, alergare, prinderi, aruncări, acţiuni de mare îndemânare motrică, orientări în spaţiu, escaladări, etc.) desfăşurate pe baza unor reguli stabilite de pedagog sau a unui regulament care precizează regulile după care se desfăşoară activitatea.I.2.1. După scopul urmărit, jocurile se grupează astfel:

jocuri imitative; jocuri dinamice sau de mişcare; jocuri pregătitoare pentru diferite ramuri de sport; jocuri sportive.

I.2.2. După caracterul relaţiilor dintre participanţi, jocurile se grupează astfel:

jocuri fără contact direct cu adversarul; jocuri cu contact direct cu adversarul.

I.2.3. După elementul de bază pe care-l cuprinde: jocuri de alergare; jocuri cu sărituri; jocuri cu aruncări şi prinderi; jocuri cu transport de greutăţi; jocuri de îndemânare; jocuri de deplasare la semnal şi orientare în spaţiu; jocuri cu prinderea sau depăşirea adversarului; jocuri cu schimbare de locuri; jocuri de atenţie; jocuri de ochire; jocuri de luptă – tracţiuni, împingeri.

I.2.4. După condiţiile în care se desfăşoară activitatea, jocurile se grupează astfel:

jocuri în apă; jocuri de iarnă; jocuri de interior.

I.2.5. După colaborarea dintre coechipieri şi numărul componenţilor, jocurile se grupează astfel:

jocuri individuale; jocuri pe perechi (în doi); jocuri cu trecere spre împărţire pe echipe;

163


jocuri pe echipe.I.2.6. După obiectele folosite în timpul activităţii, jocurile se grupează astfel:

jocuri fără obiecte; jocuri cu minge; jocuri cu diferite obiecte.

I.3. Sport. Clasificarea sporturilorSportul reprezintă activitatea specifică de întrecere în care se valorifică intensiv formele de practicare a exerciţiilor fizice în vederea obţinerii de către individ sau colectiv a perfecţionării posibilităţilor morfo-funcţionale şi psihice, concretizate într-un record, o depăşire proprie sau a partenerului. I.3.1. Având în vedere asemănarea dintre structura exerciţiilor, genul de efort, condiţiile şi modul de reglementare şi de evaluare, activitatea sportivă se diversifică în următoarele discipline sau ramuri sportive:

alpinism, atletism, automobilism-karting, aviaţie; badminton, baseball, baschet, biatlon, bob, box; caiac-canoe, canotaj, călărie, ciclism; fotbal, golf, gimnastică; haltere, handbal, hochei pe gheaţă, hochei pe iarbă; iahting, înot, judo, lupte greco-romane, lupte libere; modelism, motociclism, oină, orientare sportivă; patinaj, pentatlon modern, polo pe apă, popice; radio-amatorism, rugby; sanie, sărituri în apă, schi, scrimă, şah; tenis de câmp, tenis de masă, tir; volei.

I.3.2. Din punct de vedere al specificului activităţii motrice depuse de sportivi, ramurile sportive se grupează astfel:

sporturi în care obţinerea performanţei se datorează forţelor proprii ale sportivilor;

sporturi în care obţinerea performanţei este determinată de valoarea şi modalitatea de manevrare a mijloacelor de locomoţie;

sporturi în care obţinerea performanţei este realizată prin limitarea aproape completă a dinamicii efortului.

164


I.3.3. Clasificarea sporturilor în funcţie de gradul de răspuns cardiac:

sporturi cu înaltă exigenţă cardiacă (ciclism, schi, canotaj, 400 m);

sporturi cu mare exigenţă cardiacă (alergări, jocuri sportive, box);

sporturi cu exigenţă cardiacă specială (nataţie, scrimă, haltere, gimnastică);

sporturi cu exigenţă cardiacă medie sau slabă (tir, golf, marş).

I.3.3. Clasificarea sporturilor din punct de vedere al impedimentelor întâmpinate:

sporturi în care predomină impedimentele mecanice; sporturi în care predomină impedimentele fiziologice; sporturi în care predomină impedimentele

psihologice; sporturi în care predomină alte impedimente

(adversarul, etc.).

I.4. Turismul. Clasificarea acţiunilor turisticePrin turism înţelegem activitatea care valorifică exerciţii aplicative şi diferite mijloace de deplasare, în scopul cunoaşterii mediului înconjurător şi al relaxării active a omului în aer liber. Activitatea are efecte cumulative, instructiv-educative şi igienice. Turismul are mai multe ramuri şi probe diversificate după structura exerciţiilor fizice şi a mijloacelor de deplasare.

I.4.1. După structura exerciţiilor fizice avem următoarele forme ale turismului:

plimbările şi drumeţiile locale; drumeţiile în împrejurimile localităţilor; excursiile; alpinismul; concursurile de orientare sportivă.

I.4.2. După mijloacele de deplasare, acţiunile turistice se grupează astfel:

acţiuni turistice în care deplasarea se face pe jos; acţiuni turistice în care deplasarea se face cu

mijloace de locomoţie în care se foloseşte forţa omului;

165


acţiuni turistice în care deplasarea se face cu mijloace auto;

acţiuni turistice în care deplasarea se face combinat.

II. Clasificarea exerciţiilor fizice după succesiunea fazelor mişcării

A. Exerciţii de tip ciclic – în care fazele mişcării se repetă;

B. Exerciţii de tip aciclic – în care fazele mişcării nu se repetă;

C. Exerciţii combinate – în care o parte a mişcărilor sunt ciclice şi o parte aciclice.

III. Clasificarea exerciţiilor fizice folosite în antrenamentul sportivilor de performanţă, după formă şi structură

A. Exerciţii de concurs. În această grupă intră mişcările executate după regulamentul ramurii sportive respective. Atunci când sunt create toate condiţiile corespunzătoare cerinţelor din concurs, mai poartă denumirea de antrenament-concurs.

B. Exerciţii speciale. În această grupă intră mişcările care conţin elemente asemănătoare celor din concurs (şi care sunt utilizate îndeosebi pentru pregătirea fizică).

C. Exerciţii de pregătire fizică multilaterală. În această grupă intră exerciţiile fizice împrumutate din alte sporturi care nu conţin elemente de concurs.Această clasificare are un caracter general şi reliefează o anumită orientare metodică.

IV. Clasificarea exerciţiilor fizice după obiectele şi utilajul folositA. Exerciţii fără obiecte şi utilaje; B. Exerciţii cu diverse obiecte: mingi, corzi,

bastoane, măciuci, eşarfe, bănci de gimnastică, etc.C. Exerciţii la diverse instalaţii: scări fixe, bănci de

gimnastică, aparate de gimnastică, etc.V. Clasificarea exerciţiilor fizice după încărcătura utilizată

A. Exerciţii fără îngreuieri;B. Exerciţii cu îngreuieri;

a) cu îngreuieri determinate de greutatea propriului corp; b) cu îngreuieri externe.

166


Sistematizarea clasificării exerciţiilor fizice prezentată, dovedeşte că sunt numeroase criterii de clasificare a exerciţiilor fizice. Alegerea acestor criterii s-a făcut ţinând seama în primul rând de cerinţele activităţii practice, de necesitatea sistematizării numărului foarte mare şi diversificat al exerciţiilor fizice. Numărul relativ mare al criteriilor, după care au fost clasificate exerciţiile fizice, nu poate constitui un impediment, ci dimpotrivă, un ajutor eficient, având în vedere atât complexitatea procesului instructiv-educativ, cât şi multitudinea de sarcini şi obiective care trebuie îndeplinite. Mai mult decât atât, apreciem că problema clasificării exerciţiilor fizice nu este încă încheiată şi că practica solicită şi noi asemenea clasificări.Munca de realizare a clasificării exerciţiilor fizice, după noi criterii, reprezintă o necesitate şi este legată nemijlocit de preocupările cotidiene în direcţia codificării (sistematizării) lor şi tendinţa ca pe această bază să se procedeze la programarea lor în lecţii.

7.5. Mijloacele asociate

7.5.1. Măsuri de refacere a capacităţii de efortMăsurile de refacere a capacităţii de efort sunt aplicate:

în timpul desfăşurării activităţilor (lecţii de educaţie fizică, antrenamente, concursuri);

după încheierea activităţii.În timpul desfăşurării lecţiilor sau antrenamentelor refacerea se realizează prin pauze mai scurte sau mai lungi, ce se acordă îndeosebi după eforturi intense sau când dorim să dezvoltăm cu precădere viteza. Viteza nu se poate realiza pe fond de oboseală, pe fondul restabilirii marilor funcţiuni ca şi în prezenţa acidului lactic.În timpul concursurilor refacerea se poate realiza numai la unele sporturi, îndeosebi la jocurile sportive care au pauze sau este permisă schimbarea temporară a unor jucători. După încheierea activităţii măsurile de refacere sunt mai multe şi mai complexe. Ele cuprind:

măsuri hidro-fizio-terapice care constau în: duşuri calde, relaxare în căzi cu apă caldă etc.;

oxigenarea; baie de aburi (saună);

167


folosirea substanţelor chimice (dar nu şi cele trecute pe lista dopingurilor).

7.5.2. Aparatura de specialitatea. Primă grupă cuprinde aparatura şi materialele care constituie componente a diverselor sporturi: aparatele de gimnastică (paralelele, bara fixă, inelele etc.), materialele sportive din atletism (discul, suliţa, gardurile etc.), schiurile, ambarcaţiunile, bicicletele etc.b. A doua grupă de mijloace cuprinde aparatele utilizate pentru dezvoltarea aptitudinilor psiho-motrice, îndeosebi a forţei (scara fixă, haltere, extensoare, aparate speciale etc.).c. A treia grupă cuprinde aparatele care ajută la perfecţionarea tehnicii (lonjele în gimnastică, manechinele la lupte, aparat de aruncat mingi în tenis de masă etc.).d. A patra grupă, cuprinde materialele de protejare a sportivilor împotriva unor şocuri (căşti, apărători etc.).

Specialiştii desfăşoară o muncă permanentă pentru crearea de aparate care să ajute la creşterea eficienţei exerciţiilor fizice.

7.6. Mijloacele nespecifice (asociate)

7.6.1. Factorii naturali de călire (aer, apă, soare)Utilizarea acestor mijloace nespecifice are rolul de a amplifica influenţa exerciţiilor fizice. Călirea organismului duce la o rezistenţă mai mare împotriva bolilor. De aceea una din măsuri este practicarea exerciţiilor fizice în aer liber, în parcuri, cu expunere la soare, etc.7.6.2. Factorii igienici (condiţiile igienice)

Asigurarea tuturor bazelor sportive cu duşuri; Întreţinerea bazelor sportive curate; Gazonarea terenurilor; Echipament adecvat; Regim raţional între muncă şi odihnă.

7.6.3. Mijloacele educaţiei intelectuale, morale şi esteticeAceste mijloace nespecifice sunt adaptate specificului educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv, specificului obiectivelor acestor activităţi în vederea formării laturii spirituale şi personalităţii oamenilor. 7.6.4. Mijloace pentru relaxare

168


Active: masajul, poziţii diferite pentru a asigură scuturarea muşchilor;

Pasive: cu acţiuni psihologice.

TEME DE REZOLVAT:1. Caracteristicile, conţinutul şi forma exerciţiului fizic.2. Clasificarea exerciţiilor fizice după influenţele asupra formării deprinderilor motrice şi dezvoltării aptitudinilor psiho-motrice.3. Criterii de selecţionare a exerciţiilor fizice pentru lecţia de educaţie fizică şi antrenamentul sportiv.

BIBLIOGRAFIE1. Badiu, T. - Teoria şi metodica educaţiei fizice şi

sportului, Editura Evrika, Brăila,1998; 2. Belaus, V. şi colab. - Performantica, Editura

Performantica, Iaşi, 1996; 3. Cârstea, Gh. - Educaţia fizică – Teoria şi bazele

metodicii, Bucureşti, 1997; 4. C.C.P.S. - Manual de educaţie fizică în şcoală, vol. I,

E.F.S., nr.1+2/ 1994;5. Consiliul Europei - Impactul sportului asupra

sănătăţii, CCPS, Buletin informativ, nr. 483 – 486 / 1996;6. Consiliul Europei - Impactul sportului asupra

socializării, CCPS, Buletin informativ, nr. 487 – 489 / 1996; 7. Dragnea, A. şi colab. - Teoria Educaţiei fizice şi

sportului, Editura Cartea şcolii, Bucureşti, 2000; 8. Dragnea, A., Bota, A. - Teoria activităţilor motrice,

Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1999;9. Herczeg, L. - Teoria Educaţiei fizice şi sportului,

Editura Mirton, Timişoara, 1997;10. Marolicaru, M. - Abordarea sistemică în educaţia

fizică, Cluj, 1992;11. Nicu, A. - Raţionalizarea antrenamentului sportiv,

CCPS, Bucureşti, 1992;12. U.N.E.S.C.O. - Carta Internaţională a Educaţiei

Fizice şi Sportului, Gazeta Sporturilor, Anul III, nr. 416 (Serie nouă - vineri 7 iunie, 1991).

169

Documents

Curs - Teoria EFS - B5 (1)