ARTROLOGIA (SINDESMOLOGIA)

Artrologia reprezintă partea anatomiei care se ocupă cu studiul articulaţiilor.

Articulaţiile sunt entităţi morfo-funcţionale pasive din cadrul aparatului locomotor şi reprezintă locul în care două sau mai multe piese osoase şi/sau cartilaginoase alăturate sunt legate între ele prin intermediul unor formaţiuni derivate din ţesutul conjunctiv.

Contribuţia oaselor în cadrul unei articulaţii diferă după tipul lor morfologic şi anume:

oasele lungi şi alungite participă la formarea articulaţiei prin extremităţile lor;

oasele late participă prin margini sau unghiuri;

oasele scurte participă prin diferite porţiuni de pe suprafeţele lor.

Articulaţiile se clasifică în următoarele tipuri:

• articulaţii fibroase (sinartroze),

• articulaţii cartilaginoase (amfiartroze),

• articulaţii sinoviale (diartroze).

Articulaţiile fibroase (sinartrozele)

Se formează în locurile în care piesele osoase sau cartilaginoase participante rămân imobile.

Mijloacele de legătură sunt reprezentate prin periost sau pericondru care trece de pe o piesă pe alta şi prin ţesut conjunctiv fibros interpus între marginile sau suprafeţele acestor piese.

Majoritatea articulaţiilor fibroase au caracter temporar deoarece ţesutul conjunctiv interpus este invadat, mai devreme sau mai târziu de către ţesut osos provenit de la oasele participante, rezultatul fiind sudarea reciprocă şi anchiloza consecutivă (sinostoză).

În cadrul articulaţiilor fibroase se deosebesc trei grupuri: sindesmoza, sutura şi gomfoza.

Sindezmoza se caracterizează prin prezenţa ca mijloc de legătură a unui ţesut conjunctiv fibros sau elastic care formează ligamentul interosos. Acest tip de articulaţie se întâlneşte între procesele spinoase a două vertebre alăturate.

Sutura se întâlneşte la nivelul capului osos. Oasele craniului sunt unite între ele prin marginile lor, între care se află o zonă îngustă de ţesut fibros ce realizează ligamentul sutural. Acesta se continuă la exterior cu pericraniul, iar în interiorul cavităţii craniene cu duramater. La nivelul suturilor are loc

creşterea în lăţime a oaselor pentru ca, la încheierea creşterii, oasele învecinate să se sudeze între ele prin osificarea ligamentului sutural. În funcţie de forma marginilor oaselor ce vin în contact suturile se clasifică în: suturi dinţate, suturi solzoase, suturi foliate şi suturi plane.

Gomfoza rezultă din implantarea unei prelungiri conice într-o cavitate. Acest tip de articulaţie se întâlneşte la nivelul implantării rădăcinii dentare în alveolă.

Articulaţiile cartilaginoase (amfiartrozele)

Reprezintă rezultatul unirii a două piese osoase prin intermediul unui cartilaj.

Legătura este consolidată la suprafaţă prin continuitatea dintre pericondrul care acoperă cartilajul şi periostul oaselor unite formându-se un ligament periarticular.

Articulaţiile cartilaginoase cuprind două grupuri: sincondroza şi simfiza.

Sincondroza este realizată prin intermediul unui cartilaj hialin ulterior osificat sau printr-un disc lăţit fibro-cartilaginos care nu se osifică. Sincondroza prin cartilaj hialin ulterior osificat este o articulaţie cartilaginoasă tipică care, prin metaplazie, la animalele adulte se transformă în sutură; este întâlnită la oasele de la baza craniului. Sincondroza prin disc lăţit fibro-cartilaginos care nu se osifică este întâlnită între corpurile vertebrelor la mamifere.

Simfiza realizează legătura în plan median a oaselor coxale constituind osul bazinului. Este realizată prin ţesut fibro-cartilaginos interpus şi prin ţesut fibros (periost) dispus la suprafaţa oaselor.

Articulaţiile sinoviale (diartrozele)

Reprezintă tipul de articulaţii care permit, datorită particularităţilor structurale, un grad mare de mobilitate oaselor sau cartilajelor ce iau parte la formarea acestora.

Constituie majoritatea articulaţiilor din cadrul aparatului locomotor.

Din punct de vedere structural sunt formate din: suprafeţe articulare, mijloace de legătură (reprezentate de capsula articulară şi de ligamente), cavitatea articulară, formaţiuni complementare, vase şi nervi.

Suprafeţele articulare sunt netede, egale sau neegale, congruente sau necongruente. Aceste suprafeţe sunt acoperite cu un cartilaj articular cu rol de amortizare şi de facilitare a alunecării.

Capsula articulară înconjoară articulaţia ca un manşon ce se desprinde de pe marginile suprafeţelor articulare. Capsula articulară este formată dintr-un strat extern de natură fibroasă (capsula fibroasă sau ligamentul capsular) şi dintr-un strat intern sinovial (membrana sinovială). Capsula fibroasă rezultă prin trecerea periostului de pe un os pe celălalt şi este formată din fascicule paralele de ţesut conjunctiv fibros. În zonele cu solicitări mecanice mari fasciculele se aglomerează şi formează ligamentele funiculare.

Ligamentele funiculare sunt rezistente şi inextensibile şi pot fi plasate intra- sau extracapsular. La nivelul membrelor aceste ligamente se dispun de-o parte şi de alta unei articulaţii şi iau denumirea de ligamente colaterale.

Membrana sinovială aderă la faţa internă a capsulei fibroase ca şi la toate formaţiunile intracapsulare cu excepţia cartilajelor articulare. Membrana sinovială produce lichidul sinovial (sinovia), lichid de culoare gălbuie, filant şi transparent.

Formaţiunile complementare. La nivelul articulaţiilor sinoviale pot fi prezente: burelete circulare sau marginale, meniscuri articulare, muşchi tensori ai capsulei articulare.

Forma şi întinderea suprafeţelor articulare, precum şi dispunerea ligamentelor determină mobilitatea în cadrul unei articulaţii sinoviale. În general tipurile de mişcări permise sunt:

• mişcarea de alunecare, întâlnită între oase cu suprafeţe articulare plane;

• mişcarea unghiulară este caracteristică articulaţiilor oaselor lungi de la nivelul membrelor şi include extensia, flexia, abducţia şi adducţia;

• circumducţia este mişcarea complexă de trecere succesivă în flexie, abducţie, extensie, adducţie, prin care o rază osoasă sau chiar întreg membrul descrie cu

• extremitatea sa distală un cerc sau arc de cerc;

• rotaţia este mişcarea prin care un os se roteşte în jurul propriului ax.

n funcţie de forma suprafeţelor articulare şi a mişcărilor permise, articulaţiile sinoviale se clasifică în:

articulaţia plană – acest tip de articulaţie prezintă suprafeţe articulare plane sau aproape plane şi permite numai mişcări de alunecare;

articulaţia sferoidală – se caracterizează prin participarea unui cap articular şi a unei cavităţi şi permite (teoretic) toate tipurile de mişcări;

articulaţia elipsoidală – în cadrul acestei articulaţii suprafeţele de alunecare au formă eliptică şi permit mişcări de flexie, extensie şi lateralitate;

articulaţia condiliană – suprafeţele articulare sunt reprezentate de un condil şi negativul acestuia; permite numai mişcări de flexie şi extensie;

articulaţia trochleară (în balama, ginglima) – are una din suprafeţele articulare reprezentată printr-o trochlee şi suprafaţa opusă printr-o cochlee; permite numai mişcări de flexie şi extensie;

articulaţia trochoidă (pivotantă) – se caracterizează prin prezenţa unei formaţiuni inelare în care pătrunde ca un pivot o proeminenţă a osului opus; permite numai mişcări de rotaţie;

articulaţia biaxială (“în şa”) – este întâlnită la nivelul vertebrelor cervicale ale păsărilor şi se caracterizează prin suprafeţe articulare în formă de şa; permite executarea mişcărilor în două planuri perpendiculare

Articulaţiile capului

Oasele capului sunt unite între ele prin articulaţii fibroase (suturi) şi prin articulaţii cartilaginoase precum şi printr-o articulaţie sinovială (articulaţia temporo-mandibulară).

Oasele bolţii craniene (calvariei) sunt unite prin suturi dinţate, solzoase, plane şi prin sincondoze. Cele mai multe dintre oasele viscerocraniului sunt articulate între ele prin suturi plane.

Articulaţia temporo-mandibulară conectează mandibula la baza craniului. Este o articulaţie sinovială (de tip condilian). Suprafeţele articulare sunt reprezentate de capul (condilul) mandibulei şi de fosa mandibulară şi tuberculul articular din partea temporalului. Fiind suprafeţe parţial congruente, între acestea se interpune un disc articular. Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă articulară întărită lateral de un ligament. Mişcările permise sunt mişcări de coborâre şi ridicare a mandibulei, mişcări de propulsie şi retropulsie, precum şi mişcări de lateralitate (diducţie) ale mandibulei.

Articulaţia capului cu coloana vertebrală.

Craniul se articulează cu primele două vertebre cervicale (atlas şi axis) prin două articulaţii: atlanto-occipitală şi atlanto-axoidiană.

Articulaţia atlanto-occipitală este realizată între condilii occipitalului şi cartilajele articulare ale atlasului. Se realizează prin capsula articulară şi două membrane, membrana atlanto-occipitală anterioară întărită de ligamentul atlanto-occipital anterior şi membrana atlanto-occipitală posterioară. Pe aripile laterale ale acestei articulaţii se dispune câte un ligament atlanto-occipital lateral.

Articulaţia atlanto-axoidiană se realizează între atlas şi axis prin două articulaţii atlanto-axoidiene laterale şi o articulaţie atlanto-axoidiană mediană. Articulaţia atlanto-axoidiană laterală se realizează prin intermediul unei capsule articulare şi a membranlor atlano-axoidiene. Articulaţia atlanto-axoidiană mediană (atlanto-axoidiană) se realizează între atlas (inelul atloidian) şi procesul odontoidian al axisului prin ligamentul apical al dintelui axisului, ligamentele alare şi membrana tectoria.

Cele două articulaţii permit mişcări de flexie-extensie, rotaţie şi înclinare laterală.

Articulaţiile coloanei vetrebrale.

Vertebrele se articulează între ele prin corpurile şi arcurile lor.

Articulaţiile corpurilor vertebrale se realizează între faţa superioară şi cea inferioară a corpurilor a două vertebre în succesiune. Între aceste două suprafeţe articulare se interpune discul intervertebral. Discul intervertebral are forma unei lentile biconvexe, prezentând o porţiune periferică (nucleu fibros) şi o porţiune centrală (nucleu pulpos). Mijloacele de unire sunt reprezentate de ligamentul vertebral longitudinal anterior ce ţine de la bazioccipital şi până la vertebra S2; ligamentul vertebral longitudinal posterior de la bazioccipital până la coccis.

Articulaţiile arcurilor vertebrale sunt reprezentate de articulaţiile proceselor articulare (articulaţii sinocviale), ligamentele galbene (ce unesc lamelele vertebrale), ligamentele interspinoase, ligamentul supraspinos (uneşte vârful proceselor spinoase, având cea mai mare dezvoltare în regiunea cervicală unde îşi schimbă denumirea în ligamentul nucal sau cervical), ligamente intertransversale (între procesele transverse, mai ales cu segmentul lombar).

Articulaţia lombosacrată se realizează între sacrum şi vertebra V lombară; iar articulaţia sacroccigiană între sacum şi coccis. Cele două articulaţii sunt asemănătoare articulaţiilor dintre corpurile şi dintre arcurile vertebrelor. Articulaţiile intercoccigiene sunt independente la copil (unite prin discuri interveterbrale), la adult acestea osificandu-se.

Mişcările între două vertebre în succesiune sunt reduse, însă în ansamblu coloana vertebrală este mobilă, mişcările permise fiind cele de flexie, extensie, înclinare laterală, circumducţie şi rotaţie.

Articulaţiile toracelui.

Aceste articulatii sunt multiple şi variate, fiind reprezentate de articulaţiile capetelor coastelor, articulaţii costotransversare, articulaţiile costo-condrale, articulaţiile sternoscostale, articulaţiile intercondrale, articulaţiile sternului.

Articulaţiile capetelor coastelor sunt articulaţii plane şi se stabilesc între capul unei coaste şi foveile costale a două vertebre în succesiune. Se realizează prin capsula articulară, ligamentul radiat al capului coastei şi ligamentul intraarticular al capului coastei (ligamentul conjugat).

Articulaţiile costotransversare sunt articulaţii plane şi se realizează între tuberculul costal şi procesul transvers al vertebrei de acelaşi rang numeric. Articulaţia beneficiază de următoarele mijloace de unire: ligamentul costotransversar, ligamentul costotransversar superior, ligamentul costotransversar lateral, ligamentul lombocostal.

Articulaţiile costocondrale se stabilesc între extremitate fiecărei coaste şi cartilajul costal corespunsator şi se realizează printr-o membrană intercostală externă şi o membrană intercostală internă.

Articulaţiile sternocostale se stabilesc între caritlajele coastelor adevărate (I-VII) şi marginile sternului. Se realizează printr-un ligament intraarticular şi o membrană fibroasă (capsula articulară) întărită printr-un ligament radiat anterior şi unul posterior.

Articulaţiile intercondrale sunt articulaţii ce se stabilesc în succesiune între cartilajele coastelor asternale realizându-se astfel hipocondrul sau rebordul costal.

Articulaţiile sternului se realizează între cele trei segmente sternale (manubriu, corpul şi procesul xifoidian). Aceste articulaţii se osifică după vârsta de 40 de ani.

Mişcările cutiei toracice sunt legate de actul respiraţiei. Mobilitatea segmentelor cutiei toracice sunt determinate de contracţiile musculaturii. În cursul mişcărilor toracelui se observă succesiv dilatarea (corespunzătoare respiraţie) şi revenirea (corespunzătoare expiraţie

Articulaţiile membrului superior

Articulaţiile centurii pectorale. Articulaţia sternoclaviculară uneşte extremitatea sternală a claviculei cu sternul şi primul cartilaj costal. Este o articulaţie în şa şi permite mişcări diferite. Articulaţia acromioclaviculară se realizează între claviculă şi acromionul spetei. Permite mişcări de alunecare. Sindesmoza coracoclaviculară se stabileşte între claviculă şi procesul coracoid al spatei prin ligamentul coracoclavicular. Limitează mişcările dintre spată şi claviculă.

Articulaţia scapulo-humerală (a umărului). Se stabileşte între capul humeral şi cavitatea glenoidă a spetei (scapulei). Mişcările permise sunt flexiunea, extensia, abducţia, adductia, circumducţia, rotaţia internă şi rotaţia externă. Articulaţia este protejată şi mobilizată de musculatura periarticulară.

Articulaţia humero-radio-ulnară (a cotului). Este formată din trei articulaţii: articulaţia radio-ulnară proximală, articulaţi humero-ulnară şi articulaţia humero-radială. Mişcările permise sunt cele de flexie şi extensie (principal), pronaţie şi supinaţie (secundar).

Articulaţiile radio-ulnare. Sunt reprezentate de articulaţia radio-ulnară proixmală, articulaţia radio-ulnară distală şi sindesmoza radio-ulnară. Mişcările permise sunt cele de pronaţie şi supinaţie.

Articulaţiile mâinii. Grupează articulaţia radio-carpiană, articulaţiile carpiene, articulaţiile carpo-metacarpiene, articulaţiile intermetacarpiene.

Articulaţiile degetelor. Sunt reprezentate de articulaţiile metacarpofalangiene şi articulaţiile interfalangiene.

Articulaţiile membrului inferior

Articulaţiile centurii pelvine. Articulaţia sacro-iliaca se realizează între sacrum şi coxale.Mişcările sunt foarte reduse.

Simfiza pubiană este o articulaţie rezultată prin unirea celor două coxale prin intermediul unui disc fibrocartilaginos (discul interpubian) şi prin ligamentul pubian superior şi ligamentul pubian arcuat. Mişcările permise sunt minime, la bărbat articulaţia transformându-se în sinostoză. La femei prin infiltraţie seroasă se produce o relaxare a articulaţiei pentru a permite trecerea fătului în momentul naşterii.

Articulaţia coxofemurală (şoldului) se realizează între capul femural şi cavitatea acetabulară a coxalului. Mişcările permise sunt de cele de flexie-extensie, abductie-adductie şi rotaţie în afară şi înăuntru.

Articulaţia femuro-patelo-tibială (a genunchiului) se realizează între extremitatea distală a femurului, patelă, extremitatea proximală a tibiei şi fibulei. Mişcările permise sunt de flexie-extensie, rotaţie, înclinare laterală şi medială.

Articulaţiile tibiofibulare. Sunt reprezentate de: articulaţia tibiofibulară (in care mişcările sunt de alunecare, însă foarte limitate) şi sindesmoza tibiofibulară (în care mişcările permise sunt limitate şi sunt de alunecare, de apropiere şi îndepărtare între cele două oase).

Articulaţiile piciorului. Articulaţia talocrurală se stabileşte între extremitatea distală a tibiei şi fibulei şi astragal (talus). Mişcările permise sunt flexia şi extensia. Articulaţiile intertarsiene sunt reprezentate de articulaţia subtalară (talo-calcaneană sau astragalo-calcaneană), articulaţia talo-calcaneo-naviculară, articulaţia calcaneo-cuboidiană, articulaţia transversă a tarsului, articulaţia cuneonaviculară, articulaţiile intercuneene, articulaţia cubonaviculară, articulaţia cuneocuboidiană.

Articulaţiile tarsometatarsiene se stabilesc între oasele tarsiene şi cele metatarsiene prin ligamente dorsale, plantare şi interosoase. Mişcările sunt de alunecare şi foarte limitate.

Articulaţiile intermetatarsiene.Mişcările, limitate, sunt numai de alunecare.

Articulaţiile degetelor sunt în general asemănătoare cu cele ale degetelor de la membrele superioare. Articulaţia metatarsofalagiană a halucelui (degetului mare) se caracterizează prin prezenţa a două oase sesamoide în interiorul ligamentului plantar.