CONFLICTE FAMILIALE SI TULBURARI AFECTIVE

BIBLIOGRAFIE

Andrei Cosmovici (1999): Psihologie Şcolară, Ed. Polirom Iaşi 1999;Ausubel , D.; Robinson , F. Invatarea in scoala. Bucuresti: E.D.P., 1981.Davitz si Ball. Psihologia procesului educational. Bucuresti: E.D.P., 1987.Elliott, St.; Travers, J. „Educational Psychology”. McGraw and Hill, 2000.Ienistea, O. Dificultatile la invatatura” Iasi: Ed. Medicala, 1981.Jurcău Nicolae (2001) : Psihologia Educaţiei Ed. U.T. Pres Cluj Napoca;Kulcsar, T. Factorii psihologici ai reusitei scolare . Bucuresti: E.D.P., 1978.Osterrith, P. Introducere in psihologia copilului. Bucuresti: E.D.P., 1976.Rudica, T. Pihopedagogie curs pt. .D.„ cap. „Devierile comportamentale ale elevilor sicombaterea lor. Iasi: Ed.Polirom, 1988.Verza, E. Psihologia varstelor. Bucuresti: Ed. Prohumanitate, 2000.Violeta Stan (2003) Ataşamentul - De la teorie la practică: tipărit Grafo-Market s.r.l-Timişoara;Salvaţi Copii cu sprijin Unicef Wlodarski, Z. Legitatile psihologice ale invatarii si predarii. Bucuresti: E.D.P., 1980.***Colectiv. Psihopedagogie: curs pentru I.D. Iasi: Ed. Polirom, 1998.

Repetentia constituie cea mai frecventa cauza care a generat abandonul scolar, 32, 18% dintreelevi au renuntat la scoala din aceast motiv. Urmeaza o serie de cauze de natura socio -familiala: plecarea parintilor in strainatate, lipsa de implicare a familiei, casatoria, familiadezorganizata. Copiiii ai caror parinti au plecat sa lucreze in strainatate reprezinta o categorieextrem de vulnerabila expusa riscului de abandon scolar, 15,23 % din cazurile de abandoninregistrate se datoreaza acestui fenomen; 14, 88% dintre elevi au abandonat scoala din cauzasituatiei materiale precare; 14,19% dintre elevi au renuntat la scoala pentru a se casatori;11,07% datorita lipsei de implicare a familiei, 6,03% din cauza familiei dezorganizate si4,15% datorita unei motivatii scazute pentru activitatea scolara.Concluzii:• Cei mai mulţi elevi părăsesc şcoala în timpul invatamantului liceal, urmând cei dininvatamantul gimnazial si cel primar .• Riscul cel mai mare de abandon se inregistreaza la trecerea de la invatamantul primar la celgimnazial si de la invatamantul gimnazial la cel liceal. Astfel, în clasa a IX a si a V a seconstatacea mai ridicata rata a abandonului, elevii manifestand dificultati in a se integra / adaptacondiţiilor sistemului de învăţământ.• Esecurile repetate, incapacitatea eleviilor de a atinge standarde minimale de performanţăconduc la scaderea interesului elevului fata de scoala, repetentia fiind principala cauza aabandonului scolar.• Situaţia socio-economică precară a unei familii reduce mult şansele accesului la educaţie şilainstruire adecvate ale copiilor. Saracia limiteaza posibilitatile perintilor de o oferi copiilor resursele necesare educatiei.• Copiii ai caror parinti sunt plecati sa lucreze in strainatate reprezinta o categorie extrem devulnerabila expusa riscului abandonului scolar. Multi nu reuşesc să depăşească momentuldificilal separării de părinţi, ajungând astfel să manifeste dezinteres faţă de şcoală şi faţă de adulţiiîngrija cărora au fost lăsaţi. La rândul lor, părinţii nu sunt informaţi despre evoluţia copiilor şinuconştientizează consecinţele negative majore pe care plecarea lor în altă ţară şi lăsareacopiilor acasă le produc asupra dezvoltării psihice şi emoţionale a acestora.• Dezorganizarea vietii de familie, climatul familial tensionat, absenta modelelor parentale pozitive constituie factori de risc care genereaza abandonul scolar.Lipsa sprijinului parintilor in pregatirea scolara a copiilor, interesul scazut pentru activitatealor scolar contribuie intr-o mare masura la randamentul scolar scazut al acestora.8•

Lipsa motivatiei pentru scoala a elevilor care prezinta o toleranta scazuta la efort intelectualconstituie o alta cauza a abandonului scolar. Prin urmare, scoala a ajuns sa fie abandonata pentru ca nu mai este perceputa ca valoare in sine. Aceasata se coreleaza si cu atitudineaindiferenta, neglijenta sau ostila a unor părinţi faţă de actul educaţional si fata de evolutia propriilor copii.

Problematica abordata este des intalnita in invatamantul romanesc. Esecul scolar determina de foarte multe ori devieri de comportament sau chiar abandonul scolar, daca nu este recunoscut din timp si nu se iau masuri. Este important ca cei implicati in educatie sa fie atenti la “semnalele” pe care elevii le transmit si sa-si realizeze in primul rand in propriile metode reglajele necesare pentru evitarea unor astfel de situatii

FACTORII INTERNI SI EXTERNI AI SUCCESULUI/ESECULUI SCOLAR

Insuccesul scolar (ramanerea in urma la invatatura, esec scolar) consta in neindeplinirea de catre elevi a cerintelor obligatorii din programe, fiind efectul discrepantei dintre exigente, posibilitati si rezultate. Deoarece inteligenta scolara nu este o valoare psihica absoluta, eficienta ei va fi conditionata tot timpul de intreaga viata psihica a elevului, mai ales de particularitatile afectiv-motivationale si volitive ale personalitatii.Tiberiu Kulcsar spunea ca: ”Pedagogul nu se poate multumi insa numai cu detectarea trasaturilor de personalitate ale elevului, intrucat prin disciplina de specialitate pe care o preda el este chemat sa realizeze, alaturi de instruirea, informarea elevului si sarcina delicata a formarii conditiilor interne, a premiselor psihologice ale succesului scolar” (Kulcsar, 1978). Dezvoltarea personalitatii are o anumita „istorie individuala” cu o fundamentare aflata in familie. Aceasta reprezinta principalul factor de socializare si are un rol major in formarea ierarhiilor valorilor individuale. Aspiratiile familiei sau lipsa acestora creeaza o motivatie mai mare sau mai mica pentru scoala. In afara motivatiei, Kulcsar (1978) mai identifica si alti factori care survin in activitatea de invatare: nivelul de aspiratie si angajarea eului in sarcina scolara; stenia si astenia: oboseala la elevi; stabilitatea sau instabilitatea emotionala; conflictele familiale si tulburari afective; increderea in sine si autoreglarea;

1.1. NIVELUL DE ASPIRATIE SI ANGAJAREA EULUI IN SARCINA SCOLARAIn vederea sprijinirii elevilor si pentru evolutia pozitiva a acestora in situatiile scolare, este important sa se tina cont de faptul ca in aceste situatii sunt implicate nu doar inteligenta, ci si nevoia lui de dezvoltare, ambitia, motivatia intrinseca. Cunoasterea capacitatilor sale de implicare poate sa ofere un indicator dupa care un cadru didactic sa se orienteze in stimularea elevilor.De asemenea un rol important il are si familia, dar si clasa din care acesta face parte. Acestea creeaza mediul in care un copil se poate simti incurajat si stimulat, iar randamentul sau in invatare va fi foarte ridicat sau poate sa fie unul frustrant prin lipsa de motivare.Intre succesul scolar si nivelul de aspiratie exista o relatie de interactiune. Astfel, insuccesul determina un nivel de aspiratie scazut, care la randul sau poate reduce performanta scolara. Cei mai afectati elevi de un esec scolar prezinta un grad scazut de toleranta la frustrare, iar aceasta apare atunci cand, din cauze externe sau interne (deficiente, neincredere in sine, teama de insucces etc.), nu-si poate satisface anumite trebuinteDe asemenea, in afara de nivelul de aspiratie personal, mai exista si aspiratiile grupului social, din care face parte elevul. In general aspiratiile elevului evolueaza pe fondul interactiunilor sociale pentru o apropiere de aspiratiile grupului din care face parte, fara a se sterge insa diferentele individuale. Nivelul de aspiratie si cel de performanta pot sa fie ascendente, performanta depasind aspiratia, realizandu-se autodepasirea. Caracterul autoreglator al activitatii elevului este evidentiat de schimbarile nivelului de aspiratie in functie de modificarea performantei scolare.

1.2. STENIA SI ASTENIA: OBOSEALA LA ELEVI Kulcsar (1978) se mai referea si la stenia/astenia la elevi. Acestea pot sa influenteze reusita scolara a elevilor. Cei foarte obositi sunt lenti, nu manifesta interes pentru activitate, la clasa prefera sa stea

linistiti in banca fara a se implica. Acasa comportametul lor este similar. Desi au capacitati intelectuale, oboseala ii impiedica sa fie foarte motivati si activi.La polul opus se situeaza elevii stenici. Acestia sunt energici, activi la clasa, se implica in diferite activitati. Rezistenta la efort este ridicata, astfel incat pot sa faca fata cu usurinta solicitatilor scolare si extrascolare.

1.3. STABILITATE-INSTABILITATE EMOTIONALAH.J. Eysenck adauga o noua dimensiune cercetarilor lui Jung asupra tipului temperamental prin introducerea factorului de „stabilitate/instabilitate” emotionala. Rolul acestora se vede in modul in care un elev raspunde activitatilor scolare. Un elev instabil din punct de vedere emotional nu se concentreaza pe durata lunga de timp, atentia sa fiind fluctuanta. Instabilitatea isi are gradul sau de normalitate, pana la o anumita varsta, dar prin educatie, ea se reduce in mod treptat, in functie de temperamentul fiecaruia. Socurile emotionale repetate, suferite de copil in familie (familii dezorganizate, cu parinti alcoolici) duc insa la permanentizarea si accentuarea acestei instabilitati.

1.4. CONFLICTE FAMILIALE SI TULBURARI AFECTIVEFamilia reprezinta nucleul social central in determinarea evolutiei unui individ. Familia reprezinta „universul” afectiv, social si cultural al viitorului adult. Situatiile traite repetat si intens de catre copil cristalizeaza trasaturile si coordonatele personalitatii. Convingerile fiecaruia sunt invatate intai acasa, apoi si prin intermediul scolii, dar si interactiunea cu semenii. De aceea exista familii care sunt aproape de copil, il sustin si se implica in viata scoalara a acestuia, dar si familii care au un efect opus. O ambianta familiala tensionata, lipsa de afectiune dintre soti, deseori insotita de vicii, de certuri si acte de violenta, determina un mediu nefavorabil dezvoltarii normale a copilului. Din punct de vedere psihic si social acesti copii sunt traumatizati, ei intrand in scoala fara achizitii elementare, ceea ce determina de cele mai multe ori esecul scolar.

1.5. INCREDEREA IN SINE SI AUTOREGLAREAIn reglarea activitatii scolare participa mecanisme intelectuale, dar si activitatea intelectuala trebuie reglata. Capacitatea de autoreglare este o abilitate sintetica rezultata din confluenta factorilor cognitivi, afectiv-motivationali si volitiv-caracteriali. Fara aceasta capacitate reusita scolara ar sta sub semnul indoielii. Reglarea psihica are in general o functie adaptativa, iar principala modalitate de formare este invatarea. De asemenea, controlul si reglarea psihica se centreaza in jurul consiintei de sine. Autocontrolul si autoreglarea prezinta trasaturi specifice, in functie de natura activitatii, prezentand diferente individuale si de varsta. De aceea, autoreglarea adaptativa implica asimilarea factorilor externi cat si acomodarea personalitatii la acestia. Un alt factor important, implicat in activitatea scolara este anxietatea.

1.6. ANXIETATEAStudiile de specialitate au demonstrat ca cei mai multi copii dezvolta la varsta mica diverse fobii. In conditii normale, in cazul unor familii suportive acestea se atenueaza in timp sau chiar dispar. Unii copii insa, mai ales cei proveniti din familii cu parinti autoritari, pot sa ramana cu aceste trasaturi care in timp sa se dezvolte in anxietati. Un rol similar il are si cadrul didactic de la clasa. Acesta poate sa fie un factor anxios sau unul de suport si stimulare. Mai ales pentru prescolarul care paseste in clasa I si traieste intens atat desprinderea de familie, cat si indepartarea de un mod de invatare preponderent ludic catre unul mai putin atractiv centrat mai mult pe activitati de invatare, este important sa intalneasca un cadru didactic care sa-l ajute sa inlature starile anxioase pentru un succes scolar motivant si incurajator. In general, anxietatea intensifica starile impulsului, fiind o potentiala sursa de motivatie, in sensul energizarii procesului de invatare. In cazul unei invatari mecanice si a altor tipuri, mai putin dificile, de invatare constienta, anxietatea actioneaza pozitiv. Ea poate sa devina inhibitoare asupra unor teme mai complexe. Pe masura ce se dobandeste o anumita experienta, anxietatea isi mai pierde din caracterul amenintator. Sarcina cadrului didactic consta in a ajuta copilul anxios sa obtina succese scolare pentru a inlatura neincrederea in sine a acestuia. Ziemowit Wlodarski identifica trei categorii in care pot fi incadrati numerosi alti factori care determina rezultatele invatarii: particularitatile elevului; factori care caracterizeaza situatia de invatare; particularitatile cadrului didactic.In viziunea aceluiasi autor, elev este oricine, daca invata, indiferent de varsta si de conditiile in care se desfasoara procesul invatarii. Deci elev este si copilul, care incepe sa vorbeasca si adultul care-si perfectioneaza calificarea profesionala. In afara de acesti factori interni, exista si factorii externi care influenteaza randamentul scolar.Desi s-a mai prezentat influenta familiei, rolul acesteia este prea mare pentru a nu mai fi amintita. Se spune ca familia reprezinta un fel de personalitate colectiva. Initiativa, fermitatea in actiuni, curiozitatea

sau spiritul obiectiv de autoevaluare depind de o serie de trasaturi pe care le are familia in care traieste copilul. Parintii constituie miezul grupului familial, insa copilul nu sufera doar influenta adultilor ci si a celorlalti copii (frati/surori,vecini,verisori etc.). Cercetarile si faptele de viata au demonstrat ca majoritatea conflictelor dintre frati sunt determinate de pozitia copilului in familie. Alt factor negativ venit din partea familiei este reprezentat de dezacordul dintre cerere si oferta, unii parinti exagerand in cerintele fata de copii. Defectele copilului nu reprezinta decat partea vizibila a unui conflict intre parinte si copil.

2. DIAGNOZA, PREVENTIA SI RECUPERAREA ESECULUI SCOLARIn cadrul acestui capitol trebuie analizate atat probleme legate de metodele de diagnostic, strategiile de preventie, cat si variabilele in evaluarea scolara si personalitatea profesorului. Personalitatea profesorului se vor raporta la activitatea de invatare a elevului, deoarece realizarile acestuia din urma depind de profesor si de personalitatea acestuia.

2. 1. PERSONALITATEA PROFESORULUIProfesia de profesor este, in societatea contemporana, o meserie nu foarte solicitata, dar nici evitata. Profesiunea intelectuala, respectata in general nu ofera celui care o practica putere, influenta sau venituri foarte mari. Insa, in anumite situatii, confera satisfactii, alegerea profesiunii de profesor, tinand mai mult de vocatie sau de continuitate in meserie.In majoritatea statelor, aceasta profesie este cautata mai mult de femei, deoarece, se presupune, ca acestea sunt mai capabile sa reliefeze dimensiunea expresiva si afectiva a acesteia (nu exista studii propriu-zise in Romania care sa confirme acest lucru, ci sunt doar simple constatari). De asemenea, partea financiara reprezinta un factor care indeparteaza barbatii. La partea financiara se mai adauga si faptul ca meseria de profesor ofera o redusa perspectiva de cariera, presupunand numai putine diferente intre debutanti si cei cu vechime si experienta.Multe persoane considera clasa drept un loc in care elevul vine sa primeasca informatii si cunostinte de la un profesor care le imparte in schimbul unui salariu. In realitate, insa, in clasa, elevii si profesorii se intalnesc, fiecare din ei satisfacand nevoile celuilalt. Copilul are nevoie sa primeasca, iar profesorul sa ofere. Modul in care reuseste el sa structureze sau sa organizeze disciplina de invatare reprezinta un factor al eficientei sale. Personalitatea profesorului ar trebui raportata la motivatia elevului deoarece unii profesori se dovedesc a fi mai capabili sa determine motivatia elevului decat altii ce dispun aparent de aceleasi cunostinte si aptitudini.Ziemowit Wlodarski a incercat sa raspunda la o serie de intrebari: ce insusiri trebuie sa intruneasca profesorul pentru a realiza scopurile in mod eficient?, ce trasaturi caracterizeaza un bun profesor?, care dintre trasaturi favorizeaza eficienta actiunilor sale?Urmand firul acestor intrebari si studiind rezultatele mai multor cercetari, autorul ajunge la urmatoarele concluzii: profesorii buni sunt cei care dispun de cunostinte solide reusind sa starneasca interesul copiilor pentru materia predata; o alta insusire este reprezentata de interesul manifestat de copii si tineri; interes ce se exprima prin tendinta de a stabili relatii cu acestia nu numai in plan cognitiv; atitudinea unui bun profesor/educator trebuie sa considere tanarul un adult in devenire; un bun educator, un bun profesor este bine sa fie activ, aceasta nevoie de a actiona sa fie legata de priceperi corespunzatoare; unele dintre priceperi sunt legate de tactul pedagogic si sensibilitatea pedagogica.Un profesor drept este inconjurat cu respect, insa cand aceasta caracteristica lipseste, elevii nedreptatiti nu-l mai accepta. Autoritatea profesorului este favorizata atat de atributele morale inalte, de interesul si bunavointa manifestata fata de tineri, ci si de echilibrul emotional, de experienta generala, de experienta de viata dar si de cunostintele profunde din domeniul obiectului pe care il preda.In afara acestor caracteristici, Davitz J. Si Ball S. mai adauga si faptul ca un bun profesor isi respecta elevii, sesizeaza diferentele existente intre elevii fiecarui grup - intre baieti si fete - intre copiii care invata lent si cei care invata repede. Aceasta trasatura il atrage pe copil, creand impulsul afiliativ. Reprezinta identificarea cu profesorul, intr-un mod asemanator cu acea identificare realizata cu parintii. Copilul doreste sa invete pentru a-i fi pe plac profesorului, daca acesta corespunde rolului detinut de parinti. Alt tip de impuls, este impulsul de autoafirmare. Rezultatele la invatatura, prin care se poate dobandi un anumit statut in societate trebuie sa fie clar definite; procedeele de activitate sa fie bine organizate, iar conditiile sa fie, la randul lor, create de un profesor cu un inalt grad de organizare personala. Impulsul cognitiv este stimulat de profesorii capabili sa confere un sentiment al importantei. Cunostintele inseamna putere, iar puterea atrage erori. De aceea un bun profesor este preocupat nu numai de intelectul copilului, ci si de viata interioara a acestuia.Rezumand, se poate observa ca variabilele legate de personalitatea profesorului sunt destul de mult caracterizate prin caldura, ordine, efervescenta intelectuala si slujesc obtinerii celor mai bune rezultate din partea copiilor.

2.2. PREVENIREA SI COMBATEREA ESECULUI SCOLAREsecul scolar poate fi de tip cognitiv - care se refera la nerealizarea de catre elevi a obiectivelor pedagogice - dar poate fi si de tip necognitiv - care face referire la incapacitatea elevului de a face fata si de a se adapta la exigentele scolii (Colectiv. Psihopedagogie: curs pentru I.D. Iasi: Ed. Polirom, 1998)Esecul scolar de tip cognitiv poate fi prognosticat prin nota scolara. Aceasta evalueaza achizitiile si progresul elevului, dezvaluie dificultatile intampinate. Insa acest cadru de referinta este destul de limitat, deoarece apare efectul “halo” (aprecierea se realizeaza prin extinderea unor calitati secventiale la intreaga conduita a elevului) ca si, de multe ori, inconsecventa in notare.Succesul/insuccesul unui elev in activitatea scolara ar putea fi destul de bine prognozat prin studierea maturizarii sale psihice, pentru asimilarea si realizarea unor sarcini scolare. Inteligenta scolara nu este o premisa unica pentru succesul scolar. Ea trebuie sa fie sustinuta de motivatie, de relatiile dintre profesor si elev, de conditiile social-economice ale familiei etc. Evaluarea corecta a esecului scolar depinde de persistenta si amploarea cu care acesta se manifesta. Astfel, esecul poate avea un caracter episodic, dar el poate sa se extinda si sa capete un caracter permanent, un caracter de durata. Din punctul de vedere al amplitudinii, esecul se poate manifesta doar la anumite materii - amplitudine redusa - expresie a dezinteresului pentru ele sau ca urmare a unui mod neinteresant de predare. Alta forma este esecul cu un caracter generalizat. Elevul prezinta lacune grave in cunostinte, absenteaza nemotivat, manifesta dispret fata de autoritatea scolara, iar in clasa perturba orele.Esecul scolar este, in general, un fenomen subiectiv deoarece acest lucru depinde de nivelul de aspiratii al fiecaruia: astfel nota 7, de exemplu, este perceputa de un elev mai slab dotat ca o nota buna, pe cand un alt elev mai ambitios, o poate percepe ca un esec personal. Aspectul subiectiv al esecului ii confera acestuia si un pronuntat caracter individual, deoarece el depinde atat de factorii obiectivi externi, cat si de factorii interni, de modul particular in care elevul se percepe si isi evalueaza rezultatele. Privind esecul din ambele perspective - obiective si subiective - se poate cere ajustarea reciproca intre acesti doi factori, ce tin de aprecierea esecului scolar. Problema prevenirii si inlaturarii esecului scolar reprezinta o problema ce framanta cadrele didactice din toata lumea. Insa activitatea de inlaturare a esecului scolar este mai dificila decat cea de tratare diferentiata a elevilor aflati in aceasta situatie. Printre metodele de prevenire a esecului scolar este necesar sa se aminteasca urmatoarele :- sporirea rolului invatamantului prescolar deoarece s-a constatat ca aproape jumatate din esecurile manifestate in clasele primare si in cele gimnaziale s-au datorat diferentelor existente la debutul scolaritatii;- stabilirea unor relatii de parteneriat intre familie si scoala, pentru ca la multi elevi esecul trebuie cautat mai intai in familie, aceasta reprezentand primul nucleu social si de invatare; de aceea, parintii ar trebui sa acorde o mai mare atentie scolii, sa manifeste interes pentru studiile copiilor lor, pentru pregatirea lor si pentru formarea profesionala; in acelasi timp familia este cea care trebuie sa ofere primele modele culturale;- sprijinirea materiala a scolii, care trebuie sa asigure resurse materiale si umane de calitate, corespunzatoare unui invatamant de inalta calitate; programe scolare adecvate cerintelor unei societati moderne; un climat scolar placut si atractiv;- cadre didactice bine pregatite, atat in specialitate cat si in competente psihopedagogice, care sa fie capabile sa determine capacitatile de invatare a fiecarui elev; sa stie sa stimuleze si sa incurajeze copii; sa cunoasca modalitati de ajutorare a elevilor care intampina dificultati;- proiectarea unor actiuni de orientare scolar-profesionale adecvate, astfel incat sa primeze si interesele elevilor, dar si cererea de pe piata muncii.Un rol important in obtinerea succesului scolar il are si sistemul de recompense/pedepse. Plecandu-se de la mecanismul conditionarii operante, studiat de reprezentantii „scolii comportamentaliste” (Thorndike sau Tolman) cu cat un comportament este urmat de recompensa cu atat acel comportament se va repeta, acest fenomen putand sa se intample si invers, comportamentele urmate de consecinte negative se vor manifesta, cel mai probabil, cu o frecventa mai mica. Si acest sistem de oferire a recompenselor/pedepselor trebuie sa aiba un moment optim, astfel incat masura adoptata sa aiba un efect maxim.Pragul optimal evita extremele: pe de o parte supramotivarea; caracteristica persoanelor foarte orgolioase, la care nivelul expectantelor este foarte ridicat, ceea ce poate sa prevada impunerea unor obiective mai greu de atins; iar pe de alta parte submotivarea, proprie persoanelor care au o incredere scazuta in propriile forte si care de teama unui esec isi stabilesc obiective mult sub posibilitatile lor reale. Si intr-un caz si in altul, ambele extreme, sunt periculoase pentru elevi; dorintele exagerate sunt urmate, aproape in mod sigur, de esec, si implicit de puternice deceptii care vor influenta in mod negativ activitatea viitoare; de asemenea, nici mentinerea unui nivel scazut al dorintelor nu este benefic, deoarece aceasta este echivalenta cu stagnarea activitatii si cu scaderea performantelor.Posibilitatile de prevenire si de inlaturare a esecului scolar depind si de atitudinile de asteptare ale profesorilor si ale parintilor in raport cu elevii. Pot aparea subsolicitatea, prin nefolosirea intregilor

capacitati ale elevului, asa cum poate sa apara si suprasolicitarea. Suprasolicitarea poate sa genereze stari subiective penibile, specifice unei oboseli cronice. Ambele forme determina insatisfactii, oboseala psihica si sentimente de inferioritate.Acestea pot sa fie prevenite sau stopate, prin masuri de igiena scolara si mentala, precum si prin protejarea afectiva a elevului. Necesara este si indrumarea acestuia pentru o organizare cat mai eficienta a timpului, atat cel pentru invatat, cat si cel destinat activitatilor recreative.Din pacate sistemul de invatamant de la noi din tara, nu invata copilul „cum sa invete”, ci-l obliga sa devina un fel de robot, care trebuie sa retina cat mai multa informatie.Cel mai bine ar fi, pentru a preveni esecul scolar, sa se restructureze programele scolare, care au devenit o povara, nu numai pentru copii, ci si pentru profesori. Numarul mare de notiuni depaseste capacitatile de retinere ale unui copil: Si nu este vorba doar de numarul mare de notiuni, ci si de gama diversa de domenii pe care trebuie sa o strabata un elev din clasele mici pana in clasa a VIII-a si apoi mai departe pana in clasele de liceu.

BIBLIOGRAFIE

Ausubel , D.; Robinson , F. Invatarea in scoala. Bucuresti: E.D.P., 1981.Davitz si Ball. Psihologia procesului educational. Bucuresti: E.D.P., 1987. Elliott, St.; Travers, J. „Educational Psychology”. McGraw and Hill, 2000.Ienistea, O. Dificultatile la invatatura” Iasi: Ed. Medicala, 1981.Kulcsar, T. Factorii psihologici ai reusitei scolare . Bucuresti: E.D.P., 1978.Osterrith, P. Introducere in psihologia copilului. Bucuresti: E.D.P., 1976.Rudica, T. Pihopedagogie curs pt. .D.„ cap. „Devierile comportamentale ale elevilor si combaterea lor. Iasi: Ed.Polirom, 1988.Verza, E. Psihologia varstelor. Bucuresti: Ed. Prohumanitate, 2000. Wlodarski, Z. Legitatile psihologice ale invatarii si predarii. Bucuresti: E.D.P., 1980.***Colectiv. Psihopedagogie: curs pentru I.D. Iasi: Ed. Polirom, 1998.

Atitudinea familiei faţă de rezultatele şcolare ale copilului

La şedinţele cu părinţii am vorbit pe larg despre modul în care aceştia îşi pot ajuta copiii la învăţarea lecţiilor, dar mai ales în controlul temelor de acasă. Copilul nu trebuie să vină la şcoală cu temele nefăcute. De aceea părinţii trebuie să cunoască cum se controlează şi cum poate fi ajutat copilul în cazul în care întâmpină unele greutăţi în realizarea lor. Totodată părinţii trebuie să cunoască dacă copilul lor are o comportare corectă faţă de învăţătoare şi colegii de clasă, dacă purtarea lui pe stradă şi în alte locuri este corespunzătoare. "A-ţi învăţa copiii să facă binele înseamnă a le lăsa moştenirea cea mai preţioasă" (Mantegazza). Rolul familiei în educaţia copilului nu încetează la vârsta şcolarizării. Este greşită concepţia unor părinţi, de felul: "L-am dat la şcoală înveţe-l dascălul". Şcoala şi dascălul nu pot suplini cu totul lipsa de preocupare a unui părinte. Efortul educativ îşi găseşte eficienţa dorită atunci când între cei doi factori, şcoală şi familie, există o conlucrare în interesul comun al educării copilului.

Din experienţa pe care am avut-o până în prezent, mi-am putut da seama că există familii care se mândresc cu atitudinea severă faţă de copii. Severitatea este necesară, dar cu măsură, altfel copilul creşte timorat de gândul pedepsei, începe să mintă şi se îndepărtează de părinţi. Am avut cazuri de copii care începeau să plângă când luau calificative de bine sau suficient, spunând că vor fi pedepsiţi şi bătuţi acasă. Mai gravă este situaţia când părinţii sunt împărţiţi în "tabere", unul sever şi celălalt indulgent ;(unul procuror, altul avocat sau unul cloşcă, celălalt uliu). Nici într-un asemenea climat familial nu se realizează o educaţie sănătoasă. Oferind copilului un climat de profundă securitate în condiţiile căruia se poate dezvolta în

mod armonios, grupul familial îi conferă un ideal de sine, o imagine liniştitoare a propriului eu, un antidot pentru neliniştile sale interioare

La polul opus familiei severe am întâlnit familia permisivă, familie în care toţi se învârt în jurul poftelor copilului. Un astfel de copil va ajunge egoist, pentru că în familia sa el a cunoscut numai drepturi , nu şi îndatoriri. Cu aceşti copii se lucrează foarte greu şi devin dificili, deoarece ei cred că şi la şcoală vor avea parte de aceleaşi privilegii. Copiii unor asemeni părinţi devin în totalitate dependenţi, nu au iniţiative, nu îşi asumă responsabilităţi. Copiii crescuţi fără nici o constrângere, avându-i pe amândoi părinţii întotdeauna la dispoziţie pentru a le satisface cea mai mică dorinţă, nu vor putea mai târziu să suporte nici o frustrare, nici un cadru unde se cere disciplina. Când copilul va creşte, părinţii se vor plânge că acesta n-are nici o voinţă, că este capricios, că nu este niciodată mulţumit. Un astfel de tip de părinte poate deveni mai bun ca părinte dacă: îşi va exprima nemulţumirea şi dezamăgirea faţă de aspectele negative ale comportamentului copilului, va fi ferm atunci când este vorba de respectarea regulilor stabilite, va încuraja iniţiativa copilului, va învăţa copilul să devină responsabil si apt pentru a face faţă singur unor situaţii, va accepta că şi copilul se maturizează şi are nevoie de independenţă.

Implicarea părinţilor în activităţile desfăşurate la şcoală

Pentru ca relaţia dintre şcoală şi familie să fie cât mai apropiată şi să-l ajute pe micul elev să se încadreze mai uşor în procesul de învăţământ, am implicat direct părinţii în activităţile de consiliere şi orientare, desfăşurate în afara orelor. De asemenea, părinţii au venit cu idei de realizare a unor activităţi extraşcolare. Am conceput împreună trasee pentru excursii, am vizitat diferite obiective propuse de ei, am organizat concursuri sportive la care au fost prezenţi şi părinţii am pregătit măşti şi costume pentru carnaval în colaborare, am ţinut în fata părinţilor serbări, care au permis acestora să vadă manifestările elevilor, rezultatul muncii lor, trăirile şi comportamentul acestora. Astfel părinţii se simt utili şi prezintă mai mult interes pentru şcoală. Colaborarea devine una apropiată şi bogată în conţinut, nicidecum una proto-colară.

Unii părinţi nu au mai avut copii la şcoală. Pentru ca rolul lor de supraveghetori să fie mai uşor şi să-i ajute pe copii să se integreze rapid în procesul de învăţământ, la lectoratele cu părinţii am prezentat câteva teme axate pe rolul familiei în educaţia şcolarului mic:

"Relaţia dintre copii si părinţi"; "Regimul zilnic al elevului zilnic în familie";

"Ce trebuie să ştie părinţii";

"Ce este activitatea de învăţare";

"Cum învăţăm mai uşor";

"Debutul şcolar";

"Modelul familial";

"Condiţiile de mediu pentru pregătirea lecţiilor".

Părinte şi cadru didactic, trebuie să ne informăm reciproc dacă stilul de lucru al copilului este acelaşi la şcoală şi acasă, dacă manifestă aceeaşi atitudine faţă de muncă, dacă aceleaşi

procedee, îl stimulează sau îl inhibă, iar acolo unde există contradicţii, să ne întrebăm de ce, unde şi cine a greşit, ce perspective se deschid subiectului nostru de modelare comun, cum să-l ajutăm şi să interacţionăm.

BIBLIOGRAFIE:

1. ****** Învăţământul primar, nr. 1-3, 2006, Ed. Minipred, Bucureşti2. Bontaş Ioan, Pedagogie, Ed. ALL, Bucureşti3. Neacşu I. Instruire şi învăţare, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 19964. Şerdean Ioan, Teme de pedagogie, Ed. V&I Integral, Bucureşti,1999

Ce trebuie să ştim despre familia elevului?

De un real folos pentru valorificarea influenţelor familiei şi îndrumarea ei sunt informaţiile ce se referă la:

încadrarea părinţilor în procesul muncii, structura şi tipul familiei,

relaţiile interpersonale dintre membrii săi,

climatul educativ din familie,

responsabilităţile pe care copilul le îndeplineşte în familie,

autoritatea părinţilor şi metodele educative pe care aceştia le folosesc.

Cunoscând asemenea aspecte, dascălul poate trece la stabilirea unui program comun de educaţie în care acţiunile ce se întreprind în şcoală şi familie să se completeze reciproc. Numai in acest fel se poate contura un sistem unitar de cerinţe. Odată stabilite aceste lucruri urmează aplicarea lor. Şi în acest proces dascălului îi revine sarcina să îndrume şi să orienteze modalităţile de aplicare şi mai ales să urmărească rezultatele. În acest sens el trebuie să-i familiarizeze pe părinţi cu anumite cunoştinţe psihopedagogice şi să-i iniţieze în folosirea unor metode şi procedee de educaţie în concordanţă cu particularităţile de vârstă şi individuale ale copilului.

Care sunt principalele aspecte asupra cărora şcoala trebuie să insiste ?

În ansamblu, ele se referă la regimul zilnic din familie, la relaţiile dintre părinţi şi la unitatea de cerinţe dintre ei, la importanţa climatului afectiv pentru dezvoltarea personalităţii copilului, la necesitatea cunoaşterii copilului, la semnificaţia stilului de viaţă care trebuie să domine în familie, toate acestea ducând mai apoi şi la o reuşită şcolară.

În privinţa formelor concrete de colaborare dintre şcoală şi familie ele se deosebesc în funcţie de scopul urmărit şi modul concret de realizare. Dintre formele concrete care se pot folosi menţionăm:a) şedinţele lunare cu aceştia, consultaţii bilunare, sau când se ivesc diferite probleme;b) vizite la domiciliul elevului;c) corespondenţa cu părinţii;

d) lectoratele pedagogice;e) adunări comune cu elevii şi părinţii; f) excursii;g) manifestări cultural-distractive.

Atitudinea familiei faţă de rezultatele şcolare ale copilului

La şedinţele cu părinţii am vorbit pe larg despre modul în care aceştia îşi pot ajuta copiii la învăţarea lecţiilor, dar mai ales în controlul temelor de acasă. Copilul nu trebuie să vină la şcoală cu temele nefăcute. De aceea părinţii trebuie să cunoască cum se controlează şi cum poate fi ajutat copilul în cazul în care întâmpină unele greutăţi în realizarea lor. Totodată părinţii trebuie să cunoască dacă copilul lor are o comportare corectă faţă de învăţătoare şi colegii de clasă, dacă purtarea lui pe stradă şi în alte locuri este corespunzătoare. "A-ţi învăţa copiii să facă binele înseamnă a le lăsa moştenirea cea mai preţioasă" (Mantegazza). Rolul familiei în educaţia copilului nu încetează la vârsta şcolarizării. Este greşită concepţia unor părinţi, de felul: "L-am dat la şcoală înveţe-l dascălul". Şcoala şi dascălul nu pot suplini cu totul lipsa de preocupare a unui părinte. Efortul educativ îşi găseşte eficienţa dorită atunci când între cei doi factori, şcoală şi familie, există o conlucrare în interesul comun al educării copilului.

Din experienţa pe care am avut-o până în prezent, mi-am putut da seama că există familii care se mândresc cu atitudinea severă faţă de copii. Severitatea este necesară, dar cu măsură, altfel copilul creşte timorat de gândul pedepsei, începe să mintă şi se îndepărtează de părinţi. Am avut cazuri de copii care începeau să plângă când luau calificative de bine sau suficient, spunând că vor fi pedepsiţi şi bătuţi acasă. Mai gravă este situaţia când părinţii sunt împărţiţi în "tabere", unul sever şi celălalt indulgent ;(unul procuror, altul avocat sau unul cloşcă, celălalt uliu). Nici într-un asemenea climat familial nu se realizează o educaţie sănătoasă. Oferind copilului un climat de profundă securitate în condiţiile căruia se poate dezvolta în mod armonios, grupul familial îi conferă un ideal de sine, o imagine liniştitoare a propriului eu, un antidot pentru neliniştile sale interioare

La polul opus familiei severe am întâlnit familia permisivă, familie în care toţi se învârt în jurul poftelor copilului. Un astfel de copil va ajunge egoist, pentru că în familia sa el a cunoscut numai drepturi , nu şi îndatoriri. Cu aceşti copii se lucrează foarte greu şi devin dificili, deoarece ei cred că şi la şcoală vor avea parte de aceleaşi privilegii. Copiii unor asemeni părinţi devin în totalitate dependenţi, nu au iniţiative, nu îşi asumă responsabilităţi. Copiii crescuţi fără nici o constrângere, avându-i pe amândoi părinţii întotdeauna la dispoziţie pentru a le satisface cea mai mică dorinţă, nu vor putea mai târziu să suporte nici o frustrare, nici un cadru unde se cere disciplina. Când copilul va creşte, părinţii se vor plânge că acesta n-are nici o voinţă, că este capricios, că nu este niciodată mulţumit. Un astfel de tip de părinte poate deveni mai bun ca părinte dacă: îşi va exprima nemulţumirea şi dezamăgirea faţă de aspectele negative ale comportamentului copilului, va fi ferm atunci când este vorba de respectarea regulilor stabilite, va încuraja iniţiativa copilului, va învăţa copilul să devină responsabil si apt pentru a face faţă singur unor situaţii, va accepta că şi copilul se maturizează şi are nevoie de independenţă.