1

UNIVERSITATEA DE STAT „BOGDAN PETRICEICU HASDEU” DIN CAHUL

CATEDRA DE ECONOMIE și MANAGEMENT în AFACERI și SERVICII

CONSPECT

la disciplina

TEORIE ECONOMICĂ

Elaborat de: GÎRNEȚ SLAVIC

lector super. univ.

2

CUPRINS Paj.

Partea I „Microeconomie”

1 Obiectul de studiu al economiei politice.

2 Fundamentele activităţii economice.

3 Forme de organizare şi funcţionare a economiei.

4 Teoria consumatorului: - utilitate, alegere şi echilibru.

5 Teoria consumatorului: - cererea de bunuri de consum.

6 Teoria producătorului: - întreprinderea şi analiza factorilor de producţie.

7 Teoria producătorului: - costul de producţie.

8 Teoria producătorului: - oferta de bunuri de consum.

9 Piaţa şi preţul: elemente cheie ale economiei de piaţă.

10 Piaţa cu concurenţă pură şi perfectă.

11 Piaţa cu concurenţă imperfectă. Monopolul şi concurenţa monopolistică.

12 Piaţa cu concurenţă imperfectă. Oligopolul.

13 Piaţa factorilor de producţie. Piaţa funciară şi renta.

14 Piaţa factorilor de producţie. Piaţa muncii şi salariul.

15 Piaţa factorilor de producţie. Piaţa capitalului real şi dobânda.

Partea II „Macroeconomie”

16 Rolul economic al statului şi finanţele publice.

17 Piaţa financiară. Piaţa monetară şi sistemul bancar

18 Piaţa financiară. Piaţa titlurilor de valoare şi piaţa valutară.

19 Măsurarea rezultatelor macroeconomice de ansamblu

20 Consumul şi economiile naţionale.

21 Investiţiile şi comportamentul investiţional în economia de piaţă.

22 Creşterea economică şi caracterul său ciclic.

23 Fluctuaţiile economice: - Şomajul.

24 Fluctuaţiile economice: - Inflaţia.

25 Teoria comportamentelor economice agregate.

26 Modelul AD-AS şi echilibrul macroeconomic de ansamblu.

27 Modelul IS-LM şi echilibrul macroeconomic de ansamblu.

28 Economia mondială şi comerţul exterior.

29 Integrarea economică. Conţinut şi cauze.

3

Tema 1: Obiectul de studiu al economiei politice

1.1 Sistemul ştiinţei economice

1.2 Obiectul de studiu al economie politice

1.3 Metode şi tehnici de cercetare şi analiza economica

1.1 Sistemul ştiinţei economice

Ştiinţa economică s-a născut în cadrul filosofiei şi are o istorie relativ îndelungată, idei şi chiar teorii

economice au apărut încă în antichitate, dar care erau formulate şi integrate în alte sisteme de gîndire, ca:

filosofia, arta, politica, religia. Prima dată termenul de economie a fost dat de către filosoful grec Xenofon,

în anul 400 î.e.n. şi provenea de la 2 cuvinte greceşti „oikos” – gospodărie sau gospodărire şi „nomos” –

lege/regulă. În 1615 economistul francez Antoine de Montchrestein defineşte termenul de economie

politică ca titlu al lucrării sale „Tratat de economie politică”, termen ce provine de la trei cuvinte de

greceşti: oikos, nomos şi polis – gospodărie, lege, cetate (oraş).

Cu toate că problemele economice au atras gîndirea antică (Aristotel, Platon, Xenofon) şi a evului

mediu (Sf. Toma D’Aquino), despre un sistem complex de cunoştinţe economice nu se poate vorbi decît

în secolul al VIII-lea, odată cu apariţia şcolii fiziocrate.

O sistematizare a etapelor parcurse de ştiinţa economică se poate observa în manualul profesorului

francez Abraham Frois, care îmbină criteriul cronologic cu elementele comune ce creează creaţia mai

multor autori.

Tabelul. Reprezentanţii şcolilor economice şi aportul lor la dezvoltarea ştiinţei economice.

Nr. Reprezentanţii şcolilor Aportul la dezvoltarea ştiinţei economice

1. Fiziocraţii (sec. )

Fransua Quesnay

P. Baisquilbert

A. Turgot

Au elaborat o concepţie de ansamblu asupra economiei,

considerată a fi un organism viu, cu propriile legi, dar

dominată de o ordine naturala. Tot ei au elaborat şi primul

model macroeconomic (Tabloul economic), ce a pus condiţiile

de echilibru, ca economia să funcţioneze normal.

2. Şcoala clasică (sf. secolului

XVIII – deceniul VIII al

secolului XIX):

Adam Smith

David Ricardo

John S. Milb

J. B. Say

Considerau ca economia este guvernată de legi pe baza

cărora se autoreglează, rolul de mecanism de reglare

revenindu-i pieţii. În centrul activităţii economice se află

„omul economic”, care se conduce după principiul hedonistic

(maxim de avantaj – minim de efort).

3. Şcoala neoclasică/marginalismul

(secolul XIX – începutul

secolului XX):

Karl Menger

Leon Walaras

Alfred Marshall

Menţin elementele de bază ale şcolii clasice, recunoscînd

rolul pieţii în reglarea activităţii economice, dar în centrul

atenţiei se află individul cu înclinaţiile sale psihologice.

Reprezentanţii acestei şcoli au pus bazele „marginalismului”

4. Keynisismul, după anul 1930:

J. M. Keynes

Pune bazele unei noi teorii cu privire la evoluţia economiei,

care nu mai este un mecanism de autoreglare prin elementele

pieţii, dar ea face necesară intervenţia statului pentru a realiza

4

echilibru în economie. În acest caz dezvoltarea economiei

depinzînd de consumul populaţiei şi de preferinţele lor.

5. Neoliberalii (deceniul VIII al

secolului XX):

Paul Samuilson

Milcon Friedman

Recunosc rolul pieţii în dezvoltarea economică, dar optează

şi pentru intervenţia statului în economie prin diverse

instrumente de înlăturare a dezechilibrelor economice apărute,

ca: şomajul, inflaţia, recesiunea ş.a.

Gîndirea economică în românia are rădăcini adînci, care încep încă de la Deceneu şi continuă cu Dm.

Cantemir. În perioada interbelică cercetarea economiei a atras un număr însemnat de economişti ca:

Virgil Magiaro, Mihai Mainolescu, Petre Aurelian, Anghel Rugină, care au cercetat diverse aspecte ale

problemelor economice în corelaţie cu mediul natural şi specificul naţional ca: problema comerţului,

problema agriculturii, problema industrializării şi problema proprietăţii.

1.2 Obiectul de studiu al economie politice

Economia politică are ca obiect de studiu viaţa economică în ansamblul ei ca un tot întreg. Părerile

cu privire la această problemă au evoluat şi s-au diversificat în dependenţă de caracteristicile şcolelor

cărora le aparţin.

Tabelul. Obiectul de studiu al economiei politice în viziunea diferitor şcoli ale gîndirii economice

Nr. Şcoala Obiectul de studiu

1. Mercantilismul

Fiziocraţii

Avuţia naţională şi metodele ei de creştere.

2. Liberalii clasici

Marksismul

Relaţiile de producţie capitaliste.

3. Şcoala istorică-

germanică

Naţionalismul

Economia naţională în ansamblu.

4. Neoclasicii

(microeconomia)

Comportamentul subiecţilor economici, căile şi mijloacele atingerii

scopurilor urmărite.

5. Keynisismul

(macroeconomia)

Mecanismul funcţionării economiei, ca un sistem complex şi integru.

6. Instituţionalismul Instituţiile şi schimbările instituţionale (biserica, statul, universităţile).

Dincolo de aceste afirmaţii particulare majoritatea economiştilor au ca element comun situarea

obiectului economiei politice pe terenul activităţii umane, destinată obţinerii bunurilor economice, care

asigură existenţa oamenilor şi a societăţii. Astfel economia politică poate fi definita după cum urmează:

1. Economia politică studiază raporturile dintre oameni referitoare la utilizarea resurselor pentru

dobîndirea bunurilor necesare existenţei lor.

2. Economia politică reprezintă cercetarea modalităţilor de optimizare a relaţiei „resurse limitate –

nevoi nelimitate”, relaţie care studiază în prim plan problemele alegerii resurselor şi ale eficienţei lor.

3. Economia politică studiază comportamentul uman în condiţiile de raritate a resurselor.

5

Din punct de vedere al cadrului de cercetare economia politică contemporană cuprinde 4

compartimente (nivele) de bază:

- microeconomia – a fost cercetată şi analizată de A. Smith şi reprezintă o ramură a economiei

politice ce studiază faptele, procesul şi comportamentul unităţilor economice individuale (consumatorul,

conducătorul întreprinderii, lucrătorul, ş.a.) la activitatea economică. Domeniile de cercetare ale

microeconomiei sînt: formarea preţurilor, determinarea a ceea ce va fi produs şi distribuirea veniturilor la

nivelul întreprinderii în cadrul teoriei remuneraţiei marginale.

- mezoeconomia – constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele, care se referă la

sectoarele de activitate economică (primar, secundar, terţiar, cuarternar), la ramurile activităţii economice

(siderurgie, chimie, transport, educaţie, sănătate, ş.a.), în aşa fel mezoeconomia reprezintă o punte de

trecere între microeconomie şi macroeconomie.

- macroeconomia – o parte a economiei politice, care se ocupă cu studierea proceselor, faptelor,

actelor şi comportamentelor economice referitoare la grupuri de subiecţi economici reuniţi în categorii

omogene şi degajate de comportamentele lor individuale, precum şi întreaga economie privită ca agregat.

- mondoeconomia – cuprinde procesele, faptele, actele şi comportamentele subiecţilor economici şi

ale comunităţii internaţionale privite atît prin prisma legăturilor economice dintre economiile naţionale,

cît şi ca întreg considerat la scară planetară sau zonal internaţională.

1.3 Metode şi tehnici de cercetare şi analiza economica

Metoda reprezintă mijlocul sau calea ce trebuie de urmat pentru a ajunge la adevăr, avînd un rol

decisiv în realizarea obiectivelor propuse de către cercetători. Metoda reese din specificul obiectului de

studiu al fiecărei ştiinţe. Ca orice altă ştiinţă economia politică dispune de o metodă de cercetare, dar fiind

o ştiinţă relativ tînără ştiinţa economică a împrumutat unele instrumente şi tehnici de analiză de la ştiinţe

anterior constituite pe baza unui proces complex îndelungat. Ca urmare a unor dezbateri furtunoase, s-a

impus ideea, conform căreia “metoda unei ştiinţe depinde de natura acesteia”.

Astfel, metodele şi tehnicile de cercetare utilizare de ştiinţa economică sînt:

a. Unitatea inducţiei-deducţiei este o cale de cercetare economică şi de expunere a rezultatelor

cercetării, care implică multe din celelalte tehnici şi instrumente.

- inducţia – modul de a reacţiona de la general la particular, de la fapte la generalizări economice. Este

operaţiunea intelectuală de cunoaştere a esenţei sau a principiilor plecînd de la formarea atentă a

fenomenelor, faptelor şi actelor economice.

- deducţia – realizează operaţiunea intelectuală de înţelegere a unor manifestări sau fenomene, plecînd

de la principiul sau esenţa acestora. Este modul de a cerceta economia de la general la particular.

6

b. Principiul „ceteris paribus”- pleacă de la premisa că unele elemente ale analizei economice

sînt stabile, în timp ce altele sînt variabile. Este o metodă bazată pe principiul logicii, anume prin

stabilirea unui punct stabil pentru a explica fenomenul complex. (ex: cererea la paltoane, unde numărul

consumatorilor este un element stabil, iar moda variabilă).

c. Abstracţia ştiinţifică, se explică prin faptul că cercetătorul îşi ea ca bază pentru analiză un

fenomen necunoscut, imitînd faptul că celelalte sînt cunoscute, astfel făcînd abstracţie.

d. Unitatea dintre analiză şi sinteză. Analiza presupune descompunerea fenomenului complex în

elemente sale componente şi cercetarea fiecăreia dintre acestea ca părţi necesare ale întregului. Sinteza

presupune unirea elementelor analizate într-o unitate integră.

e. Unitatea dintre metoda istorică şi logică. Cercetarea istorică – reflectă, descrie şi fixează

faptele şi evenimentele, aşa cum s-au petrecut ele în timp. Cercetarea logică – metoda care presupune

trecerea de la abstract la concret, preluînd din procesul istoric real numai ceea ce este esenţial şi constituie

verigi necesare.

f. Unitatea analizei cantitative şi calitative. Pornindu-se de la premisa că se caracterizează printr-o

asemenea unitate, cercetarea trebuie să ţină seama de conexiunile dintre actele şi faptele, de aspectul

calitativ al lor, dar şi de măsura şi intensitatea acestora, de aspectul lor cantitativ.

g. Modelarea matematică (model economic), reproducerea economică a unui proces economic sub

forma unui sistem linear sau analog, în scopul studierii modului de desfăşurare a procesului şi

fenomenului real, constituie o treaptă importantă în ridicarea de la abstract la concret, în realizarea

efectivă a unităţii analizei calitative şi cantitative.

7

Tema 2. Fundamentele activităţii economice

2.1. Activitatea economică – formă principală a acţiunii sociale

2.2. Tensiunea dintre nevoi şi resurse. Raritate şi alegere

2.3. Statica şi dinamica economică. Legile economice

2.1. Activitatea economică – formă principală a acţiunii sociale

Societatea omenească constituie un sistem alcătuit dintr-un ansamblu de activităţi şi raporturi

structurate pe nivele şi subsisteme, care condiţionează traiul oamenilor. Privită ca un sistem, societatea

are ca axă centrală activitatea economică, care formează principalul subsistem al sistemului social.

E - economia

P - politica

I - instituţiile

Sn - sanatatea

C - cultura

S – ştiinţa (şcoala)

Scopul activităţii economice este crearea bunurilor bunurilor necesare satisfacerii nevoilor umane,

deoarece resursele existente în natură sînt întotdeauna insuficiente în comparaţie cu nevoile nelimitate.

Prin activitatea economică oamenii se străduie să reducă decalajul dintre ele, astfel se poate afirma

că activitatea economică este:

1. Procesul de transformare a resurselor în bunuri economice pentru a satisface nevoile umane.

2. Activitatea economică reprezintă ansamblul acţiunilor, actelor, faptelor, comportamentelor agenţilor

economici pentru obţinerea şi utilizarea bunurilor economice necesare existenţei umane.

Odată cu dezvoltarea societăţii activitatea economică devine tot mai complexă multiplicîndu-şi

formele ei de manifestare. Polii activităţii economice sînt: producţia şi consumul, astfel consumul dă sens

şi scop activităţii economice, iar producţia este un mijloc de realizare a scopului. Între aceşti doi poli se

dezvoltă o serie de activităţi, care se extind sau se restrîng în funcţie de loc, timp sau alte variabile ca:

resurse materiale, umane, financiare, informaţionale, ş.a. În secolul al XX-lea sfera activităţii economice

s-a îmbogăţit cu noi activităţi necunoscute în trecut (servicii de management şi marketing,

prelucrarea/furnizarea informaţiei). Prin natura sa activitatea economică este dinamică şi istorică

modificîndu-şi în permanenţă structura şi dimensiunile sub influenţa progresului tehnico-ştiinţific şi

diviziunii muncii. Astfel activitatea economică a evoluat de la timpul pastoral – meşteşugăresc – agricol –

industrial – informaţional.

Activitatea economică are următoarele caracteristici:

Mediul social

M N

Mediul natural

C

S

E p

I S

n

8

- este principala forma de activitate practică a omului, care prin intermediul producţiei de bunuri şi

servicii susţine întreaga viaţă a societăţii umane formînd temelia pe care se dezvoltă societatea;

- este guvernată de principiul raţionalităţii economice/hedonistic;

- are ca motivaţii nevoile economice ale membrilor societăţii;

- este o activitate transformatoare atît a mediului natural, cît şi a celui social precum şi a subiecţilor

economici însăşi;

- îndeplineşte o funcţie de întreţinere conservare şi dezvoltare a celorlalte activităţi din societate.

Prin rezultatele ei asigură satisfacerea nevoilor vitale ale oamenilor şi creează premise pentru apariţia de

noi nevoi, care odată satisfăcute generează alte categorii de nevoi pentru a căror satisfacere apar şi se

dezvoltă noi forme de activităţi economice;

- este dependentă de mediul natural, deoarece el constituie cadrul şi sursa primară de obţinere a

bunurilor economice.

Fiind o activitate complexa activitatea economica se clasifică după următoarele criterii:

a. după forma materială a rezultatului:

- primară – agricultura, industria extractivă;

- secundară – industria;

- terţiară – serviciile;

- cuarternară –informaţiile.

b. după ramura de activitate:

- industria;

- agricultura;

- comerţul,transportul;

- telecomunicaţiile

c. după nivelele activităţii: microeconomia; mezoeconomia; macroeconomia; mondoeconomia.

d. după modul de organizare: asociaţii cooperatiste, unităţi de diferite dimensiuni, întreprinderi

individuale, ş.a.

2.2. Tensiunea dintre nevoi şi resurse. Raritate şi alegere

Conceptul de nevoi este unul dintre cele mai des folosite, însa nu există un consens asupra

conţinutului său fiind definit divers:

1. Nevoile – cerinţe ale existenţei oamenilor ca membri ai societăţii, a căror satisfacere presupune

consum de bunuri economice.

2. Nevoile – preferinţe, dorinţe, aşteptări ale oamenilor de a fi şi de a însuşi bunuri, toate acestea

fiind condiţionate şi devenind efective în funcţie de nivelul dezvoltării economico-sociale şi de nivelul de

dezvoltare al individului.

3. Nevoile – dorinţele ce pot fi satisfăcute în societatea în care trăim.

9

În mişcarea şi satisfacerea nevoilor economice un rol esenţial revine consumului şi producţiei.

Consumul satisface nevoile şi în acelaşi timp generează noi nevoi, dînd mereu imbold producţiei pentru

crearea de noi bunuri. Avînd rol de impuls primar al activităţii umane, nevoile economice au un puternic

impact asupra întregii vieţi economico-sociale.

Nevoile au următoarele caracteristici:

- au un caracter subiectiv şi sînt foarte diferite;

- sînt imboldul principal al activităţii economice şi totodată scopul lor;

- sînt nelimitate ca număr din cauza următorilor factori: dezvoltarea societăţii (comuna primitivă –

societatea contemporană); publicitatea (reducerea timpului de informare); procesul de imitare.

Ţinînd cont de aceste caracteristici a apărut legea nevoilor crescînde, care afirmă: cantitatea şi

calitatea nevoilor umane cresc în permanenţă.

- sînt limitate în volum, astfel nevoile primare (hrana) descresc în intensitate pe măsură ce sînt

satisfăcute, iar nevoile secundare (a învăţa) cresc în intensitate pe măsură ce sînt satisfăcute;

- sînt foarte dinamice, adică îşi modifică structura în funcţie de nivelul dezvoltării societăţii şi a

indivizilor;

- sînt complementare între ele şi substituibile unele cu altele.

Clasificarea nevoilor:

a. după domeniul de manifestare:

- naturale sau materiale;

- sociale (apărarea statului-serviciul militar);

- spirituale (de a vizita muzee, expoziţii de artă, de a merge la cinema, ş.a);

b. după importanţa lor pentru om:

- primare (hrană);

- secundare (învăţătură);

- terţiare (cultură, ridicarea intelectului uman);

c. după natura bunului cu care se satisfac:

- nevoi satisfăcute cu bunuri materiale;

- nevoi satisfăcute cu bunuri nemateriale;

d. după durata manifestărilor:

- nevoi curente;

- nevoi periodice;

- nevoi rare;

- nevoi singulare;

e. după relaţia dintre ele:

- nevoi complementare; - nevoi substituibile;

f. după posibilitatea de satisfacere:

- nevoi reale/nevoi nereale; - nevoi solvabile/nevoi nesolvabile;

10

g. după urgenţa satisfacerii lor:

- nevoi urgente/presante;

- nevoi mai puţin presante (amînate).

Cunoaşterea ierarhizării nevoilor are un rol important în luarea deciziilor strategice de management

şi marketing. Satisfacerea nevoilor se realizează prin consumul de bunuri obţinute în urma activităţii

economice din resurse economice.

1. Resurse economice – totalitatea elementelor necesare producerii bunurilor economice.

2. Resurse economice – ansamblu de mijloace naturale, materiale sau umane utilizate în activitatea

de consum pentru satisfacerea nevoilor umane.

Resursele economice au următoarea structură:

- resurse umane (omul), pot fi caracterizate cantitativ (număr), calitativ (instruire) şi

structural (vîrstă, sex, provenienţă socială).

Totalitatea populaţiei se împarte în 2 categorii:

a. populaţia activă (aptă de muncă): - populaţia ocupată în cîmpul muncii;

b. şomerii, persoane apte de muncă, dar nu au un loc de muncă, înregistrată la oficiul forţei de muncă

şi care se află în permanentă căutare a unui loc de muncă.

- resurse naturale, care pot fi regenerabile şi neregenerabile;

- resurse financiare – banii;

- resurse informaţionale.

Totalitatea resurselor economice au aceeaşi caracteristică, ele sînt limitate faţă de nevoile umane.

Legea rarităţii resurselor – volumul, calitatea şi structura unei resurse economice se modifică

mult mai lent decît volumul, calitatea şi structura nevoilor umane.

Preocuparea din totdeauna a oamenilor de a alege resursele şi de a ierarhiza folosirea lor pentru

satisfacerea cît mai eficientă a nevoilor reprezintă problema fundamentală a economiei, care poate fi

redusă la 3 întrebări vitale:

Tabelul. Problemele fundamentale ale economiei mondiale

Nr. Întrebarea Răspunsul

1. Ce să producă? Ce bun şi în ce cantitate să se producă cu resursele disponibile, deoarece utilizînd resursele într-un anumit mod pierdem posibilitatea de ale folosi într-un alt mod.

2. Cum să producă? Cu tehnici şi tehnologii să se producă astfel ca bunurile să se obţină într-un mod cît mai eficient. E = Rezultat obţinut/ Resurse cheltuite = Venit/Cheltuieli = (Efect/Efort)*100% E - eficienţa

3. Pentru cine să producă?

Determinarea modului şi criteriilor de distribuire a bunurilor către membrii societăţii.

Insuficienţa resurselor în raport cu nevoile impune subiecţilor economici 2 variante alternative de

alegere:

11

- să folosească aceeaşi resursă pentru satisfacerea mai multor nevoi stabilind o anumită ordine de

prioritate a acestora (suma de bani pentru alimente şi îmbrăcăminte);

- să înlocuiască o resursă cu alta pentru satisfacerea nevoii, dacă aceasta este posibil (maşina -

trenul - avionul).

Decizia agentului economic are la bază un anumit scop: atingerea unei satisfacţii maxime cu un

minim de cheltuieli. Acceptînd să folosească o resursă în locul alteia pentru satisfacerea unei nevoi

agentul economic trebuie să fie convins că decizia luată este cea mai bună şi îi asigură o satisfacţie cel

puţin egală cu resursa înlocuită.

În cercetarea posibilităţilor alternative de producţie şi luarea deciziilor se foloseşte curba

posibilităţilor alternative de producţie.

1.) A, B, C, D, E – cu un volum dat de resurse

pot fi produse 2 bunuri în combinaţii diferite.

Situaţie de utilizare deplină a resurselor disponibile.

2.) L, K – cantitatea de bunuri dorită a fi produsă,

în condiţii de raritate a resurselor.

3.) F – cantitatea de bunuri dorită de a fi produsă

în condiţii de neutilizare totală a resurselor.

Exemplu:

A (milioane) B (milioane) C (milioane) D (milioane) E (milioane)

Utilaje 0 1 2 3 4

Încălţăminte 10 9 7 4 0

Legea costurilor crescînde – pentru obţinerea unei cantităţi suplimentare a unui bun, societatea trebuie să

sacrifice cantităţi continuu crescînde din celălalt bun.

Producţia ambelor bunuri Producţia bunului x

creşte pe baza utilizării creşte pe baza

unei tehnologii mai perfecţionării tehnol.

performante ce consumă bunului x.

mai puţine resurse economice.

Din mai multe variante agentul economic alege una pe care o consideră cea mai avantajoasă, şi

renunţă la celelalte. pierderea pe care o suportă, în cazul renunţării la anumite variante poate fi

determinată cu ajutorul costului alternativ.

Costul alternativ – costul sau valoarea alternativelor la care renunţă şi pe care le sacrifică agentul

economic, atunci cînd alege una din două sau mai multe alternative.

Costul alternativ – valoarea celei mai bune variante la care se renunţă.

12

Cu cît alternativele sacrificate prezintă o mai mare importanţă pentru agentul economic, cu atît costul

alternativ este mai ridicat şi invers.

2.3. Statica şi dinamica economică. Legile economice

Activitatea economică se desfăşoară în condiţiile şi pe baza unor multiple legături de

intercondiţionare, ce se află într-o continuă modificare în timp. Unele dintre aceste legături se manifestă

la suprafaţa economiei, fiind uşor observate, altele se derulează în profunzime şi trebuie studiate

sistematic.

Fenomen economic – forma exterioară a activităţii economice, sau acele elemente care pot fi

cunoscute de către oameni direct, pe bază de experienţă (oferta, cererea, preţul, profitul, impozitele, ş.a.).

Privite în mişcare, dinamică, fenomenele economice devin procese economice – transformările sau

dezvoltarea în timp şi spaţiu a activităţii economice.

Fenomenele economice se leagă între ele, iar procesele economice se desfăşoară în timp pe baza unor

relaţii de dependenţă cauzală sau mutuală.

Relaţie cauzală – o cauză care determină mai multe efecte, fie mai multe cauze care determină un

singur efect.

Relaţie mutuală – relaţiile de dependenţă reciprocă dintre fenomenele şi procesele economice.

Legi economice – totalitatea relaţiilor cauzale sau mutuale, repetabile între fenomenele şi procesele

economice.

Principalele trăsături ale legilor economice sînt:

- raporturile dintre procese, fapte, acte devin devin necesare numai dacă sînt îndeplinite anumite

condiţii în prealabil ( ex: agenţii economici realizează actul de vînzare-cumpărare numai dacă există piaţă,

dar ei nu sînt forţaţi sa vîndă sau să cumpere; legile pieţii vor acţiona numai atunci cînd agenţii economici

realizează actul de vînzare-cumpărare).

- Formularea legilor economice se face pe baza comportamentului uman.

- Deşi au un caracter general, legile economice au totodată şi un caracter specific, cu unele excepţii.

- Legile economice sînt compatibile cu iniţiativa şi activitatea individului.

- Legile economice oferă şi unele previziuni pe viitor, dar ele nu sînt suficient de sigure şi clare.

Cînd oamenii le vor cunoaşte îndeajuns, previziunea economică se va face tot cu atîta siguranţă ca şi cea

privind mişcarea corpurilor cereşti.

Prin esenţa lor legile economice nu limitează libertatea de acţiune şi iniţiativă, dar raportarea

acţiunilor oamenilor la cerinţele legilor economice reprezintă condiţia unei activităţi economice utile şi

eficiente. Cunoaşterea lor permite formularea unor decizii corecte pentru asigurarea raţionalităţii

activităţii economice.

13

Tema 3: Forme de organizare şi funcţionare a economiei

3.1. Forme fundamentale de organizare şi funcţionare a economiei

3.2. Sistemul economic şi modelele sale principale

3.3. Economiile contemporane: economii mixte

3.4. Esenţa şi rolul instituţiilor în dezvoltarea economică.

3.1. Forme fundamentale de organizare şi funcţionare a economiei

În societatea contemporană pot fi identificate 2 forme de satisfacere a nevoilor:

- din producţia proprie – direct prin autoconsum;

- consumînd bunurile economice produse de alţii obţinute indirect prin schimb.

Ţînînd cont de aceste 2 forme se pot identifica 2 forme fundamentale de organizare şi funcţionare a

economiei: economia naturală şi economia de schimb.

1. Economia naturală - reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice

în care nevoile de consum sînt satisfăcute din rezultatele propriei activităţi fără a apela la schimb.

Economiei naturale îi sunt proprii următoarele trăsături:

14

- a fost dominată în condiţiile unui nivel scăzut de dezvoltare economică, o gamă restrînsă de

necesităţi sau trebuinţe, cele biologice sunt preponderente;

- fiecare producător avea o activitate diversificată producînd o gamă bună de bunuri de calitate mică;

- economia era izolată de celelalte activităţi avînd un nivel scăzut al eficienţei;

- principala sursă pentru activitatea economică era culesul, vînătoarea şi cultivarea pămîntului.

De-a lungul timpului economia naturală a cunoscut o tendinţă continuă de reducere, în prezent

elemente ale economiei naturale mai sunt prezente doar în gospodăriile agrare tradiţionale prezente în

ţările slab dezvoltate din punct de vedere economic.

2. Economia de schimb – acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în care

agenţii economici produc bunuri în scopul vînzării lor, obţinînd în schimbul lor altele necesare satisfacerii

nevoilor proprii.

Economia de schimb se manifestă sub 2 forme:

a. economia de schimb naturală/marfară (trocul);

b. economia de schimb monetară.

Iniţial schimbul era accidental/întîmplător şi avea loc, de regulă, la hotarele comunităţilor, cetăţilor

sau oraşelor. Schimbul cuprindea un număr redus de produse şi se realiza sub forma trocului. M1 = M 2 ca

V(M1) = V(M2).

Trocul ca formă de schimb a devenit incomod, iar dificultăţile sale au determinat apariţia unei mărfi

cu funcţie de intermediar al schimbului, care să fie acceptată de toţi agenţii economici şi în schimbul

căreia aceştia să poată obţine produsele dorite. Recunoaşterea generală a unei mărfi cu rol de intermediar

a schimbului a constituit un prim pas pe drumul îndelungat al apariţiei banilor. Odată cu apariţia banilor

economia de schimb a căpătat denumirea de economie de schimb monetară dată de relaţia M1 = B = M2.

Economia de schimb poate fi caracterizată de următoarele particularităţi:

- specializarea agenţilor economici pe criterii economice, ce are la bază diviziunea socială a muncii,

ceea ce duce la apariţia agenţilor economici specializaţi pe: ramuri, profesii, teritorii.

Specializarea agenţilor economici oferă următoarele avantaje:

a. duce la creşterea rezultatelor utilizînd acelaşi efort;

b. duce la creşterea calităţii bunurilor ;

c. creşterea productivităţii muncii;

d. impune cooperarea şi conlucrarea agenţilor economici.

- activitatea economică are loc în jurul pieţei, care devine instituţia centrală şi locul de întîlnire al

cererii şi ofertei.

- prezenţa fluxurilor dintre agenţii economici.

Fluxul economic este mişcarea bunurilor economice şi a banilor de la un grup de agenţi la altul în

decursul unei perioade de timp determinate. Există 2 categorii de fluxuri:

15

a. fluxuri monetare, unde circulă banii;

b. fluxuri reale, unde circulă bunurile, factorii de producţie.

Totalitatea fluxurilor prezente în societate într-o perioadă de timp dată, existente între diverse

grupuri de agenţi economici poartă denumirea de circuit economic.

Pe parcursul evoluţiei ştiinţei economice au fost diferite idei cu privire la formarea circuitului

economic (John Batisay, Keynes).

În prezent circuitul economic poate fi reprezentat sub formă simplă (cu 2-3 agenţi economici) şi

compusă (cu mai mulţi agenţi economici).

Venituri, rentă, dobîndă Bunuri şi servicii Cheltuieli de consum

Lucru, muncă, resurse

Bunuri şi servicii

Cheltuieli de consum Impozite Impozite

Burse, Salarii Ajutoare

Figura. Circuitul economic cu 2 agenţi Premii

Figura. Circuitul economic cu 3 agenţi

Ajutoare Factori de producţie

Venituri, bunuri, servicii

Impozite Cheltuieli Bunuri şi Economii,

Capital dobîndă

Econ., Bunuri şi Cheltuieli Împrumuturi,

dobînzi Capital dobîndă

Export

Pensii,

Salarii, Import

Bursa Bunuri Bunuri si

Capital Capital

Cheltuieli Cheltuieli

Economii, dobînzi

Împrumuturi, impozite,

dobîndă

Împrumuturi, dobînzi, economii

Economii, dobînzi

Figura. Circuitul economic cu mai mulţi agenţi

- bunurile în economia de schimb îmbracă forma de marfă. Bunul este o totalitate de elemente

necesare pentru satisfacerea nevoilor umane.

Bunurile economice se pot clasifica astfel:

Menaje Întreprinderi Menaje

Statul

Întreprinderi

Menaje

Statul Instituţiile financiare

Întreprinderi

Restul

lumii

Piaţa de bunuri

şi capital

16

- după destinaţia bunurilor:

a) bunuri de consum (pîinea, haina);

b) bunuri de producţie (materia primă).

- după sectorul de provenienţă al producătorului:

a) bunuri publice;

b) bunuri private.

- dupa modul de utilizare:

a) bunuri complementare – sînt bunurile care satisfac aceeaşi nevoie şi se completează reciproc unul pe

altul (maşina - benzina);

b) bunuri substituibile – acele bunuri ce satisfac aceeaşi nevoie şi se substituie unul pe altul (apa şi

sucul).

Astfel, într-o societate în care economia se află la un anumit nivel de dezvoltare forma de

organizare se află sub influenţa sistemului economic de schimb monetar, şi doar în unele state

subdezvoltate mai există sistemul economic de schimb natural.

3.2. Sistemul economic şi modelele sale principale

Pe parcursul istoriei formele concrete de organizare a activităţii economice au evoluat fără încetare,

însă oricum elementele de bază rămîneau într-o interdependenţă mai mult sau mai puţin stabilă.

Astfel sistemul economic constituie o anumită modalitate de organizare a vieţii economice şi

sociale al unei ţări. El vizează felul de utilizare a resurselor economice, de organizare şi funcţionare a

procesului de producţie şi trecere a bunurilor create de le producător la consumator.

Bunuri nemateriale

(serviciile)

Bunuri materiale

nondurabile (hrana)

Bunuri materiale

(bunurile care au

conţinut material )

Bunuri economice (bunurile

obţinute în urma activităţii

economice)

Bunuri materiale

semidurabile(îmbră

cămintea)

Bunuri materiale

durabile (clădirile)

Bunuri libere (bunurile

libere în natură ca: apa, aerul)

Bunuri

17

Pornind de la problema fundamentală a economiei, aceea a raportului dintre resurse limitate şi

nevoile în continuă creştere şi diversificare, nelimitate, orice societate, după cum am menţionat anterior,

trebuie să răspundă la trei întrebări esenţiale şi interdependente: ce, cum şi pentru cine. Modul de

soluţionare a acestor întrebări diferă în timp şi spaţiu, iar delimitarea tipurilor fundamentale ale sistemelor

economice poate fi realizată prin modul cum se răspunde la trei întrebări de bază:

- cine decide?

- care sînt motivaţiile dominante ale deciziei?

- care sînt instituţiile cheie ale cadrului în care se adoptă deciziile?

Răspunzând la aceste întrebări se pot distinge trei sisteme economice principale:

ă (economie centralizată).

Sistemul economiei naturale reprezintă acel sistem economic prin care fiecare comunitate îşi

satisface necesităţile din rezultatele propriei activităţi fără a apela la schimb. În cadrul economiei naturale

activitatea economică se realiza în principal la nivelul gospodăriilor individuale, care erau independente

una faţă de alta. Motivaţia principală a deciziilor acestora era crearea bunurilor destinate autoconsumului.

Fiecare comunitate producea aproape tot de ce avea nevoie, folosind numai resursele proprii.

Sistemul economiei de piaţă reprezintă acel mod de organizare a economiei care se întemeiază pe

mecanisme obiective ce pun în valoare forţele pieţei şi în care raportul dintre cerere şi ofertă determină

principiile de prioritate în alocarea şi utilizarea resurselor materiale, umane şi financiare disponibile.

Motivaţia dominantă a oricărei decizii este urmărirea obţinerii celui mai mare câştig monetar individual,

iar resortul principal al activităţii economice este concurenţa.

Sistemul economiei de comandă. Iniţiativa decizie economice aparţine unei autorităţi centrale (statul

decide ce, cum de produs). Motivaţia dominantă a oricărei decizii economice este interesul general al

colectivităţii naţionale, preocuparea pentru bunăstarea socială, de realizarea cărora depinde şi satisfacerea

intereselor personale. Profitul este doar un indicator a unei bune gestiuni, dar niciodată un stimulent al

activităţii economice.

În realitate, nici într-o societate contemporană economia nu se reprezintă într-o formă pură a

vreuneia dintre modelele de mai sus. Economiile contemporane sunt economii mixte.

Indiferent de sistemul economic existent, reeşind din raportul resurse limitate şi nevoi crescînde,

orice societate îşi pune trei întrebări esenţiale: ce, cum şi pentru cine de produs.

Ce bunuri producem, în ce cantităţi, de ce calitate şi când?

Producem azi mai multe bunuri necesare consumului curent, sau mai multe bunuri necesare

investiţiilor, pentru a creşte potenţialul producţiei viitoare. Producem mult dar de calitate proastă, sau

producem puţin dar de calitate superioară?

18

Cum trebuie să producem?

Variantele sunt în dependenţă de resursele disponibile, tehnologiile existente, de sistemul economic

existent. Astfel de exemplu energia poate fi obţinută din cărbune, hidrocentrale, hidrocarburi sau centrale

nucleare. Vom utiliza una sau mai multe resurse, în funcţie de disponibilitate, de gradul de poluare etc.

Pentru cine sunt produse bunurile?

De altfel ne referim la repartizarea rezultatului economic. Optăm pentru o polarizare a societăţii, sau

pentru o repartizare echitabilă?

Această problemă nu poate fi întrutotul abordată prin prisma gîndirilor antice. Deoarece pentru

această problemă forţa motrică o constituie raportul resurse limitate şi nevoi crescânde, putem analiza

fenomenul în teoriile economice recent. Chiar vorbind despre mercantilişti, aceştea nu recunoşteau

bunurile economice ca sursă de îmbogăţire, ci numai aurul care era destul de disponibil. La aceste

întrebări antichitatea încă nu căta răspunsuri. Această problemă este analizată mult de liberalii clasici.

A.Smith era primul care vorbea despre specializarea ţărilor în producerea unui tip de produs, reeşind din

economia factorilor. Tot el consideră repatiţia veniturilor între clase sociale ca fenomen raţional. Totuşi se

produceau bunuri menite consumului curent, investiţiile fiind puţin tratate.

F.List deopotrivă consideră raţional pentru o ţară să aplice o politică de protecţionism, punând

accentul pe forţele productive proprii. În centru el plasează industria, aceasta asigurând utilizarea deplină

a factorilor de producţie. El nu raţionează asupra economisirii resurselor, vorbind despre o industrializare

şi producere maximă. Creşterea valorii adăugate este un fenomen pozitiv, dar pentru sunt produse atâtea

bunuri?

Socialiştii nu pun accent deosebit pe calitatea şi varietatea bunurilor. Ei plasează în centrul atenţiei

socialul, ignorând divizarea pe clase a societăţii. Rezultatul activităţii economice trebuie repartizat în mod

egal. Totuşi problema limtă de resurse încă nu era acută, cu atît mai mult că în special socialismul era

dezvoltat în Rusia, cu un potenţial economic mare.

Printre primii economişti care serios tratează probleme date a fost Keynes. El consideră producerea

bunurilor doar pentru consumul curent o politică greşită. El pledează pentru investiţii masive, pentru o

creştere economică pe termen lung. Totuşi consumul curent nu poate fi exclus, acesta fiind sursa

principală de formare a veniturilor.

3.3. Economiile contemporane: economii mixte

Sistemul economic reprezintă o modalitate specifică de utilizare a resurselor economice rare, de

organizare a procesului de producție și de trecere a bunurilor create de la producator la consumator.

Trăsaturile definitorii ale sistemului economic de piață:

Preponderența proprietății private

Economia este descentralizată

19

Centrul activității economice și principalul regulator al acesteia este piața concurențială.

Scopul nemijlocit este profitul, mai bine spus maximizarea acestuia

Prețul la marea majoritate a bunurilor materiale și serviciilor se formează liber

Agenții economici se află într-o stare de concurență permanentă

Cu toate aceste trasături în economia mondială apare necesitatea unui model de sistem a

economiei contemporane unic, dar putem spune cu certitudine că așa ceva nu e posibil, deoarece fiecare

țară sau mai bine spus stat are o mulțime de modele concrete a economiei de piață și oricare economie

națională poate fi încadrată într-un model sau altul.

Economiile contemporane sunt economii mixte în care se îmbină elementele definitorii ale

economiei de piață cu implicarea statului în economie , aceasta datorîndu-se necesității implimentării de

către stat a unor legi ce îl va favoriza.

Deci, prin economia mixtă (sau sistemul economic mixt) înțelegem o îmbinare organic , în

proporții diferite a elementelor sistemului economiei de piață cu implicarea statului în economie, o

îmbinare a sectorului privat cu sectorul de stat, a mecanismelor pieței cu reglementare public, a micilor

întreprinderi cu marile corporații, o îmbinare a mecanismelor de diferențiere de avere cu asigurarea

anumitor garanții sociale.

Criteriile de diferențiere a economiei mixte:

Masura intervenției statului în viața economic

Ponderea sectorului public în structura proprietății și a PIB

Instrumentele predominante ale implicării statului în activitatea economică (prin monedă, prin

planificare, prin bugetul de stat etc)

Locul pieței în societate

În literatura de specialitate se întîlnesc și se cunosc mai multe modele a economiei mixte

contemporane, dar pînă la urmă cele mai cunoscute sunt:

Modelul neoamerican sau i se mai spune american, sau anglo-saxon

Modelul renan, sau de tip european care la rîndul său se divizează în modelul german și modelul

francez

Modelul chinezesc si japonez

Modelul nordic care mai este numit modelul suedez, el se refera la statele nordice ca Suedia,

Norvegia, Finlanda, Danemarca.

Modelul neoamerican sau i se mai spune american, sau anglo-saxon se întîlnește în principal

în SUA, Marea Britanie, Belgia, Canada și alte țări. Modelul american este un model liberal,cu un nivel

înalt al diferenţierii sociale şi cu o pondere redusa a sectorului de stat în economie. El se caracterizează

prin crearea de către stat a condiţiilor optimale de dezvoltare a antreprenoriatului,de stimulare a iniţiativei

private. Modelul american se defineşte de asemenea , printr-un amestec minimal al statului în activitatea

20

economică. În politica economică statul acordă prioritate susţinerii sectorului privat, încurajării

concurenţei, reglementării proceselor economice prin mecanismul pieţei.O trăsătură specifică a acestui

model este o diferenţiere enormă a salariilor.Un conducător de firmă poate avea un salariu de 110 ori mai

mare decît un simplu funcţionar al acesteia. Acest model este foarte eficient din punct de vedere

economic , dar generează o diferențiere socială fără precedent.

Modelul renan, sau de tip european care la rîndul său se divizează în modelul german și

modelul francez.

Modelul german se întîlnește în Germania , Austria și Olanda. Modelul german,intitulat de obicei

“economia socială de piaţă”, se caracterizează printr-o îmbinare reuşită între exigenţele pieţei cu protecţia

socială a populaţiei, politica economică fiind plasată în spaţiu între un liberalism tradiţional şi un dirijism

statal forţat. Sectorul de stat în economie se ridică pînă la 30 % .Totodată în modelul german ,spre

deosebire de cel american ,asistenţa medicală şi învăţămîntul sînt gratuite. Un rol deosebit este acordat

sistemului bancar, banca centrală beneficiind de o autonomie deplină şi servind drept mecanism de

reglementare a activităţii economice. În fine, în modelul german între salariul unui şef de firmă şi

funcţionarii acesteia diferenţa de salariu este relativ mică , doar pînă la 24 ori. Deasemenea trebuie de

menționat ca aici pensiile și alte alocații sociale sunt înalte, aici și clasa mijlocie este numeroasă ,

constituind 75 % din numarul total al populației.

Modelul francez sau i se mai spune etatist , se întîlnește în Franța și Italia și se distinge printr-o

pronunțată tentă dirijistă, deasemenea putem menționa că el este intermediar între modelul american și cel

german. Sectorul privat se îmbină cu un puternic sector public,rezultat în cea mai mare parte din mai

multe naţionalizări a întreprindelor de stat. O altă trasătură a acestui model este îmbinarea mecanismelor

pieţei cu un sistem special de planificare indicativă. În sectorul public se creează circa 30 -35 % din

volumul producției industriale.

Modelul chinezesc și japonez mai este numit si patrenist s-a format după cel de-al doilea

război mondial,în condiţiile cînd statul nipon ,avind nişte cheltuieli militare neînsemnate,în căuatarea

căilor de valorificare a avantajelor sale corporative, a purces la procurarea masivă a patentelor şi

licenţelor noilor descoperiri şi tehnologii americane şi europene.Acest model se caracterizează printr-un

rol important jucat în viaţa economică de marile coorporaţii susţinute de către stat şi aflate într-o

competiţie puternică între ele şi un rol activ jucat de stat în programarea economică.O trăsătură deosebită

a modelului japonez constă în faptul că nivelul salariului rămîne mereu în urma creşterii productivităţii

muncii.Acest fapt permite reducerea permanentă a costurilor şi ca urmare o competitivitate sporită a

mărfurilor japoneze pe pieţele internaţionale.Salariile şefilor de corporaţii japoneze sint doar de 17 ori

mai înalte decît salariile funcţionarilor simpli.

Modelul nordic care mai este numit modelul suedez, el se refera la statele nordice ca Suedia,

Norvegia, Finlanda, Danemarca se defineşte prin accentul pus pe politica sociala care urmăreşte scopul

21

reducerii inegalităţii de avere. Acest obiectiv se realizează printr-un mecanism special de redistribuire a

veniturilor în favoarea păturilor nevoiaşe.Stabilind o rată înaltă a impozitelor,statul acumulează în mîinele

sale pînă la 60-70 % din PIB,mai bine din jumătate care este folosit apoi în scopuri sociale.Sectorul de

stat joacă un rol important.Cea mai mare parte a serviciilor (medicină,învăţămînt..) sunt gratuite.

3.4. Esenţa şi rolul instituţiilor în dezvoltarea economică.

În activitatea umană a oricărei societăţi o importanţă primordială are "instituţionalizarea", datorită

căreia se menţine ordinea stabilită. Termenul "instituţie" are un conţinut multilateral, această noţiune

este reflectată în sens larg "cumulativ" ca: totalitatea normelor, regulilor, procedurilor şi mecanismelor

de realizare, care structurează (ordonează) relaţiile dintre oameni. După esenţa lor, instituţiile

reprezintă "regulile jocului" în societate. Ele reglementează normele şi structurile relaţiilor sociale,

funcţiile şi prerogativele structurilor de stat, diapazonul drepturilor şi obligaţiunilor individului,

mecanismul interacţiunii producţiei şi consumului, direcţiile de dezvoltare şi tipul de coordonare a

proceselor sociale.

Instituţii formale şi informale

Sub influenţa factorilor "cu caracter natural" (condiţii climaterice, aşezare geografică,

particularităţi regionale de organizare în vederea asigurării necesităţilor umane), au apărut şi s-au afirmat

instituţiile informale: tradiţii şi stereotipuri de gospodărire, obiceiuri şi norme religioase, etica şi

principiile morale ale popoarelor. Pe parcursul istoriei, s-au produs acumularea empirică şi selectarea

naturală a instituţiilor informale: "legi nescrise, respectate de oameni fără a fi puse la îndoială, deseori,

chiar şi fără a fi înţelese, care s-au transmis din generaţie în generaţie ca ceva firesc şi obligatoriu pentru

membrii comunităţii" (E. Feuraş. Mediul instituţional: formare, funcţionare, reformare. Chişinău, 2001,

p.91). Aceste norme se păstrează şi se transmit, asigurând succesiunea istorică în dezvoltarea social-

economică şi specificul naţional. În procesul evoluţiei sociale, instituţiile informale se completează cu

instituţii formale – reguli "scrise", care prevăd drepturile şi obligaţiile ce reglementează activitatea

economică. Din acestea fac parte: normele legislative (reguliledreptului de proprietate, reglementări

privind susţinerea concurenţei etc.) şi, de asemenea, mecanisme, organizaţii formate pentru asigurarea

controlului respectării regulilor "scrise". Instituţiile şi institutele formale se prezintă ca un rezultat al

activităţii subiective a oamenilor. Dacă instituţiile determină "regulile de joc" pe teritoriul dat, atunci

institutele reprezintă jucătorii – "organizaţiile" în spaţiul respectiv. Organizaţiile includ: 1) grupuri

politice (partide, guvern, parlament); 2) grupuri economice (firme, sindicate, patronate); 3) grupuri

sociale (familia, biserica). Instituţiile se modifică în timp şi spaţiu. Eficienţa lor, după cum demonstrează

experienţa empirică, în mare măsură depinde de gradul corespunderii instituţiilor informale.

Diversitatea funcţională a instituţiilor

22

Activitatea economică multilaterală se reflectă în particularităţile funcţionale ale instituţiilor.

Astfel, sfera economică este "pusă în ordine" de sistemul instituţiilor, care reglementează adoptarea şi

implementarea deciziilor legate de reproducerea bunurilor economice, de formarea şi utilizarea veniturilor

şi economiilor (institutul proprietăţii, institutul pieţei). Instituţiile "pur" politice determină forma

organizării puterii de stat. Propagarea şi aprobarea valorilor indicate, consolidarea societăţii reprezintă

funcţiile instituţiilor ideologice. Totodată, delimitarea instituţiilor după principiul funcţional este destul de

relativă – ele, fiind elementecomponente ale unui sistem, sunt îmbinate prin interdependenţe complexe.

Mai mult, una şi aceeaşi instituţie (de exemplu, statul) poate influenţa, într-un fel sau altul, diferite sfere

ale activităţii umane. În marea lor majoritate, instituţiile determină comportamentul concret-istoric al

subiecţilor, inclusiv motivarea şi eficienţa activităţii lor în sfera economică. Din aceste considerente,

"calitatea" sistemului instituţional – stabilirea proporţiilor şi completarea reciprocă a instituţiilor –

reprezintă condiţia inalienabilă a dezvoltării stabile a societăţii.

"Pivotul instituţional" şi importanţa lui.

În ansamblul său, diversitatea instituţiilor determină sistemul intern – "carcasa" societăţii.

Schematic, sistemul social, în integritatea subsistemelor principale (economic, politic, ideologic), poate fi

reprezentat în forma de piramidă specifică, al cărei spaţiu intern e reprezentat de instituţii, laturile - de

domeniile (sferele) de bază ale activităţii umane, iar baza – de mediul (material-tehnologic) de trai.

"Carcasei" instituţionale îi este specifică renumita inerţie, care, alături de limitarea resurselor şi

tehnologiilor, limitează scara şi ritmurile transformărilor social-economice. Mai întâi de toate este vorba

de conservatismul înrădăcinat în conştiinţa individuală şi socială a instituţiilor informale (a normelor

"nescrise") şi stereotipurilor de comportament. De regulă, subiecţii sociali (cetăţenii, firmele, organele de

conducere), aspirând la un comportament previzibil, "normal", preferă să urmeze stereotipurile de

"rutină" stabilite anterior. O dinamică (în timp şi spaţiu) mult mai mare posedă instituţiile formale. Dar,

totodată, atunci când legile, structurile există mult timp şi populaţia se adaptează la ele, de asemenea,

poate fi urmărit efectul inerţiei. Perfecţionarea sistemului instituţional are loc prin intermediul evoluţiei

spontane a normelor informale de comportament (a instituţiilor informale) şi a constituirii conştiente

(deseori, cu întârziere şi greşeli) a regulilor şi structurilor formale, aprobate la nivel legislativ (instituţii

formale). În dinamica istorică, normele şi regulile "convieţuirii" se schimbă neliniar şi destul de

inconsecvent. Cu ajutorul structurilor instituţionale, după afirmaţia lui D. North, "oamenii, pe parcursul

întregii istorii, au obţinut ordinea şi astfel au diminuat gradul neâncrederii lor". (D. North. Институты,

институциональные изменения и функционирование экономики. М., 1998, с.7).

Concretizăm – doar parţial. Actualmente, la nivelul majorităţii ţărilor şi a planetei în întregime,

este o ordine de convieţuire ineficientă, antiumană, ce duce la apariţia sentimentului lipsei de securitate şi

a neîncrederii populaţiei în viitorul său. În condiţiile în care mediul de trai devine tot mai complicat, sub

23

povara problemelor globale acute, societatea contemporană este nevoită să activizeze procesul de căutare

a instituţiilor „perfecte” atât la nivel naţional, cât şi la nivel mondial.

Tema 4: Teoria consumatorului: - utilitate, alegere şi echilibru.

4.1. Utilitatea economică – delimitări conceptuale

4.2. Surplusul consumatorului și preferințele consumatorului

4.3.Constrîgerea bugetară și linia bugetului

4.4. Alegerea şi echilibrul consumatorului. Abordarea statică şi dinamică

4.1. Utilitatea economică – delimitări conceptuale

Obiectul principal al oricărui individ raţional este satisfacerea maximă posibilă a nevoilor, în cazul

consumatorului acesta se realizează prin maximizarea satisfacţiei totale pe care oamenii speră să o obţină

prin consumul diverselor bunuri sau servicii. În economie satisfacţia aşteptată a se obţine prin consum

este caracterizată prin termenul de utilitate.

Utilitatea este satisfacţia sau plăcerea pe care un consumator anticipează să o obţină prin consum.

Utilitatea are un caracter subiectiv şi din acest motiv ea este nu numai dificilă a fi definită, ci şi de

măsurat. În teoria economică există 2 concepte cu privire la măsurarea utilităţii:

1. Conceptul cardinal – afirmă că fiecărei doze consumate i se poate atribui un număr ca măsură a

utilităţii. Această teorie a fost dezvoltată de reprezentanţii şcolii neoclasice L. Walaras şi K. Manager.

2. Conceptul ordinal – conform căruia utilitatea nu poate fi măsurată cu precizie, ci ne permite să

ierarhizăm preferinţele în raport cu nivelul satisfacţiei totale aşteptate a se obţine.

Din acest motiv, în prezent, utilitatea este măsurată prin unitatea de utilitate numită „util”.

Pentru existenţa unei utilităţi economice trebuie să existe simultant mai multe condiţii:

1. Să existe o concordanţă între caracteristicile bunului şi nevoile cărora li se adresează, deoarece

capacitatea de a satisface nevoile generată de calităţile bunului îi oferă utilitate. În lipsa caracteristicilor

nu există utilitate, deoarece bunul nu are folosinţă.

24

2. Cunoaşterea proprietăţilor bunului de către indivizi. Aceştia trebuie să fie convinşi că bunul cumpărat

le poate asigura serviciul dorit, preferat sau pur şi simplu să le ofere satisfacţia de al avea.

3. Existenţa posibilităţilor reale de procurare a bunului. Astfel, cu cît bunul este mai rar şi se obţine mai

greu de către indivizi, cu atît utilitatea lui este mult mai resimţită.

4. Durata şi intensitatea nevoii de a avea şi folosi un anumit bun. Bunul prezintă utilitate pentru individ

atît timp cît are nevoie şi nu dispune de el.

În teoria şi practica economică se operează cu 3 concepte de utilitate:

a. Utilitate individuală, prezintă plăcerea sau satisfacţia primită în urma consumului unui unităţi de

bun „Ui”.

b. Utilitate totală, satisfacţia totală pe care o persoană anticipează să o obţină în urma consumului

unei anumite cantităţi dintr-un bun şi se determină ca sumă dintre utilităţile individuale UT = ∑Ui , => UT

= Ui1 + Ui2 +…+ Uin

Utilitatea totală creşte odată cu cantitatea consumată, dar cu fiecare unitate suplimentară consumată

utilitatea individuală este tot mai redusă, deoarece scade intensitatea nevoii şi satisfacţia resimţită de

consumator. Acest fenomen are loc în baza legii saturaţiei, care afirmă că: pe măsura creşterii cantităţii

consumate dintr-un bun oarecare nevoia subiectului pentru acel bun scade în intensitate pînă se stinge.

c. Utilitatea marginală „UM” reprezintă satisfacţia suplimentară pe care speră să o poată obţine un

consumator prin consumul unei unităţi suplimentare dintr-un bun ceilalţi factori fiind presupuşi constanţi.

Se determină ca raport dintre variaţia utilităţii totale ∆UT la variaţia cantităţii consumate ∆Q.

UM = ∆ UT/∆Q = (UT1 –UT0)/(Q1 – Q0) =dUT/dQ

Conceptul de utilitate marginală, elaborat de fondatorii şcolii neoclasice (marginaliştii), ne arată

importanţa ce o are pentru o persoană creşterea consumului unui bun cu o unitate. Ei au afirmat că

utilitatea fiecărei unităţi suplimentare consumate dintr-un bun scade pe măsura satisfacerii nevoii.

Relaţiile dintre cantitatea consumată şi utilitatea unui bun existent este exprimată prin legea utilităţii

marginale descrescînde: intensitatea unei plăceri se reduce pe măsură ce bunul este consumat.

Reprezentarea grafică a utilităţii totale şi marginale este următoare:

25

Pentru maximizarea satisfacţiei pe care un consumator crede că o va putea reţine prin consumul

diverselor bunuri, trebuie ca venitul disponibil al consumatorului să fie alocat astfel încît ultima unitate

monetară cheltuită pentru procurarea fiecărui bun cumpărat să aducă o aceeaşi satisfacţie suplimentară.

În literatura de specialitate aceste afirmaţii se bazează pe regula de maximizare a utilităţii – alegerile

consumatorilor sînt legate de cantitatea de monedă la care o persoană este dispusă să renunţe pentru a

obţine unităţi suplimentare dintr-un anumit bun. Din punct de vedere analitic regula de maximizare a

utilităţii se exprimă prin relaţia:

UM(A) = P(A) P - preţul

UM(B) P(B) UM – utilitatea marginală

Adică consumatorul trebuie să compare utilitatea suplimentară obţinută cu costuri suplimentare efectuate

pentru obţinerea bunului dat. teoria utilităţii marginale are unele aplicaţii practice în cercetarea

comportamentului consumatorului ca: analiza surplusului consumatorului.

4.2. Surplusul consumatorului și preferințele consumatorului

În timpul schimbului comercial oamenii sunt satisfăcuţi, atunci cînd preţul real practicat pentru un

bun este mai mic decît suma pe care erau dispuşi să o plătească. Aceasta are loc, deoarece noi atribuim o

valoare totală mai mare lucrurilor pe care le cumpărăm decît valoarea pe care o plătim propriu-zis pe piaţă.

Teoria utilităţii marginale ne oferă în acest caz o cale de evaluare a cîştigului potenţial, care se

poate obţine prin schimb, cîştig numit în teoria economică surplusul consumatorului, care este diferenţa

dintre valoarea bunului (cît de mult suntem dispuşi să plătim pentru al procura) şi preţul aferent acelui

bun pe piaţă la un moment dat.

26

Diversitatea nevoilor de consum existente în societate duce la diversificarea preferinţelor

oamenilor şi a modelelor de consum. Pentru a asigura o eficienţă ridicată în analiza comportamentului

consumatorului şi a preferinţelor lui în literatura de specialitate se utilizează modelul hărţii curbelor de

indiferenţă.

Curba de indiferenţă (numită şi curbă de izoutilitate), arată ansamblul combinaţiilor de bunuri şi servicii

de la care consumatorul speră să obţină acelaşi nivel de satisfacţie (UT este aceeaşi sau constantă).

Preferinţele consumatorului sunt diferite atît de la individ la individ cît şi pentru unul şi acelaşi

individ în condiţii spaţio-temporale diferite. Preferinţele sunt diferite nu numai în raport cu caracteristicile

individului ci şi în dependenţă de obiectul acestuia. Astfel în dependenţă de categoria de bunuri

preferinţele pot fi: preferinţe pentru bunuri substituibile şi bunuri complementare.

Preferinţe pentru bunuri substituibile Preferinţe pentru bunuri complementare.

Preferinţe pentru bunuri reale Preferinţe pentru bunuri neutre

În realitate, dacă un individ este interesat atît de dobîndirea bunului x, cît şi de cea a bunului y, atunci

aceste preferinţe se demonstrează grafic prin intermediul curbelor de indiferenţă convexe la origine, care

se reprezintă astfel:

Totalitatea curbelor de indiferenţă care caracterizează

preferinţele unui consumator pentru anumite bunuri poartă

denumirea de harta curbelor de indiferenţă.

La baza acestui model se află următoarele proprietăţi:

1. se pot descrie o infinitate de curbe de indiferenţă, care ne

27

arată că preferinţele unui individ sunt nelimitate. Între acestea însă se

poate stabili o anumit ierarhie în raport cu utilitatea totală. Astfel combinaţia de pe curba de indiferenţă

U1 se află într-o relaţie de indiferenţă cu combinaţia C de pe curba de indiferenţă U1, deoarece utilitatea

totală a lui A este egală cu utilitatea totală a lui B.

A(U1) ~ C(U1) => UT(A) = UT(C), dar se află într-o situaţie de inferioritate faţă de combinaţia B de pe curba

de indiferenţă U2, deoarece UT(A) < UT(B).

2. curbele de indiferenţă nu se pot intersecta niciodată.

3. Panta curbei de indiferenţă (pantă – unghiul de înclinaţie) se numeşte rata marginală de substituţie a

bunurilor şi se determină după relaţia:

RMS(B) = - ∆ Y UT = constantă sau se calculează după relaţia RMS(B) = UM(x)

∆ X UM(y).

Din punct de vedere economic, rata marginală de substituţie caracterizează pragul pînă la care se

justifică substituirea unui bun cu altul.

4.3.Constrîgerea bugetară și linia bugetului

Constrîngerea bugetară arată care este ansamblul combinaţiilor pentru un consumator pe care

poate să şi le permită să le consume în limita venitului de care dispune (V) şi în raport cu preţurile

practicate la un moment dat pe piaţă. Adică sunt ansamblul combinaţiilor ce îndeplinesc condiţia: P(x) +

P(y) ≤ V, unde P(x), P(y) sunt preţul bunurilor x şi y. Atunci, cînd consumatorul foloseşte întreg venitul

disponibil pentru procurarea bunurilor, linia bugetului se descrie astfel:

X*P(x) + Y*P(y) = V, y,x – cantitatea de bun cumpărată.

LB – linia bugetului

CB – costul bunului

X*P(x) + Y*P(y) = V

LB – linie de interferenţă restricţionată de mărimea venitului, panta LB este raportul dintre preţurile celor

2 bunuri. RMS = - P(x)/P(y).

Constrîngerea bugetară şi linia bugetului sunt influenţate de un şir de factori, dintre care cei mai

importanţi sunt: modificarea venitului disponibil şi modificarea preţului unui bun.

1. Creşterea venitului disponibil. În urma creşterii venitului disponibil linia bugetului se va deplasa la

dreapta în sus paralelă cu prima linie a bugetului, panta liniei bugetului rămînînd aceeaşi.

2. Reducerea venitului disponibil. Dacă venitul disponibil se reduce linia bugetului se va deplasa la

stînga în jos, paralel cu linia bugetului iniţială. Panta liniei bugetului rămînînd constantă.

28

Creşterea venitului disponibil Reducerea venitului disponibil

3. Creşterea preţului bunului x. În cazul modificării preţului are loc doar modificarea pantei liniei

bugetului . În cazul creşterii preţului, panta liniei bugetului devine mai mare decît panta liniei bugetului

iniţială. În cazul reducerii preţului bunului x panta liniei bugetului este mai mică decît panta liniei

bugetului iniţială.

Creşterea preţului bunului x Reducerii preţului bunului x

4.4. Alegerea şi echilibrul consumatorului. Abordarea statică şi dinamică

În general oamenii au multiple şi variate preferinţe, pentru satisfacerea cărora nu dispun însă decît

de cantităţi limitate de resurse. Pentru maximizarea utilităţii totale consumatorii vor alege, la un moment

dat acea combinaţie optimă care le va satisface simulant preferinţele şi posibilităţile. Grafic acest lucru se

poate produce acolo unde preferinţele (redate prin curbele de indiferenţă) vor întîlni posibilităţile (redate

de linia bugetului). Punctul în care această unire se va produce este denumită în literatura de specialitate

„punctul de echilibru al consumatorului”, şi el se atinge acolo, unde cel puţin una din curbele de

indiferenţă este tangentă la linia bugetului.

Grafic se reprezintă astfel:

Din punct de vedere analitic condiţia de echilibru este ca raportul

utilităţilor marginale ale celor 2 bunuri, care reflectă preferinţele

consumatorului să fie egal cu raportul preţurilor celor 2 bunuri.

UM(x) = P(x) regula de maximizare a utilităţii.

UM(y) P(y)

Echilibrul consumatorului, de asemenea este influenţat de un şir de

29

factori, dintre care:

a. Creşterea venitului disponibil. În cazul dat echilibrul consumatorului se va deplasa la dreapta în sus.

La descreşterea venitului disponibil, echilibrul consumatorului se va deplasa la stînga în jos.

Dreapta care ne arată cum variază alegerile consumatorului în raport cu

schimbările apărute în venitul său, poartă denumirea de curba „venit-consum”

(curba lui Engel) şi care reuneşte toate punctele de echilibru, E1, E2, E3, .. En.

b. Modificarea preţului. Astfel, dacă preţul bunului creşte, atunci linia

bugetului capătă o pantă de înclinaţie mai mare, echilibrul consumatorului

deplasîndu-se la stînga în jos, iar dacă preţul bunului descreşte, panta liniei bugetului devine mai mică, iar

iar echilibrul consumatorului se deplasează la dreapta în sus. Grafic acest lucru se reprezintă astfel:

Modificarea echilibrului consumatorului.

30

Tema 5: Teoria consumatorului: cererea de bunuri de consum

5.1. Cererea de bunuri: noțiune, factori de influenţă

5.2. Elasticitatea cererii şi factori de influenţă

5.1. Cererea de bunuri: noțiune, factori de influenţă

Cererea (D) este cantitatea de bunuri pe care consumatorul este dispus să o cumpere într-o anumită

perioadă de timp la un anumit nivel de preţ.

Datorită diversificării nevoilor de consum în economia contemporană se observă o multiplicare a

formelor de manifestare a cererii, care poate fi clasificată după următoarele criterii :

1. după natura bunului:

- cerere destinată consumului (măr);

- cerere destinată producţiei (echipamente);

- cerere de forţă de muncă;

- cerere de capital bănesc sau cerere pentru bunuri superioare, care creşte odată cu creşterea venitului;

- cerere pentru bunuri normale;

- cerere pentru bunuri inferioare (de tip gifell), unde odată cu creşterea venitului cererea se reduce

(cartoful).

2. după relaţia dintre bunuri:

- cerere de bunuri substituibile;

- cerere de bunuri complementare.

3. după purtătorul cererii:

- cerere individuală – cererea unei persoane, care depinde de preferinţele lui;

- cerere colectivă, proprie unui grup sau unei întreprinderi;

- cerere gromală (agregată), la nivel naţional.

4. după modul de manifestare:

- cerere potenţială, cererea totală ce poate să existe;

- cerere reală sau efectivă, cererea existentă real pe piaţă într-un anumit moment de timp;

- cerere amînată, cererea amînată la moment din diverse motive, dar care în viitor urmează a fi

satisfăcută.

Evoluţia cererii de bunuri se află sub influenţa unor diversităţi de factori, care acţionează în mod

diferit asupra ei. Unii dintre ei sunt de natură obiectivă (preţ, venit, calitate, cantitate) şi alţii de natură

subiectivă (dorinţe, preferinţe).

Din multitudinea de factori ce influenţează cererea de bunuri cei mai importanţi sunt:

1. Preţul – există o relaţie indirectă între evoluţia preţului şi a cererii de bunuri. Raporturile dintre

modificarea preţului unitar şi modificarea cantităţii cerute constituie sau formează legea cererii:

31

Reducerea preţului unitar al unui bun determină creşterea cantităţii cerute pentru bunul

respectiv.

Modificarea preţului unitar în sensul reducerii sale determină procesul de

extindere al cererii, ceea ce duce la creşterea cantităţii de bunuri cerute.

Creşterea preţului unitar determină contracţia cererii, respectiv reducerea

cererii de bunuri cerute pe piaţă. Există cazuri cînd cererea de bunuri are

un comportament anormal, adică nu se supune acţiunii legii, şi anume:

a. În cazul bunurilor inferioare – poartă denumirea de paradoxul gifell,

unde odată cu creşterea preţului cererea de bunuri creşte şi invers, deoarece consumatorul alocă o parte

din bugetul lui procurării altor bunuri, care pînă acum nu erau inaccesibile.

b.În cazul bunurilor de calitate înaltă (paradoxul Vebler), unde odată cu creşterea preţului creşte şi

cererea pentru bunuri.

c. În cazul inflaţiei, unde odată cu creşterea preţului cererea rămîne neschimbată.

2.Venitul . există o relaţie directă, cu excepţia bunurilor de calitate inferioară (venitul creşte, iar cererea

scade).

Studiind raportul dintre venituri şi comportamentul în mediu al consumatorului, economistul

german Engel a formulat o lege care în prezent îi poartă numele, legea lui Engel, care afirmă 3 ipostaze:

► cînd venitul creşte cheltuielile pentru bunurile de strictă necesitate cresc, dar mai lend decît creşterea

venitului, astfel reducîndu-se ponderea lor în totalul cheltuielilor de consum.

► cheltuielile pentru îmbrăcăminte şi locuinţă cresc proporţional cu creşterea veniturilor, astfel ponderea

lor rămînînd constantă în totalul cheltuielilor.

► cheltuielile pentru odihnă, sănătate, cultură cresc mai repede decît creşterea venitului, astfel ponderea

lui în totalul cheltuielilor are o tendinţă de creştere.

În dependenţă de relaţie venit-cerere în teoria economică apare fenomenul de efectului de venit, care

reprezintă modificarea puterii de cumpărare a bugetului consumatorului sub influenţa reducerii sau

creşterii preţului la bunurile ce intră în consumaţia acestora. El redistribuie puterea de cumpărare a

consumatorului pe diferite categorii de cumpărături, deoarece reducerea preţului la unele bunuri oferă

posibilitatea ca banii economisiţi să fie folosiţi pentru alte cumpărături şi invers creşterea preţului

deplasează cererea de bunuri către bunurile de tip Gifell pentru a echilibra puterea de cumpărare a

bugetului familiei.

3. Preţul bunurilor substituibile şi complementare. Pentru bunurile substituibile există o relaţie

directă între preţul unui bun substituibil şi cantitatea de cerută de celălalt bun substituibil. Astfel, dacă

creşte preţului pentru bunul A (suc), atunci cererea pentru bunul B (apa gazată) v-a creşte de asemenea.

Pentru bunurile complementare există o relaţie indirectă, astfel dacă preţul pentru bunul A (automobil)

creşte, atunci cererea pentru bunul B (benzină) se va reduce. În cazul dat apare fenomenul efectului de

32

substituţie, care afirmă: situaţia cînd variaţia preţului unui bun modifică cererea pentru produsul

înlocuitor sau substituibil.

4. Numărul de consumatori. Relaţie dintre cererea de bunuri de consum şi numărul de consumatori

este o relaţie directă. Odată cu creşterea numărului de consumatori creşte şi cererea pe piaţă, şi invers.

5. Previziunile privind preţul. Există o relaţie directă între modificarea nivelului preţului în viitor şi

nivelul cererii prezente. Dacă individul ar cunoaşte din timp că i viitor preţul la bunuri va creşte el va crea

stocuri de astfel de bunuri, ceea ce va determina creşterea cereii prezente la bunurile şi serviciile de

consum.

Dacă preţul deplasează doar punctele de pe curba cererii provocînd contracţia sau extinderea ei, atunci

modificarea pentru ceilalţi factori deplasează curba cererii la dreapta în sus, dacă cererea creşte şi la

stînga în jos dacă cererea scade.

5.2. Elasticitatea cererii şi factori de influenţă

Pentru observa cum are loc variaţia cererii şi a ofertei pe piaţa de bunuri de consum se calculează

coeficientul de elasticitate al cererii şi oferte.

1. Elasticitatea cererii – reprezintă sensibilitatea cererii la modificarea preţului sau la modificarea

altui factor şi arată gradul de modificare a cererii în funcţie de modificarea unui anumit factor.

Coeficientul de elasticitatea la cererii la variaţia preţului:

∆D ∆P C1 – C0 P1 – P0

E(D/p) = - : = - : , C, D – cererea;

D0 P C0 P0 P - preţul

În teoria economică se cunosc 5 cazuri principale de elasticitate a cererii prin preţ:

33

Coeficientul

de

elasticitate

al cererii

E(D/p)

Tipul cererii Modificarea

cererii

Reprezentarea grafică

E(D/p) > 1 Cerere elastică

(schimbătoare)

QD ↑ > 1 %

E(D/p) < 1 Cerere

inelastică

QD ↑ < 1%

E(D/p) = 1 Cerere unitară QD ↑ = 1%

E(D/p) = 0 Cerere perfect

inelastică

QD = constantă

E(D/p) → ∞ Cerere perfect

elastică

QD ↑ >>>>>

(foarte repede)

Cunoaşterea elasticităţii cererii are următoarea importanţă practică pentru agenţii economici. Astfel,

dacă agentul economic produce şi comercializează bunuri cu cerere elastică şi dac v-a mări un pic preţul,

atunci cantitatea cerută se reduce într-o măsură mult mai mare decît variaţia preţului, în acest caz se va

reduce şi profitul agentului economic. Dacă agentul economic v-a micşora preţul, atunci cantitatea cerută

v-a creşte într-o măsură mai mare decît variaţia preţului şi v-a duce la creşterea profitului. Pentru bunurile

cu cerere inelastică v-a creşte preţul, atunci cantitatea cerută se v-a reduce, dar într-o măsură mult mai

mică decît variaţia preţului, ceea ce v-a determina creşterea profitului întreprinderii, şi invers.

Elasticitatea cererii în funcţie de preţ este determinată de următorii factori:

a. ponderea venitului cheltuit pentru un anumit bun, în bugetul total al unei familii;

b. gradul de substituire a bunurilor;

c. gradul necesităţii în consum;

d. durata perioadei de timp de la modificarea preţului.

Tema 6: Teoria producătorului: întreprinderea şi analizafactorilor de producţie

34

6.1. Întreprinderea – unitate economică principală

6.2. Factorii de producţie și trăsăturile lor fundamentale

6.3. Combinarea și substituirea factorilor de producție

6.1. Întreprinderea – unitate economică principală

Întreprinderea este o unitate economică ce combină factorii de producţie în scopul obţinerii unor

bunuri şi servicii, care fiind realizate aduc venit, fiind şi centru de decizie a cărui obiectiv este

maximizarea profitului.

În jurul acestei unităţi polarizează subunităţile şi marile unităţi, motiv pentru care ea este considerată

unitate de bază. Întreprinderea este un mini-sistem de coordonare şi de cooperare, care răspunde

principiului de coordonare ierarhică. Fiind o unitate multifuncţională şi desfăşurându-şi activitatea într-un

mediu foarte complex, întreprinderea asigură coerenţa deciziilor privitoare la tranzacţiile sale comerciale,

ca şi coerenţa acestora în organizarea şi funcţionare ei internă, astfel îndeplinind următoarele funcţii:

1. funcţia de gestiune sau managerială – constă în organizarea, coordonarea şi controlul activităţii

întreprinderii;

2. funcţia de aprovizionare – prin intermediul căreia se procură resursele materiale necesare activităţii

economice a întreprinderii;

3. funcţia financiară – adunarea, gestionarea şi utilizarea capitalului de care întreprinderea dispune;

4. funcţia socială – gestionarea resurselor umane;

5. funcţia de producţie şi cercetare – dezvoltarea şi producerea de bunuri şi servicii necesare pieţii,

precum şi, efectuarea cercetărilor pentru dezvoltarea produsului respectiv;

6. funcţia comercială sau de marketing.

În procesul activităţii sale întreprinderea intră în diverse relaţii, care pot fi interne – stabilite între

patronat şi salariaţi sau patronat şi acţionari; externe, care pot fi cu alte întreprinderi, cu administraţia

publică locală, agenţii financiari sau agenţi străini (în relaţii de import - export).

Fiind o categorie economică complexă, întreprinderile pot fi clasificate după mai multe criterii:

1. În funcţie de forma de proprietate se pot delimita mai multe tipuri de firme:

- Întreprinderi private – pot fi de familie si asociative;

- Întreprinderi de stat – naţionale sau municipale;

- Mixte.

2. În funcţie de dimensiunea firmei se deosibesc (clasificare Uniunii Europene):

- microîntreprinderi – 1-9 salariaţi

- întreprinderi mici – 10 – 49 salariaţi

- întreprinderi mijlocii – 50 –249

- întreprinderi mari – peste 250

3. În funcţie de forma de activitate se deosibesc:

35

- întreprinderi industriale;

- întreprinderi agricole;

- întreprinderi de transport;

- întreprinderi prestatoare de servicii.

4. În funcţie de obiectivul urmărit avem:

- întreprinderi lucrative – obiectiv principal este obţinerea de profit;

- întreprinderi nonlucrative – obiectiv principal este satisfacerea unor necesităţi colective sau publice şi nu

obţinerea veniturilor (asigurarea transportului urban).

5. În funcţie de forma organizatorico-juridică:

a) întreprindere individuală;

b) societate în nume colectiv;

c) societate în comandită;

d) societate pe acţiuni;

e) societate cu răspundere limitată;

f) cooperativă de producţie;

g) întreprindere de arendă;

h) întreprindere de stat şi întreprindere municipală

Întreprinderile îşi cresc dimensiunile lor datorită procesului de concentrare, în urma căruia

întreprinderile devin mai puternice şi produc o cantitate mai mare de bunuri şi servicii, astfel

evidenţiindu-se următoarele avantaje:

- obţinerea economiilor pe baza creşterii volumului producţiei şi reducerii costurilor;

- obţinerea avantajelor pe piaţa de desfacere şi aprovizionare (cantităţi mari la preţuri minime);

- menţinerea şi cucerirea de noi pieţe de desfacere;

- ele pot aborda cu succes domeniile de vârf ale ştiinţei, tehnicii, şi tehnologiei, domenii care necesită

cheltuieli iniţiale ridicate şi care aduc profituri pe măsura cheltuielilor făcute după intervale lunge de

timp;

- ele au posibilitatea de a se aproviziona cu factori de producţie deficitari în condiţii avantajoase;

- dispun de resurse financiare proprii şi atrase, pe care le folosesc alternativ în diferite sectoare de

activitate, ceea ce le asigură o mare mobilitate economică;

- dispun de resurse băneşti importante cu care pot organiza acţiuni sociale de interes major pentru

salariaţi;

- rezistă procesului concurenţial, beneficiind de sprijin din partea statului.

Deci, orice întreprindere ia deciziile sale în contextul unor multiple restricţii concurenţiale egale.

Pentru a evita o parte a restricţiilor impuse de piaţă şi din afara pieţei, întreprinderile caută să devină din

ce în ce mai puternice, să-şi adapteze activitatea la schimbările ce survin în tehnică şi în tehnologie, în

36

economie şi în legislaţie. Ca urmare a avut loc un proces general de concentrare economică –

diminuarea numărului întreprinderilor şi sporirea puterii economice a fiecăreia dintre ele. Concentrarea

economică – se realizează fie prin autofinanţare, fie prin fuziune. Această tendinţă generală nu poate fi

însă absolutizată.

În teoria economică se pot evidenţia 2 forme de concentrare: concentrarea internă – procesul de creştere a

dimensiunilor întreprinderii în baza forţelor proprii; şi concentrarea externă – procesul de creştere a

dimensiunilor întreprinderii sub influenţa factorilor externi (ex: export sau import).

Principalele forme de concentrare – fuziune a întreprinderilor sînt:

- concentrarea orizontală – gruparea unor stabilimente, întreprinderi ce produc acelaşi produs şi vizează

o specializare pe plan tehnologic;

- concentrarea verticală – reuneşte întreprinderile complementare, unitatea nouă respectivă cuprinzând

un întreg circuit economic;

- concentrarea prin conglomerat – regrupare de unităţi independente din punct de vedere tehnic,

economic şi juridic, ce se leagă între ele doar prin interesul financiar şi de difuzare a riscurilor asupra

tuturor unităţilor ce fac parte din conglomerat;

- absorbţia – procesul de absorbire a unei întreprinderi mici de una mai mare;

- participarea – situaţia, cînd o întreprindere deţine un anumit număr de acţiuni ale unui alte

întreprinderi.

Apărute sub influenţa unor factori tehnico-economici, marile întreprinderi au unele şi unele

dezavantaje, comparativ cu cele mici şi mijlocii, cum sînt:

- adaptabilitatea mai mică la schimbările pieţei;

- dificultatea sistemului de gestiune sau administrare;

- reorientarea mult mai dificilă a activităţii practicate.

În acelaşi timp, o mare unitate economică înseamnă restrângerea unor libertăţi şi drepturi pe

care producătorii individuali – mici şi mijlocii – le exercită. În marile întreprinderi aceste libertăţi şi

drepturi sînt cedate (preluate) întreprinzătorilor şi managerilor. De regulă, exercitarea libertăţilor

individuale se asigură de către conducerile democratice ale unităţilor prin perfecţionarea conlucrării dintre

patronate şi sindicate.

Ţinînd cont de aceste caracteristici, în perioada de tranziţie un loc aparte le revine întreprinderilor

mici şi mijlocii, care pot să reziste într-o măsură mult mai mare schimbărilor apărute pe piaţă, deoarece au

un grad de adaptabilitate mai mare, sistemul de gestiune este simplificat, şi îşi reorientează rapid forma de

activitate.

Odată cu obţinerea independenţei şi cu trecerea de la sistemul centralizat la sistemul descentralizat,

R. Moldova a adoptat să dezvolte întreprinderile mici şi mijlocii. Astfel, în prezent pentru susţinerea

întreprinderilor mici şi mijlocii sînt utilizate următoarele metode:

37

- Metode ale politicii monetar - creditare – are loc reducerea ratei dobînzii ceea ce duce la creşterea

investiţiilor;

- Metode ale bugetar – fiscale – creşterea cheltuielilor publice, creşterea ajutorului, reducerea impozitelor;

- Metode ale politicii vamale – scutirea de taxe vamale la import sau export, acordarea diverselor

facilităţi la plasarea mărfurilor şi produselor întreprinderii sub unul din regimurile vamale existente;

- Formarea de cadre în societate;

- Prestarea serviciilor de informaţie.

6.2. Factorii de producţie și trăsăturile lor fundamentale

Punctul de plecare în analiza factorilor de producţie îl constituie resursele naturale, care formează

ansamblul mijloacelor disponibile de a fi valorificate în producerea de bunuri şi în prestarea de servicii.

Ele pot fi prezentate sub două forme: stocuri şi fluxuri, în dependenţă de nivelul de utilizare. Legătura

permanentă între aceste două stări se realizează prin procesul economic. Privite în cadrul unei ţări

resursele stoc, se prezintă sub formă de avuţie naţională, care prezintă totalitatea resurselor disponibile

într-un stat, la un moment de timp determinat. Prin ea se poate caracteriza starea şi puterea economică a

unei ţări..

Principalele elemente ale avuţiei naţionale sunt: resursele naturale, de muncă, spirituale, şi aparatul

tehnic de producţie.

Potenţialul economic al unei ţări constă din totalitatea elementelor avuţiei naţionale, intrate sau care pot

fi atrase în circuitul economic. În dependenţă de eficienţa utilizării acestor elemente, el se prezintă în trei

ipostaze:

- maxim, toate elementele susceptibile a fi utilizate.

- valorificabil, acele resurse pentru care există necesitatea punerii în valoare, la un moment dat.

- atras, resursele a căror atragere nu mai întâmpină restricţii tehnice, economice sau sociale.

Factorii de producţie constau din potenţialul de resurse atrase în circuitul economic. Iniţial existau doi

factori, aceştia au fost denumiţi primari: munca şi natura, apoi a apărut factorul derivat tradiţional –

capitalul, urmat de spiritul de antreprenoriat şi neofactorii.

1. Factorul muncă, pentru posedarea căruia se obţine un venit numit salariu. Munca este activitatea

fizică şi intelectuală a omului, ei îi sunt caracteristice următoarele trăsături:

- este cel mai costisitor factor;

- cantitatea de muncă este determinată de relaţie: populaţia activă înmulţit la durata timpului de muncă;

- calitatea muncii este determinată de productivitatea muncii (prezintă cantitatea de bunuri produse într-o

anumită perioadă de timp sau de un anumit număr de persoane), care depinde de următorii factori:

tehnicile şi tehnologiile utilizate; nivelul educării şi pregătirii profesionale; nivelul remunerării sau nivelul

salariului; condiţiile de muncă; nivelul de organizare.

38

În activitatea economică funcţionează legea diviziunii muncii – cu cît diviziunea muncii este mai

profundă, cu atît şi productivitatea muncii este mai înaltă.

2. Factorul pămînt, pentru posedarea căruia se obţine un venit numit rentă funciară – reprezintă

capacitatea productivă a mediului înconjurător, avînd următoarele caracteristici:

a. este cel mai limitat factor, dar cu un caracter relativ, motiv pentru care este necesară cunoaşterea

mijloacelor de protecţiei a lui, care pot fi:

- utilizarea tehnologiilor ce consumă un volum limitat de resurse materiale;

- substituirea totală sau parţială a resurselor naturale cu cele artificiale;

- utilizarea instalaţiilor de purificare;

- utilizarea deşeurilor reciclabile;

- alocarea resurselor financiare pentru protecţia mediului înconjurător.

b. extracţia prezentă de resurse materiale determină extracţia viitoare de resurse materiale. Ţinînd cont

de această caracteristică a apărut un concept nou de dezvoltare economico – socială, numit dezvoltare

durabilă;

c. pămîntul are o valoare de schimb determinată de 2 elemente:

- cheltuielile pentru cultivare, producere şi ameliorare;

- costul alternativ al producţiei agricole.

d. suprafeţele agricole sînt supuse legii fertilităţii descrescînde a terenului – fiecare a capitalului şi

muncii utilizată la cultivarea unei suprafeţe de teren agricol fix, provoacă începînd de la un anumit punct

o creştere descrescătoare a producţiei agricole, dacă tehnicile şi tehnologiile rămîn neschimbate. Lege

care a fost formulată pentru prima dată de fiziocratul R. J. Turgot.

3. Capitalul (K), pentru posedarea căruia se obţine dobînda (D) – reprezintă ansamblul de bunuri şi

elemente indirect utilizate în producerea de bunuri sau servicii. În componenţa sa se află 2 elemente:

a. capitalul fix – acea parte a capitalului, care se utilizează în mai multe procese de producţie şi care îşi

transmit valoarea sa treptat asupra bunurilor produse (maşini, utilaje, clădiri);

b. capitalul circulant – parte a capitalului care participă într-un singur proces de producţie şi care se

consumă integral, transferîndu-şi valoarea sa în valoarea bunului (resursele materiale, financiare).

Pe parcursul activităţii capitalul se uzează, uzura reprezintă pierderea capacităţilor de producţie sub

influenţa factorilor naturali şi de producere. Uzura poate fi de 2 tipuri:

- uzură fizică – reprezintă deprecierea treptată a capitalului în urma activităţii economice şi a factorilor

naturali;

- uzura morală – deprecierea capitalului existent în raport cu unul mai nou, mai performant.

Expresia monetară a uzurii fizice şi morale poartă de numirea de amortizare. La baza evaluării

capitalului unei întreprinderi se află 2 indicatori:

39

- suma anuală a amortizării (∑A), care se calculează ca raport dintre valoarea capitalului (VK) şi durata

lui de exploataţie (T):

V

∑A = ;

T

- rata amortizării (rA), care se determin ca raportul dintre suma anual a amortizării şi valoarea

capitalului:

∑A

rA = * 100%.

V

4. Spiritul de antreprenoriat (Santr), posedarea lui permite obţinerea unui venit numit profit (P). pentru

prima dată antreprenorul a fost analizat de liberalul clasic J. B. Say, care spunea că antreprenorul este

forţa motrică de dezvoltare a societăţii, afirmînd că el este acea persoană care caută factorii de producţie,

intră în posesia lor, îi combină şi substituie cît mai eficient, obţine bunul, caută pieţe de desfacere,

realizează produsul şi obţine venit pe care îl redistribuie mai apoi în societate sub formă de salarii, rentă

sau profit.

În prezent antreprenoriatului îi sînt proprii următoarele caracteristici:

- caută şi combină factorii cît mai eficient cu scopul de a obţine profit;

- este un inovator;

- posedă libertatea economică şi poartă o responsabilitate economică;

- activează în condiţii de incertitudine şi de risc.

În prezent antreprenorul se poate întîlni cu următoarele forme de risc: risc admisibil (pierde profitul), risc

critic (pierde şi suma investită) şi risc catastrofal (pierde şi banii proprii).

5. Neofactorii – o categorie nouă de factori de producţie, care a apărut odată cu dezvoltarea societăţii

umane şi cuprinde: progresul tehnico – ştiinţific, inovaţia şi resursele inovaţionale. Ei nu pot fi separaţi de

factorii de producţie clasici întrucît acţionează prin intermediul şi împreună cu aceştia îmbunătăţindu-le

permanent performanţele. În prezent se observă o tendinţă de permanentă de creştere a rolului

neofactorilor în activitatea economică în comparaţie cu factorii clasici, deoarece procesul concurenţial

rezistă acel agent economic, care este mai bine informat.

6.3. Combinarea și substituirea factorilor de producție

Utilizarea raţională şi eficientă a factorilor de producţie este competenţa şi abilitatea

întreprinzătorului. Oricum activitatea de producţie presupune utilizarea factorilor, pentru producerea altui

bun. Astfel pentru a produce se ţine cont de decizia de a alege optimal setul de factori pentru a fi utilizat,

de aceea în teoria economică factorii de producţie au următoarele proprietăţi:

- divizibilitatea, posibilitatea factorului de producţie de a se împărţi în unităţi simple şi omogene fără a

afecta calitatea sa;

40

- adaptabilitatea, capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor de producţie cu mai multe unităţi

din alt factor de producţie;

- complementaritatea, procesul prin care se stabilesc anumite raporturi cantitative ale factorilor de

producţie care participă la producerea unui anumit bun economic;

- substituibilitatea, posibilitatea de a înlocui o cantitate dată dintr-un factor de producţie printr-o cantitate

determinată dintr-un alt factor în condiţiile în care se menţine acelaşi nivel al producţiei.

Strategia de management a oricărei întreprinderi are ca obiectiv esenţial minimizarea consumului de

factori de producţie, utilizînd în acest scop combinarea factorilor de producţie: mod specific de unire a

factorilor de producţie atît sub aspect tehnic, cît şi economic. Combinarea tehnică, este de exemplu unirea

factorului muncă de o anumită structură şi calitate cu elemente de capital specifice activităţii respective.

Combinarea economică reprezintă unirea factorilor de producţie în scopul minimizării costului de

producţie, urmat de maximizarea profitului.

Legătura dintre factorii de producţie ce se combină şi rezultatele ce se obţin poate fi exprimată

matematic prin funcţia de producţie, care este legătura tehnică între volumul de activitate şi cantitatea

de factori de producţie necesară realizării unui volum respectiv de activitate, Y = f(x, y). Ea ne arată în

expresie matematică comportamentul întreprinzătorului în vederea alegerii tehnologiilor de fabricaţie,

care asigură un maximum de bunuri la fiecare unitate de factori consumată.

După modul de asociere a factorilor de producţie există:

- Funcţie de producţie cu un factor variabil. Corespunde situaţiei, cînd agentul economic trebuie să-şi

crească rapid producţia neavînd timpul necesar ca să îşi mărească dimensiunile întreprinderii. Aceasta

este proprie perioadei scurte de timp, intervalul de timp în care cel puţin un factor de producţie nu se

modifică, deci în această perioadă volumul producţiei este o funcţie dependentă doar de modificarea

factorului variabil (munca, natura), a cărui creştere sau descreştere influenţează volumul activităţii

întreprinderii.

- Funcţia de producţie cu mai mulţi factori variabili. Corespunde unui perioade lungi de activitate, care

este intervalul de timp în care toţi factorii de producţie sunt consideraţi variabili. Pe termen lung

modificarea tuturor factorilor de producţie nu numai posibilă, ci şi necesară, deoarece presupune apariţia

de noi construcţii, restructurări, schimbarea tehnologiilor şi creşterea dimensiunilor întreprinderii.

În analiza comportamentului producătorului se foloseşte de regulă funcţia de producţie omogenă, o

funcţie de producţie omogenă este funcţia lui COBB – DOUGLAS, care are următoarea formă:

Y[Q] = A* Kα * L

β , A – constantă specifică fiecărei economii naţionale,

α,β – coeficienţi de elasticitate a producţiei în raport cu fiecare din factorii

de producţie utilizaţi.

Analiza combinării factorilor de producţie ne arată că acelaşi volum de producţie se poate obţine

printr-un număr mare de combinări, dar în realitate agentul economic nu dispune decît de un număr

41

limitat de posibilităţi. În procesul de combinare a factorilor de producţie, cantitatea unui factor nu poate fi

constant sporită, deoarece duce la reducerea volumului de producţie suplimentar obţinut, din motivul că

un număr cît mai mare de unităţi din factorul variabil se combină cu o parte din ce în ce mai mică din

factorul constant.

Influenţa factorului variabil se măsoară cu ajutorul următorilor indicatori microeconomici:

1. Producţia totală – volumul de producţie obţinut în urma utilizării unei anumite cantităţi de factor

de producţie.

2. Productivitatea medie – se obţine ca raport dintre producţia totală şi factorul de producţie

variabil utilizat, ne arată cîte unităţi de produs corespund unei unităţi de factor de producţie utilizat.

Y[Q] Y[Q]

W M = , WM (L) =

FP(V) L

3. Productivitatea marginală (Wmg), reprezintă producţia suplimentar obţinută ca urmare a folosirii

unei unităţi suplimentare din factorul de producţie variabil utilizat.

∆Q Q1 – Q0 dQ

W mg = , Wmg (L) = , W mg =

∆FP L1 – L0 dL

Evoluţia acestor indicatori şi dependenţa dintre ei este caracterizată de legea randamentelor

neproporţionale – dacă vom mări regulat utilizarea unui factor (muncă, natură, capital), în timp ce alţii

vor rămîne constanţi, productivitatea marginală a factorului de producţie variabil creşte pînă la un punct

de la care productivitatea marginală descreşte, dacă vom creşte în continuare cantitatea factorului

variabil producţia totală continuă să crească, dar cu cote din ce în ce mai mici.

Relaţia dintre aceste forme de productivitate poate fi analizată cu ajutorul curbelor producţiei totale, medii

şi marginale.

Curba producţiei totale ne arată evoluţia producţiei cînd un

factor este fix (capitalul) şi altul este variabil (munca), se observă o

creştere rapidă a volumului producţiei pe segmentul OA, unde curba

este înclinată în sus. Punctul A desparte etapa de creştere rapidă a

producţiei totale, de aceea are loc încetinirea creşterii volumului

producţiei (segmentul AD), dincolo de punctul D volumul producţiei

scade.

Curba productivităţii marginale este crescătoare pînă în

punctul AI, unde atinge nivelul maxim, punct ce corespunde punctului

A de pe curba producţiei totale. După punctul AI curba productivităţii

marginale descreşte devenind tangentă la curba productivităţii medii

42

în punctul CI, care este nivelul maxim al producţiei medii, în punctul D

I Wmg = 0, ca dincolo de acest

punct să fie negativă.

Curba productivităţii medii din punctul iniţial creşte pînă în punctul CI, unde atinge un nivel maxim

datorită că proporţia dintre factorul variabil şi cel fix este cea mai optimă, după care producţia medie

descreşte sub presiunea supraabundenţei factorului variabil în raport cu cel fix.

Pe termen lung toţi factorii de producţie sunt variabili, din acest motiv agentul economic urmăreşte

să înlocuiască factorii de producţie deficitari sau costisitori, cu alţii care sunt mai accesibili din punct de

vedere tehnic sau economic în scopul realizării obiectivelor propuse.

Substituirea factorilor de producţie este un proces de înlocuire totală sau parţială a unui factor cu

altul în scopul asigurării condiţiilor pentru menţinerea la acelaşi nivel a rezultatelor activităţii.

Substituirea factorilor de producţie are la bază următoarele principii:

1.tehnice, se referă la compatibilitatea şi adaptabilitatea factorilor de producţie.

2.economice, cuprinde:

- Productivitatea marginală. Agentul economic v-a decide înlocuirea unui factor Y, dac productivitatea

marginală a factorului cu care v-a fi înlocuit X, este mai mare sau cel puţin egală cu cea a factorului pe

care îl înlocuieşte. Wmg (y) ≤ Wmg (x).

- Rata marginală de substituţie. Cantitatea suplimentară dintr-un factor necesară pentru a compensa

reducerea cu o unitate a celuilalt factor, astfel încît producţia să se menţină constantă. Se determină ca

raport dintre variaţia factorilor ce urmează a fi substituiţi.

dK Wmg (L)

RMS = =

dL Wmg (K)

Astfel, cu cît productivitatea marginală a factorului substituit este mai mare cu atît şi cantitatea factorului

dat necesară pentru înlocuirea unui factor va fi mai mai mică şi invers. În funcţie de productivitatea

marginală a factorilor care se înlocuiesc reciproc RMS se poate manifesta în 2 moduri:

- RMS descrescătoare;

- RMS constantă curba.

În analiza comportamentului producătorului RMS reprezintă panta izocuantei (curba de izoproducţie).

Izocuanta este reprezentarea a diferitor combinaţii (A, B, C) între factorii de producţie (K, L), care

permite realizarea aceluiaşi volum de producţie.

Ansamblul de izocuante ce pot fi scrise într-un sistem formează harta izocuantelor, ce reflectă

posibilităţile de producţie ale agentului economic.

Izocuantele au următoarele particularităţi:

- nu se pot intersecta;

- sunt convexe la origine;

43

- înclinaţia curbelor este dată de RMS.

Pe termen lung posibilitatea de a utiliza simultan cantităţi mai mari din factorii de producţie face ca

întreprinderea să îşi modifice scara de producţie. Astfel pe termen scurt creşterea producţiei se datorează

exclusiv creşterii factorului variabil, pe cînd pe termen lung creşterea se datorează variaţiei tuturor

factorilor.

Cu un factor variabil Cu mai mulţi factori variabili

Analiza combinării şi substituirii factorilor de producţie pe termen lung ne obligă să luăm în calcul

şi randamentele de scară obţinute ca rezultat al modificării taliei întreprinderii. Randamentele de scară pot

fi :

- constante, dacă factorii de producţie se dublează, se dublează şi producţia;

- crescătoare, dacă factorii factorii de producţie se dublează producţia se triplează;

- descrescătoare, dacă factorii de producţie se dublează, creşte dar într-o proporţie mult mai mică.

Obţinerea unor randamente de scară crescătoare sau descrescătoare duc la apariţia unor economii

sau pierderi ale întreprinderii. Economiile în acest caz apar din cauza creşterii dimensiunilor întreprinderii,

specializării lucrătorilor, utilizarea unui capital tehnic mai eficient, ş.a. pierderile (dezeconomii) se obţin

pe măsură ce întreprinderea îşi creşte în continuare dimensiunile întreprinderii din cauza apariţiei unei

rigidităţi în activitate, imobilitate în adaptare, risipă, ş.a.

44

Tema 7: Teoria producătorului: costul de producţie

7.1. Costul de producție: delimitări conceptuale, indicatori și relații.

7.2. Comportamentul și echilibrul producătorului

7.1. Costul de producție: delimitări conceptuale, indicatori și relații.

Costul de producţie reprezintă totalitatea cheltuielilor pe care producătorul le efectuează pentru

producerea şi comercializarea bunurilor economice.

Consumul de factori de producţie exprimat în preţul de procurare al acestora se regăseşte în funcţia de

cost, care exprimă legătura dintre consumul de factori (natură, muncă, capital) şi preţul lor de procurare

sub forma:

C = K * P(K) + L * P(L) + N * P(N) – funcţia costului de producţie.

În funcţie de elementele care fac parte din componenţa sa costul de producţie se manifestă printr-un şir de

alte noţiuni, ca:

1. Cost explicit – cheltuielile făcute pentru procurarea factorilor de producţie din afara întreprinderii;

2. Cost implicit – cheltuielile de resurse proprii ale proprietarului întreprinderii;

3. Cost contabil – cuprinde costurile explicite, precum şi amortizarea, şi ele sînt reflectate în evidenţa

contabilă a întreprinderii;

4. Cost economic – un concept mai larg decît costul contabil, deoarece pe lîngă costul explicit, el mai

cuprinde şi costul implicit, şi care nu sunt reflectate în evidenţa contabilă.

Structura costului de producţie cuprinde o varietate mare de cheltuieli, care se grupează în 3 grupe:

1. Cheltuieli materiale – determinate de consumul următoarelor elemente ca: materia primă,

combustibilul, energie, semifabricate;

2. Cheltuieli de muncă – cuprind salariile angajaţilor, cotizaţiile sociale şi contribuţiile la fondul de şomaj;

3. Cheltuieli generale şi administrative – cuprind elemente ca: chiria, dobînzi, impozite pe clădiri,

cheltuieli cu aparatul administrativ.

În prezent costului de producţie îi sunt atribuite următoarele funcţii:

a. determină limita inferioară a preţului;

b. ne arată volumul raţional al producţiei;

c. ne arată nivelul eficienţei economice, adică în cazul cînd preţul pe piaţă este stabil, mărimea profitului

obţinut depinde de mărimea costului de producţie, din acest motiv întreprinderile sunt încurajate să

introducă tehnologii noi pentru reducerea costului de producţie şi creşterea profitului.

În raport cu componenţa sa şi reacţia lor la volumul de activitate, costul de producţie poate fi:

1. Cost total (CT), ce se determină ca sumă dintre costul total fix şi costul total variabil, şi ne arată

totalitatea cheltuielilor efectuate pentru producerea unui anumit volum al producţiei.

CT = CTF + CTV

45

2. Cost total fix (CTF) – cheltuielile înregistrate de agentul economic, indiferent de volumul producţiei

obţinute (cheltuieli cu aparatul administrativ, arendă, dobinzi, plata paznicului, cheltuieli de papetărie,

ş.a.).

3. Cost total variabil (CTV) – cheltuielile efectuate de agentul economic, care depind de volumul

producţiei. Odată cu creşterea volumului producţiei, cresc şi cheltuielile respective (salariul personalului

productiv, cheltuielile cu materii prime, lumina în secţiile de producţie, ş.a.).

4. Costul mediu/unitar (CM) – se determină ca raport dintre costul total şi cantitatea producţiei obţinută,

şi ne arată ce parte din costurile totale revin unei unităţi de produs:

CM = CT/Q. costurile medii totale pot fi fixe şi variabile.

5. Costul mediu fix (CMF) – se determină ca raport dintre costurile totale fixe şi cantitatea producţiei

obţinute, şi ne arată ce parte din costurile totale fixe revine unei unităţi de produs fabricat: CMF = CTF/Q

6. Costul mediu variabil (CMV) – se determină ca raport dintre costul total mediu şi cantitatea de

produse fabricate, şi ne arată ce parte din costurile medii variabile revin unei unităţi de produs fabricate:

CMV = CTV/Q.

7. Costul marginal (Cmg) – se determină ca raport dintre variaţia costului total la variaţia cantităţii

producţiei fabricate, şi ne arată cheltuielile suplimentare obţinute la producerea unei unităţi de bun

suplimentare.

Relaţia dintre costurile totale, medii şi marginale poate fi analizată în baza graficelor de mai jos.

Astfel, curbele costurilor totale generează curbele costurilor

medii şi marginale. Costul mediu fix se reduce odată cu creşterea

producţiei, pe cînd costurile variabil mediu şi costurile totale medii

se reduc, după care cresc odată cu creşterea producţiei. Costurile

marginale similar intersectînd curbele costului variabil mediu şi

total mediu în punctele de minim ale acestora. Deoarece costurile

fixe reprezintă diferenţa dintre costul total şi costul mediu, atunci

evoluţia costului total este dată de cea a costului variabil va fi

decalată. Punctul de minim al costului variabil mediu se va atinge

pentru nivelurile de producţie mai mici decît cele pentru care costul

total mediu este minim. Costul marginal îşi atinge primul punct de

minim, după care este în permanentă creştere.

Atunci cînd curba

costurilor marginale se află sub curba costurilor medii, acestea din

urmă scad. Dacă curba costurilor marginale se află de asupra

curbelor costurilor totale medii şi a costurilor variabile medii,

atunci acestea din urmă cresc. Atunci, cînd curba costurilor

46

marginale intersectează curbele costurilor medii, acestea din urmă înregistrează o valoare de minim.

Pentru creşterea eficienţei a activităţii economice, agentul economic poate utiliza următoarele

direcţii de reducere a costului de producţie:

a. reducerea consumului de materie primă, care se poate realiza prin:

- perfecţionarea tehnologiilor de producţie;

- reducerea şi eliminarea rebuturilor;

- economisirea materiei prime.

b. utilizarea tehnicilor mai performante;

c. folosirea de înlocuitori pentru materii prime scumpe sau deficitare;

d. folosirea completă a capacităţilor de producţie;

e. procurarea materiei prime de pe pieţe alternative şi la preţuri mai avantajoase;

f. utilizarea eficientă a forţei de muncă;

g. realizarea unui dimensiuni optime ale întreprinderii.

Reducerea costului de producţie are ca efect:

- creşterea profitului;

- creşterea volumului producţiei;

- reducerea nivelului preţului.

7.2. Comportamentul și echilibrul producătorului

Dacă curbele de indiferenţă ne furnizează informaţii despre modul cum pot fi combinate bunurile

pentru obţinerea unei anumite utilităţi, atunci curbele de izoproducţie ne furnizează informaţii despre

modul cum pot fi combinaţi factorii de producţie, adică cu ce cantitate de factori de producţie pot fi

obţinute diferite niveluri ale producţiei, şi cum poate fi realizată înlocuirea lor reciprocă. Întru-cît, agentul

economic acţionează de fiecare dată în cadrul unor constrîngeri financiare (caracterizată de bugetul

agentului economic ce este dat pentru procurarea factorilor de producţie), el trebuie să aleagă dintre

diverse combinaţii posibile şi să decidă asupra celei care asigură obţinerea rezultatelor dorite cu cheltuieli

minime. Presupunînd că agentul economic utilizează 2 factori de producţie (capital şi muncă),

comportamentul raţional al agentului economic este să găsească pentru fiecare nivel al producţiei o

combinaţie între factorii de producţie, care să minimizeze funcţia costului.

min C = K * P(K) + L * P(L)

cu respectarea următoarei restricţii bugetare:

K * P(K) + L * P(L) ≤ R (resurse disponibile)

În cazul cînd agentul economic utilizează totalitatea resurselor de care dispune pentru obţinerea unui

anumit volum de producţie se obţine ecuaţia liniei bugetului, de forma:

47

K * P(K) + L * P(L) = R, ceea ce reprezintă linia bugetului.

În cazul dat echilibrul întreprinzătorului se obţine în acel caz în care cel puţin o izocuantă este

tangentă la linia bugetului a agentului economic, şi ea se reprezint grafic astfel:

Din punct de vedere analitic echilibrul întreprinzătorului este atunci, cînd

raportul dintre productivităţile marginale a factorilor de producţie ce se

combină este egal cu raportul dintre preţurile lor de procurare.

Umg (K) = P (K) , unde P - preţul

Umg (L) P (L) Umg – utilitatea

marginală

Egalitatea acestor rapoarte este dată de punctul T de pe curba de izoproducţie, care este tangentă la

linia bugetului. Punctele A şi B reprezintă obţinerea aceluiaşi volum de producţie, dar cu cheltuieli mai

mari, deoarece se află pe o altă linie a bugetului producătorului.

În căutarea nivelului de producţie, care maximizează profitul agentului economic este utilă cunoaşterea

pragului de rentabilitate, care este acel punct de la care producătorul poate să obţin profit . în acest punct

încasările totale sunt egale cu costurile înregistrate . pragul de rentabilitate nu se poate menţine pe termen

lung, deoarece întreprinderea poate să iasă din afacere. Pentru determinarea pragului de rentabilitate se

utilizează următoarele ecuaţii:

1. y = a * x

2. yI = b * x + CF

3. yII

= b * x + CF + P

unde: y - venitul realizat sau obţinut;

yI – costul de producţie;

yII

– costul de producţie + profitul;

x – volumul producţiei;

a – adaosul sau comisionul;

b – cota cheltuielilor variabile;

CF – costurile fixe;

P – profitul previzionat a se obţine.

48

Pragul de rentabilitate se va obţine în acel caz cînd veniturile vor fi egale cu cheltuielile, adică

atunci cînd:

PR => y = yI => a * x = b * x + CF => PR(x) = CF/(a -b)

La stînga de PR – zona de pierdere,

La dreapta de PR – zona de profit

49

Tema 8: Teoria producătorului: oferta de bunuri de consum.

1. Oferta de bunuri: noţiune, factori de influenţă.

2. Elasticitatea ofertei şi factorii de influenţă.

8.1. Oferta – noţiune, factori de influenţă

Oferta reprezintă cantitatea maximă dintr-un anumit bun pe care un vînzător intenţionează să o vîndă într-

o perioadă de timp la un anumit nivel al preţului. În teoria economică se evidenţiază 2 categorii de ofertă:

a. oferta individuală – proprie unui singur producător sau vînzător;

b. oferta totală sau globală – obţinută prin însumarea ofertelor individuale.

Oferta de bunuride consum este influenţată de următorii factori:

1.Preţul bunurilor de consum – între preţ şi nivelul oferte există o relaţie directă. În cazul dat se

manifestă legea ofertei, care afirmă:

creşterea preţului unui bun determină creşterea cantităţii oferite în timp ce reducerea acestuia determină

reducerea cantităţii oferite, dacă ceilalţi factori rămîn constanţi.

Modificarea preţului de pe piaţă a unui bun determină extinderea

ofertei, adică cantitatea de creşte şi contracţia oferte, adică cantitatea

oferită se reduce. Ca şi în cazul cererii de bunuri de consum există cazuri

de comportamente anormale ale oferte:

b. În cazul în care concurenţa de pe piaţă este limitată apare o

situaţie de deficit bugetar, în cazul dat preţul creşte , iar oferta are

tendinţe de reducere.

c. În cazul crizei de supraproducţie preţul are o tendinţă de scădere, iar oferta de creştere.

2. Costul de producţie. Între cantitatea oferită de bunuri şi costurile de producţie există o relaţie

indirectă, datorită faptului că cu cît costul va fi mai mare cu atît oferta se va reduce.

3. Preţul bunurilor substituibile şi complementare. Pentru bunurile substituibile există o relaţie

indirectă între preţul unui bun substituibil şi oferta celuilalt bun substituibil. Pentru bunurile

complementare există o relaţie directă.

4. Numărul producătorilor prezenţi pe piaţă – relaţie directă. Cu cît creşte numărul de producători

pe piaţa bunurilor cu atît se va înregistra o ofertă mai mare la bunurile de consum şi invers.

5. Taxele şi subvenţiile. Între taxă şi oferta de bunuri există o relaţie indirectă, iar între subvenţii şi

ofertă există o relaţie directă.

6. Previziunile privind evoluţia preţurilor. Dacă agentul economic va anticipa că în viitor preţul

pentru produs va creşte, atunci el îşi va reduce oferta curentă pentru a vinde bunurile date la un nivel al

preţului mai ridicat.

7. Nivelul productivităţii factorilor de producţie. Există o relaţie directă, deoarece cu cît

productivitatea factorului de producţie va fi mai mare, cu atît şi oferta va creşte.

50

8. Evenimentele social-politice şi naturale. Dacă se menţine un climat social-economic şi natural

favorabil, atunci oferta are tendinţa de creştere şi invers.

Dacă preţul modifică doar punctele de pe curba cererii, atunci variaţia celorlalţi factori vor deplasa

curba oferte la dreapta în jos dacă oferta creşte şi la stînga în sus dacă oferta scade.

8.2. Elasticitatea ofertei şi factorii de influenţă

2. Elasticitatea ofertei reprezintă sensibilitatea sau modificarea ofertei la variaţia unuia dintre factori.

Elasticitatea ofertei este determinată cu ajutorul coeficientului de elasticitate, care se calculează conform

relaţiei:

∆S ∆P S1 – S0 P1 – P0

E(S/p) = - : = - : , S - oferta;

S0 P S0 P0 P - preţul

În dependenţă de variaţia preţului oferta are următoarele tipuri de elasticitate:

Coeficientul

de

elasticitate

al ofertei

E(S/p)

Tipul ofertei Modificarea

ofertei

Reprezentarea grafică

E(S/p) > 1 Oferta elastică

(schimbătoare)

QS ↑ > 1 %

E(S/p) < 1 Oferta

inelastică

QS ↑ < 1%

E(S/p) = 1 Oferta unitară QS ↑ = 1%

E(S/p) = 0 Oferta perfect

inelastică

QS = constantă

E(S/p) → ∞ Oferta perfect

elastică

QS ↑ >>>>>

(foarte repede)

Elasticitatea ofertei pentru un anumit bun este influenţată de următorii factori:

a. costul de producţie;

51

b. posibilităţile de stocare a bunurilor;

c. costul stocării;

d. perioada de timp de la modificarea preţului.

Dacă preţul de pe piaţa unui bun se majorează, iar ceilalţi factori rămîn constanţi, atunci elasticitatea

ofertei depinde de durata ofertei de timp, care a trecut de la modificarea preţului. Astfel se deosebesc 3

perioade de timp:

- Perioada pieţei – maxim 1 săptămînă. Oferta este perfect rigidă, deoarece agenţii economici nu au

posibilitatea de a modifica volumul producţiei.

- Perioada scurt de timp – pînă la un an. În această perioadă oferta de bunuri are un caracter inelastic,

deoarece în această perioadă întreprinderea poate să îşi modifice volumul de producţie, în urma

modificării volumului de resurse disponibile.

- Perioada lungă de timp – oferta are un caracter elastic, deoarece agentul economic poate să îşi

modifice toţi factorii de producţie şi să-şi volumul ofertei.

52

Tema 9: Piaţa şi preţul. Elemente cheie ale economiei de piaţă

9.1. Conţinutul și funcţiile pieţei

9.2. Preţul: teorii, funcţii, tipuri

9.1. Conţinutul și funcţiile pieţei

Piaţa reprezintă totalitatea relaţiilor dintre vînzători şi cumpărători, interacţiunea cărora determină

volumul bunurilor tranzacţionate, precum şi, nivelul preţului bunului respectiv.

Piaţa reprezintă locul unde se întîlneşte cererea şi oferta de bunuri de consum.

În prezent piaţa are următoarele principii:

1. fiecare este liber în alegerea sa;

2. fiecare caută să-şi satisfacă propriul interes;

3. prezenţa pe piaţă a concurenţei.

Pieţei îi sunt atribuite următoarele funcţii:

a. reprezintă un mijloc de informare a producătorului şi consumatorului asupra: ce, cît şi cum se

intenţionează să se produc, să vîndă şi să consume;

b. piaţa realizează legătura dintre producţie şi consum;

c. este un element de reglare a vieţei economice în ansamblu, dar reprezintă şi o forţă care prin

intermediul variabilelor ei îi orientează pe producători şi consumatori, pentru a lua cele mai bune decizii;

d. prin intermediul pieţii se determină preţurile şi cantităţile de echilibru din societate.

Fiind o categorie economică complexă piaţa se clasifică după mai multe criterii:

a. după persoane:

- piaţa consumatorului – acea piaţă unde există un surplus de bunuri;

- piaţa producătorului – piaţa unde există un deficit de bunuri.

b. după gradul de legalitate:

- piaţă legală – unde este respectată legislaţia în vigoare;

- piaţă tenebră – unde se observă anumite schimbări de la legislaţia în vigoare;

- piaţa neagră – locul unde se comercializează bunuri interzise (arme, droguri).

c. după natura bunului:

- piaţa bunurilor de consum;

- piaţa factorilor de producţie – piaţa muncii, piaţa funciară, piaţa capitalului real sau fizic, piaţa

resurselor informaţionale;

- piaţa financiară – piaţa monetară, piaţa titlurilor de valoare, piaţa valutară.

d. după ramuri:

- piaţa automobilelor;

- piaţa calculatoarelor;

53

- piaţa bumbacului.

e. după forma de vindere:

- piaţa cu amănuntul/detailistă – piaţa unde se comercializează bunurile în cantităţi mici, la preţuri

specifice, destinate consumului;

- piaţa cu ridicata/angrosistă – piaţa unde bunurile de consun sunt comercializate în cantităţi mari

la preţuri specifice destinate consumului intermediar.

f. după teritoriu:

- piaţă locală;

- piaţă regională;

- piaţă naţională;

- piaţă internaţională .

g. după gradul de libertate:

- piaţă liberă – proprie sistemului descentralizat, dezvoltată de reprezentanţii şcolilor liberale

clasice, conform cărora „piaţa se autoreglează de la sine prin intermediul jocului liber al cererii şi

ofertei, fără intervenţia statului in economie”;

- piaţă reglementată – proprie sistemului centralizat dezvoltată de reprezentanţii şcolii Marksiste,

conform cărora piaţa nu se poate autoregla de la sine, motiv pentru care este necesară intervenţia

statului în economie.

h. după modul de funcţionare:

- piaţă cu concurenţă pură şi perfectă;

- piaţă cu concurenţă imperfectă.

i. în raport cu factorul timp:

- piaţă la vedere;

- piaţă la termen.

Piaţa funcţionează şi se dezvoltă datorită prezenţei infrastructurii, care este totalitatea elementelor

materiale, organizaţionale şi informaţionale, care asigură dezvoltarea şi legătura dintre diverse ramuri şi

regiuni.

Infrastructura este compusă din următoarele elemente infrastructurale:

- sistemul comercial;

- sistemul financiar bancar;

- sistemul social;

- sistemul de transport şi comunicaţii;

- sistemul de marketing şi servicii informaţionale.

Pe piaţa bunurilor de consum infrastructura este alcătuită din totalitatea elementelor ce asigură

desfăşurarea cu succes a tranzacţiilor comerciale.

54

Pe piaţa bunurilor de consum, bunul nu ajunge direct de la producător la consumator, ci prin

intermediul intermediarilor comerciali. Astfel se pot evidenţia 2 categorii de intermediari comerciali:

1. intermediari comerciali cu amănuntul;

2. intermediari comerciali cu ridicata.

Intermediarii comerciali îndeplinesc următoarele funcţii:

a. de sortare şi ambalare a produselor;

b. de stocare;

c. de informare a producătorului şi consumatorului;

d. de publicitate a bunurilor vîndute.

Pentru funcţiile îndeplinite intermediarii comerciali primesc un venit sub formă de comision (un anumit

procent din suma bunurilor vîndute) sau profit comercial (diferenţa dintre preţul de vindere şi preţul de

cumpărare a bunurilor).

Pentru ca bunurile de consum sa ajungă de la producător la consumator, agenţii economici apelează la

următoarele categorii de lanţuri (canale) de distribuţie:

a. direct: producător → consumator;

b. indirect:

- producător → comerciant cu amănuntul → consumator;

- producător → comerciant cu ridicata → comerciant cu amănuntul → consumator;

- producător → agent comercial → comerciant cu ridicata → comerciant cu amănuntul → consumator.

Astfel cu cît lanţul de distribuţie va fi mai mare cu atît şi valoarea/preţul bunurilor comercializate va

fi mai mare.

Un element central pe piaţa bunurilor de consum este bursa de mărfuri sau bursa comercială, care

este acel loc unde se comercializează bunurile în cantităţi mari la preţuri specifice şi îndeplinesc

următoarele condiţii:

- să fie omogene;

- să fie stocabile (s se depoziteze);

- să fie strategice, adică să deţină o cerere mare pe piaţă şi relativ constantă.

Din aceste motive la bursa comercială se tranzacţionează aşa bunuri ca: produse cerealiere, boabe de

cafea, tutunul.

La bursa de mărfuri, totalitatea de tranzacţii comerciale sunt realizate cu ajutorul brokerilor, care

este un intermediar comercial ce asigură legătura dintre vînzător şi cumpărător la ordinul şi condiţiile

prezentate de vînzător, nu intră în posesia efectivă a mărfurilor şi pentru funcţiile îndeplinite el primeşte

un comision.

9.2. Preţul: teorii, funcţii, tipuri

55

Preţul este cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus şi o poate oferi producătorului, în

schimbul bunului pe care acesta îl prezintă pe piaţă.

Natura, semnificaţia şi rolul preţului au fost interpretate în mod diferit de diferite şcoli economice,

cele mai importante fiind:

1. Teoria clasică (valoare-muncă), conform căreia preţul (valoare-schimb) este determinat de cantitatea

de muncă depusă pentru a se obţine bunul respectiv.

2. Teoria neoclasică (valoare-utilitate) conform căreia preţul bunului este determinat de utilitatea pe

care o are bunul respectiv în faţa consumatorului.

3. Teoria mixtă, elaborată de neoclasicul A. Marshall, care afirmă că valoarea bunului este determinată

atît de cantitatea de muncă depusă pentru producerea bunului, cît şi de utilitatea pe care o are bunul

respectiv în faţa consumatorului.

4. Teoria contemporană, care afirmă că mărimea şi dinamica preţului sunt determinate de un şir de

factori, atît interni cît şi externi ca:

- legea cererii şi a ofertei;

- utilitatea şi raritatea bunului;

- dinamica costurilor;

- puterea de cumpărare a monedei;

- politica marilor firme;

- intervenţia directă sau indirectă a statului în economie.

În prezent preţului îi sînt atribuite următoarele funcţii:

- funcţia de calcul, evaluare, măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor activităţii economice.

- funcţia de informare a participanţilor la viaţa economică despre raportul cererii şi al ofertei,

activităţile profitabile la moment, abundenţa sau raritatea factorilor de producţie;

- funcţia de stimulare a producătorului, deoarece veniturile lui depind de mărimea preţului, ei sunt

motivaţi să-şi reducă costurile şi să se orienteze către acele bunuri cu preţuri mai ridicate;

- de distribuire şi redistribuire a veniturilor în societate.

În teoria economică se cunosc următoarele categorii de preţuri:

a. preţuri libere – formate în urma jocului liber al cererii şi ofertei pe piaţă;

b.preţuri administrative/reglementate – rezultatul deciziilor statului sau a altor centre de forţă

economică (monopolul);

c. preţuri mixte – preţurile formate liber pe piaţă, însă pentru care există o anumită reglementare din

partea statului, astfel de preţuri sunt:

- preţurile minime – acele preţuri sub care agentul economic nu poate să-şi reducă preţul pentru bunul

respectiv, el este de obicei mai mare decît preţul de echilibru şi se practică pentru produsele agricole;

56

- preţuri maxime – se practică, de obicei, pentru astfel de bunuri ca: pîinea, laptele, preparatele

medicale şi se află sub nivelul preţului de echilibru;

- preţuri diferenţiate – acele preţuri ce variază în dependenţă de categoriile de cumpărători, de timp şi

de cantitatea cumpărată;

- preţuri de bursă – preţurile practicate pentru pentru produse omogene, care sunt tranzacţionate la

bursă;

- preţ de licitaţie – preţurile practicate pentru bunurile cu ofertă rigidă sau rare precum şi pentru

bunurile din proprietatea publică;

- preţ de dumping – preţurile practicate de întreprinderi pentru penetrarea pe noi pieţe de desfacere. Ele

de obicei sunt mai mici decît costul de producţie sau egale cu ele, şi sunt practicate de întreprinderile mari.

Preţul de dumping nu poate fi practicat pentru o perioadă mare de timp;

- preţul de echilibru – preţul pe piaţă într-o anumită perioadă de timp, căreia îi corespunde o anumită

cantitate de bunuri cerută şi oferită pe piaţă.

Preţul de echilibru pe piaţă într-o anumită perioadă de timp se modifică în

funcţie de variaţia cererii şi a ofertei pe piaţă.

Modificarea cererii şi a ofertei.

1. Cînd cererea (D) este constantă, oferta (S) creşte, preţul de echilibru scade, iar cantitatea de echilibru

creşte.

2. Cînd cererea creşte (D), şi oferta (S) este

constantă, preţul de echilibru creşte, creşte şi

cantitatea de echilibru.

Tema 10: Piaţa cu concurenţă pură şi perfectă

10.1. Concurenţa şi tipurile ei. Metode de desfăşurare

10.2. Piaţa cu concurenţă pură şi perfectă

10.1. Concurenţa şi tipurile ei. Metode de desfăşurare

57

Concurenţa este una din trăsăturile esenţiale ale economiei de piaţă şi constituie un mod de

comportament al agenţilor economici în economia de piaţă.

În prezent concurenţa este definită ca o confruntare dintre producătorii privaţi pentru asigurarea

unor condiţii cît mai avantajoase de producere şi vînzare a mărfurilor în scopul obţinerii unui profit cît

mai mare posibil.

Prezenţa concurenţei sau gradul de intensitate al ei în societate este determinată de următorii factori:

a. numărul şi puterea economică a agenţilor cererii şi ai ofertei;

b. gradul de diferenţiere a ofertei şi preferinţele consumatorilor;

c. gradul de transparenţă al pieţei – alegerea liberă al participanţilor la informaţiei;

d. măsura în care societatea este capabilă să stimuleze iniţiativa, creativitatea şi spiritul de

competitivitate;

e. gradul de substituibilitate şi complementaritate a bunurilor economice;

f. nivelul de dezvoltare economică, culturală şi morală a membrilor societăţii.

Fiind un fenomen complex, concurenţa exercită atît o influenţă pozitivă cît şi negativă asupra

dezvoltării economice.

Astfel, prezenţa concurenţei în societate oferă următoarele avantaje:

1. stimulează progresul general ducînd la apariţia inovaţiilor, care odată implementate favorizează

creşterea eficienţei economice, economia resurselor şi satisfacerea mai bună a nevoilor;

2. diferenţiază agenţii economici favorizîndu-i pe cei mai creativi şi abili întreprinzători eleminîndu-i

pe cei mai slabi care frînează dezvoltarea activităţii economice;

3. duce la diferenţierea şi diversificarea ofertei precum şi reducerea costului de producţie şi a preţului

pentru bunul respectiv;

4. permite consumatorului să găsească furnizorul cu marfa cea mai bună şi mai ieftină.

În cazul cînd concurenţa pe piaţă nu este reglementată, atunci ea duce la următoarele efecte negative:

1. risipa de resurse economice;

2. reducerea calităţii bunurilor;

3. defavorizează consumatorul;

4. apariţia conflictelor în societate;

5. distrugerea bunurilor materiale importante (explozia, incendierea unei clădiri);

6. divizarea societăţii în oameni bogaţi şi săraci;

7. apariţia unor externalităţi negative asupra mediului.

În dependenţă de metodele folosite în lupta cu rivalii concurenţa poate fi:

1. loială – este atunci cînd sînt folosite metode economice de realizare a concurenţei. În cadrul metodei

economice se evidenţiază:

58

- concurenţa prin preţ – micşorarea de întreprinzători a preţului de vînzare pe baza reducerii

costului de producţie pentru ca clienţii să prefere produsele sale;

- concurenţa prin produs – este o metodă nouă şi mai complicată a concurenţei ce se realizează prin

diversificarea sortimentului de produse, creşterea calităţii, desig-nul, crearea de noi produse şi

promovare.

2. neloială – unde sunt utilizate metode ne economice sau extra-economice, aici atribuindu-se:

- obţinerea de informaţii pe căi necinstite;

- spionajul economic;

- şantajul;

- corupţia;

- înlăturarea fizică a persoanei.

În dependenţă de numărul de participanţi la tranzacţiile pe piaţă şi condiţiilor de realizare concurenţa

mai poate fi:

- concurenţa pură şi perfectă;

- concurenţa imperfectă, care apare atunci cînd nu este prevăzută cel puţin o condiţie a concurenţei

pure şi perfecte.

10.2. Piaţa cu concurenţă pură şi perfectă

Piaţa cu concurenţa pură şi perfectă reprezintă un model teoretic, o situaţie ideală a economiei de

piaţă elaborată de către reprezentanţii doctrinei neoclasice, model spre care tind în permanenţă economiile

real existente.

Pentru existenţa unei concurenţe pure şi perfecte trebuie să existe simultan 5 condiţii:

1. atomicitatea pieţei, adică prezenţa pe piaţă a unui număr mare de producători şi consumatori

care să nu poată influenţa preţul şi cantitatea pentru bunurile tranzacţionate;

2. omogenitatea bunurilor şi serviciilor pe piaţă;

3. fluiditatea pieţei, adică intrarea şi ieşirea liberă pe piaţă a agenţilor economici;

4. transparenţa pieţei;

5. mobilitatea perfectă a factorilor de producţie, schimbul liber de pe o piaţă pe alta.

În concurenţa pură şi perfectă preţul se formează ca rezultat a interacţiunii cererii şi ofertei de

bunuri. În acest caz agentul economic nu are nici o influenţă asupra mărimii preţului motiv pentru care el

trebuie în continuu să se adapteze la modificarea lui. Din acest motiv echilibrul dintre cererea şi oferta de

bunuri se realizează numai la un anumit preţ şi cantitate de echilibru.

Realizarea preţului de echilibru în condiţii de concurenţă pură şi perfectă se reprezintă astfel:

59

Pentru realizarea echilibrului pe piaţa cu concurenţă pură şi perfectă este necesar să fie respectate 3

reguli principale:

1. Regula unicităţii, adică la un moment dat un bun se vinde şi se cumpără la un singur preţ.

2. Regula echilibrului, care afirmă că dacă preţul se îndepărtează de la nivelul de echilibru forţele

spontane îl readuc la poziţia nouă de echilibru.

3. Regula egalităţii, adică egalitatea dintre cerere şi ofertă se poate realiza doar într-un singur punct,

numit punct de echilibru.

În cadrul acestui tip de piaţă preţul de echilibru se află în strînsă legătură cu factorul timp. Astfel, pe

perioadă foarte scurtă preţul de echilibru numit şi preţ instantaneu se formează prin interacţiunea cererii şi

ofertei şi reflectă reacţiile ofertanţilor la preţul pieţei. Pe perioadă lungă de timp preţul de echilibru este

un preţ normal, relativ stabil şi reflectă adaptarea ofertei la cerinţele pieţei acţionîndu-se numai asupra

factorilor de producţie ce pot fi modificaţi ca: munca, resursele materiale ş.a. şi el se situează la nivelul

costurilor marginale înregistrate de agenţii economici.

Piaţa cu concurenţa pură şi perfectă are o serie de avantaje dintre care este şi reducerea în permanenţă

a preţului şi creşterea calităţii mărfii oferite consumatorului. Din acest motiv ele sunt pretutindeni în lume,

sunt apărate de stat, dar în pofida acestui fapt în realitate predomină concurenţa imperfectă.

60

Tema 11: Piaţa cu concurenţă imperfectă. Monopolul și concurența monopolistică

11.1. Monopolul: o modalitate de manifestare a concurenţei imperfecte

11.2. Concurenţa monopolistică

11.1. Monopolul: o modalitate de manifestare a concurenţei imperfecte

Modelul concurenţei perfecte, deşi asigură funcţionarea cea mai bună a economiei de piaţă, rămîne

totuşi un model teoretic spre implementarea căruia statul tinde în permanenţă prin intermediul politicilor

sale economice. În realitate domină concurenţa imperfectă, care apare atunci, cînd lipseşte cel puţin una

din condiţiile concurenţei pure şi perfecte. Astfel concurenţei imperfecte îi sunt caracteristici existenţa

unui număr mai mic de întreprinderi, ceea ce determină ca un agent economic să influenţeze cererea,

oferta, nivelul preţului şi să obţină un profit mai mare. Cele mai răspîndite situaţii ale concurenţei

imperfecte, sunt: monopolul, concurenţa monopolistică şi oligopolul.

Monopolul, este o situaţie a concurenţei imperfecte, care are următoarele particularităţi:

- existenţa unui singur vînzător;

- lipsa produselor substituibile;

- imposibilitatea intrării altor firme pe piaţă.

Monopolul nu poate să fie permanent, avînd un caracter provizoriu. Aceasta se explică prin faptul că

pe piaţă în permanenţă pot apărea şi fenomene de discriminare prin preţ a consumatorului, care este acea

situaţie în care consumatorul plăteşte un preţ mult mai ridicat pentru produsul existent, datorită unor

condiţii specifice.

Astfel, deosebim următoarele tipuri de monopol:

1. Monopson – situaţie cînd există un singur cumpărător şi mai mulţi vînzători.

2. Monopol bilateral – situaţie cînd se întîlneşte un singur cumpărător cu un singur vînzător, de

obicei se întîlnesc în domeniul producerii armamentului sau pe piaţa muncii (sindicatul, organizaţiile

patronatului).

3. Monopol natural – raritatea resurselor creează unele situaţii cînd exploatarea acestora se face

doar de către o întreprindere pentru a evita risipa nejustificată de resurse. El este acceptat de societate şi

controlat de stat, aici se referă: serviciul de furnizare a energiei electrice, salubritatea teritoriului,

canalizarea şi aprovizionarea cu apă.

4. Monopolul tehnic, deţinut de întreprinderile care au posibilitatea să folosească tehnici şi

tehnologii performante inaccesibile concurenţei.

5. Monopolul de marcă, apare la întreprinderile ce posedă o imagine şi un bun renume.

6. Monopolul artificial, promovat prin reclamă şi publicitate ofensivă, menit să reţină clientela sau

să elimine concurenţa.

61

7. Monopol public, are la bază proprietatea publică şi este protejat prin lege, subvenţii, este durabil

în timp şi nu se supune concurenţei, el apare în ramurile strategice ale societăţii.

8. Monopolul temporar, poziţia de unic vînzător al unei firme pe o durată limitată. Este cazul unei

firme care vinde un produs nou, ca singur ofertant pînă cînd produsul respectiv este asimilat de alte firme.

Obiectivul principal al monopolistului este acela de aşi maximiza profitul. În condiţiile în care firma

urmăreşte maximizarea profitului, producţia optimă va fi aceea la care încasarea marginală (venit

marginal) este egală cu costul marginal. Altfel spus, profitul profitul maxim se obţine la acel volum al

producţiei, la care sporul sau creşterea încasărilor totale realizate prin vînzarea unei unităţi suplimentare

este egal cu sporul sau creşterea de cost, generat de producerea respectivei unităţi.

Această situaţie grafic se poate reprezenta astfel:

Suprafaţa ABCD reprezintă profitul obţinut de monopolist în cazul

realizării cantităţii optime Qo

şi se obţine prin diminuarea sau reducerea

încasărilor totale OQoAB cu OQ

oCD, mărimea costurilor înregistrate.

Monopolistul îşi ajustează în permanenţă producţia pînă la nivelul optim,

astfel obţinînd profit maxim, situaţie ce este dată de intersecţia curbelor

încasării marginale şi costului marginal.

Deciziile luate de monopol în legătură cu nivelul producţiei şi cu

preţul de vînzare trebuie să ia în consideraţie şi factorul timp, astfel pe perioadă scurtă producţia este

optimă în acel punct în care Vmg = Cmg, cu condiţia că P (profit) ≥ CMV, cu condiţia ca Pr (preţ) > CTM.

În anumite circumstanţe monopolistul poate urmări şi alte obiective decît cel de maximizare a

profitului, ca:

- Maximizarea cifrei de afaceri. Intrarea de noi producători în ramură duce la împărţirea pieţei şi la

reducerea profitului monopolistului, ca urmare monopolistul încearcă ă-şi maximizeze cifra de afaceri,

preferînd profituri mici, chiar pierderi, cu scopul de aşi proteja situaţia de unic producător.

- Gestiunea în stare de echilibru. Creşterea producţiei dincolo de un anumit nivel, poate fi însoţit de

pierderi. Monopolistul interesat să-şi păstreze poziţia privilegiată pe piaţă este cointeresat să preîntîmpine

pierderile, respectiv el în acest caz el sacrifică cel puţin temporal obiectivul de maximizare a profitului în

favoarea celui de creştere a vînzărilor asociat cu un profit nou.

Din perspectiva consumatorului, situaţia de monopol este nefavorabilă, deoarece aceştia

achiziţionează mai puţine bunuri, plătind pentru fiecare unitate consumat un preţ mult mai ridicat.

Determinarea costului social impus de prezenţa monopolului în societate se efectuează pe baza teoriei

concurenţei imperfecte, a cărei bază a fost pusă în anii 1930. Pentru determinarea acestor costuri se

foloseşte indicele LERNER, care se determină ca diferenţă procentuală dintre preţul de monopol şi costul

marginal.

Z = (P - Cmg) / P

62

Costurile sociale suportate se prezintă astfel:

Suprafaţa ABCE – pierderea consumatorului

ABCD – profitul monopolistului;

∆ CDE – pierderile sau costurile sociale.

11.2. Concurenţa monopolistică

Concurenţa monopolistică este o formă a concurenţei în care se confruntă un număr destul de mare

de firme, dar care şi-au diferenţiat produsele din punct de vedere al calităţii, astfel în cît fiecare

producător reuşeşte să-şi facă fidelă o clientelă predispusă să accepte o anumită creştere a preţului (piaţa

automobilelor).

Concurenţei monopolistice îi sunt proprii următoarele caracteristice:

- atomicitatea producătorului – existenţa unui număr mare de producători;

- produse similare, dar neomogene. În acest caz producătorul ofertant de bunuri diferenţiate poate

influenţa preţul, preferinţele consumatorului şi cantitatea produsă;

- fidelitatea clientelei – deosebirile calitative ale produsului, dar şi preferinţele de prezentare, de

creditare sau cele legate de serviciile post vînzare tind să consolideze fidelitatea clientelei, prevenind

astfel situaţiile în care acesta părăseşte vînzătorul ca urmare a modificării nesemnificative a preţului.

Drept urmare cererea va reacţiona mai puţin la modificările de preţ, iar ofertantul poate schimba nivelul

preţului în scopul maximizării profitului.

- influenţa nesemnificativ a deciziilor de producţie ale unui producător asupra celorlalţi

producători existenţi.

- accesul relativ liber într-o ramură dată a nevoilor producătorilor, deoarece nu exist anumite

restricţii.

Ca şi în cazul monopolului obiectivul producătorului de pe o piaţă cu concurenţă monopolistică este

de a-şi maximiza profitul. În acest caz producţia corespunzătoare maximizării profitului ca şi în cazul

monopolului este determinată de intersecţia curbelor costului marginal şi veniturilor marginale.

63

12. Piaţa cu concurenţă imperfectă. Oligopolul.

12.1. Oligopolul: caracteristică, indicatori.

12.2. Principalele situaţii de oligopol

12.3. Cartelul: situaţii de manifestare

12.1. Oligopolul: caracteristică, indicatori.

Oligopolul este o structură de piaţă cînd un număr mic de firme mari asigură cea mai mare parte a

ofertei unui anumit bun, acesta fiind solicitat de un număr mari de consumatori.

Oligopolul provine de la 2 cuvinte greceşti: - „oligo” – puţini, cîţiva şi „polete” – a vinde.

În prezent oligopolului îi sunt caracteristice următoarele trăsături definitorii:

- Existenţa unui produs omogen (petrol, oţel) sau diferenţiat (calculatoare) oferit de un număr mic

de firme.

- Numărul mic de producători, astfel un producător poate deţine o cotă semnificativă din oferta

totală prezentă pe piaţă.

- Interdependenţa dintre producători, astfel acţiunile unei firme au o influenţă mare asupra acţiunilor

şi deciziilor celorlalte firme pe piaţă.

- Accesul dificil în ramură, pătrunderea pe o piaţă oligopolistică este practic imposibilă, deoarece

oligopolul îşi protejează piaţa prin aplicarea diferitor bariere economice.

- Se realizează economii de scară de către un număr restrîns de firme, de obicei de către cele ce pot

susţine financiar cheltuielile mari de investiţii.

- Întreprinderile nu concurează prin preţ, dar utilizează alte elemente pentru realizarea concurenţei

ca: calitatea, diferenţierea produsului, publicitate, servicii post vînzare.

- Existenţa înţelegerilor cu privire la preţ, deoarece cîştigul imediat al firmei obţinut prin reducerea

preţului poate fi anulat printr-o reacţie de imitaţie din partea concurenţilor.

- Existenţa fuziunii între firme cu scopul de acaparare a unei cote mai mari de piaţă şi creşterea

forţei competitive.

Oligopolul se clasifică după următoarele criterii:

1. după produsele fabricate:

- oligopol pur, care produc produse omogene;

- oligopol diferenţiat, prezent pentru întreprinderile ce produc acelaşi bun, dar diferenţiat: maşini,

aparate electrice.

2. după tipul de comportament al firmelor:

- oligopol cu comportament cooperant:

a. cu coordonare perfectă (cartelul), obiectivul principal este maximizarea profitului;

64

b. cu coordonare limitată, aici are loc împărţirea pieţelor de influenţă;

- oligopol cu comportament necooperant, aici se atribuie:

a. oligopolul asimetric (cu o firmă dominantă);

b. oligopolul cu cerere specifică.

12.2. Principalele situaţii de oligopol

Oligopolul cu firmă dominantă/asimetrică are următoarele particularităţi:

- ca obiectiv principal este maximizarea profitului individual. Întreprinderea acţionează independent

neluînd în considerare reacţia întreprinderilor rivale;

- existenţa pe piaţă a unei întreprinderi lider şi a mai multor întreprinderi mici;

- întreprinderea lider este cea care ia decizii cu privire la preţ, celelalte fiind obligate să se adapteze la el;

- dominantă este întreprinderea care este mai informată, organizată sau situată mai bine cu puterea

publică;

- întreprinderii dominante îi revin o parte relativ mare din vînzările totale de pe piaţa. Diferenţa dintre

vînzările totale şi cele ale firmei dominante formează: vînzările întreprinderii concurente.

Echilibrul pieţei cu oligopol cu firmă dominantă se prezintă astfel:

Oligopolul cu cerere specific, are următoarele proprietăţi:

- obiectivul principal este maximizarea profitului individual;

- întreprinderile acţionează în condiţii de dependenţă reciprocă;

- echilibru pe piaţă depinde de strategia aleasă de întreprindere, şi care poate fi:

a. strategia cantităţii – se determină oferta concurenţilor şi mai apoi se stabileşte cantitatea de

produse, care îi va maximiza profitul;

b. strategia preţului – se determină preţul concurenţilor şi se optează pentru cel care-i maximizează

profitul.

- curba cererii şi venitului marginal au o formă frîntă, schimbîndu-şi sensul de la un anumit nivel al

preţului.

Una din tendinţele reale ale dezvoltării economice este concentrarea producţiei şi formarea marilor

întreprinderi, care la un anumit moment dat prin semnarea a diferitor tipuri de înţelegeri de monopol

65

încep să domine anumite segmente ale pieţei, astfel concurenţa ca una din forţele motrice ale progresului

economic dispare.

Pentru menţinerea ei statul intervine prin diverse instrumente pentru a o proteja. Pentru prima dat

protejarea concurenţei s-a făcut în SUA în 1890 prin elaborarea unei legislaţii în domeniul protecţiei

concurenţei.

Legislaţia antimonopol din R. Moldova apare odată cu adaptarea în 1992 a „Legii cu privire la

limitarea activităţii monopolistice şi dezvoltarea concurenţei”, perfecţionată în 2000 sub denumirea

„Legea cu privire la protecţia concurenţei”. Organul de stat care reglementează activitatea antimonopol

este Ministerul economiei şi Reformelor. În R. Moldova monopolist este acea întreprindere care are o

cotă de piaţă mai mare de 35%. Întreprinderile date sunt incluse în registru de stat al agenţilor economici

monopolişti din R. Moldova, ei sunt obligaţi să declare orice modificare de preţ ce intenţionează să o

realizeze. În prezent, astfel de întreprinderi sunt „Moldtelecom”, „Cricova”, I. M. „Vitanta”, „Intra-

Invest”, S. A. „Bucuria”.

12.3. Cartelul: situaţii de manifestare

Cartelul este un tip de oligopol cooperant cu coordonarea perfectă, ce are următoarele

caracteristici:

- fixarea anticipată de către un organism coordonator a nivelului preţului şi producţiei pe care

trebuie să le respecte firmele aderante la cartel cu scopul maximizării profitului total;

- fiecare firmă trebuie să lucreze la costul mediu minim ce asigură un nivel optim al producţiei

pentru întregul grup şi obţinerea unui profit maxim.

Punctul M prezintă situaţia optimă ce oferă un astfel de nivel al preţului şi o cantitate totală, care

fiind realizată permite întreprinderilor din cadrul cartelului să

înregistreze un profit maxim.

- apariţia unor dificultăţi în realizarea rezultatelor financiare planificate, deoarece:

a. nu se respectă cotele de producţie de fiecare firmă,

b. există cel puţin tendinţa de a reduce preţul pentru a vinde mai mult, ca rezultat celelalte firme

imită comportamentul respectiv, ceea ce duce la reducerea preţului şi înregistrarea unor pierderi pentru

66

întreprinderile din cadrul cartelului. Pe moment profitul firmei care a redus preţul creşte, dar pe termen

lung devine o situaţie periculoasă ce duce la pierderea profitului. Din acest motiv pentru a asigura profit

maxim pe termen lung trebuie respectată înţelegerea din cadrul cartelului cu privire la preţ.

67

Tema 13: Piaţa factorilor de producţie. Piața funciară

13.1. Piaţa factorilor de producţie: piaţă funciară.

13.2. Renta. Teoriile rentei funciare.

13.1. Piaţa factorilor de producţie: piaţă funciară.

Piaţa funciară prezintă totalitatea relaţiilor dintre proprietarii funciari şi fermieri, interacţiunea

cărora determină nivelul rentei şi suprafaţa de teren utilizată.

Piața funciară este o componentă obiectivă a pieței libere și ca oricare altă piața a factorilor de

producție, presupune relații juridice și economice în cadrul cărora se confruntă cererea cu oferta asupra

terenurilor ce urmeaza a fi transmise spre o nouă proprietate și / sau exploatare.

Relațiile economice circumscrise pieței funciare îmbracă forma unor acțiuni în baza cărora se

negociază transmiterea proprietății sau numai a folosinței.

Pământul în general, cel agricol în special, devine obiect al tranzacțiilor de piață, numai dacă

este element al proprietății private; politica agrară, prin componentele sale proprii (sistemul

legislativ și cadrul instituțional) normează piața funciară în ansamblul său.

REGULI DE FUNCȚIONARE

Regulile de funcționare ale pieței funciare sunt în linii generale asemănatoare cu cele de pe

piața oricărui alt bun economic, dar există și anumite elemente specifice, deoarece:

Are un caracter național, caracter determinat de prezența factorilor economici (al cărorconținut se

bazează pe faptul că pământul ca bun material, este o marfă specială, întrucât nu poate fi dislocat

teritorial, înmulțit, fabricat, el trebuie folosit acolo unde s-a format) și politici (în virtutea cărora

pământul este considerat ca element vital în existența unei națiuni);

Oferta de pămînt este limitat ca întindere și fertilitate

Cererea, în raport cu oferta poate fi mai mare sau mai mică, cauza principală fiind dată de starea

de fapt a economiei în ansamblul ei. Astfel, dacă economia este in normalitate, cererea de pământ

depășește oferta, determinând prețuri mai mari pe piața funciară; dacă economia este în regres,

cererea de pământ este sub nivelul ofertei, iar prețurile terenurilor agricole scad;

Cererea de terenuri este influențată și de nivelul ratei de dezvoltare economică a unei țări, regiune

sau zona și de structura spațială (se poate evalua prin distribuția populației agricole, natura

activităților economice din zonă, intensitatea folosirii terenului, nivelul de comunicare și transport,

etc.);

În sfera acțiunilor practice nu există un preț al pământului în general, așa cum există de exemplu

pe tona de grâu sau pe un tractor, ci fiecare teren sau parcelă în parte, își are prețul său. Acest preț

68

este în funcție de locul și timpul efectuării tranzacției comerciale, astfel că terenuri cu putere

productivă identică pot avea prețuri diferite pe unitatea de suprafață;

Prețul pământului evoluează în funcție de intensitatea cererii, celor care sunt dispuși să

investească pământ.

Exponenții ofertei sunt proprietarii terenurilor (persoane fizice sau juridice care aparțin domeniului privat

al statului sau particular și care fac dovada proprietății), iar ai cererii sunt cumpărătorii și / sau utilizatorii

acestora (persoane fizice sau juridice, încadrați fie domeniului public, fie domeniului privat).

FUNCȚIILE PIEȚEI FUNCIARE:

Ca oricare altă piață, piața funciară oferă informații agenților economice participanți la tranzacțiile

funciare, verifică, în ultimă instanță, concordanța dintre dimensiunea, structura și calitatea ofertei cu

nivelul, structura și calitatea cererii de pămant, iar prin instrumente și pârghii proprii – preț, rentă, arendă,

etc. acționează în direcția reglării cererii și ofertei de pământ pe total, cât și pe segmentele sale.

Dintre funcțiile specifice, amintim următoarele:

Contribuția pieței funciare la ajustarea structurală, la creșterea dimensiunii proprietății funciare și

a exploatațiilor agricole, condiție esențială pentru dezvoltarea unei activități eficiente și

performante.

Funcționarea pieței funciare favorizează accesul producătorilor agricoli la instituții de credit;

pământul ar putea deveni cea mai sigură garanție pentru creditul agricol.

Piața funciară favorizează tranziția treptată a muncii agricole in sectoarele neagricole, întrucât cei

care urmăresc să părăsească agricultura își transferă drepturile de propritate asupra celor care

rămân să lucreze în acest domeniu.

Piața pământului contribuie la realizarea unor schimbări în procesul de producție agricol în sensul

înlocuirii muncii prin capital, care se produce în mod inevitabil odată cu sporirea dimensiunii

exploatațiilor agricole și orientarea lor către producția pentru piață.

FACTORI

În procesul de negociere, asupra intensității acțiunilor de pe piața funciară, acționează două categorii de

factori favorizanți, cu efect asupra cereii, ofertei și categoriilor economice specifice acestei piețe (preț,

arendă, dividend):

a) Factori cu aplicabilitate directă:

Categoria de folosință agricolă

Gradul de fetilitate naturală

Dimsiunea parcelei și poziția acesteea în relief

Accesibilitate față de mijloacele de transport

Distanța față de piețele de aprovizionare și desfacere

Volumul investițiilor

69

Utilități agricole existente (magazii, depozite, platforme, birouri)

Împrejurimi exterioare și amenăjări interioare

Posibilitățile folosirii alternative ale terenurilor

Regimul de cadastru și publicitate funciară

Evaluatea economică determinată după metode matematice

b) Factori cu aplicabilitate generală:

Mediul economic normal (pozitiv) cu trend crescător pe indicatori macroeconomici

Politicile economice, cu referire la sistemul legislativ, instituțional și de susținere a agriculturii,

focusate pe stimularea investițiilor în achiziția de terenuri.

Sistemul financiar și de creditare, cu referire specială la achiziționarea de terenuri dar și susținerea

producătorilor.

Rata dobânzii bancare (când rata dobânzii este mare, intensitatea tranzacțiilor funciare se

diminuează, ca urmare a gradului scăzut de stimulare a ofertei).

Sistemul de taxe și impozite, formulate și aplicate într-o manieră stimulativă

pentru investitori

Rata rentabilității producției agricole, atractivă, comparativ cu cea din sectoarele neagricol.

Gradul de competitivitate, în domeniul cererii, manifestat între cumpăratorii de

terenuri agricole

Scaderea naturală a populației agricole, creșterea gradului de îmbatrânire și feminizarea a acesteia,

precum și diminuarea potențialului economic al gospodăriilor țaranesti sunt factori care contrubuie

la creșterea ofertei de terenuri agricole.

Cererea funciară este suprafaţa de teren pe care fermierii sînt dispuşi să o arendeze sau să o

cumpere într-o anumită perioadă de timp la un anumit nivel al preţului. Cererea funciară este influenţată

de următorii factori:

1. nivelul rentei funciare – relaţie indirectă, deoarece dacă renta va fi mai mare cu atît şi cererea

funciară va fi mai mică.

2. cererea de produse alimentare - relaţie directă. Cu cît cererea de

produse alimentare cu atît şi cererea funciară va fi mai mare.

3. cererea pentru construcţii – relaţie indirectă.

1. nivelul inflaţiei – relaţie directă. Cu cît inflaţia va fi mai mare cu atît

oamenii sunt interesaţi pentru terenuri.

Oferta funciară este suprafaţa de teren pe care proprietarii funciari

sunt dispuşi să o dea în arendă sau să o vîndă într-o anumită perioadă de timp la un anumit nivel al

preţului. Oferta funciar are o elasticitate perfect rigidă, deoarece suprafeţele de teren sunt relativ limitate.

70

Totuşi într-o anumită perioadă de timp, oferta funciară depinde de nivelul rentei

funciare.

13.2. Renta. Teoriile rentei funciare.

Atît pe plan istoric cît şi în prezent s-au formulat, există şi se confruntă mai multe concepte cu

privire la abordarea şi explicarea venitului rentă:

1. Fiziocratul William Petty. Renta e surplusul obţinut pe un teren oarecare după ce s-au scăzut

cheltuielile de întreţinere a lucrătorului şi celelalte cheltuieli legate de exploatarea terenului.

2. Fiziocratul Froise Qesnay. Renta e un dar al naturii reprezentată de produsul net, obţinută numai din

munca agricolă (Produs net = Venituri - Cheltuieli).

3. Liberalul clasic Adam Smith. Renta este preţul plătit pentru obţinerea dreptului de folosire a

pămîntului ca factor de producţie.

În prezent renta este acel venit care îi revine posesorului oricărui factor de producţie a cărui ofertă

este rigidă. Astfel se deosebesc 3 categorii de rentă funciară, mecanismul formării lor fiind analizat de

David Ricardo, care afirmă:

a. suprafeţele de teren agricol fertile sunt limitate;

b. pentru a satisface nevoile continuu crescînde ale populaţiei statul este nevoit să prelucreze şi

terenurile nefertile;

c. cheltuielile pe suprafeţele de teren nefertile sunt mai mari decît cheltuielile pe suprafeţele de teren

fertile;

d. pentru a cointeresa fermierii să prelucreze şi terenurile nefertile, statul fixează preţul de vînzare-

cumpărare în dependenţă de cheltuielile suportate pe suprafeţele de teren cle mai nefertile;

e. proprietarii de teren agricol mai fertil sau mai bine plasate, primesc un venit suplimentar peste venitul

normal, numit rentă.

Reieşind din aceste caracteristici, D. Ricardo defineşte 3 categorii de rentă funciară:

1. rentă funciară diferenţiată – renta obţinut de proprietarii de teren mai fertil sau mai bine plasat.

2. rentă funciară absolută – renta primită de toţi proprietarii de teren din cauza proprietăţii private

asupra terenului şi caracterul său limitat.

3. rentă funciară de monopol – renta obţinută de către proprietarii de teren cu caracteristici unicale

specifice de monopol.

Odată cu trecerea la economia de piaţă pămîntul în R. Moldova a devenit un bun supus

comercializării. Preţul loturilor private reprezintă un preţ liber ce se formează în urma cererii şi ofertei

71

existente pe piaţă. Preţul de vînzare-cumpărare a suprafeţelor de teren se determină după următoarea

relaţie (raportul dintre rentă şi rata dobînzii):

R

Pv-c = * 100%, R - renta

dI

dI – rata dobînzii.

În acest caz preţul suprafeţelor de teren va fi influenţat de următorii factori:

- nivelul rentei – relaţie directă;

- nivelul inflaţiei – relaţie directă;

- nivelul ratei dobînzii – relaţie indirectă;

- oferta şi cererea de teren – pentru ofertă relaţie indirectă, pentru cerere relaţie directă;

- cererea şi oferta de produse agricole – relaţie directă;

- amplasarea terenului agricol – relaţie directă.

Pentru terenurile în proprietate publică se utilizează preţul normativ şi preţul de licitaţie. Preţul

normativ reprezintă limita inferioară a preţului pămîntului din proprietate publică şi care se determină

după relaţia:

P(N) = P1b/ha * bal bonotate * Kît, Kît – coeficientul înzestrării tehnice bal bonotate.

După determinarea preţului normativ al terenului el este supus licitaţiei unde are loc formarea unui

nou preţ de vînzare-cumpărare ce nu poate fi mai mic decît preţul normativ.

72

Tema 14: Piaţa factorilor de producţie. Piaţa muncii şi salariul.

14.1. Cererea și oferta de forță de muncă

14.2. Salariul. Tipologia salariului

14.3. Formele de salarizare

14.1. Cererea și oferta de forță de muncă

Piaţa factorilor de producţie prezintă totalitatea relaţiilor dintre posesorii de factori de producţie şi

utilizatori, interacţiunea cărora determină preţul şi cantitatea factorilor de producţie tranzacţionată.

Astfel, piaţa factorilor de producţie în cadrul economiei de piaţă au următoarele trăsături definitorii:

- cererea factorilor de producţie este o cerere derivată, deoarece depinde de cererea de bunuri şi servicii

dintr-o societate;

- cererea factorilor de producţie se formează prin compararea productivităţii marginale cu costurile

suportate pentru achiziţia factorilor respectivi;

- oferta factorilor de producţie se formează prin compararea venitului obţinut în urma vinderii factorului

de producţie cu avantajul propriei utilizări;

- pe piaţa factorilor de producţie posesorii de factori primesc venituri, iar utilizatorii suportă cheltuieli.

Reieşind din aceste caracteristici în cadrul economiei de piaţă se întîlnesc piaţa tuturor formelor de

factori de producţie, şi anume: piaţa muncii, piaţa capitalului, piaţa funciară, piaţa informaţională.

Piaţa muncii, fiind o modalitate de organizare a muncii în cadrul unei societăţi, reprezintă

ansamblul relaţiilor dintre cererea şi oferta de forţă de muncă, interacţiunea cărora determină nivelul

salariului şi nivelul ocupării forţei de muncă.

Piaţa muncii are următoarele caracteristici:

1. este o piaţă derivată, deoarece se formează în urma combinării factorului muncă cu timpul;

2. are un caracter eterogen şi este segmentată pe genuri de activitate, pe zone economice, pe profesii,

nivel de calificare;

3. existenţa unei negocieri permanente dintre oferta şi cererea de forţă de muncă sub aspect calitativ,

structural şi cantitativ;

4. agenţii economici ce activează pe această piaţă sînt posesori ai factorilor de producţie.

Piaţa factorului de producţie, munca este o piaţă imperfectă, deoarece:

- atomicitatea este înlocuită cu existenţa unor organizaţii (patronat-sindicat), care influenţează cererea,

oferta şi mărimea salariului din societate;

- omogenitatea – forţa de muncă prin natura sa are un caracter eterogen ce depinde de calificare,

abilitate, experienţă, motivaţii, aspiraţii, ş.a.

- mobilitatea este limitată datorită unor restricţii de ordin subiectiv şi obiectiv ca:

73

a. deosebiri ale locului de muncă;

b. existenţa unor reglementări cu privire la angajare;

c. existenţa unor reglementări cu privire la salarizare;

d. existenţa preţurilor psihologice şi sociale;

- transparenţa este înlocuită cu o puternică situaţie de necunoaştere.

În societate piaţa muncii poate fi de 2 tipuri:

1. piaţa primară – unde există condiţii favorabile pentru angajare, cererea este mare, salarii mari, deficit

de forţă de muncă;

2. piaţa secundară – există condiţii nefavorabile pentru angajare, adică cerere mică salarii mari, deficit

de forţă de muncă.

Oferta de forţă de muncă este o cantitate de braţe de muncă pe care menajele sînt dispuse să le

ofere într-o anumită perioadă de timp, la un anumit nivel de preţ al salariului.

Curba ofertei de forţă de muncă respectă ansamblul deciziilor alternative privind cantitatea de

muncă pe care omul este dispus să o presteze în funcţie de salariu, şi se prezintă astfel:

Spre deosebire de celelalte bunuri oferta de forţă de muncă are unele

caracteristici ce influenţează volumul, calitatea şi dinamica ofertei:

1. forţa de muncă este o resursă neconservabilă/nestocabilă, deoarece nu

poate fi păstrată în aşteptarea unor condiţii mai bune de vînzare;

2. forţa de muncă este direct legată de personalitatea omului, ceea ce şi

determină angajarea pentru a-şi asigura veniturile necesare existenţei lor;

3. formarea forţei de muncă necesită un timp îndelungat ce depinde de cerinţele de calificare;

4. folosirea forţei de muncă necesită şi existenţa unui timp de odihnă şi refacere.

Pe termen scurt oferta de forţă de muncă este inelastică, deoarece nu se pot forma rapid noi braţe

de muncă. Pe termen lung oferta de forţă de muncă este influenţată de o serie de factori, avînd un caracter

elastic:

- nivelul salariului – relaţie directă;

- sistemul de educaţie şi formare profesională – relaţie directă;

- conţinutul şi durata muncii – pentru conţinut relaţie directă, pentru durată relaţie indirectă;

- securitatea locului de muncă – relaţie directă;

- dimensiunile populaţiei active autohtone – relaţie directă;

- numărul imigranţilor – relaţie directă;

- statutul femeilor – relaţie directă;

- tradiţii şi norme morale.

Datorită influenţei acestor factori, oferta de forţă de muncă

primeşte o formă anormală.

74

Pentru lucrătorul individual munca prestată este urmată de 2 efecte negative (dezutilităţi):

1. sacrificarea timpului liber;

2. apariţia unor neplăceri aduse de muncă.

Ca urmare fiecare oră de muncă de muncă prestată în plus înseamnă pentru lucrător nişte neplăceri

sau dezutilităţi. Pentru ca salariatul să fie motivat să lucreze mai multe ore trebuie ca salariul marginal pe

oră (Slmg/h) să fie mai mare decît dezutilitatea marginală pe ora respectivă (Dmg/h).

Modificarea ofertei de muncă sub influenţa timpului de muncă şi a salariului sînt cunoscute sub

denumirea de „efect de substituţie ” şi „efect de venit”.

Efectul de venit este o situaţie în care o persoană salariată are tendinţa de a înlocui timpul de muncă

cu timpul liber, în condiţiile în care salariul atinge un nivel care îi permite să aibă condiţii de viaţă

apropiate de dorinţele sale.

Efectul de substituţie, o situaţie în care o persoană salariată are tendinţa de a înlocui o parte din

timpul său liber cu timpul de muncă suplimentar pentru a primi un venit mai mare.

Cererea de forţă de muncă este cantitatea de braţe de muncă pe care întreprinderile doresc să o

angajeze într-o anumită perioadă de timp la un anumit nivel al salariului.

Pe termen scurt cererea de forţă de muncă are un caracter inelastic, dar totuşi ea poate fi modificată

în anumite limite de următorii factori:

- nivelul salariului – relaţie indirectă.

Decizia întreprinderii de a angaja noi salariaţi este

bazată pe compararea a 2 mărimi marginale:

a. costul marginal al muncii;

b. venitul marginal al muncii.

Decizia optimă va fi în cazul cînd costul marginal al

muncii va fi egal cu venitul marginal al muncii, adică curba

venitului marginal, care este şi curba cererii de muncă este

tangentă la cea a costului marginal al muncii (curba salariului), asigurîndu-i firmei obţinerea maximului

de profit.

- preţul capitalului – relaţie directă. Pentru a produce o cantitate de

bunuri putem folosi utilaj sau un anumit număr de persoane.

- cererea pentru bunuri şi servicii – relaţie directă.

Pe termen lung cererea de forţă de muncă are caracter

elastic, fiind influenţată de următorii factori:

- expansiunea sau recesiunea producţiei şi modificarea cererii de

consum;

- evoluţia productivităţii muncii;

75

- dinamica dintre importuri şi exporturi. Astfel creşterea exportului duce la crearea de noi locuri de

muncă şi creşterea cererii de forţă de muncă.

14.2. Salariul. Tipologia salariului

Pentru deţinerea factorului muncă se obţine un venit numit salariu, care pe parcursul dezvoltării

ştiinţei economice salariu a fost definit în mod diferit, evidenţiindu-se cîteva teorii cu privire la definirea

acestui terme.

1. Clasicii economiei politice. Salariul este un venit ce recompensează munca muncitorului şi depinde

de preţul produselor alimentare, situându-se la un nivel minim de existenţă al muncitorului şi familiei sale.

2. Marksiştii. Salariul este forma transformată a valorii forţei de muncă şi rezultă din confruntarea

dintre clasa capitalista şi clasa muncitorilor.

3. Neoclasicii. Salariul depinde de modul de confruntare dintre cerere şi ofertă, el situîndu-se la acel

nivel ce i-ar permite muncitorului un mod de viaţă decent, o pregătire cultural şi profesională adecvată

perioadei în care trăieşte.

În prezent salariul este remunerarea factorului muncă pentru participarea sa la activitatea

economică, plătit după efectuarea muncii, dar nu în dependenţă de rezultatele economice ale

întreprinderii, ci în conformitate cu modalităţile determinate din timp.

Astfel, în teoria şi practica economică se deosebesc următoarele categorii de salarii:

- salariu brut (nominal) – suma de bani primită conform contractului de angajare şi compus din 3 părţi: -

salariu de bază (timpul de muncă, cantitatea de bunuri produsă); - suplimentele pentru lucru adăugător;

- premiile (de sărbători);

- salariul net – suma efectivă de bani ce o primeşte angajatul. Se determină ca diferenţă dintre salariu

brut şi cotizaţiile sociale;

- salariu real - ne arată puterea de cumpărare a salariului brut, şi se determină ca raport dintre salariu

brut şi indicele de preţ;

Sl(b)

Sl(R) = , Ip – indicele de preţ.

Ip

- salariul social, diverse forme de ajutoare şi compensaţii primite de păturile social-vulnerabile;

- salariul colectiv (salariul al 13-lea), este forma a salariului - cost, care se acordă tuturor salariaţilor

unor întreprinderi, ca sume ce semnifică participarea lor la rezultatele financiare ale acesteia sau ca

facilităţi făcute salariaţilor la unele servicii (creşe de copii, cantine, tabere de vară);

- Salariul minim (de creştere, garantat) - salariul fixat pe cale legală pentru a garanta salariaţilor din

categoriile defavorizate un venit care să corespundă minimului de subzistenţă, minim determinat în raport

cu mediul social dat.

76

- salariul mediu (de căutat).

14.3. Formele de salarizare

În dependenţă de forma de organizare a întreprinderii există 3 forme de salarizare (modalităţi cu

ajutorul cărora se stabileşte mărimea şi dinamica salariilor individuale).

2. Salarizare în regie (pe o unitate de timp) – salariul se determină în dependenţă de durata muncii fără

precizarea cantităţii de muncă ce trebuie depusă pe unitate de timp. Se utilizează la un lucru neomogen,

complex şi greu de normat, ca: medici, funcţionari, profesori, ş.a.

3. Salarizarea în acord. Salariul se determină în dependenţă de cantitatea de bunuri produse, de

activitatea şi operaţiunile efectuate. Contribuie la creşterea productivităţii muncii şi permite evidenţierea

efortului fiecărui salariat, dar reduce calitatea muncii. Salarizarea în acord poate avea 3 forme: acord

individual, acord colectiv, acord global în cadrul unei întregi unităţi economice.

4. Salarizarea mixtă – este o îmbinare a celorlalte 2 forme de salarizare, presupunînd realizarea unor

cantităţi precise de muncă într-o unitate de timp determinată.

Totalitatea veniturilor obţinute în urma utilizării factorului muncă pot fi divizate în 2 categorii:

a. venituri de transfer. Cîştigul necesar pentru al preveni pe factorul muncă să emigreze către o altă

activitate, adică este salariul ce se plăteşte pentru a motiva persoana să desfăşoare în continuare

activitatea.

b. Renta economică – tot ceea ce cîştigă un individ în plus faţă de veniturile de transfer.

Mărimea acestor 2 categorii de venituri depind de elasticitatea ofertei de forţă de muncă. Astfe, cu

cît oferta de forţa de muncă este mai inelastică, cu atît renta economică deţine o pondere mai mare în

salariu şi invers. Renta economică se determină ca diferenţă dintre salariul actual şi punctul de pe curba

ofertei la care persoana intră pe piaţa muncii.

La nivelul salariului Sle renta economică (RE) a tuturor lucrătorilor va fi

suprafaţa Sleba, iar venitul de transfer (VT) va fi suprafaţa abQeO. Pe

măsură ce salariul creşte mai multe persoane sunt atrase de serviciu, în

acest caz noii angajaţi vor primi exact cît e necesar pentru a fi motivaţi

(VT), iar vechii angajaţi pe lîngă venitul de transfer vor primi şi o rentă

economică.

Fixarea salariului în condiţiile unei concurenţe pure şi perfecte se realizează în urma jocului liber al

cererii şi ofertei de forţă de muncă.

Fixarea salariului pe pieţele imperfecte pe lîngă jocul cererii şi al

ofertei de forţă de muncă mai este influenţată şi de următorii factori: statul,

sindicatele, organizaţiile patronatelor.

77

Sindicatele sunt nişte organizaţii care încheie şi negociază contracte colective de muncă, mărimea

salariului, condiţiile de muncă, de obicei în folosul persoanelor angajate.

Un instrument util de presiune exercitat de sindicate asupra întreprinderilor sunt grevele, anume prin

intermediul lor se exercită o presiune de monopol, obligînd întreprinderile să ofere avantaje, salarii şi

condiţii peste nivelul mediu existent. Stabilirea nivelului salariilor în condiţii de grevă se determină astfel:

S1 – nivelul salariului revendicat de greevişti,

B – nivelul salariului inadmisibil pentru patroni sau

întreprinderi;

A – nivelul salariului în momentul începerii grevei;

C – nivelul salariului determinat în urma negocierilor.

78

Piaţa

capitalului

Menajel

e

Instituţiil

e

administr

aţiilor publice

Întreprin

derile

pentru

investiţii

Bancherii

şi

capitaliştii

rentieri

Economiile

Guvernului

Economiile

menajelor

Sumele de

bani

temporar

disponibile

Profitul întreprinderii

destinat modernizării, dar păstrat temporar la

bancă

Banii destinaţi

pentru plata

salariilor

Fondul de

amortizare

Oferta de

capital

Cererea de

capital

Tema 15: Piaţa capitalului real şi dobânda

15.1. Cererea şi oferta de capital

15.2. Dobânda şi metode de determinare.

15.1. Piaţa capitalului reala şi dobînda

Pentru desfăşurarea activităţii sale agenţii economici au nevoie de capital, care pe parcursul timpului

se uzează. Pentru înlocuirea capitalului uzat sau pentru cumpărarea unui capital nou suplimentar agenţii

economici apelează la piaţa capitalului, care prezintă totalitatea relaţiilor dintre întreprinderi şi menaje sau

dintre întreprinderile înseşi interacţiunea cărora determină transformarea resurselor monetare în investiţii,

adică în capital fizic.

Piaţa capitalului poate fi reprezentată schematic astfel:

Oferta sunt resursele monetare pe care deţinătorii de venit sunt dispuşi să le ofere într-o anumită

perioadă de timp. Deţinătorii de venit vor fi dispuşi să ofere partea de venit neconsumată doar în acel caz,

cînd venitul obţinut împrumutului respectiv va fi mai mare decît avantajul propriei utilizări.

Graficul ofertei de capital se prezintă astfel:

Ea este influenţată de 2 factori principali:

a. nivelul ratei dobînzii – relaţie directă;

79

b. numărul persoanelor ce economisesc – relaţie directă.

Cererea prezintă resursele monetare pe care întreprinderile doresc să le investească într-o anumită

perioadă de timp.

Este influenţată de 2 factori:

a. nivelul ratei dobînzii – relaţie indirectă;

b. volumul de activitate al întreprinderii – întreprinderea va investi doar în

acea măsură în care există piaţă de desfacere pentru produsele suplimentar

obţinute în urma investiţiei efectuate.

Astfel, echilibru pe piaţa capitalului se prezintă grafic după cum urmează:

15.2. Dobânda şi metode de determinare.

Pentru posedarea factorului capital se primeşte un venit numit dobîndă (D), care este un venit ce

revine proprietarului oricărui tip de capital antrenat în activitatea economică indiferent dacă acesta este

împrumutat sau aparţine întreprinzătorului respectiv.

Dacă dobînda ar remunera doar capitalul împrumutat, atunci agenţii economici nu vor fi cointeresaţi în

folosirea propriului capital în activitatea economică. Deci, dacă îl investesc ei aşteaptă un venit nu mai

mic decît în cazul în care ar da cu împrumut banii respectivi.

Există 2 metode de calcul a dobînzii:

1. Metoda simplă

DS = K * dI * n * 100%, k – suma împrumutată,

360 dI – rata dobînzii,

n – perioada de împrumut

2. Metoda compusă

Dc = Sn – K

Sn = k *(1+ dI)n, Sn - valoarea achitată.

În prezent în practica şi teoria economică cunoaştem următoarele tipuri de dobîndă:

1. Fixă – se stabileşte de comun acord şi pe parcursul anului rămîne neschimbată. Debitorul riscă să

plătească o rată a dobînzii mai mare în caz de micşorare a ratei dobînzii aferentă creditelor pe piaţa

financiară.

80

2. Flotantă – se stabileşte de comun acord şi pe parcursul anului poate fi modificată. Dacă debitorul ne e

de acord cu modificările, atunci el este obligat să ramburseze suma creditelor cu toate plăţile aferente.

Dacă debitorul e de acord, atunci se semnează un acord adiţional şi rata nouă a dobînzii negociată întră în

vigoare.

3. Reală – rata dobînzii real existentă pe piaţă la un moment dat.

4. Nominală – se determină ca sumă dintre rata dobînzii reale şi rata inflaţiei.

Deci, în practică rata dobînzii are următoarele implicaţii practice:

a. determină nivelul economiilor în ţară – dacă rata creşte economiile cresc – relaţie directă;

b. poate încuraja sau descuraja activitatea economică – dacă rata dobînzii se reduce, atunci activitatea

economică se încurajează şi invers – relaţie indirectă;

c. influenţează rata de schimb a monedei naţionale;

d. este preţul capitalului împrumutat, îndeplinind funcţia de redistribuire a capitalului către diverse

ramuri ale economiei naţionale.

81

Partea II Macroeconomia

Tema 16: Rolul economic al statului şi finanţele publice

16.1. Necesitatea intervenţiei statului. Funcţiile statului.

16.2. Finanţele publice şi deficitul bugetar.

16.1. Necesitatea intervenţiei statului. Funcţiile statului.

Prezenţa economiei de piaţă oferă pentru statul în care există o serie de avantaje, ca:

- existenţa libertăţii economice;

- utilizarea raţională a resurselor economice;

- producerea bunurilor necesare consumatorului şi deficitare;

- existenţa unei mari adaptabilităţi la schimbările apărute pe piaţă.

Pe lîngă avantajele oferite, economiei de piaţă îi sunt atribuite şi unele dezavantaje, ca:

- existenţa unei repartiţii ne uniforme a venitului în societate, ceea ce duce la diferenţierea societăţii în

bogaţi şi săraci;

- repartiţia neuniformă a resurselor economice în diverse ramuri şi regiuni, ceea ce duce la existenţa

unor ramuri şi regiuni bine dotate cu resurse economice şi rău dotate cu resurse economice;

- apariţia de dezechilibre macroeconomice, ca inflaţia, şomajul, supraproducţia;

- posibilitatea apariţiei monopolului în anumite activităţi cu efect economic;

- posibilitatea poluării mediului ambiant;

- neexistenţa uni interes de a produce bunuri colective din cauza costurilor mari şi a veniturilor mici.

Pentru înlăturarea acestor neajunsuri ale economiei de piaţă este binevenită intervenţia statului în

economie. Pe parcursul dezvoltării teoriei economice s-au evidenţiat 2 concepte principale cu privire la

intervenţia statului în economie:

1. Conceptul liberal, promovat de reprezentanţii şcolii liberalismului clasic, afirmă că: piaţa

reprezintă un sistem autoreglabil datorită flexibilităţii preţurilor, a ratei dobînzii şi salariului, astfel crizele

economice de supraproducţie pot fi lichidate prin reducerea preţului; şomajul dispare prin reducerea

preţului, iar inflaţia prin creşterea ratei dobînzii. Deoarece piaţa se autoreglează de la sine nu este

necesară intervenţia statului în activitatea economică.

2. Conceptul dirijist, elaborat de şcoala Keynisistă afirmă că: piaţa nu se poate autoregla de sine

stătător din cauza flexibilităţii reduse a preţului, salariului şi ratei dobînzii, din acest motiv echilibru în

societate este atins după o perioadă foarte lungă de timp însoţită de crize, şomaj, inflaţie. Pentru reducerea

perioadei respective de atingere a echilibrului în societate este necesară o anumită intervenţie a statului în

economie.

Nivelul intervenţiei economice a statului este determinat de 2 indicatori:

82

a. ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut;

b. ponderea sectorului public în produsului intern brut.

Produsul intern brut (P.I.B.) prezintă valoarea monetară a tuturor bunurilor finale produse de către

agenţii economici autohtoni şi străini pe teritoriul naţional timp de 1 an.

Legătura dintre intervenţia statului şi P.I.B. a fost cercetată de economistul german Wagner, formulînd

următoarea lege, numită legea lui Wagner:

cheltuielile publice au o tendinţă de creştere mult mai rapidă decît P.I.B.-ul din cauza a 3 factori

principali:

a. creşterea rolului educaţional şi al pregătirii profesionale;

b. dezvoltarea infrastructurii şi a cercetărilor ştiinţifice;

c. creşterea procesului de urbanizare.

În prezent statul are următoarele funcţii economice:

1. Funcţia legislativă, care cuprinde:

a. determină regulile de posesie şi garantare a proprietăţii;

b. apără drepturile consumatorului, determinînd bunurile interzise a se produce, precum şi elaborarea

standardelor de calitate pe care producătorii sunt obligaţi să le respecte;

c. apără drepturile angajaţilor prin determinarea duratei zilei şi săptămînii de lucru, a nivelului salariului

minim, a condiţiilor de muncă precum şi reglementează recalificarea şi pregătirea profesională pentru a

evita apariţia şomajului în societate.

2. Funcţia redistributivă, astfel, statul prin intermediul impozitelor percepe o anumită cantitate

de venit de la fiecare contribuabil, pe care le redistribuie mai apoi în societate către păturile social

vulnerabile sub formă de pensii, ajutoare sociale, subvenţii.

3. Funcţia de corecţie a externalităţilor. În cazul cînd activitatea economică are o externalitate

(efect) negativă asupra mediului înconjurător, statul prin intermediul pîrghiilor sale de intervenţie poate

fie să reducă, fie să interzică această activitate. În cazul unei externalităţi pozitive statul poate să

încurajeze activitatea agentului economic prin oferirea de diverse ajutoare.

4. Funcţia productivă şi de consum. Aici se include comanda de stat, astfel, de exemplu, în cazul

unei crize economice de supraproducţie pentru a evita desfiinţarea anumitor întreprinderi ce prezintă un

interes strategic pentru stat, el poate efectua o comandă de achiziţie a cantităţilor de bunuri pentru

întreprinderile respective.

5. Funcţia de apărare a concurenţei.

6. Funcţia de asigurare a stabilităţii economice, ea se realizează prin intermediul următoarelor

politici macroeconomice, ca: politica bugetar-fiscală, politica monetar-creditară, politica vamală, politica

externă. Aplicarea cestor politici se face cu scopul de:

- asigurare a unei creşteri economice optime,

83

- asigurarea deplină a ocupării forţei de muncă,

- stabilitatea preţurilor,

- asigurarea echilibrului economic extern, adică importurile ≤ expoturile

16.2. Deficitul bugetar şi direcţii de reducere

Finanţele publice reprezintă totalitatea relaţiilor dintre stat şi ceilalţi agenţi economici, interacţiunea

cărora determină formarea şi utilizarea resurselor monetare necesare statului.

Finanţele publice sunt reflectate într-un document special, care poartă denumirea de buget public, unde

sunt reflectate veniturile şi cheltuielile statului. Astfel, întîlnim următoarele tipuri de bugete de stat:

central (naţional); local; intermediar; extraordinar (a cărui mijloace financiare sunt destinate spre consum

în caz de calamităţi, epidemii, război sau alte condiţii naturale specifice). Mai există şi fonduri

extrabugetare, unde se acumulează mijloace financiare cu destinaţie specială (fondul social).

Bugetul public este elaborat de Guvern şi adoptat de Parlament

Elementele centrale ale bugetului public sunt veniturile şi cheltuielile publice.

Veniturile publice reprezintă totalitatea mijloacelor financiare pe care statul le obţine şi le

utilizează pentru atingerea principalelor sale obiective. Astfel în practică se întîlnesc:

- venituri ordinare – acele venituri ce se acumulează în bugetul public în permanenţă şi sunt compuse din

impozite, dovidentul întreprinderilor mixte şi profitul întreprinderilor publice;

- venituri extraordinare – reprezentate de împrumuturile publice, vinderea trezorăriei, diferite mijloace

obţinute în urma procesul de privatizare.

Peste 80 % din veniturile ordinare acumulate de stat sunt formate din impozite, care sînt nişte plăţi

obligatorii cu titlu gratuit şi nerambursabile efectuate de agenţii economici în bugetul public.

Astfel impozitele au următoarele trăsături distinctive:

1. Impozitul trebuie să fie echitabil, adică venitul pe care îl posedă agenţii economici trebuie să fie

suficient pentru a achita impozitul respectiv;

2. Impozitul trebuie să fie determinat, adică agentul economic trebuie să cunoască modul, termenele şi

suma ce urmează a fi achitată;

3. Impozitul trebuie să fie stimulativ, adică trebuie să aibă nişte dimensiuni sau mărimi optime, astfel

încît să stimuleze activitatea agentului economic;

4. Impozitul trebuie să fie flexibil, adică să aibă capacitatea de a se modifica în dependenţă de condiţiile

existente.

Se cunosc 2 categorii principale de impozite, şi anume:

- impozite directe, sînt acele impozite care sunt suportate şi plătite la buget de una şi aceeaşi persoană.

Ex. impozitul pe venit, pe societăţi, pe avere.

84

- impozite indirecte, impozitele suportate de o persoană, dar achitate în bugetul de sta de altă persoană,

de obicei fiind incluse în preţul bunului. Ex. TVA, accizele, taxele vamale.

Cheltuielile publice reprezintă acele cheltuieli efectuate de stat pe parcursul unui an pentru a-şi

îndeplini principalele sale funcţii sau atribuţii.

Cheltuielile publice variază de la un stat la altul, însă au, în linii generale, următoarea structură:

a. cheltuieli administrative (Guvern, Parlament, Poliţie);

b. cheltuieli cu caracter social (învăţămînt, cultură, medicină);

c. cheltuieli cu caracter economic (investiţii, achiziţii, subvenţii);

d. cheltuieli militare;

e. cheltuieli pentru cercetări ştiinţifice;

f. cheltuieli pentru mediu înconjurător şi urbanism;

g. cheltuieli pentru plata datoriilor publice.

Cheltuielile publice au o tendinţă permanentă de creştere odată cu dezvoltarea societăţii umane.

Deficitul prezintă situaţia cînd cheltuielile publice depăşesc veniturile publice, la baza apariţiei

căruia se află 2 cauze:

- reducerea veniturilor publice;

- creşterea cheltuielilor publice.

Pentru reducerea deficitului bugetar statul poate apela la 2 direcţii de bază:

- reducerea cheltuielilor publice;

- creşterea veniturilor publice prin: introducerea de noi impozite, creşterea ratei impozitelor minime,

reducerea ratei impozitelor maxime, privatizarea întreprinderilor publice, efectuarea de împrumuturi

publice.

Împrumuturile pe care le face statul pot fi interne şi externe (cînd se face de la organizaţii

internaţionale). Totalitatea împrumuturilor publice care nu sunt rambursate la timp poartă denumirea de

datorie publică. Datoria publică de asemenea poate fi: internă (datoria statului faţă de agenţii economici)

şi externă.

Pentru achitarea datoriei publice externe statul apelează la următoarele tehnici:

1. transformarea datoriilor pe termen lung în datorii pe termen scurt;

2. transformarea datoriei în titluri de valoare sau averi imobiliare;

3. permisiunea de a construi pe teritoriul naţional a unor baze militare străine;

4. efectuarea de noi împrumuturi pentru achitarea celor mai vechi;

5. vinderea datoriei.

85

Tema 17: Piaţa financiară. Piaţa monetară şi sistemul bancar.

17.1. Caracterizare generală a pieţei monetare.

17.2. Băncile: caracteristici, funcţii.

17.3. Politica monetar-creditară.

17.1. Caracterizare generală a pieţei monetare.

Piaţa monetară prezintă totalitatea relaţiilor dintre creditori (cei ce fac împrumuturi) şi debitori (cei

ce i-au în împrumut), interacţiunea cărora determină preţul de utilizare al monedei (rata dobînzii), precum

şi masa monetară aflată în circulaţie.

Existenţa relaţiilor de creditare este determinată de faptul că există agenţi economici care au

capacitatea de finanţare, adică veniturile monetare deţinute depăşesc cheltuielile înregistrate, iar pe de altă

parte există agenţi economici care au nevoie de finanţare, adică cheltuielile înregistrate depăşesc

veniturile obţinute.

Totalitatea relaţiilor de pe piaţa monetară pot fi reprezentate prin următoarea schemă:

Figura. Realatiile pe piața monetară

Cererea monetară prezintă dorinţa debitorilor de a avea o anumită cantitate de monedă lichidă,

într-o anumită perioadă de timp.

Astfel, cererea monetară este compusă din 2 categorii de cerere monetară:

1. Cerere monetară de tranzacţii este cantitatea de monedă pe care debitorul doreşte să o deţină pentru

efectuarea unor tranzacţii de cumpărarea a bunurilor şi serviciilor. Ea nu depinde de nivelul ratei dobînzii,

dar este influenţată direct de cantitatea şi de valoarea bunurilor care sunt cumpărate. Grafic se prezintă

astfel:

Menaje

Întreprinderi

Statul

Creditor

Sistemul bancar

Debitor

Statul

Întreprinderi

Menaje

86

2. Cerere monetară pentru cîştig, care este acea cantitate de monedă pe care debitorul doreşte să o

deţină în scopul efectuării unor investiţii şi obţinerea unui cîştig, astfel aflîndu-se într-o relaţie indirectă

cu nivelul ratei dobînzii. Grafic se prezintă astfel:

Astfel cererea monetară totală este formată din cererea monetară de tranzacţii şi cererea monetară

pentru cîştig, iar grafic se prezintă astfel:

Cererea monetară este influenţată de următorii factori:

- nivelul ratei dobînzii, relaţie indirectă. Dacă rata dobînzii creşte, atunci cantitatea de monedă va

scădea.

- posibilitatea de autofinanţare a întreprinderilor, relaţie indirectă.

- ponderea bunurilor cumpărate prin credit, relaţie directă.

- dimensiunile deficitului bugetar al statului, relaţie directă.

Oferta monetară este cantitatea de monedă, care se află în circulaţie într-o anumită perioadă de

timp, numită şi masă monetară. Astfel, oferta monetară este compusă din 2 părţi:

1. disponibilităţile monetare, care sunt formate din mijloacele de plată imediate (cardul), precum şi din

moneda de hîrtie şi moneda divizionară (moneda metalică).

2. cvazi-moneda, reprezintă diverse active financiare, care pot fi transformate în monedă lichidă

(mijloace de plată imediată). Ele sunt reprezentate de cecuri, titluri de valoare.

În dependenţă de gradul de lichiditate al componentelor masei monetare în teoria economică se

evidenţiază 4 agregate monetare ce caracterizează structura şi lichiditatea masei monetare aflate în

circulaţie:

a. M1 – include moneda divizionară (biletele) şi mijloacele monetare aflate în conturile la vedere

(carduri);

b. M2 – format din M1 şi mijloacele monetare de pe conturile pe termen scurt;

c. M3 – compus din M2 şi mijloacele monetare aflate în conturile pe termen lung şi conturile valutare;

87

d. L – compus din M3 şi titlurile de valoare (acţiuni, obligaţiuni).

Într-o anumită perioadă de timp masa monetară aflată în circulaţie este o cantitate de monedă strict

determinată, care grafic se reprezintă astfel:

Oferta monetară este influenţată de 2 factori:

1. Politica monetar creditară a băncii centrale, care poate fi o politică restrictivă (are loc reducerea

cantităţii de monedă sau banii aflaţi în circulaţie) şi expansionistă (are loc creşterea cantităţii de monedă

sau banii aflaţi în circulaţie);

2. Viteza de circulaţie a monedei, este o relaţie indirectă, deoarece cu cît viteza de circulaţie a monedei

este mai mare cu atît şi cantitatea de monedă aflată în circulaţie va fi mai mică.

Totalitatea relaţiilor de pe piaţa monetară se realizează prin intermediul sistemul bancar, care

cuprinde banca centrală sau naţională şi băncile comerciale.

Banca este acea instituţie sau agent economic, care efectuează comerţ cu banii, îndeplinind 3

funcţii principale:

1. acumularea resurselor monetare provizoriu libere, este o funcţie pasivă a băncii şi ea se realizează

prin acumularea resurselor din mijloace proprii ale băncii (capitalul fondatorilor) sau prin mijloace atrase

din exterior (de la alte bănci, de la menaje, întreprinderi, stat, de la vinderea titlurilor de valoare).

2. utilizarea resurselor monetare acumulate, este o funcţie activă a băncii şi se realizează prin

intermediul activităţilor de creditare. Acordarea de credite are la bază următoarele principii:

a. rambursabilitatea – capacitatea de întoarcere a sumei împrumutate;

b. garanţia – capacitatea de a garanta întoarcerea contravalorii împrumutate;

c. plata creditului – plata dobînzii.

3. acordarea de diverse servicii bancare – schimb valutar, plata serviciilor comunale, transferuri băneşti,

ş.a

La baza evaluării activităţii instituţiilor bancare se află 2 indicatori principali:

1. Profitabilitatea - dat de profitul brut obţinut de instituţie, şi el se calculează ca diferenţă dintre

dobînda primită şi dobînda plătită.

2. Lichiditatea, care reprezintă capacitatea băncii de a restitui clienţilor mijloacele împrumutate.

Pe lîngă funcţiile sus numite, banca centrală mai îndeplineşte şi unele funcţii specifice:

a. deţinerea de rezerve valutare pentru efectuarea unor diverse tranzacţii la nivel internaţional;

88

b. deţinerea de depozite ale băncilor comerciale şi ale Guvernului, precum şi împrumutul acestora în

caz de necesitate;

c. efectuarea controlului activităţii băncilor comerciale;

d. emiterea de bani;

e. elaborarea politicilor monetar-creditare eficiente, care constă în menţinerea stabilităţii monedei

printr-o masă monetară necesară în circulaţie, precum şi fixarea unei rate a dobînzii, care ar stimula o

creştere economică în societate.

17.2. Băncile: caracteristici, funcţii.

Odată cu dezvoltarea industriei, au apărut operaţiile de creditare pe termen scurt a ciclului de

producţie. Termenul de creditare se majora treptat, o parte a resurselor Bancare a început să se

învestească în capital fix, hîrtii de valoare ş.a., astfel termenul „comercial” în noţiunea de bancă şi-a

pierdut sensul iniţial. Acum acest termen presupune caracterul „de afacere” al băncii, orientarea ei spre

deservirea tuturor agenţilor economici indiferent de sfera de activitate.

În mecanismul de funcţionare al sistemului de creditare al statului un rol important îl au Băncile

comerciale. Ele sunt nişte organizaţii multifuncţionale ce activează în diferite sectoare ale pieţei

capitalului de împrumut. Băncile acumulează partea de bază a resurselor de creditare şi oferă clienţilor ei

un complex de servicii financiare, care includ creditarea, deschiderea depozitelor, decontări, vînzarea-

cumpărarea şi păstrarea valorilor mobiliare, a valutei străine etc. În economia de piaţă modernă activitatea

băncilor comerciale are un rol major datorită legăturii lor cu toate sectoarele economiei. Scopul băncilor

este de a asigura circulaţia continuă a capitalului şi a banilor, creditarea întreprinderilor industriale, a

statului şi a populaţiei, crearea condiţiilor favorabile pentru creşterea economică.

Băncile comerciale moderne, avînd rolul de intermediari financiari, îndeplinesc o funcţie

macroeconomică importantă, asigurînd redistribuirea interramurală şi interregională a capitalului bănesc.

Mecanismul Bancar de distribuire şi redistribuire a capitalului pe sfere şi ramuri permite dezvoltarea

economiei în dependenţă de necesităţile obiective ale producerii şi contribuie la restructurarea economiei.

Creşterea rolului economic al băncilor comerciale se observă în prezent şi prin lărgirea sferei lor

de activitate şi dezvoltarea unor tipuri noi de servicii financiare. În prezent, Băncile comerciale ale unor

ţări pot presta clienţilor lor pînă la cîteva sute de servicii.

O trăsătură specifică băncilor comerciale constă în faptul că scopul de bază al activităţii lor este

obţinerea profitului. În aceasta şi constă „interesul comercial” din sistemul relaţiilor de piaţă. În

Republica Moldova crearea şi funcţionarea băncilor comerciale se bazează pe „Legea cu privire la

instituţiile financiare”, aprobată la 21 iulie 1995. În conformitate cu această lege, Banca – este o instituţie

financiară care primeşte de la persoane fizice sau juridice depozite sau echivalentele lor, ce pot fi

89

transferate prin intermediul diferitor instrumente de plată, şi care foloseşte total sau parţial aceste mijloace

pentru acordarea de credite sau investire pe propriul său cont şi risc.

Formele organizatorico-juridice ale băncilor comerciale

Băncile comerciale reprezintă al doilea nivel al sistemului Bancar. În calitate de persoană juridică,

cu scopul de a obţine profit, Banca:

atrage pe depozite mijloace băneşti ale persoanelor fizice şi juridice;

plasează aceste mijloace din nume propriu şi pe cont propriu, în condiţii de rambursare, achitare,

urgenţă;

ţine evidenţa conturilor Bancare ale persoanelor fizice şi juridice.

Banca comercială poate fi creată ca societate economică cu capital acţionar, adică în formă de

societate pe acţiuni (SA). Activitatea băncilor, create sub formă de societate pe acţiuni (BCA), se

reglementează conform „Legii cu privire la instituţiile financiare” şi „Legii cu privire la societăţile pe

acţiuni”.

Societatea pe acţiuni este organizaţia comercială al cărei capital social este divizat într-un număr anumit

de acţiuni, care atestă drepturile obligatorii ale acţionarilor faţă de această societate. Acţionarii nu răspund

de angajamentele societăţii şi poartă riscul legat de activitatea ei, în limita costului acţiunilor pe care le

deţin. Acţionarii care nu au achitat pe deplin acţiunile, poartă responsabilitate solidară privind

angajamentele întreprinderii în limita costului acţiunilor neachitate.

Banca pe acţiuni poartă răspundere pentru angajamentele sale în limita întregului său patrimoniu,

dar nu este responsabilă pentru angajamentele acţionarilor săi. Dacă falimentul băncii pe acţiuni este

condiţionat de activitatea sau pasivitatea acţionarilor săi sau a altor persoane, care dădeau instrucţiuni

obligatorii personalului băncii şi dirijau cu activitatea ei, atunci, în caz de insuficienţă de patrimoniu,

asupra acestor acţionari sau altor persoane, se poate impune responsabilitatea subsidiară pentru

angajamentele băncii. Banca acţionară poate fi societate pe acţiuni de tip deschis sau închis, fapt

determinat de statutul ei. Dacă Banca este o societate pe acţiuni de tip deschis, atunci ea este în drept să

efectueze subscrierea deschisă la acţiunile emise şi să le realizeze liber pe piaţă. Acţionarii băncii pot

vinde acţiunile pe care le deţin fără acordul celorlalţi acţionari. BCA de tip deschis i se permite şi

subscrierea închisă. În acest caz acţiunile se repartizează doar fondatorilor băncii sau unui cerc restrîns de

persoane dinainte stabilit. Cu toate acestea, dreptul de a petrece subscriere închisă la acţiunile emise

trebuie să fie prevăzut în Statutul BCA deschise şi în actele legislative ale Republicii Moldova. Numărul

de acţionari ai BCA deschise nu este limitat.

Banca creată sub formă de SA de tip închis nu are dreptul să petreacă subscriere deschisă la

acţiunile emise sau să le ofere printr-o altă modalitate unui număr nelimitat de persoane. O BCA de tip

închis nu poate avea mai mult de 50 acţionari. Dacă numărul acţionarilor depăşeşte cifra de 50,

atunci Banca trebuie să se transforme în SA de tip deschis pe perioada de un an. În caz contrar, Banca va

90

fi lichidată prin judecată. Acţiunile BCA de tip închis se repartizează doar fondatorilor săi sau unui cerc

restrîns de persoane dinainte stabilit.

În Republica Moldova fondatori ai băncilor comerciale pot fi atît persoane juridice, cît şi fizice.

Pentru formarea capitalului social al băncii nu se permite utilizarea mijloacelor din bugetul consolidat,

fondurilor extrabugetare de stat, mijloacelor băneşti libere, aflate sub administrarea organelor centrale ale

puterii de stat (cu excepţia cazurilor prevăzute de legislaţie).

Mijloacele băneşti ale subiecţilor Republicii Moldova, precum şi mijloacele băneşti libere ale subiecţilor

Republicii Moldova, aflate în administrarea organelor puterii de stat, organelor de administraţie locală,

pot fi utilizate pentru formarea capitalului social al băncii, dacă acest fapt este prevăzut de legislaţia

specială a Republicii Moldova sau de hotărîrea organului de administraţie locală.

Pentru formarea capitalului social al băncii poate fi atras şi capital străin. În prezent, ponderea lui

în sistemul Bancar din Republica Moldova este limitată de o cotă, care se calculează ca raportul dintre

suma capitalului instituţiilorcreditare cu investiţii străine şi a capitalului filialelor băncilor străine şi

capitalul social total al instituţiilor creditare, înregistrate în RM.

Organele de conducere ale Băncii Comerciale

Organul suprem de conducere al băncii (în orice formă organizatoro-juridică a ei) este Adunarea Generală

a Acţionarilor sau Membrilor. Ea se convoacă anual pentru hotărîrea următoarelor întrebări:

· modificarea statutului băncii sau a capitalului social;

· aprobarea rezultatelor financiare ale activităţii anuale;

· distribuirea profitului;

· alegerea Consiliului băncii etc.

În băncile acţionare în care numărul de acţiuni cu drept de vot depăşeşte 100, se formează comisia de

numărare a voturilor. Componenţa numerică şi personală a acestei comisii este propusă de Consiliul

Directorilor băncii şi este stabilită de Adunarea Generală a Acţionarilor.

Consiliul Directorilor (Consiliul de Supraveghere) realizează conducerea generală a activităţii băncii,

executînd dispoziţiile Consiliului băncii şi a Adunării Generale a Acţionarilor şi îşi asumă

responsabilitatea pentru rezultatele activităţii băncii.

Consiliul directorilor stabileşte direcţiile prioritare de activitate, precum şi politicile de creditare, de

investiţii şi valutară ale băncii. Politica dusă de bancă trebuie să asigure atingerea scopurilor propuse,

chiar şi în cazul unor schimbări radicale în situaţia economică din ţară şi pe piaţa valutară. Consiliul

directorilor recomandă mărimea dividendelor, utilizarea fondului de rezervă, crearea filialelor şi

reprezentanţelor, aprobă încheierea contractelor importante, acordarea unor credite mari etc.

La existenţa a peste 1000 acţionari, Consiliul directorilor trebuie să fie format din cel puţin 7 persoane;

peste 10000 de acţionari – cel puţin 9 persoane. Activitatea Consiliului directorilor este condusă

de Preşedintele consiliului.

91

Consiliul directorilor ia decizia referitor la structura băncii, aprobă dările de seamă a subdiviziunilor

structurale. Structura organizatorică a băncii este determinată de funcţiile ei: creditare, investiţii, servicii

de trust, transferuri internaţionale, deschiderea şi deservirea depozitelor.

Activitatea curentă a băncii este condusă de Organul executiv unitar (director, director general) sau de

Organul executiv colegial (administraţia băncii, direcţia). În ultimul caz, directorul băncii mai

îndeplineşte şi funcţia de preşedintele consiliului băncii. În competenţa organului executiv intră toate

întrebările referitoare la activitatea curentă a băncii (cu excepţia celor care, conform statutului, sunt

soluţionate de Adunarea Generală).

Funcţiile băncilor comerciale

acumularea şi mobilizarea capitalului bănesc;

intermedierea în operaţiunile de creditare;

efectuarea decontărilor şi plăţilor;

crearea instrumentelor de plată;

organizarea emisiunii şi plasării valorilor mobiliare;

servicii de consulting.

1. Mobilizarea mijloacelor băneşti temporar libere şi transformarea lor în capital este una dintre cele

mai timpurii funcţii Bancare. Mijloacele băneşti libere ale persoanelor juridice şi fizice acumulate de către

bancă, pe de o parte aduc venit deţinătorilor lor sub formă de dobîndă, iar pe de altă parte creează baza

operaţiunilor de creditare. Economiile acumulate pot fi utilizate pentru diferite necesităţi economice şi

sociale. Astfel, în special prin intermediul băncilor are loc concentrarea mijloacelor băneşti şi

transformarea lor ulterioară în capital.

2. O altă funcţie importantă a băncilor este intermedierea în operaţiunile de creditare. În faţa relaţiilor

directe dintre deţinătorii de mijloace băneşti libere şi debitorii de capital apare problema necoincidenţei

dintre volumul de capital oferit şi cel cerut, precum şi diferenţa dintre termenul de rambursare a

împrumutului termenul, necesar debitorului respectvei sume. Relaţiile de creditare directă dintre

deţinătorii de capital şi debitori sunt împiedicate şi de riscul de nerambursare a creditului. Deţinătorul de

capital nu dispune de informaţie despre situaţia financiară reală a debitorului. Băncile comerciale, intrînd

în rolul de intermediari financiari, înlătură aceste greutăţi. Creditele Bancare se îndreaptă în diferite

sectoare ale economiei, asigurînd diversificarea producţiei. O economie stabilă nu poate exista fără un

sistem de decontări băneşti organizat şi bine reglat. De aici rezultă şi importanţa mare a băncilor în

efectuarea decontărilor şi plăţilor.

3. Majoritatea decontărilor dintre întreprinderi se realizează fără numerar. Băncile, deţinînd rolul de

intermediari în plăţi efectuează decontări la ordinul clienţilor, primesc bani în cont şi ţin evidenţa tuturor

întrărilor şi ieşirilor de mijloace băneşti.

92

Funcţionarea efectivă a sistemului de plăţi în ţările cu o infrastructură destul de dezvoltată necesită o

performanţă a tehnicilor de plată. Din acest motiv, în astfel de ţări se creează diferite sisteme de plată. De

exemplu, sistemele de „clearing” a marilor bănci comerciale cu o reţea densă de filialele şi sucursale, sau

girosistemele în formă de societăţi pe acţiuni, create de băncile participante la decontări, inclusiv şi

băncile centrale. Decontările se realizează şi prin intermediul băncilor corespondente, cînd între bănci se

înfiinţează relaţii reciproce, ce presupun deschiderea conturilor corespondente. Centralizarea plăţilor în

bănci duce la micşorarea cheltuielilor de circulaţie, iar pentru a accelera decontările şi a mări siguranţa

plăţilor se introduc sistemele de decontare electronică.

O funcţie specifică băncilor comerciale este capacitatea lor de a crea sau lichida bani, adică de a

majora sau micşora masa monetară. Crearea mijloacelor de plată este legată direct de activităţile

de creditare şi depozitare ale băncilor. Depozitul poate fi creat pe două căi: introducerea numerarului în

bancă de către client sau acordarea creditului debitorului. Cu toate acestea, aceste operaţiuni influenţează

diferit masa monetară în circulaţie. Astfel, dacă clientul a introdus în bancă 100000 USD şi a încredinţat

băncii să depună această sumă în contul său la vedere, atunci rezultatul acestei operaţiuni va fi majorarea

soldului de casă în activul bilanţului şi majorarea soldului depozitelor în pasiv cu aceeaşi sumă. Totodată,

volumul total de mijloace băneşti în economie va rămîne neschimbat, deoarece s-a realizat un transfer de

bani din formă de numerar în forma fără numerar. Alt exemplu, debitorul a primit un credit în valoare de

100000 USD şi Banca a depus această sumă în contul de depozit a clientului. Drept rezultat, în economie

volumul total de mijloace băneşti s-a majorat cu 100000 USD, deoarece prin procesul de creditare

Banca a creat mijloace noi de plată.

Băncile comerciale îndeplinesc şi funcţia emitent-constitutivă, realizînd emisia şi plasarea

valorilor mobiliare, în special a acţiunilor şi obligaţiilor. Pe lîngă aceasta, băncile au posibilitatea să

direcţioneze economiile lor în scopuri de producţie. Piaţa valorilor mobiliare completează sistemul

de creditare şi colaborează cu el. La ordinul întreprinderilor, care au nevoie de investiţii pe termen lung şi

care recurg la emisiuni de acţiuni şi obligaţii, băncile îşi asumă determinarea mărimii, condiţiilor,

termenului emisiei, alegerea tipului de valori mobiliare, precum şi obligaţiunea de plasare şi organizare a

circulaţiei lor secundare. Băncile garantează cumpărarea valorilor mobiliare emise, cumpărîndu-le şi apoi

vînzîndu-le din cont propriu sau creează în acest scop sindicate Bancare, care oferă credite cumpărătorilor

de acţiuni şi obligaţiuni. Angajamentele cu privire la sume impunătoare, luate de companiile mari, pot fi

distribuite de bancă prin vinderea lor directă clienţilor săi, dar nu prin metoda de vînzare liberă la bursa de

valori.

Competenţa economică suficientă şi posibilitatea de control a situaţiilor economice permit

băncilor să desfăşoare activitatea de „consulting” a clienţilor. Băncile efectuează analiza activităţii

financiare a întreprinderilor, starea evidenţei lor contabile, apreciază strategia de dezvoltare şi depistează

direcţiile posibile de majorare a veniturilor. Ocupîndu-se de operaţiunile cu valori mobiliare, băncile

93

apreciază perspectiva de emitere a noilor acţiuni ale clientului şi posibilitatea plasării lor; consultă clienţii

în alegerea firmelor, care sunt gata să-şi asume responsabilitatea privind plasarea noilor valori mobiliare.

Băncile oferă următoarele servicii de consultanţă: acoperirea conturilor, activitate creditară şi de casă,

recomandări privind efectuarea operaţiunilor pe pieţele valutară şi de mărfuri.

Operaţiunile băncilor comerciale

Băncile comerciale pot îndeplini un întreg complex de diferite operaţiuni. Să examinăm mai

amănunţit caracterul operaţiunilor comerciale efectuate de bancă. Definirea băncii ca instituţie, care

acumulează mijloace băneşti libere şi le plasează în baza rambursabilă, permite să evidenţiem în

activitatea ei operaţiuni pasive şi active.

Cu ajutorul operaţiunilor pasive băncile îşi formează resursele. Esenţa lor constă în atragerea diferitor

tipuri de plasamente, primirea creditelor de la alte bănci, emisia valorilor mobiliare proprii, precum şi

realizarea altor operaţiuni în rezultatul cărora se măresc resursele băncii. Din punct de vedere istoric,

operaţiunile pasive aveau un rol prioritar faţă de cele active, astfel, pentru efectuarea operaţiunilor active

o condiţie obligatorie este suficienţa resurselor.

Prin urmare, operaţiunile pasive includ:

primirea depozitelor (plasamentelor);

deschiderea şi deservirea conturilor clienţilor, inclusiv şi cele ale băncilor corespondente;

emisia valorilor mobiliare proprii (obligaţiuni, cambii, certificate de depozit şi de economii);

primirea creditelor interBancare, şi resurselor creditare centralizate;

operaţiunile REPO;

creditele eurovalutare.

Operaţiunile active. Operaţiunile active ale băncii reprezintă plasarea resurselor mobilizate ale băncii

cu scopul de a obţine profit şi de asigurare a lichidităţii.

Operaţiunile active ale băncii pot fi divizate în patru grupe:

1. de creditare, în rezultatul cărora se formează portofoliul de credite al băncii;

2. de investiţii, ce creează baza formării portofoliului de investiţii;

3. de decontare şi de casă, care reprezintă unul din serviciile oferite de bancă clienţilor ei;

4. alte operaţiuni.

17.3. Politica monetar-creditară.

Banca centrală fixează de obicei o anumită rată a rată de creştere anuală a masei monetare aflate în

circulaţie. Pe parcursul anului masa monetară se modifică, în acest caz banca centrală utilizează diverse

instrumente ale politicii monetar-creditare pentru ca masa monetară să nu depăşească nivelul fixat. Aceste

instrumente sunt:

94

1. Modificarea ratei rezervei obligatorii. Fiecare bancă comercială este obligată să deţină o anumită

sumă de bani la banca centrală, blocată pe un cont a cărui dimensiuni pot varia. Dacă rata rezervei

obligatorii are o tendinţă de creştere, atunci masa monetară aflată în circulaţie se reduce, şi invers.

2. Modificarea ratei de refinanţare. Banca centrală împrumută băncile comerciale cu o anumită rată a

dobînzii, numită rată de refinanţare. Dacă banca centrală creşte nivelul ratei de refinanţare, atunci masa

monetară aflată în circulaţie se va reduce, deoarece băncile comerciale vor apela la împrumut de la banca

centrală într-o proporţie mult mai mică, şi invers.

3. Efectuarea operaţiunilor de „openmarket”, acestea se realizează prin cumpărarea sau vinderea

operaţiunilor publice. Astfel, dacă banca centrală cumpără obligaţiunile publice, atunci ea aruncă în

circulaţie o cantitate de monedă suplimentară mărind masa monetară aflată în circulaţie, iar dacă vinde

obligaţiunile publice, atunci ea scoate din circulaţie o anumită cantitate de monedă, reducînd masa

monetară aflată în circulaţie.

95

Tema 18: Piaţa titlurilor de valoare şi piaţa valutară

18.1. Piaţa titlurilor de valoare: caracteristici, indicatori.

18.2. Piaţa valutară: caracteristici, indicatori.

18.1. Piaţa titlurilor de valoare: caracteristici, indicatori.

Piaţa titlurilor de valoare prezintă totalitatea relaţiilor dintre emitenţi (cei care vînd) şi investitori

(cei care cumpără) de titluri de valoare, interacţiunea cărora determină cursul titlutilot de valoare şi

cantitatea tranzacţionată. Totalitatea relaţiilor de pe piaţa titlurilor de valoare poate fi prezentată

schematic astfel:

Figura. Relațiile pe piaţa titlurilor de valoare

Titlurile de valoare cele mai răspîndite sînt: acţiunile şi obligaţiunile.

Acţiunile sunt acele titluri de valoare, care oferă dreptul de proprietate asupra întreprinderilor.

Principalele caracteristici ale acestora sunt:

- Posesorii de acţiuni devin proprietari ai întreprinderilor avînd dreptul la un anumit venit, precum şi

dreptul de a participa la gestiune;

- Remunerarea pe acţiune i-a forma devidentului plătit pe toată durata de funcţionare a întreprinderii;

- Devidentul depinde de masa profitului obţinut şi de modul de distribuţie a profitului în cadrul

întreprinderii.

În prezent se deosebesc următoarele forme de acţiuni:

1. Acţiuni ordinare – acele acţiuni care oferă dreptul la devident şi la gestiune, dar devidentul este plătit

după ce s-au efectuat toate plăţile.

2. Acţiuni preferenţiale – acţiunile care nu oferă dreptul la gestiune, dar oferă dreptul la un devident fix,

plătit indiferent de dimensiunile profitului obţinut.

3. Acţiuni nominative – acţiunile pe care e scris numele posesorului şi ele nu pot fi vîndute decît cu

acordul Societăţii pe Acţiuni.

4. Acţiuni la purtător – acţiuni ce sunt liber negociabile pe piaţă.

Obligaţiunile prezintă nişte titluri de împrumut emise de către întreprinderi sau administraţiile

publice. Ele au următoarele trăsături:

- posesorii de obligaţiuni sunt creditorii, care au dreptul la un anumit venit, dar nu au dreptul la gestiune;

Întreprinderi

Bănci

Administraţii

publice

Emitenţi

Bursa de valori Administraţii publice

Creditori

Menaje

Bănci

Întreprinderi

96

- venitul pe obligaţiune poartă denumirea de cupon şi este plătit pînă la scadenţă, după care se

rambursează creditorului suma împrumutată;

- dimensiunile cuponului prezintă un anumit procent din preţul nominal al obligaţiunii.

Pe piaţa titlurilor de valoare se întîlnesc următoarele forme de obligaţiuni:

1. Obligaţiuni corporative – emise de către întreprinderi;

2. Obligaţiuni publice – emise de către stat;

3. Obligaţiuni speciale – a căror devident prezintă un bun deficitar;

4. Obligaţiuni pe termen scurt – 1-3 ani;

5. Obligaţiuni pe termen mediu – 3-5 ani;

6. Obligaţiuni pe termen lung – mai mult de 5 ani.

Preţul titlurilor de valoare este influenţat de următorii indicatori sau factori:

a. Randamentul titlurilor de valoare – se determină ca raport dintre venitul obţinut în urma cumpărării

titlurilor de valoare la preţul acestuia, şi ne arată ce parte din suma plătită posesorul o primeşte sub formă

de venit.

r(TV) = D / P, D – dobînda, P – preţul.

b. Posibilitatea de cîştig în urma efectuării operaţiunilor speculative (vînzare-cumpărare) la bursa

de valori. Cîştigul (CTV) obţinut în urma operaţiunilor speculative se determină după relaţia:

C(TV) = [D + (P1 – P0)] / P0, P0 – preţul iniţial al titlurilor de valoare

P1 – preţul curent al titlurilor de valoare.

c. Riscul titlurilor de valoare. Cu un grad de risc mai mare se caracterizează acţiunile, deoarece

remunerarea anuală pe acţiuni deseori nu e determinată, iar rambursarea integrală a capitalului investit în

caz de faliment este mai puţin probabilă. Mai puţin riscante sunt obligaţiunile publice, deoarece atît

cuponul cît şi asigurarea rambursării sumei împrumutate este garantată de patrimoniul statului.

d. Lichiditatea titlurilor de valoare prezintă posibilitatea titlului de valoare de a se transforma în

monedă.

Pe parcursul activităţii sale întreprinderea trebuie să aleagă foarte bine între emiterea acţiunii şi

obligaţiunii. Astfel, creşterea numărului de acţiuni emise determină creşterea numărului de proprietari,

precum şi reducerea devidentului pe acţiuni şi a scăderii interesului viitorilor investitori.

Emiterea unui număr mari de obligaţiuni, înseamnă plata unui număr tot mai mare de cupoane,

precum şi rambursarea sumelor împrumutate la scadenţă, indiferent de mărimea profitului întreprinderii,

ceea ce poate agrava situaţia financiară.

Totalitatea operaţiunilor efectuate cu titlurile de valori se pot realiza fie pe piaţa primară, este piaţa

unde întreprinderile îşi comercializează titlurile noi emise, fie pe piaţa secundară, care este locul unde se

comercializează titlurile deja emise.

97

18.2. Piaţa valutară: caracteristici, indicatori.

Piaţa valutară este piaţa unde se schimbă (se convertesc) diverse monede naţionale. Posibilitatea de

schimb reciproc a monedei naţionale una contra alteia portă denumirea de convertibilitate. În dependenţă

de gradul de convertibilitate a valutelor, deosebim 2 categorii de valute:

a. valute convertibile, adică care se schimbă liber una contra alteia (dolar, euro);

b. valute cu convertibilitate redusă, adică în calea schimbului reciproc se află diferite restricţii.

Pentru ca moneda naţională să devină convertibilă pe piaţa mondială este necesar să se realizeze

următoarele condiţii:

1. existenţa competitivităţii bunurilor naţionale pe piaţa mondială;

2. existenţa unor rezerve relativ mari de valute străine, pentru a putea schimba orice cantitate de monedă

străine;

3. existenţa unei concordanţe între preţurile pe piaţa naţională şi cea internaţională;

4. controlul inflaţiei în ţară;

5. liberalizarea schimbului de valută străină.

Proporţionalizarea schimbului monedelor sau preţul monedei străine în monedă naţională poartă

denumirea de rată de schimb.

Rata de schimb existentă la un moment dat depinde de regimul de schimb practicat în ţara dată, care

poate fi de 2 tipuri: regim de schimb fix şi regim de schimb flexibil.

În cazul regimului de schimb fix statul declară o anumită rată de schimb oficială a monedei

naţionale faţă de un anumit etalon de măsură, care de obicei reprezintă o valută liber convertibilă. În acest

caz la baza determinării ratei de schimb se află paritetul puterii de cumpărare a monedei, care se

determină în dependenţă de un anumit coş de consum ce cuprinde aceeaşi structură de bunuri cu preţurile

practicate şi raporturile dintre preţul bunurilor asemănătoare şi determină rata de schimb a acestor 2

monede.

În cazul regimului de schimb flexibil, rata de schimb se determină în dependenţă de jocul liber al

cererii şi ofertei pe piaţă. Dacă în cazul regimului de schimb fix, banca centrală intervine pe piaţa valutară

de fiecare dată cînd cursul variază de la cel fixat, atunci în cadrul regimului de schimb flexibil lipseşte

orice intervenţie a băncii centrale pe piaţa valutară. Dacă rata de schimb creşte, atunci se spune că are loc

deprecierea valutei naţionale, iar dacă rata de schimb se reduce, atunci se afirmă că are loc aprecierea

valutei naţionale.

Variaţia cursului de schimb a valutei naţionale, influenţează într-o anumită măsură şi schimburile

comerciale ale statului. Astfel, dacă moneda naţională se apreciază, atunci exporturile naţionale au o

tendinţă de reducere, deoarece scade valoarea obţinută în urma operaţiunii de export, iar importurile au

tendinţă de creştere.

98

Tema 19: Măsurarea rezultatelor macroeconomice

19.1. Produsul naţional şi indicatorii macroeconomici.

19.2. Forme de venit la nivel macroeconomic.

19.1. Produsul naţional şi indicatorii macroeconomici.

Sistemul Conturilor Naţionale – constituie un ansamblu coerent de concepte, tehnici şi metode

folosite pentru măsurarea activităţii economice a unei ţări într-un interval de timp, de obicei un an.

Cuprinde VN, PIB, PNB etc.

Venitul Naţional (VN) – este indicatorul sintetic (agregat) care exprimă valoarea nou creată în sfera

producţiei materiale şi a serviciilor economice (de producţie) în decurs de un an. Mărimea acestuia se

determină prin scăderea din P.S. a valorii bunurilor materiale consumate în procesul producerii lui. Sub

aspect material, el cuprinde totalitatea bunurilor de consum (bunuri materiale şi servicii) şi acea parte a

mijloacelor de producţie (a prodfactorilor) care sunt destinate acumulării şi rezervelor. Sub aspect valoric,

acesta cuprinde veniturile primare ale populaţiei ocupate în producţia materială, veniturile primare ale

unităţilor productive şi pe cele ale statului.

Produsul global brut (PGB) – exprimă valoarea totală a bunurilor materiale şi serviciilor obţinute

într-o anumită perioadă de timp, de regulă 1 an. Se calculează ca sumă a producţiei brute de bunuri

materiale şi servicii realizate de toate sectoarele naţionale, cu sau fără caracter de marfă, într-o perioadă

de timp. PGB cuprinde o serie de înregistrări repetate încluzîndu-se şi valoarea bunurilor materiale şi

serviciilor primite de la alţi producători şi folosite pentru producerea de noi bunuri economice.

Produsul Interna Brut (PIB) – exprimă valoarea brută de piaţă a bunurilor şi serviciilor ajunse în

ultimul stadiu al circuitului economic, care au fost produse în interiorul unei ţări de către agenţii

economici autohtoni şi străini, într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an. Baza de calcul al acestui

indicator o constituie valoarea valoarea adăugată brută a agenţilor economici interni sau cheltuielile

efectuate în economie pentru bunuri finale.

PIB = PGB – Ci, Ci – consumul intermediar

În ansamblul indicatorilor macroeconomici de rezultate PIB deţine locul principal, el fiind folosit la

analizele economice şi la fundamentarea politicilor guvernamentale în majoritatea cazurilor.

Produsul Naţional Brut – constă în expresia bănească a producţiei finale brute, obţinută de agenţii

economici aparţinând unei ţări, în decursul unui orizont de timp, de obicei un an.

Dacă se ia ca parametru de referinţă PIB, la PNB se ajunge prin adăugarea producţiilor finale brute

ale agenţilor naţionali ce-şi desfăşoară activitatea în afara graniţelor naţionale şi prin scăderea valorii

bunurilor realizate de producătorii străini pe teritoriul ţării de referinţă.

Din cele arătate, rezultă că PNB poate fi mai mare, mai mic sau egal cu PIB, relaţia concretă de

mărime dintre ele depinzând de soldul activităţilor desfăşurate de agenţii autohtoni în “exterior” şi de cei

străini în “interior”.

99

Pornind de la indicatorii rezultativi microeconomici, PNB se calculează prin agregarea valorilor

adăugate brute în unităţile economice de bază, valori încorporate în bunurile materiale şi în serviciile

finale produse într-un anumit an economic şi exprimate în preţurile curente de piaţă. Pentru a se ajunge la

mărimea agregată a PNB se practică mai multe metode: a producţiei, a utilizării finale, a costurilor,

respectiv a veniturilor ce recompensează factorii de producţie.

Indicatorul PNB este un indicator rezultativ anual. De accea mărimea lui se obţine prin corectarea

volumului valoric al bunurilor materiale şi serviciilor, vândute (încasate) într-un anume an, cu soldurile

de la începutul şi de la sfârşitul anului. Numai astfel valoarea producţiei finale este identică cu cea a

cheltuielilor finale.

Expresia bănească a PNB surprinde nu numai cantitatea de bunuri materiale şi de servicii produse şi

preţul acestora, dar şi structura pe produse.

Produsul naţional brut – PNB – se exprimă în termeni nominali şi în termeni reali. Aceasta pune în

evidenţă faptul că mărimea PNB este influenţată de modificarea preţurilor. Mărimea PNB în termeni

nominali este cea exprimată în preţuri curente de piaţă. PNB real arată mărimea pe care aceasta ar fi

avut-o dacă nu s-ar fi modificat preţurile, comparativ cu anul anterior, de referinţă.

Raportul dintre PNB nominal şi cel real este denumit deflatorul PNB. Acesta măsoară schimbarea

medie a preţurilor bunurilor materiale şi tarifelor serviciilor produse (prestate) într-un an şi se utilizează

pentru a determina modificările reale intervenite în producţie.

Cu toate că PNB est folosit cu succes în aprecierea dezvoltării economice şi a stării economiei

ţărilor, totuşi aceasta nu reflectă cu precizie aceste procese şi fenomene macroeconomice. Aceasta

deoarece din sfera sa de cuprindere sunt excluse activităţi cu o pondere crescută în ultimul timp. De

exemplu, activităţile casnice ale membrilor de familie nu sunt luate în calcul. De asemenea, nu se iau în

consideraţie cheltuielile cu protecţia mediului, respectiv cele cu înlăturarea efectelor negative ale poluării.

În plus, mărimea PNB este afectată de existenţa a ceea ce se numeşte economie subterană. Ca urmare a

presiunii fiscale a fost încurajată munca “neagră” şi frauda, declararea veniturilor făcând-se, adesea, prin

încălcarea legilor fiscale, a altor legi şi reglementări.

Produsul intern net (PIN) exprimă valoarea adăugată netă de piaţă a bunurilor materiale şi

serviciilor finale produse de agenţii economici naţionali şi străini în interiorul unei ţări, într-o anumită

perioadă de timp, de regulă 1 an. Se determină ca diferenţă dintre PIB şi consumul de capital fix.

PIN = PIB – CKfix

Produsul naţional net (PNN), exprimă valoarea adăugată a bunurilor materiale şi serviciilor finale

obţinute de agenţii economici autohtoni în ţară sau în afara teritoriului naţional într-o perioadă de timp

determinată, de regulă 1 an. Se determină ca diferenţă dintre PNB consumul de capital fix.

PNN = PNB – Ckfix

100

19.2. Forme de venit la nivel macroeconomic.

La nivelul economiei naţionale, expresia veniturilor încasate de posesorii factorilor de producţie,

corespunzător contribuţiei aduse la crearea bunurilor şi serviciilor, constituie venitul naţional.

Potrivit metodei de producţie, venitul naţional reprezintă valoarea adăugată netă, exprimată în

preţurile factorilor, creată în decurs de un an de către agenţii economici ai unei ţări, în interiorul ţării şi în

străinătate; VN = E VANp.f.= PNNp.f .= PNBp.f.-Amortizarea.

Potrivit metodei repartiţiei (însumării veniturilor), se poate aprecia că venitul naţionalînglobează

în componenţa sa următoarele forme de venit, impozabile la nivel microeconomic: salarii, profituri, rente,

dobânzi nete. Altfel spus, venitul naţional reflectă totalitatea veniturilor încasate de proprietarii factorilor

de producţie - muncă, pământ, capital.

Producerea venitului naţional nu este un scop în sine; ea urmăreşte satisfacerea trebuinţelor

prezente şi viitoare ale membrilor societăţii, venitul naţional fiind singura sursă de plată pentru serviciile

efectuate, care să asigure bunăstarea oamenilor. Aşadar, cu cât acest indicator înregistrează mărimi

superioare, cu atât există posibilităţi reale ca fiecare membru al societăţii să înregistreze venituri mai mari,

sau să beneficieze de efectele pozitive ale unei repartiţii judicioase a venitului naţional.

Repartiţia venitului naţional este un proces care se înfăptuieşte în două etape: distribuirea

(repartiţia primară) şi redistribuirea (repartiţia secundară).

Repartiţia primară este procesul de transformare a venitului naţional (ori a produsului intern net, după caz)

în venituri ale deţinătorilor de capital avansat în sfera producţiei materiale şi a serviciilor cu caracter

lucrativ (persoane fizice şi juridice), precum şi ale participanţilor la activităţile din cadrul acestor sectoare

productive (agenţi economici, populaţia ocupată în sectoarele respective). În urma acestui proces se

formează aşa-numitele venituri primare (formele fundamentale ale veniturilor), după cum

urmează: salarii - pentru posesorii forţei de muncă,profituri - pentru firme şi întreprinzători, rente - pentru

proprietarii terenurilor şi dobânzi - pentru capitalurile de împrumut în scopuri productive.

Dar, distribuirea venitului naţional (repartiţia primară) nu asigură venituri pentru toţi membrii

societăţii, ceea ce face necesară repartiţia secundară a sa (redistribuirea) şi constituireaveniturilor

derivate (secundare). Redistribuirea venitului naţional poate avea loc prin câteva modalităţi specifice însă

partea covârşitoare a acestui proces (peste 90%) se relizează prin intermediul relaţiilor

financiare (finanţelor publice). În acest cadru, statul mobilizează la dispoziţia sa o parte din venitul

naţional (din veniturile primare), prin mecanismul impozitelor, taxelor şi contribuţiilor percepute de la

agenţii economici şi populaţie, constituindu-se astfel fondurile destinate satisfacerii nevoilor întregii

societăţi. În mod concret, este vorba despre fondurile macrosistemului economico-social (bugetul

administraţiei centrale de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat), la dispoziţia cărora se

concentrează totalitatea veniturilor publice ale unui stat. Aceste venituri sunt destinate acoperirii

cheltuielilor legate de acele activităţi şi servicii, necesare în orice societate, precum: activităţile social-

101

culturale (învăţământ, sănătate, cultură, artă), administraţia publică, apărarea ţării, ordinea publică internă,

serviciile şi obiectivele economice de importanţă strategică naţională, protecţia socială etc.

Producerea venitului naţional are drept motivaţie satisfacerea celor două necesităţi vitale pentru o

societate - consumul şi economisirea -, astfel că venitul (V) se divide, în procesul utilizării, în două mari

componente: consum (C) şi economii (E); deci V = C + E.

Scopul final al oricărei activităţi economice fiind satisfacerea trebuinţelor directe ale populaţiei, venitul

(în accepţiunea sa, micro şi macroeconomică) este utilizat, în primul rând pentru consum şi, apoi, pentru

economii, în vederea sporirii avuţiei.

Împărţirea venitului în consum şi economii, având o anumită valoare, este limitată de mărimea

venitului. Acesta se descompune deci, şi nu se compune din părţi formate independent. El este pragul

superior până la care pot să ajungă consumul şi economiile însumate.

102

Tema 20: Consumul şi economiile naţionale

20.1. Consumul: concept, indicatori, teorii ale consumului.

20.2. Economiile:concept, indicatori, teorii ale consumului.

20.1. Consumul: concept, indicatori, teorii ale consumului.

În orice societate baza consumului o reprezintă veniturile disponibile ale populaţiei, ce se determină

ca sumă dintre consum şi economii sau se determină ca diferenţă dintre totalul veniturilor directe şi

indirecte diminuate de impozitele pe venit.

Yd = C + S, C – consum, S – economii.

sau

Yd = Ytot – Iv, Ytot = Ydirecte + Yindirecte

Ydirecte – salariile, profitul întreprinderii, devidente, dobînzi;

Yindirecte – ansamblul pretărilor sociale, ca: ajutoare sociale, alocaţii de şomaj.

În prezent consumul prezintă totalitatea bunurilor materiale şi nemateriale cumpărate şi folosite

într-o ţară într-o perioadă de timp strict determinată, de regulă 1 an.

Fiind o categorie economică complexă, consumul se clasifică după mai multe criterii:

I. După sursa de finanţare:

a. consum public (specific administraţiei publice);

b. consum privat, care este compus din consumul menajelor şi consumul unităţilor private.

II. După durabilitate:

a. consum de bunuri durabile (televizor, automobil);

b. consum de bunuri semidurabile (textile, plastic, sticlă);

c. consum de bunuri nondurabile (produse alimentare);

d. consum de servicii.

III. După funcţiile îndeplinite/după tipul nevoii ce urmează a fi satisfăcută:

a. produse alimentare, băuturi, ţigări;

b. articole de îmbrăcăminte şi încălţăminte;

c. locuinţă, încălzire, iluminat;

d. mobilă, materiale casnice, întreţinere curentă;

e. sănătate şi servicii medicale;

f. transporturi şi comunicaţii;

g. timp liber, spectacole, cultură;

h. alte bunuri şi servicii.

IV După recunoaşterea contabilă, avem:

103

a. consum final – procesul de folosire a unui bun fără participarea/contribuirea lui la crearea altor bunuri

economice;

b. consum intermediar – procesul de folosire a unui bun pentru producerea altor bunuri (făina, lemnul), în

cazul lui bunurile fie sunt încorporate în alte bunuri (materia primă) fie sunt distruse în procesul de

producţie (energia, combustibilul).

În teoria, dar şi în practica economică consumul este influenţat de 2 categorii de factori:

1. factori obiectivi:

- nivelul şi dinamica veniturilor – relaţie directă;

- nivelul preţului la bunuri şi servicii – relaţie indirectă;

- previziunea viitoare a nivelului preţului – relaţie directă;

- modificarea politicii fiscale – în cazul creşterii impozitelor consumul se reduce, în cazul reducerii

impozitelor consumul creşte;

- publicitatea bunului – relaţie directă;

- creditul de consum – influenţează consumul prin intermediul ratei dobînzii, existînd o relaţie

indirectă, pe de altă parte o rată a dobînzii scăzută pentru creditul de consum va determina un

nivel ridicat al creditelor prezente, cerea ce va reduce consumul viitor.

2. factori subiectivi:

- tradiţiile şi obiceiurile;

- apartenenţa la o anumită clasă socială;

- dorinţa de a lăsa avere moştenitorilor;

- manifestarea la unele persoane a lăcomiei şi zgîrceniei.

Relaţie dintre venitul disponibil şi consum se analizează static şi dinamic cu ajutorul următorilor

indicatori economici:

1. Rata (înclinaţia) medie spre consum (c) – este acea parte din venitul disponibil ce se cheltuie pentru

consum la un anumit moment dat şi într-un anumit spaţiu socio-economic, şi se determină ca raport dintre

consumul efectiv realizat şi venitul disponibil.

c = C / Yd

Acest indicator se poate exprima în procente, număr zecimal şi sub formă de fracţie, avînd de regulă

o mărime pozitivă, dar subunitară.

Din relaţie înclinaţiei medii spre consum reiese şi funcţia consumului, care are următoarea formă:

C = c x Yd – funcţia consumului.

Astfel funcţia consumului are o proprietate fundamentală, numită Legea psihologică fundamentală

a consumului, formulată de J. M. Keynes,care afirmă:

dacă venitul creşte, creşte şi consumul, dar într-o măsură mai mică decît venitul, iar dacă venitul scade,

scade şi consumul, dar tot într-o măsură mai mică decît venitul.

104

Ţinînd cont de această caracteristică, interdependenţa dintre creşterea venitului disponibil şi

înclinaţia medie spre consum se prezintă astfel:

2. Rata (înclinaţia) marginală spre consum (c') – arată cu cît se modifică consumul la o modificare cu

o unitate a venitului disponibil sau partea din venitul disponibil suplimentar, care se adaugă la consum

într-o anumită perioadă de timp şi într-un spaţiu determinat. Este o mărime pozitivă şi subunitară ce se

determină ca raport dintre variaţia consumului efectiv realizat şi variaţia venitului disponibil.

c' = ∆C / ∆Yd

c' = dC / dYd , d – derivata, care se utilizează în cazul funcţiilor.

3. Rata de echipare cu un bun (rechipare) - arată cîte persoane din totalul populaţiei deţine şi consumă

un bun oarecare. Se determină ca raport dintre numărul persoanelor ce posedă bunul şi numărul total al

populaţiei.

rechipare = (Nr. pers (A) / Nr. total al pers.) x 100%

4. Coeficientul bugetar al menajelor (Kb) – arată ce parte din totalul cheltuielilor de consum sunt

alocate pentru consumul unui bun şi se determină ca raport dintre cheltuielile efectuate pentru un bun la

totalul cheltuielilor de consum.

Kb = (Chelt pentru un bun / Chelt. tot. de consum) x 100%

Acest indicator ne permite ca să evidenţiem structura consumului populaţiei, care diferă de la o ţară

la alta şi depinde de nivelul de dezvoltare. Astfel, structura consumului în statele dezvoltate şi

nedezvoltate poate fi prezentată astfel:

Cu cît familia este mai săracă, cu atît Kb este mai mare, adică suportă mult mai greu consumul

bunului respectiv.

Produse State

dezvoltate

State

nedezvoltate

Kb(%) Kb(%)

Produse alimentare 15 50

Îmbrăcăminte 10 10

Locuinţă 20 25

Odihnă 35 10

Transport 20 5

Total 100 100

105

5. Elasticitatea consumului faţă de venit (EC/ Yd) – se determină ca raport dintre variaţia consumului la

variaţia venitului.

∆C ∆Yd C1 – C0 Yd1 – Yd0

E(C/Yd) = : = :

C0 Yd C0 Yd0

În dependenţă de elasticitatea bunurilor destinate consumului, ele pot fi bunuri normale şi bunuri

inferioare

20.2. Economiile:concept, indicatori, teorii ale consumului.

În procesul utilizării venitului, o parte a venitului naţional disponibil este destinată economisirii,

iar ansamblul economiilor realizate se transformă la nivelul economiei naţionale în investiţii, care sunt

utilizate pentru creşterea producţiei.

Întrucît economiile nu sunt destinate consumului prezent, rezultă că transformarea lor în ansambluri de

capital reprezintă un sacrificiu din partea populaţiei pentru a se bucura de un consum viitor mai bun.

Economiile (S) prezintă partea neconsumată a venitului şi se determină ca diferenţă dintre venitul

disponibil şi consumul efectuat.

S = Yd – C.

Economiile se clasifică după următoarele criterii:

I. După modul de formare:

a. economii nete (Sn) – partea neconsumată a venitului;

b. economii brute – se determină ca sumă dintre suma economiilor nete şi amortizarea capitalului fix;

Sb = ∑ Sn + A(K fix)

II. După sectorul de formare:

a. economii ale sectorului public (statul);

b. economii ale sectorului privat (menaje, întreprinderi).

III. După modul de luare a deciziei de a economisi:

a. economii libere – se formează printr-o decizie liberă a individului de a repartiza venitul disponibil în

consum şi economii;

b. economii forţate – reprezintă un surplus peste economiile libere cauzate de anumiţi factori.

Economiile sunt influenţate de următorii factori:

1. dimensiunile venitului disponibil – relaţie directă;

2. dimensiunile consumului – relaţie indirectă;

3. dorinţa de îmbogăţire – relaţie directă;

4. tendinţa de a economisi – relaţie directă, care are la bază 3 motive principale:

- motivul tranzacţional – posedarea unor economii pentru a face cumpărături curente;

- motivul precauţional – posedarea unor economii pentru a face faţă unor cheltuieli neprevăzute;

106

- motivul speculativ – pentru efectuarea unor investiţii viitoare.

Totalitatea economiilor formate pe parcursul unui an pot fi utilizate sub formă de :

a. tezaurizarea economiilor este procesul de păstrare a banilor economisiţi în diferite ascunzişuri, ca:

safeurile sau la ciorap.

b. investiţia – utilizarea economiilor pentru procurarea bunurilor de producţie şi a bunurilor imobiliare;

c. plasamentele – transformarea economiilor în active financiare ca: acţiunile, obligaţiunile, pentru a

obţine un venit.

Economiile sunt caracterizate de următorii indicatori:

1. Rata (înclinaţia) medie spre economii (s) – este acea parte din venitul disponibil ce se economiseşte

la un anumit moment dat şi într-un anumit spaţiu socio-economic. Se determină ca raport dintre suma

economiile efectiv realizat şi venitul disponibil şi ne arată ce parte din venitul disponibil individul este

dispus să o economisească.

s = S / Yd

Acest indicator se poate exprima în procente, număr zecimal şi sub formă de fracţie, avînd de regulă

o mărime pozitivă, dar subunitară. Ţinînd cont că suma dintre economii şi consum ne dă venitul

disponibil, rezultă că suma înclinaţiilor medii spre consum şi economii trebuie să fie egală cu 1 sau 100%.

Din relaţie înclinaţiei medii spre economii reiese şi funcţia economiilor, care are următoarea formă:

S = s x Yd – funcţia economiilor.

Deoarece înclinaţia medie spre economii este o variabilă în funcţie de nivelul venitului, rezultă că

individul nu poate economisi decît la un anumit nivel al venitului. Pentru un venit disponibil egal cu zero

Yd = 0, dacă consumul iniţial este pozitiv înseamnă că economisirea este negativă, consumul putînd fi

realizat pe baza unor fonduri constituite anterior. În acest caz individul suportă nişte economii.

a. dacă Yd = 0 şi C0 = 0, avem dezeconomii (-S);

b. Pentru un nivel al venitului disponibil economisirea nu poate

avea loc, deoarece:

Yd = C => S = Yd – C => S = 0 => PE (prag de rentabilitate);

c. economia nu devine pozitivă decît dincolo de un anumit nivel al

venitului (Ydr), numit prag de ruptură, prag dincolo de care

colectivitatea încetează de a mai dezeconomisi. Acest prag de

ruptură se determină după următoarea relaţie: Ydr = C0 / 1 - c' –

înclinaţia marginală spre consum.

Astfel:

1. Pentru orice nivel al venitului disponibil inferior pragului de ruptură, consumul este superior venitului

şi apare fenomenul de dezeconomisire. Indivizii folosesc fonduri economisite anterior sau fonduri

împrumutate pentru a satisface consumul iniţial.

107

2. Pentru orice nivel al venitului disponibil superior pragului de ruptură, consumul este mai mic decît

venitul , ceea ce face ca să dispară fenomenul de dezeconomisire şi să apară economiile pozitive.

2. Rata (înclinaţia) marginală spre economii (s') – arată cu cît se modifică economiile la o modificare

cu o unitate a venitului disponibil sau este partea din venitul disponibil suplimentar, care se adaugă la

economii într-o anumită perioadă de timp şi într-un spaţiu determinat. Este o mărime pozitivă şi

subunitară ce se determină ca raport dintre variaţia economiilor şi variaţia venitului disponibil.

c' = ∆S / ∆Yd

c' = dS / dYd , d – derivata, care se utilizează în cazul funcţiilor.

Principalele relaţii dintre venitul disponibil, consum şi economii sunt date de J. M. Keynes, prin

formularea Legii psihologice fundamentale, prin care se afirmă:

psihologia omului este de o aşa natură că odată cu creşterea venitului creşte şi consumul, dar într-o

măsură mai mică decît creşterea venitului şi economiile într-o măsură mai mare decît creşterea venitului.

Astfel, dacă venitul creşte scade înclinaţia spre consum şi creşte înclinaţia spre economii.

În cadrul teoriilor moderne post Keynisiste cu privire la consum şi economisire pot fi menţionate

următoarele teorii:

1. Teoria clasică asupra consumului (J. M. Keynes);

2. Teoria venitului de o viaţă (F. Modigliane);

3. Teoria venitului permanent (M. Friedman);

4. Teorii moderne ale consumului (R. Hall).

Teoria clasică asupra consumului elaborată de J. M. Keynes, a fost cercetată în lucrarea sa „Teoria

generală a folosirii forţei de lucru, dobînzii şi banilor”, apărută în 1936. el afirmă că în orice economie

cererea de consum creşte odată cu nivelul venitului disponibil. Dacă consumul începe de la un anumit

nivel C > 0, iar înclinaţia marginală spre consum are valori cuprinse între 0 şi 1, atunci rezultă că funcţia

consumului va fi dată de următoarea relaţie:

C = C0 + c' x Yd

Adică consumul individului într-o anumită perioadă de timp este legat doar de venitul disponibil al

perioadei respective, în care există o relaţie direct proporţională.

Teoria venitului de o viaţă elaborată de F. Modigliane în 1986, în lucrarea „Ciclul de viaţă, economiile

individuale şi bogăţia naţiunilor”, lucrare pentru care a primit Premiu Nobil.

În acest caz, comportamentul de consum al indivizilor este gîndit pentru durata întregii vieţi,

pornindu-se de la ideea că economisind în timpul vieţii se pot asigura resurse pentru bătrîneţe. Aici

comportamentul de economii şi consum al indivizilor depinde nu numai de venit ci şi de structura pe

vîrste a populaţiei. Funcţia consumului în acest caz avînd următoarea formă:

C = a x WR + c' x YL , unde

a – înclinaţia marginală spre consum faţă de bogăţia real acumulată;

108

WR – bogăţia real acumulată de om;

c' – înclinaţia marginală spre consum în raport cu modificarea venitului din muncă;

YL – venitul din muncă realizat de individ.

El afirmă că posibilităţile de consum în timpul vieţii pentru o persoană bazate numai pe venitul din

muncă sunt date de următoarea relaţie:

C = WL x YL, unde:

WL – numărul de ani în care persoana obţine venit din muncă;

YL – cîştigul mediu anual din muncă.

Dacă din momentul angajării, persoana respectivă apreciază cît va trăi NL ani, atunci ea va spera la

un număr de ani de pensie NLani = NL – WL

Pe durata vieţii o persoană îşi planifică consumul mediu anual şi că acest consum în aceşti NL ani

de viaţă nu va putea depăşi venitul obţinut în cei Wl ani de viaţă activă, adică consumul în perioada

vîrstei cît va trăi trebuie să fie egal cu cîştigul mediu anual din muncă şi numărul de ani în care persoana

obţine venit din muncă.

C x NL = YL x WL

Împărţind această relaţie la NL, obţinem următoarea egalitate:

C = (WL / NL) x YL,

Raportul YL / NL, este considerată ca fiind înclinaţia de consum a individului.

În perioada activă (WL) individul economiseşte pentru aşi asigura consumul în perioada de

pensionare (NL - WL), din acest motiv economiile perioadei vieţei active vor fi

egale cu consumul în perioada de pensionare. Economisirea din timpul vieţei

se materializează în bunuri şi alte valori, adică într-o bogăţie acumulată, iar

mărimea ei este maximă în ultimul an de muncă, după care aceste economii

încep să fie vîndute pentru asigurarea consumului curent. Relaţia dintre venit,

consum, economii şi avere a fost reprezentată într-o piramidă de Franco

Modigliane.

În acest caz bogăţia acumulată pe parcursul perioadei active (WRmax) se va determina după

următoarele relaţii:

1. WRmax = C x (NL - WL);

2. WRmax = WL x (YL - C).

În realitate veniturile populaţiei pot fi acumulate şi în baza donaţiilor şi a moştenirilor, planificînd să

utilizeze şi această bogăţie pe parcursul vieţei. Astfel, dacă la un anumit moment T mai mic ca perioada

activă de muncă persoana primeşte o moştenire (WR) şi pentru anii ce urmează (WL - T) are un venit din

muncă (YL) p an, atunci posibilităţile de consum pe viaţă ale persoanei (NL - T) se vor determina după

următoarea relaţie:

109

C(NL - T) = WR + (WL - T) x YL, împărţind-o la NL – T, obţinem:

C = [1 / (NL - T)] x WR + [(WL / T) / (NL – T)] x YL.

Înlocuind 1 / (NL - T)] cu a şi (WL / T) / (NL – T) cu c'

obţinem relaţia de bază a

comportamentului de consum a individului.

Concluzii:

1. averea şi venitul din muncă influenţează decizia de a consuma;

2. înclinaţia spre consum depinde de poziţia individului în ciclu de viţă, astfel pentru persoanele de

vîrstă înclinaţia spre consum din avere este mai mare;

3. creşterea venitului din muncă şi avere va determina şi creşterea cheltuielilor de consum;

4. cu cît viaţa activă (WL) este mai lungă în raport cu cea pasivă, cu atît va creşte şi consumul, deoarece

creşte venitul total şi se reduce perioada în care se fac economii negative.

Teoria venitului permanent elaborată de Friedman şi analizată în lucrarea sa „Istoria monetară a Statelor

Unite”.conform acestei teorii, oamenii îşi planifică consumul no doar pe baza veniturilor dintr-o anumită

perioadă, ci pe baza veniturilor obţinute în perioade mai lungi, consumul fiind direct proporţional cu

venitul permanent. În acest caz funcţia consumului are urmotoarea formă:

C = c' x Yp, Yp – venitul permanent.

Venitul permanent este acel venit format din bogăţia prezentă şi venitul cîştigat în prezent şi în viitor,

deci el poate fi determinat pornind de la venitul din anul precedent Y0 şi de la o anumită fracţiune q din

modificarea apărută în venit în anul curent faţă de anul precedent.

Yp = Y0 + q (Y1 – Y0) sau Yp = Y0 +q Y1 – Y0 sau Yp = q Y1 + (1-q) Y0

Yp – venit permanent;

q – modificarea venitului în anul curent faţă de anul precedent; 0 < q <1

Y1 – venitul din anul curent;

Y0 – venitul din anul precedent.

Dacă q tinde spre 1 venitul permanent va tinde spre venitul curent, iar dacă Y1 = Y0, atunci venitul

permanent va fi egal cu venitul cîştigat în anul trecut şi cu cel cîştigat în anul curent

Yp = Y1 = Y0.

Combinînd relaţia C = c' Yp cu Yp = q Y1 + (1-q) Y0, putem scrie funcţia consumului astfel:

C = c' q Y1 + c

'(1 - q) Y0 – funcţia consumului pe termen lung

c' q - înclinaţia marginală spre consum pe termen scurt

Înclinaţia marginală spre consum pe termen scurt c' q este mai mică decît înclinaţia marginală

medie spre consum pe termen lung, deoarece indivizii nu sunt sigure, dacă o variaţie a veniturilor lor se

va menţine pe termen lung sau nu. Astfel, dacă va fi un venit mai mare fiecare persoană îşi planifică

consumul viitor în funcţie dacă se va asigura creşterea venitului în mod permanent.

110

Teorii moderne ale consumului, elaborate de Robert Hall. El a demonstrat că consumul este foarte

sensibil la modificarea venitului curent. Astfel, atunci cînd venitul creşte, consumul creşte mai mult decît

înclinaţia spre consum din venitul curent c'q. acest lucru se explică prin faptul că, deşi menajele

conştientizează că schimburile apărute în venit se împart în permanente şi temporare, ele nu apreciază

corect proporţia dintre cele 2 categorii de venituri datorită constrîngerii de lichiditate, care apare atunci

cînd un individ nu poate obţine resursele financiare pentru aşi susţine consumul curent la nivelul stabilit,

pînă la obţinera unor venituri viitoare mai mari.

111

Tema 21: Investiţiile şi comportamentul investiţional în economia de piaţă

21.1. Investiţiile: delimitări conceptuale, indicatori.

21.2. Multiplicatorul şi acceleratorul investiţional

21.1. Investiţiile: delimitări conceptuale, indicatori.

Cea mai mare a PIB-ului este destinată consumului, iar partea din PIB care rămîne se economiseşte

şi poate îmbrăca, ulterior, forma de investiţii. Avînd efect întîrziat supra consumului şi nivelului de trai,

investiţiile sînt acea punte care leagă prezentul cu viitorul, deoarece investiţiile făcute astăzi generează

creşterea posibilităţilor de producţie pentru ziua de mîine.

Investiţiile – prezintă mijloacele monetare utilizate pentru creşterea şi perfecţionarea capitalului

productiv al întreprinderii.

Investiţiile prezintă totalitatea cheltuielilor anuale făcute pentru menţinerea, precum şi pentru

creşterea potenţialului productiv al întreprinderii.

În cadrul procesului investiţional se urmăreşte atingerea următoarelor obiective:

a. achiziţia de echipament variat pentru diversificarea producţiei şi menţinerea dimensiunilor pieţii;

b. achiziţia unui volum mai mare de echipament pentru creşterea masei profitului obţinut;

c. achiziţia unui echipament mai productiv pentru creşterea profitului unitar.

În funcţie de sensul mai larg sau mai restrîns ce se atribuie noţiunii de investiţii există o mulţime de forme

sub care acesta se realizează efectiv. Din acest motiv în delimitarea categoriilor de investiţii se utilizează

următoarele criterii de clasificare:

I. După forma de proprietate:

a. investiţii private;

b. investiţii publice.

II. După rolul în dezvoltarea economică:

a. investiţii de modernizare a capitalului fix existent;

b. investiţii de expansiune a capacităţilor prezente de producţie;

c. investiţii pentru formarea de noi capitaluri;

d. investiţii de înlocuire a capitalului fix uzat;

e. investiţii strategice pentru ocuparea poziţiilor dorite pe piaţă.

III. După domeniile în care se efectuează:

a. investiţii de capital uman;

b. investiţii cercetare-dezvoltare;

c. investiţii în infrastructură;

d. investiţii în ramurile economiei naţionale.

112

IV. După natura lor:

a. investiţii reale – realizate în capital real (utilaj);

b. investiţii financiare – realizate prin plasamente în anumite titluri de valoare.

V. După purtătorul investiţiei:

a. investiţii individuale – realizate de menaje, întreprinderi, societăţi;

b. investiţii globale (agregate) – realizate la nivel naţional.

VI. După locul de efectuare:

a. investiţii interne;

b. investiţii externe.

VII. După modul de formare şi folosire a bunurilor de capital:

a. investiţii nete – mijloacele monetare utilizate pentru achiziţia de echipament nou suplimentar;

b. investiţii brute – mijloace monetare necesare pentru achiziţia de echipament nou suplimentar, precum

şi înlocuirea capitalului uzat:

Ib = ∑ In + A(Kfix)

Dacă investiţiile nete sunt mai mari ca 0, atunci economia se află în expansiune, iar dacă investiţiile

sunt mai mici ca 0, atunci economia se află în stagnare.

Pentru efectuarea actului investiţional agentul economic poate utiliza 2 categorii de resurse:

1. Surse interne, care au la bază procesul de autofinanţare ce are ca rezultat obţinerea de mijloace

monetare din profit şi amortizare, utilizîndu-se, de regulă pentru efectuarea investiţiilor de înlocuire;

2. Surse externe, mijloacele monetare atrase din exterior în urma împrumuturilor bancare, emiterea de

acţiuni şi obligaţiuni, deseori fiind utilizate pentru efectuarea de investiţii nete.

În dependenţă de sursa de finanţare a procesului investiţional, agentul economic poate apela la 2 categorii

de strategii investiţionale:

a. În cazul utilizării surselor interne. Dacă agentul economic decide de a-şi finanţa singur

investiţia, prin intermediul procesului de autofinanţare, atunci el va compara profitul obţinut în urma

investiţiei efectuate cu cîştigul pe care l-ar fi putut obţine, dacă ar fi plasat resursele monetare destinate

investiţiei în exteriorul investiţiei (la bancă). Dacă profitul obţinut în urma investiţiei va fi mai mare decît

cîştigul obţinut în exterior, atunci agentul economic va efectua investiţia, şi invers.

b. Dacă utilizează surse externe. Dacă agentul economic decide de a-şi finanţa investiţia din

exterior, atunci el va compara nivelul ratei dobînzii cu nivelul ratei randamentului investiţiei, care se

determină ca raport dintre profitul viitor al investiţiei şi costul investiţiei.

rRI = Profitul viitor al invest. / Costul investiţiei sau

rRI = (Profitul viitor al invest. / ∑ I) x 100 %

113

Dacă rata randamentului investiţiei va fi mai mare decît rata dobînzii, atunci agentul economic va

efectua investiţia, iar dacă rata randamentului investiţiei va fi mai mică decît rata dobînzii, atunci agentul

economic nu va efectua investiţia.

Decizia de investire aparţine, în principal, întreprinzătorului, ea fiind stimulată de xistenţa unor

ocazii favorabile de investire a capitalului acumulat, ca:

a. conjuncturi favorabile ale pieţii;

b. apariţia de noi produse;

c. descoperirea de noi resurse;

d. cucerirea de segmente noi de piaţă.

Dar în cea mai mare parte opţiunea investitorilor este determinată de următorii factori:

1. Legea înclinaţiei spre investiţii (a 2-a lege psihologică a lui J. M. Keynes), care afirmă că:

întreprinzătorii sunt dispuşi să investească doar în cazul cînd eficienţa marginală a investiţiilor noi va fi

mult mai mare decît nivelul ratei dobînzii la bancă.

2. volumul economiilor, relaţie directă;

3. nivelul ratei dobînzii, relaţie indirectă;

4. nivelul profitului investiţiei, relaţie directă;

5. costul investiţiei, relaţie indirectă;

6. cererea pentru viitoarele produse, relaţie directă;

7. nivelul ratei impozitelor, relaţie indirectă;

8. nivelul inflaţiei în societate, relaţie indirectă;

9. previziunile şi optimismul întreprinzătorului, relaţie directă.

21.2. Multiplicatorul şi acceleratorul investiţional

Corelaţia, care se formează în economie între consum, economii, investiţii, cantitatea produsă şi

venit se exprimă şi se analizează cu ajutorul principiului multiplicatorului şi acceleratorului.

Principiul multiplicatorului.

Multiplicatorul – un proces economic general, care arată că creşterea unei mărimi economice oarecare

generează o sporire mult mai mare a altei mărimi.

Multiplicatorul exprimă interacţiunea care se formează între creşterea venitului şi creşterea investiţiilor,

sub forma unui coeficient de amplificare (k), ce arată cu cît creşte venitul la creşterea cu o unitate a

investiţiilor.

k = ∆Y / ∆I, ∆Y = k x ∆I, dacă înlocuim ∆I = ∆Y - ∆C, obţinem

k = ∆Y / (∆Y - ∆C), iar dacă împărţim la ∆Y, avem k = 1 / (1 – (∆C / ∆Y)) sau

k = 1 / 1 - c' sau k = 1 / s

' , unde

s' = 1 - c

'

114

Potrivit acestor 2 relaţii k = 1 / 1 - c' sau k = 1 / s

' , valoarea multiplicatorului este cu atît mai mare cu cît

înclinaţia marginală spre consum c' este mai mare sau cu cît înclinaţia marginală spre economii s

' este mai

mică.

Principiul acceleratorului:

Creşterea Cererii de bunuri atrage mărirea producţiei şi ridicarea gradului de utilizare a capacităţilor de

producţie în ramurile în care produc aceste bunuri. La un moment anumit stocul de capital devine

insuficient şi apare necesitatea efectuării de investiţii noi pentru a face faţă cererii suplimentare de bunuri

de consum. În cazul acestor împrejurări intră în acţiune principiul acceleratorului.

Acceleratorul, explică faptul că o variaţie a cererii de bunuri de consum antrenează o modificare şi mai

mare a cererii de bunuri de investiţii.

a = ∆I / ∆C => ∆I = a ∆C

Mecanismul acceleratorului funcţionează numai atunci cînd firmele au o rată înaltă de utilizare a

capacităţilor de producţie. Dacă sunt capacităţi nefolosite, cererea suplimentară de bunuri de consum

poate fi satisfăcută prin atragerea acestora în circuitul de producţie.

Cele 2 mecanisme accelerator şi multiplicator, se află într-o dependenţă reciprocă. Cînd în economie

are loc o creştere a cererii de bunuri, iar capacităţile de producţie sunt folosite integral, intră în acţiune

principiul acceleratorului, care determină creşterea investiţiilor. Acestea la rîndul lor atrag o creştere a

venitului, potrivit mecanismului de multiplicare. Mărirea venitului are ca efect creşterea cererii pentru noi

investiţii, cauzată de mecanismul acceleratorului, care vor aduce venituri suplimentare.

Astfel, prin acţiunea celor 2 mecanisme creşterea economică se autoîntreţine, cu condiţia promovării

progresului tehnic şi a asigurării resurselor necesare dezvoltării economiei.

accelerator

multiplicator

Figura 16.1. Relaţia multiplicator-accelerator Figura 16.2. Interacţiunea multiplicator-accelerator în economie

Sporirea autonomă a

investiţiilor

Efect

multiplica-

tor

Efect

accelerat

Crearea venitului şi

a

consumului

Sporirea

investiţiilor

∆Y = k x ∆I

∆I = a ∆C

Venit Investiţii

115

Tema 22: Creşterea economică şi caracterul său ciclic

22.1. Natura creşterii economice

22.2. Teorii ale creşterii economice.

22.3. Diversitatea ciclurilor economice

22.1. Natura creşterii economice

Creşterea economică în comparaţie cu alte activităţi economice este un fenomen relativ nou cercetat

în teoria economică, care sa observat pentru prima dată în secolul al XVIII-lea, ca urmare a creşterii

cantităţii de bunuri din societate în urma aplicării progresului tehnico-ştiinţific.

Creşterea economică – procesul de creştere a cantităţii de bunuri şi servicii create într-o unitate de timp de

ansamblul întregii economii naţionale. Fiind un fenomen cantitativ ea poate fi măsurată.

Esenţa creşterii economice poate fi evidenţiată printr-o analiză comparativă cu alte procese ce

caracterizează dinamica macroeconomică:

1. Dezvoltarea economică – sunt transformările cantitative, structurale şi calitative ce au loc în

procesele economice în cercetarea ştiinţifică şi tehnologiile de fabricaţie în mecanismele de funcţionare a

economiei, în modul de gîndire şi comportament al oamenilor.

2. Progresul economic – un efect în timp al creşterii şi dezvoltării economice, care contribuie la

trecerea activităţilor economice de ansamblu de la trepte inferioare la cele superioare.

Creşterea economică este influenţată de 2 categorii de factori:

1. factori direcţi:

a. creşterea cantitativă a factorilor de producţie, care este proprie perioadei scurte de timp;

b. creşterea productivităţii factorilor de producţie (creşterea calităţii), care este proprie perioadei lungi

de timp (WFP).

2. factori indirecţi:

a. rata investiţiilor din societate, ce se determină ca raport dintre suma investiţiilor şi valoarea PIB-ului

înmulţită cu 100 %, şi ne arată ce parte din PIB este destinată investiţiilor.

r I = (∑ I / PIB) x 100 %

Dacă rata investiţiilor creşte, creşte şi productivitatea factorilor de producţie, care duce la creşterea

cantităţii de bunuri şi odată cu ea se înregistrează o creştere economică.

b. dimensiunile cererii interne – poate influenţa creşterea economică în 2 modalităţi:

- dacă cererea internă într-o perioadă de timp creşte, iar în economie nu există capacităţi de producţie

suplimentare, atunci în societate va creşte nivelul preţului, ceea ce va avea ca efect creşterea valorii PIB-

ului, astfel, înregistrîndu-se o creştere economică.

- Dacă cererea internă va creşte, iar economia va dispune de capacităţi suplimentare de producţie,

atunci în societate va creşte cantitatea de bunuri şi sercicii şi astfel se va înregistra o creştere economică.

116

c. comerţul exterior. Pe perioadă scurtă de timp comerţul exterior îndeplineşte o funcţie de stabilizator al

economiei. Astfel, în cazul unei inflaţii importul de bunuri va reduce nivelul preţurilor, iar în cazul unei

crize de supraproducţie exportul va contribui la reducerea stocurilor de mărfuri nevîndute . Pe perioadă

lungă de timp comerţul exterior influenţează competitivitatea bunurilor naţionale. Creşterea

competitivităţii bunurilor are ca efect acapararea de noi pieţe de desfacere, creşterea cantităţii de bunuri

exportate pentru satisfacerea cererii externe, creşterea valorii introduse în ţară şi înregistrarea unei creşteri

economice.

Economiştii francezi în urma unor cercetări au împărţit factorii de influenţă a creşterii economice în

alte 2 categorii:

a. factori de bază: munca, capitalul, natura, cunoştinţele;

b. factori sociali şi instituţionali: spiritul de antreprenoriat, securitatea socială, sindicatele,

organizaţiile profesionale, instituţiile internaţionale.

Ei afirmă că în prezent rolul resurselor naturale în asigurarea înregistrării creşterii economice s-a

redus. Astfel, ţările lipsite de resurse ca: Japonia, Elveţia, Norvegia, ş.a. au atins ritmuri înalte de creştere

economică, în timp ce ţările bogate în resurse ca: Rusia şi Ţările Latine au avut succese neînsemnate în

dezvoltarea economică.

Pentru măsurarea creşterii economice înregistrată într-o perioadă de timp se utilizează rata creşterii

economice:

r (cr. ec) = [(PIB curent - PIBbază) / PIBbază ] x 100 %

În dependenţă de factorii ce stau la baza înregistrării creşterii economice se pot deosebi 2 tipuri de

creştere economică:

a. Creştere economică extensivă – are la bază folosirea unui număr suplimentar de muncă, capital,

resurse naturale. Deci, are la bază factorii cantitative şi este proprie ţărilor slab dezvoltate.

b. Creştere economică intensivă – are la bază utilizarea mai eficientă a factorilor de producţie

existenţi, prin valorificarea progresului tehnico-ştiinţific şi are ca rezultat creşterea calităţii bunurilor

produse. Are la bază factorii intensivi şi este proprie ţărilor dezvoltate, capabile să utilizeze ultimele

invenţii.

Istoria economică nu cunoaşte aplicarea, în mod ideal, al unui tip sau altul de creştere economică.

De obicei, are loc o îmbinare a acestor 2 modalităţi de creştere economică, dar cu predominarea unuia sau

altuia. Astfel, dacă la baza creşterii economice s-au aflat mai mult factorii cantitativi, atunci are loc o

creştere economică extensivă, şi invers.

În prezent creşterii economice îi sunt atribuite următoarele particularităţi:

a. predomină tipul intensiv de creştere economică;

b. creşterea economică este urmată de o dezvoltare economică;

117

c. înregistrarea unor ritmuri inegale de creştere economică între state.

În dependenţă de coraportul dintre creşterea PIB-ului şi creşterea numărului populaţiei se deosebesc

următoarele ritmuri de creştere economică:

1. ritm pozitiv, este atunci cînd valoarea PIB-ului creşte mai rapid decît numărul populaţiei;

2. ritm = cu zero, cînd valoarea PIB-ului creşte în aceeaşi măsură ca şi numărul populaţiei;

3. ritm negativ, cînd valoarea PIB-ului creşte într-o măsură mai mică decît numărul populaţiei.

Înregistrarea creşterii economice are următoarea importanţă pentru o societate:

- permite de a satisface mai bine nevoile societăţii;

- permite creşterea mijloacelor bugetare fără a creşte rata impozitelor;

- creşte prestigiul internaţional al ţării.

22.2. Teorii ale creşterii economice.

De regula numim model orice teorie care stabileste relatii cantitative intre diferite marimi

economice. Cu toate acestea termenul de model este adesea rezervat acelei teorii care a primit o

formalizare matematica.

Fara indoiala, un model este fructul unei extreme simplificari, dar ceea ce conteaza, pentru ca el sa

devina un instrument eficient de lucru, se refera la faptul daca el reuseste sa descrie aspectele relevante

ale fenomenului ce urmeaza a fi studiat si nu reproducerea intregii realitati in toate elementele sale

particulare.

Toate modelele care isi propun sa determine nivelul P.I.B. sau al venitului national pe termen scurt

sunt prin definitie modele statice. Ele determina venitul in cadrul unei capacitati de productie date, lasand

fara raspuns intrebarea cum s-a format acea capacitate de productie si care au fost principalii factori care

au influentat-o. Solutia la aceste probleme este data din modelele ce iau in considerare cresterea venitului

pe termen lung.

Obiectivul principal al modelelor cresterii economice este acela de a determina conditiile de

echilibru ale dezvoltarii. Conditia generala de echilibru se inregistreaza, deci, in momentul in care

economiile si investitiile sunt egale. In aceste conditii, problema care se pune consta in a gasi rata de

crestere care asigura aceasta egalitate.

Pentru a transforma un model static intr-un model de natura dinamica, care determina nu numai

nivelul venitului national dar si rata sa de crestere in timp, trebuie sa operam doua modificari

fundamentale. Prima are un caracter formal si anume: pentru ca un model sa descrie cresterea venitului

national este necesar ca solutia oferita sa individualizeze nu numai valoarea venitului, ci si o serie de

valori succesive ce le poate atinge venitul de-a lungul unui anumit interval de timp. A doua modificare

are, insa, un caracter substantial. Ea are in vedere introducerea in model a unei functii care sa lege

cresterea economica (a P.I.B.) de nivelul ocuparii fortei de munca si de acumularea capitalului. In cele ce

118

urmeaza vom incerca sa prezentam cateva modele ale cresterii economice care iau in calcul cel putin

aceste doua postulate, modele care au intrat in teoria macroeconomica purtand numele unor economisti

celebri, precum J.Keynes, Roy Harrod, Domar, N.Kaldor, R.Solow s.a.

Inainte, insa, de a prezenta principalele coordonate 656j99g ale acestor modele, se cuvine sa

reamintim o corelatie care va fi utilizata in mod frecvent in analiza noastra. Este vorba de raportul capital-

produs. Aceasta corelatie reprezinta un instrument conceptual de mare relevanta in modelarea procesului

de crestere economica. Raportul capital-produs, cunoscut si sub denumirea de coeficient al capitalului,

masoara numarul de unitati de capital necesare a fi investite pentru a obtine o unitate de produs national

brut. El se poate prezenta sub doua forme distincte. In primul rand, sub forma raportului mediu (K/Q) sau,

in al doilea rand, sub forma raportului marginal ( K/ Q). Ambele forme pun in evidenta un factor de

productie (capitalul) cu un flux productiv (produsul national brut).

Modelul lui J.M.Keynes. Dupa cum am vazut, ecuatia fundamentala de la care a pornit J.Keynes in

elaborarea teoriei sale asupra cresterii economice se bazeaza pe egalitatea deplina intre economii si

investitii. In acest context, Keynes a considerat acumularea capitalului ca fiind unul dintre cei mai

importanti factori ai cresterii economice.

Sa presupunem ca productivitatea capitalului in termeni de venit national este constanta, in sensul ca

fiecare unitate de capital acumulata produce o crestere constanta a venitului national. Vom avea astfel:

Yt+1 - Yt = w (Kt - Kt-1), unde w reprezinta productivitatea capitalului si corespunde inversului

coeficientului marginal al capitalului.

Coeficientul s masoara, deci, productivitatea marginala bruta a investitiilor, sau cresterea

produsului obtinut ca urmare a sporirii factorului capital, acompaniata de cresteri apropiate ale celorlalti

factori de productie disponibili. Deoarece investitiile nu sunt altceva decat cresterea capitalului.

Kt - Kt-1 = It putem scrie: Yt+1 - Yt = w It

Sa admitem, in acelasi timp, ca investitiile reprezinta o fractiune constanta 's' din venitul national:

It = sYt

Substituind aceasta ecuatie in relatia precedenta vom avea: Yt+1 - Yt = w sYt

Din care rezulta ca:

Aceasta ecuatie poate fi interpretata in felul urmator: cresterea procentuala a venitului national

este egala cu fractiunea din venit investita multiplicata cu productivitatea investitiilor.

Modelul lui Roy F.Harrod. Reprezinta unul dintre primele modele postkeynesiste. De la inceput

trebuie sa subliniem ca Harrod se foloseste in intregul lui demers de trei concepte fundamentale, si anume:

119

a) rata de facto a cresterii economice, respectiv cea care se realizeaza efectiv intr-o perioada de

timp, de obicei un an;

b) rata justificata (care s-ar justifica) a cresterii economice, pe care Harrod o mai numeste si 'rata

garantata';

c) in fine, asa numita 'rata naturala' a cresterii economice.

Pentru a pune in evidenta primul concept, Harrod noteaza cu G rata de crestere a produsului total,

adica a venitului national Y, exprimata ca raport intre sporul absolut Y si produsul total al perioadei

precedente Y, astfel ca:

In continuare, Harrod noteaza cu C coeficientul capitalului privit in forma sa marginala, adica I/ Y, iar

cu 's' fractiunea din venit care se economiseste, adica tocmai rata acumularii, egala cu I/Y. Din elementele

de mai sus, Harrod construieste prima ecuatie fundamentala, si anume: GC = s (1)

Pentru ca I/Y = S/Y, atunci I = S. Odata fixati acesti termeni, Harrod recurge la doua ipoteze de

lucru. In primul rand, el presupune ca avem de-a face cu un progres tehnic neutru. Aceasta inseamna ca

investitiile sunt neutre, adica nu afecteaza cu nimic coeficientul capitalului. De fapt, conceptul de

neutralitate este privit ca o medie, presupunandu-se ca, in perioada de timp considerata,

efectul investitiilor ce solicita mai mult capital (labour saving - economisitoare de munca) per unitate de

produs este contrabalansat de efectul opus al investitiilor care reduc coeficientul capitalului (capital

saving). In al doilea rand, el considera rata dobanzii ca fiind constanta, ceea ce este greu de presupus intr-

o economie de piata.

Ecuatia (1) este definita de insusi Harrod ca fiind o rata truism, adica de facto, putand fi constatata

ex post, cu alte cuvinte, la finele perioadei analizate. Deoarece nu este deloc sigur ca investitiile vor fi

egale cu economiile, aceasta rata poate sa fie satisfacatoare sau nu pentru intreprinzatori. Daca rata de

crestere economica se dovedeste a fi prea mica, ea s-ar putea sa nemultumeasca pe o buna parte din

investitori, acestia vazandu-si periclitate profiturile anticipate.

Sa trecem acum la analiza celui de al doilea concept propus de Harrod, si anume, cel al 'ratei

justificate' de crestere economica. De data aceasta, el constata ca intreprinzatorii nu au nevoie de orice

rata de crestere economica, ci de o rata care sa le garanteze profiturile. Daca in ecuatia (1) simbolul C

reprezinta un coeficient de facto al capitalului, realizat ex post, de data aceasta pentru a obtine o rata

dorita Gw, care sa garanteze profiturile asteptate, este nevoie de un avans 'ferm' de capital, adica de un

120

coeficient necesar al capitalului, notat cu Cr. In felul acesta, se ajunge la cea de a doua ecuatie

fundamentala de forma:

Gw Cr = S (2)

Harrod compara, apoi, cele doua ecuatii intre ele.

Daca G ≠ Gw inseamna ca, in economie, actioneaza forte centrifuge care provoaca indepartarea

sistemului economic de la linia de crestere necesara. Ar fi un adevarat noroc - afirma Harrod - daca G ar

nimeri exact pe valoarea lui Gw, considerata ca rata de echilibru.

Intr-adevar, in conditii de echilibru, rata de crestere economica efectiva ar trebui sa fie egala cu rata de

crestere economica dorita de intreprinzatori: G = Gw

Daca aceasta egalitate se verifica, atunci economiile efective coincid cu economiile planificate. Aceeasi

coincidenta se va constata si intre coeficientul efectiv al capitalului si cel prevazut ex ante. In acest caz,

cei ce economisesc, pe de o parte, si intreprinzatorii, pe de alta parte, isi vad realizate propriile proiecte,

iar pozitia de echilibru a cresterii se perpetueaza. Desigur, inregistrarea unei asemenea egalitati ar

echivala cu o situatie ideala. Dar, ea este departe de a se realiza, pentru ca, asa cum mentionam mai sus,

in permanenta se vor ivi forte care ne indeparteaza de situatia de echilibru.

Prin urmare, cresterea populatiei si progresul tehnic impun anumite limite posibilitatii de crestere a

capitalului investit. Dincolo de aceste limite, noile investitii n-ar putea fi utilizate, chiar daca ar exista

disponibilitatile de capital necesare. In consecinta, rata maxima de crestere a venitului national permisa de

sporirea populatiei si progresului tehnic Harrod o numeste rata naturala a cresterii economice, pe care o

noteaza cu Gn. Aceasta rata este cel de-al treilea concept fundamental folosit in modelul sau.

Cu alte cuvinte, ea este considerata ca naturala pentru ca va fi intotdeauna determinata de cresterea

naturala a forte de munca si de cresterea naturala - in sensul unei variabile exogene - a progresului tehnic,

respectiv a productivitatii muncii. Din acest punct de vedere, rata naturala ar coincide cu ritmul de

expansiune economica necesara pentru a satisface cresterea populatiei si progresului tehnic, care, de data

aceasta, nu mai are un caracter neutru.

In aceste conditii, devine absolut clar ca, prin definitie, rata efectiva de crestere Gnu va putea

depasi niciodata rata de crestere naturala Gn care reprezinta, dupa cum am vazut, rata maxima permisa de

sistemul economic.

Asadar, putem nota ca: Gn Cr = s (3)

Obtinerea acestei rate naturale de crestere economica, privita ca ritm maxim si, totodata, optim de crestere

a venitului national ar satisface si interesele societatii, pentru ca ar exclude somajul. Iata de ce egalitatile:

G = Gw = Gn

sunt considerate ca ideale, economia aflandu-se intr-o situatie de echilibru perfecta. Astfel, ritmurile de

crestere realizate sunt cele maxime permise de disponibilitatile de factori de productie si de cunostintele

stiintifice.

121

Din pacate, faptele economice nu evolueaza asa cum am dori. De regula, rata de crestere efectiva

(G) tinde sa fie inferioara celei dorite (Gw). In acest caz, economiile nu vor fi folosite in totalitatea lor.

Invers, daca rata naturala este superioara ratei de crestere dorita (Gn > Gw), atunci ne vom afla intr-o

situatie in care cresterea populatiei si progresul tehnic ofera posibilitati noi de investitii, dar ele nu pot fi

fructificate integral din lipsa unor economii spontane. Daca, totusi, volumul investitiilor ar depasi nivelul

economiilor, economia s-ar inscrie pe o linie inflationista, pentru ca ele ar fi facute pe seama maririi

deficitului bugetar.

In concluzie, echilibrul prezentat este un echilibru instabil. Consideratiile cu privire la nepotrivirile

dintre cele trei ritmuri imbraca forma unei incercari de explicare a fluctuatiilor ciclului economic. Vom

avea de-a face cu un proces de crestere economica ideal numai cand:

G = Gw = Gn

Daca s-ar inregistra o asemenea situatie, rata de crestere efectiva nu numai ca ar indreptati

asteptarile tuturor intreprinzatorilor, dar ar absorbi complet si forta de munca disponibila.

Modelul lui E.D.Domar. In linii mari, acest model de crestere economica nu difera prea mult de

cel al lui Harrod. El pune, in schimb, in evidenta cateva aspecte particulare destul de interesante. Domar

porneste de la observatia ca modelul keynesian, in timp ce contine o analiza detaliata a cererii si a

consecintelor pe care investitiile o au asupra ei, ignora intru totul efectele pe care aceleasi investitii le au

asupra ofertei. Investitiile care apar in modelul lui Keynes, observa Domar, produc in mod straniu efecte

multiplicative asupra cererii, dar nici un efect de expansiune asupra capacitatii productive, considerate ca

fiind constante in timp. Punctul fundamental al cresterii economice, mai arata Domar, consta in faptul ca

actul investitional produce intotdeauna un dublu efect: pe de o parte, el sporeste cererea globala, iar pe de

alta parte, el conduce la cresterea capacitatii de productie, deci, a ofertei reale. Echilibrul cresterii este

posibil numai atunci cand cele doua efecte sunt din punct de vedere cantitativ egale, adica numai atunci

cand cresterea cererii este egala cu oferta reala.

Elaborarea modelului sau, Domar porneste de la anumite ipoteze de lucru. Dintre acestea retinem

cel putin doua, si anume: a) economiile si investitiile se refera la venitul din aceeasi perioada; b) sunt

luate in considerare numai investitiile nete, ceea ce inseamna ca se au in vedere numai cele care maresc

capacitatile de productie existente si nu si cele care inlocuiesc capitalul fix consumat. Avand in vedere

aspectele mentionate, modelul lui E.Domar se compune, in esenta, din trei ecuatii fundamentale. Acestea

sunt urmatoarele:

Xt - Xt-1 = a It-1 (1)

Yt - Yt-1 = (It - It-1) (2)

Xt - Xt-1 = Yt - Yt-1 (3)

122

Prima ecuatie ne prezinta tocmai modificarea capacitatii productive, adica, a ofertei totale, care,

dupa cum se poate vedea, este in functie de investitiile facute in perioada precedenta si de productivitatea

lor marginala (a). Cea de-a doua ecuatie nu prezinta altceva decat relatia keynesiana a multiplicatorului,

care masoara, deci, cresterea cererii totale datorita sporirii investitiilor. Conditia de echilibru este data de

egalitatea dintre cerere si oferta, adica de cea de a treia ecuatie. Acest lucru ne permite sa notam ca:

a It-1 = (It - It-1), (4)

de unde rezulta

(5)

In termeni formali, aceasta inseamna ca putem avea o crestere economica bazata pe o utilizare

deplina a fortei de munca numai daca investitiile cresc intr-un ritm egal cu produsul dintre inclinatia spre

economii si productivitatea marginala a investitiilor.

Dupa cum am vazut, fiecare tara cauta sa combine cat mai bine principalii factori ai cresterii in scopul

obtinerii unor ritmuri mai inalte ale cresterii economice. Pe aceasta baza urmeaza a fi ridicat standardul de

trai al populatiei si sa fie imbunatatita calitatea vietii. Performantele economice, insa, difera foarte mult.

Diferentele intre ritmurile de crestere economica inregistrate de diferite state au condus, in cele din urma,

la decalaje economice si tehnologice. In plus, tocmai in aceste tari unele obstacole ivite in calea

dezvoltarii provoaca alte greutati greu de depasit. Este cunoscut in aceasta privinta asa-numitul 'cerc

vicios al saraciei', remarcat de Nurske. Un produs intern brut redus conduce la un volum redus de

economii si investitii. La randul lor, acestea ingreuneaza procesul de acumulare a capitalului. Insuficienta

acumularii de capital atrage dupa sine imposibilitatea introducerii masinilor moderne, ceea ce, pe plan

practic, inseamna ritmuri foarte mici ale productivitatii. In fine, o productivitate redusa determina un

P.I.B. mic. In felul acesta, cercul vicios se inchide, antrenand si alte elemente ale saraciei, care, de obicei,

sunt acompaniate de niveluri foarte reduse ale calificarii si instruirii. Or, cu o masa de analfabeti sau de

necalificati nu pot fi imbunatatite nici macar tehnologiile existente, darmite adoptarea altora noi. In aceste

conditii, ruperea acestui cerc presupune eforturi pe mai multe fronturi, greu de realizat, daca avem in

vedere insuficienta fondurilor de investitii, explozia demografica si serviciul datoriei externe, care, de

multe ori, intrece volumul anual al comertului exterior.

Un alt punct de vedere privind cresterea economica vizeaza contextul international al dezvoltarii.

Potrivit acestei teorii, statele care se gasesc astazi intr-o situatie economica mai nefavorabila au totusi un

anumit avantaj fata de primii pioneri care au pasit pe drumul industrializarii. Intr-adevar, ele pot apela la

123

capitalul, experienta si tehnologia statelor dezvoltate. Datorita acestui fapt, tarile aflate in curs de

dezvoltare pot sa se dezvolte mult mai repede decat a reusit s-o faca Europa Occidentala in perioada

1780-1850. De aceea, Alexander Gerschnkron, de la Universitatea Harvard din S.U.A (cel ce a avansat

aceasta ipoteza de lucru), vorbeste in lucrarile sale despre oinapoiere economica relativa a acestor tari.

Cunoscutul om de stiinta american Simon Kuznets, laureat al Premiului Nobel pentru economie, a

avansat intr-un studiu al sau conceptul de crestere economica echilibrata. El a examinat istoria economica

a 13 state dezvoltate de-a lungul unei lungi perioade de timp, incepand cu anul 1800. In urma analizei

rezultatelor obtinute, el a ajuns la concluzia ca modelul cresterii moderate si echilibrate este cel mai

consistent pentru aceste tari, in sensul ca nu trebuie sa se inregistreze nici cresteri prea bruste si inalte,

nici caderi ale productiei prea spectaculoase. Nu pot fi elaborate teorii comprehensive care sa ofere

explicatii universal valabile istoriei economice a umanitatii. De aceea, fiecare tara trebuie sa fie analizata

ca un caz individual, particular, cu resursele si trebuintele sale specifice, fara a i se aplica prescriptii de

ordin general.

Datorita antrenarii pe o scara din ce in ce mai larga in comertul mondial, o serie de tari au cautat sa-

si elaboreze unele strategii de actiune. In aceasta ordine de idei, au aparut cel putin doua cai de urmat, si

anume: fie sa-si dezvolte productia interna incorporandu-i mai mult import de completare, cale cunoscuta

si sub denumireastrategiei importurilor de substitutie, fie sa actioneze de la inceput in directia

imbunatatirii eficientei si competitivitatii, orientand productia spre export.

Strategia importurilor de substitutie a fost destul de populara intr-o serie de state ale Americii

Latine. In mod frecvent, aceasta politica s-a materializat in ridicarea unor puternice bariere tarifare in

calea produselor manufacturate straine, astfel incat firmele locale sa poata produce si sa poata vinde

marfuri care, altfel, ar fi trebuit sa fie importate. Desigur, o astfel de strategie nu a fost scutita de unele

critici. Astfel, importurile de substitutie limiteaza concurenta, obstructioneaza inventiile si inovatiile,

mentinand venitul national la cote destul de reduse.

Spre deosebire de strategia mentionata mai sus, orientarea productiei spre exterior se bazeaza pe

adoptarea unor stimulente pentru export si mai putin pe instituirea unor obstacole tarifare. Important, in

acest caz, este mentinerea unui curs de schimb competitiv, pentru a incuraja firmele sa produca pentru

export. O astfel de strategie au adoptat unele state din Asia de Est, unde a cunoscut un succes deosebit.

22.3. Diversitatea ciclurilor economice

Oricare ar fi nivelul ei de structurare şi de desfăşurare, activitatea economică a fost şi este fluctuantă

în timp, cunoscînd creşteri, stagnări şi reduceri. De asemenea ea înregistrează schimbări permanente de

sensuri şi ritmuri.

Istoria economică modernă a fost traversată de mai multe tipuri de fluctuaţii economice:

124

- fluctuaţii sezoniere. Ele se manifestă în agricultură, turism, construcţii, adică în limitele unei

perioade de timp, pe baza unor condiţii climaterice, a unor obiceiuri şi tradiţii.

- fluctuaţii întîmplătoare/conjuncturale. Ele sunt cauzate de cataclisme naturale, de evenimente

politice deosebite, de deciziile derutante ale unor agenţi economici influenţi.

- fluctuaţii ciclice. Prezintă o mişcare neuniformă a activităţii economice, ce se caracterizează prin

succesiunea perioadelor de expansiune şi de contracţie a activităţii economice, trecînd periodic prin

anumite faze, fiecare din ele avînd trăsăturile sale specifice.

Fluctuaţiile ciclice sunt repetabile în timp şi ele au ca efect apariţia unor schimbări calitative în viaţa

economică, ceea ce deschide calea progresului economic în societate.

În teoria economică se cunosc 3 tipuri de fluctuaţii ciclice:

1. Ciclu economic de durată lungă (de tipul Kondratief);

2. Ciclu economic de durată medie (de tipul Juglar);

3. Ciclu economic de durată scurtă (de tipul Kitchen).

1. Ciclu economic de durată lungă de timp, numit în cinstea savantului rus Kondratief, care pentru prima

dată a observat ca pe fondul unei tendinţe multiseculare de creştere economică, economia unei ţări are o

„respiraţie adîncă”, respiraţie ce se repetă la un interval de 50 – 60 de ani. Acest ciclu este compus din 2

faze principale: faza ascendentă şi faza descendentă.

În faza ascendentă, datorită procesului inovaţional apar noi tehnici şi tehnologii, care au ca efect

creşterea productivităţii factorilor de producţie şi creşterea cantităţii de bunuri din societate. În etapa

descendentă are loc uzarea tehnicilor şi tehnologiilor utilizate, ceea ce duce la creşterea costurilor de

producţie şi reducerea profitului agenţilor economici, din acest motiv în societate se reduce cantitatea de

bunuri şi servicii produse. Acest lucru îi impulsionează pe agenţii economici să efectueze noi investiţii

pentru descoperirea de noi tehnici şi tehnoilogii, care le-ar permite obţinerea unor profituri mai mari,

odată cu aplicate în societate începe o nouă fază ascendentă.

Figura 22.1. Ciclu economic de lungă durată

I – textile şi maşini cu aburi;

II – siderurgie şi căi ferate;

125

III – chimie, electricitate, automobil;

IV – petrol, aviaţie, electronică, robotică;

V – atom, informatică, biotehnologie.

Succesiunea fazelor ascendente şi descendente se explică prin :

- ciclicitatea noutăţilor şi perfecţionărilor tehnologice;

- evoluţia producţiei;

- pregătirea şi ducerea războaielor pentru noile împărţiri şi reîmpărţiri ale resurselor naturale.

2. Ciclu economic de durată medie (decenal, de afaceri, comercial, conjunctural), numit în cinstea

economistului francez Cl. Juglar, care pentru prima dată a efectuat analiza lui. El se repetă cu o

regularitate de 8 – 12 ani, are un caracter general ce afectează toate domeniile de activitate şi este compus

din 2 etape principale:

a. recesiunea economică, care cuprinde:

- criza – punctul de la care încetează creşterea economică şi începe recesiunea;

- depresiunea – etapa în care indicatorii macroeconomici au tendinţă continuă de reducere, atingînd la un

anumit moment cele mai mici valori.

b. relansarea economică, care e formată din 2 etape:

- înviorarea – etapa în care în baza reînnoirii capitalului fix şi a aplicării noilor tehnologii se înregistrează

o creştere a cantităţii de bunuri şi servicii în societate;

- expansiunea – are loc o creştere cu ritmuri din ce în ce mai mari a indicatorilor macroeconomici,

atingînd într-o perioadă de timp dată cele mai mari valori, situaţie ce poartă denumirea de „boom

economic”.

Figura 22.2. Ciclu economic de durată medie

Relansarea economică. În etapa de relansare economică, ca rezultat al creării unor condiţii

favorabile de investire în societate creşte numărul de investiţii efectuate de agentul economic. Ca rezultat

al creşterii procesului investiţional, creşte cantitatea de bunuri ce poate fi produsă de agenţii economici,

126

ca rezultat al creşterii cantităţii de bunuri produse creşte cantitatea de braţe de muncă angajate, are loc

creşterea venitului disponibil al populaţiei, care are ca efect creşterea consumului de bunuri şi servicii.

Creşterea consumului de bunuri şi servicii duce la creşterea ofertei de bunuri prezente prezente pe piaţă

într-o anumită perioadă de timp. Creşterea ofertei de bunuri de consum şi servicii duce la o situaţie cînd

oferta depăşeşte cererea, ca rezultat în societate apar nişte stocuri de bunuri nevîndute, ca rezultat al

apariţiei stocurilor se înregistrează o reducere a preţurilor la bunuri şi servicii. În societate odată cu

reducerea preţurilor la bunuri şi servicii, începe etapa de recesiune economică.

↑I →↑Qb → ↑SL → ↑Yd → ↑C → ↑P → ↑Sb, ceea ce are ca rezultat Sb > Db → St → ↓Pb

Recesiunea. Ca rezultat a reducerii preţurilor la bunuri şi servicii are loc reducerea profitului

agenţilor economici, ca rezultat al reducerii profitului agenţilor economici se reduce preţul titlurilor de

valoare şi are loc creşterea ratei dobînzii, ca rezultat al reducerii titlurilor de valoare şi creşterii ratei

dobînzii se reduc investiţiile în societate. În urma reducerii investiţiilor în societate se reduce capacitatea

de producţie a bunurilor, ca rezultat al reducerii cantităţii de forţă de muncă angajată are lor reducerea

venitului disponibil al populaţiei, cea ce are ca rezultat reducerea consumului în societate, avînd ca efect

reducerea preţurilor, ceea ce duce la reducerea ofertei de bunuri.

Reducerea ofertei de bunuri are ca efect dispariţia stocurilor de bunuri nevîndute, care duce la

apariţia unei situaţii de echilibru, cînd cererea şi oferta în societatea sunt egale, adică preţurile rămîn la un

nivel constant. Existenţa stabilităţii economice permite agenţilor economici să-şi planifice activitatea şi să

găsească noi metode de reducerea a costului de producţie pentru creşterea profitului activităţii. Odată cu

creşterea profitului şi reducerea ratei dobînzii, care are ca efect creşterea procesului investiţional din

societate, odată cu creşterea investiţiilor începe o nouă etapă de relansare economică.

↓Pb →↓Pr → ↓P(TV) →↓I →↓Db/Qb→↓SL→↓C→↓Pb→↓Sb→↓St→ F(Db=Sb) →Stabilitate economică

(P=constant) →↓CP →↑Pr→↓d'→ ↑I

127

Tema 23: Fluctuaţiile economice: Şomajul.

23.1. Şomajul: concept, indicatori

23.2. Politici antişomaj, specificul lor în Moldova

23.1. Şomajul: concept, indicatori

Şomajul, fenomen complex, cercetat ştiinţific încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, a fost şi este

definit în moduri diferite, este astăzi o problemă majoră în toate ţările lumii, date fiind dimensiunile sale,

durata mare şi implicaţiile pe care le induce.

Percepţia generală asupra şomajului: Persoane care nu muncesc pentru că nu găsesc locuri de muncă.

În termenii pieţei muncii: Şomajul – excedent al ofertei faţă de cererea de muncă. Surplus de forţă de

muncă în raport cu cei angajaţi. Somajul nu se datorează numai economiei, sub forma şomajului, piaţa

muncii dă expresie rezultatului negativ al influenţei multor factori.

În spiritul faptelor: Şomajul – rezultanta paralelogramului schimbărilor ce intervin în dinamica

productivităţii, populaţiei active şi creşterii economice. În condiţiile în care unul din factorii de mai sus se

modifică şi ceilalţi rămân constanţi :

creşterea economică scade ⇒ şomaj;

productivitatea creşte ⇒ şomaj;

populaţia activă creşte ⇒ şomaj;

Sunt însă şi combinaţii complexe generatoare de şomaj.

Formele şomajului

Şomaj voluntar – determinat de refuzul oamenilor de a se angaja la un anumit moment, pentru că

estimează că salariul şi condiţiile de muncă nu recompensează în mod corespunzător eforturile pe care ei

le consimt atunci când lucrează;

Şomaj involuntar sau Keynesian – generat de dezechilibrul de pe pe piaţa bunurilor;

Şomajul ciclic – determinat de conjunctura economică şi caracterul sezonier al diferitelor activităţi;

Şomajul structural – urmare a restructurărilor economice, geografice, zonale, sociale etc ;

Şomajul tehnic – provocat de discontinuităţile apărute în procesele de producţie;

Şomajul de creştere (economică) – urmare a creşterii ofertei de muncă;

Şomajul fricţional sau tranzitoriu – consecinţă a schimbării locului de muncă şi inactivităţii de scurtă

durată.

Comensurare a şomajului:

a.Şomajul aparent – cel constatat şi măsurat efectiv. Corespunde populaţiei active disponibile fără loc de

muncă şi care caută un loc de muncă ;

128

b.Şomajul deghizat (ascuns) – greu de costatat, scapă înregistrării oficiale. Şomajul în optica Biroului

Internaţional al Muncii – persoane : de peste 15 ani ;

• apte de muncă ;

• disponibile pentru muncă ;

• caută loc de muncă.

b. Nivelul şomajului :

– numărul absolut al şomerilor

– rata şomajului

c. Intensitatea şomajului – şomaj total, parţial, deghizat ;

d. Durata şomajului – sau perioada de şomaj ;

e. Structura şomajului – componentele şomajului după vârstă, sex, rasă etc.

Ajutorul de şomaj:

Indemnizaţia de şomaj – minim de existenţă fixat oficial, diferit pe ţări şi perioade. Măsură de protecţie

socială cu funcţie pasivă. Indemnizaţia de şomaj are şi o funcţie activă, de asistenţă – susţinerea

programelor de calificare, recalificare, reorientare şi încadrare în activitate a şomerilor. Se afirmă tot mai

mult.

Impozitul negativ – altă formă de transfer de venit în favoarea celor lipsiţi.

MĂSURI DE DIMINUARE A ŞOMAJULUI ŞI EFECTELOR SALE

Implicare complexă - Privesc reglementări oficiale, vizează firmele şi societatea, precum şi diferite

organizaţii neguvernamentale.

Direcţii de acţiune

a. Măsuri care privesc direct pe şomeri – pregătirea şi calificarea celor în căutarea unui loc de muncă,

facilităţi pentru crearea de noi firme,susţinerea unei părţi din salariu la angajarea şomerilor de către firme

etc.

b. Măsuri care privesc populaţia ocupată – previn creşterea şomajului şi creează posibilităţi suplimentare

de angajare (reducerea timpului de muncă săptămânal şi duratei vieţii active, repatrierea

imigranţilor, ,,partajul” muncii etc.).

23.2. Politici antişomaj, specificul lor în Moldova

Obiectivul principal al politicilor antisomaj este de a proteja veniturile obtinute de gospodarii de

fluctuatiile determinate de trecerea in somaj a unuia sau mai multor membri din cadrul unei gospodarii.

Politicile antiomaj se impart în:

I. Politici pasive – politici prin care statul sustine direct nivelul de trai al indivizilor ale caror

sanse de angajare in munca au scazut considerabil. Aceste pol conduc la cresterea chelt statului, adica la

deficit bugetar si datoriei publica fapt ce constituie o sursa inflationista deosebit de puternica, avind in

129

vedere ca deficitul bugetar se acopera sporind oferta de bani. Principala deficienta a politicilor pasive este

ca ele sunt adoptate dupa ce o persoana a devenit somer. Cu timpul tarile minimizeaza atit valoarea

indemnizatiilor de somaj cit si perioada de acordare a lor.

II. Politici active – pol prin care se intervine direct pe piata muncii cu scopul de a reduce rata somajului

stabilind-o la nivel de echilibru.

Tipuri:

1) Politici care au drept scop de a inlesni intrarea in contract a ofertantilor si a doritorilor de locuri de

munca, care includ: plasarea in munca; angajarea activitatii agentiilor private de plasare in munca;

consultanta si orientarea profesionala; cursuri de pregatire si consultanta p/u cei dezavantajati; asistenta

p/u a inlesni mobilitatea geografica.

2) Programe de calificare a somerilor, care includ: programe de pregatire a somerilor adulti in alte

domenii sau recalificarea lor; programe care sunt orientate catre cei amenintati cu pierderea locurilor de

munca.

3) Politici de crearea a noilor locuri de munca, acestea includ: crearea directa de locuri de munca;

acordarea de subventii p/u pastrarea anumitor locuri de munca; angajarea de someri cu stagiu indelungat;

alocatii p/u intreprinderile care angajeaza tineri specialisti.

Politicile antisomaj mai pot fi completate si cu urmatoarele politici:

a) Politici de venit – sunt aplicate atunci cind exista forme de control guvernamental asupra salariilor,

cum ar fi: un procent maxim permis de crestere a ratei salariilor; stabilirea unui salariu mediu pe

economie; acordarea de indexari si compensari p/u toti salariatii etc.

b) Politici de impozitare si taxare – sunt politici de venit bazate insa pe mecanismele indirecte.

Politicile de stabilizare macroeconomica cuprind cele trei tipuri: pol anticiclice, antiinflationiste si

antisomaj. Imbinarea lor in mixuri politice eficiente necesita studirea atenta a efectelor pe care le au

asupra economiei prin utilizarea de modele de stabilizare. Caracteristic unor astfel de mixuri politice este

faptul ca componentele acestora isi pot exercita efectele la intervale diferite de timp.

130

Tema 24: Fluctuaţiile economice: Inflaţia

24.1. Inflaţia: geneză şi natură.

24.2. Efectele (costurile) inflaţiei

24.3. Politici de combatere a inflaţiei.

24.1. Inflaţia: geneză şi natură.

În acest capitol, se va analiza unul dintre cele mai perverse dezechilibre macroeconomice actuale.

În unele ţări şi perioade, inflaţia a fost şi este pericolul (inamicul) numărul unu al dezvoltării şi

progresului economic.

Dimpotrivă, în alte circumstanţe de loc şi timp, politicile de inflaţie-deflaţiedezinflaţie se pot

încadra în strategiile de dezvoltare ale guvernelor. Fiind, înainte de toate, un fenomen monetar,

caracterizarea inflaţiei se poate face, trebuie să se facă în legătură cu formele istorice pe care le-au

cunoscut banii:

devalorizării (falsificării) banilor – metale preţioase- separarea conţinutului nominal al monedelor

metalice de conţinutul lor real ;

inflaţia banilor de hârtie convertibili în aur – depăşirea sensibilă a raportului dintre masa aurului

monetar şi etalonul aur;

inflaţia banilor de hârtie neconvertibili în aur şi/sau neconvertibili în general – proces ce “iese”

din cadrul normalului monetar, ca un excedent de ofertă monetară.

Problema precizării naturii inflaţiei rămâne actuală, complexă şi controversată. Formele pe care le-a

cunoscut şi le cunoaşte inflaţia contemporană au fost şi sunt destul de diferite în timp şi spaţiu :

proces general – atemporal şi aspaţial – o creştere suplimentară a preţurilor faţă de cea garantată

de starea generală a economiei (R.Barre, Silverman, Curzon);

formă specială de creştere a preţurilor- aceea creştere a preţurilor naţionale care o depăşeşte pe

cea a preţurilor internaţionale (J.M.Albertini);

inflaţia apreciată în legătură cu fluxurile macroeconomice reale- tendinţa de creştere nelimitată a

preţurilor curente este corelată cu folosirea deplină a mâinii de lucru (J.M.Keynes);

inflaţia ce rezultă pe baza confruntării specifice dintre mărimile nominale şi cele reale, dintre

nivelurile curente şi cele aşteptate ale indicatorilor macroeconomici (Rose şi Milton Friedman);

Inflaţia actuală continuă să rămână un proces de depreciere obiectivă a banilor aflaţi în circulaţie.

Ea nu constă în devalorizarea instrumentelor monetare prin măsuri luate conştient de factori economici

specializaţi. În plus, mecanismul scăderii puterii de cumpărare a banilor este unul specific banilor

neconvertibili şi a banilor de credit.

Inflaţia se manifestă ca o creştere generală şi durabilă a marii majorităţi a preţurilor. Creşterea

este însă diferenţiată pe categorii de bunuri economice, ca şi pe servicii ale factorilor de producţie, pe

variate pieţe teritoriale. Inflaţia modifică deci corelaţiile dintre preţurile bunurilor şi resurselor.

131

Inflaţia actuală semnifică un anume raport între mărimea fluxurilor băneşti şi cea a fluxurilor

reale. Aceasta semnifică excedentul masei monetare faţă de oferta agregată de satisfactori şi de

prodfactori.

Inflaţia contemporană devine ea însăşi un dezechilibru monetaro material. Cea mai evidentă

formă de existenţă a acestui dezechilibru constă în drenarea economiilor populaţiei spre speculaţii

aducătoare de profit pe termen scurt, respectiv sustragerea lor de la investiţiile productive.Apărută la

punctele de interferenţă dintre fluxurile reale şi cele monetare, inflaţia apare ca disfuncţie acceptată de

agenţii economici, ca un rău necesar al creşterii economice.

Ca proces structural, ce cuprinde ansamblul macrosocial, inflaţia actuală are efecte restructurante.

Pentru unele categorii de persoane, efectele sunt negative, dureroase chiar, pentru altele, acestea pot fi

pozitive.

INFLAŢIA CONTEMPORANĂ reprezintă un dezechilibru structural monetaro-material, care exprimă

existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei, fapt ce antrenează

deprecierea banilor neconvertibili în aur şi a celor neconvertibili în general şi creşterea durabilă şi

generalizată a preţurilor.

DEFLAŢIA constă în procesul monetaro-material caracterizat prin scăderea durabilă pe termen lung a

nivelului preţurilor, scădere rezultată dintr-un ansamblu de măsuri care vizează restrângerea cererii

nominale pentru a reduce tensiunile asupra dinamicii crescătoare a preţurilor.

DEZINFLAŢIA constă în procesul monetaro-real, care semnifică încetinirea durabilă, controlată şi

autoîntreţinută a ratei de creştere a nivelului general al preţurilor.

FACTORII ŞI CAUZELE INFLAŢIEI:

De regulă, cauzele directe ale apariţiei, menţinerii şi accelerării inflaţiei sunt reduse la procese din

sfera circulaţiei. Până la un punct, o asemenea abordare este corectă deoarece cauza originară a procesului

inflaţionist este de natură monetară.

Numeroşi specialişti în domeniu grupează factorii inflaţiei în generali (universali) şi în particulari,

specifici (concret – istorici), respectiv în cauze pe termen lung şi cauze pe termen scurt.

Cauzele şi factorii inflaţiei se ierarhizează în maniere diferite pe ţări şi grupe de ţări. Se poate

constata că în unele ţări o anumită cauză a jucat rolul principal în declanşarea unei inflaţii puternice

autoîntreţinute, în timp ce în alte ţări o asemenea cauză nu a influenţat procesul în cauză.

Diferitele cauze sunt analizate în manualele universitare pe rând, una câte una. Mai mult, aşa cum se va

arăta mai jos, se consideră că fiecare dintre aceste cauze generează o formă specifică de inflaţie.

Fiecare cauză parţială are determinări multiple, de care se face abstracţie când se analizează

inflaţia pe baza acestei cauze. Câteva cauze individuale (parţiale) ale inflaţiei contemporane:

inflaţia prin monedă - emisiunea excesivă de semne băneşti. Economistul american M. Friedman

susţine că inflaţia este legată de oferta de monedă. Suplimentarea monedei în circulaţie decurge –

132

continuă el – din deciziile organismelor economice şi monetare specializate, decizii ce vizează sporirea

banilor de credit, active asupra cărora au putere de dispoziţie.

inflaţia prin cerere - excesului de cerere solvabilă .Acele impulsuri dinspre cerere, care statuează

şi consolidează un dezechilibru de piaţă, cererea inflaţia prin ofertă - cauza principală a inflaţiei o

reprezintă insuficienţa producţiei. Sporirea veniturilor, îndeosebi a salariilor, nu este compensată printr-o

creştere corespunzătoare a producţiei şi productivităţii. Apare, astfel, o penurie de bunuri şi servicii

economice inflaţie prin credit- reşterea substanţială a creditului duce relativ repede la dezechilibrul

inflaţionist, la excesul de cerere nominală pentru bunurile de consum.

inflaţia prin costuri - inflaţia are drept cauză sporirea costurilor de producţie.

Economistul J.K.Galbraith susţine că variaţiile salariilor nominale, sporirea costurilor salariale

conduc la inflaţie. Spre deosebire de acesta, economista britanică Joan Robinson leagă inflaţia atât.

INFLAŢIA PRIN CERERE (demand-pull inflation) este acea inflaţie care rezultă din creşterea cererii

agregate. Creşterea cererii agregate este explicată de unii specialişti prin creşterea veniturilor băneşti ale

populaţiei.

INFLAŢIA PRIN COSTURI, PRIN OFERTĂ (cost-push sau supply-side inflation) apare în situaţia în

care costurile de producţie cresc independent de cererea agregată. Dacă firmele sunt confruntate cu o

sporire a costului, ele vor răspunde parţial prin creşterea preţului de vânzare şi parţial prin reducerea

volumului activităţii.

MĂSURAREA ŞI APRECIEREA INTENSITÃŢII INFLAŢIEI:

Teoretic vorbind, cel mai consistent criteriu de măsurare a procesului inflaţionist este ecartul

(decalajul) absolut şi relativ dintre cererea solvabilă nominală (potenţată de factorii instituţionali

economico-monetari), pe de o parte, şi oferta reală de bunuri materiale şi servicii, pe de altă parte.

Ambele mărimi trebuie considerate ca fiind agregate la scara economiilor ţărilor. Absolut, mărimea

inflaţiei ar consta în diferenţa dintre cererea absolută nominală şi oferta reală de mărfuri, pe care le pot

oferi agenţii economici şi pe care aceştia le pun efectiv în vânzare. Relativ, procesul se măsoară ca raport

procentual între diferenţa absolută arătată şi masa ofertei reale de bunuri. Mărimile relative, la rândul lor,

pot fi exprimate în indici (cu bază fixă sau cu bază în lanţ).

Dimensiunea efectivă a ecartului arătat rezultă din însumarea presiunilor inflaţioniste, având

semne contrare, dinspre masa monetară în circulaţie, si dinspre oferta de mărfuri şi servicii necesare

populaţiei.

În prezent, inflaţia este măsurată prin următorii indici şi coeficienţi: indicele general al preţurilor

sau deflatorul PIB (PNB); indicele preţurilor de consum; indicele costului vieţii; scăderea puterii de

cumpărare a banilor; devansarea creşterii indicatorilor macroeconomici rezultativi de către masa monetară

existentă în circulaţie şi care este disponibilă spre a fi cheltuită.

133

INDICELE PREŢURILOR DE CONSUM (IPC) exprimă modificarea medie ponderată a

cheltuielilor pe care o familie de talie mijlocie din mediul urban le face pentru asigurarea mijloacelor de

subzistenţă, în concordanţă cu nivelul şi structura nevoii sociale istoriceşte determinate

În anii ’70 ai secolului nostru, pe baza realităţilor din ţările dezvoltate economic, a fost impusă

următoarea scală departajatoare a procesului inflaţionist:

inflaţie târâtoare, exprimată printr-un ritm mediu anual de creştere a preţurilor de consum de până

la 3%;

inflaţie moderată, dacă preţurile respective creşteau în ritm de până la 6%;

inflaţie rapidă, atunci când respectivul ritm se apropia de 10%;

inflaţie galopantă (cu două cifre), când creşterea preţurilor de consum depăşea 10%. Aceasta era

considerată atunci inflaţie deosebit de periculoasă.

Intensitatea inflaţiei (într-un anume sens, şi efectele ei) trebuie judecată nu doar prin raportare la ea

însăşi, în timp, ci şi prin corelarea acesteia cu indicatorii de exprimare a dinamicii macroeconomice.

CREŞTEREA NEINFLAŢIONISTĂ a semnificat şi semnifică o inflaţie moderată (şi controlată de

guverne şi alţi factori de decizie macroeconomică), însoţită de o rată de creştere relativ înaltă.

CREŞTEREA ECONOMICĂ INFLAŢIONISTĂ relevă sporul de producţie naţională însoţit de o rată a

inflaţiei ce depăşeşte acest spor

STAGFLAŢIA semnifică acea situaţie din economia unei ţări care se caracterizează prin inflaţie rapidă şi

prin lipsa de creştere notabilă a economiei; adesea prin “creştere zero” şi prin recesiune economică.

Termenul de SLUMPFLAŢIE caracterizează un declin economic, o scădere a producţiei naţionale, pe de

o parte, şi o inflaţie rapidă sau chiar galopantă, pe de altă parte.

Efortul specialiştilor făcut în ultimii 30 –35 de ani pentru explicarea stagflaţiei şi a slumpflaţiei a

îmbunătăţit mult cunoştinţele economice în maniere dintre cele mai variate. Iată doar trei direcţii de

aprofundare a înţelegerii macroeconomiei:

1. Economiştii sunt acum mult mai conştienţi de importanţa pe care o au fenomenele care vin din partea

ofertei în modelele macroeconomice. Aceasta este o noutate, comparativ cu vremurile trecute, când cea

mai mare atenţie era concentrată asupra proceselor ce îşi aveau sediul în partea aferentă cererii agregate.

2. De asemenea, ei recunosc faptul că şocurile preţurilor exercită o mare influenţă în toate sectoarele de

activitate. A devenit acum limpede că chiar dacă excesul de cerere agregată şi cel de ofertă agregată sunt

egale, preţurile nu scad la fel de repede precum cresc. Ca urmare, un şoc major al preţului într-un sector

poate duce la creşterea nivelului general al preţurilor. În aceste condiţii, asistăm la o deplasare în sus a

curbei ofertei agregate pe termen scurt (Short Run of Agregate Supply – SRAS), care poate conferi

economiei un şoc de contracţie din partea ofertei.

134

3. Economiştii au înţeles şi explică pericolele care pot decurge din tratarea şocurilor din partea ofertei

agregate ca fiind şocuri ce vin din partea cererii agregate. Or, adaptarea unor măsuri de restricţionare a

cererii agregate ar însemna în fapt o exacerbare a şocului deja sever de tip contracţionist din partea ofertei.

24.2. Efectele (costurile) inflaţiei

Efectele inflaţiei diferă de la ţară la ţară, iar în cadrul unei ţări de la o perioadă la alta. Aceste

efecte sunt dependente în mare măsură de forma şi intensitatea inflaţiei, de capacitatea de anticipare a

participanţilor la activităţile economice, precum şi de disponibilitatea şi profesionalismul autorităţilor

monetare şi economice de a o ţine sub control.

Costurile inflaţiei sunt abordate în raport de mai multe criterii.

în funcţie de intensitatea şi de sensul de evoluţie a procesului inflaţionist.

efectele inflaţiei sunt urmărite pe orizonturi de timp: pe termen foarte scurt şi scurt; pe termen

mediu şi lung.

sunt numeroase încercările de a analiza costurile procesului inflaţionist, pornindu-se de la calitatea

prognozării lui. În acest sens, unele sunt efectele inflaţiei anticipate corect şi cu totul altele cele ale

inflaţiei anticipate eronat sau pur şi simplu neanticipate.

Există o anumită apropiere între inflaţia puternică pe termen lung şi prost prognozată, situaţie în care

aceasta este un factor dezorganizator al oricărei economii.

Patru sunt, de regulă, efectele negative ale unei asemenea inflaţii:

aceasta viciază corelaţiile dintre preţurile diferitelor bunuri

hiperinflaţia necontrolată cu trend crescător descurajează investiţiile productive

procesele inflaţioniste de acest gen accentuează oscilaţiile cursurilor valutare

inflaţia puternică scăpată de sub control contribuie la decăderea societăţii civile în general.

Costuri ale inflaţiei moderate anticipate (corect):

1) Primul tip de cheltuieli – pierderi sociale - cu inflaţia respectivă sunt cele legate de deprecierea

inflaţionistă a banilor existenţi la populaţie. Când preţurile sunt relativ stabile, consumatorii şi firmele ştiu

care este preţul corect al bunului şi care sunt ofertanţii care vând la un astfel de preţ. Dacă preţurile sunt

însă în creştere, participanţii la tranzacţii, cumpărătorii nu mai ştiu care este preţul rezonabil al bunului.

De aceea, ei vor căuta acest preţ alergând dintr-un loc în altul, de la un vânzător la altul. Această

“alergătură” este evident un cost social. Mai departe, creşterea ratei inflaţiei antrenează sporirea ratei

nominale a dobânzii, ceea ce, la rândul ei, duce la diminuarea rezervelor de mijloace băneşti în expresie

reală. În plus, inflaţia erodează valoarea banilor. Dar, întrucât dobânda nominală tinde să fie superioară,

comparativ cu situaţia când preţurile erau stabile, cu cât rata inflaţiei este mai mare, cu atât costul oportun

al deţinerii de lichidităţi tinde să fie mai mare.

135

2) Al doilea tip de costuri ale inflaţiei este legat de necesitatea deselor calculări şi recalculări de preţuri,

de operaţiunile de afişare a acestora. Acestea sunt denumite costuri de meniu. În cazul capitalului fix,

modificarea preţurilor acestuia presupune operaţiuni foarte costisitoare.

3) În al treilea rând, inflaţia viciază corelaţiile istorice între preţurile relative ale diferitelor bunuri

materiale şi servicii. Ca urmare, devine imposibilă calcularea cu oarecare rigoare a eficienţei şi

rentabilităţii la nivel de firmă şi de ramură. Tocmai la aceste costuri se referă acei specialişti care

apreciază procesul inflaţionist ca fiind “dezordinea dezordinilor oricărei economii”.

4) Un al patrulea gen de cost al inflaţiei constă în potenţarea incertitudinii şi riscului în economie. Cu cât

rata inflaţiei este mai mare şi înregistrează fluctuaţii puternice, cu atât firmele vor întâmpina dificultăţi în

a previziona încasările şi costurile, deci şi în a-şi calcula profiturile.

5) În al cincilea rând, inflaţia antrenează redistribuiri arbitrare ale avuţiei şi alte veniturilor între

gospodării, firme şi stat. Această redistribuire este de notorietate generală în cazul persoanelor care

dispun de venituri fixe, care, adesea, nu sunt indexate la inflaţie sau se indexează la cote mai mici

decât rata inflaţiei. Dacă rata reală a dobânzii scade ca rezultat al inflaţiei, va apărea un transfer de resurse

monetare de la creditori la debitori, aceştia din urmă achitându-şi datoriile în bani depreciaţi. “Deoarece

cei care au creanţe vor pierde, iar cei care datorează vor câştiga, efectul de distribuţie

al inflaţiei este cel mai păgubitor proces pentru o economie pe termen lung”, susţin specialiştii T. Mayer,

J. Duesenberry, R. Aliber.

6) Costurile psihologice şi costurile politice reprezintă cel de-al şaselea cost al inflaţiei. Adesea, oamenii

o duc mai prost, chiar dacă veniturile lor cresc mai mult decât rata inflaţiei. Ratele ridicate ale inflaţiei

neaşteptate perturbă profund ordinea socială existentă. De aceea, această inflaţie este însoţită de tensiuni

sociale şi, adesea, de schimbări profunde.

24.3. Politici de combatere a inflaţiei.

Tipologia politicilor antiinflaţioniste:

Inflaţia a rămas un proces preponderent negativ, un proces cu efecte dezechilibrante în economia

reală. Aceasta cu atât mai mult cu cât este vorba despre o inflaţie puternică neanticipată şi necontrolată.

De aceea, agenţii economici sunt preocupaţi să evite sau să reducă pe cât posibil efectele negative ale

inflaţiei. Dar fiecare tip de unitate economică receptează inflaţia pe anumite fluxuri economice (reale şi

monetare) şi dispune de pârghii specifice de anticipare a inflaţiei şi de adaptare la exigenţele concurenţei

în condiţii de inflaţie. Nici unul dintre agenţii economici nu poate controla inflaţia în ansamblu. Ei pot

însă să-şi adapteze comportamentul la starea şi sensul procesului inflaţionist şi să ia decizii privind

afacerile lor în raport de anticipările ce se fac de către autorităţile macroeconomice, ca şi în concordanţă

cu anticipările proprii.

Pot fi grupate după mai multe criterii:

136

după intensitatea şi sensul procesului;

după metodele şi instrumentele folosite;

în raport de faptul dacă inflaţia este anticipată, ca şi de calitatea acestei anticipaţii;

în funcţie de doctrina social-economică ce stă la baza politicii adoptate.

Oricare ar fi criteriul de grupare al politicilor antiinflaţioniste, toate măsurile şi instrumentele sunt

concepute în aşa fel încât să acţioneze în direcţia lichidării sau atenuării ecartului inflaţionist, fie dinspre

cererea agregată (restrângerea ei), fie dinspre oferta agregată (creşterea ei). Mijlocul cel mai tentant de

stopare (sau de atenuare) a inflaţiei constă în blocajul preţurilor.

Inflaţia anticipată- Se defineşte prin receptarea sensului şi intensităţii procesului inflaţionist într-un

anume orizont de timp. Într-o asemenea situaţie, participanţii la viaţa economică pot să-şi adapteze

comportamentele la starea, sensul şi rata inflaţiei în perspectivă şi să ia decizii privind afacerile lor în

raport cu anticipările proprii, ca şi cu cele preconizate de factorii de decizie macroeconomică.

Expectaţia inflaţionistă - Exprimă o poziţie realistă de evaluare a propriilor rezultate în condiţii care se

structurează în jurul dorinţelor. Presupune o anume pregătire psihologică şi o anumită orientare a

populaţiei spre asumarea inflaţiei aşteptate, bazată pe elemente obiective, care scontează o reuşită şi

obţinerea unor avantaje în raport cu concurenţa.

Inflaţia neanticipată - Are loc atunci când gospodăriile, firmele şi guvernul nu ştiu şi nici nu se preocupă

în legătură cu rata inflaţiei care va exista în viitor. Este un fapt de necontestat: inflaţia neanticipată

generează costuri sociale mult mai mari decât inflaţia anticipată, chiar dacă aceasta din urmă nu se face cu

rigoarea necesară.

Controlul cererii agregate - Politicile antiinflaţioniste ce vizează controlul cererii agregate se derulează

cu folosirea unor instrumente fiscale şi a unor instrumente monetare adecvate.

Mai întâi, este vorba de blocajul monetar, de restricţionarea creşterii masei monetare. Acest blocaj se

obţine direct, prin încadrarea creditului în anumite limite şi indirect, prin politica banilor scumpi, prin

ridicarea ratei dobânzii. O altă cale de a controla cererea agregată constă în blocajul cheltuielilor publice.

Blocajul veniturilor şi al costurilor salariale este o altă modalitate de a controla şi restricţiona cererea

agregată. Această măsură poate lua forma autoritară a blocajului salariilor, ceea ce afectează compromisul

ce se face, de regulă, între patronate şi salariaţi (sindicate).

Susţinerea ofertei agregate - Politicile antiinflaţioniste ce vizează oferta agregată au efecte durabile şi

profunde. Astfel de efecte se obţin deoarece măsurile adoptate vizează cauzele profunde ale creşterii

nivelului preţurilor: productivitatea, concurenţa, costuri, management. Procesul poate fi demarat şi

întreţinut prin măsuri de reducere a costurilor şi menţinerea marjelor de profit.

137

Tema 25: Teoria comportamentelor economice agregate

25.1. Cerere agregată: caracteristici, factori.

25.2. Ofertă agregată: caracteristici, factori.

25.1. Cerere agregată: caracteristici, factori.

În afară de analiza comportamentului individual al consumatorului şi producătorului o importanţă

deosebită o are şi cunoaşterea modului de funcţionare a economiei naţionale ca un tot întreg. Analiza

generală a conceptelor de bază cu care operează macroeconomia începe cu cererea şi cu oferta agregată şi

cu modelul echilibrului macroeconomic de ansamblu.

Cererea agregată (AD) – cererea totală a menajelor, firmelor, guvernului, străinilor (care importă)

bunuri materiale şi de diverse servicii produse într-o economie, într-o anumită perioadă de timp şi la un

nivel mediu general al preţurilor.

Cerere agregată (AD) – totalitatea cheltuielilor efectuate de cumpărători în economia unei ţări

pentru achiziţionarea de bunuri materiale şi servicii, adică volumul total al achiziţiilor de bunuri finale,

indiferent de destinaţia acestora: consum, investiţii, export.

Cererea agregată are următoarea componenţă:

1. Cererea pentru consumul personal (C; CM), totalitatea cheltuielilor de consum ale

sectorului privat (menaje), pentru achiziţionarea de bunuri materiale şi servicii. Este elementul de bază al

cererii agregate şi este influenţată de următorii factori:

a. preţul – relaţie indirectă;

b. venitul – relaţie directă;

c. preţul bunurilor substituibile şi complementare – pentru bunuri substituibile relaţie directă, pentru

bunurile complementare relaţie indirectă;

d. numărul de consumatori – relaţie directă;

e. previziuni privind evoluţia preţului – relaţie directă.

2. Achiziţii guvernamentale (G; CG) – cheltuielile pentru consum şi investiţii publice. Ele nu

trebuie confundate cu cheltuielile guvernamentale, care mai cuprind şi transferurile de plăţi către alte

sectoare.

3. Cererea pentru investiţii (I, FBK) – cheltuielile efectuate de către firme sub formă de

investiţii pentru formarea brută de capital tehnic, şi nu includ achiziţia titlurilor de valoare şi investiţiile în

capital uman.

4. Exporturile nete (EN), reflectă influenţa comerţului exterior asupra cererii agregate şi

reprezintă diferenţa dintre exporturile şi importurile unei ţări. EN = EX – IMP.

În baza acestor elemente cererea agregată poate fi calculată ca suma dintre ele.

AD = C + G + I + EN sau AD = CM + CG + FBK + EN.

138

Poate fi reprezentată grafic astfel:

Curba cererii agregate are o pantă negativă şi ne arată totalitatea

combinaţiilor posibile dintre volumul de producţie şi nivelul general al

preţurilor în economie, în acel moment cînd piaţa bunurilor de consum şi

monetară se află în echilibru.

Relaţia indirectă existentă este explicată de existenţa următoarelor efecte:

1. Efectul ratei dobînzii (d'), creşterea nivelului general al preţurilor afectează şi volumul

investiţiilor. Astfel, dacă investiţiile au la bază împrumuturile bancare, atunci creşterea preţului preţului

duce la creşterea ratei dobînzii, de unde reiese că creditul devine mai scump, iar odată cu scumpirea

creditului scad investiţiile făcute şi scade şi cererea agregată.

2. Efectul puterii de cumpărare, dacă nivelul general al preţurilor creşte, valoarea reală a

banilor scade, cea ce reduce puterea de cumpărare, fapt pentru care vom putea cumpăra mai puţine bunuri

şi servicii. ↓C => ↓AD.

3. Efectul importului, dacă pe piaţa internă vor creşte preţurile la bunurile autohtone şi ele

vor fi mai scumpe decît cele străine, atunci ca efect va avea loc creşterea consumului din import, ceea ce

va duce la scăderea exporturilor, iar odată cu ele se va reduce cererea agregată. Cu cît dependenţa de

comerţul internaţional a unei ţări va fi mai mare, cu atît creşterea nivelului general al preţului pe piaţa

internă va avea un efect mai mare asupra reducerii nivelului cererii agregate.

4. Relaţia indirectă mai este caracterizată şi de „teoria cantitativă a banilor”:

M x V = P x Y, M – masa monetară; V – viteza de circulaţie a banilor;

P – preţul; Y – volumul producţiei.

Deoarece curba cererii agregate depinde de masa monetară şi viteza de circulaţie a banilor în

societate, rezultă că odată cu creşterea preţului rezervele reale de monedă se reduc, ceea ce determină

reducerea bunurilor şi serviciilor cerute în societate.

Astfel, variaţia generală a preţurilor are ca rezultat fie contracţia fie extinderea curbei cererii

agregate.

139

Dacă nivelul general al preţurilor este stabil, atunci cererea agregată creşte sau descreşte sub

acţiunea unor factori, numiţi condiţiile cererii agregate:

1. Schimbarea nivelului de trai al populaţiei;

2. Anticiparea consumurilor şi investiţiilor;

3. Politica fiscală (impozite, taxe);

4. politica bugetară (subvenţii, ajutoare);

5. Creşterea gradului de inovare şi tehnologizare;

6. Fluctuaţii în sistemul politic şi social;

7. Schimbări ale pieţei externe.

Analiza componentelor cererii agregate cuprinde:

a. Cererea pentru consumul personal (consumurile);

b. Cererea pentru investiţii (investiţiile);

c. Achiziţiile guvernamentale, care cuprinde:

- consumul sectorului public (ex. salariile);

- investiţiile publice (ex. drumuri, porturi, poduri, construcţii cu destinaţie publică);

- transferurile sectorului privat;

- dobînzi pentru plata datoriilor publice.

25.2. Ofertă agregată: caracteristici, factori.

Oferta agregată (AS) este oferta de piaţă a tuturor bunurilor materiale şi serviciilor produse într-o

perioadă de timp determinată, de către o economie naţională.

Exprimînd producţia totală reală de bunuri marfare dintr-o perioadă de timp, oferta agregată este

egală cu Produsul Naţional Brut, în termeni reali. De aceea evoluţia ofertei agregate se face în funcţie de

modificarea nivelului general al preţurilor.

Poate fi reprezentată grafic astfel:

Modificarea nivelului general al preţurilor se reflectă în oferta agregată

prin intermediul costurilor cu factorii de producţie achiziţionaţi, costuri ce

depind de gradul de utilizare a capacităţilor de producţie ale întreprinderii.

Astfel, dacă majoritatea firmelor ce formează oferta agregată lucrează

sub nivelul capacităţii de producţie de care dispun, atunci cererea de resurse

economice este redusă, reiese că preţul factorilor de producţie la care se

aprovizionează agenţii economici este în scădere. În aceste condiţii costul producţiei de ofertă este mai

redus.

140

Dacă firmele îşi cresc gradul de utilizare a capacităţilor de producţie spre potenţialul lor real, atunci

cererea de factori de producţie va creşte antrenînd creşterea preţului acestora. În acest caz costul

producţiei de ofertă va spori.

Ţinînd cont că oferta agregată se exprimă prin PIBc, în preţuri comparabile, pentru a determina

modificările apărute în volumul şi structura producţiei fizice este necesar ca din valoarea PIBr să se

elimine influenţa modificărilor preţurilor. Acest lucru se realizează prin raportarea PIBr la indicele general

al preţurilor (deflatorul PIB). Dacă nivelul general al preţurilor este stabil, modificarea ofertei agregate se

află sub influenţa unor factori, numiţi condiţiile ofertei agregate:

1. Productivitatea factorilor de producţie. Dacă productivitatea factorilor de producţie are

tendinţa de creştere, atunci are ca efect reducerea costurilor de achiziţie a factorilor, are loc creşterea

volumului producţiei şi ca rezultat creşte oferta agregată, şi invers.

2. Volumul factorilor de producţie. Dacă volumul factorilor de producţie creşte, atunci creşte

şi oferta agregată, şi invers.

3. Preţul factorilor de producţie. Dacă preţul factorilor de producţie creşte, atunci se reduce

oferta agregată.

Evoluţia ofertei agregate sub influenţa modificării nivelului general al preţurilor sau ca urmare a

influenţei condiţiilor ofertei pe termen lung şi scurt este prezentată astfel:

Modelul clasic al ofertei agregate caracterizează comportamentul economic pe termen lung.

Intersecţia curbei ofertei agregate cu axa PIB-ului reflectă volumul

potenţial al producţiei în cazul ocupării depline a factorilor de producţie (capital,

muncă). La modelul clasic al ofertei agregate, oferta are un caracter perfect

inelastic, din acest motiv variaţia nivelului preţului în societate nu influenţează

nivelul ofertei agregate

Astfel, oferta agregată are următoarele caracteristici specifice:

1. Volumul producţiei depinde doar de cantitatea de factori de producţie şi tehnologiile utilizate, dar nu

depinde de nivelul preţului;

2. Preţurile şi salariul nominal real este elastic şi schimbător, menţinînd echilibru pe piaţa muncii;

3. Economia funcţionează în condiţiile de ocuparea deplină a factorilor de producţie;

141

4. Curba ofertei agregate are o poziţie verticală, ce se intersectează cu axa PIB-ului în punctul de

ocupare deplină a factorilor de producţie.

5. Modificările ofertei agregate au loc doar în baza creşterii cantităţii factorilor de producţie şi

modificarea tehnologiilor de producţie;

6. În modelul clasic de analiză a ofertei agregate nu este prezentă influenţa politicii monetare.

Modelul Keynisian al ofertei agregate caracterizează comportamentul economiei pe termen scurt

(2-3 ani), şi are la bază ipoteza că mărimile nominale (preţul şi salariul) nu sunt atît de elastice ca să

permită atingerea echilibrului în societate.

Cauzele:

1. existenţa contractelor de muncă colective pe termen lung;

2. reglementarea de către stat a nivelului salariului minim;

3. activitatea sindicatelor în direcţia majorării salariului şi condiţiilor

de muncă;

4. politica internă a întreprinderilor de descentralizare a salariilor.

Ideea de bază a modelului Keynisist al ofertei agregate este că nivelul salariului real este indirect

proporţional cu nivelul preţului. Astfel, dacă preţul creşte, salariul real va scădea, ceea ce face ca munca

să devină mai ieftenă, şi va duce la creşte cererii de forţă de muncă din partea întreprinderilor, ca rezultat

avînd creşterea cantităţii de produse, ceea ce determină o creşterea a ofertei agregate.

Panta pozitivă a curbei ofertei agregate are o importanţă deosebită asupra economiei din punct de

vedere a statului. Astfel, dacă statul va ridica nivel preţului, atunci salariul va avea tendinţa de descreştere,

munca devine mai ieftenă ceea ce duce la creşterea cererii şi cantităţii de forţă de muncă, care va avea ca

efect creşterea nivelului PIB-ului.

142

Tema 26: Modelul AD-AS şi echilibrul macroeconomic de ansamblu.

26.1. Curbele AD, AS: particularităţi şi comportament în cadrul echilibrului macroeconomic

26.2. Curbele IS, LM: particularităţi şi comportament în cadrul echilibrului macroeconomic.

26.1. Modelul AD – AS şi echilibrul macroeconomic de ansamblu

Pentru elaborarea unei politici economice eficiente, cu efecte pozitive asupra economiei este necesar

de a analiza echilibru macroeconomic, care poate fi

pe termen lung şi scurt.

Pe termen scurt, caracterizează acea situaţie,

unde la un anumit nivel al preţului la bunuri şi

servicii, cheltuielile agregate sunt egale cu volumul

producţiei. Punctele ”2” şi ”3” reflectă echilibru pe

termen scurt. Aici volumul ral al producţiei (Y1 <=>

Y2) nu corespunde cu volumul potenţial al producţiei.

Pe termen lung, caracterizează o situaţie de

ocupare deplină a factorilor de producţie, pentru care

volumul real al producţiei este egal cu volumul

potenţial, reprezentat de punctul ”1”. Trecerea de la echilibru pe termen scurt la echilibru pe termen lung

se realizează prin intermediul mecanismului preţurilor. Astfel, variaţia preţurilor la producţia finală şi la

producţia intermediară determină nişte schimbări diferite în echilibru macroeconomic:

1. Preţul rezultatelor economice este elastic pe termen lung. Dacă preţul la bunuri şi servicii

creşte, atunci creşte şi preţul rezultatelor economice, ceea ce are ca efect faptul că rezultatul final al

agenţilor economici rămîne neschimbat. Astfel întreprindrea nu îşi mai poate modifica volumul de

producţie în perioada dată, iar curba ofertei agregate are poziţie verticală.

2. Creşterea preţului la bunuri şi servicii nu cauzează o creştere rapidă a preţului la rezultatele

economice din cauza existenţei contractelor de livrare pe termen lung şi a existenţei stocurilor. Astfel, pe

perioadă scurtă de timp preţul rezultatelor economice variază foarte puţin la creşterea preţului la bunuri şi

servicii. Curba ofertei agregate are o pantă pozitivă, panta caracterizează comportamentul agenţilor

economici pînă în momentul cînd preţul la rezultatele economice ating un nou nivel de piaţă.

Procesul de autoreglare a economiei prin intermediul modelului AD – AS se reprezintă grafic astfel:

143

În punctul „1” economia se află în echilibru

atît pe termen scurt cît şi lung, cu condiţia ca să se

intersecteze simultan 3 curbe: curba AS(L), curba AS1

şi curba AD, ceea ce semnifică:

1. Intersecţia curbei AS1 cu AS(L),

caracterizează acel nivel al preţului la rezultatele

economice la care întreprinderile previzionează să le

procure în perioada scurtă de timp. Punctele „3”, „5”

şi „7” ne arată nivelul aşteptat al preţului la

rezultatele economice în perioadele viitoare.

2. Intersecţia curbei AS1 cu AD1,

caracterizează nivelul preţului la bunurile şui

serviciile finale şi volumul real al producţiei, pentru

care AD1 = AS1 la un anumit nivel de preţ al rezultatului economic aşteptat.

3. Intersecţia curbei AS(L) cu AD1, caracterizează acel nivel al preţului pentru care cheltuielile

agregate reale planificate sunt egale cu volumul potenţial al producţiei (Y*).

4. Intersecţia curbei AS(L) cu AS1 şi AD1 ne arată punctul de echilibru pe termen scurt şi lung al

economiei.

Dacă prin anumite măsuri macroeconomice, ca politica bugetar-fiscală, politica monetar-creditară

statul stimulează nivelul cererii agregate, atunci curba cererii agregate AD1 se deplasează la dreapta în sus

la poziţia AD2. în acest caz economia va ieşi din echilibru pe termen lung (punctul 1) şi se va afla într-un

nou echilibru pe termen scurt (punctul 2), din următoarele cauze:

- întreprinderea îşi va creşte volumul producţiei de la Y* la Y1;

- preţurile vor creşte de la P1 la P2 la producţia finală, iar preţul la rezultatul economic va fi stabil.

După o perioadă determinată de timp preţul la rezultatele economice va creşte. Punctul „3”

reprezintă nivelul aşteptat al preţului la rezultatul economic. Creşterea preţului rezultatului economic are

ca efect reducerea ofertei agregate (de la AS1 la AS2). Dacă cererea agregată nu se modifică, atunci preţul

la producţia finită va creşte, iar cantitatea cerută pe piaţă se va reduce, obţinîndu-se un nou echilibru pe

termen scurt. Astfel, indiferent de motivele variaţiei cererii agregate AD de la punctul de echilibru pe

termen lung, economia prin procesul de autoreglare revine la poziţia iniţială a producţiei potenţiale, ce

depinde de cantitatea de factori de producţie, utilităţi şi tehnologii existente.

La economia reală, în special, în situaţii de criză are loc un proces invers de reducere a ofertei

agregate şi de deplasare a curbei la stînga în jos, ceea ce duce la creşterea şomajului şi reducerea

volumului producţiei. Reducerea continuă a preţurilor va duce în ultimă instanţă la atingerea echilibrului

pe termen lung la un nivel al preţului mult mai redus.

144

26.2. Curbele IS, LM: particularităţi şi comportament în cadrul echilibrului macroeconomic.

Modelul IS – LM este cunoscut în literatura de specialitate ca exprimând esenţa macroeconomiei

moderne. El este un model de echilibru între piaţa de mărfuri şi piaţa monetară care ia în consideraţie

influenţa ratei dobânzii şi a venitului în societate într-o perioadă de timp dată. Modelul mai este numit şi

modelul HICKS – HANSEN în corespundere cu persoanele care au elaborat şi dezvoltat pentru prima

dată modelul respectiv, astfel Hicks a elaborat modelul în 1937 ca mai apoi Hansen să-l dezvolte.

Tabel: Date biografice: - J. K. Hicks, A. Hansen.

J. K. Hicks A. Hansen

Reprezentant al Neokeynesismului, născut la 08 aprilie 1904 la Warwick, Anglia.

1917-1922, colegiul Clifton şi Balliol. 1922-1926, Oxford, specializându-se în ştiinţe

matematice, dar este cointeresat şi de literatură şi istorie. În 1923 începe să studieze şi anumite probleme economice.

Contribuţii la dezvoltare ştiinţei economice: a) Teoria cererii de consum (Microeconomie) b) Modelul IS – LM, 1937, în care realizează un

sumar al viziunii lui Keynes asupra macroeconomiei. c) 1939, apare lucrarea „Valoarea şi Capitalul” în

care dezvoltă teoria echilibrului macroeconomic general.

d) 1972, primeşte premiul Nobil pentru contribuţiile de pionerat în dezvoltarea teoriei Echilibrului macroeconomic de ansamblu.

La 20 mai 1989 decedează.

Reprezentant al Neokeynesismului, născut la 23 august 1887, Viborg, Dakota de Sud.

1910, colegiul Yankton, Dakota de Sud. 1918, Universitatea Wisconsin-Madison, unde

îşi obţine doctoratul în economie. 1923, Universitatea din Minnesota, unde

realizează nişte cercetări care îl clasează la şcoala neoclasică.

1937, predă la Harvard, unde la avut ca elev pe P.Samuelson.

Contribuţia cea mai mare a fost dezvoltarea modelului IS – LM.

La 06 iunie 1975 decedează în Alexandria, Virginia.

Aşa după cum sugerează şi denumirea sa, modelul oglindeşte echilibrul macroeconomic prin

intermediul a două diagrame:

1) Curba IS reflectă echilibrul pe piaţa bunurilor, unde I reprezintă investiţiile iar S economiile.

2) Curba LM reflectă echilibrul pe piaţa monetară, unde L reprezintă cererea de monedă iar M

oferta de monedă.

Premisele modelului:

1. Investiţiile sunt o funcţie descrescătoare în raport cu rata dobânzii

2. Economiile sunt o funcţie crescătoare în raport cu venitul

3. Cererea de bani depinde de venit şi de rata dobânzii

4. Oferta de bani este un factor exogen

5. Preţurile sunt fixe pe termen scurt

La un an după ce J. M. Keynes a publicat lucrarea sa „Teoria generală a ocupării forţei de muncă,

dobânzii şi banilor” un alt economist britanic, profesorul John Hicks a ilustrat esenţa ideilor lui Keynes

într-o diagramă. Mai mult de 30 de ani această diagramă a predominat gândirea macroeconomiei. Cu

145

toate că şi-a pierdut din interes recent, multe din noile îmbunătăţiri în economie au fost gândite să poată fi

explicate în termenii diagramelor lui Hicks, care nu sunt altceva decât curba IS şi curba LM.

Curba IS (echilibrul pe piaţa bunurilor): , unde I – sunt investiţiile iar S – economiile. Curba IS

poate fi elaborată cu ajutorul diagramelor lui Hicks:

Fig. 1. Diagrama Hicks ( Elaborarea Curbei IS)

Curba IS, în acest caz , caracterizează relaţia dintre venit (Y) şi rata dobânzii (d'), în momentul

când piaţa bunurilor se află în echilibru, adică investiţiile sunt egale cu economiile. Cu cât rata dobânzii

este mai mică cu atât şi venitul va fi mai mare.

Dacă prin intermediul politicii bugetar – fiscale au loc: - creşterea cheltuielilor guvernamentale (G)

şi reducerea ratelor de impozitare, atunci curba IS se deplasează în dreapta sus, în direcţia creşterii

venitului. Panta curbei IS depinde de sensibilitatea investiţiilor faţă de rata dobânzii, astfel dacă,

investiţiile sunt elastice atunci la o mică variaţie a ratei dobânzii, venitul va creşte mult mai repede. Panta

de înclinaţie a curbei IS este mai mică (curba ia o poziţie orizontală).

Curba LM (echilibrul pe piaţa monetară): ,unde L – este cererea de resurse monetare iar M –

oferta de resurse monetare.

În modelul IS-LM, mărimea ofertei monetare (M) este determinată de banca centrală, prin

intermediul politicii monetar creditare (modificarea ratei de refinanţare;modificarea ratei rezervelor

obligatorii; cumpărarea sau vinderea de obligaţiuni) şi este o mărime fixă, grafic fiind reprezentată de o

dreaptă perpendiculară pe axa OX.

d IS Funcţia investiţiilor Curba IS d1 A G B d2 H

I I2 I1 Y1 Y2 Y

45

o

I1=S1 S1< Y1 I2=S2 C S1 E S2<Y2 Identitatea Funcţia econ.- invest. Consumului D S2 F

S

146

Fig. 2. Diagrama Hicks ( Elaborarea Curbei LM)

Astfel , dacă banca centrală promovează o politică monetar – creditară expansionistă, atunci masa

monetară creşte şi curba ofertei se deplasează la dreapta, iar dacă banca centrală promovează o politică

monetar – creditară restrictivă, atunci masa monetară scade şi curba ofertei se deplasează la stânga.

Fig. 3. Variaţia curbei ofertei de monedă

Nivelul preţului în societate de asemenea este stabil, deoarece este vorba despre o perioadă scurtă

de timp.

Cererea de monedă (L) este determinată de trei factori principali: nivelul ratei dobânzii (relaţie

indirectă); nivelul venitului în societate (relaţie directă); viteza de rotaţie a banilor (relaţie indirectă, MV

= PQ).

d Cererea speculativă Curba LM de bani d2 H F G d1 E

DMS DMS1 DMS2 Y1 Y2 Y

A DMt1 C Oferta de bani Cererea de bani totală pentru B DMt2 D tranzacţii

DMt

d SM 1 SM 0 SM 2

d1 = d0 = d2

Scade Creşte M/P

147

Curba LM, are o pantă pozitivă şi caracterizează totalitatea combinaţiilor dintre rata dobânzii şi

venitul din societate, pentru care piaţa monetară se află în echilibru. În toate punctele de pe curba LM,

oferta reală de monedă (M/P) rămâne neschimbată, astfel dacă:

a) oferta de monedă creşte, LM, se va deplasa la dreaptă în jos, rata dobânzii se va reduce, iar

populaţia va deţine o cantitate mai mare de monedă.

b) oferta de monedă scade, LM, se va deplasa la stânga în sus, rata dobânzii va creşte, iar

populaţia va deţine o cantitate mai mică de monedă.

Deoarece echilibrul pe piaţa bunurilor şi monetară depind de unele şi aceleaşi mărimi, rata

dobânzii şi venitul disponibil, atunci se poate de construit modelul IS – LM care ar caracteriza o condiţie

de echilibru simultan atât pe piaţa bunurilor şi serviciilor cât şi pe piaţa monetară. Astfel numai în punctul

E, cererea şi oferta de monedă sunt egale şi ele contribuie la un astfel de nivel al ratei dobânzii pentru

care investiţiile sunt egale cu economiile.

Fig. 4. Echilibrul pieţei bunurilor şi monetară în modelul IS – LM.

Orice dezechilibru care se produce pe piaţa mărfurilor sau pe piaţa monetară este rezolvat cu

ajutorul modificării şi corelării dinamice a venitului şi ratei dobânzii, modificarea ce poate fi analizată

grafic cu ajutorul curbei IS – LM:

a) Cadranul I, există un exces de ofertă de bunuri ceea ce determină o scădere a nivelului

venitului, precum şi un exces de ofertă monetară ceea ce determină o scădere a ratei dobânzii.

b) Cadranul II, economia se caracterizează printr-un exces de ofertă de bunuri ceea ce determină o

scădere a nivelului venitului, precum şi un exces de cerere monetară ceea ce determină o creştere a ratei

dobânzii.

c) Cadranul III, economia se caracterizează printr-un exces de cerere de bunuri ceea ce determină

o creştere a nivelului venitului, precum şi un exces de cerere monetară ceea ce determină o creştere a ratei

dobânzii.

d IS LM d>de, L<M, I<S cadran I

cadran IV

de E cadran II

d<de, L>M, cadranIII I>S Y Ye

148

d) Cadranul IV, economia se caracterizează printr-un exces de cerere de bunuri ceea ce determină

o creştere a nivelului venitului, precum şi un exces de ofertă monetară ceea ce determină o reducere a

ratei dobânzii.

Această reglare va conduce printr-o mişcare ciclică a curbelor IS – LM, prin intermediul creşterii

sau reducerii ratei dobânzii şi venitului (producţiei) spre punctul de echilibru E.

Acest model este influenţat de o serie de factori care fie deplasează curba IS, fie LM, în direcţia

creşterii sau reducerii elementelor sale componente, dintre aceştia un efect mai mare asupra activităţii

economice şi sociale o au variaţia cheltuielilor autonome (cheltuieli de consum private şi cheltuieli

guvernamentale); variaţia investiţiilor, variaţia masei monetare etc.

Dacă cheltuielile guvernamentale (G) cresc, aceasta va genera o creştere a cererii agregate, lucru

ce va duce la creşterea producţiei. Un nivel înalt al producţiei va determina la rândul său o creştere a ratei

dobânzii pe piaţa monetară, lucru ce va duce la o reducere a cheltuielilor pentru investiţii şi, în final la o

reducere a producţiei. Iată că o politică fiscală care are intenţia de a încuraja producţia poate duce după un

timp la reducerea ei, relaţii ce sunt redate în schema următoare.

Fig. 5. Integrarea politicii fiscale în modelul IS – LM.

Ţinând cont că, cheltuielile guvernamentale (G), sunt o parte a cheltuielilor autonome (A) şi că

multiplicatorul (m) depinde de rata impozitului pe venit, se poate de afirmat că atât cheltuielile

guvernamentale cât şi rata impozitului pe venit, vor influenţa dreapta IS după cum urmează în figura 6.

O creştere a cheltuielilor guvernamentale cât şi ratei impozitului pe venit duce la deplasarea curbei

IS spre dreapta, iar o reducere a acestora va deplasa curba IS spre stânga. Când are loc deplasarea spre

dreapta, în punctul E1 apare o cerere suplimentară de bunuri şi servicii.

Ca urmare producţia va creşte, va creşte şi venitul, va creşte cererea de bani şi în final, va creşte

rata dobânzii de la d0 la d1, realizându-se astfel un nou punct de echilibru (E'). În acest nou punct de

echilibru, ratele mai mari ale dobânzii duc la reducerea cheltuielilor de investiţii, lucru ce va determina ca

creşterea venitului (Y1' – Y0) să fi mai mică decât creşterea indicată de multiplicator (Y1 – Y0).

Politica fiscală

Rata dobânzii

Cheltuielile pentru investiţii

Producţia Cererea agregată

149

Fig. 6. Influenţa modificării cheltuielilor guvernamentale în modelul IS – LM.

Tendinţa respectivă de comportament a modelului IS – LM este proprie şi în cazul subvenţiilor

realizate din partea statului.

În orice economie în care nu avem o utilizare deplină a forţei de muncă, pentru a mări această

utilizare putem lua atât măsuri de politică monetară, cât şi măsuri de politică fiscală.

Astfel, pentru a tinde spre nivelul optim de producţie (Y*) ce corespunde situaţiei ocupării

depline a forţei de muncă, statul poate aplica atât o politică fiscală expansionistă, care ar deplasa dreapta

IS0 la IS1, noul punct de echilibru ar deveni E1 iar rata dobânzii ar creşte de la d0 la d1, cât şi o politică

monetară expansionistă care ar reduce rata dobânzii, lucru ce ar deplasa curba LM0 la dreapta spre LM1,

iar punctul de echilibru E2 unde investiţiile sunt mai mari decât la E1.(figura 7)

Fig. 7. Efectele politicii expansioniste mixte în modelul IS – LM.

d LM E' d1 E E1 d0

E2

d2 IS1 IS0 IS2

Y2 Y0 Y1' Y1 Y

d LM0

E1 LM1

d1 E0

d0 IS1 d2 E2 IS0

Y0 Y* Y

150

Important pentru stat este să determine care sunt efectele fiecăreia dintre ele asupra diverselor

sectoare ale economiei şi structurii producţiei, deoarece pot exista mai multe alternative de politică

economică:

a) să se reducă impozitele în perioada de recesiune, iar în perioadele de avânt să se reducă

cheltuielile guvernamentale, realizând o politică stabilizatoare care, după o anumită perioadă de timp va

diminua mult sectorul guvernamental.

b) să crească cheltuielile guvernamentale, în special pentru protecţia socială, învăţământ, sănătate,

recalificarea forţei de muncă etc., realizând a politică expansionistă care, după o anumită perioadă de timp

va spori mult sectorul guvernamental.

c) realizarea unei politici expansioniste, care să ducă la o creştere economică printr-o reducere a

ratei dobânzii.

Oricare din alternativele politice de mai sus pot fi o soluţie pentru asigurarea creşterii şi stabilităţii

economice, în funcţie de condiţiile concrete ale etapei de dezvoltare în care ne aflăm.

151

Tema 27: Economia mondială şi comerţul exterior.

27.1. Relaţiile Economice Internaţionale.

27.2. Globalizarea şi regionalizare.

27.1. Relaţiile Economice Internaţionale.

Internaţionalizarea vieţii economice a atins un asemenea nivel, încît astăzi „internaţionalul” comandă, iar

„naţionalul” îndeplineşte, adică rolul factorilor externi a devenit decisiv pentru dezvoltarea economică

internă, ele fiind obligate să se adapteze la fluxurile economice internaţionale.

Internaţionalizarea vieţii economice înseamnă reorientarea activităţii economice

întreprinzătorului spere piaţa mondială, dar nu numai din perspectiva exportului şi importului de bunuri

şi servicii, dar şi de tehnologii, cunoştinţe, capital, forţă de muncă.

Apariţia pieţei mondiale presupun efectuarea unor schimburi mai mult sau mai puţin regulate între

diferite regiunii ale lumii, schimburi bazate, în general, pe exploatarea particularităţilor naturale ale

acestora, adică schimbîndu-se cărbune pe struguri, banane pe lemn, peşte pe aur, ş.a.

Economia mondială a apărut ceva mai tîrziu, spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, în mare măsură ca

urmare a revoluţiei industriale (sec. XVIII - XIX), care a generat o nouă diviziune a muncii între statele

lumii (odată cu apariţia fabricilor, care a permis o creştere de mii de ori a productivităţii muncii). Dar,

spre deosebire de piaţa mondială, economia mondială vizează nu numai schimburile comerciale, în urma

specializării în domeniile în care au apărut anumite avantaje, ci şi ţările devin nişte părţi componente ale

unui tot întreg, care se numeşte economie mondială.

Economia mondială, reprezintă un ansamblu de economii naţionale, legate prin diviziunea

internaţională a muncii prin relaţii de interdependenţă şi participarea la circuitul economic mondial.

Structura economiilor naţionale cuprinde, pe lîngă piaţa mondială a mărfurilor şi serviciilor, piaţa

mondială a capitalului, forţei de muncă, precum şi sistemul valutar-financiar mondial.

Componentele de bază ale economiei mondiale sunt:

1. Economiile naţionale (cca 200 la număr), ca verigi de bază ale economiei mondiale, diferite

după orînduirea politică şi socială, cît şi după înzestrarea cu factori de producţie, nivelul de dezvoltare

economică.

2. Organizaţiile economice internaţionale, ca: Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional,

Organizaţia Mondială a Comerţului, rolul cărora este mereu în creştere.

3. Societăţile transnaţionale, din care fac parte acele întreprinderi, care sunt naţionale după

provenienţa capitalului, dar internaţionale după sfera activităţilor lor. Ele sunt formate dintr-o societate

principală (firma-mamă, aflată în una din ţările dezvoltate) şi o mulţime de filiale dependente, plasate în

mai mult ţări. Exemple: Generals Motors, Coca-Cola, Philips, Panasonoc, McDonalds.

152

4. Grupări integraţioniste regionale, numite deseori organizaţiile economice interstatale, cum ar fi:

Uniunea Europeană, Comunitatea Statelor Independente, NAFTA.

5. Fluxuri economice internaţionale: de mărfuri şi servicii, de capitaluri, de forţă de muncă,

monetare şi financiare.

Trăsăturile de bază ale economiei mondiale:

Economia mondială şi-a schimbat imaginea, în fiecare etapă a dezvoltării sale. Astăzi,

dimensiunea schimbării apare uriaşă. Cu toate acestea pot fi distinse unele trăsături caracteristice

pentru întreaga sa evoluţie de până acum.

Celulele de bază ale economiei mondiale sunt, încă, economiile naţionale. Se poate afirma cu

certitudine că, ani buni din secolul XXI, ele vor continua să formeze cadrul de mişcare a factorilor de

producţie, al manifestării agenţilor economici, stimulând dezvoltarea lor. Influenţa pe care economiile

naţionale o exercită asupra economiei mondiale este în raport cu nivelul lor de dezvoltare.

Economia mondială este expresia unui sistem de interdependenţe: dezvoltarea economiilor

naţionale determină adâncirea diviziunii mondiale a muncii care, la rândul ei, generează interrelaţiile

dintre economiile naţionale, interrelaţii aflate la baza unor subsisteme mondiale (comercial, valutar,

financiar). Între aceste subsisteme există, de asemenea, o interdependenţă, cu implicaţii asupra agenţilor

economici, asupra economiilor naţionale.

Economiei mondiale îi este proprie concurenţa între agenţi economici. Oriunde pe mapamond,

concurenţa conduce la o „selecţie naturală” a agenţilor economici, în raport cu forţa lor de inovaţie

tehnologică şi managerială, ceea ce dă impuls progresului economic.

În cadrul economiei mondiale, în diferitele sale zone, se remarcă o alternare a fazelor de

expansiune şi a celor de recesiune. Rezultanta pe termen lung este însă pozitivă, produsul brut mondial

înregistrând o creştere. În consecinţă, zonele de prosperitate se extind, iar cele de sărăcie se restrâng. Cu

toate acestea, cea mai importantă parte a populaţiei mondiale continuă să trăiască în sărăcie. Învingerea

sărăciei reprezintă marea provocare a secolului XXI.

Economia mondială este eterogenă. Între diferitele sale zone se menţin decalaje, datorită

dezvoltării inegale. Statele-naţiune diferă nu numai ca mărime şi potenţial economic, ci şi ca nivel de

dezvoltare. Deosebiri există şi din punctul de vedere al sistemului economic. Majoritatea statelor lumii a

optat pentru sistemul capitalist. Se menţin însă şi câteva ţări cu sistem comunist. Aşa stând lucrurile, în ce

măsură se poate vorbi despre existenţa unei entităţi numite „economie mondială”?

Ca şi în natură, în viaţa economică mondială se realizează „unitatea în diversitate”. Ce poate uni

economii naţionale atât de deosebite? Răspunsul este următorul: faptul că rezultatele activităţii economice

(produse, servicii) îmbracă forma de marfă, toate sau aproape toate fiind destinate schimbului de piaţă.

Interdependenţele economiei mondiale au drept cadru general de mişcare producţia şi circulaţia

mărfurilor, care devin atotcuprinzătoare. Pe piaţa mondială, toţi agenţii economici, fără excepţie,

153

trebuie să se supună unor reguli comune, care sunt cele ale cererii şi ofertei, ale concurenţei, ale

preţurilor internaţionale. Relaţiile de piaţă reprezintă liantul, numitorul comun, al unor elemente atât

de eterogene. Creşterea continuă şi semnificativă a investiţiilor externe de capital dă impuls considerabil

relaţiilor de piaţă la scară mondială. În plus, prin transnaţionalizarea vieţii economice, aceste investiţii

contribuie direct la mărirea gradului de integrare a economiei mondiale.

În concluzie, economia mondială, pe parcursul dezvoltării sale de la economia internaţională la

cea globală, cunoaşte grade crescânde de integrare.

27.2. Globalizarea şi regionalizare.

Intensificarea globalizării constituie trăsătura fundamentală a economiei mondiale la începutul

secolului XXI. Ea se caracterizează prin accentuarea tendinţei de reducere şi eliminare a barierelor dintre

economiile naţionale, precum şi amplificarea legăturilor dintre aceste economii. Deşi este unul dintre cei

mai utilizaţi termeni în literatura de specialitate, nu se poate spune că există o definiţie general acceptată.

Una dintre cele mai cunoscute este definiţia Băncii Mondiale:

Globalizarea se referă la faptul observabil că în ultimii ani o parte din ce în ce mai mare a

activităţii economice la nivel mondial se derulează între persoane şi firme din ţări diferite. Secolul al XX-

lea a fost, fără îndoială, perioada cea mai dinamică şi densă în derularea faptelor istorice, contradictorie şi

complexă, fericită, dar şi dramatică prin consecinţele proceselor şi fenomenelor istorice desfăşurate în

plan spiritual, politico-militar, economic şi social, care au condus la propagarea globalizării. Este “secolul

extremelor” în care omenirea a experimentat cele mai spectaculoase evoluţii, reuşind atât “să comprime

timpul” şi “să scurteze distantele”, cât şi să cunoască cel mai ridicat nivel al dezvoltării economice şi

culturale şi, implicit, al civilizaţiilor. Dar este şi secolul în care sute de milioane de oameni au fost

victimele războaielor, revoluţiilor din domeniul economic, politic, revoluţiilor tehnice şi ştiinţifice,

epurărilor etnice sau religioase, al intolerantelor ideologice sau devastatoarei sărăcii cronice.

Globalizarea este un concept foarte des utilizat pentru caracterizarea stării actuale a economiei mondiale,

însă diferit înţeles de cei care îl caracterizează ca fenomen. Unii îl percep ca pe o uniformizare complectă,

alţii, dimpotrivă, ca o diversificare de proporţii, bazată pe respectarea unor principii comune.

Originile globalizării economiei

Deşi prezentată ca un fenomen specific sfârşitului de secol şi de mileniu, globalizarea – sau cel puţin

unele dintre dimensiunile sale – nu este lipsită de o lungă istorie. Sub acest din urmă aspect, globalizarea

reprezintă consecinţa aproape naturală al cursului tot mai accelerat imprimat istoriei, dacă nu de

Renaştere, atunci cel puţin de prima revoluţie industrială.

Ceea ce deosebeşte fenomenul contemporan al globalizării de precedentele procese integraţioniste sunt: –

scara (anterior regională, actual mondială); – ritmul schimbărilor (sub impactul “universalizării”

154

Internetului); – sprijinirea într-o mai mare măsură pe progresul tehnologic decât înainte, cu impact

imediat asupra condiţiilor vieţii cotidiene.

Termenul de globalizare este folosit pentru prima dată de Theodore Levitt, în lucrarea

„Globalization and Markets”. În anii 1980, termenul de globalizare avea în vedere progresele tehnologice

care au făcut mai uşoare şi mai rapide tranzacţiile internaţionale şi de asemenea se referea la extinderea

dincolo de graniţele naţionale ale aceloraşi forţe de piaţă care au operat de secole la toate nivelele

activităţii economice umane.

Avantaje/Dezavantaje:

Globalizarea este avantajoasă în primul rând pentru cei bogați sau mai precis capitalului lor, care

este investit la modul cel mai eficient cu putință. În ce privește forța de muncă, globalizarea produce o

dislocare masivă pentru toată lumea, de la muncitorul de fabrică din Germania, până la culegătorul

Mexican de tomate. În termeni globali, aș spune că țările dezvoltate riscă să piardă foarte mult dacă nu-și

schimbă atitudinea față de globalizare. Este de adăugat că cele mai recente pusee ale inflaţiei sunt legate

de globalizare, ca și multe dezastre ecologice. Globalizarea nu poate și nu trebuie oprită, dar trebuie

reglementată, controlată și analizată în mai mare detaliu. Consecințele ei sunt importante și nu e în

interesul nimănui să fie tratate cu superficialitate.

Alte avantaje ale globalizării:

1. Libertatea de a călători liber oriunde, fără vize, fără aprobări speciale.

2. Libertatea de a comunica mobil cu oricine de pe planeta instant şi gratuit (sau cu costuri foarte mici).

3. Libertatea de a deţine de hărţi GPS pentru orice zonă de pe planetă.

4. Libertatea de a comunica cu oricine folosind o limbă cu caracter internaţional.

5. Existenţa monedei unice.

6. Dreptul legal de a munci oriunde.

Regionalizarea

Regionalizarea este procesul realizării unor aranjamente comerciale regionale cu grade diferite de

integrare.

Pentru a înţelege mişcările care au loc în prezent în plan regional trebuie să facem diferenţa

între regionalism şi regionalizare. Unii autori folosesc termenul de regionalism în dublu sens: privit ca o

mişcare de sus în jos şi astfel definesc regionalizarea şi termenul regionalism şi privit ca o mişcare de jos

în sus ceea ce consideră că defineşte regionalismul.

Regionalismul privit ca o mişcare de jos în sus, în care, regiunea este percepută de către oamenii

care o locuiesc ca un teritoriu omogen, reprezintă conştientizarea intereselor comune şi aspiraţia lor de a

participa la gestionarea acestor interese. În acest sens se poate vorbi de o “conştiinţă regională” care

apreciază că statul este prea îndepărtat şi prea mare pentru a rezolva problemele regionale. Plecându-se de

la această accepţiune statul e acuzat că vrea să impună un model unitar particularităţilor regionale. În

155

acest sens regionalismul corespunde unei dorinţe profunde a colectivităţilor locale de a fi responsabile de

rezolvarea problemelor care le privesc în mod direct.

Regionalizarea presupune o abordare de sus în jos şi vizează alte scopuri şi mijloace de punere în

aplicare faţă de cele ale regionalismului. Ca răspuns la mişcarea regionalistă statul poate să recunoască o

identitate regională – regiunea fiind percepută ca un teritoriu considerat omogen de către stat – şi poate

lua măsurile necesare pentru că regiunile să participe la gestionarea propriilor afaceri.

Punctul de plecare al regionalizării îl constituie dezechilibrele regionale, în fapt conştientizarea

acestora. Această conştientizare este urmată de intervenţia structurilor guvernamentale naţionale sau a

unor entităţi suprastatale care au ca scop descentralizarea sau deconcentrarea la nivel regional a unor

activităţi sau competenţe aflate anterior la nivel central. Avem de a face, în acest caz, cu acte

administrative care sunt expresia unei voinţe politice centrale în materie de structuri locale/intermediare.

Principalele regiuni:

Regionalizarea se poate manifesta atât în plan naţional cât şi internaţional. În plan internaţional ca

exemple doar în Europa ar fi: cooperarea scandinavă, cea dintre statele Benelux şi mai recent Uniunea

Europeană.

156

Tema 28: Integrarea economică. Conţinut şi cauze.

28.1. Integrarea economică: cauze şi conţinut.

28.2. Principalele grupări integraţioniste.

28.1. Integrarea economică: cauze şi conţinut.

Deschiderea economiilor naţionale către exterior şi multiplicarea schimburilor dintre state au

dobîndit în secolul al XX-lea noi dimensiuni, caracterizate de tendinţe integraţioniste cu scopul de a

beneficia de avantajele ce reies din specializarea internaţională şi de a contracara efectele

protecţionismului practicat de unele state. Integrarea economică internaţională este un proces complex de

aprofundare a interdependenţelor economiilor naţionale. Acest proces există prin formarea unor uniuni

economice mari, la nivel regional de 2 sau mai multe state unite între ele printr-o specializare economică

la nivel regional şi prin politici economice interstatale coordonate.

Conceptul de integrare economică se referă la eliminarea frontierelor economice între ţări, astfel

încât existenţa frontierelor naţionale să nu mai influenţeze alocarea resurselor.

Acesta este un deziderat foarte ambiţios, deoarece frontierele naţionale nu delimitează doar teritorii

unde funcţionează legi şi reglementări diferite şi unde circulă monede diferite (acestea putând fi, eventual,

unificate), ci şi spaţii geografice caracterizate prin diferenţe de limbă, cultură, obiceiuri. În funcţie de

ipotezele formulate de diferitele studii, estimările cu privire la impactul comprimant asupra schimburilor

pe care îl are inexistenţa unei limbi comune ambilor parteneri indică o reducere a comerţului bilateral cu

50-80%.

Integrarea economică europeană este un proces în continuă extindere, pe două coordonate:

- în adâncime, atât prin creşterea numărului de domenii reglementate la nivel supranaţional (care ţin

de „competenţa Comunităţii”), cât şi în sens propriu, prin adoptarea în domeniile aflate în competenţa

Comunităţii de reguli tot mai cuprinzătoare şi generatoare de apropiere între statele membre

- în lărgime, prin creşterea numărului de membri ai grupării integraţioniste

Forme de integrare economică

Clasificarea-standard îi aparţine lui Bela Balassa (1975) şi ea distinge între: zona de liber schimb;

uniunea vamală; piaţa comună; uniunea economică; integrarea economică totală

Ordonarea este făcută în sensul crescător al gradului de integrare economică dintre partenerii la

asemenea grupări.

Unele dintre distincţiile operate de Balassa între diferitele forme de integrare pe care le-a identificat

ne apar în prezent artificiale, în sensul că nu se regăsesc în lumea reală. De aceea, clasificarea pe care o

preferă autorii contemporani este puţin diferită de a lui Balassa. Trebuie precizat că nu există o

unanimitate de opinii cu privire la această classificare şi la caracteristicile definitorii ale elementelor sale.

1. Acord comercial preferenţial parţial

157

- partenerii îşi acordă reciproc un tratament comercial mai bun decât cel aplicat terţilor (tipic, taxe

vamale reduse, eventual la nivel zero) pentru diferite bunuri care fac obiectul comerţului reciproc

- regulile comerciale internaţionale, stabilite sub egida Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC),

nu permit existenţa unor asemenea acorduri decât între ţări în curs de dezvoltare

2. Zona de liber schimb

- partenerii elimină (nu doar reduc) barierele comerciale (nu doar taxele vamale) care afectează

cvasi-totalitatea1 comerţului reciproc (nu doar o parte din acesta); aplicarea de restricţii asupra fluxurilor

comerciale reciproce poate fi, totuşi, permisă în cazuri excepţionale: măsuri de salvgardare, restricţii din

considerente legate de situaţia balanţei de plăţi externe

- fiecare parte îşi păstrează independenţa formularea regimului comercial aplicabil ţărilor

nemembre.

În schimb, este îndeobşte admis că politicele comerciale aplicate de ţările membre terţilor trebuie să

fie relativ asemănătoare din punctul de vedere al restricţiilor impuse.

3. Uniunea vamală

- zonă de liber schimb ai cărei membri au o politică comercială comună faţă de terţi:

tarif vamal comun

măsuri netarifare comune de protecţie faţă de terţi (măsuri de salvgardare, antidumping şi compensatorii)

negocierea şi încheierea în comun de acorduri comerciale cu ţările terţe

- deşi nu mai este nevoie (ca în cazul zonelor de liber schimb) de reguli de origine (a căror

îndeplinire trebuie verificată la frontiera fiecărei ţări membre), controalele vamale la frontierele dinre

membrii unei uniuni vamale rămân, pentru a permite:

-- aplicarea de restricţii între statele membre în circumstanţe excepţionale

-- colectarea de date statistice

Veniturile din încasarea taxelor vamale sunt, de regulă, considerate venituri comune sau sunt

distribuite între membri potrivit unei chei de repartiţie predeterminate; altminteri, ar fi favorizate din

motive legate de simple coincidenţe geografice, anumite ţări în detrimentul altora.

4. Piaţa comună (Piaţa unică)

Reprezintă un progres al integrării economice faţă de stadiul anterior din perspectiva a două

dimensiuni:

liberalizează circulaţia intra-grupare şi pentru factorii de producţie (nu doar pentru produse)

abordează şi obstacolele care stânjenesc fluxurile economice intra-grupare acţionând nu doar la

frontierele naţionale, ci şi în interiorul fiecărei ţări:

- norme technice, sanitare, fitosanitare şi veterinare

1 Termenul utilizat în cadrul OMC este „substantially all trade”.

158

- reglementări fiscale

- practici anticoncurenţiale: acordarea de drepturi exclusive (situaţii de monopol), tolerarea/ instigarea

formării de carteluri, acordarea de subvenţii (ajutoare de stat).

5. Uniunea economică (şi monetară). Stadiu şi mai avansat de integrare, în care ansamblul politicilor

economice şi o bună parte din politicile sociale sunt fie complet unificate, fie strâns coordonate.

Exemplu: în plan monetar, în funcţie de stringenţa gradului de armonizare avut în vedere, se poate

merge de la simpla coordonare a cursurilor de schimb (prin “legarea” monedelor naţionale de o monedă

de referinţă) până la adoptarea unei monede comune.

6. Globalizarea – o formă superioară de integrare, ce ne arată tendinţele de integrare a pieţei mondiale, şi

se reflectă în organizaţiile internaţionale, ca: ONU, OMT, CECO, OMC, FMI, BM.

La baza dezvoltării procesului integraţionist se află următorii factori genetici:

a. existenţa acordurilor de cooperare între state, care au ca efect reducerea restricţiilor comerciale

dintre ele, păstrînd un comportament restrictiv faţă de ţările terţe;

b. existenţa limitelor pieţei interne, ca urmare a creşterii ofertei de produse a marilor producători;

c. existenţa unor restricţii în calea mişcării forţei de muncă şi a capitalului;

d. existenţa programelor de cercetare ştiinţifică şi proiectare, care au nevoie de un suport financiar şi

de o concentrare a coordonării, ce depăşeşte de cele mai dese ori potenţialul unei singure ţări.

28.2. Principalele grupări integraţioniste.

La nivel internaţional la baza dezvoltării internaţionale a economiei se află următoarele organizaţii:

Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) este o organizaţie internaţională care supervizează

un număr mare de acorduri care definesc "regulile comerciale" dintre statele membre. OMC este

succesoarea „Acordului general asupra tarifelor şi comerţului“ şi operează în direcţia reducerii şi abolirii

barierelor comerţului internaţional. Sediul OMC se află în Geneva, Elveţia. În 13 mai 2005, Pascal Lamy

a fost ales director general al OMC. Acesta a preluat funcţia de la predecesorul său, Supachai

Panitchpakdi la data de 1 septembrie, 2005. Până la data de 19 august, 2005 au existat 148 de memberi ai

organizaţiei. Tuturor membrilor OMC li se recomandă să-şi ofere reciproc statutul de naţiunea cea mai

favorizată, astfel încât (cu mici excepţii) concesiuni comerciale oferite de un membru OMC unei ţări

trebuie să fie oferite tuturor membrilor OMC. La sfârşitul anilor '90, OMC a devenit o ţintă majoră a

protestelor mişcărilor anti-globalizare.

OMC are două funcţii de bază: este un forum de negocieri pentru discuţii asupra regulilor

comerciale noi, dar şi deja existente şi ca şi un corp de acord în privinţa disputelor.

Moldova a devenit membră a OMC la 26 iulie 2001

Fondul Monetar Internaţional (FMI) este o instituţie financiară internaţională care reuneşte 185

de ţări membre. Înfiinţat în iulie 1945, în urma Conferinţei Naţiunilor Unite de la Bretton Woods (SUA),

159

FMI are ca principale obiective promovarea cooperării monetare internaţionale, facilitarea expansiunii şi

creşterii echilibrate a comerţului internaţional, promovarea stabilităţii cursurilor de schimb, furnizarea de

asistenţă în scopul creării unui sistem multilateral de plăţi şi punerea la dispoziţie a resurselor sale ţărilor

membre care se confruntă cu dezechilibre ale balanţei de plăţi. În atingerea acestor obiective, FMI

îndeplineşte 3 funcţii principale: supraveghere, asistenţă tehnică şi creditare. De la înfiinţarea sa în

decembrie 1945, scopurile urmărite de FMI au rămas neschimbate, dar operaţiunile sale, care includ

supravegherea şi asistenţa financiară şi tehnică, au evoluat pentru a răspunde cerinţelor economiei

mondiale în s Articolul I din Acordul FMI stabileşte principalele responsabilităţi ale FMI: promovarea

cooperării monetare internaţionale; facilitarea expansiunii şi creşterii echilibrate a comerţului

internaţional; promovarea stabilităţii cursurilor de schimb; furnizarea de asistenţă în scopul creării unui

sistem multilateral de plăţi; punerea la dispoziţie a resurselor sale ţărilor membre care se confruntă cu

dezechilibre ale balanţei de plăţi.

Republica Moldova a aderat la FMI în anul 1992.

Banca mondială. Banca Mondială este una dintre cele mai mari surse de finanţare şi cunoştinţe din

lume pentru ţările aflate în tranziţie şi în curs de dezvoltare. Are actualmente 185 de state membre. Scopul

ei principal este de a ajuta cei mai săraci oameni şi cele mai sărace ţări. Banca Mondială îşi foloseşte

resursele financiare, echipa şi experienţa bogată pentru a ajuta ţările în curs de dezvoltare să reducă

sărăcia, să sporească creşterea economică şi să îmbunătăţească nivelul de trai.

Moldova s-a alăturat Băncii Mondiale în 1992.

Uniunea europeană. Creată în scopul de a garanta o pace durabilă, construcţia europeană s-a

concretizat după cel de al Doilea Război Mondial. Pe 9 mai 1950 Ministrul francez al Afacerilor Externe,

Robert Schuman, propune, pe baza unei idei a lui Jean Monnet, punerea în comun a resurselor de cărbune

şi de oţel ale Franţei şi Germaniei în cadrul unei organizaţii deschise către celelalte ţări europene.

Are ca obiective: Promovarea progresului economic şi social al ţărilor membre. Asigurarea şi

promovarea identităţii Uniunii la nivel internaţional. Introducerea calităţii de cetăţean european.

Dezvoltarea unei zone de libertate, securitate şi justiţie, care să includă toate statele membre. Construirea

şi menţinerea unui sistem legislativ unic la nivelul întregii organizaţii.

Alături de acestea mai există: NAFTA, CSI, OMT, IATA, AELS, Euroregiunea „Dunărea de Jos”. ş.a.

160

Bibliografie utilizată:

- Coralia Angelescu, Economie” coord., ed. Economică, Bucureşti 2000.

- „Gh. Olah, Economie politică”, note de curs, ed. M. Eminescu, Oradia 1995

- V. C. Nechita, „Economie politică”, ed. Proto-Franco, Galaţi, 1992

- D. Moldovanu, „Economie politică”, ed. Arc, Chişinău 2001

- D. Moldovanu „Doctrine economice”, , ed. Arc.

- V. Umaneţ, „Economie politică”, USM, Chişinău 2001

- Costinel Lazăr, “Curs de economie politică”, Bucureşti, ed. Economică, 1999

- D. Moldovan ,,Doctrine economice”, Chişinău 1994

- S. Sută-Selejan ,,Doctrine şi curente de gândire economică modernă şi contemporană”, Bucureşti

1994

- M.Todosia ,,Doctrine economice”, Iaşi 1992

- I. Nicolae Văleanu ,,Istoria gândirii economice”, Bucureşti 1992

- A. Smith ,,Avuţia naţiunilor …” – Chişinău 1992

- D. Ricardo Opere alese, Chişinău 1993

- K. Marx ,,Capitalul”

- J. Galbraith ,,Ştiinţa economică şi interesul public”, Bucureşti 1982

- M. Manoilescu ,,Forţele naţionale productive şi comerţul exterior”, Bucureşti 1986

- A. Rugină ,,Principii economice”, Bucureşti 1993

- E. Făuraş ,,Analiza doctrinelor economice prin prisma întrebărilor de control”, Chişinău 1994

- Dictionnaire des auteurs de tous les temps et les pays , Paris 1990

- ,,Histoire des pensees economiques. Les contemporains”, Paris 1988